APARENTA SI REALITATE.

REALISMUL
DIRECT SI TEORIA DATELOR
SENZORIALE

1. Ce este realismul direct?

Realismul naiv a dezvoltat teoria conform careia percepem lumea in mod direct. In filosofia
percepției și a filozofiei minții, realismul naiv este ideea conform careia simțurile ne oferă o
conștientizare directă a obiectelor așa cum sunt ele. Realismul naiv este adesea contrastat cu
realismul indirect. Obiectele respectă legile fizicii și își păstrează toate proprietățile, indiferent
dacă există sau nu cineva care să le observe. Sunt compuse din materie, ocupă spațiu și au
proprietăți, cum ar fi dimensiunea, forma, textura, mirosul, gustul și culoarea, care sunt de obicei
percepute corect. Spre deosebire de realismul direct, unele forme de idealism susțin că nu există
nicio lume în afară de ideile dependente de minte, iar unele forme de scepticism spun că nu
putem avea încredere în simțurile noastre. Realismul naiv este cunoscut drept direct ca fiind
opus realismului indirect sau reprezentativ atunci când argumentele sale sunt dezvoltate pentru a
contracara această poziție din urmă, cunoscută și sub denumirea de dualism epistemologic,
respectiv că experiența noastră conștientă nu este a lumii reale, ci a unei reprezentări interne a
lumii.

Astfel, teoria realistă naivă/directa poate fi caracterizată ca fiind acceptarea următoarelor cinci
credințe: 1. Există o lume a obiectelor materiale; 2. Unele afirmații despre aceste obiecte pot fi
cunoscute ca fiind adevărate prin experiența simțurilor; 3. Aceste obiecte există nu numai atunci
când sunt percepute, ci și atunci când nu sunt percepute. Obiectele percepției sunt în mare
măsură independente de percepție; 4. Aceste obiecte sunt de asemenea capabile să păstreze
proprietăți ale tipurilor pe care le percepem ca avându-le, chiar și atunci când nu sunt percepute.
Proprietățile lor sunt independente de percepție; 5. Prin intermediul simțurilor noastre, percepem
direct lumea și aproape așa cum este. În principal, afirmațiile noastre de a cunoaște acest lucru
sunt justificate.

În domeniul percepției vizuale în psihologie, principalul teoretician realist direct a fost J. J.

Gibson. James Gibson adoptă o poziție conform careia ei cred că perceperea este un proces într-
un sistem de mediu animal. Susținătorii acesti viziuni susțin că percepția este, intr-o modalitate
destul de simplă, detectarea informației. Această abordare este etichetată directă deoarece se
spune că un perceptor își percepe mediul. Cunoașterea lumii se crede că nu poate fi ajutată de
inferențe, amintiri sau reprezentări.

James Gibson susține că stimularea este extraordinar de bogată și oferă o specificație atât de
precisă a mediului încât un perceptor trebuie doar să detecteze acea informație, nu să o
elaboreze.

Printre filosofii analitici contemporani care au apărat realismul direct, s-ar putea face referire de
exemplu la John McDowell. In concepția lui McDowell, este necesar ca o teorie a cunoașterii să
țină seama de următoarele condiții: 1. Impresiile senzoriale au importanță epistemică în
întemeierea cunoașterii. 2. Justificarea cunoașterii presupune angajarea capacităților de
conceptualizare. 3. Prin experiență, subiectul este pus în legătură cu lumea exterioară minții
subiectului cunoscător.

Searle, de exemplu, abordează ipoteza populară că putem percepe în mod direct propriile
noastre experiențe subiective, dar niciodată obiecte și stări de fapt în lumea în sine. Potrivit lui
Searle, aceasta a influențat mulți gânditori să respingă realismul direct.
Discuția despre datele senzoriale au fost înlocuite cu cea despre percepția reprezentativă într-un
sens mai larg, iar realistii științifici își asumă de obicei percepția reprezentativă. Dar
presupunerea este filosofică și, probabil, îi împiedică pe realiștii științifici să-și asume percepția
directă, ca în realismul direct sau „naiv”.

Realistul direct susține că experiența unui apus de soare, de exemplu, este adevăratul apus pe
care îl experimentăm direct. Realistul indirect susține că relația noastră cu realitatea este
indirectă, astfel încât experiența unui apus de soare este o copie subiectivă a ceea ce este cu
adevărat radiația așa cum este descris de fizică. Realistul direct nu neagă însă că apusul este
radiație; experiența are o structură ierarhică, iar radiațiile fac parte din ceea ce echivalează cu
experiența directă.

Un exemplu de realist științific este John Locke, care a afirmat că lumea conține doar calitățile
primare care apar într-o relatare științifică corpusculară a lumii, și că alte proprietăți sunt în
întregime subiective, în funcție de existența lor pentru un anumit receptor care poate observa
obiectele.

2. Teoria datelor senzoriale

Descartes (1596-1650), întemeietorul filosofiei moderne, a inventat o metodă care poate fi încă
folosită în mod profitabil - metoda îndoielii EXISTENŢA MATERIEI 9 sistematice. El şi-a
impus să nu mai creadă nimic decât dacă poate vedea în mod clar şi distinct că este adevărat. Va
pune la îndoială tot ceea ce putea pune la îndoială, până în momentul în care va găsi un motiv
pentru a nu o mai face. Aplicând această metodă, el s-a convins treptat că singura existenţă de
care putea fi pe deplin sigur era propria sa existenţă. Şl şi-a imaginat un demon înşelător, care
prezenta lucruri ireale simţurilor sale într-o fantasmagorie perpetuă; ar putea fi foarte improbabil
ca un astfel de demon să existe, însă este totuşi posibil şi, prin urmare, este posibil să se pună la
îndoială lucrurile percepute prin simţuri. însă îndoiala în privinţa propriei sale existenţe nu era
posibilă, căci dacă nu ar fi existat, nu l-ar fi putut înşela nici un demon. Dacă se îndoia, trebuia să
existe; dacă avea experienţe de un fel oarecare, trebuia să existe. Astfel, propria sa existenţă era o
certitudine absolută pentru el. "Gândesc, deci exist", a spus el (Cogito, ergo sum); şi pe baza
acestei certitudini şi-a propus să reclădească lumea cunoaşterii, pe care îndoiala sa o lăsase în
ruine. Inventând metoda îndoielii şi arătând că lucrurile subiective sunt cele mai sigure,
Descartes a adus un mare serviciu filosofie

Pe baza cercetărilor pe care le-a efectuat în domeniul logicii matematice şi al fundamentelor

matematicii, B. Russell a dezvoltat atomismul logic care reprezintă în acelaşi timp o
epistemologie empiristă, o teorie a semnificaţiei şi o ontologie pluralistă. Conform afirmaţiilor
lui B. Russell, toate cunoştinţele noastre despre lume pot şi trebuie să fie întemeiate pe judecăţi
de percepţie (care exprimă date ale simţurilor), iar relaţia de întemeiere este concepută de filosof
ca fiind o relaţie de natură inductivă; relaţia dintre date senzoriale şi cunoştinţe despre fapte este
caracterizată în mod ambiguu; B. Russell apreciază că este mai potrivit ca datele senzoriale să fie
caracterizate drept premise ale cunoştinţelor despre fapte, dar nu explică cum putem stabili o
relaţie inferenţială între date senzoriale şi enunţuri.(10)

Pornind de la întrebarea “Există oare cunoaştere care să fie atât de sigură încât nici un om
rezonabil să nu o poată pune la îndoială?”, B. Russell constată că “întreaga cunoaştere trebuie
construită pe convingerile noastre instinctive şi că, dacă acestea sunt respinse, nu rămâne
nimic”(11), problema distincţiei dintre act şi obiect în gândirea noastră asupra lucrurilor având în
viziunea sa o importanţă vitală, întreaga noastră capacitate de a cunoaşte fiind legată de aceasta.
În precizarea conceptului cunoaşterii, filosoful englez utilizează analiza conceptuală ca
instrument de descoperire. C. Grecu (12) arată că, în varianta lui B. Russell, concepţia
gnoseologică a atomismului logic poate fi redusă la următoarele idei: întâi, se face o deosebire
netă între cele două tipuri de cunoaştere, cunoaştere directă (knowledge by acquaintance) şi
cunoaştere prin descriere (knowledge by description). Primul tip reprezintă fundamentul
cunoaşterii, ireductibil la altceva şi care nu are nevoie şi nici nu poate să fie justificat prin recurs
la altceva în afară de experienţa senzorială directă, fiind format din propoziţii atomare. Al doilea
tip de cunoaştere, cea indirectă sau prin descriere, are la bază cunoaşterea prin contact direct care
oferă înţelesul iniţial al termenilor folosiţi într-o propoziţie. Este posibil să înţelegem o
propoziţie pe care o auzim pentru prima dată şi pentru care nu găsim un fapt care să-i corespundă
nemijlocit pentru că înţelegem prealabil componentele sale, prin intermediul unor descrieri în
care se folosesc cuvinte şi expresii a căror semnificaţie o cunoaştem prin contact direct.

(10)FLONTA, Mircea; STOENESCU, Constantin; ŞTEFANOV, Gheorghe. Teoria cunoaşterii.

Teme, Texte, Literatură. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, p. 22, 38.

(11) RUSSELL, Bertrand. Problemele filosofiei. Bucureşti: Editura All, 1995, p.1, 13, 25.

(12) Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Coord. Ştefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu. Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R., 1982, p. 56.

Bertrand Russell (1 872-1 970) este cel mai important filozof britanic din secolul XX; are
contribuţii esenţiale şi în domeniile matematicii şi logicii. Nemulţumit de empirismul lui John
Stuart MiU, de filo zofia transcendentală a lui Kant, ca şi de neohegelianismul englez al vremii
(McTaggart, Bradley), Russell le-a opus teoria "atomismului logic", constând în practicarea
metodei "analizei" pentru a ajunge la "atomi logici", la o "lume a universaliilor", cărora avea să
le atribuie o realitate independentă de existenţa empirică (obiecte fizice, senzaţii) şi de subiectul
cunoscător. 

3. Care este rolul principiului fenomenal in argumentul baza pe iluzie si halucinatie si

cum obiecteaza oponentii la adresa acestui principiu?
 Contraargumentul din perspectiva fenomenologică cel mai bine caracterizat prin
întrebarea formulată de Evans:„Înțelegem cu adevărat propunerea de a avea concepte
calitative pe cât de multe nuanțe de culoare putem distinge?”237 Conform opoziției din
perspectivă fenomenologică, conținutul experienței nu este de natură conceptuală,
deoarece 231 Idem., p. 114. 232 Poziția pe care o ocupă McDowell în problema
cunoașterii este echivaletă celei aristotelice. [McDowell, J., op. cit., p.109] Central
concepției aristotelice asupra cunoașterii este trecerea de la elementele particulare
senzoriale la cunoșterea universaliilor, cele dintâi fiind sursa celor din urmă. În acest
sens, „experiența mediază relația între elementele particulare și cunoașterea universală, în
legătura cu lumea exterioară simțurilor.” [Caygill, H., op.cit., Experience, p.184-185] 233
În acest sens, McDowell susține teza lui Gadamer în privința vieții animalelor „condusă
de succesiuni de probleme și oportunități, ce constau în satisfacerea imperativelor
biologice” și, astfel, în experiență acestea sunt în legătură cu mediul înconjurător și nu cu
realitatea obiectivă. [McDowell, J., op.cit., p.115] 234 Conceptul folosit de McDowell
este “second nature”. [ McDowell, J., op.cit., p. XX, p.109] 235 McDowell, J., op. cit., p.
110-111. 236 Idem., p. 55. 237 Evans, G., op. cit., p. 229. 54 impresiile senzoriale sunt
mai complexe din punct de vedere calitativ decât capacitatea de a conceptualiza ceea ce
este captat la nivelul simțurilor. În acest sens, Evans afirmă că este imposibil să
cuprindem în concepte multitudinea nuanțelor de culoare pe care le observăm în
experiență.238 Contrar lui Evans, McDowell arată că limbajul folosit în descrierea
nuanțelor nu este limitat la concepte calitative, astfel că, pentru a descrie obiectul din
experiență, putem folosi expresii demonstrative ce exprimă cu aceeași precizie
caracteristicile senzoriale ale experienței vizuale. Așadar, subiectul se poate referi la o
nuanță de roșu, pentru care nu deține un concept în repertoriul său de concepte empirice,
folosind expresia demonstrativă “acea nuanță de roșu”. Astfel, asocierea conceptelor de
culoare cu expresiile demonstrative formează baza necesară pentru a conceptualiza cele
mai precise proprietăți ale obiectelor experienței.239 Pentru ca astfel de expresii
lingvistice să poată înlocui un concept trebuie să respecte condiția de putea fi folosite în
diferite instanțieri, ceea ce necesită capacitatea subiectului de a reține în memoria vizuală
nuanța la care a făcut referire folosind expresia demonstrativă. Capacitățile cognitive ne
permit să asociem expresiile demonstrative conceptelor din repertoriul empiric, pentru a
da nume aspectelor calitative ale experienței pentru care nu deținem concepte. În
folosirea expresiilor precum “această nuanță”, sunt implicate capacitatea subiectului de a
identifica nuanța și capacitatea de a o memora, pentru a o distinge de alte nuanțe similare
și a folosi aceeași expresie demonstrativă în momente diferite. În acest sens, McDowell
afirmă că este adevărat că nu deținem concepte pentru toate nuanțele de culori pe care le
putem observa în experiență, însă având conceptul de nuanță (ce presupune abilitatea de a
distinge între nuanțe ca elemente particulare separate), împreună cu abilitățile de
conceptualizare, putem surprinde în detaliu complexitatea aspectelor calitative ale
experienței.24

4. Care este rolul supozitiei tipului comun in argumentul bazat pe iluzie si halucinatie si
cum obiecteaza oponentii la adresa acesui principiu?
 În acord cu perspectiva sceptică, provenită din tradiția filosofică carteziană, stările pe
care le are subiectul în cazul unei experiențe veridice sunt imperceptibil diferite, din
punct de vedere subiectiv, de stările pe care le are atunci când este vorba despre o
halucinație. Fiind 238 McDowell afirmă că o astfel de opoziție este formulată și de
teoriile care susțin că natura conținutul experienței este parțial non-conceptuală. 239
McDowell, J., op. cit., p. 56-57. 240 Idem., p. 58, p. 59, nota de subsol numărul 16. 241
Matthew, S., 2009-2014, The Disjunctive Theory of Perception, The Stanford
Encyclopedia of Philosophy, Edward, N.Z.(ed.), 3.2. McDowell's Epistemological
Argument. 55 imposibil de distins, de partea subiectului, percepția de halucinație, o astfel
de poziție conchide că astfel de stări au aceeași natură și, prin urmare, aceeași importanță
epistemică. Răspunsul lui McDowell, aparținând teoriei disjunctive a percepției, se opune
asumpției că percepția și halucinația sunt stări de aceeși natură. În acord cu McDowell,
putem accepta că percepția și halucinația sunt imperceptibil diferite la nivel subiectiv,
însă din aceasta nu decurge că au aceeași natură. În cazul percepției este vorba de
experiența unor obiecte independente de mintea subiectului cunoscător, iar în cazul
halucinației este vorba de obiecte dependente de mintea subiectului. Astfel, experiența că
ceva pare așa-și-așa este ori o simplă aparență, ori cazul unei percepții veridice că ceva
este așa-și-așa, iar în cazul unei percepții veridice, dobândirea cunoașterii că ceva este
așa-și-așa are importanță epistemică. Concepția sceptică a naturii comune percepției și
halucinației este bazată pe ideea că, deși cunoașterea lumii independente de minte este
failibilă, stările subiective sunt infailibile. McDowell se opune acestei idei și sustine că
dacă stările subiective ar fi infailibile, atunci subiectul ar avea capacitatea să știe dacă o
experiență este un caz de percepție sau o simplă halucinație. Însă, experiența senzorială
poate fi sau o situație în care subiectul percepe lucruri din lumea exterioară, sau o situație
în care are de-a face cu o simplă aparență. Subiectul nu poate ști care disjunct este
independent de a ști dacă este vorba de halucinație sau percepție. Astfel, când subiectul
are experiența că ceva pare așa-și-așa, dobândirea cunoașterii că ceva este așa-și-așa nu
este independentă de poziția epistemică a subiectului.242 McDowell susține că
problemele formulate de pe poziția sceptică nu sunt de o importanță centrală în demersul
epistemic cu privire la realitatea obiectivă, întrucât „un sceptic poate oricând să pună la
îndoială veridicitatea unei experiențe”, însă din aceasta nu decurge că lumea exterioară
este neinteligibilă. În acest sens, McDowell arată cum putem să ingnorăm astfel de
opoziții tratându-le ”ca fiind ireale, așa cum simțul comun a vrut dintotdeauna sa le
trateze”. A răspunde la astfel de provocări, înseamnă a ne limita discursul problemei
percepției, deoarece din dezbaterile asupra problemei sceptice putem obține cel mult „un
sentiment veridic în ceea ce privește un fapt al mediului înconjurător” și nu ideea de
obiect ce aparține lumii exterioare ca fiind accesibil subiectului cunoscător”. Prin urmare,
„conținutul empiric este inteligibil” doar din perspectiva legăturilor raționale cu lumea
exterioară243 și din acest punct trebuie să înceapă demersul epistemic privind lumea
exterioară minții subiectului cunoscător

5. In ce consta principala obiectie sub aspect ontologic la adresa entitatilor postulate de

TDS?
6. In ce sens TDS implica scepticismul in privinta cunoasterii lumii externe si care sunt
raspunsurile adeptilor TDS la aceasta provocare sceptica? Sunt convingatoare aceste
raspunsuri?
Conform relismului direct, în experienţele noastre perceptive normale suntem conştienţi de obiectele fizicale
externe. Conform Toriei datelor senzoriale în experienţele noastre perceptive normale noi suntem direct
conştienţi de obiectele mentale interne. Plecând de la aceste două viziuni voi încerca să demonstrez că ambele
sunt parţial adevărate aducând în discuţie şi cerinţele specifice prin care ni se cere să reprezentăm realitate.
Acest referat este o viziune personală şi referatul în sine face parte din „exerciţiul meu mental”.

În încercarea mea de a da curs scrierii acestui referat, am observat cât de importantă este Teroia Datelor
Senzoriale. Inabilitatea mea de a „procesa” lingvistic anumite cuvinte, propoziţii şi sensuri exprimate chiar şi
în tematica referatelor, m-a dus cu gândul la „datele” personale prin care eu „procesez” informaţiile exterioare.
Vă rog să-mi scuzaţi trecerea către un limbaj comun şi mai puţin specific. Mă voi raporta mai mult la
experienţa personală în detrimentul ideilor altor filosofi şi gânditori, nu pentru că ideile acestora sunt de
ignorat ci pentru că eu nu le pot „procesa” la nivelul profunzimi cu care ele au fost emise. Şansele ca
„viziunile” mele să mai fi fost abordate şi de alte peroane sunt mari, asta pentru că natura are tendinţa să
„creeze” folosind tipare similare, totuşi acest lucru nu presupune un copy paste grotesc ci doar o interpretare
personală a informaţiilor cu care am interacţionat acest semestru la Filosofia Minţii.

Modul în care fiinţa umană percepe lumea prin simţurile sale, modul în care lumea este interpretată şi
exprimată, oare lumea pe care o percep eu este lumea reală în care exist sau doar o interpretare cu care creierul
meu „se simte” confortabil? Tot analizând materialul de studiu, am sesizat că eu şi implicit creierul meu nu se
simte confortabil cu ceea ce nu cunoaşte şi nu înţelege. Am experimentat sentimentul, percepţia şi efectiv
modul prin care vizualizam literele pe măsură ce le parcurgeam. Textul format din cuvinte cunoscute, litere
cunoscute şi o limbă pe care eu o înţeleg. Lexicul este şi el cunoscut. Vedeam literele, vedeam cuvintele,
vedeam propoziţiile şi totuşi modul în care erau expuse îmi crea dificultăţi şi trebuie să recunosc că încă îmi
crează.

Ipoteză: cuvintele pot fi privite ca obiecte fizicale

Am studiat atent teroriile prezentate asta nu înseamnă că le-am înţeles pe deplin. Când am sesziat aceste lucruri
am început să analizez dacă literele, cuvintele, frazele pot fi privite ca obiecte fizicale. Obiectele fizicale
clasice sunt obiectele pe care le putem „experiemnta” prin intermediul simţurilor care au anumite proprietăţi şi
calităţi pe care noi le recunoaştem. Literele percepute prin intermediul văzului, pot fi considerate obiecte
fizicale mai puţin clasice dar totuşi le putem privi ca obiecte. Fac parte din mediul extern şi pot exista
independent faţă de mintea mea. Un cuvânt poate fi redactat de exemplu prin intermediul unei imprimante 3d.
Astfel, cuvântul scris să presupunem că este „casă”. În faţa mea am un obiect fizical, cuvântul redactat astfel
are formă, îi pot da chiar şi culoare, are dimensiune, poate fi atins, simţit, mai exact poate fi perceput prin
intermediul simţurilor. Când privesc un astfel de obiect fizical mă raporetez şi la sensul său nu doar la obiect în
sine. „Casă” poate avea multe sensuri, chiar dacă în faţa mea nu am decât un cuvânt scris sub forma 3d eu pot
asocia acel obiect şi cu sensurile pe care le poate avea independent de simţuri. Privesc  „o casă” în sensul
obiectului fizical cunoscut bandu-mă pe datele mele. De exemplu casa construită din lemn, cu ferestre şi
acoperiş dar mai există şi un alt sens al „casei” care nu presupune un obiect fizical. Mă pot gândi şi la casa
„fără formă” adică la conceptul meu interior de „cămin” sau loc familiar, loc în care mă simt confortabil alături
de cei dragi şi care nu este neapărat un singur loc precis şi bine defint în spaţiu. Altfel spus, chiar dacă am în
faţă un banal obiect, cuvântul „casă” scris la imprimanta 3d, este puţin probabil să mă raportez la acel obiect
fizical doar raportându-mă la ceea ce văd, patru litere de plastic scrise într-un fel anume, un fel pe care eu îl
recunosc. Oare câţi dintre noi vor analiza sau vor căuta să înţeleagă structura moleculară a plasticului din care
este confecţionat cuvântul?

 Importanţa cerinţelor specifice în descrierea realităţii

Dacă unei persoane nu i se cere sau nu are „dorinţa” să-şi ceră să înţeleagă obiectul din faţa sa, cel mai
probabil asocierea sau „înţelegerea” se face prin modul personal de interpretare la un nivel automat. Putem
duce exerciţiul de imaginaţie mai departe, putem vorbi despre litere scris cu cerneală pe o foaie apoi decupate.
Este interesant să ne gândim că cineva va analiza cerneala, forma literelor şi hârtia exluzând sensul cuvântului.
Cel mai probabil astfel de analize se fac în momentul în care scopul este mai specific şi deci cerinţa este mai
specifică. Atunci când discutăm despre obiectele fizicale comune, clasice, putem vorbi despre un realism
direct, când trecem însă la un astfel de obiecte este puţin probabil că ne vom raporta stric la ceea ce percepem
prin intermediul simţurilor. „Trecerea” la analiza mai specifică cel mai probabil apare prin nevoia unei
explicaţii foarte specifice. În absenţa specificaţiei cuvântul „casă” scris la o imprimantă 3d cel mai probabil
rămânem doar cu o interpretare diferită de ceea ce primim efectiv prin intermediul simţurilor.

La începutul redactării acestui referat am tot încercat să „decriptez” cerinţele bazându-mă pe realitatea mea şi
pe datele mele. Aveam în faţă obiecte fizicale cunoscute: foile cu cerinţele. Foile la rândul lor aveau cuvinte.
Am analizat, le-am privit, le-am simţit şi totuşi nu mi-a fost uşor să le înţeleg sensul. Acum vă rog să-mi
permiteţi să simplific „jocul” până la cea mai simplă formă a sa în încercarea de a mă face înţeleasă.

Era ca şi cum aveam în faţă cuvântul literele cuvântului „casă” . Le recunoşteam doar că erau „potrivite” altfel.
Să spunem că pentru mine cele patru litere erau „pe masă” doar că nu aveam noţiunile necesare să le aranjez în
forma care să aibă sens. Aveam un „c” un „s” un „a” şi un „ă”. Acele litere să spunem că le printasem la o
imprimantă 3d. Am primit şi specificaţia de a „ordona” literele într-o formă care să aibă sens. Astfel aş fi putut
pune literele una peste alta, raportându-mă doar la forma lor sau le-aş fi aranjat cromatic dacă acestea ar fi avut
culoare, le-aş fi putut aranja după dimensiune dacă unele ar fi fost mai mici şi altele mai mari şi asta dacă m-aş
fi raportat stric la informaţiile primite prin intermediul simţurilor. Totuşi nu am făcut asta pentru că am
încercat să mă raportez la noţiunile pe care le deţin deja despre litere, noţiuni simple şi practice. Cunoscând
modul de aranjare al literelor şi înţeleg oarecum „legile” de ordonare am reuşit să formez un cuvânt inteligibil
şi anume cuvântul „casă”. Deci nu m-am raportat doar la ceea ce am cunoscut strict prin intermediul simţurilor
ci m-am raportat şi la ceea ce am cunoscut la nivel de date personale.

Mergând mai departe în exerciţiul mental, să presupunem că specificaţia ar fi fost chiar să construiesc obiectul
fizical, adică o casă, ca o paranteză, actul pe care îl întrepind eu acum este similar. De ce? Pentru că prin
intermediul simţurilor încerc să construiesc o formă pe care am cunoscut-o, eperimentat-o, dar care nu ştiu
efectiv cum s-a format. Citind semniariile, cursurile şi materialele necesare întocmirii acestui referat mi-am dat
seama că aveam „cărămizile”, „cimentul”, „ferestrele” etc.  dar efectiv nu ştiam cum să le „asamblez”. Acest
fapt mă duce şi mai departe cu exerciţiul mental şi implicit către ideea că pe măsură ce complexitatea anumitor
obiecte fizicale creşte este complicat să mai ne raportam stric la simţuri sau la ceea ce ne este cunoscut, adică
la calităţile obiectelor fizicale pe care noi le cunoştem şi care cel mai probabil sunt limitate.

Mă plimb pe stradă şi văd o multitudine de case. Au forme, au sens, pentru că le experimentez prin intermediul
simţurilor dar asta implică totuşi ideea că eu cunosc efectiv ceva despre acele obiecte? Ce văd? Văd ziduri
acoperite de variate vopseluri. Asta înseamnă că toate sunt la fel? Dacă mă raportez şi la cunoştinţele mele
despre construcţii atunci pot deduce că ele pot fi construite dintr-o varietate mare de materiale. Dacă văd cinci
ziduri albe, pot deduce automat că toate sunt construite din acelaşi material sau doar că toate cele cinci au o
propietatea comună: sunt albe.
Mă pot baza strict pe ceea ce primesc prin intermediul simţurilor pentru a formula o ipoteză completă şi
pertinentă cu privire la realitatea pe care o percep? Cel mai probabil că nu. În mod cert pot avea o opine cu
privire la un fruct. Pot avea o descriere pertinentă şi adevărată asupra celor mai multe calităţi pe care le deţine
acel fruct dar pot afirma că am cunoaşterea absolută cu privire la acel fruct? Pot afirma că am înţeles pe deplin
obiectul fizical şi îl pot descrie?

Să spunem că am în faţă un măr. Este verde. Recunosc forma. Recunosc şi gustul. Pot afirma că este un măr.
L-am experimentat prin simţuri. Dar ce face oare un măr să fie un măr? Faptul că eu îl percep prin simţurile
mele sau faptul că el deţine nişte propietăţi pe care eu nu le pot exprima pentru că nu le cunosc (proprietăţi bio-
chimice). De exemplu un copil care experimentează un măr nu are cunoştinţe despre structurile moleculare
care forează acel măr. Un măr are gust de măr, dar toate merele au gust de măr? Probabil că da dar nu pot
spune că ştiu sigur, eu cel puţin. Un copil poate spune însă asta pentru că cel mai probabil se raporteză stric la
ceea ce el cunoşte sau a experimentat cu privire la mere. Un măr şi toate merele au acelaşi gust? Eu ştiu că este
posibil ca un măr să diferit de un alt măr la gust. În primul rând pentru că am experimentat mai multe mere
decât un copil (teoretic). Mai pot afirma asta pentru că am cunoştinţe şi despre cum clima poate modifica
gustul fructelor (mai mult soare fructe mai dulci) şi tot aşa. Atunci oare chiar pot afirma că am o cunoştere
specifică a unui obiect fizical doar pentru că l-am experiemntat prin interemdiul simţurilor şi al datelor pe care
le deţin? Este posibil să nu pot face asta. Pe măsură ce analizez din ce în ce mai mult un măr, o clădire, un
cuvânt, descopăr că am doar idei sau concluzii despre anumite proprietăţi sau calităţi ale acestora.

Experiment despre perceţie şi cerinţe specifice: Cele două desene (Anexa 1)

Acest referat m-a provocat să fac câteva experimente cu privire la simţuri şi la datele pe care le avem fiecare
cu privire la mediul extern. Am pus în faţa mai multor persoane două desene (20 de persoane). Unul colorat
dar abstract (cercuri, linii, triunghiuri şi alte forme geometrice) şi un desen în creion care reprezenta două măşti
una cu ochii şi gura reprezentate alta fără aceste elemente. Practic obiectele fizicale erau cele două foi. Am
cerut subiecţilor să-mi descrie ceea ce văd. Nu am specificat să îmi explice sensul desenelor dar nici să-mi
spună efectiv ceea ce văd (două foi) . Dintre toate cele douăzeci de persoane nici una nu a spus „văd două foi
desenate”. Toate persoanele au început să descrie fie desenul abstract fie să spună „văd o mască”. La desenul
abstract fiecare persoană a avut propria reprezentare mai mult sau mai puţin similară raportându-se la ceea ce
cunoşteau despre forme (cercuri, linii etc). La desenul ce reprezenta măştile toate peroanele au văzut prima
mască iar la masca fără ochi şi gură au „completat” fiecare cu diferite reperezentări: „o mască albă” sau „o
mască fără faţă” sau „o mască fără emoţii”. Am făcut experimentul pentru a înţelege mai bine importanţa
cerinţelor sau modului de a anliza un anume obiect fizical. Din perspectiva filosofică nu ştiu exact ce concluzie
pot tarasa dar cred că este pertinent să afirm că în absenţa unei pretenţii bine specificate şi desigur bine
înţelese, nu putem afirma că am cunoscut realitatea completă atunci când ne raportăm la TDS.

Mergând mai departe cu ipoteza. Pot căuta ceea nu conosc? Dacă nu-mi pot măcar imagina un obiect, o
propieta a acelui obiect, pot spune că l-am înţeles în toată complexitatea sa? Când discutăm despre proprietăţile
unui obiect fizical trebuie să avem siguranţa că am putut descoperi şi înţelege acel obiect fizical în toată
complexitatea şi variaţa sa. Am gustat toate merele din lume? Şansa este destul de mică şi putem afirma că
dimensiunea unei astfel de experienţe nu poate fi obţinută. Raportându-mă strict la ceea ce cunosc pot afirma
că majoritatea merelor pe care le-am experimentat au proprietăţi similare dar particularităţi diferite. Unele sunt
mai mici, altele mai mari, unele sunt roşii, altele galbene, unele sunt mai dulci, altele mai acre. Pot afirma şi că
mărul din grădina mea nu face două mere identice. Atunci este sigur să afirmăm că ceea ce reprezint eu este
doar o interpretare personală a ceea ce am experimentat pe parcursul existenţei mele. Eu, ca individ pot spune
asta. Probabil un om care studiază botanica îmi poate spune că toate merele sunt mere datorită elementelor
biologice care le face să fie mere (structura lor moleculară de exemplu). Poate nu toate sunt identice dar toate
merele au acelaşi generalităţi. O cerinţă specifică poate are nevoie de date seinterne specifice.
Suntem direct conştienţi de obiectele fizicale externe dar putem descrie realitatea doar prin datele senzoriale pe
care le deţinem? Contează foarte mult şi modul în care dorim sau în care ni se cere să descriem experienţa
obiectului fizical. Contează foarte mult şi modul în care putem experimenta acel obiect. Am în faţă un măr dar
oare ştiu sigur că este un măr până nu îl gust? Copii mei au fructe de plastic destul de realiste. Privite de la
distanţă pot părea mere totuşi sunt obiecte din plastic care imită doar câteva calităţi ale obiectului pe care îl
reprezintă. Dacă discutăm doar despre experienţa unui singur individ cu privire la un anumit obiect fizical
poate nu este aşa de sigur să presupunem că a cunoscut întreaga realitate cu privire la acel obiect fizical chiar
dacă s-a raportat la datele pe care le deţine. Ca în micul meu experiment cu desenele. Masca „fără faţă” a
primit calităţi prin asociere cu maca ce avea faţă. Dacă aş fi prezentat separat cele două măşti, oare ce ar fi
descris fiecare subiect în parte?

Ca indivizi avem tendinţa să ne raportăm la ce cunoştem, la datele pe care le deţinem şi la simţurile prin care
percepem relitatea implicit obiectele fizicale.Ne raportăm la ceea ce credem că am înţeles sau la ceea ce
presupunem că ni s-a cerut să descriem. De ce nimeni nu a spus că vede cele două foi? Este o întrebare pe care
am pus-o în micul meu experiment. „Am crezut că vrei să-ţi explic ce înţeleg prin desene”. Eu nu am cerut asta
cu toate acestea subiecţii, toţi cei douăzeci au dat acest răspuns. Undeva în fiecare dintre ei a existat o
presupunere că le-am cerut să-mi explice desenul nu ceea ce văd efectiv, respectiv două foi desenate.

Pe măsură ce încercam să înţeleg cerinţele referatului mi-am dat seama că este dificil să reprezint ceea ce nu
cunosc efectiv. Mi-a fost mai simplu să mă raportez la metodele pe care le cunosc şi să le exprim ca atare. Din
punctul meu de vedere nu putem ne putem limita stric la realismul direct chiar pentru că el ne poate ajuta să
înţelegem o realitate imediată, o realitate experimentată la nivel individual. Eu spre exemplu, în redactarea
acestui referat m-am raportat stric la realitatea mea directă folosindu-mă în acelaşi timp de datele senzoriale
personale. Cel mai probabil am omis detalii importante, există şansa ca redactarea mea să fie complet eronată
şi deci modul în care cititorul interpretează să fie altul iar rezultatul să fie unul mai puţin apropiat de modul în
care am perceput eu cerinţele emise pentru redactare. Practic am creat oarecum un obiect fizical dar în funcţie
de cerinţele specificate (pe care nu consider că le-am atins foarte bine) referatul poate fi interpretat ca fiind
mediocru. Mă pot iluziona că am atins măcar cerinţele cu privire la originalitate dar concret nu pot afirma că
ştiu asta. Am nevoie efectiv de persoana care a emis specificaţiile să-mi spună dacă am înţeles sau nu
realitatea.

Concluzii

Filosofia pentru mine a fost şi rămâne un minunat exerciţiu, în primul rând penru că filosoful vorbeşte despre o
relitate pe care el o percepe. Nu pot afirma că mă consider încă un filosof, pot afirma însă că am construit o
„casă” cu pereţi albi. Cuvintele privite ca obiecte fizicale pot demonstra cel mai uşor că realitatea pe care
credem că o experimentăm nu este neapărat realitatea pe care o experimentează şi alte persoane. Recunosc
sincer că modul în care a fost cerută redactarea acestui referat m-a depăşit, nu pentru că existau pretenţii
exagerat ci pentru că eu nu aveam „datele senzoriale” necesare să pot ridica argumentaţia la nivelul
specificaţiilor. Pentru mine experienţa acestui referat a fost ca şi cum cineva mi-ar fi cerut să descriu în cel mai
fin detaliu calităţile unui măr şi ce face un măr să fie un măr sau ce face un măr să fie ca toate merele.

Putem experimenta lumea, mediul şi obiectele fizicale raportându-ne efectiv la teorie datelor senzoriale, asta
nu înseamnă că o putem reprezenta în adevărata sa complexitate şi implicit realitate. Diferenţele şi
particularităţile ţin şi de modul în care sunt formulate cerinţele cu privire la descriere. Pot afirma că ştiu să
citesc, să scriu, să înţeleg cuvinte. Am citit, am scris dar nu pot afirma că am înţeles pe deplin cerinţele
specifice ale acestui referat. Există o dimesiune a detaliilor, există o importanţă a dimensiunilor la care ne
raportăm şi există o cale de mijloc pe care o putem aborda atunci când dormi să descriem modul în care
experimentăm lumea şi ale sale obiecte fizicale.

Cu cât cerinţele de descriere sunt mai specifice cu atât individul îşi pierde abilitatea de a descrie ceva, orice.
Indifernt cât m-am străduit în primele mele încercări de a descrie ideile conform cerinţelor stabilte, am
observat că nu pot „construi” o argumentaţie care să reprezinte realitatea cerută. Am încercat să pun fundaţia
„casei” aşa cum specifica „proiectul” la fel, nu am reuşit. Singurul arugment pentru eşecul meu lamentabil este
lipsa de experienţă cu privire la generarea unei arhitecturi prestabilite. Probabil cum există o psihologie
comună ceea ce am scris eu se poate numi o filosofie comună. Dacă sunt obişnuită cu „arhitecturile” din
psihologie recunosc că mi-a fost aproape imposibil să pot redacta acest referat folosind „arhitecturile” din
filosofie. În ciuda faptului că m-am străduit să citesc şi bibliografia, la fel pot afirma că am eşuat lamentabil.
Simţurile mele au perceput cuvintele dar datele mele cu privire la acele cuvinte nu pot spune că au dus la o
reprezentare exactă a ceea ce mi-a fost cerut.

Concluzia mea finală cu privire nu doar la ideea de bază a referatului ci şi la TDS este că putem reprezenta
realitatea doar raportându-ne la ceea ce cunoştem despre realitate sau despre caracteristicile obiectelor fizicale
cu care ne întâlnim pe măsură ce experimentăm lumea dar nu putem avea pretenţia că am reprezentat toată
dimensiunea realităţii, chiar dacă m-am raportat la simţurile şi datele deţinute.

Acest referat în sine se doreşte a fi o demonstraţie empirică şi experimentală, o altă abordare detaşată de tot
ceea ce am citit şi tot ceea ce se presupune că am înţeles. Dorinţa a fost să argumentez că TDS este parţial
adevărată cu toate acestea nu cred că am adus o viziune nouă în patrimoniul umanităţii dar am speranţa că am
putut aduce o altă perspectivă aplicabilă atunci când discutăm despre modul în care credem că am înţeles
realitatea.

Ar fi exagerat să afirm că există o funcţionalitate al acestui exerciţiu care iese cu mult din cerinţele specifice
asta şi pentru că m-am încăpăţânat să folosesc doar datele senzoriale pe care le deţin. Modul în care acest
exercţiu poate fi interpretat ţine şi de modul în care cititorul îşi foloseşte propriile reprezentări şi date. Nu pot
spune că acest exerciţiu se poate raporta la o bibliografie clară pentru că acest exerciţiu a fost legat de anumite
noţiuni, clasificări şi calităţi pe care eu le deţin.

Modul în care filosoful percepe lumea poate nu este aşa important dar modul în care un filosof alge să descrie
lumea cred că poate aduce multe beneficii. Cei mai mulţi filosofi şi gânditori au reprezentat lumea aşa cum au
simţit-o, la dimensiunea şi specificul la care fiecare dintre ei a fost capabil. Filosofia minţii pentru mine a fost
un exerciţiu minunat care m-a scos din descriera comună şi banală a lumii: „ toate merele sunt mere” totuşi
încă nu pot afirma că am înţeles de ce toate merele sunt mere. Nu pot afirma că pot exprima specificul fiecărui
măr în parte şi nu pot afirma că pot descrie fiecare particularitate a fiecărui măr în parte.

Am vrut să  fac din acest referat o perspectivă sinceră, o casă cu formă de casă dar mai şubredă. Am vrut să
înţeleg cum funcţionează perspectiva unui filosof aflat la începuturile explorări, când abia a aflat că există şi
mere cu alte calităţi decât cele pe care le cunoaşte. Nu pot spune că am abilitatea să analizez un măr în detaliile
tutor calităţilor sale aşa că îmi voi cere scuze dacă nu am reuşit să ating toate punctele discursului filosofic care
mi-a fost cerute. Pur şi simplu, la momentul prezent nu pot spune că deţin nici limbajul şi nici informaţiile
necesare pentru a descrie proprietăţiile moleculare ale unui „măr”. Nu pot descrie ce face un măr  să fie un măr
şi nici nu pot explica de ce un „arhitect” are sau nu are dreptate când „desenează” o „casă”. În momentul
prezent nu pot să afirm că am înţeles de ce un filosof a adus anumite argumente cu privire la o anumită teorie
sau alta dar pot afirma că probibil fiecare filosof în parte a descris ceea ce a experimentat în funcţie de
realitatea sa directă şi în raport cu datele sale.

Rezultatul/reperezentarea fiecăruia cu privire la realitatea directă percepută ar trebui să ţină cont şi de

complexitatea datelor pe care le deţine. Este uşor să credem că unul deţine un adevăr iar altul o minciună mai
practic ar fi să afirmăm că fiecare deţine un adevăr parţial asupra experienţelor pe care le are cu privire la
obiectele fizicale. Cu cât obiectul fizical este mai complex şi are mai multe detalii cu atât este necesară o bază
de „date” mai amplă. Putem folosi o bază de date mai „sofisticată” sau complexă pentru a descrie obiecte
fizicale simple de exemplu proprietăţile chimice ale unui măr dar nu putem folosi o bază de date simplă pentru
a descrie complex un obiect fizical de exemplu o stea. Prin acest referat pot afirma că am încercat să descriu o
„stea” dar cel mai probabil nu am reuşit decât să spun că o stea are ceva elemete chimice pe care nu le cunosc.
Iluzia acestui referat este să cred că eu am reuşit să ating punctele cerute, halucinaţia referatului ar fi să cred că
o să primesc şi o notă mare pe ceea ce am scris.

Concluziile pe care le pot trage sunt unele simple: prin realismul direct şi naiv pot crede că am înţeles realitatea
asta nu înseamnă că am înţeles-o complet sau autentic la toate dimensiunile sale. Cel mai uşor este să spun că
am înţeles pentru că aşa nu-mi voi creea o stare de stres inutilă. Atâta timp cât ceea ce cred eu că am înţeles
funcţionează înseamnă că cel puţin pentru o vreme „pilotul meu automat” funcţioneaza, asta până când cineva
îi cere să reprezinte specific realitatea pe care a înţeles-o. Atunci este probabil să apară tot felul de îndoieli cu
privire la complexitatea datelor şi a adevărului parţial deţinut. Atunci este posibil să apară stresul şi
disconfortul, iar pe măsură ce cerinţele devin mai specifice abiltatea de a „demonstra” adevărul scade şi scade
şi scade. Este normal să nu ne punem în situaţia stresantă de a reprezenta ceea ce nu cunoaştem sau de a
reprezenta ceea ce cunoaştem în cele mai mici detalii posibile dar în absenţa acestor exerciţii este posbil să
ajungem să trăim într-o lume mai mult personală şi mai puţin reală. Cele două desene şi experimentul cu cele
două desene reprezintă exemplul clar al unei „căi de mijloc”. Era prea simplu să spună cineva „văd două foi
desenate” în acelaşi timp în care încercau să descrie cât mai simplu un desen abstract.

Da, realitatea există şi da o putem descrie raportându-ne la simţuri şi la datele senzoriale asta nu înseamnă că o
vom putea descrie în totalitatea calităţilor şi proprietăţilor sale, fapt ce mă face să mă întreb acum pe final, dacă
avem abiltatea să descriem şi proprietăţi pe care încă nu le putem imagina. Spectrul de lumină dincolo de roşu
sau mov a putut fi descris abia când cineva a reuşit să „vadă” sau să imagineze ceva ce nu exista încă la nivel
de simţuri. Există o realitate la care nu putem spune că am ajuns prin simţuri? Probabil că ea există, atâta timp
cât acea realitate poate fi percepută de diferite aparate, de exemplu aparatele cu raze X. Există o realitate pe
care încă nu o înţelegem? Istoria, inveţiile şi marile desoperiri ale lumii ar trebui să ne arate asta. Avem
microscop şi telescop, aparate cu raze X, aparte cu raze ultraviolet sau cu raze infraroşii, percem o realitate
prin simţuri dar percepem şi o realitate pe care o „înmagazinăm” fără să avem efectiv o percepţie senzorială
bazată stric pe abilităţile noastre senzoriale.”

Deci dacă mai aud pe cineva că nu îşi face temele pe principiul „nu ştiu” vă bat!