SINDROMUL DE ACOMODARE LA ABUZUL SEXUAL ASUPRA COPILULUI

Acest articol a apărut în „Child Abuse and Neglect” Vol.7, pp 177-193, 1983
Publicat in S.U.A.

By Roland C. Summit, M.D.

Medic şef, Serviciul de Consultaţii Comunitar, Profesor Asistent Clinician de Psihiatrie, Harbor UCLA Medical Center,
Torrance, CA 90509

Rezumat: Copiii victime ale abuzului sexual se confruntă cu o traumă secundară în timpul crizei descoperirii.
Încercările lor de a reconcilia experienţele private cu realităţile lumii exterioare sunt asaltate de neîncrederea,
învinovăţirea şi respingerea pe care o trăiesc din partea adulţilor. Comportamentul de coping normal al copilului
contrazice convingerile înrădăcinate şi aşteptările tipice venite din partea adulţilor, stigmatizând copilul cu acuzaţii
de minciună, manipulare sau imaginare, de către părinţi, instanţă şi clinicieni. Un astfel de abandon din partea celor
mai importanţi adulţi pentru protecţia şi recuperarea copilului conduc şi mai profund copilul spre auto-învinovăţire,
ură de sine, alienare şi revictimizare. În contrast, susţinerea de către un clinician empatic într-o reţea de tratament
suportivă poate oferi credibilitatea şi acceptarea vitale copilului.

Evaluarea răspunsurilor copiilor normali la agresiunea sexuală oferă dovada clară că definiţiile societăţii pentru
comportamentul „normal” de victimă sunt inadecvate şi procustiene, servind adulţilor să se izoleze împotriva
durerii copilului. În cadrul acestui climat de prejudecată, opţiunile de supravieţuire secvenţiale disponibile pentru
victimă continuă să îndepărteze copilului de orice speranţă de credibilitate sau de acceptare din afară. În mod ironic,
alegerea inevitabilă a copilului a opţiunilor "greşite" consolidează şi perpetuează miturile dăunătoare.
Cele mai tipice reacţii ale copiilor sunt clasificate în această lucrare ca Sindromul de acomodare la abuzul sexual
asupra copilului. Acest sindrom este compus din 5 categorii, din care două definesc vulnerabilitatea de bază a
copilăriei, iar trei sunt contingente secvenţial cu agresiunea sexuală:
(1) păstrarea secretului (secretizarea)
(2) neajutorarea (neputinţa)
(3) blocarea şi acomodarea
(4) dezvăluirea întârziată, neconvingătoare
(5) retracţia
Sindromul acomodării este propus ca un model simplu şi logic pentru a fi utilizat de clinicieni, în scopul îmbunătăţirii şi
acceptării poziţiei copilului în complexa şi controversata dinamică a victimizării sexuale.
Aplicarea sindromului tinde să conteste mituri şi prejudecăţi adânc înrădăcinate, oferind credibilitate şi susţinere
pentru copil acasă, la instanţele de judecată, precum şi pe tot parcursul procesului de tratament.

Această lucrare oferă, de asemenea, discuţii cu privire la strategiile de coping ale copilului ca analogi pentru
problemele psihologice şi comportamentale ulterioare, incluzând implicaţii pentru modalităţile specifice de tratament.

INTRODUCERE

Abuzul sexual asupra copilului a explodat în conştiinţa publică de-a lungul a mai puţin de 5 ani. Mai mult de 30 de cărţi
au apărut pe acest subiect, ca şi un fluviu de ziare, reviste şi emisiuni tv. Conform unui sondaj condus de Finkelhor,
aproape toţi respondenţii americani şi-au reamintit despre discuţii din media din timpul anului anterior despre abuzul
sexual asupra copilului.
1
Mesajul rezumat în această explozie de informaţie este că abuzul sexual asupra copiilor este mult mai frecvent și mai
dăunător pentru indivizi și pentru societate decât a fost recunoscut vreodată chiar și de către oamenii de știinţă
clinică sau socială. Suport pentru aceste afirmaţii vine de la relatările primei persoane şi de la constatările preliminare
ale programelor specializate de tratament pentru abuz sexual. Există un scepticism de înţeles în rândul oamenilor de
ştiinţă şi o ezitare în a accepta asemenea afirmaţii fără precedent de la surse (probe) supuse erorii (părtinitoare).
Există de asemenea şi contra-curentul, care afirmă că din moment ce contactele sexuale ale copilului cu adulţi ar fi
ceva relativ obişnuit, invizibilitatea unor asemenea contacte dovedeşte că experienţa pentru copil nu este uniform
dăunătoare, ci mai degrabă neutră sau chiar benefică [20,36,40]. Oricare ar fi meritele diferitelor argumente, ar
trebuie să fie clar că orice copil care încearcă să facă faţă unei relaţii sexualizate cu un adult se confruntă cu un
răspuns incert și înalt variabil de la oricare ar fi resursele personale și profesionale care sunt pe listă pentru ajutor.

Explozia de interes creeaza noi pericole/riscuri pentru copilul victimă a abuzului sexual, deoarece creşte probabilitatea
de descoperire, dar nu reușește să protejeze victima împotriva atacurilor secundare ale unui sistem de intervenţie
inconsistent. Copilul identificat ca victimă sexuală întâlneşte o lume adultă care oferă o recunoaştere duşmănoasă a
unui concept abstract de abuz sexual asupra copilului dar care provoacă şi reprimă copilul care prezintă plângerea
specifică de victimizare. Convingerile adulte sunt dominate de o mitologie adânc înrădăcinată şi auto-protectivă, care
depăşeşte bunul simţ. "Toată lumea știe că adulţii trebuie să se protejeze de acuzaţiile neîntemeiate ale tinerilor
seducatori sau răzbunători.” Persistă o imagine cu adolescenti cu nuri care joacă jocurile periculoase izvorâte din
fascinaţia sexuală înmugurită. Ceea ce toată lumea nu ştie, şi nu ar vrea să ştie, este că marea majoritate a
acuzaţiilor investigate s-au dovedit valide și că marea majoritate tinerilor aveau mai puţin de opt ani la momentul
iniţierii.

Mai degrabă decât să fie calculat sau experimentat, copilul este cel mai adesea temător, nesigur și confuz în legătură
cu natura continuării experienţei sexuale și cu rezultatul descoperirii (dezvăluirii) acestuia. Dacă un adult
respectabil, rezonabil este acuzat de comportament pervers, de agresiune, de către un copil nesigur şi emoţional
confuz, cei mai mulţi dintre adulţii care aud acuzaţia vor da vina pe copil. Neîncrederea şi respingerea venite din
partea potenţialilor îngrijitori adulţi creşte neajutorarea, lipsa de speranţă, izolarea şi auto-culpabilizare, care
alcătuiesc aspectele cele mai dăunătoare ale victimizării sexuale a copilului. Privind în urmă victimele sunt de obicei
mai pline de amărăciune faţă de cei care le-au respins mărturisirile decât faţă de cel care a iniţiat experienţele
sexuale. Atunci când niciun adult nu intervine pentru a recunoaşte (conştientiza) realitatea unei experienţe abuzive
sau pentru a stabili responsabilitatea unui adult ofensator, există o reîntărire a tendinţei copilului de face faţă la
traumă ca la un eveniment intrapsihic şi de a incorpora o monstruoasă apariţie a vinovăţiei, auto-învinovăţirii, durerii
şi furiei.

Acceptarea și validarea sunt esenţiale pentru supravieţuirea psihologică a victimei. Un copil molestat de tată sau de
alt bărbat aflat în rolul de părinte, şi respins de mamă este psihologic orfan şi aproape lipsit de apărare împotriva
multiplelor consecinţe dăunătoare. Pe de altă parte, o mamă care poate să îşi susţină copilul şi să îl protejeze
împotriva re-abuzului pare că îi conferă copilului puterea de a fi favorabil sieşi şi de a se recupera cu minimum de
sechele. [22,41].
Fără intervenţie profesională sau de grup de auto-ajutor, cei mai mulţi părinţi nu sunt pregătiţi să-şi creadă copilul în
faţa negărilor convingătoare din partea unui adult responsabil. Din moment ce majoritatea adulţilor care molestează
copiii ocupă poziţie într-o relaţie de rudenie sau de încredere [8,22,49,50], copilul este pus în defensivă pentru că
atacă credibilitatea unui adult de încredere şi pentru că crează o criză de loialitate care sfidează o soluţie confortabilă.
La un moment în care copilul are cea mai mare nevoie de dragoste, aprobare și disculpare, părintele nepregătit
răspunde, de obicei, cu groază, respingere și învinovăţire [22,42].

Profesioniştii de sănătate mintală ocupă un rol esenţial în criza descoperirii abuzului. Având în vedere că evenimentele
descrise de copil sunt adesea percepute ca fiind incredibile, îngrijitorii sceptici se îndreaptă spre experţi pentru
clarificare. În practica actuală, nu este neobişnuit pentru evaluarea clinica să stigmatizeze victimele legitime ca fiind fie
confuze, fie maliţioase. Deseori o evaluare va fi de acord cu (va susţine) reclamaţiile copilului şi va convinge procurorii
că acţiunea penală este adecvată, în timp ce o evaluare adversă va certifica normalitatea inculpatului şi va convinge
judecătorul sau juraţii că copilul a minţit.
2
 Într-o infracţiune în care de obicei nu există un martor ocular terţ și nici dovezi fizice, verdictul, validarea percepţiei
realităţii pe care o are copilul, acceptarea din partea unui adult-persoană de îngrijire și chiar supravieţuirea
emoţională a copilului ar putea depinde toate de cunoștinţele și abilitatea avocatului clinician. Fiecare clinician
trebuie să fie capabil să înţeleagă şi să articuleze poziţia copilului în dezechilibrul de credibilitate favorabil adultului.

Studiul clinic al unui mare număr de copii şi a părinţilor lor, în cazuri dovedite de abuz sexual, furnizează contradicţii
accentuate cu punctele de vedere tradiţionale. Ceea ce apare este un pattern comportamental tipic sau sindrom de
variabile reciproc dependente, care permit supravieţuirea imediată a copilului în cadrul familiei dar care tind să
izoleze copilul de eventuala acceptare, credibilitate sau empatie în cadrul societăţii mai largi. Mitologia şi negarea
protectivă care înconjoară abuzul sexual pot fi văzute ca o consecinţă naturală atât a mecanismelor de coping
stereotip ale copilului victimă , ca şi a nevoii a aproape tuturor adulţilor de a se izola pe sine de realităţile dureroase
ale victimizării copilăriei.

Procesul de acomodare intrinsec lumii abuzului sexual asupra copilului inspiră prejudecată şi respingere în orice adult
care alege să rămână departe de neajutoarea şi durerea dilemei copilului sau care se așteaptă că copilul ar trebui să
se comporte conform conceptelor adulte de auto-determinare și de alegere raţională, autonomă. Fără o înţelegere
clară a sindromului de acomodare, specialiştii clinicieni tind să întărească convingerea reconfortantă că copiii sunt
rareori victime legitime ale abuzului sexual unilateral, şi că printre cele câteva plângeri de suprafaţă, cele mai multe
pot fi respinse ca fantezii, confuzie sau ca o deplasare a propriei dorinţe a copilului de putere şi cucerire seductivă.

Recunoaşterea clinică a sindromului de acomoda la abuzul sexual este esenţială pentru a oferi o explicaţie contra-
prejudecată comportamentului altfel de auto-camuflaj şi de auto-stigmatizare al victimei.

Scopul acestei lucrări, prin urmare, este de a oferi un vehicol pentru un răspuns mai sensibil, mai terapeutic victimelor
legitime ale abuzului sexual asupra copilului şi pentru a invita o susţinere (advocacy) mai eficientă clinic pentru copilul
în cadrul familiei şi în cadrul sistemului de protecţie a copilului şi în justiţia penală.

Surse și Validitate

Acest studiu se bazează parţial pe ipotezele validate statistic privind prevalenţa, relaţiile de vârstă şi caracteristicile de
rol ale abuzului sexual asupra copilului, şi în parte pe corelaţiile şi observaţiile care au apărut ca evidente în sine într-o
reţea extinsă de programe de tratament a abuzului asupra copilului şi de organizaţii de auto-ajutorare. Validitatea
sindromului de acomodare aşa cum este definit aici a fost testată pe o perioadă de 4 ani în practica autorului, care e
specializat în consultaţii comunitare în cadrul a diverse programe clinice şi paraclinice pentru abuz sexual. Sute de
simpozioane de instruire în comun cu specialiştii din Statele Unite şi Canada au cuprins mii de persoane care au avut o
implicare personală şi / sau profesională în abuzul sexual.
Discutarea sindromului, de regulă, deschide o poartă spre recunoaşterea unor observaţii necorelate anterior sau
ignorate. Adulţi care au păzit un secret ruşinos timp de o viaţă găsesc permisiunea de a-şi reaminti şi de a discuta
victimizarea copilăriei lor. Membrii de familie care au renegat victimele identificate, găsesc o bază pentru compasiune
şi reuniune. Copiii care sunt încă prinşi în secret şi auto-învinovăţire găsesc speranţă pentru susţinere. Iar profesioniştii
care au trecut cu vederea indicaţiile de abuz sexual găsesc o nouă capacitate de recunoaştere şi implicare.

Un sindrom nu trebuie văzut ca un pat procustean care definește și dictează percepţie îngustă a ceva atât de
complex cum este abuzul sexual asupra copilului. Aşa cum alegerea de a sexualiza relaţia cu copilul include un
spectru larg de indivizi care acţionează sub foarte diverse motivaţii şi raţionalizări [43], opţiunile pentru copil sunt de
asemenea variabile. Cazul unui copil care caută ajutor imediat sau care obţine intervenţie efectivă, nu trebuie respins
ca fiind contradictoriu în măsură mai mare decât poate fi anulat sindromul dacă nu reuşeşte să includă orice variantă
posibilă. Sindromul reprezintă un numitor comun al celor mai frecvent observate comportamente de victimă.

3
În stadiul actual cele mai multe victime disponibile pentru studiu sunt tinere fete molestate de bărbaţi adulţi cărora
li s-a încredinţat să aibă grijă de ele. Victimele-tineri de sex masculin sunt cel puţin la fel de frecvente, la fel de
neajutorate şi chiar mai secretoase decât tinerele [9,44,45].

Din cauza reticenţei extreme a bărbaţilor de a admite că au trăit experienţe de victimizare sexuală şi din cauza
probabilităţii mai mari ca un baiat să fie molestat de către cineva din afara familiei nucleare, se stie mai puţin despre
posibilele variaţii ale mecanismelor de acomodare la băieţii abuzaţi sexual.
Diferite aspecte ale secretului, neputinţei şi auto-alienării par să se aplice la fel, ca şi o izolare chiar mai mare de
validarea şi aprobarea din partea părinţilor increduli şi a altor adulţi. Există o presupunere aproape universală că un
bărbat care molestează un băiat trebuie să fie homosexual. Având în vedere că agresorul de baieţi obişnuit este
rareori atras de bărbaţi adulţi [46], el găseşte exonerare în examinarea clinică şi în menţiunile privindu-i caracterul.
Deşi există o anumită capacitate publică de a crede că fetele ar putea fi victime neajutorate ale abuzului sexual, există
o repudiere aproape universală a victimei băiat.

Din motive de concizie şi claritate, sindromul acomodării la abuzul sexual asupra copilului este prezentat în această
lucrare aşa cum se aplică victimei feminine cea mai tipice. Nu există nicio intenţie de a minimiza sau de a exclude
greutăţile substanţiale ale victimelor masculine sau de a ignora vizibila mică minoritate de agresori sexuali care sunt
femei.

O discuţie mai cuprinzătoare privind variantele de rol în cadrul unui sindrom extins este prezentată în altă parte [47].
În discuţia următoare pronumele feminin este utilizat în mod generic pentru copil mai degrabă decât „el / ea” care
este mai greoi. Această convenţie nu e menită să descurajeze aplicarea sindromului acomodării la victimele masculine
sau la experienţa împărtăşită de băieţii şi fetele co-victime oriunde experienţa clinică indică corelaţii adecvate.

SINDROMUL ACOMODĂRII LA ABUZUL SEXUAL ASUPRA COPILULUI

Sindromul include 5 categorii, dintre care două sunt precondiţii ale apariţiei abuzului sexual. Cele trei categorii rămase
sunt contingenţe secvenţiale cu o variabilitate şi complexitate crescânde. În timp ce se poate demonstra că fiecare
categorie reflectă o realitate convingătoare pentru victimă, fiecare categorie reprezintă, de asemenea, o contradicţie
în raport cu cele mai comune presupuneri ale adulţilor. Cele cinci categorii ale sindromului sunt:

1. Păstrarea secretului (secretizarea)

2. Neputinţa (neajutorarea)
3. Blocarea şi acomodarea
4. Divulgarea întârziată, neconvingătoare şi conflictuală
5.Retragerea (retracţia)

1. Păstrarea secretului (secretizarea)

Iniţierea, intimidarea, stigmatizarea, izolarea, neajutorarea şi auto-învinovăţirea depind de o realitate îngrozitoare a
abuzului sexual asupra copilului: se întâmplă doar atunci când copilul este singur cu adultul agresor, şi nu trebuie
niciodată împărtăşită altcuiva.

Practic, nici un copil nu este pregătit pentru posibilitatea de molestare din partea unui adult de încredere, această
posibilitate este un secret bine pastrat chiar si in randul adultilor. Copilul este, prin urmare, dependent în totalitate de
intrus pentru oricare realitate este atribuită experienţei. Dintre toate explicaţiile inadecvate, ilogice, folositoare sieşi,
auto-protective, furnizate de adult, singura impresie semnificativă și consistentă obţinută de copil este una de
pericol și de rezultat înfricoșător, bazată pe păstrarea secretului [22,48].
"Acesta este secretul nostru, nimeni altcineva nu va înţelege." "Nu spune nimănui." "Nimeni nu te va crede." "Nu-i
spune mamei tale, (a), ea te va urî, (b), ea mă va urî, (c), ea te va ucide, (d), ea mă va ucide, (e), acest lucru va ucide,
(f ), ea te va alunga, (g), ea mă va alunga, sau (h) acest lucru distruge familia şi tu vei ajunge într-un orfelinat. ", "Dacă
spui cuiva (a) nu te voi mai iubi, (b) O să te plesnesc, (c) Îţi voi ucide câinele, sau (d), te omor."

4
Oricât de blândă sau ameninţătoare ar putea fi intimidarea, (impunerea) păstrarea secretului face clar pentru copil că
acest lucru este ceva rău și periculos. Secretul este atât sursa fricii cât şi promisiunea securităţii: "Totul va fi în regulă
dacă nu-i spui." Secretul ia proporţii magice, monstruoase pentru copil.
Un copil care nu are niciun fel de cunoştinţe sau conştiinţă despre sex şi chiar nicio durere sau jenă din experienţa
sexuală în sine, va fi totuşi stigmatizat cu un sentiment al răului şi pericolului din secretizarea pervazivă (secret
omniprezent).

Orice încercări ale copilului de a ilumina secretul va fi contracarată de o conspiraţie adultă a tăcerii și neîncrederii .
„Nu vă faceţi griji despre lucruri de genul asta; nu s-ar putea întâmpla niciodată în familia noastră." "Copiii drăguţi nu
vorbesc despre lucruri de genul asta." "Unchiul Johnnie nu îţi vrea răul, ăsta e doar felul lui de a-ţi arăta cum te
iubeşte el." "Cum te-ai putut gândi vreodată la ceva aşa de teribil?" "Să nu mai aud vreodată că-mi spui ceva de genul
asta!"

Copilul de rând nu întreabă niciodată și nu spune niciodată. Contrar aşteptările generale conform cărora victima ar
căuta în mod normal ajutor, majoritatea victimelor din cadrul sondajelor retrospective nu au spus nimănui în timpul
copilăriei lor [22,42,49,50]. Respondenţii şi-au exprimat teama că ar fi fost învinuiţi pentru ceea ce s-a întâmplat sau
că un părinte nu ar fi fost capabil să îi protejeze de represalii. Mulţi dintre cei care au solicitat ajutor au raportat că
părinţii au devenit isterici sau i-au pedepsit sau au pretins că nimic nu s-a întâmplat [42].

Cu toate acestea, aşteptările adulte domină judecata aplicată dezvăluirilor de abuz sexual. În cazul în care copilul nu se
plânge imediat, este dureros de evident pentru orice copil că nu există o a doua şansă. "De ce nu mi-ai spus?" "Cum ai
putut păstra un astfel de secret?" "Ce încerci să ascunzi?" "De ce ai aşteptat până acum dacă într-adevăr s-a întâmplat
cu mult timp în urmă?" "Cum poţi să te aştepţi ca eu să cred o astfel de poveste fantastică?"

Cu excepţia cazului în care victima poate găsi o anumită permisiune şi putere de a împărtăşi secretul şi dacă nu există
posibilitatea unui răspuns non-punitiv şi angajant faţă de dezvăluire, este probabil ca copilul să-şi petreacă o viaţă în
ceea ce ajunge să fie un exil auto-impus de la intimitate , încredere şi auto-validare.

2. Neajutorarea (neputinţa)
Aşteptarea adultă a auto-protecţiei copilului şi a divulgarării imediate ignoră subordonarea de bază și neputinţa
copiilor în cadrul relaţiilor bazate pe autoritate. Copiilor le poate fi dată dată încuviinţarea de a evita atenţia
străinilor, dar ei trebuie să fie ascultători şi afectuoşi cu orice adult căruia i s-a încredinţat îngrijirea lor.

Străinii, "ciudaţii", răpitorii şi alţi monştri oferă o poleială convenabilă atât pentru copil cât şi pentru părinte, împotriva
unui risc mult mai îngrozitoar și imediat: trădarea relaţiilor vitale, abandonarea de către îngrijitori de încredere și
anihilarea securităţii familiale de bază. Toate cercetările disponibile sunt remarcabil de concordante în privinţa unei
statistici disconfortabile: un copil are de trei ori mai multe șanse de a fi molestat de un adult de încredere
recunoscut decât de către un străin [9,42,44,50]. Riscul nu este deloc la distanţă. Chiar şi sondajul cel mai conservator
sugerează că aproximativ 10% din toate femeile au fost victimizate sexual în copilărie de către o rudă adultă, incluzând
cca. 2% implicându-l pe tată [42]. Cel mai recent şi mai reprezentativ sondaj raportează o prevalenţă de 16% a
molestării de către rude. În total 4.6% din 930 de femei intervievate au raportat o relaţie incestuoasă cu tatăl lor sau
cu figura paternă [50].

Un corolar la aşteptările de auto-protecţie este presupunerea generală că copiii care nu se plâng acţionează într-o
relaţie la care consimt. Aşteptarea este dubioasă chiar şi pentru miticul adolescent seducător. Dată fiind presupunerea
că un adolescent poate fi atractiv, seducător şi chiar deliberat provocator sexual, ar trebui să fie clar că niciun copil nu
are puterea egală de a spune NU unei figuri parentale sau de a anticipa consecinţele implicarii sexuale cu un îngrijitor
adult (persoană de îngrijire adultă). Etica obişnuită cere ca un adult aflat în această nepotrivire să suporte singur
consecinţele pentru orice activitate sexuală clandestină cu un minor[51].

În realitate, însă, copilul partener nu este de cele mai multe ori nici atractiv sexual şi nici seducător sexual în oricare
sens convenţional. Stereotipul adolescentului seducător este un artefact atât al dezvăluirii întârziate cât şi a dorinţei
5
prevalente adulte de a defini abuzul sexual asupra copilului printr-un model care aproximează comportamentul adult
logic.

Noi putem crede că un bărbat poate fi în mod normal atras de un copil/femeie care are nuri (a atins maturitatea
sexuală). Doar perversiunea ar putea explica atracţia spre o fată sau băiat ne-dezvoltaţi, iar bărbaţii implicaţi în
majoritatea molestărilor sexuale nu sunt perverşi în mod evident. Ei sunt bărbaţi care muncesc din greu şi sunt
devotaţi familiei. S-ar putea ca ei să fie mai bine educaţi, mai puţin în conflict cu legea şi mai religioşi decât media.

Pe măsură ce experienţa clinică în intervenţia pentru abuzul sexual asupra copilului a crescut, vârsta iniţierii raportată
a scăzut. În 1979, o medie tipică era surprinzătoarea vârstă prepubertară de 9 ani. Din 1981, vârsta medie a iniţierii
raportată a devenit cea de 7 ani. La Centrul pentru Agresiuni Sexuale in Seatle (Harbor), 25% dintre copii care se
prezintă pentru tratament au vârsta de 5 ani sau mai puţin [53].

Realitatea predominantă pentru cea mai frecventă victimă a abuzului sexual asupra copilului nu este o experienţă de
stradă sau de pe terenul şcolii şi nu este o oarecare vulnerabilitate reciprocă la ispite oedipiene, ci o intruziune fără
precedent, progresiv necruţătoare a actelor sexuale comise de un adult cu o putere copleșitoare într-o relaţie
unidirecţională făptaş-victimă. "Faptul că că făptuitorul este de multe ori într-o poziţie de încredere şi aparent iubitor
nu face decât să crească dezechilibrul de putere şi să accentueze neputinţa copilului.

Copiii descriu adesea primele lor experienţe la modul că s-au trezit din somn şi l-au găsit pe tatăl lor (sau pe tatăl
vitreg, sau pe concubinul mamei) explorîndu-le trupurile cu mâinile sau gura. Mai puţin frecvent, ei pot găsi că un
penis le umple gura sau li se bagă între picioare.

Societatea permite copilului un set de reacţii acceptabile la o astfel de experienţă. Precum victima adultă a unui viol,
de la victima-copil se așteaptă să se opună cu forţă, să strige după ajutor și să încerce să să scape de intruziune.
După acest standard, aproape orice copil eşuează.

Reacţia normală a copilului este de a "face pe mortul", care înseamnă să se prefacă că doarme, pentru a-şi schimba
poziţia și pentru a trage pătura pe el. Micile creaturi pur şi simplu nu apelează la forţă pentru a face faţă
ameninţărilor copleşitoare. Atunci când nu există loc unde să fugi, nu ai nicio şansă decât să încerci să te ascunzi.
Copiii învaţă în general, să facă faţă în tăcere terorilor nopţii. Păturile capătă puteri magice împotriva monştrilor, dar
ele nu sunt potrivite în cazul intruşilor umani.

Este trist să auzi copii atacaţi de către avocaţi şi discreditaţi de către juraţi pentru că pretind că au fost molestaţi dar
admit şi că nu au protestat şi că nici nu au ţipat. Punctul care este de subliniat aici nu se referă atât de mult la eşecul
justiţiei care continuă atacul asupra copilului. Dacă mărturia copilului este respinsă în instanţă, este mult mai
probabil să se producă o respingere din partea mamei şi a altor rude, care ar putea fi dornice să restabilească
încrederea în adultul acuzat şi eticheteze copilul ca maliţios. Experienţa clinică şi mărturia experţilor poate oferi
advocacy (susţinere) pentru copil. Copiii ajung ușor să se rușineze şi să se intimideze atât din cauza neajutorării lor,
cât şi a inabilităţii de a-şi comunica sentimentele lor unor adulţi care nu înţeleg . Ei au nevoie de un avocat clinician
adult pentru a traduce lumea copilului într-un limbaj acceptabil pentru adulţi.

Neajutorarea intrinsecă a unui copil se ciocneşte cu simţul liberului arbitru, drag adultului.
Adultii au nevoie de îndrumare atentă pentru a risca empatizarea cu absoluta neputinţă a copilului ; ei au petrecut ani
întregi reprimând şi distanţându-se de acea groază. Adulţii au tendinţa de a dispreţui neputinţa și de a condamna pe
oricine care se supune prea ușor intimidării. O victimă va fi judecată ca un complice voluntar, cu excepţia cazului în
care complianţa s-a obţinut prin forţă copleşitoare sau prin ameninţarea cu violenţa.
Adulţilor trebuie să li se reamintească faptul că acţiunea fără cuvinte sau gestul unui părinte este o forţă absolut
convingătoare pentru un copil dependent şi că ameninţarea cu pierderea iubirii sau cu pierderii siguranţei familiale
este mai înfricoşătoare pentru copil decât orice ameninţare cu violenţa.

6
Întrebările privind liberul arbitru şi complianţa nu sunt doar o retorică legală. Este necesar pentru supravieţuirea
emoţională a copilului ca adulţii custode să-i dea permisiunea şi susţinerea pentru neputinţa şi non-complicitatea
rolului de iniţat. Prejudecata adultă este contagioasă. Fără o afirmare terapeutică consistentă a inocenţei, victima
tinde să se umple de auto-condamnare şi de ură de sine pentru agresiunile sexuale cumva invitate şi permise.

Ca şi avocat al copilului, atât în terapie cât şi în instanţă, este necesar să recunoaştem că indiferent de circumstanţe,
copilul nu a avut nicio şansă decât să se supună în tăcere şi să păstreze secretul . Nu contează dacă mama era în
camera alăturată sau dacă fraţii dormeau în acelaşi pat. Cu cât mai ilogică şi incredibilă pare scena iniţierii pentru
adulţi, cu atât mai probabil că descrierea tânguitoare a copilului este validă. Un tată grijuliu nu ar acţiona, în mod
logic, aşa cum îl descrie copilul ; pare incredibil fie şi doar pentru că şi-a asumat asemenea riscuri stridente. Acea
analiză logică conţine cel puţin două presupuneri naive : ( 1) molestarea este ceva gândit (precaut) , (2) este riscantă.
Molestarea unui copil nu e un gest precaut al grijii , ci o căutare disperată şi compulsivă a acceptării şi supunerii.
Există un foarte slab risc de descoperire dacă copilul este suficient de mic şi dacă există stabilită o relaţie de autoritate
şi afecţiune. Bărbaţii care caută copii ca parteneri sexuali descoperă repede ceva care rămâne incredibil pentru adulţii
mai puţin impulsivi : copiii dependenţi sunt în neputinţă de a resista sau de a se plânge.

O scrisoare către Ann Landers ilustrează foarte bine neputinţa continuă şi secretul omniprezent asociate cu abuzul
incestuos:

« Dragă Ann:
Săptămâna trecută, sora mea mai mare, în vârstă de 32 de ani, mi-a spus că a fost molestată sexual de către tatăl
nostru, de la vârsta de 6 ani la 16 ani. Am fost uimită pentru că de 20 de ani păstrasem acelaşi secret. Eu am acum 30
de ani. Am decis să vorbim cu celelalte trei surori ale noastre, toate fiind acum în jurul vârstei de 20 de ani. S-a dovedit
că tatăl nostru ne-a molestat sexual pe fiecare şi pe toate. Noi toate crezuserăm în parte că am fost singura aleasă
pentru această experienţă umilitoare, urâtă, şi am fost prea ruşinate şi speriate să spunem cuiva, aşa că ne-am ţinut
gura toate.
Tata are acum 53 de ani. Privindu-l, ai putea crede că este un tată american obişnuit. Mama are acum 51 de ani. Ea ar
muri dacă ar şti ce le-a făcut el fiicelor sale în toţi aceşti ani « . [55]

3. Blocarea şi Acomodarea

Pentru copilul aflat într-o relaţie de dependenţă, molestarea sexuală nu se produce, în mod tipic, doar o singură dată.
Adultul poate fi chinuit de regrete, vinovăţie, frică și hotărâri de a se opri, dar calitatea de « interzisă » a
experienţei, precum și neaşteptata ușurinţă de realizare par a invita la repetiţie. Tinde să se dezvolte un tipar
(pattern) compulsiv, adictiv, care continuă fie până când copilul atinge autonomia, fie până când descoperirea şi
interzicerea forţată biruiesc secretul [22].

Dacă copilul nu caută sau nu primeşte intervenţia protectoare imediată, nu mai există o opţiune ulterioară de a stopa
abuzul. Singura opţiune sănătoasă rămasă pentru copil este de a învăţa să accepte situaţia şi să supravieţuiască. Nu
există cale de ieşire, nici loc unde să fugă. Copilul sănătos, normal, rezilient emoţional va învăţa să se acomodeze la
realitatea abuzului sexual care continuă. Există o provocare a acomodării nu doar la cererile sexuale care
escaladează dar şi la o conştiinţă crescândă a trădării şi a obiectificării de către cineva care în mod obişnuit este
idealizat ca o figură parentală iubitoare, protectoare, altruistă. Mare parte din ceea ce este ulterior etichetat ca
psihopatologia adolescentului sau adultului poate fi legat de reacţiile naturale ale unui copil sănătos la un mediu
parental profund nenatural şi nesănătos. Dependenţa patologică, auto-pedepsirea, auto-mutilarea, restructurarea
selectivă a realităţii şi personalitatea multiplă, ca să numim câteva, reprezintă vestigii obişnuite ale deprinderilor de
supravieţuire din copilărie, învăţate dureros. În confruntarea cu mecanismele de acomodare ale copilului sau cu
vechile cicatrice ale supravieţuitorului adult, terapeutul trebuie să aibă grijă să evite întărirea unui simţ al răului,
inadecvării sau nebuniei prin condamnarea sau stigmatizarea simptomelor.

7
Copilul care s-a confruntat cu continua victimizare neajutorată trebuie să înveţe să obţină un fel de simţ al puterii şi
controlului. Copilul nu poate conceptualiza în mod securizant că un părinte ar putea fi nemilos şi că se serveşte pe
sine, o astfel de concluzie este echivalentă cu abandonul şi anihilarea. Singura alternativă acceptabilă pentru copil este
de a crede că (ea, fetiţa) a provocat întâlnirile dureroase şi să spere că învăţînd să fie bună, va putea câştiga dragoste
şi acceptare. Ipoteza disperată a responsabilităţii şi inevitabilul eşec de a obţine alinare, pun bazele urii de sine şi a
ceea ce Shengold descrie ca o ruptură verticală în testarea realităţii.
Dacă fiecare părinte care abuzează şi este experienţiat ca fiind rău trebuie să fie apelat în vederea alinării stresului pe
care el (părintele) l-a cauzat, atunci copilul trebuie, dintr-o nevoie disperată, să îl vadă pe părinte-în mod iluzionant
(sau delirant-orig. delusionally) ca bun. Numai imaginea mentală a unui părinte bun poate ajuta copilul să facă faţă
intensităţii terifiante a fricii şi furiei, care este efectul experienţelor chinuitoare. Alternativa menţinerii stimulării
copleşitoare şi a unui imago parental rău înseamnă anihilarea identităţii, a sentimentului de sine. Aşa că răul trebuie
văzut (înregistrat) ca bun. Aceasta este o disociere a minţii sau o operaţiune de fragmentare a minţii [56].

Utilizarea de către Shengold a cuvântului « iluzionant » (sau delirant-orig. delusionally) nu asumă un proces psihotic
sau un defect în percepţie, ci mai degrabă capacitatea practicată de a reconcilia realităţi contradictorii. Aşa cum
continuă el mai târziu pe aceeaşi pagină, “Eu nu descriu schizofrenia ... ci crearea de diviziuni izolate ale minţii care
oferă mecanismul pentru un patern în care imaginilor contradictorii ale sinelui şi ale părinţilor nu li se permite să se
unească. (Această "disociere verticală" compartimentată transcende categoriile de diagnosticare. Eu evit în mod
deliberat aducerea în cadrul formaţiunilor patologice corelabile ale lui Winnicott, Kohut şi Kernberg) » [56].

Părintele abuzator sexual oferă un exemplu edificator şi instruire privind cum să fii bun, ceea ce înseamnă că copilul
trebuie să fie disponibil,fără să se plângă de cererile sexuale ale părintelui. Există o promisiune explicită sau implicită
de recompensă. Dacă ea (fetiţa) este bună şi păstrează secretul, ea îşi poate proteja fraţii/surorile de implicare
sexuală (« Este un lucru foarte bun că pot conta pe tine să mă iubeşti ; altfel ar trebui să apelez la sora ta mai mică »),
îşi poate proteja mama de dezintegrare/dispariţie (« Dacă mama ta va afla vreodată, asta ar ucide-o »), îşi protejează
tatăl de tentaţie (« Dacă nu aş putea conta pe tine, ar trebui să ies în baruri şi să caut alte femei »), şi, mult mai vital,
menţine siguranţa căminului familial (« Dacă vei spune vreodată, ei m-ar trimite în închisoare şi pe toţi copiii în
orfelinat »).

În schimbarea clasică de rol a abuzului sexual, copilului îi este dată puterea de a distruge familia, precum şi
responsabilitatea de a o menţine împreună. Copilul, nu părintele, trebuie să îşi mobilizeze altruismul şi controlul de
sine pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi. Copilul, pe scurt, trebuie să îşi asume în mod secret multe din funcţiile
de rol care în mod obişnuit sunt atribuite mamei.

Există o scindare inevitabilă a valorilor morale convenţionale. Menţinerea unei minciuni pentru a păstra secretul este
ultima virtute, în timp ce spunerea adevărului ar fi cel mai mare păcat. Un copil victimizat astfel va părea că acceptă
sau caută contact sexual fără să se plângă.

Întrucât copilul trebuie să îşi structureze realitatea pentru a-şi proteja părintele, va găsi şi mijloace de a construi
buzunare de supravieţuire unde speranţe de mai bine îşi vor găsi adăpost. Ea (fetiţa) s-ar putea orienta spre
companioni imaginari pentru reasigurare. Poate să dezvolte personalităţi multiple, atribuind neajutorare şi suferinţă
uneia, răutate şi furie alteia, putere sexuală alteia, iubire şi compasiune alteia etc. Poate descoperi stări alterate ale
conştiinţei pentru a întrerupe durerea sau pentru a se disocia de corpul său, ca şi cum ar privi de la distanţă cum
copilul suferă abuzul. Aceleaşi mecanisme care permit suprvieţuirea psihică a copilului devin handicapuri pentru
integrarea psihologică eficientă ca adult.

În cazul în care copilul nu poate crea o economie psihică pentru a reconcilia indignarea continuă, atunci intoleranţa la
neajutorare şi sentimentul tot mai mare de furie vor căuta expresii active. Pentru fată aceasta duce de multe ori la
auto- distrugere şi la întărirea urii de sine ; auto-mutilarea, comportamentul suicidar, activitatea sexuală promiscuă şi
fugile repetate sunt tipice. Ea poate să înveţe să îşi exploateze tatăl pentru privilegii, favoruri și recompense
materiale , consolidând în acest proces imaginea ei de sine « auto-pedepsită » ca fiind de " curvă ". Ea poate lupta
cu ambii părinţi, dar cea mai mare furie a ei este probabil să se concentreze asupra mamei, pe care ea dă vina
8
pentru că a abandonat-o tatălui. Ea presupune că mama ei trebuie să fi ştiut de abuzul sexual şi că este fie prea
nepăsătoare fie prea ineficientă pentru a interveni . În cele din urmă copilul (fata) tinde să creadă despre sine că este
intrinsec atât de putred (stricată) încât nu a meritat niciodată grija. Eșecul legăturii mamă-fiică consolidează
neîncrederea tinerei în sine ca femeie și o face să fie tot mai dependentă de speranţa patetică de a obţine
acceptare și de protecţie de la un bărbat abuziv .

În cazul multor victime ale abuzului sexual, furia incubează de-a lungul anilor, ani în care se produc tentative de
intimitate de faţadă, de coping, frustrante, contrafăcute, pentru ca apoi să erupă ca un tipar de abuz împotriva
urmașilor din generaţia următoare. Comportamentul negratificant, imperfect al micului copil şi difuziunea graniţelor
eu-lui dintre părinte şi copil atrage/provoacă proiecţia răului introiectat şi furnizează un debuşeu impulsiv, îndreptăţit
pentru furia explozivă.

Victima masculină a abuzului sexual este mult mai înclinată să îşi transforme furia în exterior într-un comportament
agresiv şi antisocial. El (băiatul) este chiar mai intolerant faţă de neajutorarea sa decât victima de gen feminin , şi mult
mai înclinat să raţionalizeze că el exploatează relaţia în beneficiul său. El se poate agăţa atât de tenace de o relaţie
idealizată cu adultul, încât rămâne fixat la un nivel preadolescent al alegerii obiectului sexual, ca și cum ar încerca
să menţină în viaţă dragostea, cu o succesiune nesfârșită de băieţi tineri.
Diferite amestecuri de depresie, violenţă contra-fobică, misoginism (din nou, mama este văzută ca negrijulie şi
neprotectoare), molestare a copiilor şi viol par a fi parte a moştenirii de furie acumulate în băiatul care a fost supus
abuzului sexual [45].

Abuzul de substanţe este o tentantă cale de scăpare a victimei indiferent de gen (masc., fem.). După cum îşi
aminteşte Myers: "Sub efectul drogurilor puteam fi orice îmi doream să fiu. Îmi puteam construi propria realitate:
Puteam fi frumuşică, să am o familie bună, un tată de treabă, o mamă puternică, şi să fiu fericită ... băutura avea
efectul opus drogurilor ... băutura mă ducea înapoi în durerea mea; permitea să trăiesc suferinţa şi furia "[57].

Se cuvine reamintit că toate aceste mecanisme de acomodare : martiriul domestic, scindarea realităţii, alterarea stării
de conştiinţă, fenomenele isterice, delincvenţa, sociopatia, proiecţia furiei, şi chiar auto-mutilarea fac parte din
deprinderile de supravieţuire ale copilului. Ele pot fi depăşite numai în cazul în care copilul poate fi condus să aibă
încredere, într-un mediu sigur, care poate oferi acceptare consistentă, noncontingentă şi plină de grijă. Între timp,
oricine lucrează terapeutic cu copilul (sau cu adultul, victima încă afectată), ar putea fi testat şi provocat să
demonstreze că încrederea este imposibilă [22], şi că singura realitate sigură e reprezentată de aşteptările negative şi
de ura de sine. Este mult prea uşor pentru cel care s-ar vrea terapeut să se alăture părinţilor şi tuturor celor din
societatea adultă în respingerea unui astfel de copil, privind la rezultatele abuzului pentru a presupune că un astfel de
“nenorocit imposibil” a cerut şi a meritat oricare pedeapsă ar fi apărut, dacă într-adevăr întreaga problemă nu este o
fantezie isterică şi răzbunătoare.

4. Dezvăluirea întârziată, conflictuală şi neconvingătoare

Cele mai multe abuzuri sexuale continue nu sunt descoperite niciodată, cel puţin nu în afara familiei imediate
[8,22,49,50]. Cazurile tratate, raportate sau investigate sunt excepţia, nu regula. Dezvăluirea este un rezultat, fie al
unui conflict de familie copleşitor, al descoperirii accidentale de către o terţă parte, sau a sensibilizării şi educaţiei
comunitare realizate de către agenţiile de protecţie a copilului.

În cazul în care un conflict de familie declanşează divulgarea, aceasta este, de obicei, numai după un număr de ani de
abuz sexual continuu şi după o eventuală cădere a mecanismelor de acomodare. Victima unui abuz incestuos tinde
să păstreze tăcerea până când intră în adolescenţă, atunci când ea devine capabilă să ceară o viaţă mai separată
pentru ea și să provoace autoritatea părinţilor săi. De asemenea, adolescenţa îl face pe tată mai gelos și mai
obsedat de control, încercând să-şi sechestreze fiica împotriva "pericolelor" de afară ale implicării covârstnicilor.
Efectele corozive ale acomodării par să justifice orice extreme ale pedeapsei. Ce părinte nu ar putea impune restricţii
severe pentru a controla fuga, abuzul de droguri, promiscuitatea, rebeliunea şi delincvenţa?

9
După o ceartă de familie punitivă specială şi o exprimare umilitoare a autorităţii de către tată , fata este în cele din
urmă impulsionată de mânie să dea drumul la secret. Ea caută înţelegerea şi intervenţia chiar la momentul cel mai
puţin probabil să le afle. Autorităţile sunt înstrăinate din cauza paternului de delincvenţă şi a furiei rebele exprimate
de fată. Majoritatea adulţilor care se confruntă cu o astfel de istorie tind să se identifice cu problemele părinţilor în
încercarea de a face faţă unui adolescent rebel. Ei observă că fata pare mai supărată de pedeapsa imediată decât de
atrocităţile sexuale pe care le acuză. Ei presupun că nu există adevăr într-o astfel de plângere fantastică, mai ales că
fata nu s-a plâns ani în şir, atunci când , susţine ea, a fost molestată cu forţa. Ei presupun că fata a inventat povestea
ca răzbunare împotriva încercărilor tatălui ei de a realiza un control rezonabil şi disciplină. Cu cât mai nerezonabilă şi
abuzivă este pedeapsa declanşatoare , cu atât mai mult îşi asumă ei că fata ar face orice pentru a scăpa, chiar până la
punctul de a-şi incrimina pe nedrept tatăl.

Cu excepţia cazului în care au fost special instruiţi şi sensibilizaţi, adulţii de rând, inclusiv mame, rude, profesori,
consilieri, medici, psihoterapeuţi, anchetatori, procurori, avocaţi, judecători şi juraţi, nu pot să creadă că un copil
normal, sincer, ar tolera incestul fără a-l raporta imediat, sau că un tată aparent normal ar putea fi capabil de
molestarea sexuală neprovocată, repetată, a propriei lui fiice. Copilul de orice vârstă se confruntă cu o audienţă
neîncrezătoare, atunci când se plânge de abuzul sexual continuu.
Adolescenţii cu probleme, furioşi, riscă nu numai să nu fie crezuţi, ci şi să devină « ţap ispăşitor », umilirea şi
pedepsirea, de asemenea.

Nu toţi adolescenţii care se plâng apar supăraţi şi nesiguri. Există un tipar de acomodare alternativ, în care copilul
reuşeşte să ascundă orice indicii de conflict. Un astfel de copil poate fi neobişnuit de realizat şi de popular, dornic să
fie pe plac atât profesorilor cât şi covârstnicilor. Atunci când elevul merituos sau căpitan al echipei de fotbal încearcă
să descrie povestea unei implicări sexuale continue cu un adult, reacţia adultă este mult mai puţin credibilă. « Cum a
putut să se întâmple aşa ceva unui tânăr/tinere aşa de minunat (ă)? », „Nimeni atât de talentat şi de bine adaptat nu
ar fi putut fi implicat în ceva aşa de murdar.” În mod evident, nu s-a întâmplat, sau dacă da, cu siguranţă nu a afectat
copilul.

Aşa că nu există un motiv real pentru plângere. Fie că copilul este delincvent, hipersexual, contra-sexual, suicidar,
isteric, psihotic, ori foarte bine adaptat, fie că copilul este furios, evaziv sau senin, afectul imediat pe care îl prezintă
copilul şi tiparul de adaptare al copilului vor fi interpretate de către adulţi pentru a invalida plângerea copilului.

Contrar mitului popular, cele mai multe mame nu sunt conștiente de abuzul sexual în curs de desfășurare. Mariajul
cere o considerabilă încredere oarbă şi negare, pentru supravieţuire. O femeie nu îşi angajează viaţa şi securitatea
pentru un om pe care îl crede capabil de a-şi molesta proprii copii. Indiciile "evidente" de abuz sexual sunt, de obicei,
evidente doar retrospectiv. Ipoteza noastră că mama "trebuie să fi ştiut" este pur şi simplu paralelă cu cererea
copilului ca mama să fie în contact intuitiv cu disconfortul invizibil, şi chiar ascuns în mod deliberat, al familiei.
Mama reacţionează de obicei la acuzaţiile de abuz sexual cu neîncredere și negare de protecţie . Cum de ea nu a
ştiut ? Cum de copilul a aşteptat atât de mult până să-i spună ? Ce fel de mamă ar putea permite ca un astfel de lucru
să se întâmple ? Ce ar crede vecinii ? Ca cineva care depinde substanţial de aprobarea și generozitatea tatălui,
mama din triunghiul incestuos se confruntă cu o dilemă care scindează mintea, dilemă similară cu cea a copilului
abuzat. Fie copilul este rău şi merită pedeapsa, fie tatăl este rău şi nedrept punitiv. Unul dintre ei minte şi e nedemn
de încredere. Întreaga securitate şi adaptare la viaţă a mamei şi o mare parte din sentimentul de valoare de sine ca
adult cer o încredere în fidelitatea partenerului ei. A accepta alternativa înseamnă anihilarea familiei şi a unei mari
părţi a identităţii ei de om. Frica şi ambivalenţa ei sunt potolite de provocarea logică a tatălui , " Ai de gând să o crezi
pe această curvuliţă mincinoasă? . Poţi să crezi că aş face aşa ceva ? Cum ar putea să se petreacă aşa ceva sub nasul
tău atâţia ani ? Stii că nu mai putem avea încredere în ea departe de ochii noştri . Tocmai când încercăm să o punem la
punct şi am fost un pic mai dur cu ea , se întoarce cu o poveste ridicolă ca asta . asta e ceea ce primesc pentru că
încerc să o ţin departe de probleme . "

Din minoritatea de secrete ale incestului care sunt dezvăluite mamei sau care sunt descoperite de mamă, foarte
puţine sunt ulterior raportate la agenţii externe [50]. Mama fie nu va crede plângerea, fie va încerca să negocieze o
soluţie în cadrul familiei. Acum, că profesioniştii trebuie să raporteze orice suspiciune de abuz asupra copilului, un
10
număr tot mai mare de plângeri sunt investigate de către agenţiile de protecţie. Anchetatorii de poliţie şi lucrătorii din
domeniul serviciilor de protecţie sunt susceptibili să dea crezare plângerii , caz în care toţi copiii pot fi trimişi imediat
în custodie de protecţie până la audierea petiţiei privind custodia. În paradoxul continuu al unui sistem judiciar divizat,
judecătorul pentru minori este înclinat să susţină plasamentul în afara familiei de origine pe baza " preponderenţei de
dovezi " că copilul este în pericol , în timp nicio acuzaţie nu a fost încă depusă la instanţa de judecată pentru adulţi ,
care să aprecieze responsabilitatea penală a tatălui . Avocaţii ştiu că mărturia necoroborată a unui copil nu va
determina condamnarea unui adult respectabil . Testul în instanţa penală solicită o dovadă specifică " dincolo de orice
îndoială rezonabilă , " şi fiecare jurat adult rezonabil va avea motive să se îndoiască de plângerile fantastice ale
copilului . Procurorii sunt reticenţi în a supune copilul la umilirea interogatoriului încrucişat (din partea avocatului
acuzatului) , tot aşa pe cât sunt de puţin dispuşi să instrumenteze cazurile în care nu pot câştiga . Prin urmare , ei
resping , de obicei, plângerea pe baza unor dovezi insuficiente .

Molestatorii care nu fac parte din familie (exteriori familiei) sunt, de asemenea, efectiv imuni la incriminare dacă au
vreun pic de prestigiu (în societate). Chiar dacă mai mulţi copii s-au plâns, mărturia lor va fi acuzată de discrepanţe
triviale sau de contraatacul că copiii erau conspiratori seducători şi dornici.

Lipsa de acuzaţii penale echivalează cu o condamnare de sperjur a victimei. "Un om este nevinovat până la proba
contrarie", spun rudele protectoare ale adultului. "Copilul a pretins că a fost molestat, dar nu era nimic real. Poliţia a
investigat şi ei nici măcar nu au întocmit dosar de acuzare." Dacă nu există un expert în advocacy pentru copil în
instanţa penală, copilul va fi probabil abandonat ca păstrător neajutorat al unui secret autoincriminator pe care niciun
adult responsabil nu îl poate crede.

Psihiatrul sau alt specialist în consiliere are un rol esenţial în depistarea precoce, intervenţia terapeutică şi advocacy-ul
expert în sala de judecată. Specialistul trebuie să ajute la mobilizarea îngrijitorilor (persoanelor de îngrijire) sceptici să
adopte o poziţie de credinţă (a crede copilul), de acceptare, de sprijin şi protecţie a copilului. Specialistul trebuie să fie
primul capabil de a-şi asuma aceeaşi poziţie. Consilierul care învaţă să accepte secretul, neputinţa, acomodarea şi
dezvăluirea întârziată încă poate fi înstrăinat în continuare de al cincilea nivel al sindromului de acomodare.

5.Retracţia
Orice spune un copil despre abuzul sexual, există probabilitatea ca el/ea să retragă ce a spus. Sub furia dezvăluirii
impulsive rămâne ambivalenţa vinovăţiei şi obligaţia martirică de a menţine împreună familia. În urmarea haotică a
divulgării, copilul descoperă că temerile puternice şi ameninţările care stau la baza secretului sunt adevărate. Tatăl o
abandonează şi o numeşte mincinoasă. Mama ei nu o crede sau decompensează în isterie şi furie. Familia este
fragmentată şi toţi copiii sunt plasaţi în custodie. Tatăl este ameninţat cu ruşinea şi închisoarea. Fata este învinovăţită
de producerea întregii mizerii, şi toată lumea pare să o trateze ca pe o ciudată. Ea este interogată cu privire la toate
detaliile stridente şi încurajată să îşi incrimineze tatăl, dar tatăl rămâne la locul lui (necontestat), rămâne la domiciliu,
în securitatea familiei. Ea este ţinută în custodie, fără vreo speranţă aparentă de a se întoarce acasă, în cazul în care
cererea de custodie (depusă de serviciile de protecţie a copilului, n.n.) este acceptată de instanţă. Mesajul de la mamă
este foarte clar, de multe ori explicit. "De ce insişti să spui aceste poveşti îngrozitoare despre tatăl tău? Dacă îl trimiţi la
închisoare, nu vom mai fi o familie. Vom ajunge săraci, nu vom avea unde locui. Asta e ceea ce vrei să ne faci? "

Încă o dată, copilul poartă responsabilitatea fie de a păstra, fie de a distruge familia. Inversarea rolului continuă cu
alegerea"proastă" de a spune adevărul, şi alegerea "bună" de a capitula şi a restabili o minciună de dragul familiei.

Cu excepţia cazului în care există un sprijin special pentru copil şi intervenţia imediată de a forţa responsabilizarea
tatălui, fata va urma cursul normal şi îşi va retrage plângerea.

Fata "recunoaşte" că a inventat povestea. "Am fost îngrozitor de supărată pe tata pentru că m-a pedepsit. El m-a lovit
şi mi-a spus că nu îmi voi mai putea vedea prietenul. Am fost foarte rea ani de zile şi nimic nu pare să mă ţină departe
de probleme. Tata a avut o mulţime de motive pentru a fi supărat pe mine. Dar m-am supărat foarte rău şi a trebuit să
găsesc o cale de a ieşi din acel loc. Aşa că am inventat această poveste despre el pierzându-şi vremea cu mine şi restul.
Nu am vrut să aduc necazuri celorlalţi. "
11
Această minciună simplă poartă mai multă credibilitate decât plângerile cele mai explicite privind capcana
incestuoasă. Se confirmă aşteptările adulţilor, după care copiii nu pot fi de încredere. Se restabileşte echilibrul precar
al familiei. Copiii învaţă să nu se plângă. Adulţii învaţă să nu asculte. Iar autorităţile învaţă să nu creadă copiii rebeli
care încearcă să-şi folosească puterea sexuala pentru a distruge părinţii bine intenţionaţi.

DISCUŢII
Ar trebui să fie evident că, lăsat ca atare, sindromul de acomodare la abuzul sexual tinde să agraveze atât victimizarea
copiilor cât şi complacerea şi indiferenţa societăţii faţă de dimensiunile victimizării. Ar trebui să fie evident pentru
clinicieni că puterea de a provoca şi de a întrerupe procesul de acomodare poartă în sine un potenţial fără precedent
pentru prevenirea primară a durerii şi dizabilităţii emoţionale, inclusiv o întrerupere în lanţul intergeneraţional de
abuz asupra copilului.

Ceea ce nu este atât de evident, e faptul că specialiştii în sănătate mintală pot fi mai sceptici în faţa raportărilor de
abuz sexual şi mai ezitanţi în a se implica drept avocaţi ai copiilor, decât mulţi profesionişti care au o pregătire mai
puţin specifică . Relaţia aparentă de cauză-efect şi accentul pus pe intruziunile unilaterale din partea adulţilor puternici
pot părea naive şi regresive oricui este format într-o dinamică de familie mai sofisticată, unde evenimentele sunt
văzute ca un echilibru între nevoile şi provocările din sistem ca întreg. [ 58 ] Freud a lansat o tendinţă de la conceptul
de victimă / agresor la o viziune mai universală şi stimulativă intelectual, în 1897 , când a renunţat la propria teorie
despre isterie, privind copilul sedus , pentru teza despre complexul Oedip , al copilului care seduce. [ 16,5961 ]. Chiar
dacă un număr substanţial de descrieri ale victimizării sexuale se dovedesc a fi valide, cum pot fi ele distinse de cele
care ar trebui să fie tratate ca fantezie sau înşelăciune ? Rosenfeld [ 62 ] a abordat aceste întrebări într-un sens
general, dar încă persistă o incertitudine sâcâitoare.

Victima unui abuz sexual asupra copilului este într-o poziţie oarecum similară cu cea a victimei adulte a violului înainte
de 1974. Fără o înţelegere clinică consistentă a climatului psihologic şi a tiparelor de acomodare ale violului, se
presupunea că femeile sunt provocatoare şi substanţial responsabile pentru invitarea sau auto-expunerea la riscul
atacului. Faptul că cele mai multe femei au ales să nu raporteze propria victimizare nu a făcut decât să confirme
suspiciunea incontestabilă că au ceva de ascuns. Cele care au raportat, de multe ori au regretat decizia lor , când s-au
desoperit în situaţia de a fi supuse unor atacuri repetate asupra caracterului şi credibilităţii lor.

Schimbarea de perspectivă pentru victimele adulte a venit odată cu publicarea unui document de referinţă în
literatura medicală (clinică), într-o perioadă de proteste conduse de mişcări ale femeilor. „ Sindromul de traumă a
violului” de Burgess şi Holmstrom a apărut în 1974 [63]. Această lucrare a oferit un ghid pentru recunoaşterea şi
gestionarea sechelelor psihologice traumatice şi a stabilit o secvenţialitatea logică de ruşine a victimei, auto-
culpabilizare şi secretizare, care de obicei camufla atacul. Publicarea sa a iniţiat ceea ce s-a dovedit a fi un trend către
o receptare mult mai simpatetică a victimelor violului atât în clinici, cât şi în sălile de judecată.

O receptare similară este aşteptată de mult timp şi pentru victimele minori [24]. În mod ironic, acelaşi studiu clinic
care a definit sindromul traumatic al violului, a condus autorii la descrierea unui set corelat, de circumstanţe observate
la copii trataţi în Programul de Consiliere a Victimelor de la Spitalul Boston. „Trauma sexuală a copiilor şi
adolescenţilor: Presiune, Sex şi Secret” a fost publicată în 1975 [64].

Primul paragraf concluzionează: "Reacţiile emoţionale ale victimelor rezultă din faptul că sunt presate spre activitatea
sexuala, şi din tensiunea adăugată, a păstrării secrete a actului."

Naraţiunea descrie elementele de neajutorare şi presiunea de a menţine secretul. Teama de respingere şi neîncredere
a sunt documentate cu fragmente clinice mişcătoare, ca şi mai multe mecanisme de acomodare, şi efectele
traumatice ale dezvăluirii neacceptate de ceilalţi. Discuţia contestă studiile anterioare care indicau participarea
voluntară sau seducatoare.

12
În revizuirea datelor noastre cu privire la copilul şi adolescentul victime, am încercat să evităm modalităţile
tradiţionale de a vedea problema şi să descriem mai degrabă , din punctul de vedere al victimei, dinamica implicată
între infractor şi victimă în ceea ce priveşte problemele legate de incapacitatea de a consimţi, comportamentul
adaptiv , secret şi divulgarea secretului .

Datele noastre indică în mod clar faptul că un sindrom de reacţie-simptom este rezultatul presiunii de a menţine
secretul activităţii, precum şi rezultatul dezvăluirii... Se poate specula că există mulţi copii cu reacţie tăcută la trauma
sexuală. Copilul care reacţionează la presiunea de a merge împreună cu adulţii în activitatea sexuală poate fi privit ca
indicând un răspuns adaptativ de supravieţuire la mediu [65).

Dacă ar fi existat un protest pentru protecţia copiilor în 1975, observaţiile avangardiste ale lui Burgess şi Holmstrom ar
fi marcat o schimbare de direcţie pentru receptarea mult mai simpatetică a victimizării copiilor. Din moment ce
susţinerea (advocacy) copilulului suferă în competiţie cu interesele adulţilor, ar fi existat în cel mai bun caz un răspuns
evolutiv dacă nu revoluţionar în domeniile clinic şi judiciar. Este, prin urmare, oportun să se amintească sindromul
traumei violului ca un model pentru creşterea sensibilităţii consilierilor şi a consilierilor juridici, şi să se reafirme
trauma sexuală a copiilor şi adolescenţilor aşa cum se vede ea acum, cu o suplimentare de opt ani de experienţă a mai
multor agenţii şi de corelare la nivel naţional.

CONCLUZII
Abuzul sexual asupra copiilor nu este un fenomen nou, deşi adevăratele sale dimensiuni apar doar prin studiile şi
conştientizarea produse recent. Copiii au fost supuşi la molestare, exploatare şi intimidare de cei presupuşi că îi
îngrijeau, de-a lungul istoriei [66]. Ceea ce se schimbă cel mai mult în generaţia noastră actuală este sensibilitatea la
recunoaşterea exploatării, la identificarea inechităţilor flagrante în parenting în rândul unor familii altfel aparent
adecvate, şi la descoperirea că aceste inechităţi au un impact substanţial asupra dezvoltării caracterului, a integrării
personalităţii şi asupra bunăstării emoţionale a celor mai deprivaţi şi maltrataţi copii.

Freud nu ar putea găsi vreun precedent în 1897 pentru numărul de părinţi respectabili care îşi victimizează proprii
copii.
"Apoi a fost lucrul uimitor că în fiecare caz ... vina a fost dată pe actele perverse ale tatălui, şi realizarea frecvenţei
neaşteptate a isteriei, în fiecare caz în care se aplica la fel, deşi era greu de crezut că actele perverse împotriva copiilor
erau ceva atât de general "[67].

În anii 1980 nu ne mai puteam permite să fim neîncrezători faţă de realităţile fundamentale ale abuzului asupra
copiilor. Corpul tot mai mare de literatură de specialitate emanată din lucrarea acum clasică, „Sindromul Copilului
Bătut/Scuturat” [68] („Battered Child Syndrom”), publicată în 1962, oferă un precedent amplu şi o perspectivă de 20
ani pentru o anumită recunoaştere a faptului că actele perverse împotriva copiilor sunt, de fapt, atât de generale
(răspândite).

Molestarea sexuală a fost numită ultima frontieră în abuzul asupra copilului în 1975 de către Sgroi, un internist, care
era deja în situaţia de a fi identificat reticenţa multor clinicieni de a accepta această problemă [69].

Recunoașterea molestării sexuale a unui copil este în întregime dependentă de disponibilitatea inerentă a
individului de a accepta posibilitatea că aceasta condiţie poate exista. Din păcate, dorinţa de a lua în considerare
diagnosticul de suspiciune de molestare sexuală a copilului pare frecvent să varieze invers proporţional cu nivelul de
formare a individului.. Adică, cu cât mai avansată e formarea unora, cu atât sunt mai puţin dispuşi să suspecteze
molestarea.Este urgent, atât în interesul tratamentului, cât şi al apărării juridice, precum şi de dragul prevenirii
primare, secundare şi terţiare a diverse dizabilităţi emoţionale, ca clinicienii din fiecare domeniu al ştiinţelor
comportamentale să fie mai conştienţi de abuzul sexual asupra copiilor. Este contra-terapeutic şi nedrept să expui
victimele la evaluări sau tratament din partea unor terapeuti care nu pot suspecta sau "crede” în posibilitatea
victimizării sexuale unilaterale a copiilor de către adulţi aparent normali.

13
Sindromul de acomodare la abuzul sexual este derivat din experienţa colectivă a zeci de centre de tratament pentru
abuz sexual, care se ocupă de mii de rapoarte sau plângeri de victimizare adultă a copiilor mici . În marea majoritate a
acestor cazuri, adultul identificat susţine o nevinovăţie totală sau admite doar încercări banale, bine intenţionate, de
" educaţie sexuală ", încăierări jucăuşe cu copilul (wrestling) , sau apropiere afectuoasă . După ce au petrecut un timp
în tratament , aproape invariabil bărbaţii au recunoscut că copilul a spus adevărul . Dintre copiii care s-au dovedit a-şi
fi reprezentat greşit plângerile, cei mai mulţi au căutat să subestimeze frecvenţa sau durata experienţelor sexuale ,
chiar şi atunci când declaraţiile au fost făcute la mânie şi aparent ca răzbunare împotriva violenţei sau umilirii . Foarte
puţini copii , nu mai mult de doi sau trei la mie , au fost vreodată dovediţi că au exagerat sau au inventat plângerile de
molestare sexuală [ 70 ] . A devenit ca o maximă în rândul investigatorilor și consilierilor care se ocupă de
intervenţia în abuzul sexual asupra copilului, că niciodată copiii nu fabrică tipurile de manipulări sexuale explicite
pe care le divulga în plângeri sau interogatorii [ 8 ] .

Clinicianul care înţelege sindromul de acomodare la abuzul sexual asupra copilului oferă copilului un drept la paritate
cu adulţii în lupta pentru credibilitate şi advocacy. Nici victima, nici infractorul, nici familia, nici următoarea generaţie
de copii din această familie, nici bunăstarea societăţii în ansamblu nu pot beneficia din continuarea secretului şi din
negarea abuzului sexual care continuă. Infractorul care protejează o poziţie incomodă de putere asupra victimelor
tăcute nu va lăsa garda jos (nu-şi va slăbi controlul) până ce nu este confruntat cu o putere din afară, suficient de mare
pentru a comanda şi supraveghea încetarea totală a hărţuirii sexuale. [13,22,25,32,71].

Consilierul singur nu se poate aştepta la cooperare şi la recuperare din partea unui infractor altfel reticent şi care nu
recunoaşte/nerecunoscut. Sistemul de justiţie singur poate rareori dovedi vina sau să impună sancţiuni fără
pregătirea şi susţinerea continuă venite de la toate părţile în cadrul unui sistem de tratament eficient. Toate agenţiile
lucrând ca o echipa promit un maximum în recuperarea eficientă pentru victimă, în reabilitarea infractorului şi în
supravieţuirea familiei [24,71].

Sindromul de acomodare la abuzul sexual asupra copilului oferă un limbaj comun pentru mai multe puncte de vedere
ale echipei de intervenţie şi o hartă mai uşor de recunoscut spre ultima frontieră a abuzului asupra copilului.

Notes And References

1.ARMSTRONG, L. Kiss Daddy Goodnight. Hawthorn Books, New York (1978).

2.BURGESS, A., GROTH, A. N., HOLMSTROM, L. and SGROI, S. Sexual Assault of Children and Adolescents. Lexington
Books, Lexington, MA (1978).

3.BUTLER, S. Conspiracy of Silence. New Glide Publications, San Francisco, CA (1978).

4.FORWARD, S. Betrayal of Innocence. Tarcher, New York (1978).

5.GEISER, R. Hidden Victims Beacon, Boston (1978).

6.MEISELMAN, K. Incest. JosseyBass, San Francisco (1978).

7.BRADY, K Father's Days. Seaview Books, New York (1979).

8.MULDOON, L. (Ed.). Incest: Confronting the Silent Crime. Minnesota Program for Victims of Sexual Assault, Saint
Paul, MN (1979).

9.FINKELHOR, D. Sexually Victimized Children. Free Press, New York (1979).

14
10.JUSTICE, B. and JUSTICE, R. The Broken Taboo. Human Sciences Press, New York (1979).

11.SCHULTZ, L. The Sexual Victimology of Youth. Charles C Thomas, Springfield, IL (1979).

12.ALLEN, C. Daddy's Girl. Wyndham Books, New York (1980).

13.BULKLEY, J. and DAVIDSON, H. Child Sexual Abuse Legal Issues and Approaches. American Bar Association,
Washington, D.C. (1980).

14.MacFARLANE, K., JONES, B. and JENSTROM, L. (Eds.), Sexual Abuse of Children: Selected Readings. National Center
on Child Abuse and Neglect, Office of Human Development Services, U.S. Department of Health and Human Services,
Washington, D.C. (1980).

15.MRAZEK, P. B., and KEMPE, C. H. (Eds.), Sexually Abused Children and their Families. Pergamon, Oxford (1981).

16.RUSH, F. The Best Kept Secret PPrentice Hall, New York (1980).

17.SANFORD, L. The Silent Children, A Parent's Guide to the Prevention of Child Sexual Abuse. Anchor Press/
Doubleday, New York (1980).

18.ADAMS, C. and FAY, J. No More Secrets. Impact Publishers, San Louis Obispo, CA (1981).

19.BULKLEY, J. (Ed.). Child Sexual Abuse and the Law. National Legal Resource Center for Child Advocacy and
Protection, American Bar Association, Washington, D.C. (1981).

20.CONSTANTINE, L. L. and MARTINSON, F. M. (Eds.), Children and Sex: New Findings, New Perspectives. Little, Brown
and Co., Boston (1981).

21.HALLIDAY, L. The Silent Scream: The Reality of Sexual Abuse. Sexual Abuse Victims Anonymous, R.R. No. 1, Campbell
River, B.C., Canada V9W 3S4 (1981).

22.HERMAN, J. L. Father/Daughter Incest. Harvard University Press, Cambridge, MA (198 1).

23.BULKLEY, J., (Ed). Innovations in the Prosecution of Child Sexual Abuse Cases. National Legal Resource Centre for
Child Advocacy and Protection, American Bar Association, Washington, D.C. (1982, 2nd Edition).

24.BULKLEY, J. Recommendations for Improving Legal Intervention in Intrafamily Child Sexual Abuse Cases. National
Legal Resource Centre for Child Advocacy and Protection, American Bar Association, Washington, D.C.(1982).

25.GARRETTO, H. Integrated Treatment of Child Sexual Abuse: A Treatment and Training Manual. Science and
Behaviour Books, Inc., Palo Alto, CA (1982).

26. GOODWIN, J. Sexual Abuse: Incest Victims and their Families. John Wright PSG Inc., Littleton, MA (1982).

27.LIST, S. Forgiving. E. P. Dutton, Inc., New York (1982).

28.MARTIN, L. and HADDAD, J. We Have a Secret. Crown Summit Books, Newport Beach, CA (1982).

29.MORRIS, M. If I Should Die Before I Wake. J. P. Tarcher, Inc., Los Angeles (1982).

30.O'BRIEN, S. We Can! Combat Child Sexual Abuse. College of Agriculture. The University of Arizona, Tucson (1982).
15
31.RICKS, C. Carol's Story: The Sin Nobody Talks About. Tyndale House Publishers, Inc., Wheaton, IL (1982).

32.SGROI, S. M. Handbook of Clinical Intervention in Child Sexual Abuse. Lexington Books, Lexington, MA(1982)

33. Social Work and Child Sexual Abuse, Vol. No. 12, Journal of Human Sexuality and Social Work (1982).

34.ARMSTRONG, L. The Home Front: Notes from the Family War Zone. McGrawHill Book Co.

16