Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

CURSUL 5

Auto-dezvăluirea

Eugen D. îşi face cu greutate prieteni. Cei ce-l cunosc îl simpatizează, dar nimeni
nu ştie ce simte el cu adevărat şi ce năzuinţe are.
Camelia S. nu are nici ea prieteni. Spre deosebire de Eugen, însă, ea nu manifestă
deloc reţineri în a comunica celorlalţi sentimentele şi problemele ei. Camelia dezvăluie
gânduri intime aproape oricui. Ceilalţi consideră lucrul acesta bizar.
Sebastian R. se simte mult mai aproape de Lidia B. de la ultima lor întâlnire.
Lidia i-a vorbit, în sfârşit, despre problemele pe care le are cu tatăl său, iar Sebastian a
răspuns mărturisindu-i gelozia pe care întotdeauna a încercat-o faţă de fratele său mai
mare. El are acum convingerea că relaţia cu Lidia a devenit mai solidă.
Ioana M. este zguduită de divorţul de soţul ei, Iosif. Îşi dă seama acum că nu ştie
aproape nimic despre el. Timp de cinci ani a trăit cu el, a gătit pentru el, i-a spălat
cămăşile, a dormit cu el. În tot acest timp, au discutat banalităţi: ce vor mânca la cină,
cum îşi vor amenaja casa de la munte pe care au moştenit-o, ce culoare va avea rochia ei
la nunta surorii lui. Dar cine este el şi ce vrea de la viaţă, ea nu ştie.
Gabriel H., un inginer de 45 de ani, era uluit când a coborât din tren la
Bucureşti. După ce au schimbat câteva cuvinte, vecinul de compartiment i-a povestit pe
larg despre eşecul lui marital recent. Gabriel şi-a amintit de sfârşitul primei lui căsătorii,
aşa că i-a vorbit străinului despre aceasta. Treptat, Gabriel a mărturisit unele din
sentimentele lui cele mai intime. Acum nu înţelege cum s-a putut întâmpla. La urma
urmei, n-o să-l mai vadă niciodată pe necunoscut. Poate de aceea s-a şi confesat…

În toate cazurile de mai sus este implicată auto-dezvăluirea, procesul prin care
individul comunică altora informaţii despre el. Auto-dezvăluirea este o parte deosebit de
importantă a interacţiunilor noastre cu ceilalţi. Deciziile cu privire la auto-dezvăluire –
dacă transmitem gânduri, sentimente sau experienţe altor persoane, nivelul de intimitate

1
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

al acestor dezvăluiri, momentul potrivit pentru a o face, persoana în faţa căreia o facem –
au repercusiuni asupra evoluţiei noastre sociale. Ele determină numărul şi calitatea
relaţiilor noastre de prietenie; ele influenţează aprecierile celorlalţi asupra stabilităţii
noastre emoţionale şi a adaptabilităţii noastre sociale; nu mai puţin, ele influenţează
satisfacţia noastră în faţa vieţii în general. În sfârşit, mai adăugăm că tipul, cantitatea şi
momentul auto-dezvăluirilor afectează cunoaşterea de sine şi starea de sănătate mintală şi
fizică.

Măsurarea auto-dezvăluirii
Cel mai folosit instrument pentru stabilirea diferenţelor individuale în ceea ce
priveşte auto-dezvăluirea este Jourard Self-Disclosure Questionnaire (JSDQ).
Instrumentul original, descris în articolul lui Jourard şi Lasakow (1958) cuprindea 60 de
itemi, mai precis câte 10 itemi pentru fiecare din următoarele domenii: atitudini şi opinii,
gusturi sau interese, muncă (sau studii), bani, personalitate şi corp. Subiecţii răspundeau
la fiecare item indicând gradul în care au dezvăluit informaţii faţă de patru persoane-ţintă:
mama, tata, „cel mai bun” prieten de sex opus, „cel mai bun” prieten de acelaşi sex.
Scorurile avea valori de la 0 la 2: 0 = lipsa dezvăluirii faţă de persoana ţintă; 1 =
dezvăluire în termeni generali; 2 = dezvăluire completă privind o anumită chestiune. În
afara acestui chestionar standard, unele cercetări au folosit variante ale JSDQ, diferite de
chestionarul iniţial în ceea ce priveşte lungimea, persoanele-ţintă, natura itemilor.
Din păcate, validitatea predictivă a JSDQ este redusă. Cercetătorii n-au putut
evidenţia o relaţie între scorurile subiecţilor la acest chestionar şi dezvăluirea în situaţii
reale sau aprecierile capacităţii de dezvăluire făcute de prietenii subiecţilor.
În deceniul al 7-lea, Jourard şi colaboratorii săi au început să folosească un
chestionar mai scurt, cu 40 de itemi, în care subiecţilor li se cere să arate ce au dezvăluit
cuiva în trecut şi ce ar fi dispuşi să dezvăluie unui necunoscut de acelaşi sex. Cât priveşte
acest chestionar, există studii care confirmă capacitatea lui de a prezice dezvăluirea în
situaţii reale. Aceleaşi studii indică faptul că în aceste situaţii, variabilele situaţionale ar
putea atârna mai greu decât cele ce ţin de personalitate.
Rickers-Ovsiankina (1956) a construit şi ea un instrument pentru a măsura
capacitatea şi disponibilitatea indivizilor de a comunica informaţii despre ei înşişi: Scala

2
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Accesibilităţii Sociale (The Social Accessibility Scale) cu 25 de itemi. Spre deosebire de

JSDQ, la completarea acestui chestionar, subiecţilor li se cere să indice lucrurile pe care
le-ar dezvălui despre ei şi cele pe care le-au dezvăluit. Persoanele-ţintă sunt un străin, o
cunoştinţă şi un prieten foarte bun. Cercetările au arătat că JSDQ şi această scală nu
măsoară acelaşi lucru.
Conceptul de accesibilitate verbală propus de Polansky (1965) şi apropiat de ideea
de auto-dezvăluire a fost măsurat prin metoda propoziţiilor incomplete, gradul de acord
cu anumite afirmaţii (de exemplu, “Oamenii cu adevărat deştepţi îşi ţin opiniile pentru
ei”) şi aprecieri ale persoanelor apropiate.

Parametri ai auto-dezvăluirii
Auto-dezvăluirea poate varia în multe privinţe. De pildă, un individ poate releva
altuia informaţii despre foarte multe aspecte ale vieţii sale şi totuşi să-i furnizeze numai
informaţii superficiale. Putem să spunem altei persoane că suntem studenţi la psihologie,
că ne place tenisul, că ne place la nebunie să mâncăm pizza şi hamburgeri, că ne-am
născut la Deva şi că avem doi fraţi mai mari. Toată această poveste îl face pe celălalt să
cunoască multe faţete ale vieţii noastre, dar el nu va şti nimic despre speranţele,
aspiraţiile şi temerile noastre, despre ce ne face să fim o persoană unică. O astfel de
dezvăluire este caracterizată de vastitate, dar nu de profunzime. În alte cazuri, dezvăluirea
poate fi foarte intimă şi personală, dar să se refere la un singur aspect al existenţei celui
ce dezvăluie – de exemplu, experienţele lui sexuale.

Parametrii de bază ai auto-dezvăluirii sunt:

a. cantitatea de informaţie dezvăluită;
b. caracterul intim al informaţiei dezvăluite (profunzimea dezvăluirii);
c. durata dezvăluirii.
În situaţiile concrete de auto-dezvăluire, caracterul intim şi durata dezvăluirii sunt
independente – s-a stabilit o corelaţie de 0.42 între cele două variabile. Cât despre relaţia
dintre cantitatea de informaţie şi caracterul intim, ea este de dependenţă inversă: indivizii
au tendinţa de a dezvălui foarte puţin despre chestiunile intime.

3
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Există puţine cercetări asupra conţinutului auto-dezvăluirii. Levin şi Gergen

(1969), de pildă, au ajuns la concluzia că indivizii dezvăluie aspecte mai pozitive despre
ei înşişi când încearcă să facă pe cineva să-i accepte şi să-i simpatizeze. Femeile au o
tendinţă mai pronunţată de a comunica experienţele neplăcute, anxietăţile şi grijile, dar
comunică lucrurile plăcute în aceeaşi măsură în care o fac soţii lor.

Teoria penetrării sociale

Teoria penetrării sociale este o teorie asupra dezvoltării relaţiilor intime, care
pune în evidenţă amplificarea progresivă a schimburilor dintre parteneri. Ea a fost
propusă de Irving Altman şi Dalmas Taylor în 1973 şi afirmă, în esenţă, că relaţiile
evoluează de la schimburi superficiale la schimburi intime. Auto-dezvăluirea reprezintă o
parte a procesului de penetrare socială, un tip fundamental de schimb social, ce evoluează
odată cu relaţia interpersonală.
Pe măsură ce relaţia dintre doi indivizi se dezvoltă, ei vor dezvălui mai multe
informaţii şi la niveluri tot mai intime: vor comunica informaţii despre tot mai multe
domenii şi în fiecare domeniu vor schimba tot mai multe informaţii. Doi prieteni foarte
buni sau un cuplu tânăr armonios schimbă foarte multă informaţie şi de foarte bună
calitate – informaţii superficiale, dar şi informaţii intime. Stadiile penetrării pot fi
reprezentate ca o serie de “despicături” în personalitatea fiecăruia dintre parteneri. În
oricare stadiu, se dezvăluie mai multă informaţie la nivelurile superficiale decât la cele
intime. Aşadar, “lărgimea” dezvăluirii descreşte în funcţie de adâncimea sau intimitatea
conversaţiei. Pe măsură ce relaţia progresează, de la străini, la cunoştinţe şi la prieteni,
dezvăluirea capătă dimensiuni tot mai mari atât în lărgime, cât şi în adâncime.
“Despicătura” se lărgeşte şi se adânceşte.
Altman şi Taylor au pus în evidenţă şi un proces de “depenetrate”. Acesta poate să
apară, de pildă, în cuplurile pe cale să se destrame. În această situaţie, tiparul de auto-
dezvăluire este specific. Pe măsură ce insatisfacţia creşte, auto-dezvăluirea scade în
lărgime – membrii cuplului discută tot mai puţin. Adâncimea auto-dezvăluirii, însă, poate
să crească din cauza sentimentelor negative pe care şi le mărturisesc, uneori cu
brutalitate. În timpul conflictului, cantitatea de informaţie pe care şi-o comunică indivizii
este foarte redusă, dar informaţiile sunt extrem de intime.

4
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Reciprocitatea dezvăluirii
Unul din fenomenele cele mai studiate din câmpul teoretic al auto-dezvălurii este
reciprocitatea, pe care Jourard a numit-o “efectul diadic”. În studiile de laborator, cel mai
bun predictor al nivelului de intimitate la care se va dezvălui B este nivelul de intimitate
la care se dezvăluie A. Ideea că auto-dezvăluirea intimă a lui A conduce la o auto-
dezvăluire a lui B a fost demonstrată în multe contexte.
Reciprocitatea auto-dezvăluirii a fost intens studiată în laborator, mai cu seamă
din cauză că reciprocitatea dezvăluirii între străini într-un experiment de psihologie poate
fi văzută ca un model al formării unei relaţii de prietenie. Mulţi cercetători au susţinut că
dezvăluirea reciprocă este esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate: dacă nu
există reciprocitate în stadiile de început, relaţia nu va evolua.
De ce dezvăluirea pe care o face un individ determină o dezvăluire echivalentă,
aproximativ la acelaşi nivel de intimitate, a altuia? Una din explicaţii, bazată pe atracţia
socială, avansează idee că, în general, schimbul de informaţii intime este perceput ca
fiind caracteristic legăturilor de prietenie; de aceea, ţinta unui astfel de mesaj presupune
că este simpatizată de către partener şi că acesta are încredere în ea. Receptarea
informaţiei intime este percepută ca o recompensă socială, ce produce simpatie şi
determină dezvăluiri ale partenerului la acelaşi nivel de intimitate. Această explicaţie
afirmă, în esenţă, că persoana ţintă ajunge să se simtă atrasă de partener şi vrea să-l
recompenseze, dezvăluindu-i, la rândul ei, o informaţie intimă.
Jourard însuşi a făcut un experiment în care a demonstrat că receptarea
informaţiei intime conduce la simpatie şi la o dezvăluire echivalentă. Totuşi, alte studii,
realizate în special de Valerian Derlega, nu au găsit aceeaşi relaţie între reciprocitatea
auto-dezvăluirii şi atracţia interpersonală. Acest cercetător a arătat că receptarea
informaţiei foarte intime duce la o dezvăluire din partea ţintei chiar şi atunci când
dezvăluirea persoanei care a iniţiat conversaţia face ţinta să o simpatizeze.
Aşadar, “efectul diadic” poate să apară în absenţa atracţiei interpersonale. În
aceste condiţii, pentru a-l explica trebuie să invocăm norma de reciprocitate teoretizată de
sociologul american A.W. Gouldner în 1960. O astfel de normă se află la baza multora
din comportamentele noastre sociale şi ne face să ne simţim obligaţi faţă de cineva care

5
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

ne-a făcut un serviciu. Dacă nu putem să-i întoarcem serviciul, vom resimţi anxietate şi
nemulţumire şi chiar îl vom antipatiza pe cel ce ne-a ajutat.
La baza normei de reciprocitate stă ideea de echitate sau egalitate în relaţiile
sociale. Teoria echităţii (Adams, 1965) postulează că într-o relaţie dintre doi indivizi (A
şi B) există echitate când raportul dintre input-urile şi output-urile lui A este egal cu
raportul dintre input-urile şi output-urile lui B. Cu alte cuvinte, raportul costuri/beneficii
derivat de A din relaţie trebuie să fie egal cu raportul costuri/beneficii al lui B. Nici
costurile şi nici beneficiile partenerilor nu trebuie să fie egale, ci numai raporturile.
Inechitatea este, astfel, o stare neplăcută pe care ambii parteneri caută să o îndepărteze.
Receptorul unei dezvăluiri intime care nu face la rândul său o dezvăluire se pune pe sine
şi pe cel ce s-a dezvăluit într-o relaţie de inechitate. De pildă, el poate folosi informaţia pe
care a aflat-o pentru a-i face rău celuilalt, iar acesta din urmă nu are mijloace pentru a
riposta.
Chaikin şi Derlega (1976) au arătat că norma de reciprocitate operează într-adevăr
în aceste situaţii. Subiecţii care au urmărit un film cu o interacţiune diadică au apreciat
dezvăluirea nereciprocă mai nepotrivită şi mai neobişnuită decât dezvăluirea reciprocă.

Influenţa apartenenţei de gen asupra auto-dezvăluirii

Dorinţa de a dezvălui informaţie despre gândurile, sentimentele, experienţele
personale a fost examinată în funcţie de caracteristicile demografice, de sănătatea
mintală, de trăsăturile de personalitate şi de situaţia socială. Un rezultat consistent în
câmpul acestor cercetări este acela că femeile se dezvăluie mai mult decât bărbaţii şi
valorizează mai mult auto-dezvăluirea. S-a arătat, de exemplu, că femeile sunt mai
înclinate să dezvăluie lucruri foarte intime încă de la începutul relaţiei sau că soţii sunt
mai fericiţi decât soţiile în căsătorii în care auto-dezvăluirea este foarte slabă. Cutler şi
Dyer (1965) au pus în evidenţă faptul că soţiile sunt mai dispuse decât soţii să discute
despre sursele conflictelor din familie. Pe scurt, “bărbatul reprimă şi femeia exprimă”.
Sursa diferenţelor dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea
trebuie căutată în experienţele din copilăria timpurie. Printr-o combinaţie de recompense,
pedepse şi procese de modelare, băiatul învaţă cum să fie bărbat şi fetiţa cum să fie
femeie. Comportamentele adecvate apartenenţei sexuale sunt recompensate şi întărite, iar

6
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

cele inadecvate sunt pedepsite sau ignorate. Băieţii învaţă rolul de sex fiind recompensaţi
pentru performanţele la jocuri şi în sport, în vreme ce fetele sunt recompensate pentru
succesul lor în relaţiile cu alţii. Există expectanţe ca băieţii să-şi ascundă sentimentele;
dimpotrivă, fetiţele sunt încurajate să-şi exteriorizeze emoţiile.
Diferenţele dintre sexe în privinţa auto-dezvăluirii sunt menţinute prin
conformismul adolescenţilor şi adulţilor la normele culturale. Normele statuează
expectanţe de pedepse pentru comportamentele condamnabile din punct de vedere social.
De aceea, bărbaţii care au înclinaţia de a-şi exterioriza emoţiile pot să se abţină să o facă:
astfel de manifestări ar viola expectanţele celorlalţi şi ar atrage respingerea sau
ridiculizarea. La fel, comportamentul expresiv al femeilor trebuie pus pe seama
recompenselor şi aprobărilor pe care le primesc pentru faptul de a se purta astfel.
Potrivit lui Goffman (1967), judecăţile asupra gradului de adaptare al unei
persoane se fac pe baza adecvării comportamentului său la situaţii specifice. Nepotrivirile
dintre comportamentul persoanei şi situaţie, ce reprezintă violări ale expectanţelor sunt
utilizate pentru a diagnostica dezordinile psihologice. Mai aproape de ceea ce ne
interesează, judecăţile asupra sănătăţii mintale se pot baza pe gradul de devianţă de la
rolul de sex. Din acest punct de vedere, Derlega şi Chaikin (1976) au demonstrat că o
atribuire de maladie mintală poate să ţină seama de gradul în care individul deviază de la
normele de auto-dezvăluire ce reglează comportamentul în grupul său sexual. Mai precis,
bărbaţii sunt apreciaţi ca adaptaţi psihologic dacă nu se dezvăluie, iar femeile dacă
practică auto-dezvăluirea.

Psihofiziologia confesiunii
Confesiunea şi auto-dezvăluirea reprezintă procese fundamentale ce intervin în
psihoterapie, practicile religioase, ca şi în contextele cotidiene de interacţiune.
Mărturisirea unor experienţe semnificative este considerată benefică din punct de vedere
psihologic şi chiar fizic.
Încă înainte de sfârşitul veacului trecut, Freud a arătat că gândurile refulate produc
nevroze ori psihoze. Potrivit întemeietorului psihanalizei, modalitatea optimă de
vindecare a multor maladii mintale constă tocmai în conştientizarea unor gânduri
îndelung expulzate din conştiinţă. Cura psihanalitică reprezintă tocmai un set de tehnici

7
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunţe la refulare. Freud are marele
merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor şi a comportamentelor necesită
investiţii de energie din partea individului. El nu s-a ocupat însă de mecanismele
fiziologice adiacente.
În ultimii ani, mulţi cercetători din domeniul psihofiziologiei au manifestat interes
pentru măsurarea efectelor fiziologice ale inhibării voluntare. Gray (1975) a demonstrat
foarte convingător că inhibarea comportamentelor şi activarea lor ţin de arii diferite din
creier. Într-un studiu fundamental, Fowles (1980) a oferit un solid suport empiric ideii că
inhibarea comportamentală este direct proporţională cu un parametru fiziologic
important, conductibilitatea electrică a pielii. Când individul îşi înfrânează un anumit
comportament sau îşi reprimă un anumit gând în viaţa de zi cu zi, activitatea
electrodermală creşte.
Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină
creşterea conductibilităţii pielii, atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă
mai îndelungată ar putea corela cu apariţia bolilor legate de stres. O formă relativ
răspândită de inhibare pe termen lung se întâlneşte la indivizii care au suferit o traumă
majoră, ca, de pildă, abuz sexual sau divorţul părinţilor. Victimele acestor evenimente
raportează adesea că ar fi vrut să dezvăluie altora întâmplarea pe care au trăit-o, dar le-a
fost teamă de respingerea şi dispreţul lor. Faptul de a nu dezvălui sau de a se confrunta cu
trauma în mod activ reprezintă în aceste cazuri o inhibare.
Anumite diferenţe individuale în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea evenimentelor
traumatizante au fost puse în legătură cu starea de sănătate. Indivizii “represivi”, detectaţi
cu ajutorul unor chestionare de anxietate şi dezirabilitate socială au tendinţa de a nega sau
evita informaţiile care le ameninţă confortul psihologic; la ei a fost pus în evidenţă un
nivel ridicat al conductibilităţii electrice dermale. Waid şi Orne (1982) au identificat
subiecţi slab socializaţi şi foarte socializaţi folosind scala de socializare din California
Psychological Inventory. Aceşti autori au ajuns la concluzia că subiecţii foarte bine
socializaţi (deci, inhibaţi) au o conductibilitate mai mare a pielii decât cei slab socializaţi.
Alte cercetări au indicat faptul că subiecţii caracterizaţi ca represivi sau inhibitori
sunt mai predispuşi să se îmbolnăvească de cancer, au o tensiune arterială mai mare şi
contractează, în general, mai multe boli. S-a arătat, de exemplu, că femeile care trăiesc

8
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-şi manifestă deschis depresia.
Nedezvăluirea gândurilor şi sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate
corelează cu boala şi mortalitatea ridicată.
Există, pe de altă parte, studii care se interesează mai puţin de variabilele de
personalitate implicate şi mai mult de efectele evenimentelor traumatizante nedezvăluite
asupra stării de sănătate. De pildă, victimele violurilor evită să discute în detaliu
experienţa pe care au trăit-o şi la multe din ele au fost semnalate serioase probleme de
sănătate în anii care au urmat violului. Refuzul de a se confesa presupune în cazul lor o
inhibare activă.
James Pennebaker şi colaboratorii săi au construit în deceniul al 9-lea o teorie
generală a inhibării comportamentelor şi a proceselor maladive psihosomatice
(Pennebaker şi Beall, 1986). Potrivit acestei teorii, inhibarea sau restrângerea voluntară a
comportamentelor, gândurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică
intensă. Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat, iar inhibarea pe
termen lung produce boli şi stres. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante
sau stresante este nociv din punct vedere fiziologic, dezvăluirea acestora este benefică. A
vorbi sau a scrie despre dificultăţile majore din viaţă reduce riscul îmbolnăvirilor.
Într-un articol din 1986, Pennebaker şi Ball au încercat să stabilească aspectele
dezvăluirii care pot influenţa sănătatea pe termen lung. Ei au cerut unor studenţi (în
număr de 46) sănătoşi din punct de vedere fizic să scrie despre experienţele cele mai
traumatizante pe care le-au trăit sau despre lucruri cotidiene, ordinare. Subiecţii s-au
auto-dezvăluit în patru zile consecutive. Din cei cărora li se ceruse să scrie despre
evenimente stresante s-au alcătuit trei grupuri experimentale: unii au descris fapte brute,
fără să pomenească nimic despre sentimentele lor (condiţia fapte), alţii au descris emoţiile
pe care le-au trăit legate de întâmplarea traumatizantă (condiţia emoţii) şi, în sfârşit, alţii
au scris despre fapte şi emoţii (condiţia fapte + emoţii). După fiecare din cele patru
şedinţe, subiecţii din ultimele două condiţii au declarat cel mai mare inconfort psihic.
Experimentatorii au măsurat, timp de şase luni după confesiunile subiecţilor, frecvenţa cu
care subiecţii s-au adresat medicului pentru orice problemă de sănătate şi au constatat că
cei din condiţia fapte + emoţii au făcut-o cel mai puţin. Un chestionar aplicat după şase
luni a pus în evidenţă că subiecţii din acest grup şi, într-o măsură mai redusă, cei din

9
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

grupul emoţii raportau o stare de sănătate mai bună decât cei cărora li se ceruse să scrie
despre chestiuni mondene. Acest studiu demonstrează că dezvăluirea în scris a
experienţelor traumatizante, deşi neplăcută pentru individ în momentul confesiunii,
conduce la perceperea unei stări ameliorate de sănătate. Pentru ca aceste beneficii pe
termen lung să apară, este important ca persoana să relateze şi emoţiile pe care le-au
declanşat evenimentele traumatizante, nu numai faptele brute.
Aceste două dimensiuni ale intimităţii au fost puse în legătură şi de alte cercetări
asupra auto-dezvăluirii şi par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de
comunicare. Morton (1978), de exemplu, concepe intimitatea relevată de auto-dezvăluire
ca bidimensională: descriere şi evaluare. Pe de o parte, individul poate fi foarte intim cu
celălalt, dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă, o conversiune religioasă, o
încercare de sinucidere, detalii despre viaţa sexuală, etc.). Pe de altă parte, dezvăluirile
pot să cuprindă evaluări ale subiectului, adică relatări asupra emoţiilor, judecăţilor şi
opiniilor lui care au fost generate de un fapt sau altul. Putem fi foarte intimi cu cineva
mărturisindu-i sentimentele noastre de ruşine pe care le-am încercat într-o anumită
situaţie. O descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogăţită
cu intimitate evaluativă – confesiuni despre trăirile care au însoţit această tentativă.
Să remarcăm, din punctul de vedere al acestei dihotomii, că o persoană poate să
trivializeze un subiect de discuţie foarte intim (ca viaţa sexuală) folosind exclusiv
descrieri, făcând apel la clişee şi informaţie abstractă; dimpotrivă, există şi situaţii în care
indivizii personalizează puternic atunci când se auto-dezvăluie chestiuni banale (ca
spălatul pe dinţi sau drumul la serviciu), introducând informaţie privată şi mărturisind
emoţii foarte intime.
Într-un alt studiu, Pennebaker şi colaboratorii săi (1987) au relevat legătura dintre
procesele inhibitorii şi cele psihosomatice, investigând efectele pe termen scurt ale
dezvăluirii experienţelor neplăcute. Subiecţilor li s-a cerut să vorbească despre
evenimentele stresante din viaţa lor şi despre ce vor face după experiment. Fiecare
subiect se afla singur şi vorbea la micrifonul unui magnetofon. Pe baza aprecierilor unor
judecători care au studiat materialul înregistrat, subiecţii au fost clasificaţi în indivizi
predispuşi să se auto-dezvăluie şi indivizi predispuşi să evite auto-dezvăluirea.
Experimentatorii au măsurat tot timpul confesiunii conductibilitatea pielii, tensiunea

10
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

arterială şi pulsul. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante

au fost însoţite de descreşterea inhibării comportamentale evidenţiată de descreşterea
activităţii electrodermale. În plus, dezvăluirea a determinat o acivitate cardiovasculară
mai intensă. Şi acest studiu oferă date suficiente pentru a ne determina să admitem că
auto-dezvăluirea este benefică pentru starea generală de sănătate fizică. Indivizii
predispuşi la auto-dezvăluire îşi inhibă mai puţin gândurile, emoţiile şi comportamentele,
ceea ce se soldează cu efecte pozitive atât în plan psihologic, cât şi în plan somatic.

Efectele suprimării gândurilor şi secretele

A ţine un secret nu înseamnă opusul auto-dezvăluirii, ci e mai mult decât atât: a
ţine un secret este un proces activ care foloseşte resurse cognitive şi poate fi resimţit în
plan emoţional ca o sarcină dificilă şi neplăcută. În plus, nu întotdeauna eforturile intense
de a păstra un secret asigură păstrarea lui: uneori, cu cât încercăm mai mult să ascundem
ceva, cu atât mai probabil este că vom dezvălui secretul. Cercetările din domeniul
controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare pentru a păstra un secret
determină o suprimare intenţională a gândului secret. Aceasta înseamnă o preocupare
obsesivă de a alunga gândul secret din sfera conştientă. Refularea nu reuşeşte însă decât
să facă informaţia şi mai accesibilă. Acest efect paradoxal a fost numit
hiperaccesibilitatea informaţiei refulate.
Daniel Wegner şi colaboratorii săi (de exemplu, Lana şi Wegner, 1995) au
construit un model al mecanismului ce subîntinde fenomenul, numit modelul preocupării.
Acesta presupune patru faze ale procesului cognitiv al cărui rezultat este preocuparea
obsesivă pentru gândul secret:
a. dorinţa de a păstra secret un fapt duce la refularea gândului;
b. refularea determină apariţia gândurilor intruse, deranjante;
c. aceste gânduri inoportune provoacă noi eforturi de refulare;
d. fazele b şi c continuă într-o repetiţie ciclică, dat fiind că fiecare apare ca reacţie
la apariţia celeilalte.
Studiul iniţia care a demonstrat că refularea gândurilor produce gânduri intruse a
fost realizat de o echipă de cercetători condusă de Daniel Wegner. Subiecţilor li s-a cerut
să verbalizeze fiecare gând care le trece prin minte vreme de cinci minute. În acelaşi

11
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

timp, ei trebuiau să se abţină să se gândească la un urs polar. Subiecţii se aflau singuri în

încăpere şi tot ceea ce verbalizau se înregistra pe bandă de magnetofon. Rezultatele au
arătat că ei nu se pot înfrâna să nu se gândească la ursul polar. În plus, după această
sarcină, gândurile cu privire la ursul polar sunt foarte numeroase (Wegner et. al., 1987).
Cercetările ulterioare asupra hiperaccesibilităţii gândurilor refulate au arătat că astfel de
gânduri ne vin în minte cu încăpăţânare, mai ales în condiţiile în care efectuăm o sarcină
cognitivă dificilă, chiar mai repede decât gândurile asupra cărora încercăm să ne
concentrăm. Wegner şi Erber (1992) au pus în evidenţă faptul că participanţii la o sarcină
de tip Stroop ce-şi refulează gândul la un anume cuvânt au timpi de reacţie mai mari. Lor
le trebuie mai mult timp să pronunţe numele culorii în care este scris cuvântul decât
participanţilor cărora li s-a cerut să se gândească la acel cuvânt. Acest rezultat în sarcina
Stroop a fost considerat ca un argument în favoarea accesibilităţii cognitive crescute a
gândurilor refulate. Efectul pare să rezulte dintr-un proces automat de căutare ce însoţeşte
refularea, făcând accesibile gândurile ce trebuie refulate.
Oamenii au tendinţa de a-şi reprezenta minţile lor ca pe un loc unde îşi ţin
gândurile secrete şi la care nu au acces decât ei. Totuşi, controlul gândurilor secrete nu
este deloc facil, iar consecinţele cognitive ale faptului de a ţine un secret sunt din cele mai
surprinzătoare pentru individ.

Secretele şi auto-dezvăluirea
Indivizii care au secrete legate de propria existenţă sunt adesea sfătuiţi să le
dezvăluie. Simţul comun crede că dezvăluirea unor gânduri secrete înseamnă confort
psihic şi catharsis. Biserica a propăvăduit întotdeauna ideea că mărturisirea păcatelor
aduce izbăvirea. Cât despre psihologi, exprimarea deschisă a gândurilor secrete a
funcţionat ca un principiu în cura psihanalitică şi a rămas o componentă importantă a
multor forme de psihoterapie.
Am luat deja cunoştinţă despre argumentele psihologiei sociale contemporane în
favoarea auto-dezvăluirii: 1. Dezvăluirea reduce riscul îmbolnăvirilor psihice şi fizice; 2.
Prin dezvăluire se evită crearea unor secrete hiperaccesibile, dificil de refulat.
Acestor argumente le mai putem adăuga unul: dezvăluirea conduce de obicei la o
rezolvare mulţumitoare a secretelor. Mărturisindu-şi secretele în faţa altora, indivizii se

12
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

înţeleg pe ei înşişi mai bine şi capătă un sentiment al controlului asupra propriei vieţi.
Experienţele personale sunt înţelese mai bine când există posibilitatea unei reinterpretări
(reframing). Ascunzând o informaţie de ceilalţi, individul se lipseşte de şansa de a
cunoaşte alte perspective asupra problemelor lui. El poate avea o percepţie distorsionată,
iar dezvăluirea dă posibilitatea celorlalţi de a îndrepta această percepţie. George A. Kelly
a susţinut, prin psihoterapia sa constructivistă, că recadrarea (reframing) experienţelor
clienţilor este o parte esenţială a asistenţei psihologului. El a observat o ameliorare
sensibilă a funcţionării psihologice a pacienţilor pe care i-a putut ajuta să-şi vadă vechile
probleme sub unghiuri noi.
Revelarea secretelor nu produce numai beneficiile cognitive asociate construirii
unui sens mai exact, dar reduce şi sentimentele de ruşine şi vinovăţie. Cei ce au trecut
prin situaţii traumatizante decid adesea să ascundă lucrul acesta din ruşine. Dar faptul de
a nu discuta cu alţii experienţa traumatizantă şi stigmatizantă poate fi mai nociv decât
experienţa însăşi. Astfel de indivizi pot ajunge la concluzia că evenimentul pe care l-au
trăit este într-adevăr ruşinos şi are contaţii negative tocmai pentru că ei ascund această
experienţă de alţii. Printr-un astfel de proces de auto-percepţie, indivizii pot dezvolta o
stimă de sine foarte coborâtă. Aşadar, a ţine un secret dureros şi a depune eforturi pentru
a ascunde acest secret de ceilalţi poate să-l facă pe individ să se simtă vinovat şi
dispreţuit.
Totuşi, este adevărat că există situaţii în care persoana este mai câştigată dacă nu-
şi dezvăluie secretele. Unele secrete sunt atât de hidoase, încât individul s-ar compromite
definitiv în ochii celui căruia i se confesează. În general, dezvăluirea secretelor implică
riscuri, ca posibilitatea de a fi respins de partener. Aproape jumătate din persoanele care
urmau o terapie de lungă durată, plătind sume imense pentru tratamentul pe care-l
primeau – au mărturisit în chestionare anonime că au secrete faţă de psihoterapeuţii lor
(Kelly şi McKillop, 1996).
În situaţia de auto-dezvăluire, indivizii se tem de feed-back-ul celorlalţi. Dacă este
adevărat că exprimarea deschisă a discomfortului psihic le sporeşte şansele de adaptare,
este la fel de adevărat că această auto-dezvăluire poate să-i izoleze, să-i înstrăineze de
reţeaua socială în care evoluează. Cercetările de psihologie socială din domeniul
depresiei au arătat că indivizii care-şi mărturisesc necazurile sunt mai respinşi decât cei

13
 Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

ce mărturisesc în faţa celorlalţi că se descurcă foarte bine în viaţă. Avem tendinţa de a

răspunde negativ în interacţiunile cu cei afectaţi de depresie. Într-un experiment
impresionant prin concluziile lui, Strack şi Coyne (1983) au arătat că indivizii afişând
depresie provoacă altora depresie, anxietate, ostilitate şi sunt respinşi de aceştia într-o
interacţiune care durează numai 15 minute.
Faptul de a avea secrete îi ajută pe oameni să menţină graniţele personale. Există
cercetători care susţin că nedezvăluirea secretelor este sănătoasă şi este o componentă
importantă în dezvoltarea sentimentului identităţii personale. Evoluţia personalităţii
normale presupune ascunderea unor informaţii despre propria persoană. Psihologii
developmentalişti au arătat că pe măsură ce cresc, copiii învaţă să ascundă informaţii de
alţii şi să utilizeze aceste informaţii în demersurile lor de persuasiune. Din acest punct de
vedere, dezvăluirea informaţiei personale poate duce la pierderea independenţei şi la
vulnerabilitate în faţa încercărilor de manipulare ale celorlalţi.
În relaţiile de dragoste, mai ales în fazele de început, este uneori recomandabil ca
partenerii să menţină graniţe personale precis delimitate şi să păstreze anumite secrete
faţă de celălalt – lucrul acesta creează un sentiment de mister şi amplifică atracţia. Totuşi,
ţinerea unui secret important o perioadă mai îndelungată subminează serios relaţia,
diminuând încrederea reciprocă.

14