Paul Watzlawick sau imaginea despre realitate

Paul Watzlawick este o altă figură marcantă a Şcolii de la Palo Alto, renumele său este legat
de faptul că a deschis numeroase direcţii de cercetare precum: teoria sistemelor, terapia
familială, teoria comunicării, practica terapiei de scurtădurată, cibernetică aplicată, teorie
constructivistă (Ray, 2007, p. 259 apaud, p.354). Se remarcă în domeniul filosoiei, în mod
special în filozofia limbajului (doctoratul în filozofie), în cel al psihologiei,
analist al operei lui Jung, ajunge să predea psihoterapia în Salvador.
Watzlawick a acordat o atenţie deosebită studiului cu privire la modul în care percepem
realitatea şi, mai mult, modul în care o inventăm, o construim. Ideile sale despre
aceaste problematici sunt prezentate în două dintre lucrările sale:
Cât de real este realul? Comunicare, Deformaţie, Confuzie (How Real is Real ?
Communication, Desinformation,Confusion,1976) şi Realitatea inventată: Cum ştim că
tot ceea ce credem noi ştim? Contribuţii la constructivism ( Invented Reality: How
Do We Know What We Believe We Know ? Contributions to Constructivism)
(1981).
Watzlawick ajunge la concluzia că ideea noastră despre realitate este o iluzie pe care o
consolidăm toată viaţa,chiar cu riscul de a adapta faptele trăite/prezentate la concepţia noastră
despre realitate şi nu invers. Cea mai periculoasădintre toate iluziile este aceea de a crede că
nu există decât o singură realitate. Se insistă asupra explicaţie că de fapt, ceeace există nu
sunt decât versiuni diferite ale realităţii. Unele dintre ele pot fi contra dictorii,
Toate, însă, sunt efecte alecomunicării şi nu reflectarea unor adevăruri obiective şi eterne
(Watzlawick, 1984/1976, p. 7).R e a l i t a t e a p e n t r u W a t z l a w i c k a r e d o u ă
accepţiuni ale termenului, „două realităţi": prima are de -a face
c u proprietăţile pur fizice,obiectiv sensibile ale lucrurilor şi este intim legată de o percepţie
senzorială corectă (realitate de prim ordin).
Cea de a doua priveşte atribuirea unei semnificaţii şi unei valori acestor lucruri şi se
fondează pe comunicare(realitate de ordin secund). Un copil poate percepe lumina roşie a
semaforului la fel de clar ca un adult (realitatea de ordin prim), fără ca acest lucra să însemne
că înţelege şi semnificaţia „nu traversa" (realitatea de ordin secund).(ibidem, p. 137,apaud
P.Dobrescu, p. 356) În consecinţă, diferitele versiuni ale realităţii sunt realităţi de ordin
secund, în cadrul cărora pot interveni foarteuşor distorsiuni şi confuzii, datorită
faptului ca ele se construiesc în şi prin comunicare. Una dintre orientările la
careWatzlawick a avut o contribuţie marcantă este constructivismul. Acesta arătă că tot ceea
ce presupunem că descoperimeste de fapt o invenţie, dar inventatorul nu este
conştient de actul pe care îl înfăptuieşte.
Invenţia devine astfel bazaconcepţiei sale despre lume şi a acţiunilor sale
(Watzlawick, 1988/1981, p. 10). Prin urmare, noi inventăm realitatea pecare credem că o
descoperim. Într-un interviu din 1990, autorul afirma că, dacă acceptăm o idee de bază a
constructivis-mului, anume aceea că realităţile noastre sunt întotdeauna construcţii şi
explicaţii pe care le dăm despre lumea exterioară,atunci putem începe să înţelegem că o
terapie bună constă în schimbarea unei construcţii dureroase a realităţii într -
oconstrucţie mai puţin dureroasă, ceea ce nu înseamnă în nici un fel că această
construcţie este mai puţin „reală" decât cealaltă. Este numai mai puţin dureroasă
(Elkaïm, 1990, apaud P.Dobrescu, p. 357).Watzalavic se ocupa şi de problema
paradoxului şi a tipurilor logice. În încercarea de a găsi soluţii pentru paradoxurile
practice, terapia va fi concepută în re-cadrarea comunicării. Cercetătorul de la Palo Alto
propune două tipuride schimbare, destinate să rezolve problemele vieţii apărute din
comunicarea paradoxală. În lucrarea
Change. Principlesof Problem Formation and Resolution (1974) (scrisă în colaborare cu
John Weakland şi Richard Fisch), Watzlawick vorbeşte despre aceste două tipuri
de schimbare. Prima constă în schimbarea datelor conflictuale, mediind
acomodări, rearanjări ale poziţiilor persoanelor unele în raport cu celelalte, însă în interiorul
sistemului care rămâne stabil (schimbare1). Cealaltă este în schimbarea sistemului, care
presupune modificarea funcţionării acestuia (schimbare 2). Acest ultim tip de schimbare
este frecvent în experienţa cotidiană. Uneori suntem capabili să resimţim o
senzaţie de iluminare careproduce un nou tip de comportament, fără să înţelegem prea
bine ce s-a întâmplat. Atunci când un sistem produce efecte patologice, trebuie provocat al
doilea tip de schimbare. Spre exemplu, dacă în cazul unui adolescent care se revoltă îm-
potriva autorităţii părinţilor, aceştia reacţionează prin mai multă severitate, va antrena
probabil mai multă revoltă, avemaici tipul de schimbare 1. Dacă în schi mb, aceştia
încercă şi să îşi modifice relaţia cu copilul şi să facă tot posibilul săelimine
contextul care a dus la reacţiile respective, avem de a face cu schimbare 2 (Marc,
1998, pp. 133-134 apaudP.Dobrescu, p. 357).

4. Modelul axiomatic al comunicării

Contribuţia cea mai însemnată a Şcolii de la Palo Alto la studiul comunicării o reprezintă
modelul axiomatic alcomunicării. Cadrul referenţial în care a luat naştere acest model al
comunicării, înţelese drept interacţiune, este centrat peideea de
pragmatică a comunicării. Această stare de fapt, conduce la concluzia că modul în care
evolueză comunicarea poate afecta comportamentul. Prin urmare, comunicarea este
definită drept un proces de interacţiune, în sensul că emiţătorul influenţează
receptorul, dar acesta, la rândul său, va influenţa actele următoare ale emiţătorului iniţial. Cei
doi actori ai comunicării îşi schimbă în continuu şi alternativ rolurile. Un alt
concept esenţial pentru înţelegerea viziunii despre comunicare îl reprezintă noţiunea de
homeostazie (sau stare stabilă). Acest concept a fost dezvoltat din teoria siste-melor.
Formează un sistem orice emiţător şi receptor angajaţi într-un proces de comunicare.
Deoarece sistemul tinde să îşigăsească o stare de echilibru,feedback-uleste esenţial. Acesta
stabileşte schimbarea percepută în interiorul sistemului şi, prin urmare, gradul de destabilizare
a sistemului. (apaud P.Dobrescu, p.358)

Redundanţa şi metacomunicarea.sunt două noţiuni fundamentale ce susţin fenomenul

comunicării.
Redundanţa(sau constrângerea) constă în cunoştinţele noastre anterioare despre
lume (în sens larg) şi despre limbă. Spre exemplu, aceste cunoştinţe ne ajută să putem
înţelege fraze care au fost greşit formulate sau să completăm o frază deja începută cu ceea
ce este logic să urmeze.
Redundanţa pragmatică se traduce prin capacitatea de a evalua, influenţa şi
prevedea un comportament, pe baza cunoştinţelor pe care le posedăm. De asemenea, un
comportament scosdin context sau care pare aleator sau este lipsit de redundanţă îl
observăm imediat, recunoaştem inadecvarea sa la momentul/mediul respectiv.
(Watzlawicket al.,1967, p. 36, apaud P.Dobrescu, p. 358).

Metacomunicarea
înseamnă a comunica despre comunicare. Pentru a înţelege acest concept,
Watzlawick propune analogia cu metamatematica, în sensul că matematica, în
demonstraţiile, teoremele sale etc. se serveşte de semneşi simboluri specifice, care fac parte
din aşa numitul „limbajul matematic". Dar atunci când cercetătorii din acest domeniu vor să
vorbească despre matematică, vor folosi un limbaj care nu mai este parte din
matematică, ci ţine de un discurs despre matematică. Tot astfel, pentru a vorbi despre
comunicare este nevoie de un discurs despre comunicare, şi de aici,rezultă metacomunicare.
5. Axiomaticile comunicării
Cercetătorii Şcolii de la Palo Alto ajung la concluzia că „totul este comunicare". Teoria
pragmatică a comunicării dezvoltată în lucrarea Pragmatics of Human Communication
a luat forma unei „axiomatici" care propune cinci postulatede bază ale trăsăturilor
distinctive ale comunicării (Watzlawick et al., 1967', pp. 48-71, apaud
P.Dobrescu, p. 359).
Acestea sunt:1.
Imposibilitatea de a nu comunica sau „omul NU poate să existe în afara comunicării". Această
primă axiomă conducespre observaţia că nu există non-comportament. Şi pentru că orice
comportament are valoare de comunicare, înseamnă că nimeni nu se poate sustrage
comunicării. Chiar faptul de a nu avea o reacţie echivalează tot cu o reacţie
(aceea de aignora, de a rămâne nepăsător la ...). Activitatea sau inactivitatea, vorbele sau
tăcerea, totul are valoare de mesaj. Pentru cercetătorii de la Palo Alto, comunicarea depăşeşte
graniţele intenţionalităţii şi ale limbajului verbal şi se îndreptă spre un model polifonic al
comunicării (strâns legat de comportament). Ea se poate realiza în acelaşi timp verbal, tonal,
postural,contextual etc.

2. Nivelurile comunicării: conţinut şi relaţie sau „orice comunicare comportă două aspecte:
conţinutul şi relaţia, astfel încât cel de al doilea îl înglobează pe primul şi prin urmare este o
metacomunicare".
O comunicare nu se limitează la atransmite o informaţie, ci induce în acelaşi timp un
comportament. Pentru G.Bateson, aceste două operaţii reprezintă aspectele indiceal
Şi ordonatoral comunicării. Indicele este sinonim cu conţinutul mesajului.
Ordinul desemnează modul în care trebuie înţeles mesajul, mai precis, relaţia între
parteneri. Exemplificarea cea mai potrivită o regăsim în cadrul c o m u n i c ă r i i c u
ajutorul calculatorului. Pentru a realiza comunicarea este nevoie atât d e
u n s e t d e d a t e , c â t ş i d e instrucţiunile care le însoţesc (fac parte din meta-informaţie).
La nivelul comunicării umane, regăsim cele două niveluri sub forma conţinutului (ceea ce se
transmite ca informaţie propriu-zisă) şi a relaţiei (ceea ce se transmite despre cum să
fie primită informaţia). Mărcile relaţiei pot fi verbale („am glumit" sau „este un ordin"),
paraverbale (tonul sau intonaţia care sugerează, de exemplu, un ordin, o rugăminte
etc.) sau nonverbale (fizionomia, gesturile, mimica, postura etc) . Prin urmare,
relaţia este o metacomunicare. Aptitudinea de a metacomunica într-un mod satisfăcător este o
condiţie sine quanon a unei comunicări eficiente, care are legături strânse cu
conştiinţa de sine şi de ceilalţi (ibidem,p. 53). Ignorarea distincţiei între conţinut şi
relaţie, cu alte cuvinte între comunicare şi metacomunicare, poate duce la
„paradoxuri pragmatice".

produce un nou tip de comportament, fără să înţelegem prea bine ce s-a întâmplat. Atunci
când un sistem produce efecte patologice, trebuie provocat al doilea tip de schimbare. Spre
exemplu, dacă în cazul unui adolescent care se revoltă îm- potriva autorităţii părinţilor, aceştia
reacţionează prin mai multă severitate, va antrena probabil mai multă revoltă, avemaici tipul
de schimbare
1. Dacă în schimb, aceştia încercă şi să îşi modifice relaţia cu copilul şi să
facă tot posibilul săelimine contextul care a dus la reacţiile respective,
 avem de a face cu schimbare 2 (Marc, 1998, pp. 133 -134 apaudP.Dobrescu,
p. 357).

4. Modelul axiomatic al comunicării

Contribuţia cea mai însemnată a Şcolii de la Palo Alto la studiul comunicării o reprezintă
modelul axiomatic alcomunicării. Cadrul referenţial în care a luat naştere acest model al
comunicării, înţelese drept interacţiune, este centrat pe ideea de pragmatică a comunicării.
Această stare de fapt, conduce la concluzia că modul în care evolueză comunicarea poate
afecta comportamentul. Prin urmare, comunicarea este definită drept un proces de
interacţiune, în sensul că emiţătorul influenţează receptorul, dar acesta, la rândul său, va
influenţa actele următoare ale emiţătorului iniţial. Cei doi actori ai comunicării îşi
schimbă în continuu şi alternativ rolurile. Un alt concept esenţial pentru
înţelegerea viziuniidespre comunicare îl reprezintă noţiunea de homeostazie (sau stare
stabilă). Acest concept a fost dezvoltat din teoria siste-melor. Formează un sistem orice
emiţător şi receptor angajaţi într-un proces de comunicare. Deoarece sistemul tinde să îşi
găsească o stare de echilibru,feedback-ul este esenţial. Acesta stabileşte schimbarea percepută
în interiorul sistemului şi, prin urmare, gradul de destabilizare a sistemului.(apaudP.Dobrescu,
p.358)
Redundanţa
şi
metacomunicarea.
sunt două noţiuni fundamentale ce susţin fenomenul comunicării.
Redundanţa
(sau constrângerea) constă în cunoştinţele noastre anterioare despre lume (în sens
larg) şi desprelimbă. Spre exemplu, aceste cunoştinţe ne ajută să putem înţelege fraze care
au fost greşit formulate sau să completăm ofrază deja începută cu ceea ce este logic să
urmeze. Redundanţa pragmatică se traduce prin capacitatea de a evalua, influenţa şi
prevedea un comportament, pe baza cunoştinţelor pe care le posedăm. De asemenea, un
comportament scosdin context sau care pare aleator sau este lipsit de re dundanţă îl
observăm imediat, recunoaştem inadecvarea sa la momentul/mediul respectiv.
(Watzlawick
et al.,
1967, p. 36, apaud P.Dobrescu, p. 358).
Metacomunicarea
înseamnă a comunica despre comunicare. Pentru a înţelege acest concept,
Watzlawick propune analogia cu metamatematica, în sensul că matematica, în
demonstraţiile, teoremele sale etc. se serveşte de semneşi simboluri specifice, care fac parte
din aşa numitul „limbajul matematic". Dar atunci când cercetătorii din acest domeniuvor să
vorbească despre matematică, vor folosi un limbaj care nu mai este parte din
matematică, ci ţine de
un discursdespre
matematică. Tot astfel, pentru a vorbi despre comunicare este nevoie de
un discurs despre comunicare,
şi de aici,rezultă
metacomunicare.
5. Axiomaticile comunicării
Cercetătorii Şcolii de la Palo Alto ajung la concluzia că „totul este comunicare". Teoria
pragmatică a comunicăriidezvoltată în lucrarea
Pragmatics of Human Communication
a luat forma unei „axiomatici" care propune cinci postulatede bază ale trăsăturilor
distinctive ale comunicării (Watzlawick et al.,1967', pp. 48-71, apaud
P.Dobrescu, p. 359).
Acestea sunt:
1.Imposibilitatea de a nu comunica sau „omul NU poate să existe în afara comunicării".
Această primă axiomă conducespre observaţia că nu există non-comportament. Şi pentru că
orice comportament are valoare de comunicare, înseamnă cănimem nu se poate sustrage
comunicării. Chiar faptul de a nu avea o reacţie echivalează tot cu o reacţie
(aceea de aignora, de a rămâne nepăsător la ...). Activitatea sau inactivitatea, vorbele sau
tăcerea, totul are valoare de mesaj. Pentrucercetătorii de la Palo Alto, comunicarea depăşeşte
graniţele intenţionalităţii şi ale limbajului verbal şi se îndreptă spre unmodel polifonic al
comunicării (strâns legat de comportament). Ea se poate realiza în acelaşi timp verbal, tonal,
postural,contextual etc.
2. Nivelurile comunicării: conţinut şi relaţie
sau „orice comunicare comportă două aspecte: conţinutul şi relaţia, astfelîncât cel de al doilea
îl înglobează pe primul şi prin urmare este o metacomunicare". O comunicare nu se limitează
la a transmite o informaţie, ci induce în acelaşi timp un comportament. Pentru
G.Bateson, aceste două operaţii reprezintă aspectele indiceal şi ordonator al
comunicării. Indicele este sinonim cu conţinutul mesajului. Ordinul desemnează modulîn
care trebuie înţeles mesajul, mai precis, relaţia între parteneri. Exemplificarea
cea mai potrivită o regăsim în cadrul c o m u n i c ă r i i c u a j u t o r u l c a l c u l a t o r u l u i .
Pentru a realiza comunicarea este nev oie atât de un set de date, cât şi
d e instrucţiunile care le însoţesc (fac parte din meta-informaţie). La nivelul comunicării
umane, regăsim cele două nivelurisub forma conţinutului (ceea ce se transmite ca informaţie
propriu-zisă) şi a relaţiei (ceea ce se transmite despre cum să fie primită informaţia). Mărcile
relaţiei pot fi verbale („am glumit" sau „este un ordin"), paraverbale (tonul sau intonaţia
caresugerează, de exemplu, un ordin, o rugăminte etc.) sau nonverbale
(fizionomia, gesturile, mimica, postura etc). Prinurmare, relaţia este o
metacomunicare. Aptitudinea de a metacomunica într-un mod satisfăcător este o condiţie
sine quanon a unei comunicări eficiente, care are legături strânse cu conştiinţa de
sine şi de ceilalţi (ibidem,p. 53). Ignorarea distincţiei între conţinut şi relaţie, cu alte
cuvinte între comunicare şi metacomunicare,poate duce la„paradoxuri pragmatice".
Punctuaţia secvenţei de comunicare sau „natura unei relaţii depinde de
punctuaţia secvenţelor de comunicare între parteneri". Dimensiunea cea mai
importantă a comunicării este interacţiunea, schimbul de mesaje între
interlocutori.P e n t r u u n o b s e r v a t o r e x t e r i o r , o s e r i e d e c o m u n i c ă r i p o a t e f i
c o n s i d e r a t ă o s e c v e n ţ ă n e î n t r e r u p t ă d e s c h i m b u r i . „Punctuaţia" secvenţei de
comunicare se referă la secvenţele schimbului. În psihologia behavioristă,
analizarea unor secvenţe minime de interacţiune permite clasificarea
intervenţiilor în „stimul", „repoziţionare"{reinfor cement), „răspuns".
Într-o secvenţă mai lungă, rolurile sunt interşanjabil e, fiecare element
poate fi în acelaşi timp, stimul,repoziţionare sau răspuns. Bateson şi Jackson (preluând
de la Whorf) numesc această succesiune de roluri „punctuaţi secvenţei de comunicare". Într-
un schimb de replici între doi indivizi, A şi B, un element dat al comportamentului lui Aeste
un stimul în măsura în care este urmat de un element produs de B, iar acesta de un
alt element produs de A. Dacăelementul propriu lui A se află între două elemente
produse de B atunci este un răspuns.
Iar un element al lui A esterepoziţionare în măsura în care urmează un element produs de
B (ibidem, pp. 54-55). Dezacordul în privinţa punctuaţiei secvenţei de comunicare se află
la originea multor neînţelegeri şi conflicte. Într -un schimb conversaţional,
existăîntotdeauna un lider şi un urmăritor, deci o persoană care se poziţionează pe o poziţie
autoritară înaltă şi „conduce" şi oaltă persoană care răspunde.
4.Comunicarea digitală şi comunicarea analogică sau „Fiinţele umane se servesc de două
modele de comunicare:digital şi analogic.
Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte complexă şi foarte comodă, dar este lipsit de o
semantică adecvată relaţiei. Pe de altă parte, limbajul analogic posedă semantica, dar nu şi
sintaxa corespunzătoare unei definiri non-echivoce a naturii relaţiilor”. (apaud P.Dobrescu,
2007, p. 360)
Comunicarea digitală şi comunicarea analogică două moduri fundamentale de comunicare
specifice organismelor umane sau artificiale, ce se deosebesc una de cealaltă. Analogicul
presupune ideea de similitudine, în timp ce digitalulţine de dimensiunea convenţională a
reprezentărilor necesare într-un proces de comunicare.Î n c o m u n i c a r e a u m a n ă ,
obiectele pot fi desemnate în două moduri fundamental diferite: prin
r e p r e z e n t ă r i analogice (de pildă referirea la o m asă se poate realiza printr-un
desen) sau digitale (cuvintele). Analogicul poate fi asimilat ideii de iconicitate din
semiotică, iar digitalul arbitrariului semnului lingvistic (Saussure). Analogicul are
ceva„lucruform"(thing-like)c a r e t r i m i t e e x a c t l a o b i e c t u l d i n r e a l i t a t e d e s p r e
c a r e e s t e v o r b a . D i g i t a l u l s e b a z e a z ă p e convenţie, în special, pe convenţia
lingvistică. După cum observă Bateson şi Jackson, „nu există nimic în mod
special«cinciform» în cifra cinci"(ibidem, p. 62, apaud P.Dobrescu, 2007, p. 360).
Prin comunicare analogică este se înţelege orice comunicare nonverbală
sau paraverbală, (inclusiv postura, gestica, mimica, inflexiunile vocii, succesiunea, ritmul
şi intonaţia cuvintelor şi orice altă manifestare non-verbală de careeste capabil organismul)
care nu lipseşte niciodată din niciun context care poate fi denumit teatrul unei interacţiuni.
Cele două moduri de comunicare coexistă şi se completează reciproc. Se poate
întâmpla ca relaţia să fie în mod esenţial de natură analogică, iar conţinutul să fie
transmis în modalitate digitală.(ibidem, p. 64, apaud P.Dobrescu, 2007, p. 361).
5. Interacţiune simetrică şi interacţiune complementară ( s a u „ O r i c e
s c h i m b c o m u n i c a ţ i o n a l e s t e s i m e t r i c s a u complementar, după cum se
bazează pe egalitate sau pe diferenţă"). Cea de-a cincea axiomă se fundamentează
pe conceptul de schismogeneză p r o p u s d e G r e g o r y B a t e s o n . A c e s t a
d e s e m n e a z ă p r o c e s u l d e d i f e r e n ţ i e r e a n o r m e l o r comportamentului individual
în urma interacţiunii cumulative între indivizi. În interiorul unui sistem, indivizii au tendinţa
să se schimbe treptat, ca urmare a interacţiunii cu alţi indivizi. Între doi locutori
A şi B există două tipuri etalon deinteracţiuni: schismogeneză complementară şi
schismogeneză simetrică. Spre exemplu, putem să ne imagi năm un caz A ce
reprezintă modelul autoritar şi un B care îi răspunde prin adoptarea unui model de
obedienţă. Acest lucru va favoriza un alt act autoritar din partea lui A, urmat de un altul
submisival lui B ş.a.m.d.
Aşadar, într-o interacţiune complementară, există două poziţii diferite posibile:
unul dintre parteneriocupă o poziţie considerată superioară, primă sau înaltă
(one-up), iar celălalt ocupă poziţia corespondentă inferioară,secundă sau joasă(one-down).

Cele două poziţii nu trebuie asociate complementarităţii de tip bine/rău,

pozitiv/negativ sau puternic/slab (tipul de relaţii existente între mamă-copil, doctor-pacient,
profesor-student etc.).Un alt caz imaginat se referă la poziţii egale ale locutorului A
şi interlocutorului B. Acesta se fondează pe m i n i m i z a r e a d i f e r e n ţ e l o r , î n
sensul că presupune un comportament de tip oglindă. Este cazul,
d e p i l d ă , a l comportamentelor encomiastice reciproce, în care o primă apreciere laudativă
aduce după sine o laudă simetrică din parteacelui lăudat. Autorii înşişi îşi exprima
oarecare rezerve faţă de cele cinci axiome enunţate, afirmând că ele reprezintă
mai degrabă prolegomene decât o operă de sine stătătoare, datorită eterogenităţii lor care
ţine de fenomene de comunicare situate înregistre diferite. Coerenţa însă este de
regăsit în dimensiunea lor pragmatică (ibidem, p. 70, apaud P.Dobrescu, 2007 p.361-
362).
6. Comunicarea paradoxală
Ne întoarcem la conceptul-cheie al Şcolii de la Palo Alto care estedubla constrângere (double
bind). A c e a s t a i a n a ş t e r e d i n o b s e r v a r e a c o m p o r t a m e n t u l u i u m a n î n
s i t u a ţ i i p a r a d o x a l e ( s e a d u c e î n p r i m p l a n i d e e a d e contradicţie). În ceea ce
priveşte noţiunea de paradox şi felul în care poate lua naştere şi influenţa comportamentul
uman,cercetătorii şcolii de la Palo Alto au emis mai multe opinii.