 Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

Curs № 9
RUŞINEA ŞI VINOVĂŢIA1
suport de curs
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS 

Cuprins:

Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007)

Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii ce implică sinele
Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale
Relevanţa modelului

Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei

Rolul atenţiei şi atribuirilor: „m-am comportat rău” vs. „sunt rău”
Tipul transgresiunii normative: „fapte păcătoase” vs. „sinele decăzut”
Integrarea perspectivelor
Definiţii de lucru

Portret de familie: diferenţe şi asemănări între ruşine şi vinovăţie

Antecedentele situaţionale
Antecedente preponderent specifice vinovăţiei
Antecedente preponderent specifice ruşinii
Fenomenologia trăirilor subiective
Trăirile subiective asociate vinovăţiei
Trăirile subiective asociate ruşinii
Tendinţele acţionale
Vinovăţia şi tendinţele constructive
Ruşinea şi tendinţele distructive

Rezumatul temei

Lecturi obligatorii
Lecturi de aprofundare
Referinţe bibliografice

***

Psihologii, inclusiv psihologii sociali, au fost frecvent acuzaţi că sunt prea mult
preocupaţi de partea sumbră a fiinţei umane: de ceea ce este disfuncţional, negativ,
neplăcut în noi. Una din apărările frecvent invocate de psihologi a fost cea legată de
necesitatea cunoaşterii răului pentru a ne putea feri de el şi a duce o viaţă mai bună, atât
la nivel individual, cât şi la nivelul întregii societăţi. Se mai poate adăuga aici că, în

1
Vă puteți completa perspectiva asupra acestor emoții parcurgând două capitole omonime din volumul Emoțiile complexe (Polirom,
2015): capitolul 10, Vinovăția (autor Cătălin Dîrțu) și capitolul 11, Rușinea (autor Mihaela Boza).

1
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

conformitate cu perspectiva evoluţionistă, oamenii sunt predispuşi să acorde mai multă

atenţie aspectelor negative decât celor pozitive (Taylor, 1991).
În cazul emoţiilor se observă aceiaşi tendinţă: aşa-zisele „emoţii negative” sunt
identificate într-un număr relativ mai mare, cercetarea acestora este finanţată cu
precădere, studiile şi cunoştinţele despre ele sunt mai numeroase etc. Respectând această
situaţie, încetăţenită de ceva timp, vom continua călătoria prin lumea emoţiilor cotidiene
prin a analiza o altă pereche de emoţii negative: ruşinea şi vinovăţia.
Înainte însă de a prezenta şi analiza detalii despre cele două emoţii vom prezenta
un model teoretic care ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra emoţiilor ce implică
sinele, mai ales cu privire la rolul auto-evaluării sinelui în producerea acestora.

Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele

(Tracy & Robins, 2004; 2007)

După cum am arătat într-un curs anterior (vezi cursul „Emoţiile în viaţa socială”)
emoţiile ce implică sinele se pot distinge după cum se bazează preponderent pe procesul
de comparare socială (este vorba de invidie şi gelozie; vezi cursul anterior) sau pe
procesul de auto-evaluare. În cel din urmă caz, numărul emoţiilor analizate este mai
mare incluzând ruşinea, vinovăţia, jena, mândria şi trufia. Relativ recent s-a propus un
model teoretic ce prezintă într-o manieră unitară şi coerentă procesele şi factorii cognitivi
ce determină şi diferenţiază cele cinci emoţii.
Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (varianta iniţială este propusă
în 2004; varianta finală a modelului, cea prezentată de noi în continuare, este propusă în
2007) este elaborat în baza mai multor direcţii de cercetare şi reflecţie teoretică. Astfel, el
înglobează în sine (a) rezultatele cercetărilor asupra rolului atribuirilor cauzale în
generarea emoţiilor (de ex. Weiner, 1985); (b) teoriile aprecierii cognitive asupra
emoţiilor (de ex.: Lazarus, 1991; Scherer, 2001; Roseman, 2001); (c) cercetările asupra
antecedentelor cognitive ale ruşinii, vinovăţiei şi mândriei (de ex.: M. Lewis, 2000; H. B.
Lewis, 1971; Tangney, 1991); (d) perspective şi teorii asupra proceselor de auto-evaluare
şi auto-reglare (de ex.: Carver şi Scheier, 1998; Duval şi Wicklund, 1972; Higgins, 1987).
În esenţă, după cum anunţă şi titlul propus de autori – un model cognitiv-
procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007) – modelul prezintă
un lanţ secvenţial de procese psihice a căror finalitate este instalarea sau nu a unor emoţii
discrete ce implică sinele. În continuare vom prezenta succint procesele cognitive şi
finalităţile acestora (pentru o mai bună înţelegere a modelului este bine să urmăriţi şi
prezentarea grafică a acestuia din Cadrul 1).

Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii

ce implică sinele

Emoţiile sunt reacţii adaptative la mediul fizic şi social cu care interacţionează

individul. După cum am arătat în cursul introductiv (cursul #7), unele emoţii sunt
fundamentale, vitale pentru supravieţuirea individului. Acest aspect este reflectat în
model prin faptul că prima raportare cognitivă la un eveniment cu care se confruntă
individul urmăreşte aprecierea dacă acesta este relevant pentru supravieţuire. Dacă

2
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

răspunsul este afirmativ urmează alte aprecieri cognitive subsecvente (pe care modelul
însă nu este interesat să le dezvolte aici), aprecieri ce stabilesc care este emoţia
fundamentală ce va fi resimţită. Dacă evenimentul sau situaţia nu necesită o reacţie
urgentă şi rapidă de tipul unei emoţii fundamentale se poate trece la următorul nod de
procesare cognitivă.
Pentru ca să poată fi trăite emoţiile ce implică sinele necesită mai întâi de toate o
creştere a conştientizării sinelui şi activarea unor reprezentări relevante ale eului. Dacă
acest lucru nu se întâmplă, lipseşte şi reacţia emoţională. Odată activate cunoştinţele
relevante despre sine şi plasate în centrul conştiinţei se apreciază dacă evenimentul este
sau nu relevant pentru identitatea individului.

Cadrul 1
Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele
(Tracy şi Robins, 2004; 2007)

EXTERIOR INTERIOR + public

Apreciere EMOŢII Atribuirea
cognitivă FUNDAMEN cauzalităţii
JENA
TALE
INTERIOR
DA NU
“negativ”
Relevant Aprecierea Stabilitatea,
Eveni pentru congruenţei cu controlabilitatea,
Lipsă
ment supravieţuire? emoţie identitatea- globalitatea
scop atribuirilor
NU NU NU DA
DA NU
Focalizarea atenţiei Relevant
asupra sinelui +
activarea reprezentărilor
pentru RUŞINEA VINOVĂŢIA
DA identitate? TRUFIA
despre sine MÂNDRIA
DA
“pozitiv”

sursa: Tracy şi Robins, 2007, p. 10 cu modificări introduse de noi

Ce înseamnă această relevanţă pentru sine sau identitate? Cel mai uşor este să
exemplificăm acest aspect. Dacă, de exemplu, profesorul te surprinde copiind la examen,
te roagă să te ridici în picioare şi comentează fapta în faţa colegilor asta are sau nu de a
face cu tine? Evident că da. După ce este clar că evenimentul are de a face cu tine,
comunică ceva despre tine, urmează, conform modelului, aprecierea măsurii în care
evenimentul este sau nu congruent cu imaginea sau identitatea la care aspiri. În cazul în
care evenimentul sau situaţia relevantă identitar nu ne place, nu este congruentă cu

3
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

imaginea pe care am vrea să o avem în faţa altora şi a noastră, emoţia care va fi trăită va
fi una negativă. Dacă însă profesorul te scoală în picioare şi îţi spune că ai scris cea mai
bună teză, remarcând aspectele originale şi acurateţea lucrării, reacţia afectivă va fi una
preponderent pozitivă, consonantă cu dorinţa noastră de a fi competenţi şi a fi apreciaţi
pentru aceasta.

Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale

Aşadar, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu sinele

sau identitatea individului stabileşte natura trăirii afective: pozitivă vs. negativă (conform
şi cu Carver şi Scheier, 1998). Modelul nu se opreşte însă aici, ci încearcă să explice cum
natura atribuirilor cauzale pe care le face subiectul transformă afectul pozitiv în emoţii
identificabile drept mândrie sau trufie iar afectul negativ în ruşine, vinovăţie sau jenă.
Prima dimensiune de atribuire care intră în calcul este cea clasică: atribuiri interne
vs. atribuiri externe. Este clar că, chiar dacă sinele este în centrul atenţiei şi o anume parte
a sa este activată, dacă evenimentul este apreciat ca fiind determinat din exterior, emoţiile
care se declanşează nu sunt cele ce implică sinele ci emoţiile fundamentale (vezi schema
din Cadrul 1). Dacă, de exemplu, profesorul se apropie în timpul examenului şi constată
că în bancă se află o carte şi te acuză că ai copiat din ea iar tu nu ai făcut acest lucru,
eventual de prezenţa acelei cărţi nici nu ai ştiut (altfel spus, sinele tău nu are legătură cu
situaţia creată). reacţia ta afectivă va fi negativă, însă diferită. Cel mai probabil te vei
simţi nedreptăţit, trăind o emoţie de supărare sau furie – o emoţie fundamentală.
Emoţiile ce implică sinele, după cum rezultă din chiar titlul acestora, pot fi
resimţite doar în măsura în care acesta este apreciat ca fiind cauza evenimentului – când
cauzalitatea evenimentului se află în interiorul individului. Aceste emoţii sunt de cele mai
multe ori resimţite în prezenţa unui public, dar pot fi trăite şi în absenţa acestuia. Singura
emoţie care nu poate exista decât în prezenţa celorlalţi este jena.
După ce un eveniment este internalizat (sinele este considerat responsabil de
producerea acestuia), intră în calcul celelalte trei dimensiuni de atribuire – stabilitatea,
controlabilitatea şi globalitatea. Acestea din urmă sunt puternic interconectate, astfel
încât autorii analizează efectul lor asupra diferenţierii emoţiilor fără a le separa.
Întradevăr, de cele mai multe ori, cauzele stabile sunt greu de controlat şi globale (de ex.
trăsăturile de personalitate), în timp ce cauzele instabile sunt preponderent controlabile şi
specifice (de ex. starea de oboseală). Astfel, ruşinea şi trufia sunt rezultatul perceperii
evenimentului ca determinat de sinele stabil, greu de controlat şi global – sinele
individului apreciat în ansamblul său. În acelaşi timp, vinovăţia şi mândria sunt resimţite
dacă evenimentul este apreciat că fiind rezultatul sinelui instabil, controlabil şi specific –
mai exact, de un anume comportament al acestuia (vezi schema din Cadrul 1).

Relevanţa modelului

Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (2004; 2007) este important
pentru că introduce câteva aspecte noi, inedite în literatura preocupată de emoţiile ce
implică sinele. Mai întâi de toate, modelul marchează trecerea de la o perspectiva

4
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

descriptivă la una explicativă: emoţiile ce implică sinele nu sunt doar descrise ci sunt
explicate în geneza lor. Aceasta permite ca modelul teoretic să fie supus verificării
empirice, lucru care se şi întâmplă la ora actuală (de ex.: Tracy şi Robins, 2006).
În al doilea rând, emoţiile ce implică sinele sunt plasate într-o dinamică
emoţională mai amplă: modelul oferă câteva sugestii asupra momentelor în care reacţia
afectivă a individului ia forma unor emoţii fundamentale.
În al treilea rând, modelul propus „modernizează” abordarea emoţiilor ce
implică sinele prin oferirea unei viziuni cognitiv-procesuale asupra acestora. Anterior
emoţii precum jena, ruşinea vinovăţia erau abordate în special de clinicieni, în contextul
unor tulburări psihice sau în practica psihoterapeutică. Or, supremaţia modernă în
conceptualizarea şi studiul emoţiilor aparţine anume perspectivei cognitive şi abordării
procesuale a vieţii psihice.
În final, modelul integrează abordarea emoţiilor ce implică sinele, depăşind astfel
etapa anterioară de cunoaştere când acestea erau tratate „pe bucăţele”, separat una de
cealaltă.
Concluzionând, putem spune că modelul procesul-cognitiv al emoţiilor ce implică
sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007) oferă o viziune modernă şi sistematică asupra
acestora, sugerând totodată noi direcţii de investigare.

Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei

Una din problemele perene în studiul emoţiilor va rămâne cea a distincţiei dintre
ele. E relativ simplu şi uşor să identifici o reacţie afectivă negativă şi să o departajezi de
una pozitivă. Lucrurile se complică însă, iar opiniile se diversifică şi ele, odată ce în
afectul negativ sau cel pozitiv încerci să identifici fizionomia specifică uneia sau alteia
dintre emoţii. Să revenim la exemplul folosit anterior: profesorul a prins elevul copiind la
examen. E uşor de intuit că reacţia afectivă pe care o are acel elev este una negativă dar, e
mult mai dificil să apreciem – deopotrivă din interior (de către chiar cel ce trăieşte
emoţia) cât şi din exterior (de către cel ce încearcă să o deceleze prin observarea
comportamentului) – ce fel de emoţie anume trăieşte acel elev. Îi este ruşine? Se simte
jenat? Îi este frică? Resimte vinovăţie? Oricare dintre aceste emoţii, considerate separat
sau în variate combinaţii, se pot presupune în spatele trăirilor afective negative ale
momentului.
Pentru a reuşi o cât mai bună identificare a emoţiilor este necesar să ne ghidăm
după mai multe indicii sau factori care, doar împreună, conturează portretul unic al
fiecărei emoţii. Dacă ţinem cont de exemplul propus, este lesne de înţeles de ce, o bună
parte din studiile şi dezbaterile ştiinţifice despre emoţii, s-au îndreptat spre identificarea
acestor factori.
Cu câteva decenii în urmă, opinia dominantă considera ruşinea şi vinovăţia ca
fiind una şi aceiaşi emoţie: vinovăţia era apreciată ca fiind o formă mai puţin intensă a
ruşinii. La fel şi jena a fost mult timp considerată ca fiind o formă a ruşinii, mai ştearsă ca
intensitate şi, de regulă, asociată prezenţei publice. Viziunea modernă predominantă
asupra acestor trei emoţii le consideră însă ca fiind distincte, deşi cu multe elemente de
asemănare.

5
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

În continuare, vom oferi două perspective de definire care, din unghiuri diferite,
individualizează ruşinea şi vinovăţia şi, totodată, le departajează între ele.

Rolul atenţiei şi atribuirilor: „m-am comportat rău” vs. „sunt rău”

Conform opiniei exprimate de Helen Block Lewis, psiholog clinician de la

Universitatea Yale, în cartea sa Shame and Guilt in Neurosis (H. B. Lewis, 1971) ruşinea
şi vinovăţia pot fi în mod sistematic şi cert diferenţiate dacă ţinem cont de modul în care
este focalizată atenţia asupra sinelui. Iată cum explică însăşi autoarea diferenţa esenţială
dintre cele două emoţii:

„Experienţa ruşinii se referă în mod direct la sine, el este obiectul evaluării. În vinovăţie
sinele nu este obiectul central al evaluării negative ci fapta făcută sau nu. În vinovăţie
sinele este evaluat negativ doar pentru că se află în conexiune cu fapta, nefiind centrul
experienţei afective” (H. B. Lewis, 1971, p. 30; sublinierea este prezentă în original).

Altfel spus, dacă în cazul ruşinii focalizarea atenţiei în momentul auto-aprecierii

şi trăirii subiective este pe sine în ansamblul său, în cazul vinovăţiei focalizarea atenţiei
este pe un anume comportament al sinelui („ceea ce a făcut” sau „nu a făcut” sinele).
Revenind la exemplul anterior, dacă elevul surprins copiind la examen se focalizează
asupra sinelui în ansamblul său concluzionând – „sunt rău” – va resimţi ruşine; dacă însă
îşi va limita atenţia doar asupra comportamentului său constatând – „am procedat rău” –
emoţia trăită va fi vinovăţia. În opinia exprimată de H. B. Lewis, această focalizare
diferenţiată a atenţiei – asupra sinelui în totalitatea sa vs. doar asupra unui comportament
– determină o experienţă fenomenologică diferită la nivelul trăirilor afective (vezi acest
subiect tratat separat mai jos). Autoarea menţionează în cartea sa mai multe elemente de
ordin afectiv, cognitiv şi motivaţional care ar fi distincte în cazul celor două emoţii (H. B.
Lewis, 1971). Cercetările ulterioare au confirmat în bună parte justeţea opiniilor
exprimate de H. B. Lewis.
Un paradox interesant a apărut însă în unele dintre aceste cercetări, un rezultat
care spune totodată ceva foarte important despre acurateţea cu care ne putem raporta la
emoţiile trăite altădată sau chiar pe moment. Paradoxul consta în următorul aspect: deşi
marea majoritate a implicaţiilor focalizării diferenţiate a atenţiei în cazul ruşinii şi
vinovăţiei propuse de H. B. Lewis au fost confirmate, aspectul central, de temelie nu s-a
putut demonstra! Astfel, atunci când subiecţii au fost întrebaţi cu privire la măsură în
care, după trăirea unor episoade autobiografice de vinovăţie şi ruşine, „şi-au blamat
acţiunile şi comportamentele” (aspect presupus a fi central pentru vinovăţie) sau „şi-au
blamat personalitatea şi sinele” (aspect presupus a fi esenţial pentru ruşine) subiecţii nu
au diferenţiat cele două emoţii din acest punct de vedere (Tangney, 1993; Tangney,
Miller, Flicker şi Barlow, 1996). Analiza detaliată a răspunsurilor şi explorările statistice
suplimentare au arătat că, cel mai probabil, deşi focalizarea diferenţiată – pe
comportament sau sine – funcţionează, determinând hotărâtor departajarea vinovăţiei de
ruşine, acest proces cognitiv scapă atenţiei şi memoriei subiecţilor (Tangney şi Dearing,
2002). Altfel spus, focalizarea diferenţiată a atenţiei în cele două emoţii se realizează la
momentul trăirii emoţiei, dar nu ne dăm seamă şi nu raportăm acest lucru ulterior!

6
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

S-a găsit însă o soluţie. Pentru a identifica indirect procesul centrării diferenţiate a
atenţiei în cele două emoţii cercetătorii au folosit cunoştinţele dintr-un alt domeniu de
cercetare – cel al studiului gândirii contrafactuale. La ce se referă gândirea
contrafactuală? Pentru a o explica e bine să revenim la acelaşi exemplu cu elevul surprins
copiind. În momentele ce urmează imediat incidentului, acel elev ştie că a fost prins
copiind: este un aspect incontestabil, un incident cert al istoriei personale recente. Îi este
la fel de clar şi faptul că incidentul nu mai poate fi evitat – s-a produs deja. Şi totuşi,
gândirea umană, caracterizată prin posibilitatea de a călători în timp, derulează imaginile
şi timpul înapoi, înainte de momentul cu pricina, şi încearcă să construiască o istorie
alternativă care „ar fi putut fi dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel”. În acel moment
gândirea umană devine contrafactuală (alias, contrară faptelor deja petrecute şi
binecunoscute) simulând alternative contrare evenimentului sau opuse unei gândiri bazate
pe faptele reale. De exemplu, elevul se poate surprinde că îşi aduce aminte de faptul că
este leneş şi amână permanent momentul studiului până constată că nu mai are cum
obţine o notă bună decât copiind („dacă nu aşi fi fost atât de leneş şi delăsător ...”). Sau în
mintea sa poate apărea următorul gând: „dacă nu aşi fi întârziat prindeam un loc mai dosit
şi nu mă prindea ...”. Cercetările au arătat că acest tip de gândire – contrafactuală – apare
de cele mai multe ori atunci când subiectul se confruntă cu o circumstanţă neplăcută a
vieţii sale pe care crede că ar fi putut-o evita, „doar dacă ...” lucrurile s-ar fi derulat
altfel. În acest tip de gândire se poate remarcă o anume ciudăţenie şi aparentă
iraţionalitate: în viaţă reală timpul nu poate fi întors înapoi iar lucrurile nu mai pot fi
schimbate astfel încât mintea umană a întârziat – alernativele contrafactuale nu se mai pot
monta în filmul vieţii parcurse. De ce totuşi pierdem timp reflectând contrar evidenţelor
deja consumate, construind alternative care „ar fi putut fi ... dar nu mai pot fi”?
Răspunsul cel mai simplu constă în faptul că în baza gândirii contrafactuale (post-factum)
putem trage învăţăminte pentru viitor (ante-factum). Revenind la exemplul nostru, aceste
învăţăminte pentru viitor ar putea fi frazate astfel: „altădată să înveţi din timp ca să nu
trebuiască să trişezi pentru a avea o notă mare” sau, în cel de-al doilea caz, „altădată să te
aşezi strategic, astfel încât să copiezi în siguranţă”. Aţi auzit zicerea „tot păţitu-i
priceput” sau „dă Doamne mintea cea de pe urmă”: o parte din înţelepciunea păţitului
este opera gândirii sale contrafactuale!
Cum poate fi folosită gândirea contrafactuală pentru a depista focalizarea
diferenţiată a atenţiei în cazul vinovăţiei şi ruşinii? Imaginaţi-vă că participaţi la un studiu
în care vi se cere să povestiţi, sub forma unei naraţiuni scrise şi anonime, un moment din
viaţă în care aţi trăit ruşinea sau vinovăţia. După ce finalizaţi relatarea sunteţi invitaţi să
faceţi un exerciţiu de gândire contrafactuală: să vă imaginaţi ce ar fi trebuit să fie altfel –
comportamentul, situaţia, persoana voastră – ca rezultatul neplăcut ce a determinat
ruşinea sau vinovăţia să nu fi intervenit. Gândirea contrafactuală călătoreşte în trecut
refăcând un lanţ cauzal al evenimentelor: ea face atribuiri cauzale retroactive. Cred că aţi
intuit deja legătura între natura emoţiei şi direcţia gândirii contrafactuale. Ipoteza este că
dacă aţi trăit ruşinea, gândirea contrafactuală va fi preponderent orientată spre schimbarea
imaginară a sinelui şi asta pentru că el este văzut, în ansamblul său, ca fiind cauza cea
mai plauzibilă pentru neplăcerile actuale. În cazul vinovăţiei, mutaţiile imaginare vor viza
preponderent comportamentele sinelui considerate separat.
Bazându-se pe raţionamente similare celor expuse Paula Niedenthal, June
Lectura #1
Tangney şi Igor Gavanski (1994) au realizat două serii de cercetări prin care, indirect

7
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

dar convingător, au reuşit să demonstreze că ruşinea este preponderent asociată cu atenţia

orientată asupra sinelui văzut retroactiv ca agent cauzal principal, în timp ce în vinovăţie
atenţia se îndreaptă asupra comportamentelor concrete considerate responsabile de auto-
evaluarea şi trăirile afective negative (detaliile studiilor realizate de autorii menţionaţi le
găsiţi în lectura pentru acest curs).

Tipul transgresiunii normative: „fapte păcătoase” vs. „sinele decăzut”

Atenţia se poate îndrepta, „din interior”, asupra sinelui sau comportamentului dar,
până la urmă, privind „dinafară”, situaţia se prezintă astfel: (a) sunt încălcate anumite
norme care există pentru a asigura buna şi corecta relaţionare interumană, (b) individul
este conştient de acest fapt şi de responsabilitatea sa pentru încălcarea acestora şi (c) se
auto-pedepseşte prin auto-flagelare afectivă – trăirea unor emoţii negative. Privite astfel,
ruşinea şi vinovăţia sunt în primul rând „emoţii morale” sau „emoţii socio-morale”
(Keltner şi Buswell, 1996, p. 155). În opinia larg acceptată exprimată de Jonathan Haidt
emoţiile morale sunt „acele emoţii care au o legătură cu interesele sau bunăstarea
societăţii în ansamblul său sau cel puţin al altor persoane decât cel care trăieşte acea
emoţie” (Haidt, 2003, p. 853).
Pentru unii cercetători focalizarea atenţiei, atribuirea cauzalităţii, intensitatea
trăirii afective etc. sunt mai puţin relevante pentru definirea şi distingerea celor două
emoţii. Ei caută să le departajeze analizând prioritar şi în detaliu tipul transgresiunilor
normative. Astfel, vinovăţia este considerată ca fiind emoţia-pedeapsă pentru conduita
prin care sunt încălcate standarde morale obligatorii, universale (Ausubel, 1955;
Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney, Marschall, Rosenberg, Barlow şi
Wagner, 1994), în timp ce ruşinea survine ca urmare a eşecului de a corespunde unor
aşteptări importante pe care le au persoanele semnificative faţă de individ sau pe care
persoana în cauză şi le-a stabilit singură (Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney
et al., 1994). Altfel spus, în cazul vinovăţiei e vorba de încălcarea unor standarde socio-
morale universale existente şi acceptate într-o societate (un fel de „cod socio-moral
universal şi acceptat”), în timp ce în cazul ruşinii standardele sunt ideosincratice,
negociate cu cei apropiaţi şi mai ales cu sine însuşi, constituind un fel de „cod socio-
moral individual şi asumat”.
Morala comună unei colectivităţi ne spune care sunt „faptele păcătoase” în faţa
acesteia (vezi câteva reflecţii despre reperele religioase ale acesteia în Cadrul 2).
Pedeapsa pe care trebuie să ţi-o aplici în acest caz ar fi cea de a resimţi o „biciuire
afectivă negativă” din interior – trăirea vinovăţiei. Recunoaşterea transgresiunii şi
manifestarea vinovăţiei, urmate eventual de „fapte bune”, au drept scop repararea
„răului” produs şi restabilirea armoniei sine-ceilalţi sau sine-societate. În cazul în care
posezi convingeri religioase păcatele pot fi iertate prin căinţă şi ispăşire în contextul
participării la taina spovedaniei şi respectării canoanelor stabilite de duhovnic. Omul e
păcătos şi greşeşte, iar vinovăţia şi căinţa îl împacă cu ceilalţi, cu societatea şi cu
divinitatea, îl repun pe drumul cel bun.
Ruşinea apare însă în contextul unui alt tip de transgresiuni. Dintre toţi oamenii
prezenţi într-o societate există doar un număr relativ mic la care ţinem foarte mult –
persoanele semnificative sau ceilalţi semnificativi (revezi discuţia din cursul
introductiv). Ei au anumite vise şi aşteptări cu privire la sinele nostru în întregime

8
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

(părinţii şi soţul/soţia sunt primii pe această listă). La aceste pretenţii şi aşteptările se

adaugă, evident, şi cele pe care le avem noi înşine faţă de sinele nostru. Acest sine dorit
sau datorat pentru cei apropiaţi sau pentru noi (Higgins, 1987) poate greşi (în sensul
moralei comune) dar nu are voie să ne dezamăgească încrederea, marele speranţe! Şi
totuşi se întâmplă: uneori, când nu respectă morala şi standardele pe care se edifică în de
aproape, sinele „cade în ochii săi şi a celor apropiaţi”. Această cădere este mai importantă
decât o simplă greşeală. Sinele decăzut, sinele eşuat cu privire la normele şi aşteptările
asumate şi interiorizate trezeşte o reacţie afectivă mult mai intensă, care-l biciuieşte mai
tare pe cel căzut – ruşinea.

Cadrul 2
Păcatele faţă de ceilalţi
Regulile socio-morale universale, comune pentru o cultură adeseori au o sorginte religioasă. Astfel
pentru matricea culturală occidentală, puternic impregnată în timp de creştinism, importante sunt
respectarea celor „zece porunci” prezente în Vechiul Testament şi abţinerea de la săvârşirea celor „şapte
păcate fundamentale” sistematic expuse de Toma d’Aquino (1225-1274).
În porunci, pe lângă menţionarea unor reguli de raportare faţă de Dumnezeire (a cinsti un singur
demiurg, a nu avea idoli, a respecta numele şi ziua Creatorului), găsim reguli de raportare morală faţă de
semeni: păstrarea respectului faţă de părinţi, faţă de viaţa şi proprietatea celuilalt, faţă de adevăr. Tot în
porunci găsim interdicţia pentru o viaţă sexuală dezorganizată („desfrânarea”) şi invidierea celuilalt.
Toma d’Aquino reia interdicţia pentru sexualitatea necontrolată („pofta trupească”) şi invidie
(„pizma”) adăugând acestora necesitatea abţinerii de la îmbuibare („lăcomie”), lene, trufie, mânie şi avariţie
(„zgârcenie” sau „iubire de aur”).
Pentru psihologia afectivităţii este interesant să analizăm în special lista celor şapte păcate
capitale. În esenţă, în spatele lor se află invitaţia de a ne folosi raţiunea („cogniţia”) pentru a ne înfrâna
simţirea („afectul”). Într-adevăr, trei dintre păcate sunt pasiuni sau patimi: pofta de mâncare (lăcomia),
pofta de bani (avariţia) şi pofta trupească (desfrânarea); trei sunt emoţii: invidia, trufia, mânia. Cea din
urmă – lenea – doar aparent nu face parte din regnul afectivităţii: lenea înseamnă absenţa oricărei imbold
afectiv, a oricărei porniri de a fi activ, de a face ceva!

June Price Tangney (1992) apreciază că ruşinea pare să fie o emoţie cu o

acoperire normativă mai polimorfă: ea poate fi trăită atât cu referire la transgresiunea
standardelor socio-morale comune cât şi cu privire la transgresiuni ale standardelor
personale care pot fi sau nu morale (cele din urmă, mai ales, sunt asociate frecvent cu
expectanţe de performanţă); domeniul vinovăţiei este mai restrâns – ea apare doar ca
urmare a încălcării unor standarde socio-morale comune.

Integrarea perspectivelor

Am prezentat două puncte de vedere despre cauzele care fac diferenţa dintre
ruşine şi vinovăţie. Ambele încearcă să prezică când şi care dintre emoţii va da contur
trăirilor afective negative generate de transgresiuni a unor standarde, transgresiuni pentru
care indivizii îşi asumă responsabilitatea (vezi modelul din Cadrul 1).
Conform primei opinii, diferenţierea se face preponderent „din interior” prin
focalizarea atenţiei asupra sinelui sau comportamentului (H. B. Lewis, 1971; Tangney şi
Dearing, 2002). Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele propus de
Tracy şi Robins (2004; 2007) precizează că orientarea atenţiei spre sine sau

9
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

comportament este rezultatul atribuirilor de stabilitate, controlabilitate şi globalitate (vezi

Cadrul 1).
Conform perspectivei secunde, diferenţierea se face preponderent „din exterior”
în funcţie de natura transgresiunilor normative: încălcarea normelor ce ţin de standarde
socio-morale comune generând preponderent vinovăţie în timp ce încălcarea standardelor
individuale s-ar solda, de cele mai multe ori, cu trăirea ruşinii. Niciuna din cele două
perspective nu afirmă autonomia sau hegemonia totală a mecanismului propus.
Care e legătura dintre cele două abordări propuse? Sunt ele perspective separate
sau conexe? Opinia noastră este că cele două perspective trebuie privite ca fiind
complementare: împreună explică mai bine geneza şi instalarea uneia sau celeilalte dintre
emoţii. Ţinând cont de natura obiectivă a unui standard („privit din exterior”) putem
anticipa cu o mai mare probabilitate producerea unei reacţii afective. Dar procesele legate
de interiorizarea standardului, de atribuire a cauzalităţii şi orientare a atenţiei pot re-
încadra reacţia afectivă estimată iniţial. De exemplu, dacă cineva a copiat la examen 2 fără
a fi prins – încălcând astfel cumulativ o normă socială (corectitudinea), o valoare
academică esenţială (onestitatea) dar şi una din preceptele moralei creştine (nu minţi) –
ne vom aştepta să resimtă vinovăţie (faţă de colegi, faţă de profesor, faţă de divinitate).
Să ne imaginăm însă că acel student, anterior copiatului, a interiorizat acest standard
social (căruia putem să-i spunem „corectitudine în evaluarea academică”),
transformându-l astfel în registrul codului personal de conduită (ca o cerinţă de conduită
formulată faţă de sine însuşi). În acest din urmă caz, ne vom aştepta ca urmarea
comportamentului fraudulos să provoace o reacţie emoţională mai intensă – ruşine sau un
amestec de ruşine faţă de sine şi vinovăţie faţă de ceilalţi. Desigur, nu trebuie exclusă şi
varianta absenţei oricărei reacţii afective – căreia îi putem spune, pe bună dreptate şi
literalmente „ne-simţire” (absenţa normei cuplată cu absenţa trăirii afective). Aceasta din
urmă poate fi determinată de existenţa unei convingeri personale opuse ca direcţie celei
sociale („a copia este normal, ai mai multe şanse să ai note mari”) fie intervenţiei
mecanismelor de atribuire care „neutralizează” transgresiunea în situaţia concretă („toţi
au copiat; trebuia eu să fiu cel / cea mai ... dintre toţi?”).
Concluzionând putem spune că doar cunoscând cât mai multe detalii despre
valorile diverselor componente ale unei emoţii şi legăturile dintre acestea (paternul
emoţional specific: situaţional – cognitiv – motivaţional – subiectiv – somatic –
comportamental) şi apoi având la îndemână cât mai multe date concrete despre contextul
experienţei afective, putem estima cu mai mare acurateţe ce emoţie sau emoţii a trăit
subiectul. Această cunoaştere, dacă este corect informată şi analizată, poate fi mai
relevantă decât ceea ce ne poate spune chiar subiectul ce a experimentat acea stare
emoţională!

Definiţii de lucru

Ţinând cont de cele enunţate anterior putem oferi deja definiţii de lucru pentru
cele două emoţii. Astfel, vom defini vinovăţia ca fiind o reacţie emoţională ce survine de

2
Comportamentul pe care-l identificăm drept copiat la examen poate fi înţeles în câteva moduri convergente: (a) reprezintă o formă
de plagiat frecvent întâlnită în mediul academic; (b) este o formă de trişare, de lipsă de fair-play faţă de colegi; (c) e una din
modalităţile concrete prin care se minte. Motivul pentru care exemplificăm prin acest comportament trăirea ruşinii şi vinovăţiei rezidă
în faptul că marea majoritate a studiilor au avut drept participanţi studenţi sau elevi, aceştia asociind frecvent cele două emoţii acestui
gen de comportament.

10
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

cele mai multe ori atunci când prin conduita sa individul încalcă un standard socio-moral
general, recunoaşte şi acceptă responsabilitatea sa pentru transgresiune şi îşi focalizează
atenţia asupra comportamentului deficient. În contrast, ruşinea este o reacţie emoţională
ce survine de cele mai multe ori atunci când individul încalcă un standard personal de
conduită (pe care fie l-a interiorizat fie şi l-a stabilit singur) sau are o performanţă sub
nivelul aşteptărilor sale sau a audienţei (în special a audienţei reale sau private şi
semnificative) într-un domeniu relevant pentru auto-evaluare; ruşinea se caracterizează
prin focalizarea atenţiei asupra sinelui apreciat în ansamblul său.
Trebuie să precizăm că definiţiile oferite sunt decupate doar prin prisma analizei
principalelor valori şi relaţii ce se pot stabili între primele două componente ale emoţiei.
Este adevărat că aceste două componente au un rol prioritar, adesea chiar hotărâtor, în
decuparea şi instalarea unei stări emoţionale (vezi cursul introductiv). Definiţiile oferite
însă pot fi completate şi întregite în măsura în care sunt analizate celelalte componente
ale emoţiei, lucru pe care-l realizăm, parţial în continuare (din motive de spaţiu
componentele expresive ale emoţiei – cea somatică şi comportamentală nu vor fi tratate
aici).
***

Concluzionând, putem spune că ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii diferite, distincte.

Acesta lucru este susţinut atât de modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică
sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007) cât şi de ipoteza focalizării atenţiei în cazul celor
două emoţii (H. B. Lewis, 1971) sau perspectiva naturii diferite a standardelor ce sunt
încălcate (Keltner & Buswell, 1996; Tangney, 2007). Putem spune, metaforic, că cele
două emoţii sunt „emoţii-gemene”, uşor de confundat, nu însă imposibil de distins. În
continuare vom încerca să conturăm mai în detaliu portretul separat al fiecăreia, fără a
uita să spunem şi unde ele seamănă foarte mult.

Portret de familie: diferenţe şi asemănări între ruşine şi vinovăţie

Antecedentele situaţionale

Antecedentele situaţionale pentru ruşine şi vinovăţie trebuie înţelese ca fiind

acele elemente prezente în structura situaţiei care sunt accesibile observării „din exterior”
relativ independent de subiecţii care trăiesc o emoţie sau alta. În perspectiva noastră,
antecedentele situaţionale ale vinovăţiei sunt asociate standardelor sociale (prioritar
socio-morale, dar şi de performanţă), standarde larg acceptate într-o comunitate. În
contrast, antecedentele situaţionale ale ruşinii sunt asociate standardelor personale
(prioritar de performanţă, dar şi socio-morale), standarde elaborate sau interiorizate de
individ.
Mult timp s-a considerat că ruşinea este preponderent determinată de prezenţa
unei audienţe, în timp ce vinovăţia intervine atunci când individul este singur (Ausbel,
1955; Gehm şi Scherer, 1988). Studii mai recente nu au confirmat acest lucru: ruşinea şi
vinovăţia sunt preponderent resimţite în prezenţa altor persoane (Tangney, 1992),
proporţia momentelor în care sunt resimţite când subiectul se află singur fiind aceiaşi – în
aproximativ 17% din totalul experienţelor (Tangney et al., 1994). De asemenea, s-a

11
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

constatat că numărul persoanelor prezente în momentul trăirii emoţiei (mărimea

audienţei) sau numărul persoanelor care au aflat despre transgresiune deşi nu sunt
prezente (gradul de cunoaştere publică a faptei) nu diferă în cazul celor două emoţii
(Tangney et al., 1994).

Antecedentele preponderent specifice vinovăţiei

Cele mai puternic predictive antecedente situaţionale pentru resimţirea vinovăţiei

sunt asociate următoarelor transgresiuni:
 minciuna, trişarea (reamintim: copiatul la examen e o formă de trişare), furtul,
infidelitatea, neacordarea ajutorului celor aflaţi în nevoie, îmbuibarea
(Tangney, 1992)
 nerespectarea obligaţiilor sociale, neglijarea celuilalt, profitul pe seama altuia,
gânduri sau reacţii afective neadecvate, eşecul în respecta norma reciprocităţii,
bârfa, nerespectarea promisiunilor făcute (Keltner şi Buswell, 1996).

Antecedentele preponderent specifice ruşinii

Antecedentele situaţionale care de cele mai dese ori favorizează trăirea ruşinii
sunt următoarele:
 eşecuri personale (academice, la serviciu, de performanţă fizică; prezente în
aproximativ 60% din situaţii), comportament inacceptabil, aspect fizic
neadecvat, performanţă sexuală, comportament imoral, rănirea emoţională a
unei persoane (Tangney, 1992),
 eşec în a corespunde aşteptărilor celorlalţi, dezamăgirea de sine,
comportament neadecvat rolului (Keltner şi Buswell, 1996).

Este important să spunem că nici unul din ingredientele situaţionale menţionate

nu este responsabil în exclusivitate doar pentru declanşarea ruşinii sau, după caz, a
vinovăţiei. De cele mai multe ori ambele emoţii sunt susceptibile de a fi trăite în prezenţa
unuia şi aceluiaşi factor situaţional; diferenţa adeseori vine din parte proceselor asociate
componentei cognitive a emoţiilor, fiind tributară perceperii şi evaluării situaţiei.

Fenomenologia trăirilor subiective

În identificarea modului în care sunt resimţite cele două emoţii vom acorda
prioritate evidenţierii trăirilor care le departajează cel mai elocvent, conturându-le
experienţa subiectivă specifică şi distinctă.

Trăirile subiective asociate vinovăţiei

Atunci când individul acceptă producere unui comportament ce încalcă un

standard social spunându-şi „m-am comportat rău ...” imediat fraza poate fi continuată
prin „faţă de ...”. Altfel spus, în vinovăţie atenţia nu este doar focalizată pe
comportamentul rău ci şi pe consecinţa nefastă pe care o are asupra unei alte persoane.
Din acest punct de vedere cel vinovat are parte de remuşcări sau mustrări ale cugetului

12
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

(în engl. remorse) care revin în mintea sa periodic refăcând durerea emoţională iniţială. O
emoţie frecvent asociată vinovăţiei este regretul.
Având în vedere că atenţia în cazul vinovăţiei este concentrată pe comportament
şi consecinţele acestuia subiectul îşi păstrează un sentiment al controlului asupra situaţiei
ceea ce poate conduce la credinţa posibilităţii remedierii răului produs şi dorinţa de a face
acest lucru (Wicker, Payne şi Morgan, 1983; vezi mai jos şi tendinţele acţionale).

Trăirile subiective asociate ruşinii

Durerea subiectivă suferită în cazul ruşinii este mai accentuată. Această

intensitate relativ mai mare este determinată deopotrivă de focalizarea asupra întregului
sine şi contemplarea decăderii acestuia în faţa societăţii, a persoanelor apropiate sau faţă
de sine însuşi. June Price Tangney etichetează ruşinea ca fiind „emoţia urâciunii fiinţei”
(în engl.: „ugly” emotion) în timp ce vinovăţia este doar „emoţia comportamentului rău”
(în engl.: „bad” emotion). Sinele în ansamblul său este trăit ca fiind fără valoare, lipsit de
putere şi mic. Senzaţia subiectivă de „împuţinare” sau „micşorare” a chiar fizicului
corporal al sinelui este o experienţă psiho-somatică exotică şi distinctivă pentru ruşine.
Ruşinea este o emoţie care presupune blamarea sinelui în ansamblul său (H. B. Lewis,
1971; Tangney şi Dearing, 2002).

Tendinţele acţionale

Tendinţele acţionale presupune predispoziţia individului – chiar în momentul

trăirii unui epizod emoţional sau imediat după acesta – de a acţiona într-un fel sau altul.
Trebuie să reţinem faptul că predispoziţia e doar o probabilitate, nu o certitudine.

Vinovăţia şi tendinţele constructive

Vinovăţia este asociată în mod frecvent cu tendinţa de a acţiona astfel încât răul
produs anterior altora sau societăţii să fie remediat (Frijda, Kuipers şi ter Schure, 1989).
Atunci când remedierea concretă a acestuia nu se poate face, cel vinovat încearcă să se
angajeze în remedierea răului fie şi doar simbolic: pentru că tocmai au încălcat buna
organizare a vieţii sociale vinovaţii manifestă, în forme variate, reafirmarea încrederii în
justeţea ordinii sociale şi morale dominante (Lindsay-Hartz, 1984). Una din tendinţele
acţionale specifice vinovăţiei este căutarea, prin modalităţi diferite, a iertării pentru
faptele rele. Vinovăţia este responsabilă şi pentru un efect de „învăţare de minte”:
individul ajunge la concluzia că pe viitor va evita comportamentele care l-au determinat
să sufere emoţia neplăcută.
În ansamblul lor, tendinţele comportamentale asociate vinovăţiei tind să fie
constructive: urmăresc repararea reală, sau cel puţin simbolică, a răului cauzat (Tangney, Lectura #2
Wagner, Barlow, Marschall şi Gramzow, 1996).

Ruşinea şi tendinţele distructive

13
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

Comparativ cu vinovăţia, ruşinea este mai puţin asociată cu tendinţe acţionale.

Ruşinea presupune mai degrabă „lăsarea capului şi mâinilor în jos”. Sinele lipsit de
valoare şi putere este mai degrabă distrus decât dispus să acţioneze.
Există totuşi două tendinţa acţionale dominantă şi radical opuse frecvent asociate
cu ruşinea: retragerea pasivă sau ofensivă agresivă.
Frecvent, atunci când indivizii resimt ruşinea, au tendinţa de a se ascunde sau
chiar de a dispare (Tangney, 1991; Tangney şi Dearing, 2002). Aceasta tendinţă este
însoţită de senzaţia de micşorare a corpului şi dorinţa de fugă de ceilalţi, de evitare a
contactului social. Cel mai bine este surprinsă această tendinţă în zicerea „îmi vine să
intru în pământ de ruşine!”.
Dar uneori fuga din situaţie nu este posibilă, iar tensiunea emoţională negativă
este mult prea mare. Ce se întâmplă atunci? Alternativa acesteia este oarecum de
neaşteptat: individul trece de le fugă la atac, dezlănţuindu-se cu furie asupra altora. În
opinia iniţial formulată de Helen Block Lewis (1971) ruşinea trebuie privită ca fiind intim
legată de furie. La o primă vedere o astfel de relaţie este paradoxală: ruşinea înseamnă
asumarea responsabilităţii pentru eşec sau încălcarea unui standard personal puternic
relevant (alias, atribuire internă a cauzalităţii), în timp ce furia survine atunci când o altă
persoană este văzută ca fiind sursa unor acţiuni care prejudiciază sau nemulţumesc
puternic un individ (alias, atribuire externă a cauzalităţii).
H. B. Lewis explică legătura paradoxală dintre cele două emoţii printr-o dinamică
afectivă care poate fi exemplificată hidrauluic. Ruşinea este uneori foarte intensă fiind
asociată cu tendinţe şi reacţii ostile intense faţă de sine însuşi. Uneori individul ajunge să
fie „copleşit şi paralizat” (H. B. Lewis, 1971, p. 41) de ostilitatea îndreptată spre interior.
Sistemul psihic vrea în mod natural să scape de „iadul dezlănţuit” în interiorul său de
trăirea intensă a ruşinii. Pentru că în aceste momente sinele este neputincios şi lipsit de
valoare, centrat asupra nimicniciei sale şi demoralizat, alternativele constructive specifice
vinovăţiei nu-şi găsesc locul în mintea individului. Tensiunea creşte, „răutatea” se
acumulează şi se condensează ajungând să „umple găleata” şi, la un moment dat, se
revarsă ... peste capul altuia, care ajunge astfel o ţintă externă a mâniei: „tu ieşti cel rău
nu eu!”. Are loc o externalizare a blamării sinelui care detensionează sistemul psihic în
primul rând prin faptul că scapă sinele de concentrarea atenţiei asupra sa: furia însemnă
atribuirea cauzalităţii evenimentului negativ în exterior, în responsabilitatea unei alte
persoane şi concentrarea atenţiei asupra celuilalt. Frecvent, externalizarea blamării sinelui
nu implică doar furia faţă de celălalt ci chiar agresarea efectivă a altor persoane
(Tangney et al., 2006; Tangney şi Dearing, 2002)..
Având în vedere cele spuse mai sus este uşor de înţeles substanţa psiho-logică
subiacentă următorului aforism: „Adeseori furia este expresia unei profunde nemulţumiri
de sine” …

Rezumatul temei
Ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii negative ce implică sinele. Ruşinea şi vinovăţia
sunt două „emoţii-surori”, foarte asemănătore dar, în acelaşi timp, suficient de diferite.
Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007)
le departajează prin prisma mecanismelor atribuirii diferenţiate a cauzalităţii: vinovăţia

14
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

este determinată de perceperea unei responsabilităţi personale instabile, controlabile şi

specifice în timp ce ruşinea este asociată unei responsabilităţi personale stabile, non-
controlabile şi globale. Consecinţa acestor aprecieri diferenţiate ale responsabilităţii
personale este direcţionarea atenţiei spre comportament şi consecinţele acestuia asupra
celorlalţi (în vinovăţie: „m-am comportat rău faţă de ...”) sau spre sine şi evaluarea
acestuia de către ceilalţi (în ruşine: „sunt o persoană rea şi asta este clar şi pentru ceilalţi
...”).
Pentru că survin ca urmare a unor transgresiuni normative, adeseori cu impact
asupra celorlalţi, ruşinea şi vinovăţia sunt considerate emoţii morale. Natura normelor,
principiilor sau regulilor încălcate diferă în cele două emoţii. Astfel, vinovăţia este
resimţită în special când individul nu respectă standardele sociale de raportare la ceilalţi
şi cele de performanţă socială. Ruşinea intervine în special în cazul în care individul nu
eşuează cu privire la standardele personale de performanţă sau morala personală de
raportare faţă de ceilalţi.
Subsecvent diferenţelor prezente la nivelul antecedentelor situaţionale şi aprecierii
cognitive, fenomenologia trăirilor subiective asociate celor două emoţii, precum şi
tendinţele acţionale sunt şi ele diferite. Astfel, vinovăţia se caracterizează prin remuşcări
şi regret care de cele mai multe ori determină tendinţe comportamentale constructive:
individul caute să reparare prejudiciului şi să obţină iertarea din partea celui afectat.
Ruşinea este o emoţii mult mai intensă, caracterizată prin faptul că individul se blamează
pe sine în întregime, resimte neputinţă şi dorinţa de a se ascunde de ochii celorlalţi.
Tendinţele comportamentale în cazul ruşinii însă pot fi opuse: individul manifesta
preponderent o reacţie de retragere pasivă, de fugă de ceilalţi sau, mai rar, una de
ofensivă agresivă, de transfer nejustificat al blamării spre persoanele din exterior.
Ambele emoţii joacă un rol important în reglarea socială şi auto-reglarea
comportamentului moral, vinovăţia fiind apreciată drept o „emoţie mai morală” (Tangney
şi Dearing, 2002) comparativ cu ruşinea. Moralitatea relativ mai ridicată a vinovăţiei este
de natură conseciţelor: vinovăţia (contrar ruşinii) este asociată preponderent cu reacţii
adaptative, implică empatia faţă de celălalt, exclude agresivitatea şi furia faţă de celălalt
şi nu este asociată cu manifestări psihopatologice.

Lecturi obligatorii
pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs

Lectura #1
Niedenthal, P. M., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I hadn't":
distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. Journal of Personality and Social Psychology,
67, 585-595.

Lectura #2
Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Marschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of shame and
guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan. Journal of Personality and
Social Psychology, 70, 797-809.

Lecturi de aprofundare
pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

15
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

Chelcea, S. (Ed.) (2008). Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor. Bucureşti:
Humanitas.

Chelcea, S. (2006). Emoţiile în viaţa socială. Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public postcomunist din
România. Revista de Psihologie Socială, 18, 87-108.

Referinţe bibliografice
surse citate în textul acestui material

Ausubel, D. P. (1955). Relationships between shame and guilt in the socializing process. Psychological
Review, 62, 378–390.

Carver, C. S., & Scheier, M. F. (1998). On the self-regulation of behavior. New York: Cambridge
University Press.

Duval, S., & Wicklund, R. A. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic Press.

Frijda, N. H., Kuipers, P., & ter Schure, E. (1989). Relations among emotion, appraisal, and emotional
action readiness. Journal of Personality and Social Psychology, 57, 212-228.

Gehm, T. L., & Scherer, K. R. (1988). Relating situation evaluation to emotion differentiation: Nonmetric
analysis of crosscultural questionnaire data. In K. R. Scherer (Ed.). Facets of emotion: Recent research.
(pp. 61-77). Hillsdale, NJ, England: Lawrence Erlbaum Associates

Haidt, J. (2003). The moral emotions. In R. J. Davidson, K. R. Scherer, & H. H. Goldsmith (Eds.).
Handbook of affective sciences (pp. 852-870). Oxford: Oxford University Press.

Higgins, E. T. (1987). Self-discrepancy: A theory relating self and affect. Psychological Review, 94, 319-
340.

Keltner, D., & Buswell, B. (1996). Evidence for the distinctness of embarrassment, shame, and guilt: A
study of recalled antecedents and facial expressions of emotion. Cognition and Emotion, 10, 155-172.

Lazarus, R. S. (1991). Emotion and adaptation. New York: Oxford University Press.

Lewis, M. (2000). Self-conscious emotions: Embarrassment, pride, shame, and guilt. In M. Lewis & J. M.
Haviland-Jones (Eds.). Handbook of emotions (2nd ed., pp. 623–636). New York: Guilford Press.

Lewis, H. B. (1971). Shame and guilt in neurosis. New York: International Universities Press.

Lindsay-Hartz, J. (1984). Contrasting experiences of shame and guilt. American Behavioral Scientist, 27,
689-704.

Niedenthal, P. M., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I hadn't":
distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. Journal of Personality and Social Psychology,
67, 585-595.

Roseman, I. J. (2001). A model of appraisal in the emotion system: Integrating applications. In K. R.

Scherer&A. Schorr (Eds.), Appraisal processes methods, research (pp. 68–91). New York: Oxford
University Press.

16
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 
  Psihologie socială  Ruşinea şi vinovăţia 

Scherer, K. R. (2001). Appraisal considered as a process of multilevel sequential checking. In K. R.

Scherer, A. Schorr, & T. Johnstone (Eds.), Appraisal processes in emotion: Theory, methods, research (pp.
92–120). New York: Oxford University Press.

Tangney J. P. (2007). Shame (pp. 870-872). În R. F. Baumeister & K. D. Vohs (Eds.). Encyclopedia of
Social Psychology. Thousand Oaks, California: SAGE Publications.

Tangney J. P (1993). Shame and guilt. În C. G. Costello (Ed.). Symptoms of depression (pp. 161-180). New
York: Wiley.

Tangney, J. P. (1992). Situational determinants of shame and guild in young adulthood. Personality and
Social Psychology Bulletin, 18, 199-206.

Tangney, J. P. (1991). Moral affect: The good, the bad, and the ugly. Journal of Personality and Social
Psychology, 61, 598–607.

Tangney, J. P., & Dearing, R. L. (2002). Shame and Guilt. New York: Guilford Press.

Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Marschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of shame and
guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan. Journal of Personality and
Social Psychology, 70, 797-809.

Tangney J. P, Miller, R. S., Flicker, L., & Barlow, D. H. (1996). Are shame, guilt and embarrassment
distinct emotions? Journal of Personality and Social Psychology, 70, 1256-1269.

Tangney, J. P., Marschall, D., Rosenberg, K., Barlow, D. H., & Wagner, P. (1994). Children’s and adult’s
autobiographical accounts of shame, guilt, and pride experiences: A qualitative analysis of situational
determinants and interpersonal concerns. (manuscris nepublicat)

Taylor, S. E. (1991). Asymmetrical effects of positive and negative events: The mobilization-minimization
hypothesis. Psychological Bulletin, 110, 67-85.

Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2007). The self in self-conscious emotions. In J. L.Tracy, R.W. Robins, & J.
P. Tangney (Eds.). The self-consious emotions: Theory and research. New York: Guilford Press.

Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2006). Appraisal antecedents of shame and guilt: Support for a theoretical
model. Personality and Social Psychology Bulletin, 32, 1339-1351.

Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2004). Putting the Self Into Self-Conscious Emotions: A Theoretical Model.
Psychological Inquiry, 15, 103-125.

Weiner, B. (1985). An attributional theory of achievement motivation and emotion. Psychological Review,
92, 548–573.

Wicker, F. W., Payne, G. C., & Morgan, R. D. (1983). Participant descriptions of guilt and shame.
Motivation and Emotion, 7, 25-39.

17
 Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS  Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi 