autoritar

În acest stil de părinți, părinții sunt îngrijitori, responsabili și susținători, dar și-au stabilit limite ferme
pentru copiii lor. Ei încearcă să controleze comportamentul copiilor prin explicarea regulilor,
discutarea și raționamentul. Ei ascultă punctul de vedere al unui copil, dar nu îl acceptă întotdeauna.

Copiii crescuți cu acest stil tind să fie prietenoși, energici, veseli, independenți, auto-controlați,
curioși, cooperativi și orientați spre realizare.

. permisivă

În acest stil de părinți, părinții sunt calzi, dar lax. Ele nu reușesc să stabilească limite ferme, să
monitorizeze îndeaproape activitățile copiilor sau să solicite un comportament matur adecvat al
copiilor lor.

Copiii crescuți cu acest stil de părinți tind să fie impulsivi, răzvrătiți, fără ținte, dominanți, agresivi și
lipsiți de încredere în sine, de auto-control și de realizări.

neimplicat

În acest stil parental, părinții nu răspund, nu sunt disponibili și nu resping.

Copiii crescuți cu acest stil de părinți tind să aibă stima de sine scăzută și puțină încredere în sine și să
caute alte modele, uneori nepotrivite, care să înlocuiască părintele neglijent.

Părinții sunt cea mai importantă influență în viața copiilor. Relațiile pe care le avem cu copiii noștri,
valorile pe care le oferim și exemplul pe care l-am stabilit au un impact mai mare decât lucrurile
precum banii pe care îi avem sau unde trăim.

Deși există multe stiluri de părinți diferite, copiii beneficiază atunci când părinții sunt calzi și iubitori și
oferă îndrumări și sprijin clară. Înțelegerea mai multă despre stilurile de părinți și modul în care
acestea afectează copii vă poate ajuta să identificați tipul de părinte pe care doriți să-l aveți.

Pentru îndeplinirea cu succes a „funcţiei de părinte” sunt necesare câteva trăsături de personalitate
(prezenţa/absenţa acestora diferenţiază stilul parental): responsabilitate, realism, autocontrol,
empatie, altruism; de asemenea, o fermitate îmbinată cu flexibilitate, totul pe un fond de iubire
necondiţionată, combinată cu adaptabilitatea la nevoile copilului, nevoi care sunt din ce în ce mai
mari în societatea contemporană. Din literatura de specialitate am reţinut două direcţii de abordare,
care analizate împreună pot explica modul adaptativ/dezadaptativ în care răspund persoanele adulte
la provocările vieţii de zi cu zi. Aceste două direcţii se referă la stilul parental şi la stilul familial. Stilul
parental „se referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care părinţii le au faţă de copiii lor
şi la modul în care părintele abordează relaţia cu copilul său. Stilurile parentale sunt definite în
funcţie de două elemente principale şi anume gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui
de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control exercitat
asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea limitelor). Aceste două elemente
determină cinci stiluri parentale principale: autoritar, permisiv, neimplicat, supraprotectiv şi
democratic” (Ioana Druiu). În corelaţie cu funcţiile familiei, stilul parental se află în strictă
concordanţă atât cu funcţia de socializare (control), cât şi cu cea de solidaritate (afectivitatea). Stilul
parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele dezadaptative sunt definite ca fiind „ percepţia
gradului ridicat de respingere şi a gradului ridicat de supraprotecţie parentală”. Cele adaptative sunt
definite ca fiind „percepţia gradului scăzut de respingere şi a gradului scăzut de supraprotecţie
parentală” (Irfan, 2011). Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru
înţelegerea problemelor adultului şi de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului din
literatura de specialitate (Briscan; Ciobâncan, Druiu; Muntean; Incze; Irfan; Vasile), pornind de la
primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma cercetărilor efectuate de Martin şi Lois
Hoffman. 1. Stilul parental autoritar – este denumit şi „stil educaţional traumatic – care corespunde
unui stil de educaţie în cadrul familiei extrem de sever, de rigid şi de restrictiv, la care se adaugă şi
pedepsele corporale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21); – se caracterizează printr-un grad mare de
control, corelat cu un nivel scăzut de disponibilitate afectivă din partea părinţilor; – caracteristici:
control absolut (manifestări de putere, dominare), reguli rigide, stricte (impuse cu forţa), părintele
centrat pe greşelile copilului, restricţionarea, interzicerea liberului arbitru (îi spune ce, unde, cand şi
cum să facă ceva); impunerea unor standarde ridicate, fără abateride la reguli, control sever ce poate
fi însoţit de ameninţări şi pedepse; discuţiile şi explicaţiile lipsesc, nevoile şi emoţiile copilului nu sunt
înţelese sau sunt ignorate deliberat; – modul de gândire şi comportamentul părintelui autoritar: • a
manifesta afecţiune faţă de copil este „un semn de slăbiciune intolerabil”; • „nimic şi nimeni nu e mai
presus de reguli, ordine, disciplină”; • nu acceptă discuţii şi explicaţii suplimentare din „principiu”,
fiind rece, distant, „impunător”; – avantajele acestui tip de educaţie sunt puţine şi umbrite de
puternice dezavantaje:

2. • copilul învaţă să fie ordonat, disciplinat, respectuos (dar este posibil să reacţioneze aşa doar faţă
de cei de care îi este frică) şi cu un dezvoltat spirit critic (poate prea dezvoltat); • adultului îi va fi
extrem de greu să îşi construiască relaţii bazate pe încredere; • un nivel ridicat de
agresivitate/autoagresivitate, maimult sau mai puţin manifestă; • rezonanţă afectivă scăzută, până la
lipsa empatiei şi capacităţii de comunicare; posibil deficit de integrare socială; • un stil perfecţionist,
care îl va împiedica pe individ să se bucure de propriile realizări şi de viaţă în general; îi va crea
probleme în relaţiile cu ceilalţi, fiind veşnic nemulţumit; • stimă de sine scăzută, din cauza stilului de
gândire: considerând că „a greşi” este sinonim cu „a fi un ratat”, având drept consecinţă lipsa
iniţiativei şi a curajului; • cei mai mulţi dintre adulţii proveniţi din astfel de familii, prezintă carenţă
emoţională şi pot manifesta, mai devreme sau mai târziu, diferite tulburări emoţionale; de
asemenea, pot dezvolta comportamente de risc, de tipul consumului de alcool, droguri sau
delicvenţă, din încercarea de a se împotrivi controlului parental excesiv, lipsei de afecţiune şi rolului
de victimă, putându-se transforma chiar ei în agresori (Ioana Druiu); – funcţiile parentale deficitare:
abilitatea de a fi empatic cu copilul, de a-l percepe în mod realist şi de a avea atitudini realiste şi
abilitatea de autocontrol a agresivităţii. 2. Stilul parental permisiv: – se caracterizează printr-un grad
înalt de disponibilitate afectivă şi un grad scăzut de control din partea părinţilor; – caracteristici:
copiilor le sunt îndeplinite toate dorinţele şi nu le sunt interzise comportamentele neadecvate;
părinţii manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce face copilul, se consultă cu acesta când iau o
decizie care îl priveşte; libertatea de expresie se află pe primul plan; – modul de gândire şi
comportamentul părintelui permisiv: • copilul trebuie să aibă libertate totală şi astfel se va dezvolta
în ritmul său; • sensibilitate crescută privind drepturile celorlalţi; • poate fi „cu capul în nori”; • nu
suportă regulile; • este foarte comunicativ; – avantajele acestui stil parental nu sunt de neglijat dar
există şi dezavantaje majore: • acest stil permite dezvoltarea unei identităţi distincte şi originale a
copilului, a creativităţii, capacităţii decizionale şi autonomiei; • adultul se va simţi important, special,
„cineva”, determinând creşterea stimei de sine; • copilul, dar şi adultul se vor confrunta cu
dificultatea de a înţelege şi respecta regulile (normele, legile), dezvoltând un tip de comportament,
considerat cel puţin ca fiind neadecvat; • lipsa graniţelor, limitelor, poate genera un Eu slab; de
asemenea, vor putea exista probleme de intimitate, nefiind în stare să respecte nevoile, dorinţele şi
intimitatea celorlalţi; • adultul va putea avea o nevoie permanentă de a deţine controlul în orice
situaţie şi asupra tuturor; • există posibilitatea ca un astfel de copil să fie considerat obraznic,
problematic, devenind un adult cu tulburări majore de comportament; • copiii crescuţi astfel, de
multe ori nu se integrează în grupurile de la grădiniţă şi şcoală, dezvoltând ca adulţi: frică de
respingere, invidie, gelozie sau chiar ură; – funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a-şi ţine sub
control durerea; capacitatea de a-i trasa limite copilului, spre a-l responsabiliza. 3. Stilul parental
neimplicat este denumit şi „dezangajat” (Maccoby, 1992): când copilul este lăsat la voia întâmplării,
fără ca părintele să se intereseze prea mult de nevoile acestuia; de regulă este un stil în care se
asociază neglijarea copilului cu violenţa conjugală (posibilităţi de abuz sexual, exploatarea şi
coruperea minorului); „limitele inter-generaţionale pot fi depăşite cu uşurinţă – copilului i se pot cere
lucruri care nu ţin

3. de rolul său de copil (există şi posibilitatea ca părintele să joace rolul copilului, având nevoi
exagerate de atenţie, protecţie, înţelegere)sănătatea mentală a copilului poate avea de suferit”
(Muntean, 2009, pg. 424-425); – se caracterizează printr-un grad scăzut de disponibilitate afectivă şi
de control; – caracteristici: copiilor nu li se impun limite, dar nici nu li se acordă afecţiune; părinţii nu
petrec timpul împreună cu copiii, nu sunt interesaţi de activităţile acestora, nu comunică şi sunt
aproape în totalitate absenţi din viaţa copiilor lor, atât fizic, cât şi emoţional; – modul de gândire şi
comportamentul părintelui neimplicat: • consideră că este suficient să asigure copilului necesităţile
de bază; • permanent absent şi preocupat exclusiv de propriile probleme şi dorinţe; consideră că în
viaţă „fiecare e pentru el”; • fie sunt părinţi cu o „poziţie” socială, fie fac parte din categoria
asistaţilor social; – acest stil prezintă o multitudine de dezavantaje: • copilul va trăi cu un puternic
sentiment de abandon, anxietate şi confuzie în legătură cu propria identitate – se simte permanent
„în plus” sau chiar ca o povară de care părintele ar vrea să scape; copilul învaţă că el nu contează
prea mult, părerea sa nu este ascultată, simţindu-se astfel lipsit de importanţă sau absolvit de
responsabilitate; • se va forma un Eu slab, iar adultul va manifesta un complex de inferioritate, cu o
stimă de sine redusă, veşnic timorat, extrem de sensibil la critică şi eşec, temându-se tot timpul că va
fi abandonat, neacceptat, rejectat de către grup; va dori să umple cu orice preţ vidul interior,
experimentând relaţii superficiale, cu singurul scop de a se hrăni emoţional; • adultul va fi mai rigid,
mai insensibil la nevoile şi sentimentele celorlalţi, dar uneori mai pragmatic, dacă va învăţa să se
bazeze pe propria experienţă de viaţă, dar neacceptând sfaturi şi tratându-icu suspiciune pe cei care
îi oferă afecţiune, considerând iubirea ca pe o slăbiciune; – funcţiile parentale deficitare: toate. 4.
Stilul parental supraprotectiv: – se caracterizează prntr-un grad mult prea înalt de disponibilitate
afectivă, care va genera un control exagerat (provenit nu din nevoia de control, ci din îngrijorările şi
fricile părintelui); – caracteristici: părintele îşi sufocă efectiv copilul, fiind total dedicat acestuia,
veşnic îngrijorat să nu i se întâmple ceva; tensionat şi panicat din orice, acest tip de părinte îşi învaţă
copilul să nu aibă încredere în cea ce vine din afara familiei; – modul de gândire şi comportamentul
părintelui supraprotectiv: • copilul şi familia se află pe primul plan, cu orice preţ, „împotriva relelor şi
nenorocirilor care se află la tot pasul” – avantajele acestui stil sunt minime, iar dezavantajele sunt
maxime: • copilul poate manifesta stăride anxietate, fobii, tulburări ale regimului alimentar,
probleme de somn şi manifestări psihosomatice; • la un moment dat, unii copii se vor simţi sufocaţi
şi vor avea tendinţa de a se îndepărta de părinte, până la acte de răzbunare sau chiar fugă de acasă;
alţii în schimb vor deveni total dependenţi, incapabili să îşi poarte singuri de grijă; • adulţii proveniţi
di astfel de familii, fie vor avea tendinţa de a ascunde informaţii, de a avea o viaţă secretă,
manifestând neîncredere în persoane necunoscute şi căutând situaţii de risc, pentru a-şi afirma
permanenta nevoie de independenţă; fie, de cele mai multe ori, vor căuta un „protector” căruia i se
vor supune necondiţionat, dezvoltând o personalitate dependentă, imatură afectiv; – funcţiile
parentale deficitare: sunt afectate prin supraexpunere aproape toate, mai puţin cele legate de
autocontrol – părinţii supraprotectivi nu îşi agresează fizic sau psihic copilul, ci din punct de vedere
emoţional. 5. Stilul parental democratic:

4. – se caracterizează prin echilibru: disponibilitatea afectivă şi controlul se află în armonie; –

caracteristici: părintele pune pe primul plan binele copilului, respectându-i întotdeauna drepturile; –
modul de gândire şi comportamentul părintelui democratic: • drepturi egale în familie, aceleaşi reguli
pentru toţi, pe bază de comunicare, afecţiune şi flexibilitate; – avantajele acestui stil sunt majore, dar
există şi dezavantaje generate de socialul contemporan: • copilul va avea o viaţă frumoasă şi
împlinită, învăţând să îşi exprime punctul de vedere şi respectându-l pe al celorlalţi; învaţă să fie
independent şi să îşi urmeze propriul drum în viaţă; • adultul va avea un Eu puternic, o identitate
bine definită, cu capacitate decizională; nu îi va fi frică de respingere sau de eşec; va lua viaţa „în
piept”; • şi copilul şi adultul se vor adapta greu unui stil autoritar în mediul social; nu vor accepta
nedreptăţile, căutând să îşi facă auzit punctul de vedere; suferinţa va fi mai mare deoarece
abordează oamenii şi situaţiile cu deschidere totală şi prea multă încredere; – funcţiile parentale:
sunt toate îndeplinite cu succes. Aceste stiluri parentale sunt destul de rar „pure”, uneori putând
exista caracteristici din cel puţin două stiluri, în funcţie de interacţiunea dintre personalitatea
părinţilor, relaţiile de cuplu, tipul de ataşament şi temperamentul copilului. Stilul parental se află
astfel în strictă concordanţă cu funcţiile parentale şi se pune accentul pe funcţia de solidaritate a
familiei. Stilul familial pune accentul mai mult pe funcţia de socializare a familiei şi se referă la
„păstrarea şi transmiterea valorilor tradiţionale, a modurilor de acceptare a regulilor sociale impuse,
a atmosferei generale specifice familiei. Stilul poate fi imprimat de dominanta funcţional-nivelică: –
uneori se impun calităţile instinctiv-pulsionale (în care calităţile biologice, aspectul vestimentar,
maniera de exteriorizare a intimităţii sunt reprezentative); alteori poate domina motivaţia economică
(asigurarea unui confort material deosebit: casă, maşini, obiecte de lux), în alte cazuri spiritualitatea
impune tuturor membrilor un orizont axiologic înalt, dominat de valorile moralcultural- religioase”
(Mircea, 1994, pg. 68). Această perspectivă ne ajută să înţelegem felul în care se formează
personalitatea sub impactul stilului familial, generând la persoana adultă adaptare sau dezadaptare,
până la intrarea în psihopatologie în anumite cazuri. Tiberiu Mircea se referă la stilul familial din
perspectiva unei „caracterologii a familiei”, propunând o clasificare pe componentele
extraversie/intraversie şi mai ales pe acele trăsături, care prin accentuare, pot genera la adult
personalitate accentuată sau chiar dezvoltarea unei tulburări de personalitate. Astfel, putem avea
de-a face cu următoarele stiluri familiale: 1. Stilul familial extravert: membrii familiei sunt deschişi,
comunicativi, încrezători, joviali; viaţa se desfăşoară în comun, în cea mai mare parte a timpului
(excursii, concedii, vizite etc) în care sunt angrenaţi toţi membrii familiei; 2. Stilul familial introvert:
membrii familiei sunt izolaţi, refuză relaţiile cu ceilalţi, prieteniile – în general aproape orice relaţie
externă reprezintă pentru aceştia o imixtiune în intimitatea familiei; 3. Stilul familial astenic: lipsa
forţei vitale, deficit de coeziune; lipseşte voinţa şi susţinerea reciprocă, de asemenea lipsesc
proiectele comune; 4. Stilul familial exploziv: o permanentă stare tensionată cu potenţial
impulsivagresiv; 5 .Stilul familial suspicios: existenţa unor mari probleme de coeziune în interiorul
familiei, care sunt mascate printr-oexagerare a grijii faţă de un potenţial pericol din

5. afară; păstrarea distanţei faţă de ceilalţi, orice încercare de apropiere fiind privită cu suspiciune, ca
o încercare de imixtiune în treburile familiei, cu intenţia de a face rău; 6. Stilul familial nesigur:
membrii familiei au pronunţate tendinţe anxioase, tendinţa spre izolare şi evitarea contactului cu alte
familii sau grupuri sociale, considerate primejdioase; tendinţe supraprotective din dorinţa de a-şi feri
copii de orice situaţii sau persoane considerate apriori ca fiind periculoase; 7. Stilul familial anancast:
o rigiditate a relaţiilor în cadrul familiei, formalism, obsesia regulilor şi ordinii cu orice preţ;
comportamente ritualice, detaşare şi distanţare interpersonală şi afectivă; 8. Stilul familial paranoiac:
bazat pe rigiditate şi suspiciune permanentă; lumea în general este considerată a purta vina tuturor
problemelor, neajunsurilor şi neîmplinirilor; ceilalţi sunt priviţi cu suspiciune exagerată, neîncredere
generalizată şi toate acţiunile acestora sunt interpretate ca răutăcioase; existenţa unor stări
tensionale cu vecinii, care pot degenera chiar în duşmănie; 9. Stilul familial histrionic sau
hiperexpresiv: caracterizat prin comportamente spectaculoase, orientate spre exterior; expunerea
socială este permanentă, cu dorinţa manifestă de a fi remarcaţi, a se afla în centrul atenţiei,
indiferent de mijloace (fie prin extravaganţă, fie stârnind compătimire); deciziile se iau exclusiv „de
ochii lumii”; poate părea „familia model” în relaţiile cu ceilalţi, dar totul la nivel teatral, de suprafaţă.
La aceste nouă stiluri explicate de T. Mircea aş mai putea adăuga două, care se întâlnesc din ce în ce
mai des în familiile din societatea contemporană: • stilul narcisic: părinţii care se iubesc narcisic doar
pe ei înşişi, iar copilul nu are loc, reprezentând o povară, faţă de care se achită eventual doar din
punct de vedere material, dar îl ignoră din punct de vedere afectiv-emoţional; • stilul dependent: cei
care nu reuşesc să se descurce singuri şi aşteaptă permanent să fie ajutaţi, de către stat, societate,
Dumnezeu etc; avem de-a face cu sentimentul de „neajutorare învăţată”. Intersectând clasificările
anterior prezentate, mă voi referi în această lucrare la trei stiluri parental-familiale disfuncţionale,
care generează carenţe în dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la
socialul contemporan: 1. Stilul parental-familial neimplicat-neglijent (conţine stilurile: dezangajat,
astenic, narcisic, histrionic, introvert, dependent); 2. Stilul parental-familial supraprotectiv: poate fi
generat de problemele parentale (conţine stilurile: nesigur, paranoiac, suspicios, dependent,
introvert) sau de problemele de sănătate ori de fragilitatea copilului; 3. Stilul parental-familial
autoritar-traumatic (conţine stilurile anancast, histrionic şi exploziv). De ce este atât de important
stilul parental-familial? Deoarece se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea creierului copilului –
până la vârsta de 3 ani se realizează aproximativ 80% din dezvoltarea acestuia. De asemenea, în jurul
vârstei de 3 ani, creierul copilului este de două ori mai activ decât al unui adult şi astfel,
achiziţionarea de cunoştinţe şi abilităţi se poate desfăşura optim, dacă există un climat propice din
punct de vedere emoţional-afectiv în familie. din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE
STILURILOR PARENTALFAMILIALE ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN” psiholog
clinician Alina Moise Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de
oricine, cu mentionarea sursei! Share this:

6. Similare Psihologia si psihopatologia familieiÎn "parerea psihologului" Psihologla

cresaÎn"parereapsihologului" Atasamentul si sanatatea emotionalaÎn "dezvoltare personala" Acest
articol a fost publicat în parerea psihologului și etichetat dependent,dezvoltarea creierului,extravert,
introvert, narcisic,stil autoritar, stil democratic,stil histrionic,stil neimplicat,stil paranoiac,stil
permisiv,stil supraprotectiv,stiluri familiale,stiluri parentale,trasaturi parentale.Pune un semn de
carte cu legătura permanentă. ← Lumina Invierii- sarbatoarea vietii Atasamentul si sanatatea
emotionala → Un răspuns la Stiluri parentale şi familiale Stilurile parentale Comunicarea parinte -
copil Propus de: SuntParinte.ro | 11 februarie 2011 | 7957 vizualizări Varsta: 2 - 6 ani, 6 - 11 ani, 11 -
15 ani, 15 - 18 ani, 18 ani +. Propune articol Cu siguranta, ai avut pana acum ocazia sa observi parinti
interactionand cu copiii lor si sa compari modul lor de abordare a educatiei copilului cu propria ta
perspectiva asupra cresterii copiilor. Felul in care parintele abordeaza relatia cu copilul este numit de
specialisti stil parental sau stil de parenting. Acesta vizeaza ansamblul de practici comportamentale si
emotionale pe care parintii le au fata de copiii lor. *Fotografia apartine utilizatorului loulou Cum
reactionezi cand copilul vine cu o nota mica de la scoala? Dar cand refuza sa isi faca temele? Ce ai
spune copilului tau daca ar vrea sa mearga la o petrecere la care vor participa copii de varste mai
mari? Urmareste materialul urmator pentru a vedea exemple de reactii ale fiecarui stil parental:
Cercetarile de specialitate sugereaza existenta a doua elemente principale in functie de care pot fi
definite stilurile parentale: caldura si controlul. 1. Caldura parinteasca se refera la capacitatea de a fi
apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile si emotiile sale si de a-i arata
acest lucru. 2. Controlul parental incorporeaza comportamente de disciplina precum invatarea
copiilor sa actioneze conform regulilor, setarea limitelor intr-un mod consistent si emotional neutru,
avand asteptari adecvate varstei copilului si monitorizand toata gama de activitati. Cate stiluri de
parenting exista? Utilizand cele doua dimensiuni ale parenting-ului, caldura si controlul, putem vorbi
de patru stiluri parentale, in functie de imbinarea dintre gradul de apropiere fata de copil si gradul de
control exercitat. Stilul autoritar Prin ce se caracterizeaza: • Se caracterizeaza prin exercitarea unui
nivel ridicat de control si prin manifestarea unui nivel scazut de afectiune din partea parintelui in
relatia cu copilul. • Parintii care adopta acest stil parental impun standarde ridicate si stabilesc multe
reguli si limite in privinta comportamentului copilului. • Considera ca a-si manifesta afectiunea fata
de copii ar insemna un semn de slabiciune, iar principala lor preocupare este ca fiul sau fiica lor sa
aiba o conduita potrivita. • Multi copii crescuti in astfel de familii dezvolta comportamente de risc
(consum de alcool, droguri, delincventa etc), in incercarea de a se revolta impotriva acestui stil
parental si, o data ajunsi la varsta matura, este posibil sa rupa legatura cu parintii. Iata cateva
intrebari la care parintii cu stil autoritar de parenting raspund de obicei afirmativ: • Aplici pedepse de
genul ”daca nu ai scris frumos tema, o rescrii” sau ”daca ai gresit un cuvant, il scrii de 100 de ori pana
inveti sa il scrii corect”? • Ii spui copilului tau cu ce sa se imbrace? • Tu decizi ordinea materiilor la
care isi va face temele? • Crezi ca prin pedeapsa, copiii isi indreapta cel mai repede comportamentul?

7. Stilul permisiv Prin ce se caracterizeaza: • Este opusul celui autoritar: parintele nu exercita aproape
niciun grad de control in relatia cu copilul, din dorinta de a pastra o relatie apropiata cu acesta. •
Parintii permisivi au o relatie apropiata cu copilul, aratandu-si afectiunea fata de el. • Nu ii refuza
niciodata cerintele si nu interzic anumite comportamente, desi acestea nu sunt benefice pentru copil.
• De multe ori, copiii crescuti in acest stil parental sunt caracterizati ca « rasfatati ». • Copiii crescuti
de parinti permisivi pot avea probleme in dobandirea autonomiei si independentei, precum si
probleme de ordin emotional. Este posibil sa ramana dependenti de parinti chiar si la varsta adulta.
Parintii permisivi raspund de obicei cu “da” la intrebarile de mai jos: • Incerci intotdeauna sa
indeplinesti dorintele copilului tau? • Consideri ca nevoile si drepturile copiilor sunt mai importante
decat ale parintilor? • Consideri ca este datoria ta de a repara consecintele negative ale greselilor
copilului si sa il protejezi pe acesta de efectele negative ale actiunilor sale? • Treci usor cu vederea
peste o greseala a copilului tau? Stilul neglijent Prin ce se caracterizeaza: • Reprezinta stilul parental
caracterizat printr-un nivel scazut al ambelor elemente componente : caldura sufleteasca si control. •
Parintii nu doar ca nu impun reguli sau limite in privinta comportamentului, dar nici nu le ofera
copiilor afectiune. • Parintii neglijenti nu petrec timp impreuna cu copiii lor, nu sunt deschisi
comunicarii si nu se arata interesati de activitatile copiilor. • Parintii din aceasta categorie sunt
aproape in intregime absenti din viata copiilor, acordandu-le atentie doar atunci cand acestia intra in
probleme serioase. • Copiii crescuti in acest stil parental pot ajunge sa se indeparteze la maturitate
de parintii lor. Daca raspunzi afirmativ la urmatoarele intrebari, este posibil sa fii caracterizat de acest
stil parental: • Consideri ca de obicei, problemele legate de educatia copilului dispar de la sine? •
Copilul trebuie sa isi urmareasca singur comportamentul si sa isi dea seama daca este gresit sau
corect? • Il lasi pe copil sa invete pe cont propriu (singur) abilitati si modalitati de comportamente
adecvate? • Situatiile in care comunici cu copilul tau sunt cele in care are nevoie de ajutorul tau
pentru ca are probleme? Stilul competent Prin ce se caracterizeaza: • Asa cum probabil ti-ai dat
seama, stilul competent de parenting se refera la echilibrarea celor doua elemente - caldura si
control parental- astfel incat copiii sa creasca intr-o maniera armonioasa. Stilul parental competent
este cel recomandat a fi adoptat de catre parinti pentru a creste si educa un copil fericit. • Stilul
competent presupune stabilirea regulilor impreuna cu copilul, comunicarea deschisa cu acesta si
mentinerea unei relatii apropiate de copil. • Parintii care adopta stilul competent rezolva problemele
de comportament fara a impune reguli rigide si fara a se distanta afectiv de copii • Acest stil parental
are ca efecte formarea unor copii armoniosi, care vor deveni adulti impliniti. Daca raspunzi afirmativ
la urmatoarele intrebari, este posibil sa te incadrezi in categoria parintilor competenti: • Pastrezi o
relatie buna cu cadrele didactice ale copilului tau? • Atunci cand copilul greseste, il ajuti sa invete sa
repare si sa evite greseala pe viitor? • Il lasi pe copil sa isi exprime emotiile negative (furia, tristetea,
frustrarea), deoarece l-ai invatat pe sa le exprime intr-un mod adecvat? • Negociezi cu copilul, in
limite rezonabile, regulile de comportament pe care acesta trebuie

8. sa le respecte? • Consideri ca un copil poate decide singur ce comportament sa adopte, atata timp
cat constientizeaza responsabilitatea alegerii sale? • Copilul tau are libertatea de a alege, insa in
acelasi timp te intreaba si pe tine daca e buna alegerea pe care a luat-o? Aceste stiluri, identificate de
specialista americana in parenting Diana Baumrind, influenteaza cele mai multe comportamente ale
copiilor. Tu ce stil parental crezi ca ai? La finalul descrierii fiecarui stil parental, ti-am sugerat cateva
intrebari legate de cresterea copilului. In functie de numarul de raspunsuri afirmative la aceste
intrebari, iti poti da seama, orientativ, care stil de parenting te caracterizeaza.
http://www.hetel.ro/index.php/2013/03/7333/ • Spitale Stilurile parentale sunt modele de
disciplinare desprinse din metodele aplicate de cei mai multi parinti pentru a-si creste si educa copiii.
Sunt impartite in patru mari categorii - autoritar, pemisiv, neglijent si competent. Insa complexitatea
pe care o implica cresterea unui copil modern a dus la desprinderea unor stiluri parentale secundare
- elicopter, chinezesc, democratic, natural etc. -, ale caror caracteristici ar trebui cunoscute de orice
parinte care vrea sa-si disciplineze corect copilul. Cum se stabilesc stilurile parentale? Specialistii se
folosesc de anumiti parametrii in dezvoltarea celor 4 stiluri parentale clasice. Ei considera ca modul in
care parintii actioneaza in comportamentul, educatia si disciplina copilului in copilaria timpurie are
un impact puternic in formarea lui la maturitate. Exista 4 dimensiuni ale parenting-ului: • strategiile
disciplinare; • caldura si afectiunea; • stilurile de comunicare; • asteptarile de la copil. Stiluri
parentale Autoritar • un stil parental extrem de strict, in care parintii detin un mare control in modul
de educare si crestere a copilului; • aici, armonia dintre control si afectiune care ar trebui sa
guverneze in educarea copilului este dezechilibrata in favoarea controlului si disciplinei stricte; •
dicteaza la propriu modul in care micutul ar trebui sa se comporte; • ei impun ascultarea si
descurajeaza discutiile si comunicarea; • dau directive si impun reguli, au standarde ridicate; • se
asteapta tot timpul ca ceea ce ordona sa fie pus in practica, fara drept de apel; • au niveluri scazute
de sensibilitate si nu permit ca micutii lor sa greseasca; • copiii crescuti in astfel de medii au un risc
crescut pentru a dezvolta comportamente de risc si sa se alieneze treptat de parinti. Competent •
este cel mai armonios tip de parenting, care imbina controlul parental cu dragostea si afectiunea
parinteasca; • este un stil moderat, in care parintii stabilesc limite, de cele mai multe ori impreuna cu
copilul si se bazeaza pe consecinte naturale in urma unor comportamente, lasandu-i pe copii sa
invete din propriile greseli; • exista o comunicare stransa intre copii si parinti; ei explica intotdeauna
copiilor de ce impun anumite reguli si de ce trebuie ca acestea sa fie urmate; • ei rezoneaza
intotdeauna cu copiii si asculta mereu si punctul de vedere al copilului, chiar daca nu sunt
intotdeauna de acord cu ei; • sunt fermi, dar totodata iubitori si calzi in disciplinarea copilului; •
stabilesc standarde ridicate, dar incurajeaza copilul spre a le atinge, nu le impun;

9. • acestei parinti incurajeaza independenta copiilor inca de mici si ii ajuta sa fie responsabili. Stilul
parental neglijent, indiferent, neimplicat • este stilul parental in care parintii se implica foarte putin
in cresterea si educarea copilului; • nu impun reguli sau limite si nici nu au vreo asteptare de la copiii
lor; • lipseste atat controlul parental, cat si afectiunea in cresterea copilulul; • atat practic, cat si
teoretic, parintii sunt absenti din viata copiilor; • singurele momente in care se implica sunt acelea in
care copii se baga in buclucuri si acestia trebuie sa le rezolve; • parintele "dezangajat" (denumire
data de Maccoby, 1992) este absent, atat afectiv, cat si fizic din viata copilului, chiar daca locuiesc
sub acelasi acoperis. Permisiv (Indulgent) • balanta control parental-afectiune este dezechilibrata in
favoarea caldurii si dragostei oferite copilului; insa lipseste impunerea unui control asupra lor; acesti
parinti ii cam lasa pe copii sa isi faca de cap; • ei nu stabilesc si nici nu impun limite, lasand copiii sa-si
stabileasca propriile reguli, programe si activitati; • eu nu au asteptari specifice sau foarte mari de la
comportamentul copiilor; • ei au o relatie apropiata, stransa cu copiii lor, insa sfarsesc prin creste asa
numiti copii rafsatati; ei nu refuza nicio dorinta a copiilor si fac schimb de roluri cu acestia- copilul
devine un mic parinte, iar parintele copilul; • acesti copii pot avea in viitor probleme in a se adapta
cerintelor si regulilor vietii de matur, in a capata autonomie si independenta si in a fi responsabili; ei
pot avea de asemenea probleme de ordin emotional. Stilul parental elicopter • supraprotector; •
concentrat abuziv asupra cresterii si ingrijirii copilului prin impunerea propriilor puncte de vedere si
opinii - pe principiul 'parintele are intotdeauna dreptate'; • controlator - care inhiba orice incercare a
copilului de a prelua initiativa; • stil perfectionist, daunator dezvoltarii copilului. Stil parental
democratic • bazat, in primul rand, pe respectarea drepturilor copilului; • regulile sunt adoptate la
nivelul intregii familii si aprobate impreuna cu acestia (ajuta la responsabilizarea copilului prin
alinierea lui, in drepturi, cu restul membrilor familiei); • disciplina este relaxata, indulgenta, fara
pedepse aspre - se bazeaza pe invatarea din greseli mai mult decat pe taxarea acestora; • este un stil
protector moderat - parintele asigura copilului protectia necesara pentru a fi in siguranta, dar il lasa
sa experimenteze singur situatii diverse, astfel incat sa invete din experienta; • este unul dintre cele
mai echilibrate stiluri parental. Stil parental natural • responsabil si constiincios; • concentrat pe o
dezvoltare holistica, neconventionala, dar constructiva, a copilului; • stimularea unei educatii
ecologice, orientate spre natura; • metode blande de disciplinare, fara accent pe latura punitiva; •
incurajarea naturala a abilitatilor copilului prin explorare, prin experienta directa cu mediul etc. Stil
parental chinezesc (tigru) • stil dictatorial, autoritar, distructiv; • disciplinare dura, bazata pe reguli
stricte, cu un sistem de pedepse bine pus la punct, care poate cuprinde si metode punitive bazate pe
violenta fizica; • stil perfectionist, orientat spre succes scolar sau profesional mai mult decat pe
dezvoltare personala, ceea ce poate dauna sanatatii emotionale a copilului. Stil parental relaxat, liber

10. • este un stil mixt, care combina trasaturi din stilul democratic si permisiv; • se concentreaza pe
stimularea dezvoltarii naturale a copilului, fara prea multe activitati planificate sau structurate; •
invatarea este stimulata prin contactul direct cu mediul inconjurator. Foarte putini parinti sunt adepti
ai unui singur stil parental. De obicei, acestia imprumuta caracteristici si metode de crestere ale
copilului de la mai multe stiluri parentale principale, inscriindu-se astfel intr-un pattern mixt, eclectic,
propriu lor. Ai mai auzit si de alte stiluri parentale secundare? Impartaseste-le cu noi si ajuta-ne sa
completam lista si sa-ti oferim cele mai bune explicatii si descrieri ale acestora, in sectiunea de
comentarii de mai jos! Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook
Copilul.ro Stilurile parentale Cuvinte cheie Tipuri de părinți (permisiv, autoritativ, autoritarian), tipuri
de educație, iubirea și pedeapsa, mituri legate de educație Contextul modulului În ultimii ani se
constată o creștere a numărului de părinți interesați de a afla metode potrivite de educație pentru
copiii lor. Există și o ofertă bogată de cursuridespre cum să îțicreșticopiii însă deși sunt diverse, aceste
cursuriau un element comun: promovează o educație permisivă în care părintele are doar un rol de
îndrumător și de resursă, tratând celelalte tipuri de educație ca fiind nepotrivite. De exemplu nu se
promovează în educație autoritatea părintelui pentru că trendul actual de parenting dezaprobă
folosirea pedepselor în educația și dezvoltarea copiilor. Problema pedepselor este una tabu. Nici un
curs de pe piață nu vorbește despre ele. Aceasta în condițiile în care există numeroase studii care
dovedesc că educația de tip permisiv (unde pedepsele sunt excluse) aduce mai multe deservicii decât
cea de tip dictatorial (care se bazează pe frică și abuz). Însă psihologul american Diana Baumrind (în
Effects of Authoritative Parental Control on Child Behaviour Ed. University of California, Berkeley, p.
810) concluziona în urma studiilor sale că există beneficii ale pedepselor blânde: • O restabilire mai
rapidă a implicării afective de ambele părţi după descărcarea emoțională; • Rezistența mai mare la
abateri similare din partea fraților care experimentează indirect aplicarea pedepselor; • Emulația
părintelui agresiv care rezultă într-un comportament asertiv prosocial(părintele agresiv se străduiește
să devină mai maleabil din punctul de vedere al relaționării cu celălalt); • Diminuarea reacțiilor
cauzate de vinovăția indusă de încălcarea regulilor; • Abilitatea crescută a copilului de a îndura o
pedeapsă în vederea atingerii unui scop îndepărtat în timp. Diana Baumrind propune 3 stiluri
parentale: permisiv (indulgent), autoritativ (echilibrat) și autoritarian (dictatorial, sever). Modulul
nostru, „Autoritatea și stilurile parentale” propune participanților spre familiarizare al doilea stil
parental (autoritativ). Obiectivele modulului • Familiarizarea participanților cu conceptulde
autoritate • Cunoașterea stilurilor de educație parentală • Înțelegerea beneficiilor educației
autoritative • Elucidarea miturilor legate de educație Ce oferă părinților acest modul? • Părinții își vor
putea îmbunătăți modelul de educație pe care îl practică în prezent față de copii. • Părinții vor afla ce
fel de părinți sunt ei: permisivi, autoritativi sau dictatoriali. Acest lucru îi va ajuta să-și înțeleagă mai
bine propriile comportamente față de copiii lor și să-șiîmbunătățească relația. • Părinții vor descoperi
care sunt beneficiile educației autoritative și vor afla mai multe despre rolul pedepselor iubitoare în
educația copiilor. După acest modul părinții își vor putea redescopericopiii și vor putea să își
îmbunătățească relația cu ei. Structura și durata Modulul durează 3 ore, cu pauză de gustare după
prima oră și jumătate. În prima parte se vor prezenta la PowerPoint informații teoretice și după
pauză vor urma exerciții de învățare

11. experențială, în care participanții vor putea dialoga șiîmpărtăși propriile experiențe. POVESTEA
MERGE MAI DEPARTE – DESPRE STILURILE PARENTALE 06 Aprilie 2015. de Gabriela HUM și Raluca
GORDAN Vă invităm să facem o scurtăvizită imaginară în propriacopilărie și să ne amintim dacă sau
cât de des am spus „Când voifi mare, eu n-am să fiu ca mama/tata!”, „Cu copilulmeu, eu n-am să fac
niciodată ca mama/tata!”. În rolul de părinte și de adult, singurele lucruri sigure sunt: 1. Că la un
moment dat, vom greși (șice greșeli ne sunt mai la îndemână decât cele cunoscute, ale părinților
noștri de exemplu?)și 2. Că la un moment dat, ni se va spune/reproșa că am greșit (de obicei,
acelmoment este adolescențacopiilor noștri). De aceea, în rolulde părinte, întrebarea nu este
neapărat „Cum să fac să fiu un părinte perfect/ideal?”, ci Cum să fiu un părinte suficient de bun? Cum
anume eu, copilulpărinților mei, duc mai departe în varianta de model sau contra-model, ceeace am
văzut/trăit/simțit în familia de origine? Cum anume pot fi un părinte autoreflexiv, dispussă învăț și să
mă schimb și să cresc alături de copiii proprii? Familia este singura instituție universală, vizibilăîn
toate societățile și fiecare dintre noi suntem născuți într-o familie. Pentru că la naștere suntem
neputincioși și ne dezvoltămca nevoie independența (independența este alegerea de a depinde de
mine în primul rând pentru suport sau accesla resurse) și autonomia (autonomia descrie
conștientizareapropriilor valori, scopuri, posibilități și implicareaîn acțiuni care sunt susținute de
acesteași/sau sunt orientate spre acestea), familia este primul context de socializare care servește
camediu constant, care devine model internalizat implicit. Plecândde la modul în care am fost
crescuțicași copii, ne putem uita la câtevadimensiuni, așa cum sunt ele prezentate mai jos: Fig. 1
Dimensiunea model În acest articol, ne vomocupade aria relației parinților cu copiii, pornindde la
relația părinților noștri cu noi și ajungând la relația noastră cu copiiiproprii. Gândiți-vă cum a fost
relația parinților voștricuvoi? • De cine ai fost mai apropiat? (mama sau tata) • Cine avea mai multă
răbdare cu tine când erai copil? • Cine avea mai mult timp pentru tine când erai copil? • Cine era
modelul tău? Ale cui comportamente și atitudini le-ai adoptat? • Cum vă arătau parinții iubire,
tandrețe? • Cum simți că ai fost tratat ca și copil? Au existat tratamente preferențiale față de copii
(frați/surori) și față de cine s-au manifestat acestea? • Care erau regulile importante în familie, pe
care ca și copil era necesar (sau obligatoriu) să le urmezi? • Cum erai/erați tu/și frații tăi/ pedepsit(i)?
Dar recompensat(i)? • Cum ar fi trebuit să te dezvolți ca să împlinești idealul părinților? Dacă ne
ocupăm mai de aproape de cele opt întrebări de mai sus, vomvedeacă ele se referăla două aspecte
importante în relația părinților cucopiii: la cum anume părinții arată copilului că îl iubesc șicum
anume părinții încearcă să introducă regulile în viața copilului. Diana Baumrind vorbește despre cele
două aspecte de mai sus, descriind cu ajutorul lor tipurile de parenting. Autoareavorbește despre
responsivitateapărinteluifațăde nevoile copilului și despre exigențacu care părintele aduce reguli în
viațacopilului. Fig. 2 Cele 4 stiluri de parenting după Baumrind, Maccoby andMartin Parentingul ferm
–este exigent și responsiv la nevoile copilului, abordareaeste una centratăpe copil, cu așteptări
mature față de copil; părintele înțelege cum se simte copilulîn diferite situații și îl ajută să își regleze
emoțiile. Chiar dacă modul de abordare al copiluluieste într-o variantă matură, părintele ferm este un
părinte iertător, care își ajută copilulși îi este alături în a găsi soluții pentru a rezolvadiferite situații
problematice pe care le trăiește, încurajează copilul să fie independent și totuși îi oferălimite
acțiunilor sale, acceptănegocierile, permite copilului să exploreze, fiind acolo la întoarcerealui, pentru
a discuta despre ceeace a descoperit (indiferent că asta înseamnă o frunză sau o experiențăîntr-o
tabără), oferăposibilitatea copiilor să ia decizii, ghidându-le uneori, dar lăsând copilulsă și greșească,
să eșueze, fiindu-i alături în asumarea eșecului și în a învățadin el (nu pentru

12. a pedepsi eșeculsau greșeala). Sunt părinții care dezvoltăcopii cuacceptare de sine înaltă,
independenți, curioși, autonomi. Sunt părinți care cunosc nevoile copiluluiși ajută copilul sa-și
împlinească cele 3 nevoide bază (de conectare, de învățare prin afirmare de sine și explorare, șide
control). Parentingul autoritar –este unul restrictiv, parintele seteazădirecții de acțiune pentru copil,
oferindpuține explicații. Adeseaceeace crede părintele este ca„eu știu mai bine, copiluloricum nu
înțelege". Nivelulde responsivitate la nevoile copiluluieste mic, exigențele sunt mari. Părintele tinde
să ceară supunere din partea copiluluifără explicații, focusuleste pe statutul de părinte care are
putere. Pedeapsa fizică este ceamai frecventăformăde pedeapsă iar disciplinarea se face adesea prin
ridicareatonului. Copiii cu parinți custil autoritar tind să dezvolte competențe sociale mai reduse,
sunt mai conformiști, mai supuși, mai tăcuți. Adesea în adolescență rebeliuneaspecificăacestei vârste
înseamnă implicarea în comportamente de risc sau fuga de acasă. Există însă și câtevaaspecte
pozitive ale parentingului autoritar. În culturaasiatică este bine cunoscut fenomenul de "tiger
mother", mamele autoritare, cunivel foarte ridicat de expectanțe de la copiiîncă de la 5-6 ani (în
cultura budistă în general se spune căpână la 5 ani să îți tratezi copilul ca pe un prinț și dupa 5 ani ca
pe un sclav). Aceste mame forțeazăadesea limitele copilului și îl împing dincolo de blocajele sale, unii
dintre acești copiiajungând să performeze excelent în diverse domenii ale vieții(copiii genii în muzica,
dans, matematică etc). Un alt aspect subliniat de cei care nu sunt împotrivaunui parenting de tip
autoritar este faptul ca acest stil de parenting pregătește copilul pentru agresivitateacu care se va
întâlni în viață, în lumea de dinafara familiei. Parentingul indulgent –este unul responsiv și neexigent,
caracterizat prin implicarea emoțională din partea părinților în relația cu copilulși de foarte puține
cereridin partea lor. Părinții sunt emoționali, acceptanți, responsivila cererile și nevoile copilului.
Părintele indulgent nu cere copilului să își regleze comportamentele sau să se poarte potrivit unei
situații. În acest fel copiluluiîi este necunoscut conceptulde „limită”. Ca adulți, aceșticopii vor ști mai
puțin cum să își regleze comportamentele în așa fel încât să nu declanșeze reacțiiagresive sau de
respingere în ceilalți. Părinții permisivi vor fi„prieteni" ai copiilor lor, nu vor juca un rolreal de părinte.
Așteptările sunt foarte mici, disciplina este redusă, părintele lasă copilulsă ia singur decizii, îi
oferăsfaturi la felca un prieten. Acest tip de părinte oferăcopilului orice își dorește, sperând ca,
copilul să aprecieze acest lucru. Alt tip de părinte permisiv este acela care oferăcopilului său tot
ceeace lui i-a lipsit în copilărie (focusulîn acest caz fiind pe nevoile proprii și nu pe nevoile copilului).
Studiile făcute de Baumrind arată că acești copiise maturizează mai greu sau rămân imaturi până la
vârstaadultă, în special emoțional, au dificultățiîn controlulimpulsurilor mai ales la
vârstaadolescenței. Unul dintre aspectele pozitive ale acestuistil parental este
securitateaemoționalătraită de copil, independența, dorința de a învăța și curajul de a se implica în
lucrurinoi și capacitateade a accepta înfrângerile cu mai mare lejeritate. Parentingul neglijent –este
parentingul în care părintele nu este nici exigent nici responsiv – se mai numește neimplicat, detașat.
Părintele este neimplicat și foarte puțin curiosde viața copilului său. Acest părinte este neinteresat de
emoțiile și de opiniile propriului copil. Oferă copiluluistrict suport material și are grijă de nevoile de
bază: de hrană, de locuință, de bani. Copiii cu părinți cu stil indiferent dezvoltăideea că alte aspecte
ale viețiipărinților lor sunt mai importante decât ei, devin fie independenși și maturi la vârste foarte
fragede, fie retrași emoționalși neimplicați social. Acest stil de parenting va impacta diverse aspecte
ale viețiila vârstaadultă: de la lipsa de disciplină interioară până la capacitatearedusă de exprimare
emoțională în relațiile cu alții sau tendința copilului de a căuta iubire în orice sursă pe care o
întâlnește. E puțin probabil să avem un stil de parenting pur. Adeseautilizăm toate variantele de
parenting, unul dintre stiluri fiind celpredominant în educarea copilului. Acum gândiți-vă la
câtevaaspecte: 1. Ce tip de parenting au folosit părinții voștricuvoi? 2. Ce v-a plăcut și ce nu v-a plăcut
din modul în care parinții v-au tratat atunci când erați copii? 3. Ce ați preluat de la părinții
voștri(conștient sau mai puțin conștient) în modul în care voi vă creștețicopiii? 4. Ce facețitotal opus
față de ce au făcut părinții voștri? 5. Cum reactionațila ceeace se întâmplă în relația cucopiii
voștriatunci când sunteți calmi, odihniți, și cum reacționațicând sunteți obosiți, în criză de timp,
suprasolicitați? 6. Puteți verificace stil de parenting folosițivoicu copiii voștri(celpuțin la nivel
declarativ) completând chestionarulde stiluri de parenting. Fără a vreasă dăm rețete de a funcționaîn
relația părinte-copil, recomandăm ceea ce Rosenfield numește un stil de parenting echilibrat,
formulat în acronimul UCARE:

13. • Arată-i copiluluitău că este Unic – oferă-icopilului ideea că este unic prin încurajări, feedback
pozitiv • Conectează-l lafamilie și prieteni, imersează-l într-o lume securizantă, sănătoasă, moderată
• Oferă-i o Autonimie specificăvârstei – responsabilizează-l conformvârsteiși capacităților sale. Lasă-l
să greșească. • Oferă-i model de Rol, lasă-l să te vadă, să te cunoască, să te întrebe, să înțeleagă că
uneori ești vesel,uneorieștisupărat, că și tu facigreșeli. • Fii Empatic, pune-te în "bocancii" copiluluiși
încearcă să vezilumea de la nivelullui, prin lentilele cu care el o privește, cunivelul de cunoștințe
cucare el o judecă. Vă invităm să vedețicare este stilul vostruparentaldominant completând și
calculându-văpunctajul la Chestionarul privind stilurile parentale. Bibliografie Baumrind, D. (1971).
Current patterns of parental authority. DevelopmentalPsychologyMonograph, 4, (1, Pt.2); Maccoby,
E. E. (2007). Historical overview of socialization researchand theory. In J. E. Grusec & P. D.
Hastings(Eds.), Handbook of socialization: Theoryand research (pp. 13–41). New York:Guilford Press;
Maccoby, E. E., & Martin, J. A.(1983). Socialization in the context ofthe family: Parent-child
interaction. In P. H. Mussen (Ed.),Handbook of child psychology. Vol. 4: Socialization, personality, and
social development(pp. 1–101). New York: Wiley; Rosenfield, J. H.(2007) Caring Parents: a Guide to
SuccessfulParenting. New York:Guilford Press; Peseschkian, N(2009) Positive FamilyTherapy. Verlag
Springer. duminică, 3 noiembrie 2013 Stiluri parentale Stiluri parentale Copii de astăzi sunt adulţii de
mâine, generaţia ce va duce mai departe moştenirea culturală şi spirituală. Evoluţia societăţii este
influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a putea ţine
cont de caracteristicile şi nevoile copilului în toate etapele. De asemenea, comunicarea dintre
parteneri este foarte importantă. Aceştia îşi împărtăşesc gândurile şi experienţele în legătură cu noul
rol, acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil implică modificări atât în plan conjugal cât
şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un părinte responsabil este informat asupra
responsabilităţilor pe care le are faţă de copil. Stilul educaţiei familiale este un construct care
captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla
copiii în viaţa de familie. Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl
exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici educative din
viaţa de familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii
stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi
educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină
influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului. Dacă într-o comunitate
proliferează stiluri educative care afectează negativ tânăra generaţie, există pericolul degradării vieţii
individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung. De cele mai multe ori, stilurile
parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcţii ale
acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. Sunt însă modalităţi
de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se
constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care
funcţionează şi prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural
educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.” (ISE,” Educaţia în familie. Repere şi
practici actuale”, 2006, pag.55). Stilul parental conţine un patern de creştere a copilului a cărui
fomulă eficientă constă în combinaţia dintre căldura şi controlul pe care părintele îl oferă copilului.
Unii părinţi sunt mai rigizi, alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului,
centrându-se mai mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa personală/profesională.
Stilul parental reflectă modul în care părinţii acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile
educative adoptate de cei doi părinţi. Stilul parental este influenţat de o serie de factori precum:
cultură, educaţie, mediu, poziţie socială, structura familiei. Cercetările de specialitate întreprinse de
Diana Baumring (1971, 1989, 19991) reclama existenţa a două dimensiuni importante în constituirea
unui stil de parenting: căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi
receptivitate,

14. centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate. Controlul parental vizează exigenţa cu
care este disciplinat copilul. Se manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor copilului.
Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente şi atitudini ce au ca scop facilitarea adaptării
copilului la diferite situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiluri de parenting: 1.
Parenting exigent: părinţii sunt centraţi pe copil, este combinată căldura părintească şi controlul.
Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima afecţiunea faţă de copil, însă impun standarde
înalte de comportament. Cuvântul care descrie acest stil de parenting este argumentul. Părintele
asculta copilul atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi sentimentele
copilului. De asemenea, părintele argumentează copilului asteptarile pe care le are de la acesta
(aşteptările sunt realiste, adpatate vârstei). Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în forţele
proprii, stima de sine, dorinţa de afirmare. De asemenea, comunică cu uşurinţă, sunt populari, îşi
manifesta curiozitatea şi înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte
mici ca aceşti copii să aibă comportamte indezirabile. 2. Parenting autoritar. Se caracterizează printr-
un nivel înalt al controlului, dar un nivel scăzut la căldurii părinteşti. Se impun standarde înalte sub
ameninţarea pedepsei. Presupune reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului
neîncredere în capacitatea de a se descurca singur. Copii nu sunt ascultaţi în demersul luării unei
decizii privind familia. Adesea părintele induce teamă. Tinerii crescuţi de astfel de părinţi devin, în
majoritatea cazurilor rebeli. Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu au iniţiativa şi nu
sunt spontani, de asemenea, refuză responsabilităţile. Hiperprotectivitatea părinţilor transmite
copiilor mesaju l potrivit căruia nu sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este
scăzută, iar adultul crescut într-un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea celor maturi.
Adesea copiii se interiorizeaza, devevind timizi sau devin rebeli, autoritari. Agresivitatea pe care
copilul o resimte, nu se poate manifesta în mediul familiar şi va răbufni în alte medii. Acest stil de
parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza lipsei de implicare afectivă din
partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se ţine cont de nevoile copilului. 3. Parenting permisiv.
Implica niveluri ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale controlului. Copilul este ascultat şi încurajat
să-şi exprime opinia, dar părinţii evita discuţiile directe despre problemele comportamentale ale
copilului. Între părinte şi copil apar probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunică
suficient de ferm cu copilul său. Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, părintele
intervine doar atunci când apar consecinţe grave. Adesea, ei comunică copiilor aşteptările pe care le
aveau de la aceştia după consumarea faptului. Părinţii cedează în fata insistenţei copilului, nu sunt
consecvenţi în respectatarea regulilor. Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine
scăzută, nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în
îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezulate şcolare slabe.
Acesta este de cele mai multe ori momentul când părinţii intervin cu măsuri educative. 4. Parenting
neimplicat. Este caracterizat de niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Părinţii sunt
preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Părintele se implică în activităţi proprii, însă
nu implică şi copilul. Copilului nu i se impun reguli, nu i se acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre
părinte şi copil ajunge la neimplicare emoţională, creându-se o relaţie de ataşament insecurizant.
Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un comportament deviant, devenind agresiv,
dependent de substanţe, este candidatul ideal la delincvenţă. Adesea în situaţii diferite, părinţii fac
apel la stiluri de parenting diferite, însă majoritatea sunt caracterizaţi de un stil predominant.
Variaţiile parentale afectează dezvoltarea copilului. Însă stilul de parenting constă şi în modul în care
copilul interceptează practicile parentale.

15. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce copilul simte. Influenţa familiei are
un rol important asupra educării copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, pentru
menţinerea şi dezvoltarea stării de bine a copilului. Studii recente arată că, “strategia educativă a
familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinţi şi copii atâta timp cât educaţia este interacţiune
şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se
construiesc continuu în schimburile simbolice părinţi-copii” (www.miruna.go.ro/cercetari/familia).
Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie, copiilor
li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea între
părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca demnă de luat
în consideraţie. În general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se
dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult.
În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la invrsarea rolurilor educat – educator
şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor. Stilurile parentale – ce fel de părinți
sunteți și cum interacționați cu copilul vostriistribuiți pe Twitter Stilurile parentale se refera la
modalitatea in care parintele interactioneaza cu copilul si la modul in care isi creste si educa copilul.
Ati observat, probabil, cat de diferite sunt relatiile intre parinti si copii din diferite familii: unii copii
stau la locul lor si fac ce li se spune cuminti, altii raspund obraznic si fac scene, altii vorbesc cu parintii
deschis, dar cu respect. Modul in care se creeaza relatia parinte-copil, modul in care copilul
interactioneaza cu parintii sai, depinde in mare masura de stilul parental pus in practica de catre
acestia. In teorie, exista tipuri-ideale de stiluri parentale – in practica, insa, parintii vor prelua
elemente din mai multe stiluri. Ceea ce este bine, deoarece fiecare stil isi are avantajele si
dezavantajele sale. In realitate, putini parinti adopta doar stilul autoritar sau doar stilul permisiv in
relatia lor cu copiii. Un parinte bun este unul care invata pe parcurs si care reuseste sa obtina un
echilibru in stilul sau parental: extremele nu sunt niciodata de dorit, chiar daca poate ar fi mai simplu
sa fii mereu autoritar sau mereu permisiv. Ceea ce este cel mai simplu nu este si cel mai sanatos
pentru dezvoltarea copilului… Ce stiluri parentale exista: Stilul autoritar si strict – acesta provine din
stilul traditional de crestere si de educare a copiilor, din conceptiile vechi ce spun ca un copil trebuie
educat sever spre binele sau. Parintele este seful care stabileste tot ceea ce trebuie sa faca un copil.
Parintii autoritari se ghideaza dupa ideea „copilul trebuie sa asculte, nu sa fie ascultat”. Stilul parental
autoritar este inchis, rigid, se bazeaza pe comunicarea intr-o singura directie: parintele spune, copilul
asculta. Regulile sunt clare si incalcarea lor are urmari directe, pedepse severe, in scopul de a il
„invata minte sa nu mai faca si sa asculte”. Copilul nu are libertatea de a protesta sau de a critica –
datoria sa este sa asculte de parinti intotdeauna. Acest stil este unul centrat pe autoritate si mai
putin pe afectiune: emotiile sunt mai putin importante decat respectarea regulilor. Este limpede ca
adoptarea acestui stil rigid nu este avantajoasa pentru copil: desi parintii autoritari vor sti sa impuna
si vor avea des copii ascultatori, relatia dintre parinte si copil va fi una rece, ca de armata. Copilul
poate ca va asculta, insa stilul absolut autoritar va duce la razvratirea sa in adolescenta si la
indepartarea sa de familie. In plus, stilul acesta formeaza o personalitate inchisa in sine, slaba,
uniforma si care se adapteaza dificil schimbarilor.

16. Stilul afectiv si permisiv – este acel stile „laisez-faire” al parintilor care doresc sa fie prietenii
copilului. Afectiunea este cea mai importanta in relatia parinte-copil, autoritatea fiind vazuta ca pe o
forma de putere indezirabila si nedreapta. Parintii permisivi doresc sa se faca iubiti si sa ii lase
copilului libertatea de a se dezvolta si manifesta. Comunicarea se face mai degraba ca inversul
situatiei anterioare: copilul vorbeste, parintii il asculta, dorintele si nevoile sale fiind cele mai
importante. Stilul parental permisiv creeaza o personalitate deschisa, sociabila, increzatoare. Insa
este clar ca parintii constant permisivi, carora le este teama ca a impune reguli si a pedepsi copilul va
duce la slabirea afectiunii sale pentru ei nu vor avea puterea sa limiteze eficient comportamentele
copilului (parintii carora le este frica ca, daca sunt severi, copilul ii va uri). Copilul poate deveni egoist,
rasfatat si va face ce are chef, neganindu-se la consecinte (nu este invatat sa vada ca orice actiune
are urmari). Stilul indiferent – parintii care sunt in mare parte absenti din viata copilului, care nu se
implica cu adevarat emotional, ci doar cat este nevoie. Acest stil este, poate, cel mai daunator pentru
dezvoltarea copilului: nu exista nici interesul de a impune autoritate, de a educa copilul; nu exista nici
afectiunea, comunicarea deschisa intre parinti si copii. Exista doar o relatie superficiala: parintii se
asigura ca nu ii lipseste nimic necesar si ca nu este in pericol. Si atat… Comunicarea se limiteaza la
strictul necesar, nu se realizeaza o apropiere reala si nici nu se impune cu adevarat autoritatea
parentala. Copilul se simte nedorit, neimportant, neapreciat, neascultat – parintii sai fiind permanent
preocupati de altele. Stilul parental indiferent creeaza o personalitate complexata, care are probleme
de comunicare si de incredere in sine si in altii. Desi copilul este nevoit sa isi poarte singur de grija
timpuriu, parintii sai fiind indiferenti si absenti, el nu devine mai puternic astfel: lipsa afectiunii, a
apropierii, a sentimentului de comuniune, il fac un copil vulnerabil, complexat, cu risc in adoptarea
unor comportamente negative (agresivitate, izolare, consum de substante). Stilul democratic –
echilibrat. Acesta, dupa cum se poate usor observa, presupune preluarea elementelor pozitive din
primele doua stiluri parentale: autoritate si afectiune. Parintii stiu ca ei sunt parinti si nu prieteni
pentru copil, asadar stabilesc clar anumite reguli in educatia sa. Insa stiu si ca familia trebuie sa fie un
mediu afectiv si armonios, nu unul militar, astfel ca au grija sa explice de ce exista acele reguli si au
grija sa comunice in ambele sensuri cu copilul. Parintii ii ofera atentia si afectiunea atat de
importanta pentru el, insa nu dau inapoi de la a ii impune ce trebuie. Autoritate si permisivitate: cum
se pot imbina? Desi, in practica, este cel mai dificil stil parental, este si cel mai eficient si sanatos
pentru dezvoltarea copilului. Acest stil trebuie exersat si invatat pe parcurs – nimeni nu este maestru
din prima, nici un parinte nu este ferit de greseli. El presupune a ii arata copilului ce reguli exista si de
ce exista acestea si a nu da inapoi cand ele sunt incalcate; dar in acelasi timp presupune a fi deschisi
si dispusi sa ascultati copilul, a il lasa sa se exprime si a negocia atunci cand o regula i se pare
nedreapta. A exercita un control al actiunilor copilului, fara, insa, a ii interzice sa se manifeste – un
control ce provine din respectul si intelegerea copilului si nu din frica sa de parinte. A il ghida in viata,
insa a ii incuraja independenta. Stilul echilibrat se bazeaza pe reciprocitate in relatia parinti-copii:
pentru a ii cere copilului ascultare, respect, afectiune, trebuie, ca parinte, sa i le si oferi.