Partentalitatea ca arie de

responsabilități
Nițu Ștefania
PEDAGOGIE, An 1,Grupa 1
2019-2020
 Numeroşi actori ai vieţii publice, oamenii politici, bărbaţi şi femei,
mediile de informare, experţii, folosesc foarte mult noţiunea de
parentalitate, neologism derivat din adjectivul parental, ca traducere a
termenilor anglo-saxoni „ parenthood ” sau „parenting ”, care
desemnează condiţia de părinte şi practicile parentale. Această noţiune a
cunoscut diverse accepţiuni, însă rămâne relativ indefinibilă.
Flexibilitatea sa reprezintă, fără îndoială, unul din atuurile sale.
Păstrându-şi în continuare semnificaţia neclară, ea permite o mulţime de
utilizări.
 Aşa se face că astăzi vorbim de „mono parentalitate”, de
„parentalitate prin alianţă”, de „homo-parentalitate” (Gross, 2000) şi de
„grandparentalité ” („parentalitate transgeneraţională” a bunicilor)
(Attias-Donfut & Segalen, 2001) şi, astfel, de pluriparentalitate (Le Gall
& Bettahar, 2001), pentru a arăta că locul părinţilor poate fi ocupat în
mod diferit, fie de un singur părinte, fie de un părinte homosexual, fie
de o multitudine, cu „ rol ” parental.
 Părinţii delegă o parte din ce în ce mai mare din responsabilitatea lor
unor instituţii terţe sau intermediare, mai ales în virtutea dezvoltării
statului-providenţă şi al serviciilor însărcinate să se ocupe de o
dimensiune sau alta a vieţii copilului: şcoală, servicii de sănătate,
servicii culturale, servicii şi acompaniament şcolar, profesionişti din
domeniul familiei şi al educaţiei etc.
 De asemenea, dezvoltarea locurilor de muncă pentru femei, pe de o
parte, şi instabilitatea familiilor şi a cuplurilor, pe de altă parte, au
provocat, în ceea ce priveşte copiii, un recul al funcţiilor de socializare
asumate de adulţi. Astfel se vorbeşte despre neimplicarea părinţilor, şi
mai ales de neimplicarea taţilor. Dar se aminteşte de asemenea şi despre
implicarea femeilor în construirea unei cariere şi despre efectele pe care
aceasta le are asupra asumării sarcinilor de carring şi de educaţie, miza
fiind împărțirea între viaţa de familie şi viaţa profesională.
 Acest fascicul de fenomene convergea spre stabilirea unui diagnostic
de deresponsabilizare progresivă a părinţilor sau, în orice caz, de
reducere a ariei responsabilităţilor lor specifice. Aceştia erau şi mai
puţin disponibili şi mai puţin apţi să îşi îndeplinească aceste sarcini,
roluri şi funcţii pe care părinţii şi le-au asumat în alte perioade istorice
recente: mai ales cele din „ cei 30 de ani gloriosi ” în care acestea se
îmbinau cu stabilitatea familială, cu puternica diviziune a sexelor, cu
locurile de muncă cu normă întreagă şi creşterea economică.
 Se vorbeşte de asemenea din ce în ce mai mult de „ competenţe ”
parentale, şi chiar de „meseria de părinte ”, ca şi cum ar fi posibil, de
acum înainte, să se identifice nivelul de aptitudine al fiecărui părinte în
misiunea sa de socializare şi, în consecinţă, de a diagnostica
incompetenţa parentală, eşecul şi chiar iresponsabilitatea. Astfel, aceşti
experţi şi „terapeuţi in plină formă” au contribuit, fără să vrea, la
retragerea părinţilor, arătând cu degetul spre deficienţele funcţiei
parentale şi prezentându-se ca suplinitori care compensează şi îndreaptă
aceste lipsuri. Trebuie să educăm nu numai copiii, ci şi părinţii pentru ca
ei să înveţe această „ meserie ”.
 Ideea necesităţii încadrării, chiar limitării responsabilităţii parentale,
nu datează însă de astăzi. Într-o mare măsură, logica intervenţiei
statului, de după Revoluţia franceză, a constat în a face totul posibil
pentru ca un copil să fie protejat în primul rând de el însuşi, cu noţiunea
de minoritate care îi permite să acceadă la o formă de iresponsabilitate,
dar şi de părinţii săi, cărora statul le poate retrage autoritatea în cazul în
care pun copilul în pericol.
 Totuşi ideea că părinţii sunt „bineînţeles” primii răspunzători, primii
preocupaţi de activitatea pedagogică şi de socializarea copiilor lor este ea
însăşi discutabilă şi discutată de mai mult timp. F. De Signly propune o altă
perspectivă de analiză care face din părinţi delegaţi. „Numai faptul în sine
că, în ţările occidentale, legea poate să limiteze intervenţia părinţilor, şi
chiar să le ia copiii, demonstrează că statul este cel care, în ultimă instanţă,
posedă copiii a căror responsabilitate o încredinţează, în condiţiile cele mai
simple, părinţilor lor biologici. (…) Acest lucru înseamnă că ceea ce
denumim cu termenul de delegare face trimiteri la o delegare de gradul doi,
cea a părinţilor delegaţi care, într-un fel, subcontractează activitatea
pedagogică altor persoane sau instituţii”. (1996, pp. 9394).
 Cum rămâne cu numele de părinte?
Pentru Agnès Fine, a vorbi de parentalitate este egal cu a-ţi pune
următoarea întrebare: „Cine este părinte? Cel care îşi dă genele sau cel
care dă naştere? Cel care are grijă de copil şi îl creşte? Cel care îi dă
numele şi îi transmite bunurile sale? Atât de mult componente ale
paternalităţii, disociate în alte societăţi, dar care se regăseau pînă de
curând şi în societăţile noastre.” (Fine, 2001, p. 78).
 Agnès Fine completează primul punct evocat de Claire Neyrinck,
insistând pe rolul crescând al „voinţei individuale în crearea
paternităţii” precum şi în evoluţia statutului femeilor. Astăzi, „cu toţii
suntem convinşi că formarea sau ruptura unui cuplu şi constituirea
descendenţei sale sunt o afacere personală: ne alegem numărul de
copii, momentul în care să îi avem, putem deveni părinţi cu un alt
concubin, fără un concubin, putem deveni părinţi chiar şi dacă suntem
sterili sau homosexuali”. (Fine, 2001, p. 69). Iată de ce, ea subliniază
existenţa unei „tensiuni între sânge şi dorinţă”. (ibid., p. 80).
 Un prim exemplu de astfel de distincţie necesară între paternitate şi parentalitate,
evocată de Claire Neyrinck şi Agnès Fine (2000), este dat de paternitatea adoptivă;
o paternitate bazată pe prezumţia juridică.
Părinţii adoptivi au ca particularitate faptul că nu sunt genitorii, ci, în virtutea
dreptului dat de lege, părinţii copilului. Aici importanţa rezidă din faptul că ei
îndeplinesc funcţia parentală, exercită o parentalitate şi trebuie confirmaţi în această
funcţie.
Dar dincolo de această prezumţie juridică şi legală, de paternitate, care înscrie
copilul într-o descendenţă şi o genealogie dincolo de orice adevăr biologic, noţiunea
de parentalitate permite de asemenea să ţinem cont de cei care joacă un rol
parental, mai mult sau mai puţin permanent sau regulat, şi a căror legitimitate nu se
bazează pe un statut sau o poziţie juridică, ci pe o competenţă. Ei îndeplinesc
funcţia de părinţi, dar adesea nu au nici un fel de legătură cu paternitatea copilului.
 Gérard Neyrand reia ideea de „prezumţie juridică”, dezvoltată deja
de Irène Théry (1993) şi face apel la exemplul adopţiei, dar şi la
fertilizarea asistată medical, pentru a face distincţie între componentele
diverse ale parentalităţii: biologicul, socialul şi psihologicul.
„Modelul original al paternalităţii înglobează, de fiecare dată în
mod specific, trei registre care iau parte la domeniul mai vast al celui
parental: registrul alianţei, registrul filiaţiunii şi registrul socializării”.
În acest model original, cele trei registre se împletesc în jurul persoanei
părinţilor care constituie suportul biologic, socio-juridic şi concret
laolaltă.
 Adopţia scurtcircuitează registrul alianţei prin reproducţie, înlocuind
părinţii biologici lipsă cu una sau mai multe persoane care doresc să se
afilieze copilului şi să aibă grijă de el.
Adopţia demonstrează clar că pentru a exista parentalitate nu e
nevoie de o alianţă prin reproducţie sexuată, deci pentru a fi părinte în
dimensiunea sa socială şi practică nu e neapărat nevoie să fii genitor, şi
nici să fii într-un cuplu, sau să manifeşti preferinţe heterosexuale
 Etapa următoare depăşită de F.A.M. (fertilizarea asistată medical)
este chiar disocierea materialului biologic şi reintegrarea originilor prin
prisma furnizată de ştiinţă… Mama care poartă pentru ea un embrion
care nu este al ei şi mama care poartă pentru altcineva un embrion care
este al ei, dacă ele devin mame biologice în mod diferit nu dovedeşte că
genitorii nu sunt părinţi: că nu este de ajuns să fii genitor pentru a fi
părinte, aşa cum poţi fi părinte fără a fi genitor.” (Neyrand, 2001, p. 41-
42).
 Aria responsabilităţilor, după cum se vede, este supusă întrebărilor
din toate părţile. Atunci când unii invocă o dezangajare îngrijorătoare a
părinţilor, ceilalţi vorbesc de incompetenţa crescândă a acestora, care
necesită intervenţia specialiştilor. Ba mai mult, pentru unii trebuie să se
meargă până la capăt cu recunoaşterea copilului ca subiect de drept, şi
astfel să i se acorde accesul la o cetăţenie de drept şi de fapt, care să nu
se substituie responsabilităţii parentale.
 Bibliografie
-Parentalitatea în perspectivă sociologică, Claude Martin, (fr. La
parentalite en questions – Perspectives sociologiques), 2003, fragmente
traduse în limba română.