Etică lect.univ.dr.

Alexandra Pârvan

ETICĂ (clinică) și integritate academică

Curs 1-2: Ce este etica. Limitele codurilor etice și ale eticii bazate pe principii. Zona gri.

Etica stabilește standarde de comportament corect sau virtuos, e un sistem de reguli care
ne modifică şi orientează comportamentul în situaţii sociale, ne spune cum ar trebui să acţionăm
în variate situaţii în care ne aflăm ca prieteni, părinţi, parteneri de afaceri, profesori,
profesionişti, cetăţeni. Standardele presupun valori comune: dacă acestea nu ar exista, ar fi
imposibil să cădem de acord asupra a ce este bine de făcut într-o situaţie, care ar fi cursul de
acţiune preferat sau optim. Astfel, normele sociale nu sunt altceva decât reguli de comportament
impuse de anumite valori, care reglează raporturile dintre oameni.
În genere, un cod etic specifică regulile etice de operare. Este un „să nu”, de tipul „să nu
ucizi” etc. S-a pus întrebarea ce putere au codurile etice de a impune și genera comportamentele
etice dorite la locul de muncă (făcându-se referire și la eșecul unui cod ca „Cele 10 porunci”).
Azi, unii eticieni neagă codurilor orice valoare, susținând că acestea nu influenţează
managementul etic la locul de muncă. O explicație pentru eșecul codurilor stă în faptul că
principala măsură care impune aplicarea codurilor etice în orice domeniu profesional constă în
pedepse. Oamenii învață să se supună pentru a evita pedepsele juridice sau sancțiunile legale.
Dar, dacă te comporți etic doar de frica pedepsei, aceasta nu reflectă situarea la un nivel de
dezvoltare etică foarte avansat și o asemenea persoană nu va ști să facă față foarte bine
provocărilor etice ale profesiei de psiholog clinician, care sunt foarte complexe și pentru care
codul nu este decât un ghid și nu un manual care oferă algoritmi de comportare în toate situațiile
problematic etice care pot surveni în activitatea clinică. Astfel, în psihologia clinică, la fel ca în
orice domeniu de activitate, soluția este crearea unei culturi etice, educarea etică a
profesioniștilor și a caracterelor lor, și acesta a fost obiectivul cursului de față și al exercițiilor
practice asociate lui.
Codul etic al psihologului se reclamă de la teoria etică bazată pe principii; în centrul său
se află o serie de principii de urmat. Conform acestei teorii etice, principiile sunt universale,
mereu valabile: de aceea în cod ele sunt puse ca atare – trebuie urmate, sunt fixe, mereu bune.
Dar iată câteva probleme puse de etica bazată pe principii, pe care le-am discutat detaliat la clasă.
1) Principiile pot coexista și se pot ciocni. De pildă, principiul care îți cere să acționezi
mereu în beneficiul clientului tău şi să ai grijă să nu îl vatemi poate veni în conflict cu regula
care îţi impune să raportezi imediat abuzul de minori. Pe de o parte, sub principiul demnităţii şi
respectului pentru fiinţe psihologul este obligat să manifeste preocupare, empatie, respect şi
înţelegere faţă de beneficiarul serviciilor sale, pe de altă parte psihologul trebuie să se asigure că
minorul este în siguranţă. Problema este că atunci când pericolul nu e iminent (și cât de corect se
poate calcula asta?), raportarea poate sabota procesul terapeutic şi distruge încrederea în terapeut,
astfel vătămând clientul, fie că acesta este minorul însuși sau nu. Astfel, în America, 40-66% din
psihologi au declarat că au eşuat să raporteze un caz în care se suspecta abuzul de minori.
La clasă am putut vedea că până și un principiu care pare ușor de acceptat ca universal și
absolut - „Să nu minți”, căci evident, nimeni nu ar accepta că este bine și corect ca el să fie mințit
- nu poate fi aplicat universal și nediscriminat, cu toate că au existat teoreticieni (Immanuel
Kant) care au susținut asta. Am văzut că spunerea adevărului poate intra în conflict cu evitarea
răului cauzat altora, sau cu alte principii/valori ca: loialitate, dreptate, păstrarea promisiunii. Cele
mai multe dileme etice nu ne prezintă cu o opţiune clară între bine şi rău, ca de pildă: Oare ar
trebui să mint, înşel sau fur? Cele mai multe dilemele etice cer decizii etice care diferenţiază
practic între bine şi bine, iar în practica clinică, uneori, între rău și rău.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Așadar, principiile nu au aplicabilitate absolută, codul psihologilor nu oferă decât

principii, iar în practica clinică apar dileme etice unde, apelând la principii vom găsi că principii
etice diferite cer cursuri de acțiune incompatibile. Ce se poate face? În situațiile în care
principiile se ciocnesc, contextul e foarte important. Situațiile care necesită o decizie etică
trebuie înțelese ca incluzând caracteristicile oamenilor, dorinţele şi motivaţiile lor, spun unii
eticieni (R. Hare), iar clinicienii sunt obligați să procedeze așa prin însăși natura profesiei lor.
Dar, chiar și considerând contextul, există situații de conflict al principiilor în care principiile
universale se dovedesc inutile (gândiți-vă la situația discutată a studentului lui Jean-Paul Sartre
în timpul celui de-al doilea război mondial, care are de ales între a se alătura rezistenței sau a
rămâne să se îngrijească de mama sa bolnavă). În aceste cazuri, propune Hare, pentru a răspunde
etic individul trebuie să își construiască pentru sine un principiu extrem de specific, pe care să îl
accepte doar în situații ca a lui.
2) Sunt situații legitimate de societate, cultură, profesie, care permit aplicarea selectivă
sau chiar încălcarea principiilor („să nu minți”, dar să vorbești copilului de Moș Crăciun sau să
protejezi sentimentele cuiva pe moarte sau să salvezi o viață prin minciună; „să nu ucizi”, dar să
mergi la război, să faci avort, să eutanasiezi, să omori în legitimă apărare etc.; „să nu faci rău
altuia”, dar, ca medic sau asistent, poți să recurgi la „violență” în tratamentul pacientului sau să îl
ții în viață împotriva voinței lui). Relativizarea principiilor le subminează statutul de principii.
Deși există argumente pentru poziția contrară, în practică principiile morale nu sunt absolute;
adesea trebuie să prioritizăm.
3) Sunt și situații în care aceleași principii pot lua o reprezentare culturală diferită datorită
practicilor culturale diferite. Responsabilitatea morală e construită diferit de culturi diferite, iar
psihologul clinician trebuie să fie conștient și sensibil la asta, apt să identifice corect ce este etic
pentru cultura de care aparține beneficiarul serviciilor sale.
Prin ilustrarea problemelor legate de etica principiilor am arătat că cel mai adesea ne
împlinim datoria etică situându-ne nu în zona corectitudinii principiale, ci într-o zonă gri.
Psihanalistul și eticianul Luigi Zoja (2007) susține chiar că pentru cea mai bună alegere, trebuie
să creezi intenționat o zonă gri. Dată fiind complexitatea fenomenelor care ne preocupă în
câmpul etic, e important să ne străduim nu pentru o etică a purității (respectiv a ceea ce este în
absolut bine și corect), ci pentru problematizarea etică, afirmă Zoja. Efortul pus în slujba a ce e
etic problematic, mai degrabă decât a ce este etic pur (și nu există!), m-a făcut să atrag atenția
repetat asupra faptului că etica nu stă atât într-o decizie sau alta, ci în procesul de gândire pus în
spatele deciziei luate și care a putut deschide drum spre opțiuni ce trec dincolo de simplele
alegeri disjunctive, dihotomice (a face sau a nu face un lucru). Cu alte cuvinte, ești sigur că ai
gândit suficient o problemă, că ai deschis suficient câmpul posibilităților de acțiune, atunci când
ai ales între cel puțin trei variante de acțiune.

Curs 3: Principiul confidențialității și probleme legate de respectarea lui. Consimțământul

informat și prealabil.

Multe din principiile introduse în codurile etice ale psihologilor au fost identificate acum
2.500 de ani, în Jurământul lui Hippocrate: competența, respectul, confidențialitatea, dreptatea
socială, evitarea vătămării și exploatării. Aceste principii fundamentale sunt în uz și azi.
Codul etic al profesiei de psiholog recunoaște că „Fără o garanţie a confidenţialităţii,
încrederea în profesia de psiholog şi în activitatea psihologului nu pot exista.” Chiar sub
protecţia confidenţialităţii este nevoie de curaj să vorbeşti despre lucruri pe care ţi-e aproape
imposibil să le exprimi oral: eşecuri umilitoare, dorinţe sexuale, pierderea credinţei religioase,
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

trădarea unui partener, ura pentru un nou copil sau chiar pentru soț/soție, ruşinea legată de
aspectul fizic sau abilităţile personale, înșelăciunile pe care le-ai comis pentru un câștig personal,
gânduri de sinucidere, dubii sau frământări legate de identitatea sexuală sau etnică, frici şi
anxietăţi care sunt ţinute departe de alţii etc. Confidenţialitatea este datoria psihologului de a nu
dezvălui nimănui informaţie despre un client dacă acesta nu şi-a oferit acordul de a fi dezvăluită
sau dacă o autoritate validă (legea sau instanța de judecată) nu permite sau cere dezvăluirea.
În multe cazuri, violarea confidenţialităţii se produce nu prin mandatele curţii, ci prin
lipsa de atenţie a clinicianului. De pildă: atunci când se oferă informaţie unei terţe părţi
(companie sau organizaţie) fără consimţământ prealabil din partea persoanei în terapie; când se
discută evoluția pacientului în terapie cu colegul care l-a trimis la tine fără consimţământul
prealabil al pacientului; când se consultă un coleg în legătură cu un pacient şi alţii pot auzi
conversaţia (în hol, lift, bar); când se vorbește la telefon cu un pacient dintr-un loc public; când
se lasă fişele clienţilor nesupravegheate (de exemplu, într-un cabinet de spital, pe masă, în
locuința psihologului); când se dezvăluie neintenţionat informaţie confidenţială în discuţii cu
familia clientului sau cu familia ori prietenii psihologului. Pe de altă parte, pacienţii pot alege să
renunţe la dreptul lor la confidenţialitate în anumite condiţii. De pildă, pot dori ca psihologul să
vorbească cu doctorul lor, cu profesorul, cu terapeutul anterior, cu avocatul. Pacienţii pot de
asemenea dori să aducă pe alţii (soţ, copil, părinte, prieten) la şedinţele lor, ceea ce le poate
compromite confidenţialitatea.
Psihologii au datoria să ia măsuri de precauţie pentru protejarea informaţiei confidenţiale.
Dar, confidenţialitatea nu e absolută. O instanță de judecată, comisie parlamentară, Colegiul,
legea, reprezentanţii legali sau autoritatea tutelară pentru copiii minori pot cere dezvăluirea de
date şi informaţii confidențiale, iar psihologul este obligat să le ofere. O altă categorie de situații
care impun psihologului datoria de a încălca confidenţialitatea include situațiile de excepție, în
care pacienţii devin un pericol pentru ei înşişi sau pentru alţii sau devin grav tulburaţi psihic.
Atunci, psihologul poate să încalce confidenţialitatea pentru a proteja pacientul sau terţe părţi
implicate. Limitele confidențialității prevăd, deci, situații legate de: a) pericolul grav şi imediat la
adresa sinelui (pacientului) şi a altora, ca de pildă, suicidul și homicidul; b) informaţie privind
abuzul fizic, sexual și emoţional al minorilor sau agresarea fizică a unei persoane adulte (de
pildă, o persoană în vârstă sau un adult dependent/cu handicap) ori agresarea animalelor. Codul
consideră abateri disciplinare: 1) neacordarea de servicii psihologice în regim de urgenţă
persoanei care prezintă/reclamă risc iminent de suicid sau de comitere a unei infracţiuni datorită
stării sale psihologice; 2) a nu interveni pentru a stopa o agresiune fizică sau psihică împotriva
unui copil minor prin informarea imediată a autorităţilor; 3) neinformarea autorităţilor
competente atunci când psihologul ia cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni sau agresiuni fizice
împotriva oamenilor sau animalelor. Prin urmare, codul include și măsuri de prevenție a
agresiunilor prin încălcarea unui principiu etic fundamental al practicii clinice:
confidențialitatea. În codul etic american al profesiei de psiholog, aceasta se numește „datoria de
a avertiza” – este util să avem un nume pentru o categorie de acțiuni care obligă etic psihologul
să încalce un principiu deontologic fundamental al profesiei.
Dificultăţi aparte legate de confidenţialitate apar atunci când clienţii sunt minori.
Stabilirea unei relaţii terapeutice bazate pe încredere depinde de măsura în care psihologul
dezvăluie părinţilor detalii ale conversaţiilor sale private cu copilul. Copiii pot alege să nu
dezvăluie probleme personale importante dacă știu că psihologul va împărtăşi apoi informaţia cu
părinţii lor. Desigur, ca reprezentanţi legali, părinţii sunt îndreptăţiţi la informaţie despre cum
progresează terapia copilului lor, iar a ține părinţii activ implicaţi în terapia copilului e parte a
unei practici eficiente. Atunci, o soluție este să se negocieze cu părinţii de la început un contract
în care părinţii vor fi informaţi despre dezvăluirile făcute de copil psihologului numai în condiţii
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

specificate. Aceste condiţii trebuie să includă situaţii în care copiii pot fi vătămaţi de
comportamentul altora sau al lor înșiși, ca şi informaţii generale despre condiţia psihologică a
copilului sau evoluția sa în terapie. Chiar și așa, problemele etice ce pot surveni rămân foarte
complexe: dacă minorul fumează, bea, consumă droguri, își produce auto-vătămări, se implică în
infracțiuni sau activități sexuale premature, la ce punct şi în ce condiţii aceste comportamente pot
fi considerate a constitui o vătămare sau o agresiune care face necesară încălcarea
confidenţialităţii şi anunţarea părinţior? În ce măsură vârsta copilului este un factor relevant? Ce
probleme suplimentare apar în terapie, dacă părinţii sunt anunţaţi?
Există încă un mod în care psihologii pot încălca principiul confidențialității prin lipsa de
atenție: deși există limite legal stabilite pentru confidențialitate, un număr semnificativ de
psihologi nu îşi previn pacienţii că existe aceste limite. Codul etic obligă psihologii să discute cu
clienţii limitele confidenţialităţii înaintea începerii terapiei. Aceasta e o parte importantă a ce se
numește Consimţământul informat (în Cod numit „prealabil”).
Consimțământul informat e un concept relativ recent, profesioniştii din serviciile de
sănătate l-au recunoscut târziu. El nu este prevăzut în Jurământul lui Hippocrate, care presupunea
că doctorul ştie mai bine. Doar după cel de-al doilea război mondial, ororile făcute de doctori și
psihologi în numele cercetărilor sub regim nazist au impus introducerea consimţământului
prealabil. Astfel, prin Codul de la Nürnberg (1947) i s-a dat individului dreptul fundamental de a
respinge tratamentul și de a alege referitor la cursul său.
Pentru ca pacientul să facă liber alegeri informate (adică, în cunoștință de cauză)
referitoare la evaluările psihologice şi tratamentele care i se propun, el trebuie să aibă
competenţa să consimtă sau să refuze tratamentul. Astfel, este necesar ca psihologul să evalueze
întâi dacă pacientul poate înțelege adecvat: a) situaţia sa (de ce este necesar tratament), b)
tratamentul recomandat, c) alternativele disponibile şi consecinţele asociate cu acceptarea sau
refuzarea tratamentului. Se evaluează și dacă pacientul se poate implica adecvat în luarea
deciziilor şi poate lua o decizie neconstrâns (respectiv, dacă consimţământul e voluntar), și dacă
poate comunica acea alegere. Psihologul are responsabilitatea etică de a se asigura că pacientul
înţelege informația şi își oferă consimţământul în cunoştinţă de cauză şi voluntar. Gradul de
inteligibilitate al formularului însuşi poate fi o problemă, necesar a fi rezolvată. În plus,
consimțământul informat trebuie privit ca un proces continuu și nu ca un act ce are loc o singură
dată, prin semnătură, la începutul terapiei.
Dreptul de a beneficia de consimțământ informat nu este absolut: în urgenţe sau în
circumstanţe excepţionale dreptul poate fi temporar limitat.

Curs 4: Relații multiple/duale și păstrarea granițelor. Principiul evitării conflictului de

interese și Principiul independenței și imparțialității profesionale.

La nivel internațional, una din cele mai puternice controverse în domeniul psihologiei
clinice este legată de o categorie de violări etice foarte frecvente, și anume „relațiile multiple”,
numite și „relații duale”. Atunci când psihologii clinici cunosc pe cineva profesional (fie un
client sau un student) şi ajung să cunoască acea persoană şi în alt fel – ca prieten, partener de
afaceri, partener romantic – ei formează relaţii multiple sau relaţii duale. Codul românesc obligă
psihologul să se situeze pe o singură poziție față de beneficiarul serviciilor sale, și anume o
poziție profesională: aceasta înseamnă că el nu poate fi apropiatul, sfătuitorul, ruda (până la
gradul al IV-lea inclusiv), reprezentantul sau apărătorul clientului său. Dacă apare o situație care
îl plasează pe mai multe poziții decât cea profesională față de client, atunci intervin conflicte de
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

interese, independența și imparțialitatea psihologului este știrbită și el are datoria să întrerupă

colaborarea cu beneficiarul serviciilor sale.
Formarea relațiilor multiple este o problemă de încălcare a granițelor sau de ambiguizare
a lor. Graniţele se referă la: roluri, timp, spaţiu şi loc, bani, daruri, servicii, limbaj, autodezvălu-
ire, contact fizic. Interdicţia de a viola graniţele sexuale cu pacienţii datează de pe vremea
Jurământului lui Hippocrate, iar, aşa cum se aplică ea specific în psihoterapie, datează de pe
vremea lui Freud. Relaţiile multiple pot lua variate forme, dar cele mai evidente şi vătămătoare
sunt relaţiile multiple sexuale, în care psihologul devine partenerul sexual al clientului.
Asemenea comportament este o încălcare fundamentală a unei relaţii sănătoase terapeut-client şi
adesea se soldează cu o semnificativă vătămare psihologică şi emoţională a clientului. Psihologii
nu trebuie să se implice în relaţii sexuale cu pacienţii indiferent cât de consensuală ar părea
această relaţie. Relația dintre terapeut și pacient urmărește o adâncire a conștiinței și, de aceea,
poate ajunge să fie mai intimă decât oricare altă relație. Astăzi, această calitate a intimității (mai
mare sau mai mică) este numită transfer. Căzând pradă unui contratransfer intens terapeutul
poate începe o relație sexuală cu pacientul. În prezent contratransferul este cel mai frecvent
declanșator al comportamentelor nonetice în terapeuți. Din punct de vedere etic, este vorba de
abuz al clientului, din punct de vedere clinic, terapeutul este victima propriului inconștient –
profesionalismul său e subminat de emoții neașteptate/imprevizibile și copleșitoare. Prin contra-
transfer terapeutul este adus în situația de a fi controlat de fenomene neașteptate, autonome și
puternice. Prin definiție, inconștientul nu poate fi controlat. Tocmai de aceea ajută să știm că, în
mod tipic, ceea ce sfârșește în abuz din partea terapeutului începe ca o acțiune din care lipsesc nu
intențiile sau scopurile bune, ci conștientizarea (suficienta conștientizare a ceea ce e făcut și cu
ce consecințe). Această observație explică și de ce unii psihologi susțin că și atunci când sunt
etice, relaţiile multiple reprezintă un teritoriu periculos şi ambiguu, pentru că uneori o violare
majoră a unui principiu e precedată de o erodare progresivă a graniţelor, generată de angajarea
psihologului clinician în comportamente aparent inofensive care nu se încadrează însă în cele
corespunzătoare unei relaţii profesionale și care pot pregăti teritoriul pentru viitoare
comportamente nonetice. Amintiți-vă de situația discutată la clasă a profesorului care își ducea
clienta la facultate cu mașina și îi împrumuta materiale de scris. Mici gesturi pot duce, în timp,
prin escaladare, la acţiuni grav non-etice.
Astfel, este indicat ca psihologii clinicieni să se gândească bine înainte de a primi sau
oferi daruri, de a împărţi mâncarea sau băutura cu clienţii, de a-şi dezvălui propriile gânduri şi
sentimente, de a împrumuta obiecte clienţilor sau de la clienţi, de a-i îmbrăţişa. Ceea ce e
comportament normal în majoritatea relaţiilor interpersonale poate prejudicia relaţia clinică și
poate fi în detrimentul clientului. Dorința psihologului de a-și ajuta clientul poate degenera în
dorința de a-i crea situații comode acestuia, prin care psihologul își compromite imparțialitatea și
încalcă etica profesională. Amintiți-vă de cazul discutat al profesorului care ajută studentul pe
care îl avea în terapie să își scrie lucrarea de master. Acest exemplu ilustrează cum, în general,
principiile evitării relațiilor duale, al evitării conflictului de interese și al menținerii imparțialității
sunt respectate sau încălcate împreună. Același exemplu arată că psihologii pot avea ocazii să
intre în variate relaţii multiple non-sexuale cu clienții lor (care sunt tot atâtea situații generatoare
de conflicte de interese și de anulare a imparțialității și independenței terapeutului): acestea sunt
relații de prietenie, financiare, de afaceri, de interese ideologice sau politice; terapeutul poate fi
colegul clientului sau poate fi în relaţii de supervizare cu foști clienți; cei doi pot fi asociați prin
societăţi sau activităţi religioase etc. Aceste situaţii trebuie evitate deoarece se consideră că
relațiile multiple au potențialul să scadă obiectivitatea și competenţa psihologului în îndeplinirea
sarcinilor sale și prezintă riscul exploatării sau vătămarii clientului.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Nu toate relaţiile multiple sunt non-etice, ci numai acelea care prezintă riscul diminuării
capacităţilor psihologului sau al exploatării/vătămării clientului. Unii psihologi protestează împo-
triva granițelor inflexibile, considerând că serviciile eficiente se oferă câteodată în mediul natural
adecvat situației pacientului (de pildă, în situații de dizabilităţi motorii sau pentru tehnici de de-
sensibilizare). Alții sunt de părere că, în afara cabinetului, contactul ocazional cu pacienţii poate
fi etic şi folositor; acești psihologi aleg să asiste la evenimente importante din viaţa clienţilor lor:
absolvirea, o înmormântare, nunta sau alte evenimente unice în viaţă. Ei susţin că aceste situaţii
pot fi administrate corect, astfel încât relaţia profesională să se menţină şi să nu devină una
improprie, de exploatare a clientului.
Sunt și situații în care evitarea relațiilor multiple este imposibilă sau extrem de dificilă,
iar acestea se petrec de regulă în comunitățile mici. În aceste comunităţi, psihologul poate avea
nevoie de serviciile clientului său, dacă acesta e singurul dentist, vânzător de maşini sau patron
de magazin alimentar. Comunităţile mici sunt în general arii rurale sau localități mici, de arie
restrânsă (de pildă, cu un singur liceu), zone în care locuitorii se cunosc între ei ușor, de la sine.
Ele pot exista și în oraşele mari, unde apar „comunităţi mici” definite de etnie, religie sau
orientare sexuală, iar psihologul poate trăi şi lucra în ele. Comunităţile mici se întâlnesc şi în
bazele militare sau în oraşele universitare mici (în România nu avem, căci universitățile sunt în
orașe mari și nu au campusuri). În asemenea comunități, un fost pacient poate să audieze un curs
cu un profesor care i-a fost şi terapeut, pentru că acel curs e obligatoriu și acel profesor e
singurul care predă respectivul curs. Grija psihologului în toate aceste situații este să
minimalizeze orice potenţială vătămare a celor pe care îi serveşte. În comunitățile mici,
psihologul este mai tot timpul „la serviciu”, dat fiind că relaţiile multiple non-sexuale sunt
imposibil de evitat. Din acest motiv, relațiile multiple nu sunt decretate non-etice în sine, în
Codul american. Spre a preveni mai uşor încălcarea graniţelor, în asemenea cazuri e important ca
psihologul să menţioneze cât mai repede clienţilor, atunci când aceştia intră în terapie, regulile de
bază privitor la relaţiile multiple, informându-i asupra obligaţiei etice a psihologului și a
complicaţiilor cauzate de relaţiile multiple. Aceste aspecte pot fi discutate cu clienţii ca parte a
consimţământului informat. În plus, psihologii din comunităţile mici trebuie să se asigure că duc
o viaţă cât mai echilibrată aşa încât să nu ajungă să se sprijine inadecvat pe clienţi, pentru a-şi
satisface nevoile personale. Deşi relaţiile multiple nu pot fi evitate în aceste comunităţi,
psihologul trebuie să facă eforturi să-şi păstreze judecata imparţială şi nediminuată şi să evite
exploatarea clienţilor.

Curs 5: Principiul competenței, specializării și integrității profesionale.

Criteriile după care o relație multiplă este considerată non-etică (prezența riscului de
diminuare a capacităţilor psihologului sau de exploatare/lezare a clientului), ca și obligația
psihologului atunci când nu poate împiedica relațiile multiple (de pildă, în comunitățile mici) de
a trăi cât mai echilibrat, pentru a nu își împovăra clienții pe care e nevoit să se sprijine, ne aduc la
un alt principiu fundamental, care se referă la competență.
Relațiile duale scad obiectivitatea terapeutului și, prin asta, competența lui. Psihologul își
poate diminua, însă, capacitățile și dacă nu întreține relații multiple, dar ignoră limitele propriei
competențe, din narcisism, aroganță, ignoranță, egoism sau interes personal. El poate considera
că ştie destule şi că nu trebuie să se ţină la curent cu literatura de specialitate sau că se poate
descurca cu tratarea oricărei probleme şi oferi servicii clinice oricui le caută. El poate fi interesat
mai mult de câștigul financiar sau de avansarea în carieră decât de a oferi servicii de calitate
beneficiarului. Nimeni nu s-ar lăsa benevol pe mâna unui chirurg sau unui avocat incompetent.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Psihologii se află și ei sub obligația de a nu practica niciodată în afara ariei lor de competenţă, de
a fi foarte conştienţi de limitele competenţei lor. Ei trebuie să ofere servicii pentru care au
pregătirea potrivită, respectiv, educaţia, formarea, experienţa de supervizare şi experienţa
profesională potrivite şi să rămână la zi cu privire la progresele în domeniu, pentru a-şi menţine
capacitățile la un nivel adecvat. Clinicienii trebuie să fie competenți pentru situația specifică dată
şi, în plus, să se menţină competenți prin formare continuă și să demonstreze că se menţin la zi
cu cunoştinţele în domeniu: de pildă, prin asistarea la conferinţe, participarea în workshopuri.
Competenţa trebuie, deci, evaluată pentru fiecare situaţie în parte. Un psiholog
excepţional calificat pentru terapie individuală cu copii hiperactivi poate să nu aibă competenţa
să facă terapie de grup cu refugiaţi de război. În această situație, competența necesară psiholo-
gului nu este doar clinică, ci și culturală, pentru că refugiații aparțin unei culturi diferite.
Câteodată competența psihologului trebuie să acopere și o arie de activitate socială sau
profesională: de pildă, când e chemat să lucreze cu un adept al unei credințe, un artist sau un
revoluționar, dat fiind că în aceste cazuri socializarea secundară (în domeniul de activitate) este
mult mai intensă emoţional și poate domina întregul vieții individului. Dacă nevoile pacientului
sunt urgente, trebuie procurată supervizie (la distanţă) din partea unui profesionist competent.
Ține de responsabilitatea profesională ca psihologul să fie dispus să se consulte cu alţi colegi sau
profesionişti în slujba binelui clienţilor. În plus, dat fiind că adesea factori biologici şi sociali
influenţează o problemă clinică, psihologul se poate consulta și cu profesionişti non-psihologi,
cum sunt doctorii (de pildă în cazuri de cancer sau anorexie).
Anumite situații pot scădea competența psihologului și acesta are obligația să le evite. De
pildă, psihologul poate dezvolta dependenţă de alcool, iar aceasta să îi afecteze semnificativ
judecata și modul în care conduce terapia. Psihologul poate dezvolta depresie şi deveni inapt să
se angajeze deplin în munca sa. Psihologul poate avea o tulburare de personalitate, lucru care
face dificilă formarea continuă şi care împiedică astfel oferirea de servicii competente. Psiho-
logul poate sări peste şedinţe programate, poate adormi în timpul şedinţei sau deveni iritat cu
pacienţii în mod neadecvat. Psihologii pot ajunge la burnout și înceta astfel să mai fie eficienţi.
Ei se pot deconecta în timpul şedinţelor, căutând să treacă prin acestea cu minimum de efort.
În plus, psihologii trebuie să se asigure că vieţile lor personale nu interferează cu oferirea
de servicii competente. Cu toate acestea, se întâmplă ca psihologii să lucreze uneori când sunt
bolnavi, obosiţi sau frământați. Pope (1987) arată că 59,6% din psihologi admit că au lucrat când
erau prea afectaţi pentru a fi eficienţi. Între problemele personale ale psihologilor clinicieni care
le pot afecta competenţa, în ultimele decade a fost recunoscut fenomenul de burnout: acesta se
referă la o stare de epuizare, generată de continua implicare în activitate solicitantă emoţional,
stare care depăşeşte uzura normală, tipică meseriei. Factorii care facilitează burnoutul sunt
devotamentul prea mare faţă de clienţi și un slab control al terapiei. Burnoutul contribuie la
diminuarea capacităţilor psihologului, sub forma depresiei sau a variatelor forme de dependenţă
(alcool, alte substanţe). Psihologii trebuie să ia măsuri să minimizeze un asemenea impact asupra
capacităţilor lor, de pildă, prin menţinerea aşteptărilor în limite rezonabile, consultarea cu alţi
profesionişti, menţinerea unei vieţi personale echilibrate şi sănătoase sau căutarea de servicii
terapeutice, la nevoie.
Am văzut la clasă că există 10 surse (sau tipuri) de „frică” suportate de clinicieni în
această meserie (potrivit Pope şi Vasquez, 2010). Și acestea pot conduce la tulburare emoțională
și la diminuarea competenței. Este foarte important ca psihologii să fie conştienţi de nevoile,
valorile şi înclinațiile lor de a fi părtinitori şi de cum le pot afecta acestea munca. Ei trebuie să fie
dispuşi să trimită pacientul la alt coleg, dacă este în interesul pacientului, și să nu inducă în
eroare, să înșele sau să distorsioneze realitatea. Ţine de integritatea psihologilor să fie oneşti
când îşi descriu competenţa şi aria de specializare şi ce poate fi aşteptat de la ei.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Curs 6: Modele de decizie etică

Un instrument care poate fi utilizat în rezolvarea problemelor etice în profesie și pe care

unele Coduri străine (mai dezvoltate decât al nostru) îl au incorporat constă în: modelele de
decizie etică. Foarte multe modele au fost avansate și sunt actualmente folosite. Practic, oricine
poate compune unul pentru sine. În prezentarea rezumativă de mai jos, modelul Pope și Vasquez
apare menționat doar în punctele lui mai deosebite.

I. Modelul în 5 paşi (Knapp şi VandeCreek, 2006)

1. Identifică problema – unde este conflictul; se constată ce principii morale sunt periclitate, se
consultă codul etic, se stabilesc obligaţiile morale pe care psihologul le are faţă de diferite
persoane sau grupuri, în situaţia dată.

2. Dezvoltă alternative sau ipoteze. În această etapă, psihologul trebuie să devină conștient de
factorii cognitivi şi emoţionali care pot împiedica sau sprijini capacitatea sa de a crea soluţii
pentru dilemele etice. Se pot consulta colegi sau supervizori, pentru a se privi asupra problemelor
din altă perspectivă şi a se depista aspecte ignorate anterior.

3. Evaluează şi analizează opţiunile – după ce au fost generate mai multe cursuri de acţiune, se
consideră avantajele şi dezavantajele fiecăruia. Psihologii îşi pot folosi creativitatea pentru a
combina părţile cele mai bune ale alternativelor disponibile spre generarea unei soluţii noi.
Această nouă soluţie integrativă trebuie şi ea evaluată înainte de a fi implementată.

4. Acţionează, aplică decizia – acest pas duce la împlinire soluţia aleasă. Felul în care e dusă la
îndeplinire are și el o calitate etică. Când acţionezi spre rezolvarea unui conflict moral, se cere o
anumită abilitate pentru a diminua lezarea principiilor morale implicate. Implementarea soluţiei
poate fi suspendată dacă acţiunea pe care o impune ajunge să contravină la ce poate fi considerat
cel mai etic răspuns.

5. Evaluarea finală – se analizează critic dacă decizia are vreo şansă de succes şi dacă a fost
făcută într-o manieră obiectivă. Deşi, de regulă, cu acest pas se încheie problema etică, uneori
evaluarea deciziei indică alte intervenţii care sunt şi ele necesare. Acest ultim pas poate încuraja
psihologul să evalueze continuu rezultatul procesului de luare a deciziei etice, aşa încât acesta să
servească binele tuturor părţilor implicate şi să minimizeze lezarea adusă principiilor morale.

II. Metoda de decizie „Progress” (Tim LeBon, 2001)

1. Obține o bună înțelegere a faptelor unei situații date. – Detașezi problema de ce simți, crezi,
de presupuneri privind situația, obținând cât mai multă informație și fiind atent la cum propriile
emoții sau valori pot sta în calea căutării și obținerii de informație. Te întrebi: Ce emoții te pot
informa și dezinforma? Sunt adecvate emoțiile tale? Dacă nu, care ar fi emoțiile adecvate? Dacă
sunt adecvate, atunci ce informație oferă? Ce informație suplimentară poate fi necesară pentru a
înțelege complet situația? Care este de fapt problema ta?

2. Obține o bună înțelegere a ceea ce contează cu adevărat în situația dată. – Listează toate
părțile implicate. Trebuie să luăm în considerare care sunt drepturile, datoriile, virtuțile și
interesele diferitelor părți implicate. Ne folosim apoi de teoriile etice, codul etic, lege și criteriile
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

de bună practică pentru a crea o listă cu tot ce poate conta. În plus, ce indică emoțiile identificate
în pasul 1 că ar conta? Prinvind din perspectiva ta și a celor implicați, peste 5 ani de acum înainte
ce altceva ar putea conta? Ce ai vrea să fie făcut, dacă ai fi în poziția celorlate părți implicate?
Care sunt valorile servite de soluția ideală, dacă ai putea-o pune în practică? Pentru toate
lucrurile care par să conteze, evaluăm dacă acestea sunt acceptabile, relevante și importante în
situația dată. Obținem astfel o listă a ce contează în situație și cât de mult contează, ceea ce ne
ajută în luarea deciziei.

3. Generarea creativă de opțiuni prin prisma pasului 1 și 2, respectiv a ceea ce este (faptele) și a
ceea ce contează (obiectivele urmărite). Ce limitează opțiunile emise? Încearcă o soluție câștig-
câștig, combinând aspecte etice din toate opțiunile emise.

4. Evaluarea opțiunilor – a celor generate în pasul 3 prin prisma pasului 2 (a ceea ce contează).
Evaluează opțiunile în raport cu ceea ce contează – vezi cum și în ce măsură servesc ele
obiectivele urmărite, lucrurile care contează. Detașează o soluție optimă.

5. Implementarea celei mai bune opțiuni – Ce obstacole pot fi în aplicarea opțiunii optime și cum
pot fi ele înlăturate? Aici se emite și un plan B de acțiune, pentru cazul în care suntem
împiedicați să aplicăm planul A. Când alegem între rău-rău, ne interesează ce măsuri de
prevenție putem lua pentru a evita să fim puși în asemenea situații pe viitor.

III. Modelul Pope 2011, adaptat din Pope și Vasquez 2010. Selectez din cei 18 pași ai modelului,
cei pe care îi consider cu deosebire importanți. Rețineți că toate modelele de decizie etică au
pasul iniţial care identifică problemele în situația dată, pasul în care se dezvoltă alternativele de
acţiune, pasul care decide (evaluativ) asupra uneia din ele și pasul în care decizia e implementată
şi evaluată în raport cu toate părţile implicate. În interiorul acestor pași se pot dezvolta mulți alții,
dar nu îi puteți sări. Astfel, pașii selectați mai jos nu pot constitui în sine un model complet de
decizie etică. De pildă, primii doi pași menționați mai jos fac parte din secvența esențială de
„identificare a problemei”.

Pasul 3: Identifică clientul – Există posibile conflicte de interese care pot afecta responsabilitatea
noastră față de client?
Pasul 4: Evaluarea competenţei – Ce tip de competenţă e necesară pentru a face faţă acestei
situaţii? Ne putem spori capacitatea noastră de a lucra eficient cu situația?
Pasul 8: Consideră reacţiile personale (Pasul apare și în modelul LeBon). Îţi trezeşte situaţia sau
problema respectivă sentimente care ar putea încețoșa sau complica procesul de luare a deciziei
etice? Ne face problema respectivă să ne simţim inconfortabil în vreun fel sau altul? Suntem
preocupaţi să mulţumim, ofensăm, supărăm, dezamăgim sau înstrăinăm pe cineva? Suntem
îngrijoraţi pentru că majoritatea soluţiilor etice ne periclitează sursa de venit, promovarea
profesională, popularitatea, recomandările date pentru angajare, atestatul de psiholog sau
siguranţa personală? Acestea sunt preocupări normale şi comune şi creează probleme doar când
nu sunt deschis recunoscute.
Pasul 9: Consideră factorii culturali, religioşi şi spirituali. În ce fel pot aceştia să ne afecteze
înţelegerea problemei şi posibilele soluţionări. Pot aceşti factori genera conflicte şi comunicare
eşuată? ce este etic într-o societate sau tradiţie poate fi văzut ca ofensator sau vătămător în alta.
Trebuie să fim conştienţi că aceşti factori îi afectează pe clienţi, dar şi pe noi.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Pasul 11: Caută mai departe soluții. Nu te opri la primele soluții care ţi-au apărut posibile din
capul locului. Continuă să cauți soluţii mai creative şi e posibil ca decizia ta să fie mai bună.
Pasul 13: Adoptă perspectiva altora (Și acest pas apare în LeBon). Ajută să îţi imaginezi care ar
fi răspunsul cel mai etic din perspectiva celor care vor fi cel mai afectaţi de acţiunile tale. Astfel,
înţelegerea noastră asupra situaţiei se poate schimba, iar limitele ei se pot corecta. Ajută să ştim
că: Tindem să atribuim comportamentul nostru într-o situaţie anume unor factori situaţionali, iar
comportamentul altora unor dispoziţii interne. Tindem să examinăm riguros şi critic explicaţiile
altora şi nu ale noastre. Asta înseamnă să deținem „standarde morale duble”.
Pasul 14: Decide asupra unui curs de acţiune şi apoi reconsideră-l. După ce alternativele sunt
eliminate, calea aleasă poate fi examinată mai în detaliu în limitele, consecinţele, riscurile şi
costurile ei.
Pasul 17. Asumă-ți responsabilitatea pentru greşeli. Dacă se dovedeşte că, în ciuda eforturilor
noastre am luat decizia greşită sau am greşit în implementarea ei chiar dacă decizia era bună, ce
paşi trebuie luaţi pentru a ne asuma responsabilitatea?

Dacă am fi puşi în situaţia să alegem între bine sau rău ar fi uşor şi nu am avea practic o
problemă, dar activitatea clinică cere adesea să alegem între alternative care nu sunt nici deplin
bune, nici deplin rele. Deși codul etic al psihologului este bazat pe principii, moralitatea
psihologului nu poate fi redusă la o listă de reguli sau de principii de urmat. Le putem ști pe
toate, și totuși putem să nu știm cum să acționăm sau să o facem greșit. Principiile din codul etic
al psihologului nu garantează comportamente etice; ele doar informează, nu și antrenează în
comportament și gândire etică. De aceea, vă invit, în încheiere, să reflectați la cele spuse de
eticianul american Mark Pastin: esenţa eticii este gândirea independentă şi punerea sub semnul
întrebarii. Deși există reguli, nu există soluții fixe, gata făcute, și când există, trebuie mereu să
interogați validitatea lor. În plus, gândirea etică trebuie mereu antrenată și verificată, pusă la
lucru, pentru a o menține vie și competentă. Vă urez succes în acest îndelungat proces, care ține
cât viața noastră.

Bibliografia cursului:

***Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, www.copsi.ro

Barlow, David H. (2011), The Oxford Handbook of Clinical Psychology, Oxford University
Press.
Hill, Derek & Jones, Caroline (2003), Forms of Ethical Thinking in Therapeutic Practice,
Berkshire: Open University Press.
Knapp, Samuel J. & Gottlieb, Michael C. & Handelsman, Mitchell M., 2016, Dileme etice în
psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului decizional, București: Editura Trei.
LeBon, Tim (2001), Wise therapy. Philosophy for Counsellors, London: Sage Publications.
Palmer Barnes, Fiona (1998), Complaints and Grievances in Psychotherapy. A Handbook of
Ethical Practice, London & New York: Routledge.
Plante, Thomas G., Contemporary Clinical Psychology (2005), Hoboken, NJ: John Wiley &
Sons.
Pomerantz, Andrew M (2011), Clinical Psychology. Science, Practice and Culture, Sage
Publications.
Etică lect.univ.dr. Alexandra Pârvan

Thomas, Jay C. & Michael Hersen (eds), (2010) Handbook of Clinical Psychology
Competencies, Springer.
Zoja, Luigi, 2007, Ethics and Analysis. Philosophical perspectives and their application in
therapy, Texas A&M University Press.