Adrian Neculau – din volumul « Psihologia servitutii voluntare », Polirom, 2011,

pp. 36-39
(articole publicate initial în Ziarul de Iasi)
Rusine si vinovatie în câmpul universitar
Doua amintiri destul de recente. Prima: o adresa catre Universitatea din Iasi notifica excluderea de la
programul de master de la o universitate din Franta, a studentei x, pentru „tentativa de frauda”. toti
cei din biroul senatului de atunci am trait momente penibile, parca am fi fost aratati cu degetul. Am
provocat, îmi amintesc, o discutie în senat, s-au propus masuri concrete de eradicare a acestei
practici, s-au stabilit obligatii precise pentru profesori si facultati. Nu stiu ce efecte a avut aceasta
masura de întarire a vigilentei, stiu doar ca si acum, când avem un examen, intram în amfiteatre câte
o armata de supraveghetori. Oare ca sa amintim studentilor ca au obligatia morala sa apeleze doar
la cunostintele proprii? Dupa sesiunea din iarna s-a anuntat în presa ca numerosi studenti s-au
prezentat la clinici ORL pentru a li se extrage din ureche aparate minuscule de ascultat. Chestiunea
a fost aruncata în derizoriu.

A doua amintire: eram presedintele unei comisii de acordare a titlurilor si diplomelor, din Ministerul
Învatamântului. Mi se semnaleaza ca o candidata la titlul de profesor ar fi copiat masiv în cartea sa
din manualul unor colegi, aparut cu doi ani în urma. Constat similitudinile, în proportie de 60-70% si
semnalez cazul într-o întâlnire a sefilor de comisie. Functionarii din minister ma informeaza apoi ca
doamna în chestiune ameninta sa ma dea în judecata pentru ca i-am stirbit imaginea. Peste un timp,
la a doua sedinta, vine si doamna ministru, aceeasi de astazi. Sunt invitat sa prezint din nou cazul.
Era grav, ceilalti colegi semnaleaza si ei câteva situatii similare, se isca discutii despre diplome de
doctor obtinute de persoane publice care nu stiu sa se exprime si sa scrie româneste, se remarca
faptul ca respectivele teze au fost totusi bune (!) si se solicita organizarea unei comisii de analiza. Nu
stiu ce a mai urmat, dar n-am auzit sa se fi anulat diplome, titluri etc. Cazuri ca acestea aprind,
îndeosebi, opinia publica, aceasta se inflameaza, se cer masuri si apoi totul e uitat.

Am semnalat, saptamâna trecuta, o carte despre rusine si vinovatie în spatiul public. Profesorul
Chelcea prefateaza sectiunea în care se prezinta cercetarile sociologice întreprinse cu un capitol
sugestiv: „Cultura universitara – o cultura a plagiatului?”. Aflam ca „plagiat” însemna cândva furtul
sclavilor, dar înca din Antichitate însemna si furtul textelor, al proprietatii intelectuale. Mai aflam ca în
spatiul universitar american „plagiat” înseamna „prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini cerinte
academice”, mai exact „împrumutarea” muncii altuia si prezentarea acesteia ca productie personala.
În România avem o Lege a drepturilor de autor din 1996, care prevede amenzi usturatoare si chiar
închisoare pentru reproducerea, fie si partiala, a operei altuia. Codul etic universitar prevede
sanctiuni grele pentru aceste fapte. Opinia publica a luat cunostinta din presa de cazuri celebre, ca
cel de la Medicina din Bucuresti, de dosare de profesor aranjate etc. În carte sunt prezentate câteva
cazuri de plagiate nesanctionate, cazuri de îngaduinta mai mult decât suspecta. Un caz notoriu: unui
conducator de doctorat i se semnaleaza ca teza prezentata de doctorandul sau este în mare parte
copiata dupa o carte a... tatalui doctorandului respectiv. Directorul de teza e indignat si cere sa i se
spuna... cine a sesizat furtul. Aceasta era problema! Profesorul e membru în comisia de acordare a
titlurilor stiintifice din Minister. Concluzia: „Frauda intelectuala, în ansamblul ei, si plagiatul, în mod
deosebit, reprezinta dusmanii principali ai învatamântului universitar din România de azi”.

Rezultatele anchetelor realizate de profesorul Chelcea si echipa sa sunt deosebit de interesante. Li

se cere studentilor, dupa un examen, sa-si spuna parerea despre cinste, ca trasatura psihomorala si
sa aprecieze cât de cinstiti sunt în comparatie cu colegii. Rezultat: studentii care au plagiat lucrarile
(fapt constatat de examinatori) au opinii similare cu cele ale studentilor care nu au plagiat, dar nici nu
au trecut examenul: plagiatorii nu au probleme de constiinta. O alta ancheta dovedeste ca plagiatul
este stimulat de deficiente de structura a personalitatii, dar si de „factori externi”, precum climatul
social permisiv. Desigur: o societate care se întemeiaza ideologic pe discreditarea celor care sunt
altfel, pe deformarea faptelor si minciuna ridicata la rang de institutie, pe organizarea unui context
social controlat si dirijat, nu poate condamna propriile principii fondatoare. O alta ancheta: li se cere
studentilor sa-si autoevalueze rusinea si vinovatia, sa se pronunte cu privire la cazuri de frauda. Un
procent de 16% dintre studentii de anul IV se „rusineaza” daca fapta e cunoscuta de colegi, 39%
daca e cunoscuta si sanctionata de profesori si 9% daca ramâne secret personal. Mai mult de
jumatate nu simt nici un fel de rusine sa fraudeze. Si declara senin acest lucru. Ce rezulta? Frauda e
un „fenomen social”. Acesta nu poate fi combatut daca profesorii sunt toleranti sau daca climatul
social îl stimuleaza. Un climat universitar în care regulile se schimba mereu si haotic, în care nu
exista norme clare în privinta fraudei, în care numarul de studenti creste peste limita bunului simt, în
care numerosi politicieni devin peste noapte profesori universitari, în care profesorii nu se ocupa de
studenti, ci de joburi în afara universitatii, în care titularii au câte doua sau trei norme nu este un
climat care sa genereze seriozitate, cinste, munca si performanta.
Un citat din carte: „Mediul universitar nu numai ca nu îi descurajeaza pe studenti sa
respinga frauda intelectuala, ci, dimpotriva, îi face sa nu se rusineze si sa nu se simta
vinovati, chiar daca ceilalti colegi ai lor cunosc faptele incriminate. Cei care recurg la
procedee ilicite nu resimt emotiile de rusine si vinovatie decât în mica masura, probabil si
pentru ca ei apreciaza ca si ceilalti studenti practica, într-o forma sau alta, frauda
intelectuala... În ceea ce priveste frecventa cu care se recurge la diferitele forme de frauda
intelectuala, opinia studentilor este ca cel mai adesea se plagiaza” (p. 268). Încheiem cu
invocarea dilemei leniniste: „Ce-i de facut?”.
(16.03.2009)

Efectul Bologna (I)

La 25 mai 1998, ministrii Învatamântului Superior din Germania, Franta, Marea Britanie si Italia s-au
reunit la Sorbona pentru a lansa un apel la construirea unui spatiu european al învatamântului
superior. Un an mai târziu, la Bologna, oras ales nu întâmplator – e sediul celei mai vechi universitati
europene (înfiintata în 1088) – initiativa se concretizeaza printr-un text semnat initial de 29 tari (astazi
sunt 48), cunoscut sub numele Declaratia de la Bologna, care defineste câteva obiective precise:
organizarea sistemului de învatamânt în doua cicluri (primul adaptat la nevoile pietei de munca, al
doilea pregatind specialisti); crearea unui sistem de credite transferabile; promovarea mobilitatii
studentilor si profesorilor, încurajând astfel promovarea cooperarii între tarile europene, si transferul
metodelor, modelelor, competentelor în materie de educatie universitara. Se vorbeste, în ultimul timp
frecvent, despre „procesul Bologna”, adica despre evolutia universitatii în urma aplicarii acestei noi
filosofii europene privind Scoala Înalta. S-au acordat zece ani pentru implementare, se apropie ora
bilantului.
S-a încercat deja o simulare primavara aceasta, la 28 aprilie, la Louvain, alt centru de veche traditie
universitara. Ministrii Educatiei din UE si din alte 19 tari, între care Rusia si Turcia, s-au reunit pentru
a celebra triumful „procesului Bologna”, primul pas spre decretarea „spatiului european al
învatamântului superior”. Ceea ce au înregistrat în primul rând analistii – citez dupa un dosar recent
întocmit de Courrier International, preluând articole din presa europeana – a fost exclamatia lui Jean-
Marc Rapp, presedintele Asociatiei Europene a Universitatilor: „Procesul Bologna functioneaza si
aceasta este o mare surpriza”. Functioneaza îndeosebi sistemul de credite transferabile si ideea
„suplimentului de diploma”. Domnul Rapp atribuie acest succes asocierii, în 1999, a tarilor din Est,
dornice de reforma dupa lunga hibernare comunista. Izolate, aliniate ideologic, universitatile din Est
au fost invitate sa renunte la aceasta mostenire si sa intre în modelul european, iar studentilor din
acest spatiu, „sa voiajeze”. Au fost seduse de aceasta inovatie si tari cu universitati reputate, dar
nereformate de secole. Ciclurile scurte si accesul rapid la piata muncii au sedus Germania, de pilda,
unde tinerii se „eternizau” pe bancile facultatilor, împovarând contribuabilii. În Spania, Bologna a fost
un bun pretext pentru a pune taxe la master, ciclu neobligtoriu. În Franta, reforma finantarii
universitatilor se desfasoara sub acelasi încapator acoperis Bologna. Însa majoritatea profesorilor
francezi nu accepta autofinantarea, acuzând un „complot capitalist” pentru privatizarea universitatilor,
dupa modelul american. Nu accepta nici ideea de mai mare autonomie, aceasta ar da prea multa
libertate universitatilor (ce oroare!) pentru angajarea personalului si fixarea remuneratiilor. La rândul
lor, studentii au iesit în strada. În zece universitati din Franta s-au dereglat total cursurile în anul
precedent. Am vazut, acum doua saptamâni, un afis postat de un grup de studenti la Caen,
universitate în care aproape nu s-au mai tinut cursuri. Se adresau rectorului si decanilor,
avertizându-i – într-un stil intimidant – sa nu întinda coarda în sesiunea de examene, ca replica la
revendicarile lor juste. tonul amenintator nu putea sa nu trezeasca frisoane. Au coborât în strada si
studentii din Italia, Spania, Grecia.
Tonul festivist al responsabililor europeni este umbrit si de constatarea cruda ca universitatile
europene nu prea conteaza în clasamentele internationale. Se înregistreaza, fara îndoiala, un
contrast între trecutul glorios si prezentul mediocru. Universitatile europene sunt în declin, chiar în
criza. Analistii au si gasit explicatia: lipsa fondurilor satisfacatoare, ecartul dintre dotatia publica si
nevoile reale, în conditiile în care în majoritatea universitatilor europene studiile sunt gratuite sau
aproape. Concluzia: autonomia fara mijloace financiare este doar un paliativ. Desigur, exista si
solutia unor tari din Est, ca România: aparitia unui numar exploziv de universitati private si
privatizarea, mascata, a învatamântului subventionat de stat. Se stie însa cu ce rezultate.
Nu toate tarile au aplicat întocmai „directivele” UE în materie de educatie înalta. Sistemul LMD
(licenta-masterat-doctorat), care solicita 6 semestre (180 de credite) pentru licenta, doua semestre la
master (120 de credite) si alte trei semestre la doctorat (180 de credite), nu a fost si nu poate fi
respectat. În Spania, de pilda, primul ciclu, grado, are 8 semestre (240 de credite), iar masteratul are
uneori doua semestre, alteori patru (60-120 de credite). Adica la fel ca sistemul nostru mai vechi. La
noi, doctoratul în trei ani nu poate fi realizat decât facând rabat la nivelul de excelenta al acestei
diplome si putini accepta acest compromis. În ceea ce priveste accesul cu diploma de trei ani pe
piata muncii, s-a dovedit iluzoriu si acest obiectiv. Apoi, aplicarea sistemului Bologna a cunoscut, la
noi, o turnura specific româneasca. S-a încercat mentinerea standardelor vechii universitati în conditii
de universitate de masa. De pilda, dupa trei ani, studentii sunt obligati sa prezinte o lucrare de
licenta, implicând o cercetare, o creatie personala, desi în directivele Bologna, dupa acest ciclu nu se
cere asa ceva (lucru irealizabil, dealtfel). Greu de crezut ca în trei ani cineva îsi însuseste bazele
metodologiei, promoveaza un numar de examene (la noi, mai multe decât în alte parti) si face si o
cercetare. Unii studenti vin cu grave carente din liceu, iar în trei ani nu reusesc sa-si amelioreze
gramatica si compozitia. Cum sa faca o lucrare de cercetare? Nicaieri nu se cere asa ceva, m-am
interesat. Dar studentul român, ingenios, a gasit solutia. Mi-a adus cineva o reclama, afisata pe salile
universitatii, la vedere, desigur, si pe internet: „LICENTE/DISERtATII. Masterand, realizez LA
COMANDA lucrari de licenta, disertatie în timp util, unicate, calitate remarcabila în domeniile drept,
administratie publica, management, economie, contabilitate, sociouman. Pret rezonabil!
SERIOZItAtE”. Iata ce se întâmpla în institutia universitara, teoretic un spatiu al culturii, luminii,
spiritualitatii – acceptarea sau indiferenta fata de un asemenea tratament da seama despre profunda
criza morala a câmpului universitar. Dintotdeauna, universitatea a fost un spatiu al valorilor etice si al
rezistentei critice fata de putere. Daca a ajuns sa devina o bursa în care se vând si se cumpara titluri,
nu stiu pâna unde se mai poate coborî.
(6.07.2009)

Efectul Bologna (II)

Efectul cel mai important al proiectului Bologna ar fi trebuit sa fie apropierea universitatii de piata
muncii si circulatia indivizilor. Dar rezultatele sunt dezamagitoare. Chiar întreprinderile, presupusele
beneficiare, se plâng de faptul ca „apropierea” e superficiala, adesea o supunere fara participare,
uneori neacompaniata de o adevarata productie de cunoastere, oferind doar „creiere în linie”. Si
aceasta pe fondul unui recul al spiritului critic. Nu mai vorbim de faptul ca timpul pentru a îmbina
învatarea cu diferite activitati productive, în scopul dobândirii unei autonomii financiare si al
cunoasterii pietei muncii, e doar un deziderat. În realitate, prinsi în nenumarate obligatii, studentii nu
au timp pentru altceva. Nici profesorii nu împartasesc ideea de a transforma universitatea într-un
apendice al întreprinderii, afla reporterul care chestioneaza câmpul universitar din Olanda. Dar
responsabilii de la universitatea din Maastricht accepta ideea unui ciclu scurt (3+1) din ratiuni
economice. În Spania, optica e alta: un prim ciclu de patru ani, plus un master de doi ani ar fi
premisele bunei pregatiri a studentilor; masterul ar fi indispensabil pentru a completa o formatie
universitara precara. Un jurnalist de la Die Zeit, din Hamburg, mai radical, crede ca scurtarea
studiilor are ca efect transformarea universitatii în scoala, consecintele fiind îngustarea spiritului liber
si „materialismul” studentilor (în sensul preocuparii lor doar pentru evaluari, vânarea creditelor,
clasificari); carierismul s-ar substitui deci formarii, culturii liberale, dezvoltarii personale. Ar fi justificat
titlul articolului care incrimineaza comercializarea cunoasterii: „Produc facultatile germane idioti?”.
Sistemul de credite nu evalueaza interesul academic, menire a universitatii, nici nu recunoaste
angajamentul extrauniversitar si în nici un caz nu încurajeaza formarea unei elite caracterizate prin
gândire critica si spirit reformist. Noua diploma europeana nu are nimic de-a face cu schimbarea
mentalitatilor, cel mult confirma „nevoia de ordine” pe care o reclama responsabilii europeni,
superbirocratizati. Adica aliniaza, traducem noi. Dar apare imediat întrebarea: e posibila oare, în
conditiile de astazi, o diploma care sa ofere studentilor specialitatile pe care si le doresc si care sa
ateste stimularea intelectuala pe care ar reclama-o mediul academic? De aici, o a doua întrebare: a
venit oare timpul unei reforme a reformei?
Un coleg din Franta mi-a trimis, nu cred ca din greseala, un protest care, în final, a fost semnat de
peste 5.000 de universitari. Acesta începe cu cuvintele: „Universitatile nu sunt doar în criza, ci
aproape de agonie!”. Protestul a luat forma unui „Manifest pentru refondarea universitatii franceze”,
între semnatari aflându-se nume importante. E finalul unei perioade de peste 20 de saptamâni de
contestatii. În Spania, protestele si manifestatiile sunt îndreptate explicit împotriva procesului
Bologna. În Italia, studentii au protestat contra unui „G8 al universitatilor” atunci când s-a anuntat o
reuniune la Torino. La aceasta reuniune din mai, presedintii universitarilor din 19 tari europene au
ajuns la concluzia ca universitatea are nevoie, iarasi, de o noua filosofie si de o noua strategie. Criza
e determinata de explozia numarului de studenti si de profesori, proces care nu mai poate fi tratat cu
aceleasi strategii si mijloace de finantare. Cei 41 de presedinti care s-au întâlnit la torino au discutat
rolul universitatii în abordarea problemelor lumii de astazi: economice, etice, ecologice, de gestionare
a energiei. S-a confirmat din nou starea de criza, s-a reclamat o reforma începând „de la baza”, dar
revendicarea principala e tot autonomia. Desigur, pe fundalul unei cetatenii europene împartasite de
toti, a participarii si a implicarii, dar si a standardelor academice de excelenta. Sub flamura strategiei
europene, procesul Bologna se poate solda însa si cu o standardizare a mediocritatii si poate
ascunde ceva ce, de regula, nu este spus: abandonarea spiritului critic, alinierea, dirijismul birocratic.

Trebuie sa remarcam aici ca strategia reformei pe care o propune Mircea Miclea la noi are ca axa
principala tot autonomia. Modelul e american: cu cât mai multa autonomie, cu atât mai multa
concurenta si excelenta. Profesorul de psihologie crede ca autonomia îi va responsabiliza pe
dirigentii universitatilor, va provoca o revolutie a constiintelor ce va actiona ca o pârghie în
reformarea interioara a spatiului universitar. Eu cred ca se însala, autonomia la noi va declansa o
noua „olimpiada” a masteratelor si doctoratelor, vor aparea „scoli” doctorale în orice colt de tara, vom
asista neputinciosi la o ofensiva a celor care vor sa „privatizeze” tot ce se poate din câmpul
universitar. Nu-mi imaginez ca cei care au înfiintat „universitati” prin garsoniere, garaje, pivnite vor
avea scrupule sa organizeze si masterate sau doctorate. Mai ales în conditiile în care orice profesor
devine automat si conducator de doctorat. Ce e acum, dar ce va fi? Trebuie facuta o precizare: nu
trebuie confundata autonomia administrativa cu cea academica. Desigur, universitatile ar trebui sa-si
asume gestionarea economica, sa nu întinda mereu mâna la stat. Dar standardele de calitate nu pot
fi lasate la latitudinea unor administratori incapabili sau preocupati doar de afaceri si profit. Orice
structura noua, mai ales în ceea ce priveste masteratele si doctoratele, ar trebui sa fie evaluata de
profesionisti, de experti. Am si aici însa o rezerva. Am facut parte din vechiul CNEAA: de câte ori
eram chemati sa evaluam facultatea de psihologie a unui mare complex bucurestean si ma
opuneam, eram atacat cu furie de catre cei din conducerea lor, de unii colegi din comisie, de catre
unii politicieni care erau, in corpore, profesorii lor. În cele din urma, n-am mai fost chemat deloc si
acreditarea s-a facut. Acum ei dau cea mai mare productie de psihologi din tara, organizeaza zeci de
masterate în profilul nostru. Cu asemenea standarde etice, poti sa le încredintezi lor scoli de
doctorat? Cine sa-i opreasca pe cei ca acestia? ARACIS-ul, care e un fel nou de CNEAA fara
putere? La fel se întâmpla si cu evaluarile celor care vor sa devina, indiferent de unde provin,
profesori universitari. N-au echipe de cercetare, n-au rezultate notabile, n-au publicat decât în reviste
locale, dar ajung profesori si vor imediat sa conduca doctorate. Diploma de doctor e singura care mai
are o bruma de prestigiu: în curând, cu ajutorul ministerului nostru, n-o va mai avea.
(13.07.2009)