Sunteți pe pagina 1din 14

D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

Curs № 10
JENA
suport de curs
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS G

2009-2010

Cuprins:

Definiţia jenei
Perspectiva „fenomenologică”
Perspectiva „normativă”

Caracteristicile distinctive ale jenei


Distincţia dintre jenă şi ruşine
Percepţia naivă şi primele departajări ştiinţifice
Perspectiva actuală asupra distincţiei dintre jenă şi ruşine
Caracteristicile situaţiilor de evocare
Clasificarea antecedentelor specifice preponderent jenei
Cunoaşterea şi aprecierea situaţiei
Experienţa fenomenologică distinctă
Paternul fiziologic
Activarea specifică a sistemului nervos simpatic
Roşirea în jenă
Expresia non-verbală
Tendinţe şi consecinţe comportamentale

Teorii asupra jenei


Teoria eşecului teatral sau rupturii sociale
Teoria pierderii aprecierii şi stimei de sine
Comparaţia teoriilor propuse
Două feţe ale jenei: gafele şi blocajele sociale neaşteptate

Funcţiile jenei
Recunoaşterea gafei şi căutarea reconcilierii
Căutarea suportului social

***

În tema anterioară am ales să tratăm ruşinea şi vinovăţia împreună şi pentu faptul


că mult timp cele două emoţii au fost considerate forme ale uneia şi aceleaşi trăiri
emoţionale. Întrucâtva, acelaşi gen de confuzie a existat până recent şi cu privire la ruşine
şi jenă. E adevărat că, despre confundarea jenei cu ruşinea s-a discutat relativ mai puţin în
literatura ştiinţifică. Asta şi pentru că studiile asupra jenei au fost şi ele mai rare.
În continuare, după o definire a jenei, vom arata prin ce diferă aceasta de ruşine.
Totodată, va fi relevat şi caracterul de emoţie distinctă a jenei prin date cu privire la
specificul componentelor stării emoţionale (vezi tema 7). Se va arăta că jena poate fi
diferenţiată de alte emoţii la nivelulul antecedentelor situaţionale (componenta obiectivă),
1
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

al cunoaşterii şi aprecierii situaţiei (componenta cognitivă), al experienţelor interne


(componenta subiectivă), al reacţiilor fiziologice (componenta somatică) şi al expresiei
non-verbale (componenta comportamentală). În partea finală a temei se vor prezenta două
dintre cele mai cunoscute şi prolifice perspective teoretice asupra jenei, urmate de o
recapitulare a raţiunilor pentru care jena există în economia vieţii afective umane.

Definiţia jenei
Definirea oricărui concept psihologic, implicit a oricărei emoţii, se poate face în
maniere diferite. Concepţia emoţiei ca fiind o combinaţie a mai multor componente (vezi
tema 7) ne oferă o sugestie în acest sens: putem alege să definim o emoţie accentuând
particularitatea uneia sau a mai multor componente ale acesteia. Ghidaţi şi de experienţa
colectării unor date preliminare despre prezenţa jenei la adolescenţi, am ales să folosim
cu precădere o definire a jenei din perspectiva a două componente: cea subiectivă (sau
“fenomenologică”) şi cea obiectivă (sau “normativă”; Nastas, Onici & Cristea, 2010).

Perspectiva „fenomenologică”

Definirea jenei din perspectivă fenomenologică sau experienţială înseamnă


scoaterea în evidenţă a aspectelor care sunt particulare pentru componenta subiectivă a
acesteia. Pentru conturarea aspectelor distinctive ale experienţei jenei vom apela la opinia
lui Rowland Miller, unul din cei mai cunoscuţi cercetători moderni a jenei. El afirma că a
a fi jenat înseamnă a fi „concentrat asupra ta, a te simţi penibil, a resimţi disconfort, a te
simţi expus într-o anume situaţie; aceste trăiri pot fi puternice dar şi slabe, pornind de la
un sentiment de uşoară stânjeneală, încurcătură, incertitudine şi ajungând la senzaţii
puternice de neputinţă, înroşire şi dorinţă de a evada” (Miller, 1992, p. 192). În alt loc
acelaşi autor afirmă, rezumând, că jena este resimţită ca „o stare de disconfort marcată de
stupoare, stânjeneala şi amărăciune” (Miller, 1996, p. 1).
Pentru că în cazul relatării componentei subiective a emoţiei este important să
dăm cât mai multe sinonime pentru acoperirea a cât mai multor nuanţe semantice posibile
asociate trăirilor afective subiective, reluăm cele mai importante ingrediente ale stării de
disconfort resimţită ca jenă:
‰ mortificare (încremenire, îngheţare, stupoare; în engleză mortification)
‰ stânjeneală (ocară, fâstâceală, stinghereală; în engleză abashment)
‰ amărăciune (supărare [de sau pe sine], întristare; în engleză chagrin) (conf.
Miller, 1996).

Perspectiva „normativă”

Ruşinea, vinovăţia şi jena fac parte din „familia emoţiilor negative ce implică
conştientizarea sinelui” (în engleză negative self-consciousness emotions; Tangney et al.
1996, p. 1264; Tracy & Robins, 2007). Ne putem întreba dacă, dincolo de ceea ce reiese
din etichetarea de mai sus (faptul că implică sinele evaluat negativ), avem şi alte
elemente comune în cazul celor trei emoţii. În opinia unor cercetători un astfel de element
comun se regăseşte în faptul că toate cele trei emoţii implică transgresiuni ale unor

2
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

standarde socio-morale (Babcock & Sabini, 1990; Keltner şi Buswell, 1996). De fapt,
sinele ajunge să fie evaluat negativ şi apreciat ca imoral, pentru că nu a respectat anumite
standarde sociale (norme, reguli, principii, valori). Din acest punct de vedere cele trei
emoţii se pot distinge una de cealaltă în funcţie de specificul standardelor încălcate:

„(1) jena intervine după o încălcare publică şi accidentală a standardelor socio-morale


regăsite implicit la nivelul prescripţiilor de roluri şi a scenariilor ce guvernează buna
derulare a interacţiunilor sociale; (2) vinovăţia intervine după transgresiunea
standardelor socio-morale universale ce sunt acceptate într-o societate anume, iar (3)
ruşinea urmează constatării abaterii de la standardele socio-morale individuale şi
asumate. În toate cele trei cazuri emoţiile survin ca urmare a transgresiunii unor coduri
socio-morale: a „codului bunelor maniere” (în cazul jenei), a „codului socio-moral
universal” (în cazul ruşinii) şi a „codului socio-moral personal” (în cazul ruşinii) (Nastas,
Onici & Cristea, 2010, p. 3).

***

Perspectiva „fenomenologică” ne prezintă ceea ce se resimte subiectiv atunci când


este trăită emoţia de jenă în timp ce perspectiva „normativă” ne avertizează despre
posibilele momente în care este cel mai plauzibil să ne aşteptăm că o persoană va trăi
emoţia de jenă. Cele două perspective sunt complementare, prezenţa ambelor crescând
gradul de certitudine pe care-l putem avea cu privire la faptul că un anume individ a fost
jenat. Totuşi, din perspectiva ordinii cu care survin componentele emoţiei, „situaţia”
precede „trăirea”. În acelaşi timp, în cazul în care oamenii manifestă erori de etichetare a
stării emoţionale şi sau relevă prea puţine elemente despre trăirile subiective subiacente,
cunoaşterea antecedentelor situaţionale a epizodului afectiv poate deveni hotărâtoare în
stabilirea naturii epizodului emoţional (Nastas, Onici & Cristea, 2010).

Caracteristicile distinctive ale jenei


Dacă e să considerăm cele trei emoţii – ruşinea, vinovăţia şi jena – drept „emoţii-
gemene” cel mai adesea este confundată cu celelalte „surori” anume ruşinea. Credem că
acest lucru se poate explica prin faptul că ruşinea este cea mai uşor de remarcat: dintre
toate trei are cea mai mare intensitate a trăirii subiective. Indirect, aceasta determină şi o
mai bună memorare a ruşinii şi, pe cale de consecinţă, erijarea ei drept „prototip” al
trăirilor neplăcute faţa de sine. Din aceste considerente, atunci când discutăm despre jenă
ca emoţie distinctă, se impune în primul rând să arătăm prin ce este ea diferită de ruşine.

Distincţia dintre jenă şi ruşine

Percepţia naivă şi primele departajări ştiinţifice

De regulă oamenii apreciază jena şi vinovăţia ca fiind emoţii diferite, dar le este
mai dificil să facă o departajare a jenei de ruşine. În viaţa de zi cu zi, în mod frecvent,
ruşinea şi jena sunt considerate greu de despărţit una de cealaltă. Oamenii (în calitate de
psihologi naivi) cel mai adesea nu le disociează, considerându-le etichete-sinonime
pentru a desemna ceea ce simt în interior în momentul trăirii emoţiei. Frecvent jena este
3
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

considerată ca fiind o trăire asociată ruşinii, fiind parte din aceasta. Uneori însă, mai ales
dacă sunt rugaţi, oamenii realizează o distincţie elementară şi intuitivă între ele: jena este
o formă mai puţin acută a ruşinii; ruşinea fiind mai intensă şi mai dureroasă. Altfel spus,
dacă ruşinea este dureroasă, jena este incomodă.
Mult timp aceeleaşi aprecieri au existat şi în spaţiul analizei ştiinţifice a celor
două emoţii. Până acum 15-20 de ani în urmă jena şi ruşinea erau considerate similare,
aproape identice, distincte în special din punct de vedere al intensităţii trăirii subiacente
(Borg, Staufenbiel, & Scherer, 1988; Kaufman, 1989; Lewis, 1971; Lewis, 1992;
Tomkins, 1987).

Perspectiva actuală asupra distincţiei dintre jenă şi ruşine

Viziunea modernă asupra distincţiei dinte jenă şi ruşine se bazează pe o serie de


dimensiuni. Distincţiile dintre jenă şi ruşine sunt fundamentate în special din punct de
vedere situaţional (componenta obiectivă), cognitiv (componenta cognitivă),
fenomenologic (componenta subiectivă). În acelaşi timp, la nivelul manifestărilor stării
emoţionale – fiziologic (componenta somatică) şi non-verbal (componenta
comportamentală) – jena este diferenţiată atât de ruşine cât şi de amuzament.

Caracteristicile situaţiilor de evocare

Studiului antecedentelor situaţionale ale jenei a avut un caracter sporadic (vezi


detalii în Miller, 1996). În ultima perioadă tiparul situaţiilor ce declanşează cel mai
adesea reacţia de jenă a fost cercetat în de aproape de Rowland Miller şi colaboratorii săi
Lectura #1
(Miller, 1992; 1996; Miller & Stonehouse, 1995; Stonehouse & Miller, 1994). Trebuie să
menţionăm că studiile empirice realizate de Rowland Miller şi Cathy Stonehause (Miller,
1992; Stonehouse & Miller, 1994; Miller & Stonehouse, 1995) au vizat identificarea
circumstanţelor situaţionale responsabile de declanşarea jenei, fără a ţine cont de emoţiile
înrudite. Şi cum deseori emoţiile din aceiaşi „familie”, deşi atestate ca fiind distincte, nu
sunt trăite în formă pură şi solitară, fiind acompaniate de alte reacţii emoţionale proxime,
acest fapt reduce întrucâtva validitatea ecologică a datelor obţinute.
Asociindu-se însă cu June Price Tangney, o cunoscută cercetătoare a emoţiilor de
ruşine şi vinovăţie, studiile au fost inevitabil extinse spre a surprinde concomitent
antecedentele comune ale celor trei emoţii dar, mai ales, cele distincte. Seria de studii
realizate de Rowland Miller în colaborare cu June Price Tangney (Miller & Tangney,
1994; Tangney, Miller, Flicker, & Barlow, 1996) a schimbat însă şi perspectiva de
abordare a antecedentelor: considerate şi catalogate anterior preponderent „din exterior”,
ca fiind precedente situaţiei de resimţire a jenei, ele au început să fie apreciate simultan
trăirilor „din interior”. Această turnură de abordare a urmărit să demonstreze şi alte
aspecte legate de antecedentele declanşatoare. Printre acestea se regăseşte confirmarea
faptului că jena necesită obligatori prezenţa publicului iar ruşinea nu implică neapărat
absenţa acestuia (Tangney et al., 1996).
Aceiaşi strategie – investigarea simultană a antecedentelor celor trei emoţii – a
fost implementată de Dacher Keltner şi Brenda Buswell (1996). Una din concluziile
studiului a fost că există o anumită suprapunere a declanşatorilor situaţionali ale celor trei
emoţii: 9% din antecedentele care provoacă jenă pot fi responsabile şi de trăirea ruşinii;

4
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

5% din antecedentele care provoacă jena pot provoca şi vinovăţia; 11% din antecedente
sunt comune pentru ruşine şi vinovăţie.
Prezentăm în continuare antecedentele care, de cele mai multe ori, sunt
ingredientele situaţionale esenţiale pentru resimţirea jenei, precum şi o viziune de
înţelegere şi organizare sistematică a acestora.

Clasificarea antecedentele specifice preponderent jenei

Lui Rowland Miller îi aparţine meritul de a fi ordonat antecedentele situaţionale


ale jenei în funcţie de măsura în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi
directe a individului. Astfel se disting patru mari clase de antecedente situaţionale:
(1) Antecedente ce sunt provocate de anumite comportamente ale individului
(2) Antecedente care sunt rezultatul unor comportamente interactive, în care cel
care este jenat trăieşte emoţia ca urmare a unei interacţiuni penibile cu unul
sau mai mulţi interlocutori
(3) Antecedente ce sunt provocate de comportamentele audienţei
(4) Antecedente care sunt provocate prin urmărirea emoţiei la celălalt

După cum şi era de aşteptat, cea mai mare parte a antecedentelor situaţionale ce
declanşează preponderent emoţia de jenă (aproximativ în 2/3 din numărul total de cazuri
raportate) ţin de comportamentele individului. Printre acestea cele mai frecvente sunt
erorile comportamentale (erori ce vădesc o neîndemânare sau stângăcie cu privire la
acţiuni care în mod normal sunt controlate) şi erorile cognitive (incluzând judecăţi
greşite, uitarea, deficitul de atenţie sau stupiditate temporară). În aceeaşi categorie
urmează (în ordine descrescătoare ca frecvenţă în declanşarea jenei): pierderea
controlului (asupra, corpului, emoţiilor sau bunurilor), eşec în reglarea intimităţii,
rănirea neintenţionată a altcuiva, discrepanţă publică în raport cu standardele personale
(fără încălcarea unei norme sociale), atragerea nedorită a atenţiei celorlalţi, reacţii
exagerate la situaţie.
În aproximativ 10 % din cazuri jena este declanşată ca urmare a interacţiunilor
pe care le are individul cu audienţa. De cele mai multe ori este vorba de interacţiuni
penibile în care, fie că are loc pierderea coerenţei şi bunei derulări a scenariului
evenimentului, fie individul pierde coerenţa rolului personal pe motiv că „dă ochii cu
cineva” care cunoaşte aspecte jenante din trecutul său. Tot aici se regăsesc şi situaţiile în
care partenerul de interacţiune are o reacţia exagerată la o anume situaţie.
Ceilalţi sunt responsabili pentru declanşarea jenei în aproximativ 15% din
cazuri. Rowland Miller clasifică aceste antecedente după cum ceilalţi provoacă jena
intenţionat sau nu. În acelaşi timp provocarea jenei din partea celorlalţi poate sau nu să
fie asociată cu o transgresiune personală reală. De exemplu tachinarea (în engl. teasing)
este un comportament frecvent care poate induce jena (Keltner, Young, Heerey, Oemig,
& Monarch, 1998; Keltner, Capps, Kring, Young, & Heerey, 2001). În acest caz ceilalţi
pot provoca jena invocând şi exagerând o eroare reală a celui vizat sau inventând una
fictivă.
În altele aproximativ 15% din cazuri jena este trăită doar ca urmare a observării
celuilalt. De cele mai multe ori jena este resimţită atunci când individul urmăreşte
anumite transgresiuni ale convenţiilor sociale ce sunt realizate de membrii grupului din
care face parte. În acest context jena întruneşte calităţile unei emoţii de grup iar
5
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

mecanismul prin care se realizează „asumarea internă a transgresiunii altora” este cel al
identificării. În cazuri mai rare, jena poate fi trăită empatic (Miller, 1987).
În baza acestei clasificări a antecedentelor situaţionale Rowlnad Miller a realizat o
grilă de analiză a antecedentelor situaţionale a jenei 1 . Grila este un instrument foarte util
Lectura #2
în organizarea înţelegerii şi investigării antecedentelor situaţionale ale jenei (pentru un
studiu pe un lot de subiecţi români vezi Nastas, Onici, & Cristea, 2010). Avem
convingerea că ordonarea antecedentelor situaţionale conform măsurii în care emoţia
trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului este de indicat în construcţia
oricărei grile ce urmăreşte identificarea sistematică a antecedentelor declanşatoare ale
oricărei emoţii. Credem că şi defalcarea consecinţelor situaţionale stării emoţionale se
poate face la fel, în conformitate cu acelaşi dimensiuni.

Cunoaşterea şi aprecierea situaţiei

Din punct de vedere al componentei cognitive trebuie să remarcăm câteva


dimensiuni cognitive specifice pentru care jena are valori speciale.
Am arătat în definiţia „normativă” a jenei faptul că ea intervine atunci când, în
mod obiectiv, au fost încălcate standardele cu privire la convenţiile sociale legate de jocul
de rol al actorilor sociali şi sau buna derulare a scenariilor de interacţiune. Una din
dimensiunile cognitive asociate acestei transgresiuni este cea legată de perceperea
gravităţii transgresiunii. Dacă individul percepe, apreciază transgresiunea sa ca fiind una
gravă, aceasta îl poate înclina spre trăirea ruşinii (simultan cu jena sau în manieră
secvenţială: mai întâi o emoţie, apoi cealaltă). Dacă transgresiunea este apreciată ca fiind
una lejeră (ceea ce corespunde în mod obiectiv naturii normei încălcate), individul va
resimţi doar jena.
În acelaşi fel John Sabini şi colegii săi apreciază că „jena pare să fie lipsită de
gravitate” (Sabini, Garvey & Hall, 2001, p. 104). Ei fac apel la două specii ale genului
dramatic – tragedia şi comedia – pentru a scoate mai bine în evidenţă specificul jenei şi,
totodată, de a o departaja pe aceasta de ruşine. Astfel, în opinia acestor cercetători
„ruşinea este apanajul unei tragedii [...], în timp ce jena ţine de farsă” (p. 104). În opinia
noastră, în jenă sunt prezente ambele elemente ale genului dramatic, fiind vorba mai
degrabă de o tragi-comedie: sunt amestecate elemente comice, ce stârnesc zâmbete sau
chiar râsul, cu cele „uşor tragice”, legate de penibilitatea, stupiditatea, stânjeneala,
stupoarea, blocajul actorilor sociali implicaţi. Totuşi, tonalitatea dominantă este cea
comică: tragedia este de suprafaţă, comicul fiind însă autentic şi pregnant. Acest lucru
este evident şi din faptul că chiar cel care este autorul gafei jenante poate resimţi comicul
situaţiei în care se află (imediat, în situaţie sau, mai ales, post-factum). Nu ne face plăcere
să ne amintim sau să destăinuim detalii despre momentele ruşinoase; reamintirea şi
istorisirea însă a momentelor jenante ne poate amuza atât pe noi, cât şi audienţa şi, de
regulă, nu avem reţineri în a le relata ca şi „bancuri reale”.
Conform modelului procesual-cognitiv al emoţiilor ce implică sinele (Tracy &
Robins, 2004; 2007; vezi cursul anterior pentru descrierea detaliată a modelului) ruşinea
se caracterizează prin aprecierea sinelui stabil, global şi greu de controlat ca fiind

1
Prima versiune a grilei a fost propusă de Rowland Miller în 1992 (vezi Lectura #1, p. 193); pentru o ultimă versiune a grilei a se
vedea Miller 1996, p. 52; această grilă este reprodusă şi în Anexa 1 din Lectura #2: Nastas, Onici, & Cristea, 2010, p. 13)

6
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

responsabil de încălcarea normelor. În cazul jenei este greu de departajat dacă


transgresiunea este atribuită sinelui sau comportamentului. Situaţia este oarecum mixtă:
pe de o parte e vorba, de un anume comportament care stă la baza gafei sau periclitării
interacţiunii (asemănare cu vinovăţia), dar în acelaşi timp putem spune că sinele este cel
care apare penibil în situaţia jenantă (asemănare cu ruşinea). Credem că cel mai corect ar
fi să spunem că în jenă individul apreciază că sinele public este cel care se comportă
momentan penibil. Sinele public este o mască socială, un sine vizibil celorlalţi, fiind
considerat de individ adesea drept o aparenţă publică situaţională şi adeseori arbitrară.
Eşecul sinelui public este considerat de individ, pe bună dreptate, ca fiind un rezultat al
unor erori controlabile care nu reflectă natura profundă sau caracterul adevărat al
actorului (sinele adevărat). În acest sens Sabini, Garvey şi Hall (2001) remarcă:

„Dacă cineva [cel ce resimte jena] crede că de fapt nu a manifestat [prin comportamentul
ce produce gafa] o veritabilă carenţă de caracter dar, în acelaşi timp, că audienţa s-ar
putea să creadă că o astfel de carenţă a devenit vizibilă, atunci acea persoană va resimţi
ori jenă ori furie după cum crede că audienţa era îndreptăţită sau nu să-şi imagineze o
astfel de carenţă” (p. 109; în parantezele pătrate sunt texte inserate de noi)

Ţinând cont de citatul de mai sus şi modelul propus de Tracy şi Robins (2004;
2007) putem identifica un alt antecedent cognitiv specific jenei: prezenţa publicului. Deşi
ruşinea şi vinovăţia sunt trăite preponderent în situaţii ce implică prezenţa publicului, ele
pot fi resimţite şi în absenţa acestuia. În cazul jenei prezenţa publicului este o condiţie
necesară, obligatorie (Miller, 1986; 1996). El poate exista fie în mod real, obiectiv (ca
antecedent situaţional obiectiv) dar poate fi doar o prezenţă imaginară (doar ca un
antecedent cognitiv). Ceea ce contează este ca, atunci când s-a produs gafa, în mintea
subiectului să „fulgereze” gândul: „dacă m-ar fi văzut cineva!” (Miller, 1986).
Mai e un ultim aspect important şi specific aprecierii situaţiilor în momentul
resimţirii jenei. Situaţiile în care este resimţită jena sunt, de cele mai multe ori, situaţii-
surpriză: ele intervin pe neaşteptate, pe nepregătite. Acest aspect este implicit situaţiilor
jenante asociate comportamentului personal „accidental eronat”.

Experienţa fenomenologică distinctă

Despre modul în care se resimte experenţial jena am relatat deja cu prilejul


definirii acesteia: e un amestec de blocaj temporar (“te pierzi pe moment cu firea”),
stânjeneală faţă de ceilalţi şi supărare pe sine.
Ceea ce ar mai fi de subliniat ţine de trăiri care, fiind specifice jenei, în acelaşi
timp, o diferenţiează de ruşine. Jena, comparativ cu ruşinea, este o emoţie mai puţin
intensă – e resimţită ca un disconfort mai puţin dureros comparativ cu ruşinea. În acelaşi
timp, urmare a caracterului mixt, tragico-comic, are un gust „dulce-amărui”. Altfel spus,
în cazul jenei „cu un ochi îţi vine să plângi, iar cu celălalt – să râzi”, bineînţeles, în
ordinea enunţată. Această mixare a supărării şi amuzamentului transpare şi la nivelul
manifestărilor non-verbale (mai jos). În cazul ruşinii tendinţa de a resimţi amuzament
lipseşte cu desăvârşire.

7
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

Paternul fiziologic

Activarea specifică a sistemului nervos simpatic

La ora actuală se consideră că jena are un patern specific de activare a sistemului


nervos simpatic (Gerlach, Wilhelm, & Roth, 2003). Are loc creşterea simultană a
presiunii sistolice şi diastolice pe durata întregului epizod jenant. Simultan creşte şi
ritmul bătăilor inimii, dar doar pentru primul minut al trăirii emoţionale după care, cam în
acelaşi interval, acesta revine la nivelul de bază (Harris, 2001). Glanda suprarenală
elimină în sânge cortisol pentru a pregăti organismul să facă faţă circumstanţelor
ameninţătoare (Dickerson, Gruenewald, & Kemeny, 2004). Toate aceste reacţii împreună
alcătuiesc un tablou care face ca jena să aibă o amprentă fiziologică specifică în
comparaţie cu alte emoţii (Herrald & Tomaka, 2002).

Roşirea în jenă

Jena se caracterizează şi prin prezenţa unui patern fiziologic care ajunge inclusiv
vizibil: roşirea. Înroşirea obrajilor şi gâtului este o reacţie fiziologică locală care, în
opinia unora, este specifică în exclusivitate jenei (Miller, 2004; 2007; Edelmann, 2001).
Alţi autori sunt de părere că o astfel de poziţie este radicală, roşirea nefiind absolut
necesară şi specifică pentru funcţionalitatea jenei (de ex., Keltner & Busswell, 1997).
Majoritatea se situează la mijloc: ei consideră că roşirea este cel mai adesea asociată
epizodelor jenante (de ex.: Leary, Britt, Cutlip, & Templeton, 1992), fiind mai frecventă
în cazul persoanelor ce sunt susceptibile să trăiască jena (Leary & Meadows, 1991). De
asemenea marea majoritate a participanţilor chestionaţi consideră că roşirea este mai
curând prezentă în jenă (92%) decât în ruşine (8%; Miller & Tangney, 1994).
Faptul că roşirea nu poate fi controlată (Drummond, 2001) face din acest indicator
fiziologic (care uşor ajunge unul non-verbal, vizibil) un semnal important pentru
reperarea de către semeni a reacţiei afective de jenă. Este important de precizat că roşirea
ca urmare a jenei (în engl. blush) este diferită de înroşirea produsă de exerciţiile fizice,
excitarea sexuală sau intoxicare (în engl. flush; Leary, Britt, Cutlip & Templeton, 1992).

Expresia non-verbală

Dasher Keltner este cel care a făcut primul o încercare de a vedea dacă jena este
identificabilă din punct de vedere non-verbal în contextul altor emoţii (Keltner, 1995).
După mai multe cercetări (Keltner, 1995; Keltner & Buswell, 1996; 1997) s-a identificat
faptul că jena are un set specific de manifestări non-verbale. Cea mai prototipică expresie
statică a jenei se poate urmări în Cadrul 1.
S-a constat însă că cea mai bună recunoaştere a exprimărilor non-verbale ale jenei
(dar şi a altor emoţii sociale complexe, de ex. a ruşinii sau mândriei) se poate face dacă în
locul unei imagini statice (de regulă o poză cu expresia feţei) subiecţilor li se prezintă
secvenţe filmate care includ şi alte părţi ale corpului.

8
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

Cadrul 1
Imaginea statică prototipică expresiei non-verbale a jenei

Descrierea pozelor: zâmbet inhibat, mişcarea capului în jos,


atingerea feţei prin umbrirea ochilor sau buzelor (doar pe poza din dreapta)

Secvenţa non-verbală tipică pentru jenă se compune dintr-o serie de acţiuni ale
feţei şi posturi ale corpului şi capului care durează aproximativ 5-6 secunde. Ea include,
în ordinea enumerării, următoarea succesiune de acţiuni:
‰ evitarea privirii fixe, privirea în jos;
‰ zâmbet inhibat / controlat, doar cu partea de jos a feţei (“ochii nu zâmbesc”);
‰ întoarcerea buzelor înspre jos arătând un zâmbet jenat;
‰ din nou un zâmbet inhibat;
‰ privire migratoare (stânga-dreapta);
‰ mişcarea capului în jos;
‰ completată opţional cu tendinţa de atingere a feţei (în special umbrirea buzelor
sau a ochilor)

S-a constat că acest afişaj emoţional diferă de cele specifice amuzamentului sau
ruşinii (Keltner, 1995 ; Keltner & Buswell, 1996 ; 1997) iar subiecţii sunt abili în a
recunoaşte această secvenţă non-verbală drept expresie a jenei, chiar dacă sunt dintr-o
cultură mult diferită de cea nord-americană. Astfel, Haidt & Keltner (1999) au arătat
expresia non-verbală a jenei (poze similare celor din Cadrul 1) împreună cu pozele altor
emoţii unor subiecţi din India şi aceştea au reuşit să identifice în ea manifestarea emoţiei.

Tendinţe şi consecinţe comportamentale

Tendinţa acţională dominantă este cea de politeţe: după ce ai comis o gafă îţi cer
scuze şi încerci să repari greşeala. Dacă în cazul vinovăţiei tendinţa de reparare a
transgresiunii se referă la încercarea de a remedia paguba produsă celuilalt, în jenă se
încearcă în primul rând salvarea „feţei eului public”. Împreună, afişajul non-verbal şi cel
verbal, prezintă manifestarea unei recunoaşteri a statutului inferior faţa de ceilalţi; cel
9
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

jenant pare să spună „am greşit, îndurare fraţilor!”. Pentru că situaţia are o natură mixtă
tracico-comică, pentru a fi pe plac audienţei şi a fi în ton cu aceasta, audienţă ce este deja
simultan scandalizată, dar şi se amuză, individul poate potenţa mai mult latura comică
prin chicotire sau chiar râs.

Teorii asupra jenei


Există mai multe perspective prin care este explicată prezenţa jenei în paleta
manifestărilor emoţionale umane. Prezentăm succint mai jos două dintre cele mai
infleunte perspective teoretice. Ele diferă după cum plasează accentul mai mult pe faptul
că prin intervenţia evenimentului jenant se produce o ruptură la nivelul bunei derulări a
teatrului socio-cultural sau că asistăm la o pierdere temporară a feţei şi imaginii eului ce
aparţine actorului social ce a gafat.

Teoria eşecului teatral sau a rupturii sociale

Irvin Goffman (1967) este sociologul care primul atenţionează asupra faptului că,
odată ajunşi a fi actori în spectacolul vieţii, toţi indivizii bine crescuţi trebuie să respecte
cu diligenţă scenariile şi riturile socio-culturale, precum şi prescripţiile de roluri. Fiecare
actor social trebuie să-şi depună toată silinţa pentru aşi executa cât mai competent şi
armonios rolurile, având grijă să nu pericliteze interacţiunile sociale.
În continuarea ideilor formulate de Goffman, jena apare atunci când cineva
produce o periclitare, o ruptură în buna derulare a interacţiunilor sociale (Parrott, Sabini,
& Silver, 1988). Actorul social eşuează în primul rând în rolul său public, iar mai apoi, pe
cale de consecinţă, dă peste cap scenariul evenimentului în care juca acel rol. Din acest
punct de vedere jena este cauzată în mod direct de conştientizarea de către actor a
faptului că a eşuat în rolul său şi a periclitat scenariul interacţiunilor sociale la care
particupa (Silver, Sabine & Parrott, 1987). Această perspectivă nu leagă resimţirea jenei
nemijlocit de scăderea stimei de sine.
Într-o astfel de tratare a jenei se poate remarca o tentă vădit sociologică. Mai jos
prezentăm o viziune preponderent psihologică asupra jenei.

Teoria pierderii aprecierii şi stimei de sine

Conform poziţiei exprimate de alţi autori (de ex. Miller & Leary, 1992) jena este
resimţită în special ca urmare a unui proces de evaluare socială a sinelui. Acastă evaluare
socială a sinelui se realizează de două instanţe: una internă (prin auto-evaluare) şi una
externă (prin evaluarea din partea audienţei). Individul care a gafat se auto-evaluiază şi
constată o anume pierdere a respectului de moment faţă de sine însuşi. În acelaşi timp el
este evaluat de audienţă şi resimte că aprecierea de moment din partea celorlalţi este şi
ea pierdută. Astfel, eul public al individului care a gafat are două “căderi”: în faţa sa şi în
faţa celorlalţi.

10
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

Unii dintre autorii ce împărtăşesc viziunea precum că jena survine ca urmare a


pierderii respectului sau stimei de sine preferă să accentueze „căderea în ochii altora” ca
fiind cea mai relevantă (Miller & Leary, 1992; Miller, 1996); alţii consideră preponderent
relevant faptul că intervine o “cădere în ochii tăi” (Modigliani, 1968, 1971). Viziunea
noastră este că ambele pierderi în evaluarea sinelui – cea internă şi externă – se produc
simultan şi este greu să faci o ierarhie în acest sens.

Compararea teoriilor propuse

Pentru că ambele teorii pun accentul pe factori diferiţi ca fiind determinanţii


hotărâtori ai jenei Parrott, Sabini & Silver (1988) au realizat un studiu prin care au
urmărit să vadă care este impactul relativ al fiecărui factor. Ei au manipulat simultan, în
perimetrul aceluiaşi design experimental, ambele variabile: pierderea stimei de sine şi
producerea rupturii sociale. Cercetătorii au expus participanţii – studenţi de ambele
genuri – la câteva scenarii în care cei doi factori aveau valori diferite. În unul din scenarii
participanţii erau rugaţi să-şi imagineze că, încercând să-i facă curte unui coleg sau unei
colege de serviciu, avansează o invitaţie în oraş. În versiunea întitulată „refuz tranşant”
interlocutorul imaginar refuză în mod direct şi hotărât tentativa întâlnirii romantice. Prin
acest refuz tranşant sunt afectate simultan atât stima de sine a celui refuzat cât şi buna
derulare a interacţiunilor sociale. În versiunea „scuzei transparente” interlocutorul
imaginar refuză politicos întâlnirea romantică explicând totodată că şi-a făcut o regulă să
nu accepte asemenea propuneri din parte colegilor de serviciu de gen opus. În acelaşi
timp subiectul este informat că scuza este falsă: el aflase anterior că acea persoană
avusese o relaţie amoroasă cu un alt angajat. Prin oferirea scuzei transparente se păstrează
buna derulare a interacţiunilor sociale deşi stima de sine a celui refuzat este afectată. În
ultima versiune a acestui scenariu, întitulată „scuza credibilă” totul este la fel ca în
versiunea anterioară, lipsind doar informaţia cu privire la falsitatea scuzei: principiul
precum că cineva nu vrea să aibă relaţii amoroase la serviciu pare o scuză credibilă.
Conform opiniei autorilor într-o astfel de situaţie atât buna derulare a interacţiunilor
sociale cât şi stima de sine sunt protejate şi neafectate.
Rezultatele obţinute de autori au confirmat faptul că, deşi în condiţia „scuza
transparentă” s-a observat o scădere semnificativă a stimei de sine, aceasta nu a cauzat o
creştere semnificativă a trăirii jenei. În acelaşi timp, deşi stima de sine a scăzut la fel de
mult în situaţia „refuz tranşant” şi „scuza transparentă” doar în primul caz, atunci când a
fost periclitată buna relaţionare socială, jena a fost resimţită semnificativ mai intens de
către participanţi. Conform acestui studiu, se pare că rolul hotărâtor în determinarea trăirii
jenei îi revine perceperii pe care o are actorul social că prin acţiunile sale, prin jocul de
rol defectuos, a cauzat o perturbare a scenariului interacţiunilor sociale producând o
discontinuitate, o ruptură a acestora.

Două feţe ale unei monezi: gafele şi blocajele sociale neaşteptate

Într-un studiu realizat ulterior Sabini, Siepmann, Stein, & Meyerowitz (2000) au
revenit asupra disputei dintre cele două teorii afirmând că ambele ar avea dreptate, dar
fiecare cu privire la un subset din situaţii ce determină jena. Astfel, autorii ajung la

11
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

concluzia că situaţiile declanşatoare ale jenei (alias, antecedentele situaţionale) pot fi


grupate în două mari clase. Cele mai numeroase incidente care produc jena ar fi cele
cauzate de „faux pas”, de gafele publice pe care le comite individul prin acţiunile sale
(vezi corespondenţa cu clasificarea propuse de Miller, 1992; 1996). Atâta timp cât ele
implică acţiunile şi responsabilitatea personală, este inevitabil că ele determină o scădere
a stimei de sine.
Dar uneori jena rezultă ca urmare a unor periclitări a interacţiunilor sociale în care
individul se găseşte plasat pe neaşteptate de alte persoane sau prin proasta conjunctură a
mai multor factori. În aceste situaţii nu „individul este jenant” prin ce face ci el este „pus
în situaţii jenante” de către ceilalţi, ajunge să participe la „interacţiuni nedorite sau
nepotrivite”. De exemplu, încercaţi să vă imaginaţi empatic cum se vor simţi mirele şi
mireasa atunci când, la cununia civilă, se prezintă prietenul cel mai bun al mirelui şi-i
spune miresei că o iubeşte mai mult decât cel care-i este acum alături şi că ea ar trebui să-
şi părăsească mirele şi să se căsătorească cu el, căci altfel va regreta o viaţă întreagă!
În cazuri cu totul speciale, de exemplu, individul poate resimţi jena fie şi doar ca
urmare a faptului că este aleatoriu selectat de către profesor dintr-un grup de studenţi,
ridicat în picioare, în timp ce ceilalţi colegi sunt invitaţi să-l privească (Lewis, 2000);
altădată simpla laudă publică şi neaşteptată a meritelor, prin simplul fapt că atrage atenţia
excesivă a celorlalţi, poate provoca jenă în locul mândriei (Miller, 1992).
În acestea şi alte cazuri, foarte diferite ca factură, individul nu are de ce să-şi
scadă aprecierea sinelui (nu a făcut nimic rău, nu a greşit) dar prin regăsirea sa în
epicentrul unei interacţiuni stânjenitoare, nedorite, nepotrivite sau ciudate poate resimţi
jena.

Funcţiile jenei
Funcţiile pe care le îndeplineşte prezenţa jenei în repertoriul psiho-afectiv al
individului şi în interiorul societăţii se mulează oarecum pe consecinţele celor două teorii
majore expuse mai sus.

Recunoaşterea gafei şi căutarea reconcilierii

Cel care a periclitat buna derulare a ritualurilor sociale riscă pedeapsa oprobiului
social, chiar ostracizarea. În acelaşi timp, dacă individul recunoaşte public şi imediat gafa
sau greşeala comisă, anunţând scuze verbale şi sau afişând nonverbal manifestări de
căinţă şi căutare a împăcării cu ceilalţi, el poate fi iertat. În viziunea lui Dacher Keltner
(1995) manifestările non-verbale ale jenei seamănă foarte mult cu manifestările similare
ce se regăsesc la alte specii sociale. Etologii le clasifică drept comportamente de
reconciliere sau de „căutare a împăcării” cu ceilalţi (în engl. appeasement). Prin astfel de
comportamente se arată simultan recunoaşterea transgresiunii, acceptarea scăderii în
rangul social dar şi cererea tacită de a fi iertat şi re-acceptat în grupul de semeni şi
circuitul interacţiunilor sociale.
Manifestările non-verbale ale jenei la oameni ar avea acest rol de căutare a unei
reconcilieri cu audienţa afectată de gafa produsă. Şi ele chiar reuşesc să producă acest

12
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

efect. De exemplu, Semin şi Manstead (1982) au manipulat experimental manifestarea


jenei (afişarea non-verbală a emoţiei vs. absenţa afişării) şi repararea pagubei (prezentă
comportamentului reparatoriu vs. absenţa acestuia) urmărind modul în care acestea
influenţează percepere şi evaluarea subiectului ce comite o gafă. Cei doi cercetători au
prezentat subiecţilor un incident filmat într-un supermarket. Toţi participanţii urmăreau
cum un cumpărător lovea, din neatenţie, cu căruţul, un teanc înalt cu role de hârtie
igienică iar acestea se împrăştiau pe jos. În continuare, o jumătate dintre subiecţi
urmăreau afişarea non-verbală a jenei manifestată de cumpărător, în timp ce pentru
ceilalţi participanţi, cumpărătorul nu afişa nici o reacţie emoţională. Prin secvenţele finale
era manipulată cea de-a doua variabilă independentă: o parte din participanţi era expusă
la imagini în care cumpărătorul refăcea teancul de role la loc, în timp ce ceilalţi vedeau
cum el pleacă fără să-şi repare greşeala. Rezultatele au arătat că atât afişarea non-verbală
a jenei cât şi repararea greşelii duc la o raportare mai pozitivă faţă de cumpărător, deşi
efectele lor sunt separate (nu s-a găsit un efect de interacţiune, ci doar efecte simple).
Experimentul realizat de Semin şi Manstead (1982) a relevat faptul că simpla
expunere a jenei, chiar în absenţa comportamentului reparatoriu, face ca publicul ce asistă
la producerea gafei să aibă o impresie semnificativ mai bună despre autorul acesteia. Într-
un alt studiu similar, care a pornit de la acelaşi tip de situaţie şi gafă – cauzarea unui
prejudiciu de către un cumpărător, – de Jong (1999) a manipulat un alt aspect vizibil şi
specific al jenei: roşirea. Subiecţii care au urmărit versiunea în care cumpărătorul a roşit
după incident l-au evaluat semnificativ mai pozitiv comparativ cu cei care au urmărit
aceiaşi înregistrare în care roşirea nu era prezentă. În aceiaşi ordine de idei, Semin şi
Papadopoulou (1990) au arătat că părinţii îşi pedepsesc mai lejer copii care s-au
comportat neadecvat în public atunci când aceşitea afişează trăirea jenei, comparativ cu
situaţiile în care nu o fac.

Căutarea suportului social

Simultan cu căutarea reconcilierii şi re-acceptării sociale din partea celorlalţi


oamenii resimt nevoia să-şi restabilească respectul şi stima de sine afectată. În acest sens,
prin comunicarea non-verbală a faptului că sunt jenaţi, ei caută un sprijin din partea
celorlalţi pentru aşi putea redresa respectul temporar pierdut. Dacă cel care a gafat
recunoaşte greşeala comisă jenându-se, totodată cerându-şi explicit (verbal) şi sau
implicit (non-verbal) scuze, e politicos şi, totodată mărinimos din partea audienţei să-i
ofere ajutor. De cele mai multe ori replicile de susţinere ale celor prezenţi îmbracă forme
de genul: „Lasă, nu-ţi mai fă griji, oricui i se poate întâmpla!” sau „Am păţit-o şi eu la
fel”.
Putem spune că în cazul afişării jenei audienţa, iniţial scandalizată de gafă (dar şi
amuzată de ea), s-ar afla într-un fel de „capcană a etichetei şi politeţii”: ea îşi inhibă
pornirile de manifestare a dezaprobării, acceptând mai degrabă să ierte şi să ajute pe cel
jenat. O vorbă veche se potriveşte perfect acestei situaţii: „capul plecat sabia nu taie!”
(re-vedeţi pozele din Cadrul 1).

13
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Titlul cursului: Jena G

Lecturi obligatorii
pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs

Lectura #1

Miller, R. S. (1992). The nature and severity of self-reported embarrassing circumstances. Personality and
Social Psychology Bulletin, 18, 190-198.

Lectura #2
Nastas, D., Onici, O., & Cristea, M. (to appear in 2010) 2 . Systematic and comprehensive investigation of
situational antecedents of embarrassment and other socio-moral emotions. Bulgarian Journal of
Psychology.

2
Sudenţii au primit varianta română a articolului; faţă de original această variantă este suplimentată cu o anexă în plus: grila folosită
de Miller (1996).

14
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G