1.2.

Stilul parental

Stilul parental este un construct ce sintetizează totalitatea strategiilor pe care părinții le

folosesc în creșterea propriului copil, pentru ca acesta să aibă parte de o dezvoltare

armonioasă și se manifestă prin modul în care răpsund la cerințele acestuia. Literatura de

specialitate face distincția între stilul parental, definit drept climatul emoțional în care părinții

își cresc copiii (Carlo et al, 2007) și practicile parentale, ce cuprind totalitatea

comportamentelor specifice pe care părinții le folosesc atunci când interacționează cu copilul.

1.2.1. Clasificarea stilurilor parentale

Una dintre primele clasificări ale stilurilor parentale a fost realizată de

Baumrind (1991), care a creat o tipologie a stilurilor parentale ce îi poartă numele, pe baza a

patru elemente care pot contribui la dezvoltarea unui stil parental de succes. Este vorba despre

perechile opuse: implicarea versus lipsa implicării și exigent versus lipsa cerințelor. Aceste

stiluri descriu variațiile normale ce includ încercările de control și socializare ale copiilor cu

ajutor din partea părinților și nu comportamentele deviante, ce s-ar putea observa în familiile

abuzive.

Prima categorie, și cea mai dezirabilă, este aceea a părinților democratici, ce manifestă

atât implicare față de copil, cât și cerințe de la acesta, el fiind în centrul acestei abordări.

Părinții democratici au așteptări înalte în legătură cu nivelul de maturitate al copiilor, dar

înțeleg și iartă neajunsurile comportamentale ale acestuia, ajutându-i să înțeleagă motivele din

spatele solicitărilor de la ei (Stassen-Berger, 2011). Părinții autoritari fac parte din categoria

celor cu cerințe înalte de la copii dar cu un nivel de implicare redus. Aceștia sunt restrictivi,

apelează la pedepse și motivație negativă, îi forțează pe copii să le urmeze direcțiile fără a le

oferi explicații sau feedback, fiind doar preocupați de statutul pe care îl deprinde copilul. Sunt

cei mai predispuși la a-și lovi sau certa copiii, scopul bine intenționat al acestora este de cele
mai multe ori acela de a-i învăța cum să se comporte, să se descurce ca adulți într-o societate

aspră, promovându-le indirect răspunsurile negative precum furia sau agresivitatea (Santrock,

2007). O altă categorie constă în părinții permisivi, caracterizați de un nivel înalt de implicare,

dar cerințe reduse. Ei încearcă să lege o relație de „prietenie” cu fiul sau fiica lor, însă

solicitările față de aceștia sunt reduse, acceptându-le și îndeplinindu-le necondiționat

dorințele. De asemenea, ei nu le cer copiilor să se comporte în mod corespunzător în societate,

ceea ce poate conduce la un grad mai mare de inadaptabilitate în perioada adultă (Santrock,

2007). Stilul parental definit atât prin lipsa implicării, cât și prin cerințele reduse față de copii

a fost adăugat în cercetările ulterioare, caracterizând părinții „dezangajați” (Baumrind, 2005).

Aceștia au tendința de a-i implica pe copii în sarcini care nu sunt specifice vârstei lor,

afectând echilibrul psihic al acestuia și având o șansă mult mai sporită de a fi implicat în

forme de abuz sau exploatare, dată fiind și tendința spre violență din partea părinților.

1.2.2 Stilurile parentale și personalitatea

Baumrind (2005) susține că adolescenții tind să internalizeze valorile susținute de

părinții lor și să se raporteze la acestea în comportamentele lor ulterioare, punând accent pe

tendința de a recurge la diverse comportamente supuse riscului (care se referă la dorința

naturală a adolescenților de a experimenta diverse acțiuni cu un potențial periculos pentru

integritatea ființei lor, precum relațiile sexuale sau consumul de droguri). Astfel, pentru a nu fi

supuși acestor riscuri, un rol esențial este prezența atașamentului reciproc și stabilirea unor

reguli de conduită pe care copilul le înțelege și respectă. Un studiu recent a demonstrat că în

urma comparării grupului de copii cu un nivel scăzut de anxietate socială cu cel cu un nivel

ridicat al acestei trăsături, au existat diferențe semnificative la nivelul genului părinților prin

felul în care aceștia își îngrijesc copiii, astfel încât căldura emoțională, supra-protejaarea și

respingerea erau mai mult percepute din partea mamei decât a taților (Xu et al., 2017).
 1.3. Anxietatea socială

Anxietatea este un răspuns cognitiv și afectiv caracterizat prin preocuparea cu privire

la un eveniment iminent, potențial negativ, pe care cineva crede că nu-l poate evita (Schlenker

& Leary, 1982). Anxietatea socială este una dintre formele de anxietate și poate fi definită ca

anxietate care rezultă din potențialul sau prezența evaluării personale sau a judecății în situații

reale sau imaginate (Schlenker & Leary, 1982). Cei care suferă de anxietate socială severă

tind să se retragă din situații sociale și să se izoleze (Leary, 1983).

Mecanismele ce stau la baza anxietății sociale includ o combinație de factori genetici,

psihologici și sociali (Morrison & Heimberg, 2013, White et al., 2009). Aceasta este corelată

cu o serie de comportamente și răspunsuri cognitive dezadaptative, precum evitarea celorlalți,

gândurile și auto-evaluările negative, credințele iraționale și teama de a fi evaluat, putând fi

considerată un precursor al depresiei (Calsyn et al., 2005).

1.3.1. Anxietatea socială și tulburarea de anxietate socială

Literatura de specialitate și-a concentrat atenția de-a lungul timpului asupra

diferențierii conceptuale dintre anxietatea socială, definită drept o emoție de teamă

manifestată specific în contexte sociale și tulburarea de anxietate socială (sau fobia socială) ce

reprezintă o tulburare de anxietate care cauzează suferință prin faptul că pacientul este

copleșit de stări de teamă, ce îi împiedică buna funcționare și adaptare la activitățile

întreprinde și la mediu (National Collaborating Centre for Mental Health, 2013). Aceasta din

urmă se manifestă prin roșit excesiv în obraji sau transpirație excesivă, palpitații și dureri de

cap, dar poate lua și forme mai grave, precum atacuri de panică sau logoree (idem).

Anxietatea socială ca emoție este manifestată prin evitarea contactului vizual,

expresivitate facială redusă sau dificultăți în inițierea și menținerea conversațiilor cu ceilalți,

iar funcția sa este de a crește nivelul de excitabilitate și atenție în cadrul interacțiunilor

sociale, precum și de a inhiba acele comportamente sociale nedorite și de a fi motivați să

înregistreze performanțe cât mai ridicate în cadrul interacțiunii cu ceilalți (Schneier et al,

2002). O persoană caracterizată de anxietate socială poate înregistra tulburări de atențe,

formându-și o percepție despre sine cum că este respins și orientându-și atenâia în altă parte,

iar în cadrul relațiilor inter-umane noi tinde să recepteze fețele celorlalți ca fiind

amenințătoare și rău intenționate, fără dovezi în acest sens (Staugaard, 2010).

Date fiind numeroasele implicații ale tulburărilor de anxietate și faptul că există

multiple cauze care ar putea determina aceste manifestări, studiul de față dorește a investiga

dacă există o asociere între experiența văduviei și anxietatea socială a copiilor acestora,

precum și dacă stilurile parentale influențează această relație.

Bibliografie:

Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and

substance use. The Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.

Baumrind, D. (2005). Patterns of parental authority and adolescent autonomy. New directions
for child and adolescent development, 2005(108), 61-69.

Calsyn, R. J., Winter, J. P., & Burger, G. K. (2005). The relationship between social anxiety
and social support in adolescents: A test of competing causal models. Adolescence, 40(157),
103.

Calsyn, R. J., Winter, J. P., & Burger, G. K. (2005). The relationship between social anxiety
and social support in adolescents: A test of competing causal models. Adolescence, 40(157),
103.

Carlo, G., McGinley, M., Hayes, R., Batenhorst, C., & Wilkinson, J. (2007). Parenting styles
or practices? Parenting, sympathy, and prosocial behaviors among adolescents. The Journal of
genetic psychology, 168(2), 147-176.

Leary, M. R. (1983). A brief version of the Fear of Negative Evaluation Scale. Personality
and Social Psychology Bulletin, 9(3), 371-375.

National Collaborating Centre for Mental Health (UK. (2013). Social anxiety disorder:
recognition, assessment and treatment. British Psychological Society.
Santrock, J.W. (2007). A topical approach to life-span development, third Ed. New York:
McGraw-Hill.

Schlenker, B. R., & Leary, M. R. (1982). Social anxiety and self-presentation: A

conceptualization model. Psychological bulletin, 92(3), 641.

Schneier, F. R., Blanco, C., Antia, S. X., & Liebowitz, M. R. (2002). The social anxiety
spectrum. Psychiatric Clinics of North America, 25(4), 757-774.

Staugaard, S. R. (2010). Threatening faces and social anxiety: a literature review. Clinical
psychology review, 30(6), 669-690.

Strassen Berger, Kathleen (2011). The Developing Person Through the Life Span. Worth
Publishers. p. 273.

Xu, J., Ni, S., Ran, M., & Zhang, C. (2017). The Relationship between Parenting Styles and
Adolescents’ Social Anxiety in Migrant Families: A Study in Guangdong, China. Frontiers in
Psychology, 8.