Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (sec

XVIII-XX)

Condițiile care au dus la nașterea României moderne sunt atât transformările suferite de
societatea românească în sec 18 și respectiv a2a jumătate a sec al 19, cât și conjunctura politică
internațională în care problema orientală s-a transformat într-un factor de echilibru european.
Statul român modern înainte de a deveni o realitate instituțională a fost imaginat ca proiect
politic de generații întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se
contureze în sec al 18lea devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau
din planul ideilor în cel al realizărilor elective. Formulat inițial ca alternativă la regimul fanariot, a avut
o importantă conotație națională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor și a membrilor politici.
Momentele de vârf ale producției și răspunderii acestora se înregistrează în anii 1769-1774
(internaționalizarea problemei orientale prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a
creștinilor de Imperiul Otoman).
O primă sursă a modernității sunt chiar domnii fanarioți între care se numără Constantin
Mavrocordat (1730-1769). Sub influența mișcării luministe din sec al 18lea, acesta aplică un
consistent program de reforma de natură să contribuie la modernizarea Moldovei și Țării
Românești între care amintim eliberarea țăranilor, desființarea impozitelor directe sau reforma
administrației în urma războiului ruso-turco-austriac (1736-1739) obține reunirea Olteniei la
Țara Românească prin pacea de la Belgrad (1739).
Aflați într-un colț de umbră, boierii români sunt în egală măsură preocupați de
necesitatea modernizării societății române etitudine manifestată prin elaborarea unor proiecte
de reformă: ........... elaborate în perioada 1769-1830, adresate Rusiei, Parisului, Viene, dar și
puterii suzerane. Aceste proiecte vizau constituirea unui stat boieresc autonom, sau chiar
independent. Cunoscute în acest sens proiectul „republicii aristo-democraticești” alcătuit de
Dimitrie Sturza, cu idei de factură burgheză ale lui Eufrosiu Poteca sau proiectul de constituție
a cărvunarilor. În acest context începutul sec al 19lea marchează formarea „partidei naționale”,
care va deveni din această perioadă cea mai vizibilă cu cât ne apropiem de mijlocul secolului
19.
În ceea ce privește forma de guvernământ , majoritatea covârșitoarea a autorilor optează
pentru un regim monarhic în varianta românească respectiv domnia. Ca tipuri de regim
monarhic se propun absolutismul cu varianta absolutismului luminat sau ........... mărginită.
Teoria domniei constituționale se bucură de o largă …………….. în ambele Principate.
În ultimul deceniu al epocii fanariote lumea creștină sud .......................... intră într-un
proces de radicalizare politică.
La cumpăna anilor 1820-1821 trei mari boieri munteni gândesc organizarea unei
răscoale pentru obținerea vechilor privilegii ale țării alegându-și comandant militar pe Tudor
Vladimirescu , un boier cunoscut relațiilor cu Eteria și pentru sentimentele sale antifanariote și
antiturcești. În 1821 Tudor Vladimirescu a fost investit la conducerea militara a revoluției. La
rândul său a semnat o convenție pentru îndepărtarea dominației otomane. După moartea , în
condiții suspecte, a ultimului domn fanariot al Țării Române, Tudor a guvernat țara timp de
câteva luni. Între timp din rațiuni diplomatice, Rusia a .............. public Eteria și tulburările
pricinuite de aceasta în Principate. Poziția Rusiei și iminenta intervenție militară otomane l-au
determinat pe Tudor să încerce din perspectivă românească această poziție putea fi convenabilă,
din perspectiva antiotomană a Eteriei a fost asimilată trădării. La sfârșitul lui mai 1821, Tudor
a fost judecat, condamnat și executat de eteriști.
Documentele mișcării conduse de Tudor Vladimirescu sunt alcătuite dintr-o seamă de
proclamții și din Cererile norodului românesc, ...................... de programul politic și act cu
valoare constituțională, atât timp cât domnul, instalat ar fi trebuit să jure pe acest document.
Acestea demonstrează caracterul preponderent politic al revoltei armate a lui Tudor

1
Vladimirescu. Cererile norodului românesc întemeiau statul pe principiul suveranității
poporului reprezentată de Adunarea Norodului și ..................... anularea legilor abuzive
adoptând acordul acesteia. Domnul trebuia să fie ales de țară, privilegiile boiermiii sunt
desființate, promovarea în funcții să se facă după merit și veniturile din slujbe să se desființeze,
se încredința mănăstirilor întreținerea unor armate de 4000 de panduri și 200 de arnăuți, cu leafă
ușoară, reforma fiscală ar fi înlocuit dările vechi printr-un impozit unit plătit în patru, se
desființează categoriile privilegiate ale scutelnicilor și poslușnicilor. Nu lipsea nici anularea
vămilor interne, în vederea unificării pieței naționale. Dar Sfânta Alianță nu putea să accepte
anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena (1815).
Intervenția militară otomană a pus capăt mișcării lui Tudor Vladimirescu. Elita politică
românească a recuperat însă prin redactarea unui număr impresionant de memorii și proiecte de
reformă, întregul țel declarat ............. al acesteia. În septembrie 1822, Poarta a acceptat
restituirea domniilor pământene , numindu-i pe Grigore al 4lea Dimitrie Ghica în Țara
Românească și pe Ioniță Sturza în Moldova.
Proiectele de reformă urmăreau să așeze societatea pe baze moderne, să întemeieze un
stat constituțional. Dintre acestea sunt importante „Constituția cărvunarilor”, întocmită în
1822 de Ionică Sandu Sturdza și care susținea monarhia mărginită și moștenitoare și
Așezământul politicesc semnat de Simion Marcovici care susținea organizarea statului pe
baza separării puterilor.
Proiectele de reformă au inspirat Regulamentele Organice, primele constituite, impuse
Principatelor române de Rusia în calitate de putere protectoare după tratatul de la Adrianopol
(1829).
Societățile politice secrete care au acționat între 1821 și 1848 au diversificat proiectele
pentru statul român modern.
Nevoia de reorganizare internă era recunoscută și în principalele acte internaționale
referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a
Țărilor Române, instituia oficial protectoratul rusesc asupra acestora și prevedea reorganizarea
administrativă internă în temeiul unor noi regulamente viitoarele Regulamente Organice.
Regulamentele Organice au intrat în vigoare în decembrie 1831 în Țara Românească
și în ianuarie 1832 în Moldova. Din punct de vedere al conținutului, cuprindeau, pe lângă
regulile pentru organizarea puterilor statului, norme de drept administrativ sau financiar sau
chiar dispoziții de drept civil, deoarece răspundeau în primul rând nevoii de a pune capăt
abuzurilor în stat în toate domeniile. Regulamentele Organice au schițat separarea puterilor
în stat și pot fi considerate, actul de naștere al parlamentarismului în România, fiind primele
legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu care prin participare la activitatea
legislativă limitau puterea șefului statului.
Domnul ales pe viață este organul central al întregii structuri statale. El singur are drept
de inițiativă legislativă, numește miniștrii, poate refuza publicarea legilor votate în adunare fără
a fi obligat să prezinte motivații, are dreptul de a dizolva adunările. Adunările obștești dezbăteau
și adoptau proiectele de lege trimise de domn, dar legile intrau în vigoare numai după
sancționarea lor de către domn. Sfatul domnesc este înlocuit cu Sfatul administrativ, alcătuit
din miniștrii, șefi ai departamentelor nou înființate. Erau reoganizate domeniile edilitare,
penintenciar, al pensiilor și ajutoarelor sociale, al instituțiilor publice.
În 1834, au fost numiți (nu aleși așa cum prevedeau Regulamentele ), Alexandru Ghica
în Muntenia și Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a
fost destituit și înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile
Regulamentului Organic. Aceste trei domenii poartă denumirea de regulamentare. Deși au
aplicat programe reformatoare la nivel instituțional și de creștere a gradului de civilizație
domnii regulamentari au fost vehement contenstați și s-au confruntat cu opoziția aproape
permanentă a clasei politice.

2
 Proiectul politic care a dus la realizarea României Mari a cuprins și revoluția română de
la 1848.
Moment crucial în evoluția societății românești spre un stat modern revoluția din 1848-
1849 a încununat un secol de mutații produse în plan economic, social, politic și în mentalul
colectiv, a marcat afirmarea națiunii române și exprimarea opțiunii pentru modelul occidental.
Pentru români aflați sub suzeranitatea Porții și protecția Rusiei (Principatele române) sau sub
dominația habsburgilor (Transilvania și Bucovina), obiectivul emancipării, politice naționale
este greu de realizat. Conștienți de acestea fruntașii revoluționari au manifestat prudență față de
includerea acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-și și solicitările în limite legale ,
respecatarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate și marirea teritoriilor
Românești din Imperiul Habsburgic într-un ducat autonom sau recunoașterea drepturilor
națiunii române. Programele de la Brașov și Cernăuți au solicitat deschis ca înlăturarea
Regulamentelor Organice și Protectoratului rus, unirea și independenșa românilor , problemele
ce reveneau lor în toate forțele social și politic românești.
Concepția depsre stat și instituțiile sale, despre drepturile și libertățile cetățenești
prezentă în documentele programatice din 1848 dovedește schimbarea mentalităților și
receptarea ideilor occidentale în Moldova și Țara Românească, revoluția de la 1848 a fost în
primul râmnd opera intelectualilor „pașoptiști”. Ei erau un grup deosebit de omogen, aparținând
în general mijlocului clasei boierești, beneficiaseră de posibilitatea de a studia în marea lor
majoritate în străinătate și se distingeau de înaintașii lor prin cunoașterea directă a Europei
Occidentale, al cărei nevoi politice și culturale îl doreau aplicat în Țările Române. O altă
caracteristică a intelectualității românești de la 1848 este adeziunea totală la ideea mod de
națiune și atașamentul necondiționat față de țelurile naționale.
Evenimentele revoluționare au izbucnit în Moldova în martie 1848. Mișcarea de la Iași
a fost una legalistă, utilizând practica înaintării sau publicării de memorii și programe. Primul
dintre acestea , Petiția proclamație, cerea domnului adoptarea unor măsuri în general
moderate: stăvilirea corupției, responsabilitate ministerială, îmbunătățirea soartei țăranilor,
desființarea cenzurii, înființarea unei gărzi cetățenești. Dispus inițial să accepte o mare parte
din cererile petiționarilor, domnul răspunde ulterior dur presiunii revoluționarilor îl somau să
accepte integral documentele. Cei mai mulți revoluționari au fost arestați, surghiuniți la moșii
sau trimiși în exil, de unde au continuat calea legalistă a memoriilor și programelor de reformă.
În Țara Românească a funcționat o putere revoluționară efectivă din iunie până în
septembrie sub forma unui guvern revoluționar, denumit locotenență domnească, pentru a nu
exacerba suspiciunile Porții. Documentul fundamental al revoluției muntene a fost Proclamația
de la Islaz (iunie 1848) denumită de contemporani Constituție, rol pe care l-a și îndeplinit.
Proclamația de la Islaz conține o seris de prevederi referitoare la drepturile omnului și
cetățeanului și la organizarea mecanismului de stat, ale cărui organe centrale erau domnul și
Adunarea generală. Formulările privind raportul dintre puterile statului nu sunt suficient de
clare. Este însă formulat clar principiul suveranității poporului aceasta se exercită prin
reprezentarea tuturor stărilor sociale în cadrul Adunării generale unicamerale, la ce se raportatu
și alegerea și responsabilitatea domnului. Proclamanția de la Islaz dorea ca domnul să fie ales
pe 5 ani și forma statului să fie republică.
Deși înfrântă prin intervenția militară a imperiilor vecine, revoluția de la 1848-1849 a
reușit să stabileascp direcțiile principale de acțiune pentru făurirea României moderne.
Unirea Principatelor Române. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
În 1849, după intervenția militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluționare
din Țările Române, Rusia și Turcia semnează Convenția Blata-Liman. Potrivit acesteia,
regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, în sensul
accentuării tutelei politice a puterilor protectoare, dar și al sporirii autorității domnului. Domnul

3
nu mai era ales, ci era numit de țar și de sultan, durata domniei era fixată la 7 ani. Adunările
erau dizolvate și înlocuite cu divanuri alcătuite din marii boieri numiți de domn.
Domnii numiți în temeiul Convenției de la Balta. Siman Grigore Alexandru Ghica în
Moldova și Barbu Stirbeu în Țara Românească, au domnit până în 1856. Ambii au avut merite
incontestabile în modernizarea societății și a statului român. În Moldova, Grigore Alexandru
Ghica a permis exilaților revoluționari organiarea mișcării unioniste, spre deosebire de
omologul său muntean care fără a fi vădit antiumanist, a preferat să evite orice tip de agitație
politică.
Analizând mersul revoluției în istoria românilor, Nicolae Bălcescu scrie în 1850 la Paris
că „revoluția viitoare va fi o revoluție națională”. Activitatea emigrației române își concentra
eforturile pentru a impune cauza românească în atenția opiniei publice și cabinetelor europene.
Ocazia care a permis împlinirea aspirației românilor de a-și întemeia un stat național a
fost ferită de un nou moment de „criză orientală”. Războiul Crimeii (1853-1856). Început ca un
război ruso-turc, conflictul a devenit european prin intervenția Franței și Angliei de partea
Imperiului Otoman. Congresul de la Paris din 1856 a pus problema „statului tampon”, rezultat
prin unirea Moldovei cu Țările Române, ca soluție a „problemei orientale”. Opoziția Austriei
și Turciei, poziția ambiguă a Angliei, a făcut ca Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) să
prevadă doar înlocuirea protectoratului rus asupra Țărilor Române cu garanția colectivă a
marilor puteri, retrocedarea județelor din sudul Basarabiei Cahul, Ismail, Bolgrad la Moldova
și consultarea populației din Principate în legătură cu unirea prin Adunări ad-hoc. Acestea aveau
să fie alcătuite din reprezentanți ai clerului, ai marii și micii proprietăți, ai orășenilor și
clăcașilor. Adunările rezultau în urma unor algeri, la care clerul, marea proprietate și orășenii
votau direct, iar mica proprietate și țăranii indirect, prin delegați. Pentru prima oară în Țările
Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe origine socială, iar adunările care
se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Adunările ad-hoc erau
organe consultative, abilitate să exprime doar dorințe. În pofida unor episoade trecătoare a
caimacanului N Vogoride de a falsfifica alegerile în Moldova, reușesc să demonstreze lumii
întregi dorința fermă de unire a majorității românilor din cele două principate. Rezoluțiile
adunărilor ad-hoc stau mărturie în acest sens.
În anul 1857 solicitau, prin rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, unirea Principatelor Române
într-un stat numit România, prinț străin care să-și crească moștenitorii în religia țării,
neutralitatea pământului român, adunare obștească aleasă din toate categoriile sociale, domn
responsabil și garanția colectivă a marilor puteri.
După exprimarea acestora, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele
prin Convenția de la Paris, care a servit drept constituție a Principatelor până în 1864.
Convenția de la Paris menținea suzeranitatea Porții otomane, sub garanția colectivă a
puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Molvoda și Valahia urmau să aibă
fiecare câte un domnitor, ales pe viață de Adunare electivă din fiecare Principat. Domnii
reprezentau puterea executivă șo actele lor nu aveau valoare dacă nu erau contrasemnate de
ministrul de .............
Puterea lesilativă se exercita colectiv de către domn, adunarea și Comisia Centrală de la
Focșani. Adunările funcționau ca un parlament unicameral care dezbătea și adopta legile, fără
a avea însă inițiativă legilsativă și alegea domnitorul. Guvernele erau alcătuite din miniștrii
numiți de domnitor, responsabili în fața acestora și a Adunărilor elective. În afara instituțiilor
separate existau și două instituții comune: Comisia Centrală de la Focșani și Înalta Curte de
Justiție și Casație. Convenția de la Paris, garanta libera, individuală, proprietatea și egalitatea
drepturilor politice pentru toți moldovenii și valahii de orice rit creștin. Aceasta era completată
de un act electoral care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări . Alegătorii se
împărțeau în funcție de venit (vot cenzitar) , în alegători direcți și alegători indirecți (votau prin
intermediul unor delegați).

4
 Convenția oferea românilor șansa de a realiza unirea deoarece nu interzicea ca să aibă
același domnitor în ambele Principate. Românii l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn în
Moldova la 5 ianuarie 1859 și în Țara Românească la 24 ianuarie 1859.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (5 și 24 ianuarie 1859) deschidea o perioada
foarte importantă pentru istoria românească.
Domnia s-a poate fi împărțită în trei mari etape: perioada consolidării unirii (1859-
1861) caracterizată prin eforturi diplomatice pentru recunoașterea internațională a unirii și prin
eforturi interne în vederea unificării legislative și a celei administrative, perioada reformelor
realizate pe cale constituționale (1862-1864), regimul guvernării autoritare (1864-1866).
La începutul epocii moderne, elita românească a conceput proiectul unui stat național
independent întemeiat pe ideologia „daco românismului care să-i includă pe toți românii, dar a
fost silită, curând să accepte că înfăptuirea acestui proiect depindea de conjunctura externă.
Treptat s-a conturat „politica pașilor mărunți”, a fost înlocuită ideea sprijinului extern cu
doctrina „ prin noi înșine” și practica punerii marilor puteri în fața „faptului împlinit”. După
1859 unirea înfăptuită trebuia conservată și erau necesare reforme care să aducă societatea
românească și statul la un nivel cu adevărat european.
Consolidarea Unirii
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretată de puterile garate o încălcare
a Convenției de la Paris. Totuși misiunile diplomatice din Pricincipate le-au convins să accepte
acest act la Convenția de la Paris (1859), în ciuda opoziției Austriei și a Turciei.
Domnitorul a început imediat demersurile pentru unirea deplină și a trecut la unificarea
instituțională : armata a fost reunită în tabăra de la Floreni unde s-a înființat primul minister
unit – ministerul de război, au fost unificate serviciile de vamă, de telegraf și cursul monetar,
capitala țării s-a stabilit la București, și-au început activitatea Comisia Centrală de la Focșani,
Înalta Curte de Justiție și Casație de la Focșani. Abia la sfârșitul anului 1861, în urma cererilor
insistente care veneau din Principate, puterile garantau, întrunite în Conferința de la
Constantinopol, au aprobat unirea deplină, iar sultanul a emis firman, pentru aceasta cu obiecția
că era valabil doar pe durata domniei lui Cuza. La 22 ianuarie 1862 s-a întrunit primul guvern
unic, iar la 24 ianuarie și-a început lucrările la București prin Adunarea legislativă a
Principatelor. Stemele celor două Principate s-au contopit, iar din 1863, la propunerea lui Mihai
Kogălniceanu, a fost adoptat în actele interne și în titulatura domnitorului numele de România.
Făurirea statului român
Paralel cu întemeierea statului național român, domnitorul și clasa politică au acționat
pentru modernizarea instituțiilor societății, a regulamentale origanice, deși avuseseră un rol
modernizator în acea perioada administrația din punctul de vedere al exercitării puterii nu au
făcut altceva decât să înlocuiască absolutismul domnesc cu un regim politic oligarhic, care
concentra puterea în mâinile câtorva mari boieri și funcționa cu binecuvântarea Rusiei și
Turciei. Vechea structură a societății se conserva. Aceasta explică hotărârea revoluționarilor de
la 1848 de a înlătura regimul regulamentar.
Convenția de la Paris (1858) a deschis calea spre o societate modernă (a desființat
privilegiile, a decretat egalitatea în fața legii), dar prin prevederile electorale bazate pe un sens
foarte ridicat a păstrat puterea în mâinile marilor proprietari funciari, adică a vechii clase
politice, ostile reformelor sociale. Dacă secularizarea averilor mănăstirilor (1863) a întrunit
umanitatea Adunării legislative, reforma agrară a întâmpinat o serioasă opoziție din partea
majorității conservatoare. Asinarea priministrului Barbu Catargiu, votul de neîncredere dat
guvernului Mihail Kogălniceanu, l-au obligat pe Alexandru Ioan Cuza să recurgă la lovitura de
stat din 2 mai 1864 pentru a putea înfăptui cea mai importantă reformă economico-socială.
După dizolvarea Adunării legislative au fost aprobate prin plebiscut noua contituție (Statutul
dezolvoltător al Convenției de la Paris) și noua lege electorală. Prima îi oferea domnitorului
largi prerogative, iar cea de a doua o majoritate parlamentară mai receptivă la ideea reformelor.

5
Cu sprijinul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu au fost elaborate legi dintre care cea
mai importantă a fost reforma agrară. Promulgată la 14/26 august 1864, Legea rurală desființa
claca în schimbul unei despăgubiri și împroprietărirea foștilor clăcași pe loturile avute în
folosință, cu suprafețe de teren ce variau în funcție de numărul vitelor de muncă deținute de
aceștia. Se generalizau relațiile capitaliste la nivelul întregii societăți și se întărea proprietatea
țărănească.
Alte legi adoptate: Legea instrucțiunii politice, Legea organizării judecătorești, Codul
civil și de procedură civilă, Codul penal și de procedură penală, Legea organizării armatei
naționale etc.
Alexandru Ioan Cuza a fost secundat de remarcabilii oameni politici, între care se
detașează figura primului ministru Mihail Kogălniceanu. Demersul său reformist, a deranjat
forțele politice conservatoare, în vreme ce modernizarea ce a caracterizat programul său politic
le-a deranjat pe cele radicale. Astfel a luat naștere ceea ce contemporanii au numit „monstruasa
cualiție”, care acuzând autoritarismul ultimilor săi ani de domnie și profitând de contextul
economic nefavorabil a pus capăt domniei lui Cuza la 11/23 februarie 1866. Nu însă și marilor
sale realizări.
Consolidarea statului modern
Procesul de constituire a României moderne a continuat pe două planuri.
Primul a cuprins procesul de consolidare a statalității și a instituțiilor democratice,
dezvoltarea internă, economică, politică și culturală.
Cel de al doilea plan a însemnat efortul constant depus în plan internațional pentru
desăvârșirea unității statale a României. Ambele planuri au importanța lor și unul nu a fi fost
posibil fără celălalt.
Încă din programul „partidei naționale” din 1802, fusese formulată ideea aducerii în
funrtea țării a unui prinț străin, idee susținută de contele Walewski în cadrul Congresului din
1856, reluată de Adunările ad-hoc din 1857 și acceptată de Al I Cuza în legătură cu exprimarea
intenției sale de a renunța la tron. Prin aceasta, românii sperau să pună capăt luptelor interne și
să-și asigure un sprijin diplomatic stabil pe plan extern. Autorii loviturii de stat din februarie
1866 au oferit coroana țării lui Filip de Flaudra, iar după refuzul acestuia, fiului Carol de
Hohenzollern Sigmarigen, susțiut de Napoleon al 3lea, de regele Prusiei și de cancelarul Otto
von Bismarck. A urmat un voiaj cu peripeții apoi Carol a depus jurământul la București ca
„domn constituțional”, la 10/22 mai 1866.
El a cârmuit țara aproape jumătate de secol. La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată o nouă
Constituție. Ea era inspirată după constituția belgiană din 1831. A fost elaborată fără aprobarea
puterilor garante și a fost considerată drept „un veritabil act de independență”, pentru că nu
menționa suzeranitatea otomană și garanția marilor puteri.
Constituția avea caracter literal și se întemeia pe principii moderne: separarea puterilor,
instituții reprezentative și guvernare responsabilă. Ea fundamenta monarhia constituțională
ereditară și avea înscrise drepturile și libertățile cetățenilor. Domnul avea largi prerogative
executive, legislative și judecătorești, dar actele sale trebuiau contrasemnate de miniștii de
resort. Sistemul electoral prevăzut de constituție se baza pe votul cenzitar, iar corpul era împărțit
pe colegii în funcție de avere. Articolul 7 lăsa posibilitatea „împământenirii” doar ”străinilor de
rituri creștine”, iar articolul 9 conferea proprietății private ”drept sacru și inviolabil”. Deși
prezenta unele limite, Constituția din 1866 a fost una din cele mai liberale din zona centrală și
est europeană și a deschis calea pluralismului politic. A rămas în vigoare până în 1923 (a fost
revizuită de două ori de-a lungul timpului: în 1879 și 1884). Adoptarea noii constituții a
impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Național (1875) respectiv
Partidul Conservator (1880) care vor altera la guvernare. După câțiva ani de frecvente schimbări
guvernamentale, regimul se stabilizează , situație la care a contribuit esențial și Carol I prin
atitudinea sa politică echilibrată.