UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN

DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014 DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND MOARTEA DIN PERSPECTIVĂ FILOZOFICǍ ŞI

JURIDICĂ

Coralia ALECU, Drd.

Avocat Baroul din Bucureşti, Romania

Rezumat: Acest studiu tratează problematica morţii din punctul de vedere al dreptului, dar şi al altor ştiinţe,
punctând aspecte de interes în ceea ce priveşte tema morţii.
Cuvinte cheie: drept, problematica morţii, religia morţilor, dreptul la viaţă.

Abstract: The following study is dedicated to deals with the death issue with regard to both the legal rules
and other sciences, pointing out aspects of great interest to this very issue.
Keywords: law, the issue of death, dead religion, the right to life.

162 163
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
1. Elongaţia istorică
Referindu-se la moarte, filosoful rus Nikolai Alexandrovici Berdiaev drept menţiona faptul că “cel mai
semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii”, a reprezentat obiect de preocupare în decursul istoriei
umanităţii pentru toate popoarele. De-a lungul istoriei s-a încercat întelegerea şi definirea fenomenului, s-au
iscat discuţii cu argumente pro şi contra aduse de personalităţi ale ştiinţei, filosofiei, moralei sau sociologiei; a
fost reprezentată din diferite unghiuri în toate artele, de scriitori, muzicieni, sculptori, pictori. La toate acestea se
adaugă dezbaterea religioasă a problemei, fiecare dintre religiile lumii pronunţându-se într-un sens sau altul cu
privire la această problemă.
În raport de epoca istorică şi de gradul de evoluţie al ştiinţei, filosofiei, religiei sau moralei, s-au căutat
soluţii, s-au dat sentinţe, s-au enunţat definiţii şi s-au tras concluzii, privite cu interes, acceptate mai mult sau
mai puţin, înlocuite mai devreme sau mai târziu cu altele, adesea contrarii primelor ; s-a revenit la definiţii date
în epoci anterioare, s-au adus noi argumente, s-a dezbătut iar şi iar ; dezbaterea este în plină desfăşurare şi rând
pe rând toate încercările au rămas ca puncte de vedere mereu discutate, constituind un inventar care creşte
necontenit.
Religia morţilor a fost cea mai veche pe care a avut-o rasa omenească. Înainte de a adora pe Indra sau
Zeus, omul i-a adorat pe morţi; omului îi era frică de ei şi le adresa rugăciuni. În Grecia homerică morţii nu pier,
ci trăiesc mai departe în societatea din care au făcut parte. Sufletul, psyhe este specific omului, animalele având
numai thymos. Nici zeii nu au psyhe, oamenii fiind muritori, iar zeii nemuritori. La moarte psyhe părăsea corpul
omului. Somnul era considerat asemănător morţii. Zeii morţii şi ai somnului, Thanatos şi Morfeu erau fraţi
gemeni în mitologia greacă. La moarte psyhe ieşea din corp şi se instala în Hades de unde nu se înapoia
niciodată. Exista şi un paradis în care mergeau cei drepţi, numit Câmpiile Elizee (1, pag.76).
La romani, după moarte, cei buni, manes, continuă să existe sub forma unor umbre legate de locul unde
se odihnea trupul şi primind mâncare şi băutură de la cei în viaţă. Dacă cei vii încetau să le ofere morţilor masa
funerară, morţii ieşeau din morminte, gemând în noapte, reproşându-le celor vii neglijenţa lor, pedepsindu-i,
trimiţându-le boli sau făcând ca pământul să nu mai rodească (2, pag. 37).
Geto-dacii credeau în nemurire; ei se credeau nemuritori atât în spirit, cât şi în trup. În viziunea taoistă a
mântuirii, acela care realizează în sine ritmurile naturii şi ale ciclurilor cosmice trăieşte reînnoindu-se în
permanenţă. Textele cele mai vechi vorbesc despre “hrănirea principiului vital” care constă în urmarea unui mod
de viaţă pur, caracterizat prin detaşare, calm, concentrare şi prin îngrijirea forţelor vitale, suflul şi esenţa
seminală, evitând să le exploateze peste măsură. Practicile alchimiei încercau prepararea unei “pilule de viaţă
lungă” care ar fi putut dărui trupului nemurirea (3, pag. 367-368).
La mijlocul secolului al XIX-lea, moartea civilă a fost desfiinţată. Aceasta, denumită de romani capitis
deminutio, făcea ca o categorie de persoane deşi în viaţă, să fie lipsită de capacitate juridică (în Roma antică
sclavul, exilatul şi străinul, apoi condamnaţii la moarte sau la închisoarea pe viaţă şi monahii). Atunci când se
pierdea unul dintre elementele componente ale capacităţii juridice (status libertatis, status civitatis, status
familiae), se producea o moarte juridică civilă a persoanei. Dacă se pierdea status libertatis, consecinţa era cea
mai gravă, persoana suferind o capitis deminutio maxima (de exemplu, omul liber devenea sclav). Persoana
care îşi pierdea status civitatis suferea o consecinţă de o gravitate mijlocie, de unde şi denumirea de capitis
deminutio media (de exemplu, cetăţeanul care devenea latin sau peregrin). Persoana care îşi pierdea status
familiae suferea consecinţe minore de unde şi denumirea de capitis deminutio minima, care însemna pierderea
drepturilor de familie (4, pag. 29).
În dreptul roman, personalitatea înceta în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii neacceptate,
când personalitatea defunctului se prelungea. Întrucât în dreptul roman nu se admitea existenţa unui patrimoniu
fără titular, s-a considerat că în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii
sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte : hereditas iacens sustinet
personam defuncti (succesiunea jacentă susţine persoana defunctului). Acest principiu se întemeiază pe un text
din Ulpian (5, pag. 84).
Ne aflăm într-o situaţie juridică în care moartea, deşi survine, nu marchează încetarea personalităţii.
Pe cale de consecinţă, în Evul Mediu, uneori, un mort putea fi tratat ca un subiect de drept; Inchiziţia
pornea procese penale împotriva cadavrelor, le exhuma, le aducea înaintea instanţei şi pronunţa împotriva lor
pedepse postume, inclusiv confiscarea bunurilor care înaintea decesului constituiau patrimoniul defunctului (6,
pag. 77).
164
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
2. Moartea ca proces individual şi universal
Consider că definirea morţii este un demers la fel de dificil ca şi încercarea de a defini viaţa. Explicarea
fenomenului morţii pare simplă dacă acceptăm că moartea este încetarea vieţii. Cum însă definirea vieţii ridică
numeroase dificulăţi, nu este usor a defini corect nici moartea, şi ca şi în cazul vieţii, suntem puşi numai în faţa
caracteristicilor proceselor şi manifestărilor morţii, fără a reuşi să surprindem esenţa fenomenului.
Savanţii din domeniul medicinei au afirmat că organismul începe să moară de când se naşte; într-adevăr,
aşa stau lucrurile pentru că nu există organism nemuritor. De-a lungul vieţii, celulele apar, îşi îndeplinesc
funcţiile, îmbătrânesc şi mor. Dar acest lanţ de procese ne apare până la urmă ca o înlocuire a unor piese
componente ale maşinii vii, care se uzează şi prin procese de reglaj sunt înlocuite.
De-a lungul vieţii, în funcţie de factorii individuali şi ambientali, procesele de creştere încetinesc treptat,
până ce ajung la oprire şi acumulare de tulburări metabolice, care se amplifică şi se complică; factorii endocrini
încep să intervină în îmbătrânire aşa cum în perioadele anterioare ale vieţii au avut rol în creştere şi dezvoltare,
în procesele de diferenţiere şi organogeneză, în generarea relaţiilor dintre părţile organismului şi dintre acesta şi
mediu. Factorii patologici, inclusiv traumatismele de tot felul nu fac altceva decât să accelereze aceste procese
autodistructive, uneori realizând chiar oprirea bruscă a vieţii. În fucţie de valoarea patogenă a acestor agenţi
etiologici, nici nu este necesar de cele mai multe ori ca toate organele să moară deodată; afectarea gravă a unuia
singur este suficientă pentru a declanşa un sindrom tanatogenerator a cărei evoluţie să fie ireversibilă (7, pag.
46).
Este eronat a spune că după moarte se desfăşoară numai procesele catabolice; catabolismul este una din
laturile inseparabile ale metabolismului, iar metabolismul este caracteristic vieţii. Din punct de vedere medico-
legal, după moarte procesele care au loc sunt procese chimice, guvernate de legi chimice, nesupuse niciunei
reglări la nivel de organism, având drept rezultat distrugerea organismului devenit un corp inert (8, pag. 46).
Moartea rămâne un episod universal, întâlnindu-se în toate timpurile şi la toate speciile. Longevitatea
fiecărei specii şi, în cadrul acesteia, a fiecărui individ, este programată genetic. În decursul istoriei, s-a perpetuat
visul fiecărui individ de a-şi prelungi viaţa, chiar cu preţul suferinţei de multe ori. Dar această lege este
implacabilă pentru toţi. Medicul poate ajuta numai atunci 胐Сcând poate să întârzie momentul morţii, să trateze şi să
vindece un proces patologic.
Pe un plan biologic mai general, judecând la modul pragmatic, moartea individului este în cele din urmă o
şansă dată speciei căreia îi aparţine individul pentru ca aceasta să supravieţuiască, să se reînnoiască. Pentru
specie, moartea individului nu înseamnă nimic, dar pentru anturaj înseamnă enorm, iar pentru cel ce dispare
inseamnă totul; înseamnă trecerea într-o altă stare, într-o dimensiune guvernată de alte legi. Doctrinele
religioase, dar şi ştiinţele parapsihologice încearcă şi uneori reuşesc să înzestreze pe om cu curajul de a accepta
ceea ce este inevitabil şi obligatoriu, trecerea în nefiinţă.
Moartea, după cum spunea Malraux, “schimbă poate viaţa în destin”, dar transformă corpul uman într-
un lucru. Este un fapt material care în general se recunoaşte uşor, prin oprirea respiraţiei şi a circulaţiei. Acest
fapt material este un fapt juridic care marchează încetarea calităţii de subiect de drept, dispariţia personalităţii
juridice.
S-a spus despre moarte că este un eveniment cert cu dată incertă (mors certa, hora incerta) (9, pag.
189). Kafka, defineşte moartea ca “un sfârşit aparent care ne provoacă o durere adevărată” (10, pag.74).
Definiţia dată de marele om de spirit morţii cuprinde două elemente esenţiale, des întâlnite în abordările
folosofice ale chestiunii morţii : negarea realităţii sfarşitului (ideea de tranzit, de transformare, de poartă către
“altceva”) şi efectele ei asupra celor din jur, inapţi încă de marea transcendenţă.
Codul civil sau alte legi nu dau o definţie juridică a morţii, nefiind posibil să se impună o definţie legală
rigidă asupra unei probleme ce nu poate fi rezolvată decât printr-un diagnostic individual şi pentru care criteriile
sunt repuse în discuţie datorită progreselor ştiinţei. Ideea de moarte prezintă o vădită elasticitate, prin raportare
la factori externi, cum ar fi factorul temporal în corelaţie cu evoluţiile ştiinţei şi ale filosofiei.
Moartea nu mai înseamnă în mod obligatoriu trcecerea brutală de la o stare la alta (11, pag.74). Acum se
poate vorbi de evoluţie, dar una care nu va mai fi guvernată de legile naturii, ci de cele ale voinţei umane. Se
poate ajunge la prelungirea vieţii, eventual pe un termen nedeterminat. Pentru a da nişte exemple concrete, este
suficient să ne îndreptăm atenţia asupra unor inovaţii tehnologice recente, unele testate doar pe animale, dar
altele deja folosite de oameni. Pentru a obţine corpuri veşnic tinere, se pot imagina proceduri de înlocuire a
părţilor uzate, se pot îmbunătăţi cele încă funcţionale sau se poate stopa întreg procesul biologic de îmbătrânire.
165
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
În ceea ce priveşte prima ipoteză, trebuie amintite cercetările privind celulele stem, care pot fi stimulate
să se dezvolte în orice organ sau ţesut al corpului uman. Celulele stem sunt celule nediferenţiate, capabile de
auto-replicare şi capabile să devină diverse tipuri de celule specializate. Acestea provin fie din măduva spinării,
fie din celule embrionare.
În legătură cu cea de-a doua ipoteză, există deja compuşi chimici care atunci când sunt injectate în ţesut,
modifică substanţial reacţiile la factorii de mediu, iar în viitor, i-ar putea modifica structura genetică.
În ceea ce priveşte ultima ipoteză, descoperirile recente au arătat că durata de viaţă a anumitor specii de
viermi sau muşte poate fi dublată sau chiar triplată, prin modificarea unei singure gene, descoperite deja şi la
mamifere.
Având în vedere paleta largă de mijloace din care viitoarea societate va avea de ales, ne putem întreba
dacă este necesară stabilirea unor limite. Odată cu îndepărtarea morţii oare cum va mai fi definit conţinutul
acesteia şi ce mijloace de protejare vor mai fi necesare ? Dacă astăzi tendinţa este de a se elimina orice limitări
ale vieţii şi ale dreptului la viaţă, ca de exemplu pedeapsa cu moartea (sancţiune criticată vehement de-a lungul
istoriei de către gânditori de seamă ai spiritualităţii universale ) (12, pag. 238), în viitor ne-am putea confrunta
cu ipoteza opusă. În condiţiile în care omul poate fi ţinut în viaţă şi funcţionând normal pe o perioadă din ce în
ce mai lungă, ar putea fi necesară punerea în discuţie a unor limite. Acestea vor fi justificate de creşterea
demografică, de probleme de consum şi de mediu sau de dificultăţile sistemelor de asigurări sociale, dar şi de
dreptul viitoarelor generaţii de a se naşte şi de a-şi urma ciclul de viaţă (13, pag. 15-16).
Ne aflăm încă la începutul erei biotehnologice şi beneficiem doar de primii paşi ai acesteia. Avantajele
sunt evidente : boli până acum incurabile beneficiază de tratamente şi implicit se ajunge la prelungirea vieţii şi
ameliorarea suferinţelor fizice şi psihice. Dar, fiind conştienţi de faptul că demersurile lor se află doar la început
trebuie să fim şi conştienţi de capcanele şi pericolele la care vom fi expuşi. Aceleaşi avantaje pot fi transformate
în ameninţări la adresa siguranţei, libertăţii noastre, punându-se tot mai des problema limitării activităţii
oamenilor de ştiinţă. Trebuie să avem permanent în amintire cazurile nefericite în care descoperiri ştiinţifice
epocale (chimie, fizică, biologie, etc.), gândite ca posibile beneficii ale umanităţii, s-au transformat în timp, ca
urmare a relei voinţe a unor indivizi, dar şi ca urmare a‫ﲀ‬В ignorării pericolului deturnării lor de la scopul iniţial, în
instrumente militare convenţionale sau neconvenţionale.
Un aspect foarte interesant, direct legat de stabilirea cu certitudine a instalării ireversibile a morţii
biologice, este prelevarea de organe în vederea transplantului. Acestea trebuie să fie în stare să îşi exercite în
continuare funcţiile vitale, dar luarea deciziei implică calificarea faptei în raport cu legislaţia penală care
incriminează omuciderea. S-a exprimat în doctrină şi opinia conform căreia posibilitatea unor organe vitale, ca
de exemplu inima, de a-şi păstra capacitatea şi după constatarea morţii persoanei, semnifică faptul că procesul
morţii biologice nu s-a încheiat. O astfel de opinie este criticată deoarece are consecinţe negative asupra
transplantului şi implicit asupra posibilităţii salvării altor vieţi.
O altă problemă este cea a eutanasiei, în cazul căreia doctrina românească pare să încline într-o anumită
măsură spre regândirea interdicţiei absolute. Sunt state ale lumii care au acceptat pe diverse fundamente juridice
şi etice recurgerea la această practică. (14, pag. 93-102). Pe de altă parte, se subliniază riscurile inerente unei
reglementări mai permisive, punând sub semnul întrebării posibilitatea realizării unui control eficient. Este mai
prudent ca aceste practici să fie ţinute în afara legii, invocându-se şi impactul pe care l-ar putea avea asupra
celor mai vulnerabili membri ai societăţii, bătrâni, bolnavi, cei cu diverse disabilităţi (15, pag.82). Sunt autori
români care consideră că, în mod eronat, dreptul de a muri este văzut ca o componentă a dreptului la viaţa
privată. În această opinie nu poate fi vorba despre aşa ceva, deoarece sinuciderea prin ea însăşi este în afara
oricărei reglementări convenţionale sau legale (16, pag. 50).
Există dreptul de a muri ? Multă vreme răspunsul la acestă întrebare a fost lăsat fie pe seama
dezbaterilor medicale sau etice, fie pe seama instanţelor naţionale. De curând însă, ea a fost pusă direct instanţei
de contencios european al drepturilor omului, aceasta dându-i un răspuns interesant, cu valoare de principiu.
Speţa cu care a fost confruntată Curtea a fost următoarea: reclamanta, căsătorită de peste 25 de ani,
mamă şi bunică, paralizată şi suferind de o boală degenerativă progresivă incurabilă, cu starea de sănătate
deteriorată rapid în ultima perioadă, în aşa fel încât era complet paralizată, nu se mai putea exprima coerent şi se
alimenta cu ajutorul unui tub, dar îşi păstrase intacte capacităţile intelectuale. Având în vedere starea sa de
sănătate complet degradată, ea a dorit să se sinucidă, dar nu era capabilă să acţioneze singură în îndeplinirea
acestui act. Datorită acestei stări, ar fi trebuit să fie ajutată în îndeplinirea actului sinuciderii de soţul ei. Numai
166
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ
“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
că, potrivit art.2 parag.1 din Legea engleză din anul 1961 privitoare la sinucidere, oricine ajută o persoană să
comită un asemenea act săvârşeşte o infracţiune pedepsită de dispoziţiile acesteia.
La 27 iulie 2001, reclamanta s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii (Director of Public Prosecutions-
DPP) cu solicitarea ca aceasta să se angajeze că nu va începe urmărirea penală împotriva soţului ei, dacă el o va
ajuta să se sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001, DPP a refuzat să-şi asume un asemenea angajament,
cu motivarea că oricât de neobişnuite ar fi circumstanţele, nu poate autoriza comiterea unei infracţiuni.
Reclamanta s-a plâns împotriva acestei decizii jurisdicţiei competente - Divisional Court - şi a cerut acesteia,
printre altele, să anuleze decizia DPP şi să constate că dispoziţiile legii britanice în materie de sinucidere din
anul 1961 sunt incompatibile cu diferite texte ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în primul rând cu
cele ale art. 2.
Art. 2 al Convenţiei prevede:
“1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
Instanţa a dispus respingerea cererii.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs în faţa Camerei Lorzilor. În recursul astfel
formulat şi admis spre examinare de înalta jurisdicţie britanică, reclamanta a susţinut că art. 2 al Convenţiei
europene apără nu numai viaţa însăşi, ci şi dreptul la viaţă, ceea ce înseamnă că textul protejează individual
împotriva evntualelor atingeri aduse de autorităţile publice dreptului său la viaţă, pe de o parte, iar pe de alta, îi
recunoaşte acestuia dreptul de a alege între a trăi sau de a nu trăi. Aceasta înseamnă că o persoană ar putea să
refuze un tratament medical de natură să-i salveze viaţa‫ﲀ‬Т sau să i-o prelungească, după cum ea ar putea să aleagă,
în mod legal, să se sinucidă. Dacă cele mai multe persoane doresc să trăiască, a susţinut reclamanta, altele pot
dori să moară, iar art. 2 ar garanta ambele drepturi; dreptul de a muri nu ar apărea ca antiteza dreptului la viaţă,
ci contrarul acestuia, iar statul ar avea obligaţia pozitivă să le protejeze pe amândouă.
Prin decizia sa, Camera Lorzilor a respins recursul reclamantei şi a confirmat soluţia primei decizii, cu
motivarea, în esenţă, că dreptul englez face o distincţie netă între întreruperea cursului vieţii prin actul personal
al celui în cauză - sinuciderea - şi săvârşirea aceleaşi fapte, prin intervenţia unui terţ sau cu asistenţa acestuia.
Potrivit legii din 1961 amintite, primul act nu este pedepsit de lege, pe când cel de al doilea nu poate scăpa
sancţionării lui pe cale penală. Aşa fiind, nu se poate admite că neautorizând sinuciderea asistată, s-ar încălca
dispoziţiile Convenţiei, pentru că aceasta protejează dreptul la viaţă, nu şi dreptul la sinucidere asistată.
După exercitarea căilor interne de atac, reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, la
21 decembrie 2001, motivând că refuzul autorităţilor engleze de a acorda soţului ei imunitate de urmărire penală
în cazul în care ar ajuta-o să se sinucidă reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie. În motivarea
cererii sale adresate Curţii Europene, au fost reiterate argumentele susţinute şi în faţa instanţelor naţionale.
În hotărârea sa, instanţa europeană a plecat de la constatarea că, în toate situaţiile în care a fost chemată
să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 2 din Convenţie, a pus accentul pe obligaţia pe care o impune acest
text statelor semnatare de a proteja viaţa. De aceea, Curtea nu este convinsă că dreptul la viaţă garantat de art. 2
s-ar putea interpreta în sensul că ar comporta şi un aspect negativ. Din moment ce art. 2 din Convenţie nu are
nicio legătură cu problema privitoare la calitatea vieţii - reclamanta a arătat, în cererea sa, că viaţa pentru ea a
devenit extrem de penibilă, datorită bolii degenerative de care suferă - sau cu împrejurarea că o persoană poate
să aleagă ce să facă cu propria-i viaţă, adică să dispună de ea, numai printr-o distorsionare de limbaj, art. 2 ar
putea fi interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri.
Textul evocat nu este de natură să creeze un drept la autodeterminare, potrivit căruia un individ ar putea alege
moartea, mai degrabă decât viaţa. Textul art. 2 consacră, înainte de toate, interzicerea forţei sau a oricărui
comportament susceptibil să provoace decesul unei fiinţe umane; în niciun caz el nu conferă individului dreptul
de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
Curtea a ajuns la concluzia de principiu potrivit cu care nu se poate deduce din art. 2 al Convenţiei că ar
exista un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi publice, astfel că, prin refuzul
167
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE VECTOR EUROPEAN
DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014 DIN MOLDOVA REVISTA ŞTIINŢIFICĂ Nr.2/2014

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ ŞTIINŢIFICO-PRACTICĂ

“ABORDĂRI EUROPENE ÎN CERCETARE ŞI INOVARE”
9-12 OCTOMBRIE 2014
lor de a autoriza imunitatea de urmărire penală a soţului în cazul în care acesta ar fi ajutat reclamanta să se
sinucidă, autorităţile britanice nu au încălcat dispoziţiile art. 2 din Convenţie.
Instanţa europeană a precizat că hotărârea sa este conformă şi conţinutului Recomandării 1418 (1999) a
Adunării parlamentare a Consiliului Europei, potrivit cu care aceasta recomandă Comitetului de Miniştri să
încurajeze statele membre ale Consiliului să respecte şi să pretejeze demnitatea bolnavilor incurabili sau
muribunzi prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt de o manieră intenţională vieţii acestora,
deoarece dreptul lor la viaţă este garantat de statele membre ale Consiliului Europei, în conformitate cu
dispoziţiile art. 2 al Convenţiei Europene în materie, care dispune că moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod
intenţionat (17, pag. 171-175).

Concluzii:
Moartea, ca fenomen, dar şi ca instituţie juridică, nu se poate desprinde de ideea de viaţă, cele două împletindu-
se indisolubil.
Moartea, ca şi viaţa, trebuie privită din două puncte de vedere, în două accepţiuni: pe de o parte ca
eveniment, fenomen dinamic al intervenirii stării de moarte, al dispariţiei vieţii; pe de alta parte, moartea
trebuie privită ca o stare de fapt intervenită în urma producerii evenimentului morţii, putând-o numi „starea
de moarte”, adică acea stare în care se află corpul uman după dispariţia vieţii.
Privind din acelaşi punct de vedere şi viaţa, observăm că şi ea presupune două aspecte : pe de o parte
fenomenul dinamic al intervenirii vieţii (fenomen ce poartă denumirea de naştere) iar pe de altă parte starea de
fapt intervenită în urma producerii naşterii şi înainte de producerea morţii, adică viaţa propriu-zisă.
Iată deci că, raportat la viată, cele două evenimente - naşterea şi moartea - reprezintă începutul şi
sfârşitul, iar dacă ar fi să traducem în alfabetul grec această realitate, am spune că naşterea şi moartea reprezintă
Alfa şi Omega.
Alfa şi Omega, prima şi ultima literă din alfabetul grec, sintagmă ce a intrat în iconografia ortodoxă, cele
două litere fiind înscrise adesea pe crucea lui Hristos, a devenit, în conştiinţa creştinătăţii, simbolul
începutului şi sfârşitului, adică simbolul lui Dumnezeu.
‫ﲀ‬Т

Referinţe bibliografice :
1. Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, „Drept civil. Persoanele”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
2. F. de Coulange, „Cetatea antică. Studiu asupra cultului dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei”,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1984;
3. G. Filoramo, M. Massenzio, M. Ravieri, P. Scarpi, „Manual de istorie a religiilor” Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003;
4. Ştefan Cocoş, „Capacitatea juridică civilă în dreptul roman”, Editura Scorpio 78, Bucureşti, 2002;
5. Emil Molcuţ, „Drept privat roman”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
6. Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, „Drept civil. Persoanele”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
7. Vladimir Beliş, „Tratat de medicină legală. Vol.I”, Editura Medicală, Bucureşti, 1995;
8. Vladimir Beliş, „Tratat de medicină legală. Vol.I”, Editura Medicală, Bucureşti, 1995;
9. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, „Observaţii privind persoana fizică şi personalitatea juridică”,
în „Pandectele Române”, nr. 4/2005;
10. Ovidiu Ungureanu , Călina Jugastru, „Drept civil. Persoanele”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
11. Ovidiu Ungureanu , Călina Jugastru, „Drept civil. Persoanele”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
12. Victor Hugo, Les derniers jour d’un condamne, citat de Philippe Malaurie în “Antologia gândirii
juridice“, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997;
13. Nasty Marian Vlădoiu, „Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice.
Studiu de doctrină şi jurisprudenţă.”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;
14. L. Hecser, „Eutanasia - Reflecţii medicale şi socio-juridice”, în Dreptul nr.11/2001;
15. Al. Boroi, „Eutanasia-concept, controverse, reglementare”, în Revista de drept penal nr.2/1995;
16. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, Elena Simina Tănăsescu, „Constituţia României revizuită-
comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
17. Corneliu Bîrsan, „Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol I. Drepturi şi
libertăţi”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Recomandat spre publicare: 10.10.2014.

168 169