TEORIA DISONANTEI COGNITIVE

In 1957, Festinger propunea o teorie care evoca un mijloc frecvent utilizat de indivizi in
cazurile de schimbare a atitudinii. Teoria disonantei cognitive explica, n consecinta,
cum un subiect determinat sa realizeze un comportament contrar convingerilor sale si
transforma opiniile n directia acestui comportament. Fenomenul de persuasiune nu-i decat o
ilustrare a teoriei lui Festinger care vizeaza sa dea socoteala, n general, de efectele inconsistentei
cognitive. Teoria disonantei a generat un numar considerabil de cercetari ale caror rezultate sunt
deseori uimitoare (cf. Wicklund si Brehm, 1976; Beauvois si Joul, 1981). De altfel, ea a
provocat dezbateri teoretice si metodologice care au ocupat mult timp un loc de predilectie n
psihologia sociala, fara a pune la socoteala faptul ca a determinat modele de analiza n alte
discipline, de exemplu, n studiul despre efectele mobilitatii sociale (cf. Jackman, 1972) si chiar
anumite aplicatii terapeutice.
Pentru Festinger, disonanta desemneaza in primul rand o stare psihologica ce l motiveaza
pe individ sa-si modifice universul cognitiv.
Existenta disonantei este psihologic inconfortabila; din aceasta cauza, ea va
motiva persoana n ncercarea de a reduce disonanta pentru a atinge consonanta (...).
Tot ncercand sa reduca disonanta prezenta, persoana va evita n mod activ situatiile
si informatia care ar putea sa amplifice disonanta(cf. Festinger, 1957).
Sursa disonantei este interna individului; si are originea n economia cognitiva. Mai precis,
ea decurge dintr-un anumit tip de relatie ntre doua cognitii, ntre doua cunostinte sau opinii sau
credinte cu privire la mediul nconjurator, la sine sau la comportament (p. 3) sau, n general,
ntre elemente de cunoastere a realului. Cand doua elemente de gandire sunt pertinente unul fata
de altul, adica atunci cand unul (sa-l numim X) l implica psihologic pe celalalt (sa-l numim Y),
cele doua elemente vor fi ntr-o relatie disonanta daca luandu-le separat, inversul unuia va
decurge din celalalt. (p. 5). Altfel spus, un individ va resimti disonanta atunci cand o cogntie
non-Y va aparea dupa o cognitie X (A. Neculau,1996).
Relatia ntre doua cognitii poate fi consonanta sau nepertinenta. Festinger da putine indicatii
pentru a specifica formarea uneia dintre aceste relatii psihologice. Simplu, el se gandeste la patru
surse principale de disonanta: logica (incongruenta ntre doua gandiri sau doua credinte),
culturala (incongruenta ntre un comportament si o norma), raportul dintre specific si general
(incongruenta ntre o opinie sau un comportament particular si o serie de opinii sau
comportamente), raportul dintre experienta trecuta si experienta prezenta (incongruenta ntre o
asteptare si un fapt). Pentru Festinger, individul aflat ntr-una din aceste situatii trebuie sa fie ntro stare neplacuta, de disonanta si, n consecinta, va ncerca sa o evite. In anumite conditii, el nu
va putea avea scapare; atunci, va fi nevoit sa le suprime ori sa reduca macar disonanta creata.
Amplitudinea disonantei va depinde de importanta cognitiilor prezente, de valoarea
pe care o reprezinta ele pentru subiect si de numarul cognitiilor consonante si
disonante prezente.
Reducerea disonantei se poate efectua prin modificarea unui element cognitive disonant,
schimbandu-l n asa fel ncat sa devina consonant, diminuandu-i importanta sau eliminandu-l.

Forma de reducere poate, totodata, sa ntampine rezistenta la schimbare din partea cognitiilor,
mai ales cand acestea se refera la mediul fizic. Posibilitatea de a le modifica va depinde, n final,
de rezistenta cognitiei disonante celei mai slabe. Cand rezistenta este prea importanta, reducerea
disonantei se va realiza prin adaugarea de cognitii noi, consonante. Poate fi imaginata si
combinarea celor doua forme de reducere a disonantei.
Teoria disonantei cognitive poate fi sintetizata in urmatoarele asertiuni :1) starea de disonanta
cognitive genereaza disconfort psihic ; 2) oamenii incearca sa iasa din starea de disonanta
cognitive orin adaugarea unor noi cognitii,care sa intareasca elementele consonante sau care sa
diminueze elementele disonante ; 3) intensitatea disonantei cognitive depinde de importanta
acordata cognitiilor care sunt in constradictie si de proportia cognitiilor aflate in disonanta ; 4) in
situatia de consonanta cognitive,oamenii evita orice noua cognitie care ar putea induce disonanta
cognitiva.Forta dinamicii cognitive pentru reducerea disonantei este in functie de cantitatea totala
de disonanta:cu cat aceasta este mai mare, cu atat mai puternica va fi tensiunea pentru eliminarea
disonantei ( S.Chelcea,2006).
Teoria disonantei cognitive permite prognoza schimbarii opiniilor, atitudinilor si
comportamentelor.
Trebuie notat ca teoria disonantei cognitive reprezinta o deplasare n gandirea lui Festinger
catre un nivel de explicare interna subiectului. In timp ce comparatia sociala, un model teoretic
propus de autor n 1954, este de ordinul raporturilor interindividuale macar prin efectele sale ,
disonanta cognitiva se situeaza ntr-un cadru strict intraindividual (cf. Doise, 1982). Progresia
este nca si mai evidenta daca o raportam la lucrurile lui Lewin al carui elev a fost Festinger.
Putem face o apropiere ntre fenomenul disonantei si schimbare, asa cum a fost ea conceputa de
Lewin (1959). Studiind cum un grup este antrenat sa-si modifice gusturile alimentare, Lewin nu
justifica schimbarea printr-o tensiune interna indivizilor, ci prin raportul de forte ntre
cunoasterile purtate de grup si practicile realizate voluntar de acelasi grup. Conflictul permite
dezghetul si deplasarea obiceiurilor anterioare. Trebuie sa remarcam ca tezele lui Festinger se
nscriu ntr-un context social n care subiectul este conceput ca propriul sau regulator, conflictul
social fiind ocultat sau transpus la un nivel psihologic. Nu ntamplator teoria disonantei cognitive
este considerata socialmente pertinenta n analiza unor procese precum valorificarea optiunilor
facute sau a rezultatelor consecutive efortului (Festinger si Aronson, 1960) si, n general, a
interiorizarii normelor sociale (Aronson si Carlsmith, 1963) si a reproducerii ideologice
(Beauvois si Joul, 1981). Din acest punct de vedere, ea este foarte aproape de teoriile
congruentei frecvente catre sfarsitul anilor .50, de exemplu, teoria echilibrului formulate de
Heider (1946) sau cea a congruentei atitudinilor elaborate de Osgood si Tannenbaum, in 1955;
(referitor la acest subiect, cf. Zajonc) . Dar ea se si deosebeste intr-o privinta: n cadrul disonantei
cognitive, relatiile ntre cognitii nu depind de criterii logice, stiin]ifice, pe care individul le-ar
putea aplica informatiei astfel ncat aceasta sa devina sau sa se pastreze congruenta, echilibrata.
Individul nu se conformeaza pe baza unei analize cognitive, ci pentru ca este mpins de o nevoie
(cf. Wicklung si Frey, 1981). Ilustrarea cea mai evidenta a acestui aspect
rezida n principiile propuse de Festinger privind rezolvarea disonantei (A.Neculau,1996).

Perspectiva lui Aronson

Aronson este unul dintre aparatorii tenaci ai teoriei disonantei cognitive. Originalitatea
autorului consta n investigarea relatiei ntre cognitii, relatie pe care o raporteaza la imaginea de
sine sau, mai degraba, la cunostintele referitoare la sine, la conceperea propriului eu. Pentru el
(cf. Aronson, 1969, 1980), imaginea de sine trebuie considerate drept cognitia generatoare a
fenomenului:
daca disonanta exista, ea exista deoarece comportamentul unui individ este
inconsistent cu ideea pe care o are despre el nsusi (1969).
Preponderenta acordata eului, identitatii personale a subiectilor, confera acestei perspective o
coloratura psihologica. Dar Aronson refuza ideea conform careia cognitiile nu sunt decat simple
reflectari ale realului pentru a face din ele notiuni construite de individ n functie de o anumita
reprezentare a lui nsusi pe care ncearca s-o pastreze.
Teoria disonantei nu se bazeaza pe postulatul ca omul este un animal rational ci, mai degraba
ca este un animal rationalizant, adica ncearca sa se dovedeasca rational n acelasi timp fata de
ceilalti si fata de el nsusi.(1979: 3).
In acest sens, disonanta este radical diferita de inconsistenta. Ea trimite mai degraba la
violarea unor valori personale. Astfel, Aronson constata ca, n fata disonantei, indivizii pot fi
diferentiati n functie de trei criterii: prin capacitatea de a o tolera, prin preferinta n modul de a o
reduce si prin faptul ca ceea ce este disonant pentru o persoana, nu este obligatoriu la fel si
pentru alta.
Cum o sugerase Aronson mai nainte, disonanta nu-si produce efectele decat asupra indivizilor
avand o imagine de sine pozitiva (high self-concept). Daca cineva se considera un schnook
(1969), el nu va resimti disonanta facand ori spunand
lucruri stanjenitoare. Nu cognitiile de tipul: cred ca aceasta sarcina este plictisitoare si am zis
cuiva ca era interesanta creeaza disonanta, ci cognitiile: sunt un om cinstit si rezonabil si am
mintit pe cineva; i-am spus ceva care cred ca este fals; va gandi ca o cred cu adevarat si nu ma
voi putea explica pentru ca nu-l voi mai vedea, probabil, niciodata.Zona de pertinenta a teoriei
este, deci, constituita de situatiile n care se presupune ca eul corespunde unui individ cinstit,
rezonabil etc, permitand sa se presupuna ca are asteptari logice si clare. S-ar putea considera
ca, ntr-un anumit fel, Aronson abordeaza fenomenul disonantei dintr-o perspectiva psihologica
diferentiala : individul ar rationaliza nu evaluarile implicate de actele sale, ci, mai degraba,
caracteristicile psihologice pe care aceste acte le presupun. Consecinta unei asemenea pozitii este
aceea ca fenomenul va depinde de variatiile conceptului de sine. Poate ca din acest motiv
versiunea aronsoniana este deseori prezentata ca o perspectiva tolerant ce deschide calea unei
fuziuni a teoriei disonantei cu o teorie mai generala, axata pe eu.
Teoriile disonantei cognitive propun o explicatie a modificarilor produse n cunostintele sau credintele unui individ printr-o conduita care comporta costuri ridicate.
Cand trecem n revista un anumit numar de ilustrari experimentale ale fenomenului
de disonanta, constatam ca este vorba, de cele mai multe ori, de o schimbare atitudinala
consecutiva unui comportament de supunere. Mai precis, este vorba de o deplasare
a subiectului catre o pozitie evaluativa apropiata de cea pe care a acceptat s-o sustina ntr-un
discurs. Putine lucruri au abordat explicit contextul n care se produce fenomenul. A tine cont de
apartenenta categoriala a subiectilor ne face sa ne punem ntrebari asupra circumstantelor n care
un act produce disonanta. Actul liber si gratuit (nsa costisitor si fortat) nu-l conduce mecanic pe
individ la a-si adopta o opinie opusa celei avute anterior. Daca asa stau lucrurile n general cel

putin pentru studentii din societatile occidentale putem crede ca anumite grupuri sociale se pot
comporta diferit. Acest lucru n-a scapat unor autori, dar a fost tratat de cele mai multe ori ntr-o
maniera exclusiv psihologica. Aronson da o perfecta ilustrare n prezentarea disonantei din
1969. Am citat cateva cercetari indicand o pista care mi se pare fructuoasa pentru a articula
supunerea, deplasarea evaluativa si apartenenta sociala ale subiectilor (de exemplu, Ostfeld si
Katz, 1969). O asemenea perspectiva de articulare ntre nivele de analiza, datorata lui Doise,
(1982), ar putea contribui la dezvoltarea teoriei disonantei cognitive si, n general, la studiul
reproducerii ideologice. Desigur, mai ramane de verificat modelul propus aici si, n special, de
clarificat distinctia ntre apartenenta categoriala si angajament comportamental. Cateva cercetari
pledeaza n favoarea acestui demers.Pentru Ostfeld si Katz (1969), este posibil ca fenomenul de
disonanta sa fie tipic claselor medii. Ipoteza nu poate fi exclusa daca ne gandim ca cvasitotalitatea subiectilor din cercetarile asupra disonantei sunt studenti universitari. In general, ne
putem ntreba, la vederea rezultatelor lucrarilor evocand ancorarea categoriala a subiectilor, daca
fenomenul de disonanta nu este localizat n categorii sociale caracterizate printr-o puternica
mobilitate sociala. Mai precis, el ar fi apanajul acelor indivizi n miscare si fara radacini,
convinsi ca traiectoria lor este modelata de ei nsisi. In alti termeni, rationalizarea actelor induse
ar fi un fapt tipic subiectilor care se concep drept autori ai deplasarilor sau declasarilor lor. Ar fi
interesant de testat o asemenea ipoteza analizand cu precizie schimbarile atitudinale care decurg
din reconversiuni n spatiul social. O interpretare psihosociologica a teoriei disonantei cognitive
poate ca ar mbogati anumite lucrari sociologice centrate pe fenomenele de reclasare sociala (cf.
Bourdieu, 1978).
De altfel, ne putem pune ntrebari legate de universalitatea efectelor cognitive ale supunerii
induse. S-ar purea ca supunerea evaluativa ar fi fi ea modulate prin apartenentele sociale ale
indivizilor. Anumite indicii ne permit sa presupunem ca, n anumite conditii, subiectii mai
degraba interiorizeaza pozitiile implicate de acte cerute prin constrangere situatii n care ei nu
au posibilitatea de a refuza sa efectueze o sarcina ceruta decat cele implicate de acte liber
consimtite. Rezultatele catorva cercetari despre ceea ce se numeste jucaria interzisa merg n
acest sens (Ostfeld si Katz, 1969; Clmence, 1990). In aceste experiente se cere mai ntai unor
copii mici sa evalueze cinci jucarii; apoi sunt lasati singuri timp de vreo 10 minute, perioada n
care experimentatorul le-a interzis sa atinga una dintre juca riile la care tin cel mai mult. La unii
copii aceasta prescriptie este formulata cu blandete, n timp ce la altii interdictia este mai
constrangatoare. Rezultatele arata ca, n general, copiii iesiti din clasele medii devalorizeaza
jucaria interzisa n situatia de interdictie blanda ceea ce este prezis de teoria disonantei , n
timp ce copiii de origine modesta o devalorizeaza n situatia de interdictie puternica.
Interactiunea ntre originea sociala si efectele cognitive ale ascultarii induse sau coercitive
trebuie pusa n relatie cu stilul de autoritate parinteasca exercitata asupra copiilor, deschis si
permisiv n clasele dominante, direct si constrangator n clasele dominate (cf. Gecas, 1979). Sa
notam a\ o asemenea interactiune este pusa n evidenta n cateva lucruri despre procesele
apropiate celui abordat n cercetarile asupra jucariei interzise . Desaunay (1969) arata de
exemplu, ca studentii universitari al caror tata nu are diploma de bacalaureat obtin rezultate mai
bune atunci cand sunt supusi unei pedagogii autoritare si nu unei pedagogii democratice.
Pentru studentii al caror tata a dobandit o formatie superioara avem situatia inversa.