MAREA RUPTURĂ

Yoshihiro Francis FUKUYAMA

YOSHIHIRO FRANCIS FUKUYAMA, născut în 1952, autor, specialist

în ştiinţe politice. Iniţial a studiat limbi şi literaturi clasice, apoi literatură
comparată la Universitatea Yale, dar din dorinţa de a înţelege mai profund lumea a
început să studieze politica externă sovietică şi Orientul Mijlociu la Harvard, unde
a realizat un doctorat în ştiinţe politice.
Cea mai cunoscută lucrare a lui Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om,
publicată în 1992, a stârnit interes şi numeroase controverse în media şi mediul
academic. Lucrarea a fost tradusă în limba română şi publicată la Editura Paideia
în 1994.
Greşeala cea mai frecventă în receptarea lucrării lui Fukuyama este de a
considera că istoria înseamnă evenimente, iar sfârşitul istoriei înseamnă sfârşitul
evenimentelor. În viziunea lui Fukuyama, în esenţă preluată de la filosoful G.W.F.
Hegel, istoria este o luptă perpetuă pentru transpunerea în viaţă a ideii de libertate,
latentă în fiinţa umană. Sfârşitul Războiului Rece şi înfrângerea totalitarismului
reprezintă sfârşitul evoluţiei ideologice a omenirii şi victoria capitalismului şi a
democraţiei liberale occidentale, adică victoria unei forme raţionale de societate şi
stat. Dar în concepţia lui Fukuyama, sfârşitul istoriei nu înseamnă şi sfârşitul
conflictelor în lume. Vor exista conflicte între state care se află încă în istorie şi
probabil conflicte interetnice, acolo unde există probleme nerezolvate, iar
manifestările teroriste şi cele de eliberare naţională vor continua să reprezinte o
problemă importantă a agendei internaţionale. Dar conflictele de amploare sunt
mult mai puţin probabile.
Lucrarea lui Fukuyama surprinde prin faptul că în ciuda proclamării victoriei
democraţiei liberale, în ciuda faptului că fascismul şi comunismul au fost înfrânte,
în ciuda avantajelor pe care le oferă liberalismul, şi anume securitate şi bunăstare
materială, Fukuyama are o atitudine critică faţă de liberalism, considerând că în
planul cultural acesta se limitează la cultura de consum şi nu abordează unele
chestiuni fundamentale legate de sensul vieţii şi scopurile înalte ale omului.
Concluzia lui Fukuyama este că sfârşitul istoriei nu este o perioadă prea veselă,
deoarece îi lipseşte preocuparea pentru a afla sensul vieţii. „Lupta pentru
recunoaştere, dorinţa de a-şi risca viaţa pentru scopuri abstracte, lupta ideologică
la scară planetară care necesita îndrăzneală, curaj, imaginaţie şi idealism va fi
înlocuită de calcule economice, rezolvarea la nesfârşit a problemelor tehnice,
probleme de mediu şi satisfacerea unor nevoi sofisticate de consum”, prin urmare
ne îndreptăm spre o perioadă de „plictiseală”, afirmă el.
 În The Great Disruption (Marea Ruptură, publicată în limba română la
Editura Humanitas, în 2011), Francis Fukuyama abordează deteriorarea condiţiilor
sociale şi distrugerea armoniei sociale în majoritatea ţărilor industrializate, în
perioada anilor 1960-1990, manifestate prin creşterea criminalităţii, declinul
familiei nucleare, creşterea ratei divorţurilor, scăderea fertilităţii, pierderea
valorilor împărtăşite şi a încrederii între oameni şi în instituţii. Acestea sunt
consecinţe pe care Fukuyama le atribuie tranziţiei la economia epocii
informaţionale, care implicat şi reducerea a ceea ce el numeşte „capital social”, pe
care îl defineşte ca fiind avuţia de valori împărtăşite de membrii unui grup, care le
permite să colaboreze eficient şi care se manifestă în special prin încredere, o
resursă importantă a societăţii. Fukuyama analizează fenomenul în detaliu, cu
excepţiile şi particularităţile sale (Japonia şi Coreea de Sud, deşi au suferit aceleaşi
schimbări economice, au evitat marea ruptură datorită caracteristicilor culturale).
Lucrarea lui Fukuyama nu este însă pesimistă. La fel ca în numeroase cazuri
în istorie când perioadele de ruptură au fost succedate de perioade de armonie
socială, Fukuyama crede că resursele creatoare umane vor reconstrui armonia şi
încrederea şi în epoca actuală.
Vă propunem spre lectură următorul fragment din Marea ruptură. Natura
umană şi refacerea ordinii sociale, publicată la Editura Humanitas, Bucureşti,
2011, pp. 11-29.

CAPITOLUL I

REGULILE JOCULUI

După Epoca Industrială

În ultima jumătate de secol, Statele Unite şi alte ţări avansate din punct de
vedere economic au trecut treptat la aşa-numita „societate informatizată”, la „era
informaţiei” sau la „epoca postindustrială”1. Viitorologul Alvin Toffler a denumit
această tranziţie „al treilea val”, susţinând că, în cele din urmă, se va dovedi la fel
de important ca şi cele două valuri precedente din istoria omenirii: tranziţia de la
societăţile primitive la vânători şi culegători la cele agricole, iar de la cele agricole
la cele industriale2.
Această tranziţie constă în apariţia mai multor elemente corelate. Pe plan
economic, serviciile înlocuiesc în măsură tot mai mare producţia ca sursă de
îmbogăţire. În loc să lucreze într-o oţelărie sau într-o zonă de automobile,
1
Daniel Bell, The Coming of the Post-Industrial Society: A Venture in Social Forecasting, Basic Books, New
York, 1973.
2
Pentru prezentarea generalizată a „societăţii informatizate”, vezi Alvin Toffler, The Third Wave, William
Morrow, New York, 1980 şi Manuel Castells, The Rise of the Network Society, Blackwell Publishers, Malden,
Mass., 1996.
lucrătorul tipic dintr-o societate informatizată este angajat într-o bancă, firmă de
software, restaurant, universitate sau într-o agenţie de asistenţă socială. Rolul
informaţiilor şi al inteligenţei, concentrate atât în oameni, cât şi în aparate din ce în
ce mai sofisticate, devine atotcuprinzător, iar munca intelectuală tinde să
înlocuiască munca fizică. Producţia se globalizează pe măsură ce tehnologia ieftină
a informaţiei permite tot mai mult răspândirea informaţiilor dincolo de frontierele
diferitelor ţări, iar comunicarea rapidă prin televiziune, radio, fax şi e-mail
erodează graniţele comunităţilor culturale tradiţionale.
O societate bazată pe informaţie are tendinţa să producă mai mult din cele
două lucruri pe care oamenii le preţuiesc în primul rând într-o democraţie
modernă: libertatea şi egalitatea. A explodat libertatea de a alege, fie că e vorba de
canale de televiziune prin cablu, de magazine ieftine, pline cu de toate, sau de
prieteni cunoscuţi prin Internet. Ierarhiile de orice fel, fie politice, fie corporatiste
sunt supuse presiunilor şi încep să se prăbuşească. Birocraţiile vaste, rigide, care
urmăresc să controleze tot ce se întâmplă în sfera lor de activitate prin intermediul
regulilor, regulamentelor şi constrângerii, au fost subminate de trecerea la o
economie bazată pe cunoaştere, care îi „întăreşte” pe oameni prin accesul pe care îl
oferă la informaţie. Aşa cum birocraţiile corporatiste rigide, precum IBM şi AT&T
au cedat locul în faţa unor concurenţi mai mici, cu activitate mai restânsă, dar cu o
participare mai largă a angajaţilor la luarea deciziilor, Uniunea Sovietică şi
Germania de Est s-au prăbuşit din cauza incapacităţii lor de a controla şi a
valorifica informaţiile deţinute de proprii cetăţeni.
Trecerea la o societate informatizată a fost ridicată în slăvi de aproape toţi
cei care au vorbit sau au scris despre acest subiect. Comentatori de cele mai diverse
orientări politice, precum George Gilder, Newt Gingrich, Al Gore, Alvin şi Heidi
Toffler, Nicholas Negroponte, au considerat aceste schimbări ca fiind favorabile
prosperităţii, democraţiei şi libertăţii, dar şi societăţii în general. Cu siguranţă că
multe avantaje ale societăţii informatizate sunt evidente, dar oare toate consecinţele
acesteia au fost neapărat atât de faste?
Oamenii asociază era informaţiei cu apariţia Internetului în anii '90, dar
desprinderea de epoca industrială a început cu mai bine de o generaţie în urmă,
odată cu dezinstitiţionalizarea regiunii Rust Belt * şi cu renunţări similare la
producţia industrială în alte ţări avansate economic. Această perioadă, cuprinsă
aproximativ între mijlocul anilor '60 şi începutul anilor '90, a fost de asemenea
marcată de condiţii sociale tot mai grele în majoritatea ţărilor industrializate. Au
început să crească infracţionalitatea şi dezordinea socială, centrele urbane ale
societăţilor celor mai bogate de pe pământ transformându-se în zone aproape de
**
Rust Belt (Centura de rugină) – regiune economică în nord-estul Statelor Unite (statele Ilinois, Indiana,
Ohio, Pennsylvania). Termenul a fost larg întrebuinţat în anii '70, pe măsură ce regiunea, care în trecut jucase
un rol economic dominant, a devenit celebră prin abandonarea uzinelor, şomaj şi declin global. (N.ed)
nelocuit. Declinul relaţiilor de rudenie ca instituţii sociale, la care asistăm de mai
bine de două sute de ani, s-a precipitat în ultima jumătate a secolului XX. În
majoritatea ţărilor europene şi în Japonia, fertilitatea a scăzut atât de mult, încât
aceste societăţi se vor depopula în secolul următor, în lipsa unei imigrări masive;
s-au împuţinat căsătoriile şi naşterile; rata divorţurilor a atins cote alarmante; în
Statele Unite, o treime din copii sunt născuţi în afara căsătoriei, iar în ţările
scandinave mai mult de jumătate. În sfârşit, în ultimii 40 de ani încrederea între
oameni şi în instituţii a intrat într-un declin accentuat. La sfârşitul anilor '50,
majoritatea locuitorilor Statelor Unite şi Europei şi-au exprimat încrederea în
guvernele şi în concetăţenii lor; numai o mică parte dintre ei mai declarau acelaşi
lucru la începutul anilor '90. Natura relaţiilor interumane s-a modificat şi ea. Deşi
nu există dovezi că oamenii stabileau mai puţine contacte sociale, legăturile lor
tindeau să fie de durată mai scurtă, mai puţin intense şi cu grupuri de oameni tot
mai puţin numeroase.
Aceste schimbări dramatice au apărut într-un mare număr de ţări
asemănătoare şi s-au petrecut aproximativ în aceeaşi perioadă istorică. Ele au
reprezentat o mare ruptură a valorilor sociale predominante în societatea din epoca
industrială de la jumătatea secolului XX şi constituie tema primei părţi a acestei
cărţi. Este cât se poate de neobişnuit ca indicatorii sociali să evolueze simultan atât
de rapid; chiar fără să cunoaştem cauzele fenomenului, avem motive să bănuim că
există o corelaţie între aceşti indicatori. Deşi conservatori precum William J.
Bennett sunt adesea criticaţi pentru insistenţa cu care vorbesc despre declinul
moral, în fond ei au dreptate: distrugerea ordinii sociale nu e o iluzie provocată de
nostalgie sau de ignorarea ipocriziei din epocile precedente. Declinul este imediat
sesizabil în statisticile privind rata infracţiunilor, copii care cresc fără tată, slabele
rezultate şi şansele la învăţătură, pierderea încrederii în ceilalţi şi altele
asemănătoare.
/.../
De ce este importantă ordinea socială pentru viitorul democraţiei liberale
Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă în zilele noastre
democraţiile epocii moderne a informaţiei este răspunsul la întrebarea dacă ele pot
menţine ordinea socială în faţa schimbărilor tehnologice şi economice. Începând cu
anii '70 şi până în anii '90 s-au ivit brusc noi democraţii în America Latină, Europa,
Asia şi în fostul lagăr comunist, constituind ceea ce Samuel Huntington a numit un
alt „al treilea val”, cel al democraţiei3. După cum am demonstrat în Sfârşitul
istoriei şi ultimul om, o logică puternică se află în spatele evoluţiei instituţiilor
politice în direcţia democraţiei liberale moderne, care se bazează pe legătura dintre

3
Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, University of
Oklahoma Press, Oklahoma City, 1991.
progresul economic şi democraţia stabilă4. Pentru ţările cu o economie foarte
avansată, în timp am asistat la o convergenţă a instituţiilor politice şi economice şi
n-a apărut nicio alternativă clară la instituţiile politice şi economice pe care le
vedem azi.
Totuşi, nu se constată acelaşi progres şi în evoluţia morală şi socială.
Tendinţa democraţiilor liberale contemporane de a deveni victimele
individualismului excesiv reprezintă poate punctul lor cel mai slab pe termen lung,
şi se observă mai ales la cea mai individualistă democraţie, Statele Unite. Statul
liberal modern s-a bazat pe ideea ca, în interesul păcii politice, guvernul să nu ia
poziţie faţă de diferitele pretenţii morale ridicate de religie şi de cultura
tradiţională. Biserica şi statul trebuiau să rămână separate; să existe o pluralitate de
opinii privind cele mai importante probleme morale şi etice legate de scopurile
supreme sau de natura binelui. Toleranţa să devină virtutea principală. În locul
consensului moral, să existe un cadru transparent de legi şi instituţii care să
genereze ordinea socială. Un astfel de sistem politic nu le cerea prea multe virtuţi
cetăţenilor săi, ci doar să fie raţionali şi să respecte legile în propriul lor interes. În
mod asemănător, sistemul capitalist bazat pe economia de piaţă, care se potrivea ca
o mănuşă cu liberalismul politic, cerea numai ca oamenii să facă apel la propriile
lor interese pe termen lung pentru a realiza o producţie şi o distribuţie a bunurilor –
optime din punct de vedere social.
Societăţile întemeiate pe astfel de premise individualiste au funcţionat
extraordinar de bine şi, o dată cu sfârşitul secolului XX, nu pare să existe o
alternativă serioasă la democraţia liberală şi la capitalismul de piaţă, ca principii
fundamentale de organizare ale societăţilor moderne. Interesul fiecăruia reprezintă
o bază mai puţin nobilă, dar mai stabilă decât virtutea, pe care să se sprijine
societatea. Făurirea unei domnii a legii constituie una dintre cele mai remarcabile
realizări ale civilizaţiei occidentale ale cărei beneficii devin şi mai evidente prin
comparaţie, când avem de-a face cu ţări precum Rusia sau China, unde aceasta
lipseşte.
Dar, deşi legile scrise şi instituţiile politice şi economice puternice sunt
esenţiale, ele nu sunt suficiente pentru a garanta succesul unei societăţi moderne.
Democraţia liberală a depins întotdeauna de anumite valori culturale comune
pentru a putea funcţiona adecvat. Acest aspect este cât se poate de evident în
contrastul dintre Statele Unite şi ţările din America Latină. Atunci când Mexicul,
Argentina, Brazilia, Chile şi alte ţări latino-americane şi-au câştigat independenţa
în secolul XIX, multe dintre ele au adoptat constituţii democratice şi sisteme
juridice copiate după sistemul prezidenţial din Statele Unite. De atunci, nici măcar
una dintre aceste ţări latino-americane n-a avut parte de stabilitatea politică,
4
Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992. Vezi şi „Capitalism
and Democracy: the Missing Link”, Journal of Democracy 3, (1992), pp. 100-110.
creşterea economică sau eficienţa în funcţionarea instituţiilor democratice de care
se bucurau Statele Unite, deşi, din fericire, majoritatea acestor ţări au revenit la un
sistem democratic de guvernare pe la sfârşitul anilor ’80.
Există multe explicaţii istorice pentru această stare de lucruri, dar cea mai
importantă este una culturală: Statele Unite au fost colonizate la început de Marea
Britanie şi au moştenit nu numai sistemul juridic britanic, ci şi cultura britanică, în
timp ce America Latină a moştenit diferite tradiţii culturale din Peninsula Iberică.
Deşi Constituţia SUA stipulează o separaţie între biserică şi stat, cultura americană
a fost influenţată covârşitor, în perioada de formare, de sectele protestante.
Protestantismul sectar punea accentul pe individualismul american şi pe ceea ce
Alexis de Tocqueville a numit „arta americană a asocierii” – adică, tendinţa
societăţii de a se auto-organiza într-un număr imens de asociaţii de voluntari şi de
comunităţi. Vitalitatea societăţii civile americane a avut o importanţă crucială atât
pentru stabilitatea instituţiilor sale democratice, cât şi pentru economia sa
dinamică. Tradiţiile imperiale şi catolice ale Spaniei şi Portugaliei, spre deosebire
de cele britanice, subliniau dependenţa de instituţiile mari, centralizate, precum
statul şi biserica, slăbind astfel o societate civilă independentă. Deosebiri
asemănătoare există între nordul şi sudul Europei, în privinţa capacităţii de a face
să funcţioneze instituţiile moderne, care au fost la rândul lor influenţate de
moştenirea religioasă şi de tradiţia culturală.
Problema majorităţii democraţiilor liberale moderne este că nu se pot baza
pe condiţiile lor culturale preexistente. Cele mai înfloritoare ţări, inclusiv Statele
Unite, au avut norocul să îmbine instituţii formale puternice cu o cultură informală
flexibilă care le-a sprijinit. Dar nu există nimic în instituţiile formale care să poată
garanta că societatea care se bazează pe ele va continua să aprecieze valorile
culturale şi normele corespunzătoare, sub presiunea schimbărilor sociale,
tehnologice şi economice. Lucrurile stau exact invers: individualismul, pluralismul
şi toleranţa încorporate în instituţiile formale tind să încurajeze diversitatea
culturală şi pot astfel eroda valorile morale moştenite din trecut, iar o economie
dinamică, inovatoare în domeniul tehnologiilor, chiar prin natura sa va destrăma
relaţiile sociale existente.
Atunci este posibil ca, în timp ce marile instituţii politice şi economice să
urmeze calea laică a progresului pe termen lung, viaţa socială să aibă mai curând
un caracter ciclic. Normele sociale care funcţionează într-o perioadă istorică sunt
distruse de progresul tehnologiei şi ale economiei, iar societatea trebuie să facă
eforturi pentru a recupera handicapul şi a se adapta noilor condiţii.

Valoarea regulilor
Conexiunile culturale între tranziţia la o eră a informaţiei şi ruptura socială
au fost simbolizate de o serie de reclame de televiziune care apăreau pe ecran în
timpul Jocurilor Olimpice de Vară din 1996, de la Altanta, Georgia. Finanţate de o
mare companie americană de telecomunicaţii, ele prezentau mai mulţi atleţi
musculoşi care făceau tot felul de lucruri extraordinare: alergau pe faţadele
clădirilor, se aruncau de pe stânci în canioane adânci de mii de metri sau săreau de
pe un acoperiş de zgârie-nori pe altul. Reclamele erau construite în jurul mesajului
care strălucea la sfârşit pe ecran: „Fără limite”. Conştient sau nu, trupul superb al
atletului evoca Supraomul lui Nietzsche, fiinţa aidoma zeilor, neconstrânsă de
reguli morale obişnuite, aşa cum trebuie să-l fi înfăţişat cu drag regizoarea nazistă
de film Leni Riefenstahl.
Compania de telecomunicaţii care a sponsorizat reclamele şi agenţia de
publicitate care le-a produs au avut scopul precis de a crea o imagine plină de forţă,
pozitivă, orientată spre viitor: în noua eră a tehnologiei informaţiei, vechile reguli
erau sfărâmate, iar compania finanţatoare se afla în prima linie a distrugerii.
Mesajul subînţeles era că vechile reguli – probabil cele care guvernau
comunicaţiile înainte de apariţia internetului şi a monopolurilor de telefonie –
constituiau constrângeri inutile şi dăunătoare ale anilor ’80, nu numai asupra
serviciilor telefonice, ci şi asupra spiritului uman în general. Nu ni se spunea la ce
înălţimi s-ar ridica asemenea înfăptuiri umane doar prin suprimarea regulilor, dar
compania finanţatoare era foarte încântată să-şi ajute clienţii să ajungă în această
ţară a făgăduinţei. Precum atleţii, am putea deveni atunci aidoma zeilor.
Conştient sau nu, producătorii acestor reclame se bazau pe o temă culturală
de mare impact: aceea a eliberării individului de constrângeri sociale inutile şi
sufocante. Începând cu anii ’60, Occidentul a avut parte de multe mişcări de
eliberare, care urmăreau să descătuşeze indivizii din constrângerile numeroaselor
norme sociale tradiţionale şi reguli morale. Revoluţia sexuală, emanciparea
femeilor şi mişcările feministe, precum şi mişcările în favoarea drepturilor
homosexualilor şi lesbienelor au explodat în toată lumea occidentală. Eliberarea pe
care o urmăresc toate aceste mişcări vizează regulile sociale, normele şi legile care
limitează în mod nejustificat opiniile şi posibilităţile oamenilor – fie că se referă la
alegerea partenerilor sexuali de către tineri, la accesul femeilor la o carieră sau la
homosexuali, care pretind să li se recunoască şi lor drepturile. Psihologia culturii
pop, de la mişcarea potenţialului uman din anii ’60, până la curentul respectului de
sine al anilor ‘80, încearcă să elibereze indivizii de aşteptările sociale sufocante.
Fiecare dintre aceste mişcări ar fi putut adopta sloganul „fără limite ” ca pe propria
ei deviză.
Atât Stânga, cât şi Dreapta au luat parte la acest efort de eliberare a
indivizilor de reguli restrictive, dar fiecare punea accentul pe altceva. Simplu spus,
Stânga era preocupată de modul de viaţă, pe când Dreapta îşi punea problema
banilor. Prima nu dorea ca valorile tradiţionale să devină excesiv de
constrângătoare pentru femei, minorităţi, homosexuali, cei fără adăpost, cei acuzaţi
de comiterea diferitelor infracţiuni sau pentru diferite grupuri marginalizate de
societate. Pe de altă parte, Dreapta nu dorea ca diferitele comunităţi să exercite
constrângeri asupra utilizării proprietăţii private – sau, în cazul particular al
Statelor Unite – asupra utilizării armelor de foc. Nu întâmplător, reclama care
promova mesajul „fără limite” a fost produsă de o corporaţie particulară de înaltă
tehnologie care încerca să-şi mărească profiturile la maximum, căci capitalismul
modern prosperă tocmai prin încălcarea regulilor legate de vechile relaţii sociale,
comunităţi şi tehnologii, care sunt abandonate în favoarea unora noi, mai eficiente.
Deopotrivă Stânga şi Dreapta au denunţat individualismul excesiv al celeilalte.
Susţinătorii dreptului la viaţă se opuneau dreptului la opţiunea liberă privind
cumpărarea armelor de foc sau autoturismelor poluante; cei care doreau o
concurenţă economică sustrăgându-se constrângerilor se îngrozeau când erau
atacaţi de tâlhari – care la rândul lor se sustrăgeau constrângerilor – pe când se
îndreptau spre magazinele cu preţuri scăzute Wall Mart. Dar nicio parte nu accepta
să renunţe la sfera sa predilectă de liberă alegere doar din dorinţa de a o constrânge
pe cealaltă.
După cum oamenii şi-au dat seama curând, existau probleme grave cu o
cultură a individualismului fără limite, în care încălcarea regulilor devine, într-un
anume sens, singura regulă. Prima problemă era legată de faptul că valorile morale
şi regulile sociale nu reprezintă simple constrângeri asupra liberei alegeri; ele
constituie mai degrabă premisa oricărui proiect de cooperare. Mai mult decât atât,
recent, sociologii au început să numească rezerva de valori comune ale unei
societăţi capital social. Ca şi capitalul fix (terenuri, clădiri, utilaje) sau cel uman
(deprinderile şi cunoştinţele pe care le posedăm), capitalul social produce bogăţie
şi reprezintă deci o valoare materială pentru economia unei ţări. Capitalul social
mai reprezintă şi premisa oricărui efort colectiv care se desfăşoară într-o societate
modernă, de la conducerea unei mici băcănii până la exercitarea unui lobby în
Congresul american sau la creşterea copiilor. Indivizii îşi sporesc puterea şi
capacităţile dacă respectă reguli de cooperare care le limitează libertatea de
alegere, le permit să comunice cu ceilalţi şi să-şi coordoneze acţiunile. Virtuţile
sociale precum cinstea, reciprocitatea, şi respectarea angajamentelor merită să fie
îmbrăţişate nu doar ca valori etice; ele au şi o valoare tangibilă, materială şi ajută
grupurile care le respectă să atingă scopuri comune.
A doua problemă legată de cultura individualismului excesiv este că
sfârşeşte în izolare. O comunitate nu se formează ori de câte ori se întâmplă ca un
grup de oameni să interacţioneze unul cu altul; adevăratele comunităţi se menţin
strâns unite prin valorile, normele şi experienţele pe care membrii lor le
împărtăşesc. Cu cât aceste valori comune sunt susţinute mai profund şi mai
puternic, cu atât mai pronunţat devine simţul comunităţii. Compromisul între
libertate personală şi comunitate nu le pare totuşi unora evident sau necesar. Când
oamenii s-au eliberat de legăturile tradiţionale faţă de soţi, familii, cartiere, locuri
de muncă sau biserici, ei au crezut că pot stabili legături sociale la libera lor
alegere, dar au început să-şi dea seama că astfel de afinităţi elective, în care se
puteau implica sau pe care le puteau abandona după bunul lor plac, sfârşeau prin
a-i face să se simtă singuri şi dezorientaţi, tânjind după relaţii mai profunde şi mai
stabile cu alţi oameni.
Mesajul „fără limite” se dovedeşte a fi deci problematic. Vrem să încălcăm
reguli nedrepte, incorecte, irelevante sau depăşite, şi încercăm să ne bucurăm de
cât mai multă libertate personală. Dar, pe de altă parte, avem nevoie în permanenţă
de reguli noi, care să ne permită forme noi forme de efort comun şi să ne facă să ne
simţim legaţi unii de alţii în cadrul comunităţilor. Aceste reguli noi determină
întotdeauna limitarea libertăţii individuale. O societate care are ca scop impunerea
de norme şi reguli în numele libertăţii tot mai mari a individului de a alege se va
trezi tot mai dezorganizată, fărâmiţată, izolată şi incapabilă de a înfăptui scopurile
şi sarcinile comune. Aceeaşi societate care doreşte inovaţii tehnologice „fără
limite” nu impune limite nici comportamentului individual al membrilor săi, iar
consecinţele sunt creşterea ratei infracţiunilor, destrămarea familiilor, părinţi care
nu-şi îndeplinesc obligaţiile faţă de copii, vecini nepăsători unii faţă de alţii şi
cetăţeni care nu participă la viaţa publică.

Capitalul social
Chiar dacă suntem, în general, de acord că societatea umană are nevoie de
limite şi reguli, se pune imediat întrebarea: „Regulile cui trebuie să prevaleze?”.
Într-o societate bogată, liberă şi diversificată precum aceea a Statelor Unite
de la sfârşitul secolului XX, cuvântul cultură a ajuns să fie asociat cu conceptul de
alegere. Cu alte cuvinte, cultura este ceva ce artiştii, scriitorii şi alţi oameni cu
imaginaţie aleg să creeze, ascultând o voce lăuntrică; pentru cei mai puţin înclinaţi
spre creaţie, este ceva ce aleg să consume sub formă de artă, gastronomie sau
distracţii. Superficial şi în mod obişnuit, cultura este asociată cu mâncarea, mai
ales cu cea având un specific naţional: diversitate culturală înseamnă să poţi alege
între un restaurant chinezesc, italienesc, grecesc, thailandez sau mexican. Există şi
alte opţiuni culturale mai importante, ca în cazul personajului dintr-un film al lui
Woody Allen care, aflând că are cancer, intră în panică şi încearcă să aleagă în ce
religie să-şi găsească alinarea: budism, secta Hare Krishna, catolicism sau religia
mozaică.
În plus, ni se spune că, în această diversitate de oferte culturale, nu putem
judeca o cultură ca fiind superioară alteia. În ierarhia virtuţilor morale, toleranţa
ocupă o poziţie înaltă, iar moralismul – încercarea de a judeca oamenii pe baza
propriilor tale criterii morale sau culturale – este privit ca răul cel mai mare dintre
ele. „De gustibus non disputandum” – gusturile nu se discută – şi, la fel cum se
întâmplă în cazul mâncărurilor cu specific naţional, nu se poate decide dacă un set
de reguli morale este mai bun sau mai rău decât un alt set. Această idee este
susţinută nu numai de partizanii de stânga ai multiculturalismului, ci şi de
economiştii libertarieni de dreapta, care reduc tot comportamentul uman la
căutarea de a satisface „preferinţele” individuale ireductibile5 .
Tocmai pentru a depăşi problema relativismului cultural, această carte nu se
concentrează asupra normelor culturale în sens larg, ci asupra unei subgrupe de
norme care constituie capitalul social. Capitalul social se defineşte simplu ca fiind
un set de valori informale împărtăşite de membrii unui grup şi care le permite să
colaboreze între ei. Dacă membrii grupului ajung să se aştepte ca şi
comportamentul celorlalţi să fie sigur şi cinstit, vor ajunge să aibă încredere unul
în altul. Încrederea este ca un lubrifiant care face să funcţioneze mai eficient orice
grup sau organizaţie.
Împărtăşirea unor valori şi norme nu este suficientă pentru a produce capital
social, întrucât valorile pot fi greşit alese. Să considerăm, de exemplu, sudul Italiei,
o regiune a lumii caracterizată aproape unanim de lipsa capitalului social şi a
încrederii între oameni, cu toate că există norme sociale puternice. Sociologul
Diego Gambetta dă următorul exemplu:
„Un şef [mafiot] retras din activitate povestea că, în copilărie, tatăl lui – tot
mafiot – l-a pus să urce pe zid şi apoi i-a spus să sară de acolo, promiţându-i că-l
va prinde. La început a refuzat, dar tatăl lui a insistat până când el a sărit – şi a
căzut drept în nas. Tatăl a încercat în acest mod să-i dea o lecţie de înţelepciune,
rezumată de aceste cuvinte: «Trebuie să înveţi să nu te încrezi nici măcar în
părinţii tăi»”6.
Mafia se caracterizează printr-un cod intern de comportament extraordinar
de puternic, omerta, iar despre mafioţi se vorbeşte ca despre „oameni de onoare.
Totuşi, aceste norme nu se aplică în afara unui cerc restrâns de mafioţi; pentru
restul membrilor societăţii siciliene, normele curente se rezumă mai degrabă la:
„profită de câte ori poţi de cei care nu-ţi sunt rude, căci altfel vor profita ei de
tine” – şi, după cum arată exemplu lui Gambetta, nici chiar în membrii familiei nu
te poţi încrede. Evident că astfel de norme nu încurajează cooperarea socială, iar
consecinţele negative atât pentru o bună guvernare, cât şi pentru dezvoltarea
economică sunt confirmate de numeroase exemple7. Sudul Italiei a fost sursa marii

5
Vezi, de exemplu, introducerea cărţii lui James Buchanan, The Limits of Liberty:Between Anarchy and
Leviathan, University of Chicago press, Chicago, 1975.
6
Diego Gambetta, The Sicilian Mafia: The Business of Private Protection, Harvard University Press,
Cambrige, 1993, p. 35.
7
Vezi, de exemplu, Edward C. Banfield, The Moral Base of Backward Society, Freepress, Glencoe, III, 1958 şi
Robert D. Putnam, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy: Civic Traditions in Modern
Italy, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1993.
corupţii care a infestat sistemul politic al ţării, precum şi una dintre cele mai sărace
regiuni din Europa de Vest.
Prin contrast, normele care produc capital social trebuie să includă în mod
substanţial virtuţi precum sinceritatea, îndeplinirea obligaţiilor şi reciprocitatea. Nu
întâmplător aceste norme se suprapun în mare măsură cu valorile puritane pe care
Max Weber le-a considerat esenţiale pentru progresul capitalismului occidental în
cartea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului.
Toate societăţile deţin o anume rezervă de capital social; diferenţele reale
dintre ele se referă la ceea ce s-ar putea numi „raza de încredere” 8. Normele de
cooperare precum cinstea şi reciprocitatea pot fi împărtăşite de grupuri mici de
oameni, dar nu şi de ceilalţi membrii ai aceleiaşi societăţi. Evident că familiile sunt
peste tot în lume surse de capital social. Oricât de proastă ar fi părerea părinţilor
americani despre copiii lor aflaţi la vârsta adolescenţei, este mult mai probabil ca
membrii aceleiaşi familii să se încreadă şi să coopereze între ei mai mult decât
dacă ar fi vorba de străini. Din acest motiv, practic, toate afacerile încep ca afaceri
de familie.
Dar tăria legăturilor de familie diferă de la o societate la alta, după cum
variază şi în raport cu alte tipuri de obligaţii sociale. În unele cazuri, pare să existe
o relaţie inversă între legăturile de încredere şi reciprocitate în interiorul şi în afara
familiei, când una dintre aceste legături este foarte puternică, cealaltă tinde să fie
slabă. În China şi America Latină, familiile sunt puternice şi unite, dar oamenii se
încred cu greu în străini, iar nivelurile la care se află cinstea şi colaborarea în viaţa
publică sunt mult mai scăzute. De aici nepotismul şi corupţia larg răspândite în
viaţa publică. Ce a găsit Weber important la Reforma protestantă nu este atât că a
încurajat cinstea, reciprocitatea şi cumpătarea printre întreprinzătorii particulari, ci
faptul că aceste virtuţi au fost practicate pe scară largă în afara familiei 9. Este pe
deplin posibil să se formeze grupuri reuşite şi fără capital social, utilizând diferite
mecanisme formale de coordonare, precum contractele, ierarhiile, constituţiile,
sistemele juridice şi aşa mai departe. Dar normele informale reduc foarte mult ceea
ce economiştii numesc costurile tranzacţiilor – costurile monitorizării, contractării,
judecării şi aplicării înţelegerilor formale. În anumite împrejurări, capitalul social
poate de asemenea încuraja un grad mai mare de inovaţie şi adaptare la viaţa de
grup.
Capitalul social aduce beneficii care depăşesc cu mult domeniul economiei.
Este esenţial pentru crearea unei societăţi civile sănătoase, societatea civilă
reprezentând domeniul grupurilor şi asociaţilor care se află între familie şi stat.
8
Din câte ştiu, primul care a folosit acest termen a fost Lawrence Harison în cartea Underdevelopment Is a
State of Mind:The Latin American Case, Madison Books, New York, 1985, pp. 7-8.
9
În opinia lui Weber, „marea realizare a religiilor etice, mai ales ale sectelor etice şi ascetice ale
Protestantismului, a constat în sfărâmarea cătuşelor legăturilor de rudenie”, The Religion of China, Free Press,
New York, 1951, p. 237.
Societatea civilă, care, de la căderea Zidului Berlinului, s-a aflat în centrul atenţiei
în fostele ţări comuniste, este considerată esenţială pentru succesul democraţiei.
Capitalul social permite diferitelor grupuri din interiorul unei societăţi complexe să
se coalizeze pentru a-şi apăra interesele, care, altminteri, ar putea fi neglijate de un
stat puternic10. Atât de strânsă este legătura dintre societatea civilă şi democraţia
liberală, încât regretatul Ernest Gellner a demonstrat că cea de-a doua este practic
purtătorul de cuvânt al celei dintâi.
Deşi capitalul social şi societatea civilă au fost mult lăudate, nu întotdeauna
ele sunt benefice. Coordonarea este necesară pentru orice activitate socială, bună
sau rea. Republica lui Platon este un dialog între Socrate şi un grup de prieteni
despre sensul justiţiei. În cartea I, Socrate îi atrage atenţia lui Thrasymachos că
până şi într-o bandă de tâlhari hoţii trebuie să manifeste între ei un sens al dreptăţii,
altfel n-ar reuşi să jefuiască. Mafia şi Ku Klux Klan-ul fac parte din societatea
civilă americană; ambele posedă capital social şi ambele sunt nocive pentru
sănătatea societăţii în general. În viaţa economică, este necesară coordonarea
grupurilor pentru o formă de producţie, dar când tehnologiile şi pieţele se schimbă,
devine necesară o altfel de coordonare, poate cu o altă organizare a membrilor
grupurilor. Legăturile de reciprocitate socială, care încurajaseră producţia în trecut,
au devenit mai târziu obstacole în calea producţiei, aşa cum s-a întâmplat cu mai
multe corporaţii japoneze în anii’90. Pentru a continua metafora economică, se
poate spune că în acel moment capitalul social este depăşit şi trebuie devalorizat în
contul de capital al ţării.
Faptul că, uneori, capitalul social poate fi utilizat în scopuri distructive sau
poate deveni depăşit nu contrazice ipoteza larg împărtăşită că, în general, este bine
ca societatea să aibă capital social. În fond, nici capitalul fix nu este întotdeauna un
lucru bun. Nu numai că poate deveni depăşit, dar poate fi utilizat pentru producerea
armelor bandiţilor, a thalidomidei, pentru distracţii ieftine şi o mulţime de alte
„rele” sociale. Dar societăţile posedă legi care interzic producerea celor mai multe
rele sociale, de către capitalul fix sau de cel social, astfel încât putem presupune că
întrebuinţările capitalului social, în cea mai mare parte a lor, nu vor fi mai rele din
punct de vedere social decât produsele capitalului fix.

Vezi analiza societăţii civile în articolul lui Larry Diamond, „Toward Democratic Consolidation”, Journal of
10

Democracy, 5, 1994, pp. 4-17.