INTRODUCERE

Infidelitatea este printre cele mai complexe probleme întâlnite de terapeuții de cuplu de
la începutul existenței sale și până în prezent. Având în vedere că literatura clinică, opinia și
speculațiile referitoare la această temă sunt destul de abundente, literatura de specialitate și
cercetare este rară. Puțina cercetare științifică disponibilă nu este, în majoritatea cazurilor,
nici robustă, nici utilă pentru terapeutul practicant, fiind destul de limitată.

La baza alegerii mele cu privire la tema abordată, nu stă neapărat un singur motiv solid
ci mai degrabă cumularea unor serii de întrebări la care intenționez să găsesc răspunsuri prin
intermediul demarării acestei cercetări.

De ceva timp, am observat cu interes relațiile dintre cuplurile căsătorite apropiate mie,
și am sesizat destul de ușor din atitudinile şi mărturisirile lor că, dincolo de aspiraţii şi interese
comune, de fapt îi leagă o dragoste puternică. Și totuși, pe lângă aceea ,,dragoste
puternică,, ,cercetările arată că ,, aproape jumătate dintre bărbații căsătoriți și peste un sfert
dintre femeile căsătorite au recunoscut că au avut o relație extraconjugală până la vârsta de 45
de ani.” (Kinsey, Pomeroy, & Martin, 1948; Kinsey, Pomeroy, Martin și Gebhard, 1953).

Infidelitatea nu este atât de simplă cum am tinde noi să o privim la prima vedere. Cel mai
ușor e să pui etichete decât să cercetezi. Adesea ne grăbim să judecăm și de foarte puține ori
sau chiar niciodată nu încercăm să înțelegem de ce s-a ajuns acolo și mai mult de atât ce se
poate face după ce adulterul a fost descoperit.

Psihoterapeuta Esther Perel, în cartea ei intitulată ,,Regândirea infidelității”(2018), susține

că pentru a înțelege adulterul, trebuie ca în primul rând să înțelegem monogamia și ce se
întâmplă cu cuplurile în urma oficializării relației, ce se întâmplă cu viața lor sexuală și ce
transformări suferă conexiunea lor emoțională în așa fel încât să se ajungă la o relație
extraconjugală. ,,Suntem ființe contradictorii și în momentul în care nouă ni se aplică o
regulă, lucrurile stau diferit față de momentul când le privim de pe margine.,, Astfel, prin
prisma acestei cercetări voi încerca să răspund la cumularea de întrebări pe care o am viz-a-
viz de infidelitate.
CAPITOLUL 1. FUNDAMENTARE TEORETICĂ

I.1.DEFINIȚIILE INFIDELITĂȚII

,,Ar fi necesar prea mult timp ca să explicăm alianța intimă a contradicțiilor din firea
umană care, uneori, fac iubirea să ia forma disperată a trădării. Și poate că nu există nici o
explicație pentru asta.

Joseph Conrad, Some Reminiscences

Încă dinainte ca omul să își conștientizeze propria existență, înaintea marilor civilizații și a
marilor fiosofii, îninte ca oamenii să își adreseze întrebările „cum”,,de ce” și ,,cu cine”?,
instinctul poligam a persistat în aceeași măsură, dorinței supreme de a supraviețui.

Mitologia greacă, o contopire a moravurilor, defectelor și a calităților oamenilor, ne

prezintă astfel de cazuri cum ar fi: infidelitatea frumoasei Afrodita și aventurile sale cu alți zei
ce erau considerați de-altfel întruchiparea perfecțiunii si măsurau cunoașterea absolută.

Vom vedea cum pe parcursul epocilor mentaliatea oamenilor este într-o continuă fluiditate,
vom vedea cum intervențiile religioase au ajuns să joace un rol crucial în care relațiile
interumane, de natură sexuală sau nu, decurg. Dincolo de prejudecăți și standarde
mediatizate, se dezvăluie treptat universul actual al metamorfozelor rolurilor de sex,
alternative și mutațiile-uneori șocante-ale relațiilor dintre bărbat și femeie. Acest cuplu
de ,,forțe complementare,, (cuplul parental)tind spre o armonie, definindu-se prin interacțiune,
integritate, dezvoltarea uneia prin intermediul celeilalte.

Strict din punct de vedere psihologic, relația dintre sexe se explică ca un laborator al
maturizării personalității umane, unde are loc alchimia experiențială, prin care fiecare
principiu arhetipal –masculin și feminin- se revelează pe sine, se desăvârșesc prin împlinirea
cu celălalt, aceasta permițând transcederea din profan în sacru.

În toate societățile din fiecare colț al lumii, atât bărbații cât și femeile au căzut în ispită
măcar odată. În relațiile unde încrederea deja s-a format și acolo unde deja s-au oficializat
căsătoriile, se așteaptă ca monogamia să primeze ca normă oficială, iar infidelitatea este
văzută ca normă clandestină. Motivele pentru care apare infidelitatea sunt variate și la fel sunt
și reacțiile sau rezultatele posibile: posibil ca o relație extraconjugală să reprezinte un act de
rezistență sau sa semnaleze că nu mai există deloc rezistență. Astfel, adulterul poate fi privit
ca un act de trădare dar și ca un semnal de alarmă al suferinței și al lipsei. Prin urmare, prin
această cercetare doresc sa abordez multilateral acest concept de ,,infidelitate,,, atât din
punctul de vedere al părții care a înșelat, cât și din punct de vedere al părții înșelate.

Infidelitatea, de-a lungul timpului s-a conturat prin mai mult definiții, nestabilindu-se în
literatura de specialitate o definiție unanimă. Atkins, Baucom și Jacobson (2001) susțin că
„infidelitatea este un fenomen comun în căsătorii, dar este prost înțeles”; Glass(2002) susține
că infidelitatea este „o implicare sexuală, romantică sau emoțională secretă care încalcă
angajamentul față de o relație exclusivă” (Glass, 2002, p. 489).

Într-adevăr, termenii uzuali care se refere la infidelitate trădează ambiguitatea în

semnificații, aceasta fiind o problemă regăsită în cele mai multe studii. Primele studii au avut
tendința de a se baza pe definițiile înguste ale infidelității, în special infidelitatea maritală,
fiind în cele mai multe cazuri, limitată de angajarea în relații sexuale cu o altă persoană decât
partenerul primar, și fiind în același timp implicați într-o relație exclusivă și angajată
(Lieberman, 1988). Această definiție îngustă reprezintă o problemă din mai multe motive: în
primul rând, nu surprinde întreaga paletă de comportamente pe care majoritatea studenților le
consideră forme de infidelitate; în al doilea rând, alte concepte de infidelitate sunt aparent
mult mai frecvente și de cele mai multe ori la fel de problematice pentru părțile afectate de
infidelitate. Prin urmare, definițiile înguste ale infidelității aspiră să subestimeze grandoarea
fenomenului.

Conform literaturii de specialitate, există două abordări generale care definesc infidelitatea.
O abordare face referire la permisiunea respondenților de a definii termenul, spre exemplu,
cercetătorii unui studiu au întrebat participanții dacă au fost vreodată "necredincioși"
(Sheppard, Nelson, & Andreoli-Mathie, 1995) sau dacă au "înșelat" un partener de întâlniri
(Feldman & Caufman, 1999a; Grello, Welsh, & Harper, 2006). Acest mod de abordare este
potențial problematic în cazul în care participanții nu împărtășesc neapărat aceeași definiție de
înșelăciune sau infidelitate. Mai mult decât atât, tinerii emergenți au raportat ca având opinii
divergente cu privire la astfel de termeni aparent de bază. Pentru că au fost raportate și alte
informații similare de către cercetătorii care au studiat definitiile virginității și sexului
(Bogart, Cecil, Wagstaff, Pinkerton, & Abramson, 2000; Carpenter, 2001; Sanders &
Reinisch, 1999), pare imprudent să presupunem că studenții împărtășesc aceleași definiții ale
înșelăciunii sau chiar ale activității sexuale ( Forste & Tanfer, 1996).

Cealaltă abordare face referire la a oferi participanților o definiție a infidelității. Deși

această abordare promite coerență în criteriile de definiție a infidelității, utilitatea sa depinde
de acuratețea criteriilor. Și anume, unii cercetători nu au inclus unele practici sexuale comune
în lista lor de potențiale comportamente sexuale extradiadice. Atât Hansen (1987), cât și
Feldman și Cauffman (1999b) au omis sexul oral în studiile lor. Feldman și Cauffman (1999b)
au interogat cei 417 studenți ai lor despre experiențele cu „mângâieri” extradiadice și relații
sexuale pentru a măsura trădarea, dar nu au inclus nici o întrebare despre sex oral sau anal.
Hansen (1987) a întrebat participanții dacă au experimentat "relații extradiadice" sub formă de
"sărut erotic, mângâiere, sau relații sexuale". În acest studiu, „mângâierea” a fost definită ca
"comportament de stimulare sexuală mai intim decât sărutul erotic și îmbrățișarea simplă, dar
nu inclusiv actul sexual complet". Prin mângâiere se înțelege giugiulit șiatingeri intime.

În sondajul lor de 164 studenți canadieni, Randall și Byers (2003) au constatat că toate
formele de intimitate fizică extradiadică se califică drept infidelitate pentru marea majoritate.

Astfel că, în revizuirea lor de cercetare a infidelității, Blow și Hartnett (2005a) au oferit
definiția infidelității ca un "act sexual și/sau emoțional angajat de o persoană într-o relație
serioasa în cazul în care un astfel de act are loc în afara relației primare și constituie o
încălcare a încrederii și/sau a încălcării convenite în norme (evident și sub acoperire) de către
una sau ambele persoane în această relație în legătură cu exclusivitatea romantică / emoțională
sau sexuală".

Privind dintr-o perspectivă contemporană, psihoterapeuta Esther Perel scrie în cartea sa că

„infidelitatea are o forță pe care căsnicia nu poate decât să o invidieze. Este atât de puternică,
încât e singurul păcat care are două porunci în Biblie, una pentru faptă și alta pentru gând.” În
general, primul gând pe care majoritatea oamenilor îl au atunci când vine vorba despre
infidelitate este că aceasta se referă la un act sexual care implică sau nu implică sentimente cu
o a treia persoană.

Și totuși, în cartea psihoterapeutei Esther Perel, infidelitatea este așezată în mai multe
lumini și vine cu întrebări cum ar fi: fanteziile sexuale cu o altă persoană decât partenerul
înseamnă înșelat?, discuția pe Facebook cu fostul partener înseamnă înșelat?, a rămâne prieten
pe orice rețea de socializare cu fostul/fosta înseamnă înșelat?, confidențele pe carele ai cu un
coleg/ă înseamnă înșelat?, un cont pe Tinder accesat din când în când, înseamnă înșelat?,
preferința filmelor pornografice în locul unui act sexual cu partenerul/a înseamnă înșelat? etc.

Tot în cartea sa, Esther Perel susține că: „Nici nu mai este nevoie să pleci de acasă pentru a
avea o relație extraconjugală. Poți să ai o aventură stând în pat, chiar lângă partenerul tău.”
1.2.BINOMUL:ÎNCREDERE-FIDELITATE

Pentru ca relațiile să funcționeze, în special pe termen lung, acestea solicită încrederea pe

post de fundament. Fără acest ingredient special, relaţiile devin încărcate de frică şi de
vinovăţie (Cole & Relate, 2005).
Unicitatea este termenul care definește fiecare cuplu. Fiecare partener are o modalitate
specifică de a–şi demonstra încrederea unul în celălalt, în funcţie de experienţa anterioară,
personalitate, cultură și modul în care cuplul s-a format. Înşelarea încrederii partenerului sau a
unei persoane reprezintă o trădare, nu doar a individului, ci şi a unui amestec de speranţe, vise
şi aşteptări. Este ca şi cum o construcţie aflată în lucru începe să se prăbuşească (Cole &
Relate, 2005; Stoichici, 2011).

1.3 TIPURILE DE INFIDELITATE

Există două tipuri de principale de infidelitate, sexuală și emoțională/psihică. Infidelitatea

sexuală se referă la acte ce implică un contact sexual, fără implicare emoțională, în timp ce
infidelitatea psihică se referă la atașamentul emoțional, care se poate realiza și în absența
contactului sexual. Aceste două tipuri de infidelitate sunt însă, greu de delimitat, întrucât
infidelitatea este de cele mai multe ori dată atât de contactul sexual, cât și de acte tandre:
atingeri, săruturi.
Infidelitatea mai poate fi descrisă și în funcție de intensitatea și frecvența actelor
desfășurate. Există infidelități „ușoare” care constă în dorințe, flirturi limitate la îmbrățisări și
mângâieri, dar și infidelități în care se înfiripă o legătură de scurtă sau lungă durată cu o
persoană din afara relației (ex: aventura „de o noapte” sau legăturile de lungă durata, păstrate
fără ca partenerul să afle). În cazul infidelității mai accentuate, există posibilitatea ca
partenerul să afle, apărând problema unei alegeri, între despărțire sau acceptarea faptului. Mai
există și infidelități „contractuale” în care ambii parteneri convin de comun acord să întrețină
relații sexuale și afective cu alte persoane, însă în acest caz, aceste comportamente nu
reprezintă trădări.

I.4. PREDICTORII INFIDELITĂȚII

Societatea de astăzi ne oferă o libertate de existență care totuși ni se pare dificilă în

alegere, prin imprevizibilitatea cu care se dezvoltă, devenind mai devreme sau mai târziu
persoane în permanentă schimbare de principii, de ego, de apartenențe și până la schimbul
de parteneri.

Pentru a dezvolta problema schimbului de partener vom parcurge mai întâi principalele cauze
evidențiate de-a lungul timpului în comportamentul omului în raport cu aceasta. Astfel, la
nivel general printre factorii cei mai des întâlniți în predicția infidelității se numără: factorii
individuali, contextuali, relaționali și demografici.

a. Factorii individuali- înglobează toate caracteristicile individuale ca neuroticism,

antecedentele de infidelitate, numărul de parteneri sexuali înainte de căsătorie,
suferința psihologică, atașamentul insecurizant, toate fiind asociate cu infidelitatea.
Consumul problematic de alcool, dependenta de alcool si consumul ilicit de droguri
sunt toate legate de infidelitate. După cum era de așteptat, atitudinile față de
infidelitate în mod specific, atitudinile permisive față de sexul în general și o mai mare
disponibilitate de a face sex ocazional și de a face sex fără apropiere, angajamentul sau
dragostea (adica o orientare sociosexuala mai nerestrictionata)sunt, de asemenea
legate de infidelitate.

b. Factorii contextuali- sunt facilitatori ai infidelități prin scăderea decalajului de gen

care este corelată cu prezența crescută a femeilor în forța de muncă, creând astfel
mijloace financiare mai mari și tot odată oportunități de infidelitate. Au fost
identificați, de altfel, cel puțin trei factori structurali sau de oportunitate mai rafinați,
printre care: numărul de zile în care individul se află în călătorii legate de munca,
locurile de muncă care au cerințe ce implică contactul personal cu diferite persoane,
adică potențialii parteneri sexuali secundari, o parte mai mare a colegilor de sex opus
este asociata cu rate mai mari de infidelitate, cel puțin în rândul bărbaților. Un context
care este legat constant mai puțin de infidelitate este religia. Această variabilă a fost
cel mai adesea operaționalizată prin numărul de prezențe la serviciile religioase. Acest
lucru ridica întrebarea dacă alte aspecte ale religiei sunt importante.

c. Factorii relaționali- făcând comparație cu caracteristicile individuale, factorii de

relaționare, tind să fie mult mai strâns legați de infidelitate. Scăderea satisfacției in
relația conjugală este legată constant de infidelitate cu unele dovezi de efecte
bidirecționale: într-un studiu făcut de-a lungul a 17 ani, s-a dovedit că infidelitatea a
fost atât o consecință, cât și o cauză a suferinței conjugale. De asemenea, satisfacția
 este doar o componentă a unui model care este puternic susținut de date științifice,
modelul de investiții. In modelul de investiții, angajamentul este esențial pentru
funcționarea relației și cuprinde atât un atașament experimentat, cât și o motivație de a
continua relația.. Având in vedere că acest model prezice multe comportamente pro-
relație, nu este surprinzător că modelul de investiții s-a dovedit util in prezicerea
infidelității.

d. Factorii demografici - conform demografiei, unele studii susțin că bărbații reprezintă o

rată mai mare de infidelitate decât femeile. Această constatare oferă o perspectivă
revoluționară conform căreia infidelitatea crește succesul genetic pentru bărbați și
capabilitatea acestora de a separa dragostea de activitatea sexuală și având astfel mai
multă dorință de a se angaja în infidelitate. În ciuda acestor observații, diferențele de
sex documentate anterior în ratele de infidelitate conjugală par sa fie referitoare la
bărbați si femei cu vârsta sub 40-45 de ani, raportând rate similare de infidelitate; un
studiu arata chiar o posibilitate mai mare de a înșela in rândul femeilor daca acestea
sunt nefericite in relația lor primară. Au fost investigate numeroase alte variabile
demografice in legătura cu infidelitatea si exista unele dovezi care sugerează ca afro-
americanii se angajează in rate mai mari de infidelitate in comparație cu omologii lor
albi. Educația, vârsta și veniturile au fost, de asemenea, legate de infidelitate, dar nu a
apărut un model consistent de constatări peste studii.

1.5. CAUZE ALE INFIDELITĂȚII

Infidelitățile dintr-un cuplu nu apar din senin. Cele mai multe au în spate anumite
evenimente care le generează. Multe dintre aceste cupluri nici nu îşi dau seama de aceste
circumstanțe, considerând evenimentele în cauză lipsite de importanță. Printre evenimentele
care pot declanșa infidelitatea, se numără:
- pierderea unei fiinţe dragi din familie
- atingerea vârstei mijlocii
- probleme de relație
- problemele materiale
- schimbarea modului de viaţă
- diversificarea şi îmbogăţirea reţelei de relaţii interpersonale.
- alinierea la “standardele “sociale.
 Prin umare, există anumiți factori care îi determină pe parteneri să se îndepărteze de cuplu,
care se pot transforma în cauze ale infidelității. Infidelitatea poate fi favorizată atât de cauze
generale, cât și de anumite insatisfacții.
Cauzele generale pot fi de mai multe tipuri, după cum urmează:
- cauze ereditare – tendințe de poligamie, există o tendință firească programată genetic
pentru ca o specie să dezvolte o competiție sexuală ce asigură urmași apți și
perpetuarea genelor ale celor mai competenți indivizi.
- cauze inerente naturii umane – nevoia noastră umană de a cunoaște la nivel carnal
semenii săi și de a-și astâmpăra dorința de experimentare senzorială, foamea de
celălalt extrem de puternică ce se manifestă într-un mod irezistibil. Această agitație
sexuală nu rămâne la nivel de pulsiune a nevoii organice, ci se explică și prin dorința
intensă de a trăi, de miraculos, de evaziune, de transcendență și transgresiune, or
căutarea unui partener nu ar implica atâtea emoții, sentimente, vise și puneri în scenă.
- cauze legate de copilărie – nevoia de a umple golurile din copilărie, de a găsi un
partener pe care să-l identificăm cu părintele de sex opus, de a găsi un partener care să
ne protejeze, asemenea părinților, alegerea unui partener similar cu o persoană care
ne-a impresionat în copilărie
- contradicția- modalitatea acesteia de a se defini presupune combinarea sensurilor și
semnificațiilor ce au la origine inconstanța umană, ambivalența și multipolaritatea
dezvoltate printr-o gândire binară, după cum și Freud susține că orice frică este
dublată de o dorință. Gândirea divergentă a speciei noastre cere prin forma sa de
manifestare, de a satisface în parte multitudinea de fațete de care aceasta dispune să le
arate și să le descopere de la relație la relație.
- cauze legate de relația bărbat-femeie – femeia care se simte neglijată, recurge la
infidelitate și transmite acest lucru partenerului, pentru a-i atrage atenția, pentru
afirmarea identității.
- cauze legate de civilizația actuală – libertatea sexuală, lupta pentru independență,
individualizare, importanța aparențelor
Insatisfacțiile apărute în relații, decurg de cele mai multe ori din lipsa de satisfacere a
nevoilor la mai multe nivele:
 afective – nevoia de a fi iubit, sigur de partener, de a primi afecțiune și tandrețe
 sexuale – nevoia de a întreține contacte sexuale, satisfăcătoare; în caz contrar, pot apărea
diferite disfuncții sexuale
 de comunicare – omul este o ființă comunicativă; lipsa comunicării reale și productive
atrage după sine insatisfacția
 energetice – partenerii trebuie să își transfere energie unul altuia; epuizarea produce
insatisfacție
 de evoluție – ființa umană are înnăscută nevoia de a evolua, de a se împlini; partenerul
trebuie să susțină acest proces; în sens contrar, apare insatisfacția
Prin urmare, infidelul consideră că partenerul său nu îi satisface nevoile legitime, aşa că,
după o așteptare fără rezultat, caută în altă parte ceea ce nu a găsit acasă. De menționat că
există un decalaj important între așteptările unuia și ceea ce îi oferă celălalt, un decalaj
neobservat la începutul relației.
Dacă privim retrospectiv, evoluția unei vieți, realizăm în ce măsură se schimbă lucrurile și
în ce măsură fluiditatea existenței parcurge prin întreaga ființă. Se înregistrează la nivel
mondial faptul că, în nici într-o altă perioadă istorică față de ultimul deceniu, nu s-au
schimbat mai mult decât acum valorile familiale: ritmul de viață trepidant, stresul de
suprasolicitare, probleme existențiale grave, nevoia de alienare spirituală, eul individual și
colectiv, din ce în ce mai depersonalizat, etc. În urma acestei constatări, se caută o stabilitate
a caracterului și personalității omului, lipsa permanenței fiind adesea alibiul filosofic al unei
negări a voinței, al renunțării la responsabilități, astfel că doar o concentrare asupra, ceea ce
ești, dă un sens și o coeziune propriei vieți.

I.6. RĂSPÂNDIREA INFIDELITATII IN RELAȚIA DE CUPLU

Făcând o analiză retrospectivă asupra relațiilor și căsniciilor trecute, observăm că,

căsătoria tradițională avea o misiune destul de clară care era constituită din roluri bine definite
și pe diviziunea muncii. Din punct de vedere al libertății, femeile erau constrânse, în timp ce
bărbații putea să își îndeplinească orice fantezie. Odată cu trecerea timpului, începe să se
evidențieze și individualismul, însă marea majoritate a realității a rămas la fel până în mijlocul
secolul XX, după care monogamia a primit altă definiție, se referea la fidelitatea pentru o
persoană până ce relația va ține, după care fidelitatea va fi pentru cealaltă persoană; iubirea
modernă începe să capete note romantice și să se axeze pe sentimente, dorințe, emoții, fără a
avea un scop precis. Toată această evoluție a relațiilor bazate pe implicare ne duce într-un
punct unde considerăm că infidelitatea nu ar mai avea loc, și totuși infidelitatea își face
apariția, doar că de data aceasta, având ca și motiv lipsa iubirii, atenției și pasiunii pe care le-a
promis.

Esther Perel susține că: permanența și stabilitatea pe care le căutăm în legăturile noastre
intime pot înăbuși flacăra senzualității, conducând la „expresii ale sfidării exuberante”,
cunoscute ca relații extraconjugale. Cei care sunt implicați în astfel de relații simt nevoia de a
se elibera din constrângerile siguranței și ale convențiilor- exact siguranța pe care doriseră cu
ardoare să o clădească în relația de bază. (…) familiaritatea excesivă care se dezvoltă când
intimitatea și apropierea înlocuiesc individualitatea și misterul. Și românul, Ion Dafinoiu,
profesor universitar emerit, în cadrul unui eveniment unde a fost invitat să discute despre
relații, a susținut că: ,,Certitudinea omoară pasiunea, misterul ține flacăra vie. De ce credeți că
religia a supraviețuit atât de mult? E mister acolo. La fel se întâmplă și cu relațiile,,.

Privind în ansamblu situația, societatea individualistă de astăzi reușește să producă un

paradox, și anume, pe măsură ce noi ca și indivizii avem nevoie ca să ne creștem fidelitatea,
cu atât sporește și atracția către infidelitate. Pentru că acum depindem emoțional atât de mult
de partenerii noștri, relațiile extraconjugale au dobândit o încărcătură distructivă colosală. Dar
cultura de astăzi ne obligă la împlinire individuală și ne ademenește cu promisiunea că , vom
reuși să fim mai fericiși, și prin urmare, suntem mai tentați ca oricând să călcăm strâmb,
oferind astfel chiar oportunitatea și motivul pentru care astăzi, condamnăm infidelitatea mai
mult decât alta dată, deoarece o practicăm mai mult decât oricând.

Estimările privind prevalența infidelității în relațiile de cuplu sunt complicate de

inconsecvențele în definiții operaționale și alți factori, cum ar fi oportunitatea socială.
Definițiile largi ale infidelității tind să dea estimări mai mari. Așa cum am menționat și
anterior, definiții înguste pot produce estimări mai fiabile deși, probabil, acestea nu surprind
în întregime amploarea implicării extradiadice pertinente. În analiza lor de infidelitate în
relațiile serioase, Blow și Hartnett (2005a) au concluzionat că cele mai fiabile estimări au fost
derivate din probe reprezentative la nivel național de cupluri căsătorite, heterosexuale și axate
pe actul sexual extraconjugal. În studiul național de sănătate și viață socială (NHSLS), de
exemplu, Laumann și colaboratorii, (1994) au arătat că 25% dintre bărbații căsătoriți și 15%
dintre femeile căsătorite au recunoscut cel puțin o experiență de viață în timp a actului sexual
extraconjugal. Atunci când a fost măsurată în anul precedent, prevalența a fost mai mică de
4%. O constatare consistentă este că ratele de relații extraconjugale cresc pe durata căsătoriei
(Wiederman, 1997a).
 Deoarece relațiile de întâlnire sunt, de obicei, mai scurte în durată decât căsătoriile, s-ar
putea aștepta la rate mai mici de răspândire a infidelității, deoarece relația poate fi încă în faza
sa de "lună de miere", iar partenerii au avut pur și simplu mai puțin timp pentru implicarea
extradiadică. Cu toate acestea, acest lucru nu pare a fi cazul. Femeile în relațiile de întâlnire
sunt mai probabile decât femeile să raporteze a avea un "partener sexual secundar" (18% vs.
4%, respectiv; Forste & Tanfer, 1996), probabil ca rezultat al gradului mai scăzut de
angajament formal care caracterizează relațiile de întâlnire. În mod alternativ, studenții din
universitate pot avea, de fapt, mai multe oportunități sociale de infidelitate decât omologii lor
căsătoriți (de exemplu, petrecerile la care au participat numeroși potențiali parteneri
disponibili).

O altă posibilitate de a explica variația este aceea că infidelitatea reprezintă un model de

comportament de tip "ceva" pentru unele persoane. Cel puțin un studiu susține că "o dată
infidel, întotdeauna un infidel". Wiederman și Hurd (1999) au constatat că persoanele care au
avut un comportament extradiadic sexual, o dată, este foarte probabil să-l fi experimentat din
nou. Marea majoritate a bărbaților și a celor mai multe femei care au experimentat sărutul
extradiadic, mangâieri, sexul oral sau actul sexual au făcut acest lucru de mai multe ori. În
ceea ce privește relațiile sexuale extraconjugale, aproape 86% dintre bărbați și 62% dintre
femei care au raportat acest comportament, l-au repetat. Din păcate, nu am reușit să găsesc
nici un alt studiu privind modele de infidelitate în relații de întâlnire, în timp. Infidelitatea
repetată poate reflecta un angajament scăzut la o relație, un efect de prag (odată ce o persoană
a trecut acea linie, orice încălcare ulterioară pare mai puțin gravă), sau o altă caracteristică
individuală (cum ar fi permisivitatea sexuală) care merită studiu empiric.

I.7. ATITUDINI FAȚĂ DE INFIDELITATE ÎN RELAȚIIA DE CUPLU

O constatare consecventă în studii este că o majoritate hotărâtă a adulților tineri dezaprobă

orice formă de infidelitate. Aproape universal, ei dezaprobă infidelitatea maritală (Widmer,
Treas, & Newcomb, 1998), pe care o consideră imorală, condamnabilă social, și adesea
ilegală.
Reacțiile partenerilor din momentul confruntării cu infidelitatea decid viitorul relației în
care sunt implicați. Aceasta poate să se destrame, sau, din contră, poate să crească. Indiferent
de aceasta, urmările asupra partenerilor sunt evidente, iar ei trebuie să ia anumite măsuri,
pentru asigurarea propriei stări de bine. Infidelitatea in sine este un un lucru grav și dureros,
însă nu este necesar să reprezinte și sfârșitul cuplului, dacă cei doi parteneri găsesc strategii
adecvate de a face față situației în care se află.
În momentul în care un adulter este descoperit, este îngrozitor de dureros. Toată
încrederea și iubirea sunt zdruncinate, iar reacțiile primare cele mai des întâlnite sunt: luptă,
fugi sau rămâi pe loc. În momentul acesta crucial, adeseori partenerii trăiesc o gamă complexă
de sentimente în urma cărora se nasc proiecțiile.

Această traumă acută va da naștere unui proces de recuperare care poate fi susținut atât de
parteneri împreună, cât și separat. Psihoterapeuta Esther Perel, împarte perioada de recuperare
de după adulter în 3 faze: criza, găsirea sensului și găsirea viziunii. În faza de criză, partenerii
au nevoie de un spațiu sigur, calm, de claritate, au nevoie de încurajare și speranță. În faza de
găsire a sensului, se caută cauza producerii adulterului și rolul fiecăruia in acesta, iar in faza
de găsire a viziunii este faza în care fiecare decide cum va fi mai departe, fie împreună, fie
separat.

Pe lângă zbuciumul suferit de persoana înșelată, partenerul infidel, trece de asemenea

printr-o criză de identitate, fiind șocat de perspectiva comportamentului său prin ochii celui
rănit.

Persoana înșelată – criza prin care trece această persoană, trebuie privită ca o oportunitate
de evoluție, întrucât obstacolele îi permit să se afirme și îi conferă vieții un sens. Persoana
înșelată ar trebui să își accepte durerea, să își exprime emoțiile și să acționeze asupra
rădăcinilor suferinței, pentru a o atenua. De asemenea, este important ca aceasta să își
comunice durerile, însă este de preferat să aleagă o persoană care înțelege situația prin care
trece, din proprie experiență, poate chiar un specialist și să nu implice familia.
Pentru a putea comunica deschis și pentru a evita neînțelegerile și certurile, este necesar ca
partenerii să respecte anumite aspecte. Prin urmare, este important ca atât persoana înșelată,
cât și infidelul, să știe să fie buni ascultători, fără să deformeze sensul informațiilor. De
asemenea, trebuie ca partenerii să arate dorință pentru înțelegerea celuilalt, de a-i cunoaște
nevoile și așteptările. Un alt aspect important este reprezentat de evitarea folosirii pronumelui
”tu”. De cele mai multe ori, această adresare are un caracter acuzator, transformând astfel
discuția într-o confruntare, apărând necesitatea de a riposta a partenerului. Folosirea
pronumelui ”tu” reprezintă o modalitate de victimizare și de a face partenerul în totalitate
responsabil și vinovat pentru situația în care cuplul se găsește. Fiecare dintre parteneri devine
însă responsabil în urma deciziilor pe care le-a luat pe întreg parcursul relației. Pentru a evita
culpabilizarea partenerilor, se recomandă folosirea pronumelui ”eu”. În acest fel, partenerul
care folosește această adresare își asumă responsabilități și își exprimă concret emoțiile și
trăirile. Aceste reguli de comunicare contribuie la stabilirea unui dialog real, productiv și la
evitarea conflictelor. Pentru ca partenerul înșelat să poată face față situației mai ușor, acesta
trebuie să învețe să treacă peste conflicte. Acest lucru se poate realiza prin ascultarea atentă și
înțelegerea celuilalt, evitarea emiterii de judecăți și prin încetarea acuzării reciproce
Este important să avem în vedere ca partenerul înșelat să își controleze reacțiile, și să nu ia
decizii pripite pe care ulterior le poate regreta. De asemenea este necesară înțelegerea faptului
care l-a îndrumat pe cel infidel să recurgă la o aventură, dar și asumarea responsabilităților de
către cei doi.
Infidelul-toate cele spuse pentru persoana înșelată, sunt valabile și pentru infidel,
comunicarea și înțelegerea evenimentului având cel mai puternic impact. La fel ca și persoana
înselată, infidelul trebuie să evite utilizarea pronumelui „tu” acuzator, pentru a evita să
rănească o persoană deja rănită. De asemenea, infidelul trebuie să se înțeleagă pe sine, să își
înțeleagă partenerul și evenimentul, punându-și întrebări și răspunzând la ele.
În ceea ce privește mărturisirea infidelității, ar fi de preferat ca infidelul să nu detalieze
fiecare amănunt al relației extraconjugale, întrucât anumite afirmații, odată spuse, rămân
întipărite în memoria celuilalt, și să facă mai mult rău decât bine.
În momentul în care cei doi parteneri urmează să ia decizii, ar fi de preferat ca deciziile
luate să fie analizate. Unii parteneri decid să rămână, având încă sentimente puternice unul
pentru altul, în timp ce alți parteneri preferă să plece, considerând că și-au atins propriile
limite iar situația este insuportabilă. De asemenea, unele persoane nu se hotărăsc doar să
rămână, ci chiar să-și recucerească partenerul, folosind anumite strategii.
Este indicat ca decizia evoluției ă fie luată cât mai curând, deoarece ea condiționează
demersul următor, și ajută partenerii să învețe ce este adevărata iubire. Dacă persoana rămâne,
evoluția va duce la restaurarea cuplului, iar dacă aceasta pleacă, experiența îl va ajuta să evite
destrămarea cuplului următor.
În contextul infidelității, atitudinea de a ierta nu este o scuză ca individul sa scuze sau sa
tolereze comportamentul extradiadic al partenerului și nici nu înseamnă că un cuplul trebuie
să se împace. Mai degrabă, scopul iertării este ca partenerul rănit să câștige o imagine mai
echilibrată a autorului infracțiunii și infidelității, în timp ce crește empatia.

O serie de studii au demonstrat că atribuțiile prezic iertarea, deoarece atribuțiile inofensive

sunt legate de niveluri mai mari de iertare decât atribuțiile dăunătoare sau de promovare a
conflictelor. Într-un studiu al infidelității între cuplurile căsătorite, Fincham et al. (2002) a
constatat că atribuțiile inofensive au prezis iertarea atât direct, cât și indirect, prin reacții
afective și empatie emoțională. Astfel, s-a așteptat de la bun început ca atribuțiile de
promovare a conflictelor sau cele dăunătoare pentru infidelitatea partenerului vor fi asociate
cu niveluri mai joase de iertare, in timp ce atribuțiile inofensive vor fi legate de niveluri mai
ridicate de iertare.

Iertarea, la rândul său, pare să joace un rol semnificativ în reacțiile la infidelitatea

partenerului. Deși procesul de a ierta o parte infidela poate părea imposibil, iertarea este o
componentă esențială a intervențiilor de cuplu pentru recuperarea din relații extraconjugale
(Gordon & Baucom, 1999). Într-adevăr, cuplurile recunosc că iertarea este o parte necesară a
procesului de vindecare, și este la fel de important pentru cuplurile care se împacă precum și
pentru cei care se separă. În timp ce iertarea nu înseamnă că un cuplu rămâne împreună, poate
face reconcilierea mai probabila. Iertarea, prin definiție, crește probabilitatea de
comportamente pro-relație și, astfel, poate crește dorința partenerului rănit de a reconstrui
relația. Iertarea este, de asemenea, asociată cu scăderi în evitare și răzbunare, ceea ce poate
face reconcilierea mai probabilă.

1.8 CONSECINȚELE INFIDELITĂȚII

Infidelitatea produce schimbări întotdeauna, pentru fiecare persoană implicată infidelul/-a,

partenerul/-a, amantul/-a, atât la nivel de individ, cât și la nivelul persoanelor apropiate.
Consecințele pot fi atât benefice cât și negative. În ceea ce privește infidelul, beneficiul top
este fericirea adusă de o nouă dragoste, în timp ce reversul acestei fericiri este reprezentat de
epuizarea dată de trăirea unei vieți duble, tristețea și frustrarea de a nu putea fi mereu alături
de amant, sentimentul de vinovăție față de partener (Leleu, 2011). Pe de cealaltă parte,
partenerul poate resimți o pasiune mai intensă datorată interesului celuilalt pentru o altă
persoană, având un efect de resuscitare și combatere a monotoniei, se poate bucura de un
partener mai bine-dispus, sau chiar legătura dintre ei se poate consolida deoarece infidelul
descoperă, în urma aventurii, că își iubește partenerul foarte mult. Cu toate acestea, de cele
mai multe ori, costurile pentru partener sunt mai mari decât beneficiile. Partenerul poate
resimți o suferință internă foarte puternică, care poate conduce la acte de suicid. De asemenea,
apare sentimentul trădării și pierderea încrederii în ceilalți, care îi poate afecta toate relațiile
viitoare, se poate simți abandonat, deposedat, devalorizat, umilit și poate dezvolta o teamă de
a începe noi relații, de a nu mai fi iubit sau demn de iubire și dorință, sau frica de a fi respins.
 Dacă relația se termină sau nu, unele pierderi serioase sunt resimțite. Pierderi pot fi de
ordin fizic sau simbolic și pot include pierderea încrederii, pierderea securității, pierderea
speranței, viselor, pierderea credinței, pierderea intimității și afecțiunii sau pierderea stimei de
sine (Lusterman, 1998; Subotnik & Harris, 1999).
Așadar, continuarea relației, sau nu, și modul în care aceasta continuă, depinde, în mare
măsură, de modul în care partenerul face față infidelității celuilalt.

CAPITOLUL 2. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. OBIECTIVE
Cu toate că, reacțiile la infidelitatea partenerului sunt în general negative, Hansen (1987) a
constatat că 72% dintre femei și 77% dintre bărbați au raportat că, comportamentul
partenerului lor a rănit relația într-o anumită măsură. Potrivit lui Feldman și Cauffman
(1999a), cea mai frecventă reacție raportată de bărbații și femeile care nu au fost infideli
partenerului lor se simte vinovați (63%). Unul dintre cele mai frecvente rezultate finale ale
infidelității de către un partener este încetarea relației (Harris, 2002). Peste jumătate dintre
participanții la sondajul Roscoe et al. (1988) ar termina (44%) sau ar lua în considerare
terminarea (16%) relației cu un partener infidel (vezi și Knox et al., 2000). Peste jumătate
dintre aceștia vor discuta despre incident cu partenerul în speranța de a fi înțeles sau de a-l
explica. Deși un număr mic de respondenți raportează că ar ierta încălcarea sau represaliile,
reacțiile lor reale pot fi diferite. Și totuși, atitudinea în fața infidelității, depinde de la un sex,
la altul, și de la o reacție la alta. Prin studiul de față, voi încerca să răspund la o serie de
întrebări care vizează atitudinea față de infidelitate atât a femeilor, cât și a bărbaților; să
vedem ce efecte are infidelitatea supra cuplurilor și în același timp diferențele care apa între
cuplurile premaritale și maritale.

Ipoteze
1.Sexul și statutul subiecților influențează reacția la aflarea infidelității partenerului.
2.Sexul și statutul subiecților influențează modalitatea de a identifica comportamentele care se
referă la infidelitate.

Subiecții vor fi bărbați și femei căsătoriți și necăsătoriți dar aflați într-o relație serioasă, aleși
aleatoriu.
Variabile cu care voi opera: independente- sex, statut

Dependente-reacția la aflarea infidelității: furie sau supărare

-comportament ce face referire la infidelitatea de tip sexual sau

emoțional