Sunteți pe pagina 1din 21

D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Curs № 5
ATRACŢIA ŞI RESPINGEREA INTERPERSONALĂ
suport de curs
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS G

2010-2011

Cuprins:

Atracţia interpersonală
Definiţie
Apropierea în spaţiu
Proximitatea geografică
Proximitatea arhitecturală
Proximitatea fizică
Mecanismele influenţei exercitate de proximitate
Expunerea repetată şi familiaritatea
Mecanismele influenţei simplei expuneri
Când simpla expunere produce respingere

Potrivirea calităţilor interpersonale


Importanţa similarităţii
Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor
Similaritatea în familie şi cupluri
Similaritatea gradului de atractivitate fizică
Primatul divergenţei
Modelul atracţiei interpersonale

Rezumatul temei

Concepte şi noţiuni cheie


Lecturi obligatorii
Lecturi de aprofundare
Referinţe bibliografice

* * *

În cursul anterior am discutat despre motivaţia profund umană de a iniţia


contacte cu ceilalţi, de a forma şi menţine relaţii interpersonale. Este adevărat însă că,
în satisfacerea acestei nevoi suntem selectivi: nu abordăm toate persoanele pe care le
întâlnim, nu ne dorim să comunicăm frecvent cu toţi cei cu care am interacţionat
vreodată, nu stabilim relaţii interpersonale apropiate cu oricine, chiar dacă eventual
suntem nevoiţi să comunicăm frecvent. Ce face diferenţa? Pur şi simplu, chiar de la
primele interacţiuni, faţă de unii oameni cu care intrăm în contact ne simţim atraşi
mai mult decât de alţii. Cu unii am dori să ne întâlnim şi să comunicăm din nou, pe
când pe alţii am prefera să nu-i revedem, eventual chiar îi evităm. Atitudinile noastre
iniţiale faţă de ceilalţi stau la baza apropierii sau distanţării dintre oameni; în timp,

1
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

atracţia interpersonală 1 se poate transforma într-o relaţie interpersonală intimă de


genul prieteniei sau dragostei; opusul e la fel valabil: simpla antipatie sau repulsie
interpersonală iniţială poate degenera în ură şi duşmănie.
La fel ca şi nevoia de asociere, atracţia şi antipatia sunt influenţate de factori
personali şi situaţionali. În acest material vom insista în special asupra factorilor care
favorizează sau amplifică atracţia interpersonală.

Atracţia interpersonală

Definiţie

Atracţia interpersonală se referă la impulsul pe care-l resimţim de a căuta


compania unui anume individ. „Magnetismul” pe care-l resimţim faţă de o anume
persoană poate fi cel mai bine descris cu ajutorul conceptului de „atitudine”. Dacă ar
fi să folosim o definiţie cât mai simplă dar intuitivă, atitudinea este simultan o
evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a ne raporta
la sau a ne situa faţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul
nostru. Putem avea atitudini virtual despre orice ne-ar putea trece prin minte: putem
avea atitudini despre obiecte, persoane, grupuri, evenimente dar şi despre idei, valori
sau propria persoană. Se obişnuieşte ca atitudinile să fie triate şi ordonate după cum
sunt pozitive sau negative, având şi un grad diferit de intensitate, de la foarte pozitive
până la foarte negative. Atunci când evaluarea are ca obiect o persoană spunem că „ne
place” de cineva (corespunde unei atitudini pozitive), „ne displace” (denotă o
atitudine negativă) sau „ne este indiferent” (echivalentul atitudinii neutre). Atracţia
interpersonală este expresia unei atitudini puternic pozitive faţă de o anume
persoană, resimţită ca o plăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoană.
Atracţia interpersonală este liantul care poate determina în timp ca interacţiunile
iniţiale între două persoane să se structureze şi să se sedimenteze sub forma unor
relaţii interpersonale de lungă durată cărora le spunem „prietenie” sau „dragoste”.

Apropierea în spaţiu

Pentru ca două persoane să ajungă să-şi formeze atitudini interpersonale şi


eventual să resimtă atracţie unul faţă de celălalt trebuie să fie respectată cea mai
elementară condiţie: cele două persoane trebuie să aibă oportunitatea de a intra în
contact una cu alta. Pentru aceasta cele două persoane trebuie să se afle aproape unul
de altul, între ele trebuie să existe o anume proximitate sau apropiere în spaţiu. În
continuare vom analiza impactul diferitor forme de proximitate – geografică,
arhitecturală, fizică – asupra atracţiei interpersonale.

Proximitatea geografică

Cum reuşim să intrăm în contact unul cu celălalt? Dacă excludem Internetul,


chat-ul, e-mail-ul, telefonul, scrisorile şi telepatia ca modalităţi de a lua un prim

1
Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată
„Concepte şi noţiuni cheie”.

2
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

contact unul cu celălalt nu ne rămâne decât cea mai simplă şi străveche modalitate: să
ne întâlnim cândva, undeva, adică în mod explicit, „în carne şi oase”.
Care este şansa să-l întâlniţi „pe viu” pe Paulo Coelho? Dar care sunt şansele
de-al întâlni pe Gabriel Liiceanu? Dar ce ziceţi despre şansele de al cunoaşte personal
pe Dan Lungu? Toţi sunt oameni cu notorietate, mai mult sau mai puţin cunoscuţi,
mai ales prin ceea ce au scris. Diferenţa dintre ei constă, pe lângă multe altele, şi în
faptul că primul locuieşte în Brasilia, la Copacabana, al doilea – la Bucureşti, în timp
ce ultimul – la Iaşi. E infim de puţin posibil să-l fi cunoscut sau că-l veţi cunoaşte
vreodată personal pe Paulo Coelho, e greu de crezut că aţi interacţionat sau veţi
interacţiona vreodată cu Gabriel Liiceanu, dar e destul de posibil să fi comunicat deja
cu Dan Lungu sau să ajungeţi să-l cunoaşteţi în realitate în viitorul apropiat. Mai mult
decât atât, este foarte probabil că l-aţi văzut pe Dan Lungu de câteva ori deja. Am dat
un exemplu oarecum parţial nepotrivit: toate cele trei persoane amintite sunt, deşi în
proporţie diferită, persoane cu vizibilitate publică, iar faţă de astfel de persoane de
regulă ajungem să ne formăm atitudini fără un contact personal, via mass-media. Dacă
în locul lor am alege însă persoane simple, fără notorietate publică, păstrând intacte
localităţile, şansele ar rămâne aceleaşi: cu cât mai departe din punct de vedere
geografic este un om faţă de celălalt cu atât mai puţin probabil este că cei doi vor
ajunge să se cunoască, să aibă atitudini pozitive unul faţă de celălalt şi, poate chiar să
devină prieteni.
Un studiu clasic şi frecvent citat în manualele de psihologie socială ne oferă o
dovadă evidentă a importanţei proximităţii geografice. James Bossard (1932) a studiat
certificatele de căsătorie eliberate într-un orăşel din America anilor 30 din secolul
trecut. Cercetătorul a constat o corelaţie între distanţa dintre blocuri şi numărul de
căsătorii. Analizând locul naşterii tinerilor căsătoriţi în ultimii câţiva ani a constatat
că, 1/3 din ei locuiau anterior căsătoriei la doar cinci blocuri distanţă unul de altul.
Mai mult decât atât, 12% din cei căsătoriţi au locuit anterior căsătoriei în acelaşi bloc!
Sigur, aceste rezultate vi se pot părea neaşteptate şi neconcordante cu experienţa
maritală a tinerelor de astăzi. Trebuie să ţineţi cont însă de câteva aspecte legate de
populaţia investigată. Cercetarea realizată de Bossard (1932) a vizat un orăşel
muncitoresc din acele timpuri, orăşel cu o mare stabilitate a populaţiei şi un indice
foarte redus de emigrare. Marea majoritate a tinerilor din acel orăşel nu plecau pentru
studii universitare sau să lucreze în altă parte: ei se căsătoreau şi îşi găseau rostul
unde se născuseră. Din punct de vedere arhitectural acel orăşel arăta cum arată vechile
cartiere socialiste de pe la noi: era alcătuit doar din blocuri „tip cutii”, cu multe etaje
şi scări, amplasate destul de înghesuit şi comasat. În aceste condiţii proximitatea
geografică – măsurată ca şi distanţă dintre blocuri – avea o putere hotărâtoare asupra
preferinţelor maritale ale tinerilor.
Dar nu numai distanţa dintre blocuri poate fi importantă pentru atracţia
interpersonală. Poate deveni relevant chiar modul în care este concepută arhitectural o
clădire.

Proximitatea arhitecturală

Leon Festinger, Stanley Schachter şi Kurt Back (1950) au făcut un celebru


studiu asupra atracţiei interpersonale în campusul studenţesc. Pentru derularea
cercetării au fost selectate mai multe cămine de familişti situate în aceiaşi parte a
campusului. Toate clădirile erau la fel, având două niveluri cu câte 5 apartamente pe
fiecare nivel (vedeţi mai jos schiţa din Cadrul 1). La începutul anului şcolar

3
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

cercetătorii au aranjat lucrurile astfel încât cazarea familiilor să se realizeze aleator.


De asemenea s-au asigurat asupra faptului ca studenţi din acelaşi cămin să nu se fi
cunoscut anterior.

Cadrul 1
Arhitectura căminelor de familişti din studiul realizat de
Festinger, Schachter & Back (1950)

La finele anului universitar cercetătorii au constatat că relaţiile de atracţie şi


prietenie dintre familişti s-au format ... în funcţie de particularităţile arhitecturale ale
clădirilor şi ocuparea apartamentelor. Cel mai bun predictor al probabilităţii apariţiei
unor relaţii interpersonale apropiate dintre două familii a fost ... distanţa de la o uşă la
cealaltă. Altfel spus, cu cât mai aproape erau uşile dintre două apartamente cu atât era
mai mare probabilitatea ca, după un an academic, familiile ce ocupau acele
apartamente să fi afirmat că au devenit prieteni! Dar nu numai distanţa fizică – cea de
la o uşă la alta – este importantă.
Reveniţi asupra schemei din Cadrul 1. Care credeţi că au fost cele mai
„atractive” sau „populare” cupluri? Locatarii căror apartamente au ajuns prieteni
pentru majoritatea cuplurilor?
Rezultatele au confirmat ipoteza autorilor, conform căreia apartamentele care
sunt amplasate în locuri cu un trafic intens vor face din locatarii săi cele mai atractive
persoane din bloc. Astfel, studenţii din apartamentele care se aflau cel mai aproape de
scări şi sau cutiile poştale formau cele mai multe relaţii de prietenie cu celelalte
familii. Cercetătorii au apreciat că aceste apartamente – în special apartamentele 1, 4
şi 5 din schema de mai sus – erau la cea mai mică distanţă funcţională faţă de ceilalţi:
prezenţa scărilor şi sau a cutiilor poştale creşteau implicit posibilitatea şi frecvenţa
interacţiunilor cu ceilalţi, facilitând apropierea între cupluri.
Am văzut că distanţa fizică şi distanţa funcţională la nivelul unei clădiri ne pot
influenţa atracţia pe care o resimţim pentru ceilalţi. Dar dacă ne limităm şi mai mult
distanţa? Ce se întâmplă dacă suntem aproape de cineva într-o cameră şi, eventual,
această apropiere se repetă de mai multe ori?

Proximitatea fizică

E cunoscut faptul că prietenii tind să se aşeze în aceeaşi bancă (urmăriţi, de


exemplu, chiar modul în care vă alegeţi personal locul atunci când veniţi la un curs

4
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

sau seminar). O astfel de proximitate este un rezultat sau o cauză al relaţiilor


interpersonale? Ambele influenţe sunt posibile: este evident că într-o sală de curs
oamenii caută să fie aproape de prieteni după cum este adevărat şi faptul că simpla
apropiere repetată faţă de colegul de bancă poate genera o relaţie de prietenie!
Pentru a demonstra o astfel de ipoteză Mady Segal (1974) a aşezat la începutul
unui an şcolar în ordinea alfabetică cursanţii anului I de la Academia de Poliţie. Pe
parcursul întregului an cursanţilor le era interzis să-şi schimbe locul din clasă.
Ordinea alfabetică a fost strict respectată şi la cazarea acestora. La finele cursului
relaţiile interpersonale erau … în funcţie de distanţa numelor din catalog, respectiv,
distanţa fizică din clasă şi cămin!
Proximitatea fizică sau distanţa dintre corpuri funcţionează la fel şi dincolo de
sălile de curs sau cămine, în orice situaţie de comunicare interpersonală. Vă place
călătoria cu mijloacele de transport în comun la orele de vârf? E prea puţin probabil.
Pe lângă aşteptarea în staţie, durata mult prea lungă a călătoriei în sine, ne displace cel
mai mult aglomeraţia şi înghesuiala. Resimţim un disconfort legat de faptul că
persoane necunoscute îşi apropie corpul lor mult prea mult de al nostru, eventual
lipindu-se de noi în înghesuiala creată. Sentimentul neplăcut pe care-l resimţim
rezultă şi din faptul că ne este încălcat spaţiul personal – o zonă în jurul corpului
nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească pentru că altfel ne violează intimitatea
şi confortul psihologic. Desigur, atunci când călătorim la o oră de vârf ne aşteptăm la
îmbulzeală şi o acceptăm, ceea ce nu o face însă şi plăcută.
Edward Hall (1966) a constat că mărimea spaţiului personal variază de la o
situaţie la alta. Unul din factorii care influenţează mărimea acestuia este natura
interacţiunii şi relaţiile preexistente cu persoanele cu care comunicăm. Astfel, pentru
cultura americană din acel moment, s-a constat că există o următoare diferenţiere a
spaţiului de poziţionare interpersonală:
• Comunicarea cu persoanele foarte apropiate: distanţa dintre persoane este
sub 0,5 m;
• Comunicarea cu cunoştinţe şi prieteni: 0,5 m – 1,2 m;
• Comunicarea socială ocazională cu străinii:1,2 m – 3,5 m;
• Comunicare publică: 3,5 m – 7,5 m sau pana unde se aude în mod normal
vocea unui om (de ex., o prelegere, o şedinţă de judecată)

Oamenii nu doar se poziţionează mai aproape sau mai departe unul de altul în
funcţie de relaţiile interpersonale preexistente ci apreciază în mod diferit o persoană
necunoscută ţinând cont de apropierea acesteia în spaţiu. Albert Mehrabian (1968a) a
rugat un grup de subiecţi să-şi imagineze că o persoană necunoscută se află la o
distanţă de un metru de ei în timp ce un alt grup făcea acelaşi lucru, dar plasând
imaginar necunoscutul la o distanţă de doi metri de sine. Cei care au vizualizat
persoana necunoscută ca aflându-se mai aproape de sine au apreciat-o ca fiind mai
atractivă. Într-un alt studiu subiecţii erau rugaţi să afişeze posturi diferite stând într-un
scaun şi imaginându-şi că pe un alt scaun se află o persoană pe care o plac sau nu. S-a
constat că atunci când subiecţii îşi imaginau o persoană plăcută amplasau scaunul lor
semnificativ mai aproape de „necunoscutul imaginar” comparativ cu situaţiile în care
îşi imaginau prezenta unor indivizi dezagreabili (Mehrabian, 1968b).
Normele de poziţionare sau distanţa din timpul comunicării cu celălalt sunt
supuse influenţelor culturale. De exemplu, comunicarea interpersonală în culturile de
tip colectivist presupune o mai mare apropiere dintre cei doi. Astfel, pentru un arab
comunicarea cu un străin se realizează la doar 30 cm în timp ce pentru americani

5
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

distanţa minimă care respectă spaţiul personal este de patru ori mai mare – 120 cm
(Watson & Graves, 1966). E uşor de imaginat disconfortul comunicării dintre un arab
şi un american care încearcă să încheie o afacere fără a fi sensibili sau informaţi în
privinţa normelor de distanţare spaţială practicate în cele două culturi. Americanul va
socoti arabul ca fiind nepoliticos de familiar în timp ce arabul va interpreta distanţarea
americanului ca pe un semn de respingere şi discriminare.

Mecanismele influenţei exercitate de proximitate

De ce totuşi proximitatea, în diversele ei forme, produce o creştere a atracţiei


interpersonale? În viziunea psihologiei sociale actuale există mai multe explicaţii
convergente. Mai întâi de toate, după cum am arătat mai sus, proximitatea oferă însăşi
posibilitatea iniţierii unei interacţiuni şi comunicări interpersonale.
Apoi, după ce ajungem să întâlnim frecvent o persoană în anumite spaţii,
poate apărea o identificare spaţială comună – „este din acelaşi bloc cu mine”, „e din
acelaşi liceu” etc. S-a demonstrat în mod repetat faptul că simpla plasare a sinelui
împreună cu alte persoane într-o categorie cognitivă comună facilitează apropierea şi
atracţia interpersonală.
Apropierea în spaţiu are şi o funcţie de „optimizare a costurilor” relaţiilor
interpersonale. Prin stabilirea relaţiilor interpersonale omul obţine beneficii
(companie, aprobare socială, suport afectiv, ajutor efectiv etc.) dar în acelaşi timp
menţinerea relaţiilor interpersonale implică şi costuri, în special „costuri de
întreţinere”. Orice relaţie interpersonală se poate asemui unui rug care trebuie
întreţinut: dacă nu pui la timp vreascuri, acesta se va stinge. La fel se întâmplă si cu
relaţiile interpersonale: dacă nu te vezi mult timp cu o persoană, relaţia se „răceşte”
sau chiar se „stinge”. Altfel spus, dacă o persoană este mai aproape în spaţiu ne este
mai uşor să întreţinem o relaţie interpersonală.
Proximitatea este importată şi într-o manieră aparent paradoxală: ea poate
induce automat o apreciere pozitivă şi atracţie interpersonală pentru simplul fapt că
persoanele pe care le considerăm apropiate sunt de regulă frecvent în preajma noastră.
După cum au arătat şi experimentele lui Mehrabian (1968a; 1968b) menţionate mai
sus, suntem susceptibili în a face şi o inferenţă inversă de genul „pentru că ieşti
aproape îmi eşti apropiat”.
În spatele cauzelor posibile ce favorizează impactul apropierii în spaţiu asupra
atracţiei interpersonale se află însă inevitabila creştere a gradului de cunoaştere
interpersonală. Cu atât mai des ne întâlnim şi cu cât mai aproape ne aflăm unul de
celălalt cu atât mai mult şi inevitabil va creşte gradul nostru de familiaritate. Dar
despre asta puţin mai jos.

Expunerea repetată şi familiaritatea

Aduceţi-vă aminte de primele zile de studenţie. Mai ales pentru cei veniţi din
altă localitate totul părea nou: clădirile universităţii, modul de organizare a orelor,
cantina, căminul şi mai ales oamenii care vă înconjurau. Pentru mulţi acest nou
început din viaţa personală a fost resimţit ca fiind destul de stresant. Însă doar după
câteva zile sau săptămâni aţi început să constataţi că noua realitate şi oamenii din ea
devin din ce în ce mai cunoscute, mai familiare. Începuserăţi să vă obişnuiţi cu
arhitectura clădirilor, cu modul de organizare a orelor, cu cantina şi căminul.
Constatarăţi că din masa iniţial diformă de oameni începeţi să distingeţi şi să

6
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

recunoaşteţi feţele unor persoane: cadrele didactice, colegii de grupă, personalul


administrativ, locatarii căminului. Astfel ajungeţi să saluţi tot mai multă lume, să
discutaţi cu mai multe persoane. Începeţi se vă simţiţi mai bine, stresul iniţial se
reduce sau chiar dispare. Pentru marea majoritate a oamenilor creşterea familiarităţii
este asociată cu emoţii pozitive, iar emoţiile pozitive sunt ingredientul primar şi
esenţial al atracţiei interpersonale (vezi mai jos şi Cadrul 2).
Robert Zajonc (1968) a fost cel care a atras atenţia psihologilor sociali asupra
faptului că expunerea repetată la un stimul determină o evaluare tot mai pozitivă a
acestuia. Mai mult decât atât, nu contează natura stimulului, relevanţa lui sau
procesarea conştientă a acestuia: simpla expunere este suficientă. Numeroase
cercetări au confirmat faptul că odată cu creşterea numărului de expuneri oamenii
ajung să aprecieze tot mai pozitiv figuri geometrice, simboluri, cuvinte din limbi
străine, locuri, feţele persoanelor necunoscute. Iată doar câteva dovezi în acest sens.
Imaginaţi-vă că ori de câte ori participaţi la un curs regăsiţi în unul din
colţurile tablei o serie de cuvinte (mai exact, ieroglife) a căror semantism vă este
necunoscut. În mod evident aceste cuvinte nu au nimic cu tematica cursului,
profesorul le ignoră în totalitate, dar ele sunt prezente pe durata întregului semestru.
Ceea ce veţi pierde însă din vedere este faptul că aceste ieroglife sunt diferite de
fiecare dată: unele dintre ele apar mai des iar altele mai rar, variază şi ordinea scrierii
acestora. La finele semestrului profesorul vă surprinde prin a vă cere să completaţi un
chestionar la care nu vă aşteptaţi. Chestionarul prezintă o serie de ieroglife iar
dumneavoastră trebuie să apreciaţi care dintre acestea vă plac cel mai mult, sunt mai
atractive din punct de vedere estetic. Chestionarul conţine toate ieroglifele care au
apărut vreodată, suplimentate şi cu ieroglife pe care nu le-aţi văzut.
Rick Crandall (1972) a realizat un studiu după scenariul de mai sus în timpul
cursului de psihologie generală pe care-l preda. Rezultatele au fost conforme ipotezei:
cele mai plăcute ieroglife au fost acelea care au fost scrise de cele mai multe ori pe
tablă. S-a descoperit că şi atunci când semantismul cuvintelor ne este cunoscut, adică
cunoaştem bine limba din care provin, nouă ne plac anume acele cuvinte care sunt
mai des folosite în uzul cotidian.
Moreland şi Beach (1992) au realizat un alt studiu în timpul orelor de
introducere în psihologie. La fel ca şi în studiul anterior studenţii nu ştiau că sunt Lectura #1
expuşi în mod sistematic la stimuli – da data aceasta persoane – pe care urmau să le
evalueze în final. Cei doi cercetători au selectat înainte de a începe semestrul patru
femei care urmau să joace rolul de „studente-complici”. Acestea urmau să vină la curs
şi să de aşeze în mod intenţionat în faţă, cât mai aproape de profesor. Trei dintre ele
aveau sarcina să fie prezente la curs cu o frecvenţă diferită: o persoană urma să vină la
15 cursuri, cealaltă la 10 cursuri şi ultima doar la 5 cursuri. Cea mai simplă sarcină îi
revenea celui de-al patrulea complice – trebuie să chiulească tot semestrul!
Cursul se ţinea într-un amfiteatru mare unde veneau aproape două sute de
studenţi. În mod evident, numărul mare de persoane nu le permitea studenţilor să
poată cunoaşte destul de bine pe toată lumea. Dacă studentele-complici se aşezau însă
în faţă, privirile celorlalţi fiind aţintite spre profesor, inevitabil ajungeau să fie văzute
de ceilalţi. La finele semestrului toţi studenţii au completat un chestionar care
conţinea pozele complicilor şi invitaţia de a aprecia pentru fiecare prezenţa unor
caracteristici precum popularitatea, onestitatea, inteligenţă, atractivitatea fizică. În
plus participanţii erau rugaţi să se pronunţe în ce măsură le-ar place să petreacă timpul
liber împreună cu persoanele din poze sau daca ar dori să lucreze împreună la un
proiect academic. Trebuie să precizăm că pozele studentelor au fost pretestate pentru

7
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

a se asigura faptul că ele nu diferă în gradul de atractivitate fizică sau frumuseţe iar
studentele au respectat consemnul de a evita pe cât posibil comunicarea
interpersonală cu ceilalţi cursanţi.
Rezultatele au fost conform aşteptărilor: studentele care au fost mai des văzute
la ore au creat o impresie mult mai bună. Participanţii au apreciat că ele au mai multe
calităţi personale pozitive, manifestând totodată intenţia de a le cunoaşte şi a
interacţiona (operaţionalizarea atracţiei interpersonale). Cel mai puţin virtuoasă şi
atractivă pentru comunicarea interpersonală a fost „studenta complet necunoscută”,
cea care a fost rugată să nu vina deloc la curs!
Efectul simplei expuneri a fost demonstrat în nenumărate contexte. El este
folosit pe larg în publicitate, campaniile publice sau campaniile politice. Expunerea
repetată la o marcă sau produs îl face mai atractiv, în timp ce expunerea la feţele
candidaţilor poate determina votul favorabil al electoratului nehotărât.
Se pare că expunerea repetată are un puternic fundament genetic. O dovadă
directă în acest sens rezultă şi din cercetarea realizată de Brooks-Gunn şi Lewis
(1981). Cei doi autori au demonstrat că efectul simplei expuneri este prezent şi la
copii nou-născuţi. Cercetătorii au arătat copiilor poze cu persoane pe care aceştia le
mai văzuseră sau cu persoane complet străine. Copii au zâmbit cu precădere la
vederea pozelor cu persoane pe care anterior le mai întâlniseră.
De altfel oamenii nu sunt singurele fiinţe ce dezvoltă preferinţe pentru stimuli
la care au fost expuşi în mod repetat. Animalele sunt şi ele supuse acestui fenomen.
Cross, Halcomb şi Matter (1967) au încercat să vadă dacă şobolanii, la fel precum
oamenii, pot dezvolta preferinţe muzicale. Pentru a testa acest lucru cercetătorii au
împărţit animalele în două grupuri. Un grup asculta timp de 12 ore pe zi muzică
clasică compusă de W. A. Mozart în timp ce celălalt grup asculta muzică clasică
scrisă într-o manieră avangardistă de compozitorul modern A. Schoenberg. Audiţiile
muzicale zilnice au durat timp de două luni. Apoi, după o pauză de 15 zile
experimentatorii le-au oferit şobolanilor posibilitatea activării unor manete pentru
declanşarea muzicii preferate. S-a constat că şobolanii au manifestat preferinţă pentru
muzica compozitorului la care au fost expuşi anterior. Mai mult decât atât, pentru a se
evita ipoteza unei simple deprinderi pentru audiţia anumitor piese, bucăţile muzicale
care au fost folosite în partea secundă a experimentului erau diferite de operele
audiate în primele două luni. De fapt şobolanii manifestau preferinţa nu pentru anume
piese ci pentru stilul acelor piese, vădind astfel veritabile „preferinţe muzicale”!

Mecanismele influenţei simplei expuneri

De ce simpla expunere este atât de puternică în a determină evaluarea pozitivă


a stimulilor? Deşi, după cum spune şi titlul fenomenului („efectul simplei expuneri”),
efectul expunerii repetate este simplu, explicaţiile acestuia nu sunt încă pe deplin
unitare şi perfect articulate. De-a lungul timpului, de la descoperirea sa, efectul
simplei expuneri a fost explicat prin mecanisme psihologice diferite.
O primă explicaţie ar putea fi legată de faptul că, odată cu creşterea numărului
de expuneri, oamenii au ocazia să descopere tot mai multe aspecte noi şi interesante
despre un stimul (Berlyne, 1970; Stang, 1973). Pentru că activitatea de învăţare este,
de regulă, asociată cu emoţii pozitive, expunerea repetată poate duce la asocierea
acelui stimul cu trăiri afective pozitive.

8
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Este posibil ca asocierea unui stimul cu trăiri afective pozitive să rezulte şi ca


urmare a unui alt mecanism psihologic. Atunci când oamenii întâlnesc din nou un
stimul şi îl recunosc, de regulă, resimt emoţii pozitive (Birnbaum & Mellers, 1979).
Cea de-a treia explicaţie aparţine perspectivei evoluţioniste, ea oferind în
acelaşi timp şi o raţiune pentru plăcerea de a recunoaşte stimulii întâlniţi altă dată. Se
pare că animalele şi oamenii şi-au fixat la nivel genetic faptul că un stimul cunoscut şi
familiar este mai agreabil şi mai puţin periculos decât un stimul necunoscut şi ciudat
(Bornstein, 1989). Este posibil ca acei oameni primitivi care au preferat confortul
stimulilor cunoscuţi („sedentarii”) să fi fost mai longevivi şi abili pentru aşi transmite
genele comparativ cu cei care au preferat provocarea lucrurilor necunoscute
(”aventuroşii”). În acest sens noi suntem urmaşii celor prudenţi, celor care au preferat
stimuli şi locuri familiare. De fapt e uşor de remarcat că şi astăzi majoritatea
oamenilor preferă stabilitatea, instabilitatea fiind resimţită adesea ca fiind stresantă.
Cât despre aventurierii sau căutătorii de senzaţii noi şi tari, vizibil în minoritate,
aceştia adesea îşi pun viaţa personală şi a celor din jur în pericol, fiind mai puţin
longevivi.
În cadrul de mai jos am încercat să schiţăm un lanţ cauzal al factorilor care
alimentează rând pe rând, respectând principiul „bulgărului de zăpadă”, atracţia
interpersonală (Cadrul 2).

Cadrul 2
Înlănţuirea principalelor factori care generează atracţia interpersonală

Proximitatea
favorizează
Expunerea repetată
ce determină creşterea
Familiarităţii
aceasta fiind asociată cu
Emoţii pozitive
ce generează şi amplifică
Atracţia interpersonală

Când simpla expunere produce respingere

Ar fi mult prea simplist şi mecanicist să considerăm că orice expunere


repetată, mai ales repetată la nesfârşit duce la o creştere a afectului pozitiv şi o atracţie
tot mai mare faţă de acel stimul. Ştim din viaţa de zi cu zi că nu toate lucrurile şi nu
toate persoanele pe care le vedem frecvent ne plac. Dacă, de regulă, expunerea
repetată creşte atracţia faţă de stimuli să vedem care sunt excepţiile.
Probabil că vă place îngheţata. Dacă însă, experimentând real sau doar în
imaginar, o veţi consuma zilnic, eventual chiar de două trei ori pe zi, foarte curând nu
veţi mai fi la fel de încântaţi. Mai mult decât atât, se poate să dezvoltaţi o aversiune

9
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

faţă de îngheţată. Intervine suprasaturaţia: ceea ce a fost plăcut ajunge să fie neplăcut.
În cazul expunerii repetate excesive la un stimul se ajunge la o situaţie similară celei
din exemplul gastronomic. Atracţia faţă de un stimul la care suntem expuşi creşte
progresiv până la o limită după care creşterea expunerii nu mai este eficientă. În
aceste condiţii continuarea expunerii scade atractivitatea, iar dacă expunerea totuşi
continuă suficient de mult, se ajunge la aversiune. Această dinamică este valabilă
pentru stimuli care de la primul contact au fost evaluaţi afectiv pozitiv sau neutri, faţă
de care am avut o atitudine rudimentară pozitivă sau neutră (vezi Cadrul 3, curba de
sus). Frecvent expunerea repetată excesivă produce plictisul. Acesta intervine în
special pentru faptul că stimulul este deja arhicunoscut şi previzibil, nu mai prezintă
elemente noi care pot fi interesante, nu mai ai ce cunoaşte despre acel stimul.
Însă uneori ni se întâmplă ca de la prima vedere să nu ne placă o persoană, un
loc, o melodie, sau oricare alt stimul. Altfel spus prima emoţie este neplăcută şi ne
formăm o atitudine iniţială negativă. În aceste cazuri cel mai probabil întâlnirea
repetată cu acea persoană nu va face decât să adâncească emoţiile neplăcute
alimentând aversiunea şi respingerea interpersonală (Swap, 1977). Cu cât mai intensă
este trăirea emoţională negativă ca urmare a primei întâlniri, cu atât mai probabil
expunerea ulterioară va fi mai aversivă. De aceia este tot timpul importantă „prima
intrare pe scenă”, prima impresie!
Totuşi nu de fiecare dată prima impresie este sortită să fie adâncită ulterior.
Pentru că, de cele mai multe ori, atitudinile interpersonale iniţiale încă nu sunt foarte
intense afectiv şi ancorate cognitiv, se poate întâmpla să ajungem la concluzia că
„prima impresie este greşită”. Putem constata asta şi atunci când prima impresie a fost
bună dar şi când prima impresie a fost rea.

Cadrul 3
Două căi prin care expunerea repetată alimentează respingerea

Nivelul Expunere optimă


atracţiei
Expunere excesivă

Afect Expunere
pozitiv plăcută
Frecvenţa
expunerii
Afect Expunere
negativ aversivă

Nivelul
respingerii

Uneori ne place o persoană, o iubim chiar, dar anumite comportamente sau


deprinderi pe care le are le găsim neplăcute, deranjante. Odată cu creşterea expunerii

10
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

la astfel de comportamente aceste deprinderi devin tot mai enervante şi insuportabile,


producând adesea coliziuni şi certuri interpersonale. În acest sens se vorbeşte de un
fenomen de alergie socială. La fel cum expunerea repetată sau intensă la factorul
alergic declanşează o reacţie negativă a corpului, în cazul expunerii repetate la
deprinderea deranjantă aceasta devine tot mai insuportabilă (Barbee, Lawrence, &
Cunningham, 1998; Cunnigham, Barbee, & Druen, 1997; Cunningham, Shamblen,
Barbee, & Ault, 2005).
Pot exista domenii ale vieţii umane în care, în ciuda emoţiilor iniţiale pozitive
expunerea repetată să nu funcţioneze aşa cum ne-am aştepta. Astfel, atracţia sexuală,
atât în cazul oamenilor cît şi a animalelor urmează un traseu invers: creşterea
familiarităţii dintre parteneri determină scăderea atracţiei sexuale (Dewsbury, 1981;
Rosenblatt & Anderson, 1981).

Potrivirea calităţilor personale

Nevoia de afiliere şi atracţia interpersonală incipientă ne ajută să ne apropiem


unii de alţii. Dar apropierea iniţială nu este o garanţie a evoluţiei spre o relaţie
interpersonală durabilă, de genul prieteniei sau dragostei. Ce ne face să aprofundăm şi
să consolidăm comunicarea cu celălalt? Ce ne ţine alături de celălalt suficient de mult
timp încât să ajungem persoane apropiate?

Importanţa similarităţii

La nivelul simţului comun circulă mai multe clişee sub formă aforistică,
sugerând răspunsuri contradictorii. Unele persoane vor găsi adevărate afirmaţii de
genul „contrariile se atrag” sau „ceea ce nu avem la celălalt căutăm”. Conform acestor
afirmaţii pentru ca oamenii să rămână împreună pentru o perioadă mai lungă ei ar
trebui să posede calităţi opuse sau complementare. Dar în cotidian circulă şi ziceri de
genul “păsările de acelaşi fel zboară împreună” sau “spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi-
ţi voi spune cine eşti tu”. Ele susţin ideea precum că fundamentul relaţiilor de lungă
durată rezidă în similaritatea calităţilor personale. După cum am arătat anterior,
atunci când făceam o introducere în psihologia socială, simţul comun este amăgitor
pentru că, foarte frecvent, conţine multiple răspunsuri contradictorii la cele mai
importante şi fundamentale interogaţii umane, virtual fiind posibilă confirmarea
oricărei afirmaţii sau poziţii.
La ce concluzii a ajuns psihologia socială ştiinţifică în această chestiune?
Pentru ca o relaţie incipientă să dureze caracteristicile personale ale celor doi trebuie
să fie opuse, contrare sau similare? Rezultatele cercetărilor realizate în diferite
paradigme şi pa parcursul mai multor ani converg, identificând că cel mai bun liant
interpersonal este similaritatea sau potrivirea calităţilor interpersonale. Încercaţi să
verificaţi acest lucru făcând exerciţiul din cadrul de mai jos (Cadrul 4).
Oamenii pot fi caracterizaţi folosind un număr infinit de dimensiuni. Oricare
dintre aceste dimensiuni poate fi folosită pentru a se stabili dacă oamenii sunt sau nu
similari. Cel mai adesea psihologii sociali au fost interesaţi de similaritatea la nivelul
valorilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, chiar similaritatea la nivelul
aspectului fizic.

11
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Cadrul 4
Calităţile personale relevante şi potrivirea cu prietenii
Urmăriţi paşii de mai jos:

1. Produceţi cît mai multe dimensiuni care sunt relevante pentru a descrie oamenii (de ex.: vârsta,
genul, etnia, religia, nivelul de educaţie, preferinţe muzicale etc.);
2. Alegeţi acele dimensiuni care sunt deosebit de importante pentru dumneavoastră;
3. Evaluaţi-vă folosind aceste dimensiuni relevante;
4. Acum încercaţi să folosiţi aceleaşi dimensiuni pentru a evalua câţiva dintre cei mai buni prieteni

Cel mai probabil veţi remarca similaritatea dumneavoastră cu prietenii, în special pe dimensiunile
considerate deosebit de relevante pentru auto-descriere.

Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor

Ipoteza precum că similaritatea atitudinilor contează în formarea şi


aprofundarea atracţiei interpersonale este încetăţenită de mult timp în psihologia
socială. Încă la începutul secolului trecut au fost realizate primele cercetări pentru a
verifica această ipoteză (Schuster & Elderton, 1907).
Odată cu primele abordări empirice, la fel ca în celebra dilemă a întâietăţii
„oului sau găinii”, s-a conturat problema legată de direcţia cauzalităţii: similaritatea
este cea care alimentează atracţia interpersonală sau invers – pentru că oamenii se
simt atraşi unii de ceilalţi, ajung să constate sau să dezvolte atitudini similare?
Primele date empirice fiind obţinute prin studii corelaţionale nu se putea da un
răspuns ferm la această interogaţie. Treptat însă s-au realizat studii, preponderent
experimentale, care au demonstrat că similaritatea este o sursă puternică în
determinarea şi aprofundarea atracţiei interpersonale.
S-a constituit în timp chiar o paradigmă de cercetare – paradigmă
similarităţii atitudinale. Cercetările realizate în această paradigmă urmăreau de
regulă un scenariu tipic. Iniţial participanţilor li se cerea expunerea unei număr variat
de atitudini în legătură cu o paletă vastă de subiecte şi situaţii. Ulterior li se prezentau
informaţii false despre o persoană necunoscută, inclusiv despre atitudinile pe care le
avea acea persoană. Astfel experimentatorii aveau posibilitatea de a manipula
numărul şi proporţia atitudinilor similare. În final subiecţii erau rugaţi să aprecieze cât
de atractivă li se părea persoana necunoscutului (Byrne, 1961).
Ca urmare a unui număr impresionant de experimente realizate în această
paradigmă s-a constatat că atracţia faţă de o persoană necunoscută este influenţată nu
de numărul atitudinilor similare ci de proporţia acestora (Byrne & Nelson, 1965).
Adică, de exemplu, subiecţii se simţeau mai atraşi faţă de o persoană necunoscută în
condiţia în care constatau că din totalul de 5 atitudini 4 sunt similare (80% atitudini
similare), decât atunci când aveau 4 atitudini similare, dar dintr-un total de 10 (40%
atitudini similare). Cel mai consistent rezultat al acestor studii a fost descoperirea unei
relaţii liniare dintre proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale
(vezi Cadrul 5).

12
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Cadrul 5
Proporţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale

Similaritatea atitudinilor şi atracţia interpersonală

14.00
12.06
Atractia interpersonala (între 2 şi 14)

12.00
10.70

10.00 9.34

7.98
8.00
6.62
6.00

4.00

2.00

0.00
0% 25% 50% 75% 100%
Proporţia atitudinilor similare

Această relaţie a fost demonstrată ca fiind independentă de astfel de factori


cum ar fi natura atitudinilor, numărul şi relevanţă acestora. Nici astfel de factori
precum genul, vârsta, nivelul educaţiei sau cultura de provenienţă a participanţilor nu
influenţează relaţia liniară dintre similaritatea atitudinală şi atracţia interpersonală
(Byrne, 1971).
Paradigma similarităţii atitudinale a fost folosită de asemenea pentru studiul şi
manipularea similarităţii la nivelul valorilor, credinţelor şi intereselor. Rezultatele au
relevat acelaşi patern ca şi în cazul atitudinilor: proporţia similarităţii valorilor,
credinţelor şi intereselor determină nivelul atracţiei faţă de un necunoscut.
Rezultatele studiile experimentale realizate în laborator se confirmă şi de
cercetările de teren, ultimele văzute ca fiind importante din punct de vedere al
validităţii ecologice. De exemplu, Hill şi Stull (1981) au realizat un studiu derulat în
campusul universitar. Cercetătorii au vrut să vadă impactului similarităţii valorilor
asupra atracţiei interpersonale. La începutul anului universitar unii dintre studenţi au
fost lăsaţi să-şi aleagă singuri colegul de cameră (condiţia: persoane cunoscute) în
timp ce ceilalţi au fost repartizaţi aleatoriu (condiţia: persoane necunoscute). La
începutul şi la sfârşitul primului semestru subiecţilor li s-a evaluat similaritatea la
nivelul valorilor religioase şi politice. Studenţii care şi-au ales colegii de cameră au
manifestat o mai mare similaritate comparativ cu studenţii repartizaţi aleatoriu. Mai
mult decât atât, similaritatea valorilor a fost un bun predictor pentru dorinţa de a
rămâne colegi de cameră: la finele anului şcolar persoanele cu un grad ridicat de
similaritate au rămas semnificativ mai des împreună comparativ cu persoanele ce
aveau o similaritate redusă.
Într-o altă cercetare Donn Byrne împreună cu colegii săi au colectat atitudinile
şi caracteristicile de personalitate a unui lot de 420 de studenţi (Byrne, Ervin, & Lectura #2
Lambert, 1970). Profilurile individuale au fost comparate şi astfel s-au putut
constitui 44 cupluri bărbat-femeie cu o similaritate maximă sau similaritate minimă.

13
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Toate cuplurile astfel constituite au fost invitate pentru a participa la o întâlniri


aranjate („la un suc”) unde au comunicat timp de o jumătate de oră. Ulterior
participanţii au răspuns individual la o serie de întrebări care măsurau variabilele
dependente, inclusiv atracţia interpersonală. Rezultatele din acest studii de teren au
confirmat concluziile cercetărilor din laborator: similaritatea atitudinilor şi
caracteristicilor de personalitate determină o mai mare atracţie interpersonală.

Similaritatea în familie şi cupluri

Cel mai bun context în care similaritatea poate fi regăsită cu o frecvenţă


ridicată este cel al familiei, între rudele apropiate. Materialul genetic asemănător şi,
de regulă, viaţa îndelungată în comun facilitează apariţia multiplelor similarităţii
puternice: în atitudini, valori, tabieturi, preferinţe politice, muzicale sau alimentare
etc.
Green (2005) prezintă un caz anecdotic şi ieşit din comun, dar care s-a
petrecut în mod real. Este cunoscut faptul că tot mai mult şi mai mult oamenii
comunică electronic, folosind Internetul. Un domn şi o doamnă s-au cunoscut prin
Internet şi au început să schimbe mesaje. Treptat au descoperit că aveau foarte multe
lucruri în comun. Astfel de la atracţie s-a ajuns la relaţii romantice mediate electronic.
Curtarea electronică a durat cam şase luni, cei doi folosind nume mascate. Bărbatul s-
a prezentat ca fiind mai matur decât în realitate, în timp ce femeia şi-a permis să
afirme a fi ceva mai tânără. Cei doi nu au schimbat poze. La un moment dat însă,
pentru că el era prea insistent, ea i-a trimis o poză ... dintr-o revistă. Bărbatul a dorit
să o vadă, deşi ea refuza cu insistenţă. La un moment dat a cedat insistenţelor şi cei
doi au convenit să petreacă o seară romantică pe o plajă întunecată. Când el se apropie
de locul stabilit cu inima înaripată desluşise silueta doamnei ce purta pantaloni albi şi
o bluză purpurie, aşa cum conveniseră. El se apropie şi i se adresă. Ea se întorsese şi
amândoi muţiseră: erau mama şi fiul! Pentru că fiecare din cei doi „îndrăgostiţi”
aveau prieteni apropiaţi, unii fiind mai limbuţi, istoria devenise publică. Soţul
doamnei, tot el şi tatăl fiului, aflase din presă de toată povestea, şi pentru că, din
fericire, avea simţul umorului, se amuzase nespus de mult, alături de ceilalţi!
Deşi la o primă lectură acest caz este amuzant, nu este doar astfel. Credem că
cel puţin în două privinţe păţania poate fi tragico-comică. Mai întâi de toate prin
faptul că oamenii comunică tot mai puţin în familie, fără a se simţi confortabil acasă,
simţindu-se „mai puţin aproape” de cei care le sunt „apropiaţi”. În plan secundar,
incidentul este un indicator al faptului că oamenii preferă tot mai mult să comunice cu
„ecranul amăgitor” al computerului şi nu cu omul în „carne şi oase” din preajma sa.
Convingerea noastră profundă este că nici o tehnologie, oricât de avansată nu ar fi ea,
nu poate reface bogăţia comunicării umane nemijlocite, adică „live".
Similaritatea se regăseşte şi în cupluri, între persoane care nu sunt rude, dar
care de regulă petrec foarte mult timp împreună. În mod paradoxal, exact acolo unde
simţul comun sugerează că ar trebui să găsim cele mai multiple exemple care să
demonstreze că „opoziţiile se atrag” sau, cel puţin, cei doi sunt împreună pentru că se
completează – ce nu are el caută la ea şi invers – exact acolo cercetătorii au descoperit
cele mai multe exemple de potriviri.
Unele similarităţi între cei doi le putem anticipa şi explica cu uşurinţă apelând
la experienţa personală sau urmărind pe ceilalţi. Astfel, nu ne surprinde prea mult
faptul că cercetătorii constată faptul că soţii tind să fie similari din punct de vedere al
statutului socio-economic şi nivelului de educaţie (Murstein & Christy, 1976). În

14
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

acelaşi timp s-a descoperit şi faptul că în cuplurile cu vechime soţul şi soţia au


coeficiente de inteligenţă similare (Jensen, 1977), iar chipul celor doi tinde să fie
foarte asemănător din punct de vedere al atractivităţii fizice (Murstein, 1972; White,
1980)

Similaritatea gradului de atractivitate fizică

Frecvent se spune despre un cuplu că cei doi se potrivesc sau nu. Se au în


vedere mai multe lucruri, dar cel mai adesea potrivirea se referă la ceea ce e mai
evident, la aspectul fizic. Acelaşi semantism este specific şi termenului potrivire
folosit în psihologia socială. Ipoteza potrivirii este simplă dar nu neapărat şi
intuitivă. Conform acestei ipoteze majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii romantici
(şi într-o mai mică măsură prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de
atractivitate fizică sau, altfel spus, frumuseţe. Primul a formulat această ipoteză Irving
Goffman (1952) iar verificările empirice ale acesteia au început în anii 60.
Iată câteva exemple de cercetări care au confirmat justeţea ipotezei potrivirii.
Murstein (1972) a prezentat studenţilor mai multe poze separate portretizând bărbaţi
şi femei cu rugămintea de a evalua gradul de atractivitate fizică a acestora.
Participanţii nu ştiau că pozele prezentau de fapt persoane care în realitate formau
cupluri. Rezultatele au arătat că persoanele din cupluri sunt evaluate ca fiind mai
similare din punct de vedere al atractivităţii fizice.
White (1980) a demonstrat faptul că potrivirea este un bun predictor al
evoluţiei unei relaţii interpersonale. Astfel, urmărind evoluţia unor cupluri reale timp
de o jumătate de an s-a remarcat faptul că şansa de a rămâne împreună este cu atât
mai mare cu cât cei doi sunt mai similari din punct de vedere al frumuseţii. Folkes
(1982) a realizat o cercetare pe clienţii unei agenţii matrimoniale urmărind ritmul cu
care avea loc apropierea între două persoane de gen opus. Cu cît mai similari din
punct de vedere al atractivităţii fizice erau cei doi cu atât mai repede progresa relaţia
şi scădea probabilitatea rupturii la etape incipiente de curtare.
De ce potrivirea în nivelul frumuseţii facilitează iniţierea, dezvoltarea şi
menţinerea relaţiilor apropiate? Una din explicaţiile posibile rezidă în faptul că
oameni se ghidează în alegerea şi acceptarea partenerului în conformitate cu o normă
a reciprocităţii şi echităţii – fiecare oferă şi primeşte acelaşi „cuantum de frumuseţe”
(Brown, 1986). În acelaşi timp, iniţiind curtarea unui partener la fel de atractiv
indivizii reduc riscul de a fi respinşi: dacă ar încerca curtarea unei persoane mult mai
frumoase riscul respingerii ar creşte (Huston, 1976).
Dacă teama de respingere şi eşec în curtare influenţează selectarea
partenerului asta înseamnă implicit că variaţiile în auto-percepţie pot influenţa
selectarea partenerului pentru iniţierea curtării. Altfel spus, respectul de sine sau stima
de sine trebuie să joace un rol important în această alegere. Kiesler şi Baral (1970) au
realizat o cercetare în care au manipulat stima de sine a bărbaţilor prin eşecul sau
succesul trucat într-o sarcină de judecată. Ulterior participanţii aveau posibilitatea să
interacţioneze fie cu o femeie frumoasă sau cu una mai puţin atractivă. În toate
cazurile femeia-complice se comporta foarte prietenos cu bărbaţii creând premisa
unui flirt. Cercetătorii urmăreau numărul de avansuri pe care le formulau bărbaţii în
comunicarea cu complicele-femeie. S-a constatat că persoanele care, ca urmarea a
succesului, aveau stima de sine ridicată făceau de două ori mai multe tentative de
iniţiere a curtării femeii frumoase (încercarea de a afla numărul telefonului, invitarea
la o cină). Situaţia era inversă pentru bărbaţii care suferiseră o scădere a stimei de sine

15
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

ca urmare a eşecului. Aceştia din urmă erau de două ori mai activi în a cuceri inima
femeii mai puţin atractive!
Cercetările menţionate anterior prezintă similaritatea atractivităţii fizice ca
fiind o premiză a iniţierii, aprofundării şi sedimentării relaţiilor interpersonale. Dar
Zajonc, Adelman, Murphy şi Niedenthal (1987) ne propun să abordăm şi o altă
perspectivă asupra similarităţii fizice. În opinia acestor cercetători, în anumite
contexte, similaritatea poate fi şi rezultatul relaţiilor apropiate de lungă durată şi nu
premisa acestora.
Pentru aşi demonstra justeţea acestei afirmaţii Zajonc et al. (1987) au rugat
participanţii să privească 48 de poze cu bărbaţi şi femei şi să încerce să ghicească cine
cu cine este căsătorit. În realitate fotografiile aparţineau unui număr de 12 cupluri,
fiecare bărbat şi femeie fiind pozate la începutul relaţiei şi după o căsnicie de 25 de
ani. Rezultatele au arătat că participanţii au ghicit semnificativ mai bine cine cu cine
era căsătorit când au privit feţele oamenilor după un sfert de secol de căsnicie. De ce?
În viziunea autorilor acestui studiu trecerea timpului face feţele celor doi să semene
tot mai mult pentru că ei se confruntă în comun cu foarte multe situaţii, reacţionând la
ele similar din punct de vedere afectiv. Astfel, climatul afectiv al cuplului sculptează,
prin exersarea preferenţială a unor grupuri musculare ale feţei, o similaritate a
expresiei faciale: el poate fi blond şi ea brunetă, unul e înalt iar celălalt e scund, însă
feţele lor devin în timp tot mai similare (Tomkins, 1962). La fel cum în body-building
aceleaşi exerciţii musculare vor sculpta relativ la fel diferite corpuri, exersarea
aceloraşi muşchi faciali ca urmare a trăirii unor emoţii identice va grava acelaşi chip
pe feţe iniţial diferite: ele vor deveni la fel de triste sau vesele şi vor îmbătrâni
brăzdate de cute similare!

Primatul divergenţei

Am văzut anterior cât de importantă este similaritatea pentru a promova


atracţia interpersonală. Dar care este rolul disimilarităţii, ce se întâmplă atunci când,
de exemplu, atitudinile celor doi sunt foarte diferite, sunt divergente?
Milton Rosenbaum (1986), analizând rezultatele cercetărilor din paradigma
similarităţii atitudinale, a ajuns la concluzia că aceasta are o serie de limite. De regulă,
cercetările în această paradigmă nu includeau o situaţie experimentală de control (cea
în care lipsea informarea subiectului cu privire la gradul de similaritate cu persoane
necunoascută) sau manipularea numărului şi proporţiei atitudinilor divergenţe. Or este
posibil ca nivelul atracţiei faţă de un străin să fie influenţat deopotrivă de similaritatea
dar şi de divergenţa la nivelul atitudinilor.
În acelaşi timp se cunoaşte faptul că informaţiile negative sunt mult mai
informative: oameni procesează cu prioritate, mai rapid şi mai atent în special
informaţiile negative (de ex. Ohman, Lundqvist, & Esteves, 2001). Se crede că
această propensiune sau înclinaţie spre informaţia negativă este o moştenire
evoluţionistă: orice stimul negativ este potenţial periculos şi merită mai multă atenţie
şi vigilenţă din partea individului. Astfel, atitudinile divergente pot fi considerate
informaţii negative, neplăcute şi ar putea fi mai importante în a influenţa gradul de
atracţie sau respingere interpersonală.
Ţinând cont, pe de o parte, de limitele paradigmei similarităţii atitudinale
amintite deja şi, pe de altă parte, de prioritatea şi relevanţa procesării informaţiilor
negative de către sistemul psihic uman Rosenbaum (1986) a emis ipoteza repulsiei.
Conform acesteia, anume atitudinile divergente, şi nu cele similare, sunt responsabile

16
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

de măsura în care o persoană necunoscută trezeşte simpatie şi atracţie sau reversul –


aversiune şi repulsie. Deşi în sprijinul acestei ipoteze au fost prezentate evidenţe
empirice ea nu a reuşit să desfiinţeze premisa opusă – ipoteza similarităţii. De fapt
cele două ipoteze au reuşit să fie integrate armonios într-un model care rafinează
înţelegerea noastră asupra impactului perceperii similarităţii şi divergenţei asupra
atracţiei şi respingerii interpersonale.

Modelul atracţiei interpersonale

Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore, & Smeaton, 1986) a apărut


ca urmare a combinării ipotezei similarităţii şi ipotezei repulsiei într-un model
procesual bi-secvenţial (urmăriţi prezentarea grafică a modelului în Cadrul 6).
Conform acestui model atunci când întâlnim o persoană necunoscută, pentru
început, suntem atenţi în a verifica dacă posedă caracteristici care sunt diferite de ale
noastre. Dacă diferenţele sunt multiple şi intense vom avea tendinţă să evităm sau să
respingem activ acea persoană. În cazul în care elementele divergenţe sunt infime sau
neglijabile vom trece la următoarea etapă. De data aceasta vom căuta elemente de
similaritate interpersonală. Dacă constatăm că similarităţile sunt puţine şi
nesemnificative cel mai probabil vom avea o atitudine de indiferenţă, neutră din punct
de vedere afectiv şi lipsită de motivaţia de continuare sau căutare activă a
aprofundării interacţiunii sau comunicării cu acea persoană. În cazul în care
similaritatea este pronunţată, atracţia interpersonală se va accentua promovând dorinţa
de continuare şi cutare activă a interacţiunii cu noua cunoştinţă.

Cadrul 6
Modelul atracţiei interpersonale
(Byrne, Clore, & Smeaton, 1986)

Cunoaştem o persoană

Divergenţă
pronunţată Evitare sau
Verificarea divergenţei
respingere
Absenţa
divergenţelor Similaritate
insuficientă
Verificarea similarităţii Indiferenţă
Similaritate
pronunţată
Continuarea
Atracţia iniţială contactului

17
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Modelul prezentat mai sus are meritul de a fi simplu şi intuitiv, reuşind o


integrare a perspectivelor teoretice divergente şi, totodată oferă o viziune dinamică
asupra procesului formării primelor impresii şi impactul acestora asupra atracţiei sau
respingerii interpersonale.

* * *

Rezumatul temei

Suntem înclinaţi să credem că persoanele care ne sunt prieteni sau parteneri


romantici au ajuns în această postură pentru că noi i-am ales. E bine să credem asta
dar să nu uităm că alegerile noastre care, incontestabil, ne aparţin, sunt adesea
pregătite şi setate de factori şi forţe externe nouă. Cu privire la cei mai apropiaţi
sateliţi ai vieţii noastre – prieteni şi parteneri – putem să constatăm că mult mai
înainte de a fi noi în postura să-i selectăm ne trebuie pur şi simplu să-i avem în
preajmă. Un prim factor în acest sens este proximitatea sau disponibilitatea lor în
preajma noastră. Cu cât mai aproape ne aflăm unii de alţii – geografic, arhitectural,
fizic – cu atât mai mare şansa să devenim apropiaţi.
Aflarea repetată în apropierea celuilalt face posibilă întercunoaşterea şi
apariţia sentimentul de familiaritate. Sigur, în anumite condiţii, cunoaşterea mai bună
a celuilalt poate produce şi respingere. Această apropiere sau respingere se face şi în
funcţie de cât de mult suntem sau nu similari unii cu ceilalţi. Pentru ca o relaţie să
ajungă să fie durabilă este esenţial ca atitutdinile, valorile, credinţele, obişnuinţele etc.
pe care le avem să fie cât mai similare la ambele persoane. În relaţiile romantice
contează suficient de mult şi similaritatea gradului de frumuseţe fizică.

Concepte şi noţiuni cheie


definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material 2

Atracţie → atitudinea pozitivă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al


interpersonală primelor contacte şi impresii;
[interpersonal → este expresia unei atitudini pozitive faţă de o anume persoană, resimţită ca
attraction]
o plăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoană.

Repulsie → atitudinea negativă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al


interpersonală primelor contacte şi impresii.
[interpersonal
repulsion]

Atitudine → este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce


[attitude] mintea pentru a ne raporta la sau a ne situa faţă de un aspect al mediului,
atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru.

Evaluarea → cea mai simplă, rapidă şi difuză formă de estimare grosieră dacă ceva – un
(ca ingredient al obiect, o situaţie, o persoană, un gând – poate fi apreciat ca bun sau rău,
atitudinii)
potrivit sau nepotrivit, corect sau incorect.

Afect → cea mai rudimentară raportare afectivă faţă de un obiect, situaţie,


(ca ingredient al persoană, gând care se traduce prin faptul că ceva ne place sau nu ne
atitudinii)
place.

2
Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text,
altădată definiţia este uşor refrazată şi sau completată.

18
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Spaţiul personal → o zonă în jurul corpului nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească
pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic

Efectul simplei → expunerea repetată la un stimul este suficientă ca acesta să fie apreciat tot
expuneri (repetate) mai pozitiv.
[simple exposure effect]

Alergie socială → o reacţie de hipersensibilitate şi iritare sau dezgust ca urmare a expunerii


repetate la un comportament al celuilalt
Paradigma → paradigma de cercetare care se caracterizează prin faptul că (1) subiecţilor
similarităţii li se cere să-şi exprime o paletă vastă de atitudini; (2) ulterior li se prezintă
atitudinale informaţii cu privire la atitudinile pe care le au persoane necunoscute; (3)
iar în final li se cere să aprecieze în ce măsură persoana necunoscută li se
pare atractivă

Ipoteza potrivirii → afirmaţia precum că majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii romantici (şi
[matching hypothesis] într-o mai mică măsură prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de
atractivitate fizică.

Norma → în relaţiile interpersonale oamenii preferă să menţină un anume „echilibru


reciprocităţii şi economic”: doresc să ofere şi să primească în mod corect şi echitabil
echitaţii atenţie, beneficii etc.
[reciprocity and equity
norm]

Ipoteza repulsiei → conform acestei ipoteze, anume elementele divergente, şi nu cele similare,
[repulsion sunt responsabile de măsura în care o persoană necunoscută ne trezeşte
hypothesis] simpatie şi atracţie sau reversul – aversiune şi repulsie.

Ipoteza similarităţii → conform acestei ipoteze gradul de similaritatea interpersonală este


[similarity responsabilă de măsura în care o persoană necunoscută ne trezeşte
hypothesis] simpatie şi atracţie interpersonală

Modelul atracţiei → combină ipoteza repulsiei şi ipotezei similarităţii într-un model procesual
interpersonale bi-secvenţial; conform acestui model în calibrarea atracţiei şi respingerii
interpersonale primatul revine estimării diferenşelor interpersonale,
asemănările fiind analizate în subsecvent

Lecturi obligatorii
pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs

Lectura #1
Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity
among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276.

Lectura #2
Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction
and real-life computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16, 157-165.

Lecturi de aprofundare
pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Boncu, Ş. (2005). Procese interpersonale. Iaşi: Institutul European

19
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Referinţe bibliografice 3
surse citate în textul acestui material

Baron, R. A., & Byrne, D. (2003). Social psychology. (10th edition). Boston: Pearson Education, Inc.

Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2008). Social psychology and human nature. Thomson
Wadsworth.

Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as
a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529.

Bossard, J. H. S. (1932). Residential proinquity as a factor in mate selection. Journal of Sociology, 38,
219-224.

Brooks-Gunn, J., & Lewis, M. (1981). Infant social perception: Responses to pictures of parents and
strangers. Developmental Psychology, 17, 647-649.

Byrne, D. E., & Nelson, D. (1965). Attraction as a Linear Function of Proportion of Positive
Reinforcements. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 659-663.

Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction
and real-life computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16, 157-165.

Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2005). People thinking about people: The vicious cycle of being a
social outcast in one’s own mind. In K. D. Williams, J. P. Forgas, & W. Von Hippel (Eds.). The social
outcast: Ostracism, social exclusion, rejection, and bullying. New York: Psychology Press.

Crandall, R. (1972). Field extension of the frequency-affect findings. Psychological Reports, 31, 371-
374.

Cross, H. A., Halcomb, C. G., & Matter, W. W. (1967). Imprinting or exposure learning in rats given
early auditory stimulation. Psychonomic Science, 7, 233.

Cunningham M. R., Shamblen S. R., Barbee, A. P., & Ault L. K. (2005). Social allergies in romantic
relationships: Behavioral repetition, emotional sensitization, and dissatisfaction in dating couples.
Personal Relationships, 12, 273-295.

Dunbar, R. I .M. (1998). The social brain hypothesis. Evolutionary Antropology, 6, 178-190.

Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations, 7(2) 117-140.

Festinger, L., Schachter, S., & Back, K. W. (1950) Social pressures in informal groups: A study of a
housing community. New York: Harper

Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley.

Hall, E. (1966), The Hidden Dimension: Man’s Use of Space in Public and Private. The Bodley Head
Ltd. London.

McAdams, D. P. (1982). Intimacy motivation. In A. J. Stewart (Ed.). Motivation and society. San
Francisco: Jossey-Bass.

McAdams, D. P. (1989). Intimacy. N.Y.: Doubleday.

3
O parte din referinţele la care se făcea trimitere în text nu au fost incluse din motive de „cronofagie” şi lipsa cronică de timp

20
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Atracţia şi respingerea interpersonală G

Mehrabian, A. (1968a). Inference of attitudes from the posture, orientation, and distance of a
communicator. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 32, 296-308.

Mehrabian, A. (1968b). Relationship of attitude to seated posture, orientation, and distance. Journal of
Personality and Social Psychology, 10, 26-30.

Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity
among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276

Segal, M. W. (1974). Alphabet and attraction: An unobtrusive measure of the effect of propinquity in a
field setting. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 654-657.

Uchino, B. N., Cacioppo, J. T., & Kiecolt-Gaser, J. K. (1996). The relationship between social support
and psychological processes: A review with emphasis on underlying mechanisms and implications for
health. Psychological Bulletin, 119, 488-531.

Watson, O. M., & Graves, T. D. (1966). Quantitative research in proxemic behaviour. American
Anthropology, 68, 971-985.

Wong, M. Mei-ha, & Csikzentmihalyi, M. (1991). Affiliation motivation and daily experience. Journal
of Personality and Social Psychology, 60, 154-164.

Zajonc, R. B. (1968). Attitudinal effects of mere exposure. Journal of Personality and Social
Psychology, Monograph Supplement, 9, 1-27.

21
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G