FAMILIA ȘI ROLUL EI DECISIV IN DEZVOLTAREA PERSONALITAȚII

COPILULUI PREȘCOLAR

Prof. înv. preșc. ARDELEAN RAMONA MARIA

Grădinița cu program prelungit Nr. 33 Satu Mare

Copilul, ca adult în devenire şi nu ca adult în miniatură, posedă însuşiri specifice datorate în

primul rând vârstei şi apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însuşiri care se vor
transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcţie de calitatea influenţelor exercitate asupra
lui. Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în
dezvoltarea personalității copilului, iar în condiţiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv şi
pe cea de protecţie şi oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice şi sociale va
reuşi să valorifice total potenţialul biologic al copilului. Este sistemul în care copilul are experienţe, observă
modele sau pattern-uri de activităţi şi interacţiuni, se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei.
Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin
intermediul mamei, creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la
rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi
însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de
comportare, tipurile de acţiune şi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi
dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei
sociale a copilului.

Familia reprezintă cea mai veche și mai stabilă formă de comunitate umană, care îşi
aduce aportul nu numai prin perpetuarea speciei ci are rol esenţial în evoluţia şi continuitatea
vieţii sociale.
Individualizarea familiei ca grup social, în raport cu alte grupuri, rezidă din faptul că
în interiorul acesteia se practică un anume stil de viată, modele proprii de conduită, norme şi
valori care sunt transmise din generaţie în generaţie, din aceasta rezultând rolul social al
familiei în formarea personalitaţii indivizilor.
Faţă de societate, în ansamblul ei, având în vedere că membrii familiei sunt şi membri ai
societaţii, familia îndeplineşte funcţii pe care alte grupuri nu le pot îndeplini;
(M. Voinea,1993, p.62).
 prin procreare, îngrijire, formare şi educare a copiilor, familia contribuie la păstrarea
continuitaţii biologice a societăţii;
 satisface nevoile emoţionale ale membrilor săi astfel încât asigură sentimente de siguranţa şi de
menţinere a personalitaţii;
 exercită control social asupra întregului mod de comportare a membrilor săi, mai ales a
copiilor;
Ca agent cu rol predominant în formarea şi dezvoltarea fiinţei tinere şi ca prim grup cu
care copilul are contact continuu, familia este obligată să îi asigure acesteia un mediu afectiv
şi protector, să îi satisfacă trebuinţele elementare pentru ca ea să înveţe să se construiască pe
sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să realizeze fără pericol primele sale experienţe sociale.
Părinţii reprezintă, indiscutabil, cei mai puternici şi importanţi educatori deoarece
influenţează copilul de la vârsta cea mai fragedă. Un copil aparţinând speciei umane nu poate
supravieţui neajutat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă, când trebuie
să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale: iubire, vorbire şi ascultare, joc, crearea unei imagini
despre lume, sentimentul apartenenţei la o familie, încercarea puterii, mişcare, hrănire
corespunzătoare, nevoi a căror împlinire nu se poate realiza decât într-un spaţiu comun, nu
doar spaţiu fizic, unde ei să se cunoască, să comunice, să se interinfluenţeze. Fiinţa
neajutorată va deveni treptat o persoană constientă de sine, inteligentă şi integrată în tipul de
cultură in care s-a născut.
Procesul nu se realizează însă în mod pasiv, în sensul în care copilul doar ar absorbi
influenţele cu care intră în contact, căci el este o fiinţa activă ale cărei exigenţe sau necesitaţi
afectează comportamentul celor responsabili cu îngrijirea sa şi mai ales pentru că există această
repetabilitate zilnică a interacţiunilor dintre ei. Şi părinţii şi copilul îşi modifică comportamentul
unii faţă de alţii prin stimulare reciprocă continuă iar manieră unică de participare a copilului
este un factor crucial şi pentru comportamentul părinţilor. Totuşi, fără a fi crescut sub influenţa
adulţilor umani, copilul nu ar putea fi educat.
Iniţierea socială porneşte în cadrul largit al familiei şi presupune un proces psiho-social
de transmitere-asimilare a modelelor de comportare specifice acestui grup, proces esenţial cu atât
mai mult cu cât copilul, ca potenţiala personalitate umană, nu posedă limbaj articulat,nu are nici
un fel de cunostinţe, atitudini, scopuri sau idealuri de viaţa. Contactul cu alţii este important în
viaţa noastră, interacţiunea fiind esenţială în timpul primilor ani de viaţa pentru ca dezvoltarea
biologică, psihică şi socială să se poată desfaşura in mod normal.
Interacţiunea copilului cu ceilalţi este puternic dependentă de coeziunea şi adaptabilitatea
familiei, astfel încât dezvoltarea psihosocială a acestuia depinde de tipul de interacţiune şi de
comportamentul fiecăruia dintre membri. Specificitatea rolurilor ce caracterizează familia rezultă
dintr-o logica relaţionala a rolurilor, construite în experiența familială. Identitatea maternă și cea
paternă nu sunt predeterminate ci se construiesc în istoria cuplului însuşi, raporturile conjugale şi
parentale joacă rolul de “revelator” al identităţii latente a fiecăruia dintre membri. Rolul de
părinte este unul din multele roluri îndeplinite de adult dar, spre deosebire de celelalte, acesta are
trăsături unice : în vreme ce relaţiile umane se desfaşoara sub semnul schimbului, cele dintâi
relaţii dintre părinti şi copil au particularitatea de a fi în sens unic pentru că un copil nu poate da
nimic, nu poate decât să primească. Părinții, deprinşi până la apariţia copilului cu un anumit stil
de viaţă trebuie, dintr-o data, să-şi asume o noua responsabilitate, să-şi schimbe comportamentul
şi să se adapteze trebuinţelor unei noi fiinţe.
A oferi atenţie, suport şi protecţie vieţii reprezintă o premisă crucială pentru viitoarele
interacţiuni sociale, pentru comunicarea reciprocă și dezvoltarea deprinderilor sociale iar studiile
de specialitate vin să confirme faptul că părinţii sunt cele mai importante persoane în viaţa
copilului lor. Lipsa experienţei face din copil o fiinţa neştiutoare şi neputincioasa, dependentă de
adult, căruia îi revine, de aceea, obligaţia morală de a proteja şi îndruma, mai ales pentru că
poziţia de părinte este sinonimă cu competenţa cognitivă și interacţională, cu certitudinea, în
schimb ce copilăria echivalează cu absenţa cunoştintelor şi abilitaţilor.
Rolul mamei este esenţial în dezvoltarea psihică a copilului iar relaţia dintre mamă şi
copil a fost transformată în cheie a înţelegerii procesului de umanizare şi socializare a copilului.
Mama devine instrumentul ce « trasează » destinul acestuia: întreaga dezvoltare intelectuală şi
emoţională, reuşita şi integrarea sa, totul fiind pus pe seama relaţiei precoce cu mama,
considerată prezenţa indispensabilă şi de neînlocuit. Dezvoltarea copilului şi adaptarea lui este
favorizată de o serie de factori materni: de comportament, atitudinali şi de personalitate,
influenţa lor fiind asociată cu mediul social în care este integrat copilul. Comportamentul mamei
este favorabil atunci ea manifestă conduite proactive care ţin seama de capacitaţile copilului şi
conduite reactive când copilul întâmpină dificultaţi, când exprimă puţine sentimente de anxietate
dar întăreşte pozitiv. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea şi adaptarea atunci când ea
manifestă toleranţă, încredere în posibilităţile copilului şi respectă prezenţa lui. Factorii de
personalitate reprezentaţi de o mare stabilitate emoţională, bun control al stărilor emotive,
perseverenţa şi energia maternă sunt responsabili direct de variaţia în dezvoltarea psihică a
copilului.
Importanţa cea mai mare o prezintă dimensiunea afectivă a relaţiei mamă-copil pentru că
legătura afectivă este esenţială în cea mai mare parte a dezvoltării copilului şi, în absenţa ei, nu
ar putea avea o viaţă de relaţie iar viata de relaţie este indispensabilă indivizilor din specia
umană.
,, Familia este un mediu afectiv prin excelenţă, o şcoală a sentimentelor ” (P. Osterrieth,1973,
p.134), mediu ce modelează personalitatea în dinamismele sale şi permite copilului să se
dezvolte ca individualitate echilibrată, cu o afectivitate bogată şi bine adaptată cerinţelor vieţii.
Conform aceluiaşi autor, atitudinile părinţilor au adesea o consecintă mai îndepartată decât se crede:
se pare că acceptarea socială a individului este pe măsura acceptarii familiale pe care a cunoscut-o.
Sănătatea, echilibrul psihic depind în mare măsura de felul în care mai ales mama îşi îndeplineşte
rolul faţă de copil căci lipsa dragostei reprezintă singurul lucru pe care tânăra fiinţa nu poate să-l
depăşească. Tandreţea mamei trebuie să fie un adapost de care copilul să fie sigur că-l va gasi
întotdeauna, pe care să se poata bizui şi sprijini în orice împrejurare. În relaţia cu mama sa,
copilul va găsi elementele dinamismului său, ceea ce trebuie creşterii sale afective, elemente
reprezentate de impulsurile de dragoste pe care copilul le va ,,potrivi“ astfel încât să poată trece
treptat de la stadiul pur egoist ,,captiv”, specific sugarului, la un stadiu de altruism şi de
participare socială.(A. Berge, 1977, p. 9-27).
Abraham Maslow a introdus noţiunea cerinţelor individului care trebuie satisfacute, dacă
se urmareşte un tipar normal de dezvoltare iar unul din nivelurile superioare este reprezentat de
nevoia de afecţiune a fiinţei umane. Esenţial pentru afectivitate este însă rolul modelului matern,
soldat mai târziu cu o dezvoltare ulterioară bună. Duplexul mamă-copil este inseparabil mai ales
în prima perioada de viaţa : ambii participanţi au nevoie de prezenţa celuilalt iar aceasta legatură
poate exemplifica una dintre cele mai trainice legături umane. Primele relaţii sociale ale copilului
se leagă de mama sa, cu care alcătuieşte un cuplu social iar comportamentul unuia este
condiţionat în mod decisiv de al celuilalt.
Familia este cea mai indicată să dezvolte contacte umane, mai ales prin intermediul
mamei, cea mai relevantă întruchipare a aproapelui, de la care copilul învaţă să-şi recunoască şi
să-şi simtă aproape pe ceilalţi, dezvoltând sentimente de comuniune socială, fără de care nici un
om nu se poate dezvolta pe deplin. Erick Erickson accentuează asupra faptului că tipul de relaţie
maternă este mai important decât cantitatea de hrana ce se ofera copilului, această relaţie fiind
considerată ca prototip al relaţiilor de mai târziu. Mama este considerată o sursă generatoare de
recompense primare, contactul cu ea conducând la satisfacerea unor dorinte sau nu, în funcţie de
care se dezvoltă sentimente de plăcere, de afecţiune sau de conflict.
În dezvoltarea socială şi a personalitaţii copilului un rol deosebit revine şi tatălui, care
transferă dragostea şi securitatea asigurată mamei şi asupra copilului. Tatăl înseamnă mai
presus dragoste şi siguranţă pentru mamă şi prin aceasta, indirect, pentru copil. Relaţia
pozitivă precoce şi de lungă durată cu mama apare ca importantă datorită prezenţei mari a
mamei lângă copil dar mama nu reprezintă principalul purtator de valori. Deşi tatăl stabileşte
în tot mai strânsă înţelegere cu mama ceea ce s-ar putea numi ,,politica familiei” şi valorile
acestei politici, tradiţia şi circumstanţele socio-economice fac din el agentul prin care familia
se leagă de mediul material şi social mai larg. Autoritatea paternă se colorează cu o nuanţă
proprie pentru că, mai fundamental decât mama, tatăl este angajat în confruntarea cu o
realitate care este şi exterioară şi inexorabilă. Tatăl introduce un element de diferenţiere
pentru că îşi exercită funcţia de reprezentare a ordinii unei realitaţi exterioare, conducând
astfel la primele trăsături de individualizare ale copilului, orientându-l şi dincolo de universul
format de sfera maternă. Specificitatea paternitaţii constă în deschiderea către lumea
exterioară, tatăl reprezentând intermediarul dintre lume și copil.
Rolurile parentale se prezintă sub trei aspecte : aspectul reglării directe a
comportamentelor copilului, în sensul încurajării şi supravegherii acestora ; aspectul comunicării,
schimb de informatii, dialog şi sub aspectul cooperării, al participării la activităţi comune. Rolul
tatălui se prezintă astfel ca având un caracter instrumental, resursele pe care le oferă el fiind
cooperarea, fermitatea şi informaţia, care se completează, reciproc, cu resursele expresive, de
protecţie şi înţelegere ale mamei.
Rolul tatălui în familie nu ţine de masculinitatea lui sau de modul de viaţă în care reuşeşte
să traverseze stările emoţionale, ci de felul în care conduce şi gestionează viaţa de familie, de
capacitatea lui de luare a deciziilor şi de consecinţele acestor decizii, de felul în care reuşeşte să
asigure support emoţional mamei si copiilor.
Tatăl reprezintă, în familie, principiul autoritaţii dar autoritate înţeleasă ca factor de
convieţuire familială și ca factor de educatie - tatăl, simbol al forței și al puterii, devine un
model de imitare și identificare pentru copil. În lipsa modelului parental, când mama nu este
implicată în control şi cooperare acceptată de copii, băietii devin nesiguri, manifestă conduite
antisociale, agresivitate crescută şi tendinţe delicvente. Pentru fetiţe, absenţa tatălui poate crea
dificultăţi în stabilirea de relaţii cu sexul opus, nevrotism, anxietate şi disconfort în relaţiile cu
tinerii.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport, G., (1993), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti
2. Berge, A., (1977), Profesiunea de părinte, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Cosmovici, A., (1996) ,Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
4. Dumitrana, M., (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania,Bucureşti
5. Moisin, A., (1995), Părinţi şi copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Osterrieth, P., (1973), Copilul şi familia, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
7. Stănciulescu, E., (1997), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom,Iaşi
8. Voinea, M., (1993), Psihologia familiei, Universitatea Bucureşti