TESTARE PSIHOLOGICĂ II

PSIHODIAGNOZA PERSONALITĂŢII
(sinteze de curs)

Conf.univ.dr. Dragoş Cȋrneci

Cursul 1
Definirea personalităţii şi a modului cum poate fi ea evaluată

Introducere
Ȋncă din antichitate omul a ȋncercat să se cunoască, să ȋnţeleagă ce determină acţiunile
umane şi a ȋncercat să prevadă felul ȋn care unii oameni se vor comporta. Initial acest demers a
pornit ȋn filosofie iar ȋn epoca modernă a fost preluat de unele ştiinţe precum psihologia sau
medicina. Termenul de personalitate a fost iniţal legat de măştile folosite ȋn teatrul din Grecia
antică, a fost asociat cu fluide ale corpului, cu forma capului şi a corpului. Ȋn zilele noastre
evaluarea personalităţii este alături de cea a inteligenţei şi aptitudinilor cea mai frecventă formă
de evaluare a minţii umane.

1.2. Ce este personalitatea?

Personalitatea este un concept folosit ȋn viaţa cotidiană datorită judecăţilor pe care le

facem, conştient sau nu, despre oamenii din jur. Deseori, atunci când este folosit cuvântul
“personalitate” el se referă la o judecată globală ce cuprinde toate impresiile şi sentimentele pe
care ni le inspiră o persoană. Atunci când oamenii tind să reacţioneze ȋntr-o situaţie ȋntr-un mod
constant, acest lucru este observat chiar de o persoană fără pregătire psihologică. Dar fiecare
evaluare de acest fel este una subiectivă şi care are asociate impresii şi semnificaţii personale.
Oamenii deseori tind să amestece lucruri diferite precum relaţiile interpersonale cu stima de sine,
spre exemplu. La fel ca şi ȋn cazul inteligenţei, teoriile simţului comun sunt numite teorii
implicite ale personalităţii. Ele proliferează pentru că fiecare om are câte una şi sunt bazate pe
observaţii superficiale şi ȋntâmplătoare. Datorită acestui lucru frecvent oamenii se concentrează
asupra celor mai uşor observabile caracteristici: oamenii descriu pe alţii ca având “multă
personalitate”, sau ca fiind “fără personalitate”, sau având o “personalitate puternică”, referindu-
se probabil la competenţă socială sau la popularitate. Cineva ar putea fi “o personalitate” sau
chiar “o mare personalitate”. Oamenii tind să facă suprageneralizări şi stereotipizări.
Există o distincţie ȋntre caracteristicile mai durabile sau stabile – numite trăsături – ce pot
prezice comportamentul şi altele mai trecătoare cum sunt reacţiile emoţionale şi dispoziţiile de
moment – numite stări. Unii psihologi sociali au pretins că personalitatea nu există, că oamenii
ȋşi schimbă comportamentul de-a lungul timpului şi ȋn situaţii diferite, tendinţă numită
situaţionalism. Totuşi, studiile ştiinţifice au descoperit ca oamenii se comportă relativ stabil ȋn
situaţii diferite, corelaţiile mergând de la 0,3 la 0,7. Apoi, un număr mare de caracteristici s-a
observat că rămân stabile după vârsta de 30 de ani, deci ar fi dovezi cum că personalitatea există
(Coaley, 2010).
Problema este că personalitatea este un concept vast şi neclar, ceea ce face dificilă
definirea sa. Ȋn plus, definirea ei se bazează pe multe teorii diferite. Ori se ştie că modul ȋn care
definim un concept determină modul ȋn care ȋl investigăm. Gordon Allport ȋn 1937 definea
personalitatea ca fiind organizarea dinamică a sistemelor psihofizice ce determină patternurile
caracteristice de gândire şi comportament ale unei persoane. Definiţia lui este cea mai citată.
Deseori se face referire la personalitate ca rezultând din combinaţia dimensiunilor stabile ale
individului, ceea ce ȋnseamnă că pot fi luate ȋn consideraţie şi alte caracteristici precum
inteligenţa sau abilităţile cognitive, motivaţiile, valorile sau atitudinile. Motivul este că unii
psihologi au ȋncercat să o studieze dintr-un punct de vedere holistic. Astfel, personalitatea devine
o combinaţie unică de caracteristici cognitive şi afective care alcătuiesc un pattern
comportamental relativ constant. Personalitatea şi inteligenţa au fost ȋntotdeauna considerate ca
domenii distincte ale funcţionării minţii. Totuşi, cercetările din ultimii 30 de ani sugerează că
inteligenţa este o trăsătură de personalitate. Studiile din neuroştiinţe au demonstrat că multe
trăsături de personalitate implică procese şi abilităţi cognitive (DeYoung, 2012). Doar că
inteligenţa a fost prin tradiţie evaluate cu teste de abilităţi ȋn timp ce personalitatea a fost
măsurată ȋn principal cu chestionare. Dar aceasta este doar reflectarea unei lipse de ingeniozitate
din partea psihologilor şi nu reprezintă o diferenţă reală la nivelul funcţionării minţii. Studii
recente au revelat faptul că IQ-ul corelează cu multe trăsături de personalitate precum implicarea
intelectuală, creativitatea, rapiditatea mentală, competenţa intelectuală, introspecţia,
ingeniozitatea, profunzimea raţionamentului şi imaginaţia (Kaufman, 2014).

1.3. Personalitatea este stabilă sau se schimbă de-a lungul vieţii?

Oricum am defini-o, teroreticienii spun ȋn general că personalitatea ar trebui să cuprindă

orice comportament semnificativ care să distingă o persoană de alta şi care să fie constant de-a
lungul timpului şi ȋn contexte diferite. De aceea, cea mai probabilă definiţie a personalităţii ar fi
următoarea: patternuri caracteristice, stabile de comportament, de moduri de gândire şi
afectivitate ce determină felul unic al unei persoane de adaptare la mediu (Coaley, 2010).
În anii ’70 şi ’80 se credea că trăsăturile de personalitate ale cuiva odată consolidate in
adolescenţă rămȃn stabile de la 21 de ani şi pȃnă la bătrȃneţe. Totuşi din anii ’90 percepţia a
inceput să se schimbe. Astfel studiile realizate prin 1997 au găsit că unele trăsături precum
Asertivitatea şi Încrederea in sine cresc intre 27 şi 43 de ani ca urmare a succesului in carieră.
Asertivitatea se referă la felul in care comunicăm, oamenii asertivi avȃnd un stil hotărȃt de a-şi
spune punctul de vedere, fără a fi unul agresiv. Este un fapt general acceptat astăzi că cele mai
multe schimbări in personalitate au loc intre 20 şi 40 de ani. Deja in prima jumătate a anilor 2000
existau mai multe studii care demonstrau că intre 21 şi 60 de ani cresc Conştinciozitatea,
Stabilitatea emoţională şi Agreabilitatea şi scade Neuroticismul. Agreabilitatea este asociată
oamenilor amabili, empatici cu ceilalţi, calzi şi cooperanţi, in timp ce Neuroticismul este
caracterizat prin emoţii precum anxietate, furie, vină, gelozie şi invidie. Cele mai recente studii
arată o traiectorie curbilinie, Deschiderea la nou, Extroversiunea şi Agreabilitatea crescȃnd pȃnă
pe la 40 de ani şi descrescȃnd după 60 de ani, in timp ce Conştinciozitatea avȃnd o permanentă
creştere odată cu vȃrsta. Extroversiunea ii descrie pe oamenii mai plini de energie, vorbăreţi,
sociabili iar Conştinciozitatea ii descrie pe cei care sunt mai atenţi la detalii, vigilenţi, organizaţi,
disciplinaţi şi orientaţi spre a-şi face treaba cȃt mai bine. Deschiderea faţă de nou, Agreabilitatea
şi Extroversiunea sunt cei mai buni predictori ai satisfacţiei in viaţă, dar şi ai well-being-ului,
sănătăţii şi speranţei de viaţă. Mai ales atunci cȃnd aceste trăsături se accentuează de-a lungul
vieţii - adică ai invăţat cum să le gestionezi sau au fost influenţate de anumite evenimente din
viaţă precum satisfacţia in muncă sau relaţiile interpersonale solide. E interesant că evenimente
precum divorţul se pare că creşte Deschiderea faţă de nou şi Extroversiunea la femei la fel cum
re-căsătoria scade Neuroticismul la bărbaţi. Dintre toate trăsăturile, cea care işi incepe cel mai
devreme schimbarea este Deschiderea faţă de nou. Această trăsătură caracterizează in special
adolescenţii şi adulţii tineri, ea incepȃnd să fie tot mai puţin vizibilă după 30 de ani (Rodriguez,
2013).

1.4. Tipologii versus Trăsături de personalitate

Dintotdeauna oamenii au gândit ȋn mod natural ȋn termeni de “tipuri” de personalitate şi

au recurs la a-i stereotipiza pe alţii. Făcând acest lucru le-a fost mai uşor să se adapteze la o lume
socială complexă punând etichete de genul tipul “autoritar” sau “tocilar” de persoană.
“Carismatic” şi “lider” sunt de asemenea tipuri de persoane. Chiar şi ȋn epoca modernă au apărut
tipuri noi precum “rataţi” şi “ realizaţi”. Majoritatea oamenilor fără pregătire psihologică tind să
fie “teoreticieni ai tipurilor de personalitate”. Tipurile pot fi văzute ca şi categorii de trăsături. O
definiţie ar putea suna ȋn felul următor: tipurile reprezintă grupuri distincte de oameni
caracterizaţi de o configuraţie unică de trăsături. Ele sunt cele mai vechi şi mai simple forme de a
judeca şi categoriza oamenii, iar aceste lucruri le fac să fie foarte populare.
Prima tipologie a personalităţii a apărut ȋn Grecia antică. Medicul Hipocrate a realizat o
asemenea tipologie – numită de el a temperamentului - ȋn anul 400 IC iar ideile sale au fost
popularizate ȋn secolul II DC de către Galenus. Hipocrate sugera că temperamentul este
determinat de anumite fluide ale organismului. El a propus 4 asemenea fluide – sângele, flegma,
bila neagră şi bila galbenă. Sângele ar determina temperamentul sangvinic caracterizat prin
optimism, veselie, adaptabilitate; bila neagră ar determina temperamentul melancolic caracterizat
prin depresie, tristeţe, viteză lentă de reacţie, pesimism; bila galbenă ar determina temperamentul
coleric caracterizat prin furie, vehemenţă şi irascibilitate; ȋn fine flegma ar determina
temperamentul flegmatic caracterizat prin apatie, reticenţă şi indiferenţă. Nu se considera posibil
ca cele patru tipuri să se combine ȋntre ele, iar predominanţa unuia se considera ȋnnăscută. Deşi
fluidele respective nu au mai fost ȋn epoca modernă asociate cu temperamentul, denumirile lui
Hipocrate au supravieţuit ȋn teoria lui Eysenck din anii ’60 ai secolului XX. Problema cu această
abordare este că ea presupune că fiecare om trebuie să intre ȋn una dintre cele patru categorii. Ȋn
viaţa reală este perfect posibil ca mulţi oameni să prezinte caracteristici a mai multor tipuri. De
exemplu, cineva care este depresiv poate fi şi apatic şi iritabil (este chiar o caracteristică
frecventă a depresiei la bărbaţi)(Coaley, 2010).
Ȋn secolul XIX Lombroso caracteriza toţi criminalii ca având “fălci enorme, obraji
pronunţaţi şi arcade proeminente”. Ȋn perioada anterioară ştiinţei moderne nu era neobişnuit să
ȋncerci să faci distincţie ȋntre oameni pe baza diferenţelor corporale dar şi ale personalităţii.
Ȋn secolul XX, alţi teoreticieni au legat personalitatea de aspectul corpului şi astfel au
apărut tipologiile constituţionale. Ȋn 1925 Kretschmer a spus că schizofrenia este asociată cu
aspectul ȋnalt, subţire al persoanelor ȋn timp ce oamenii scunzi şi graşi sunt mai predispuşi la
psihoze maniaco-depresive. Binenţeles, aceste asocieri sunt greşite. O teorie alternativă la cea a
lui Kretschmer a elaborate ȋn anii ’40 Sheldon. El a clasificat corpurile bărbaţilor ȋn 3 tipuri:
endomorf – asociat cu sistemul digestiv şi gradul de grăsime corporală, mezomorf – asociat cu
musculatura dezvoltată şi ectomorf – asociat cu aspectul fizic fragil dar şi cu sistemul nervos.
Sheldon a folosit apoi date corelaţionale pentru a asocia fiecare dintre aceste tipuri cu
temperamentul. Astfel, tipul endomorf a fost asociat cu sociabilitatea, relaxarea, nevoia de
afecţiune şi de confort; tipul mesomorf cu energia, forţa şi rezistenţa la stres iar tipul ectomorf cu
arousalul, inhibiţia socială şi nevoia de solitudine. Sheldon a fost convins că datele ştiinţifice vor
confirma ȋntr-un final modelul său, dar acest lucru nu s-a ȋntâmplat (Coaley, 2010).
Chiar şi ȋn ziua de azi există chestionare bazate pe teoria tipurilor de personalitate.
Tipologiile ȋnsă nu realizează faptul că nu este posibil să ȋmparţi oamenii ȋn câteva categorii,
caracteristicile lor fiind mai degrabă distribuite uniform de-a lungul unui continuum decât ȋn
stricta apartenenţă sau nu la un tip. De asemenea, teoreticienii tipologiilor obişnuiesc să
folosească etichete rigide, care pot fi ȋnşelătoare. Aceste terorii pot fi văzute ca fiind un grup
aparte, dar de asemenea ele pot fi văzute ca fiind separate una de alta pentru că ele ȋşi trag
originile din mai multe paradigme diferite (Coaley, 2010).
Trăsăturile de personalitate au şi ele limitele lor - mai ȋntâi că sunt prea numeroase.
Allport identificase ȋn 1937 18.000 de trăsături. Analiza factorială ulterioară a redus numărul lor
considerabil. Ele sunt mai clare şi directe decât tipurile şi mai uşor de evaluat. De asemenea, ele
sunt distribuite uniform pe o scală având media la mijloc, deci permit o distribuţie gausiană a
datelor (Coaley, 2010).
 1.5. Abordarea idiografică versus abordarea nomotetică a personalităţii

Ȋn teoria personalităţii există două abordări: cea idiografică şi cea nomotetică. Cea
idiografică vede fiecare om ca fiind unic, ȋncercănd să ȋnţeleagă fiecare persoană in parte. Este o
abordare calitativă bazată pe interviuri, jurnale şi date clinice. Are avantajul ȋnţelegerii mai
profunde a persoanei dar ridică probleme ȋn ceea ce priveşte realizarea de generalizări.
Abordarea nomotetică vede temele comune din felul ȋn care se comport oamenii pentru a
identifica trăsături care descriu ȋn cel mai potrivit mod ȋntreaga personalitate. Este o abordare
cantitativă bazată pe chestionare auto-administrate. Permite comparaţii ȋntre indivizi şi realizarea
de predicţii dar este pur descriptivă şi mai degrabă superficială. Mulţi şi-au pus ȋntrebarea dacă
personalitatea este ceva de sine stătător, care poate fi studiat separat şi dacă da cum ar arăta
componentele sale. Poate fi văzută ca un fel de Lego ȋn care părţile se asamblează ȋn diferite
moduri? Primele modele ale personalităţii spuneau că personalitatea poate fi ȋnţeleasă doar ca un
ȋntreg. Aceasta este viziunea idiografică. Dar este important totuşi să poţi compara oamenii ȋntre
ei. Cineva poate fi deprimat, dar cât de tare? Logica ne spune că trebuie să comparăm oameni
care sunt slab, moderat şi puternic deprimaţi. Dacă personalitatea este un tot unitar şi indivizibil
atunci aceste comparaţii nu se pot face. O putem separa ȋn tipuri dar există şi o alternativă la
tipuri – trăsăturile.
Ȋncă din 1937 de la Allport şi continuând cu Eysenck, Cattell, Costa şi McCrae s-a
sugerat că personalitatea este alcătuită din componente numite trăsături. Aceste trăsături dacă le
măsurăm vedem cum oamenii se poziţionează pe un continuum, de forma curbei lui Gauss, mulţi
fiind la mijloc şi mai puţini la extreme. Aceste trăsături trebuie să fie stabile, să nu depindă de o
situaţie anume (deci să fie caracteristici interne ale individului), ele pot fi cognitive,
comportamentale sau emoţionale. De exemplu, cât de asertiv sau de grijuliu ar fi cineva. Dar
dacă acestea sunt elemente ale personalităţii, din ce ar fi ele constituite. Un răspuns ar fi că de
exemplu neuroticismul este alcătuit din cogniţii şi comportamente asociate cu vina, stima de sine
scăzută, depresia şi anxietatea (Coaley, 2010).
 1.6. Limitele folosirii chestionarelor ȋn studiul personalităţii

Modelul psihometric al personalităţii se centrează pe trăsături relevante pentru adaptarea

oamenilor la mediu precum şi pentru stabilirea diferenţelor dintre oameni ȋn privinţa modului de
adaptare. El presupune un proces normativ de plasare a scorurilor obţinute de individ pe o scală
şi folosirea unor metode statistice. Pentru a aplica modelul normativ este necesar să se folosească
chestionare. Chiar şi ȋn cazul ȋn care nu este folosit modelul normativ, aşa cum este cazul
modelului tipologiilor, se aplică chestionare de autoevaluare. Ȋnsă chestionarele au atât avantaje
cât şi dezavantaje.
Atunci când completează chestionare oamenii răspund la ȋntrebări despre ei. Acurateţea
datelor culese depinde de modul ȋn care se poate introspecta persoana evaluată. Ori acest lucru
variază ȋn funcţie de vârstă, maturitate sau grad de inteligenţă deci nu putem fi siguri de acele
date. De aceea interpretarea datelor trebuie făcută cu grijă şi este bine să aibă loc un dialog cu cel
chestionat pentru verificarea rezultatelor.
Ȋn unele situaţii oamenii distorsionează sau dau răspunsuri false la ȋntrebări ca rezultat a
aşteptărilor pe care le au de la testarea respectivă, ȋn special când rezultatele stau la baza luării
unei decizii. Oamenii tind uneori să se prezinte ȋntr-o lumină favorabilă şi acceptabilă social,
fenomen denumit dezirabilitate socială. Dezirabilitatea socială poate fi ȋnsă văzută chiar ca un
alt aspect al personalităţii acelui om, reprezentând dorinţa de a fi acceptat de către alţii.
Perfecţionările care au fost aduse metodei chestionarelor precum şi metodele de calcul
statistic computerizate au condus la ȋmbunătăţiri ȋn calculul răspunsurilor pe care o persoană le
dă precum şi ȋn evidenţierea stilului său de raspuns. Unele metode presupun evidenţierea
dezirabilităţii sociale pe baza unor itemi incluşi ȋn test special pentru a determina dacă oamenii
tind să se prezinte ȋntr-o lumină pozitivă.
Există de asemenea o problemă ȋn situaţia ȋn care respondentul nu are motivaţia de a
răspunde sau dacă a fost forţat să răspundă ȋmpotriva voinţei lui. Ȋn aceste cazuri există riscul ca
el să răspundă la ȋntâmplare chiar fără a citi ȋntrebările. Răspunsurile date la ȋntâmplare pot fi
identificate prin includerea ȋn test a unei scale care cuprinde itemi la care nu există decât un
răspuns posibil corect iar răspunsul este unul foarte evident, de exemplu: “copiii de regulă se
târăsc şi abia apoi merg ȋn picioare”.
Tendinţa centrală este numele dat stilului unor oameni de a alege ȋn mod constant
răspunsul din mijlocul unei scale de evaluare. Ei pot fi defensivi şi ar vrea să dezvăluiescă prea
multă informative despre ei. Alţii sunt foarte tineri şi nu au certitudinea că au răspunsul corect la
ȋntrebarea respectivă, nu sunt siguri pe ei. Există şi situaţia ȋn care unii să fie mai moderaţi ȋn
modul ȋn care percep lucrurile – ei de regulă evită extremele.
Trebuie spus ȋn final că nici un instrument de evaluare nu oferă 100% acurateţe.
Chestionarele respectabile de obicei au itemi special selectaţi ȋn urma unor cercetări laborioase
care să asigure evaluarea consistentă a trăsăturilor. Chiar şi aşa, există o şansă de eroare iar
scorurile unui test nu trebuie judecate ȋntr-un mod rigid. Ele trebuie considerate un fel de ghid
privind modul ȋn care s-ar comporta o persoană ȋn anumite circumstanţe.

Bibliografie obligatorie:

1. Coaley, K. The assessment and measurement of personality. Ȋn An introduction to

psychological assessment and psychometrics. Sage Publications, 2010
2. De Young, C. şi colab. From madeness to genius: The openness/intellect trait domain
as a paradoxical simplex. Journal of Research in Personality, 46 (1), pp 63-78, 2012
3. Kaufman, B. How does IQ relate to personality? Scientific American, 21 Aprilie
2014
4. Rodriguez. T. Life satisfaction linked to personality changes. Scientific American
Mind, 24, pp 8-9, 2013
 Cursul 2

Testerea personalităţii ȋn cadrul diferitelor curente psihologice

Introducere.
De la finalul secolului XIX, mai multe curente din psihologie au ȋncercat să explice ştiinţific
personalitatea. Alături de modele explicative, unii au propus şi instrumente de evaluare. Ȋn acest
capitol vom trece ȋn revistă cele mai importante curente de gândire privind personalitatea
precum şi instrumentele de evaluare a acesteia elaborate pe baza acestor curente, cu calităţile şi
limitele lor. Pornind de la cele de inspiraţie filosofico-mistice şi ajungând la cele biologice,
abordările personalităţii se dovedesc deosebit de diverse şi eclectice.

2.1. Abordarea psihodinamică

Teoriile psihodinamice se axează pe interacţiunile dintre conştient şi pornirile

inconştiente. Ele ȋşi au originea ȋn ideile lui Sigmund Freud a cărui teorie a psihoanalizei a
reprezentat atât o formă de terapie cât şi un curent psihologic. Freud şi-a ȋnceput cariera ȋn
secolul XIX ca medic psihiatru şi a devenit interesat de rolul inconştientului ca şi forţă
motivaţională. Influenţat de observaţiile sale clinice, Freud vedea personalitatea ca pe un iceberg
– o porţiune mică conştientă şi cea mai mare parte ȋn inconştient. Pentru a ȋnţelege individul
trebuie să ȋi ȋnţelegem structura şi conţinutul inconştientului. Personalitatea este după Freud
alcătuită din trei părţi: id, ego şi supraego. Id-ul conţine pasiunile primitive şi dorinţele, el
furnizând energie organismului. Freud considera că impulsurile sexuale şi cele agresive sunt cele
mai puternice forţe. Id-ul caută gratificarea imediată a dorinţelor sale primare. Ego-ul reprezintă
componenta executivă care ȋncearcă să canalizeze pornirile Id-ului ȋn procese realiste. Ȋn timp ce
Id-ul este irational şi nepractic, Ego-ul este raţional şi practic. Supraego-ul adaugă component
morală. El poate fi considerat ca fiind conştiinţa care caută să contracareze impulsurile Id-ului şi
să convingă Ego-ul să ia ȋn calcul regulile morale atunci când decide cum să satisfacă
impulsurile. Conflictele care apar ȋntre cele 3 conduc la anxietate, spune Freud. Ego-ul ȋncearcă
să se adapteze folosind mecanisme de apărare care distorsionează realitatea pentru a scăpa de
anxietate. Aceste mecanisme ar fi negarea, raţionalizarea, reprimarea şi proiecţia. Oamenii diferă
ȋn ce priveşte echilibrul dintre cele 3 componente precum şi ȋn mecanismele de apărare pe care le
folosesc. Freud considera de asemenea că personalitatea se dezvoltă printr-o serie de stadii
psihosexuale. Deşi psihanaliza a jucat un rol semnificativ ȋn dezvoltarea psihoterapiei, există
multe discuţii privind valoarea sa terapeutică. Din punctul de vedere al evaluării ştiinţifice
teoriile psihanalitice nu au rigoare ştiinţifică şi nu se bazează pe metode ştiinţifice. Este dificil să
elaborezi design-uri experimentale care să testeze ipotezele lui Freud care sunt bazate strict pe
observaţiile şi interpretările acestuia. Teoria sa nu permite realizarea de predicţii deoarece
comportamente diferite pot fi indicatori ai aceluiaşi impuls inconştient (Coaley, 2010). Iar
inconştientul nu poate fi evaluat la modul direct. Practic ajungi să spui că orice ȋi vine cuiva să
facă este rezultatul unui impuls reprimat ȋn inconştient. Sau negat. Şi pacientul nu poate nega
interpretarea aceasta pentru că negarea deja este văzută ca parte a problemei. Psihanaliza este
doar o teorie personală a lui Freud pe care trebuie să ȋl crezi pe cuvânt când spune că lucrurile
stau aşa cum zice el.
Carl Jung a lucrat iniţial cu Freud dar ulterior s-au despărţit iar Jung şi-a dezvoltat ȋn anii
’20 propriul sistem, relaţionat totuşi cu psihanaliza, numit psihologie analitică. Acesta a fost
influenţat de o combinaţie de filosofie şi mitologie, plecând de la gnosticismul medieval
european şi până la hinduismul indian. La fel ca şi Freud, Jung vedea personalitatea ca fiind
alcătuită din componente precum Ego-ul, care ar fi partea conştientă a minţii şi care trebuie să
facă faţă conflictelor atât din inconştientul personal cât şi dintr-unul colectiv. Inconştientul
colectiv este un fel de bibliotecă dintr-o altă dimensiune (concept care deşi pare SF este inspirat
din ezoterismul secolului XIX) care conţinea aspecte ale experienţelor umane care au fost
transmise din generaţie ȋn generaţie şi sunt comune tuturor oamenilor, astfel explicând Jung
similarităţile de comportament ȋntre oameni. Concepţia lui Jung privind personalitatea era bazată
pe idea că diferenţele dintre indivizi sunt rezultatul a câteva disparităţi ȋn funcţionare, toate
vizibile. Prima se referea la distincţia dintre extroversiune şi introversiune, oamenii având o
preferinţă, spunea el, pentru a alege să fie extrovert sau introvert. Poate suna ciudat cum oamenii
aleg să fie un tip de personalitate, dar totul devine mai clar atunci când ne uităm la sursele de
inspiraţie ale lui Jung. Curentele mistico-ezoterice din care s-a inspirat văd omul ca pe o fiinţă
transcendentă care poate alege să se ȋncarneze pe Pământ cu un scop anume. De aici şi alegerea
unui tip de persoană ȋn care să ȋşi ducă existenţa. Dacă vi se pare că sună a Avatar nu vă ȋnşelaţi.
Ăsta este şi unul dintre motivele succesului operei lui Jung care trebuie mai degrabă văzută ca o
sumă de romane de succes şi nu ca nişte tratate ştiinţifice. Ca să revenim la teoria lui, Jung vedea
cele două orientări ca fiind categorii distincte – extrovertul fiind interesat de lumea externă
căutând stimulare externă, ȋn timp ce introvertul este orientat către lumea internă, căutând
stimulare din interior. Congruent cu această categorizare initială, urmează o categorizare mai
amplă privind modul ȋn care omul vede lumea şi ia decizii. Astfel, categoriile sunt următoarele:
Senzaţii vs Intuiţie. Senzaţiile se referă la reprezentări realiste despre lume ȋn timp ce
Intuiţia se referă la procesele inconştiente care se centrează pe esenţa de bază a realităţii.
Gândire vs Afectivitate. Oamenii centraţi pe Gândire sunt mai intelectuali şi ȋşi bazează
percepţiile pe fapte şi logică ȋn timp ce oamenii centraţi pe Afectivitate ȋşi bazează evaluările pe
emoţii, punând accentual pe atitudini, convingeri şi valori. Jung consideră că oamenii au
preferinţe pentru una dintre următoarele: Extroversiune (E), Introversiune (I), Senzaţii (S),
Intuiţie (N), Gândire (G) sau Afectivitate (A). Polul preferat dintre E şi I formează funcţia
dominantă iar celălalt funcţia auxiliară. Pentru introvert funcţia dominantă este folosită ȋn lumea
interioară iar cea auxiliară ȋn lumea exterioară. Pentru extrovert, este invers.
Isabel Myers şi Katherine Briggs au adăugat şi următoarele dimensiuni:
Judecată (J) vs Percepţie (P). Unii oameni au un stil organizat de viaţă alţii sunt mai spontani.
Dacă o persoană ȋşi alege o preferinţă spre Judecată, atunci fie Gândirea fie Afectivitatea sunt
folosite ca dominante ȋn lumea externă. Dacă ȋşi alege Percepţia, atunci fie Senzaţiile fie Intuiţia
sunt folosite ca dominantă ȋn lumea externă. Funcţia dominantă poate varia pentru extroverţi şi
introverţi.
Myers şi Briggs au construit ȋn 1962 chestionarul Myers-Briggs Type Indicator (MBTI).
Oamenii evaluaţi cu el erau asignaţi la câte un capăt al fiecărei dimensiuni şi primeau câte un cod
din 4 litere, de exemplu ENGP, din 16 tipuri posibile. Autoarele recunoşteau ȋnsă că este posibil
ca un om să se situeze chiar la mijlocul fiecărei dimensiuni. Opiniile despre MBTI sunt
ȋmpărţite. Suporterii spun că tipologia lui Jung a fost operaţionalizată cu succes şi că este
folositoare ȋn selecţia profesională cât şi ȋn evaluarea cu scop de dezvoltare (assessment and
development centres). Dar aceste operaţionalizări sunt realizate ȋn stil psihanalitic, deci sunt
speculative la origine. Similar cu opera lui Freud şi psihologia analitică a lui Jung nu are baze
ştiinţifice, de aceea aplicarea rigidă a tipurilor de personalitate este una riscantă. Cele 16 tipuri
sunt prezentate ca “pure” dar este puţin probabil ca un om să fie un tip pur de personalitate: el
poate fi extrovert ȋntr-o situaţie şi introvert ȋn altele, poate da dovadă atât de gândire obiectivă
cât şi subiectivă, ȋn funcţie de situaţie sau topică. De aceea, demersul de evaluare cu MBTI este
unul prea general pentru a putea realiza diferenţieri exacte ȋntre oameni. Lucrurile se complică
atunci când vine vorba despre validitatea instrumentului: dovezile ȋn acest sens provin doar din
studii corelaţionale iar răspunsul la test este unul ipsativ (alegeri forţate ȋntre versiuni prezentate
şi nu scală gen Lickert) ceea ce face ca evaluarea validităţii să fie foarte dificilă. Deşi nu este
recomandat ca instrument de selecţie şi comparare a candidaţilor, el este totuşi recomandat a fi
folosit ȋn scop de dezvoltare personală prin activităţi de consiliere sau coaching (Coaley, 2010).

2.2. Abordarea ȋnvăţării sociale

Ȋn anii ’50, Miller şi Dollard au fondat teoria ȋnvăţării sociale redefinind conceptele
psihanalitice ȋn termeni de stimul-răspuns, inspiraţi fiind de behaviorismul lui Watson, Skinner
sau Pavlov. Astfel, personalitatea ar fi construită prin dezvoltarea de obişnuinţe sub influenţa
recompenselor şi pedepselor. Primele versiuni se concentrau asupra comportamentului
observabil şi vedeau ȋnvăţarea ca pe un reflex. Versiunile ulterioare, precum cea a lui Bandura,
au incorporat factorii cognitivi şi sociali. Ȋn viziunea lor patternurile de comportament erau ȋn
continuare văzute ȋn relaţie cu condiţii externe, dar era un accent mai puternic pus pe variabile
interne. Unul dintre autori – Rotter – a introdus termenul de locus of control. La capătul intern al
locus of control se situau oamenii care ȋşi percepeau comportamentul şi evenimentele ca fiind
sub control lor. La capătul opus, se situau oamenii cu un locus of control extern care ȋşi
percepeau comportamentul ca fiind influenţat de evenimente pe care nu le pot controla, de şansă,
soartă sau de alţi oameni mai puternici.
Instrumentele de evaluare a locus of control ȋncă se folosesc ȋn cercetare, ȋn scop clinic
precum şi ȋn psihologia muncii, ȋnsă mai puţin ca instrument de evaluare a personalităţii (Coaley,
2010).

2.3. Abordarea umanistă

 După anii ’50, mai ales ȋn anii ’60 şi ’70, psihologia umanistă – ai cărei reprezentanţi
importanţi au fost Carl Rogers şi Abraham Maslow – a pus accentul pe Eu (self) şi self-concept.
Ei spuneau că ȋn timpul creşterii şi maturizării, omul descoperă că este acceptat de ceilalţi doar
dacă se ridică la anumite standarde ȋn ce priveşte atitudinile şi comportamentele. Ca şi adult, el
nu este capabil să ajungă la o capacitate de funcţionare maximă decât dacă alţii ȋi oferă suport,
căldură, afectivitate şi acceptare. Liberul arbitru şi unicitatea fiecărei persoane erau concepte
cheie. Rogers – un psiholog clinician – credea că problemele de personalitate sunt rezultatul
percepţiei distanţei dintre Eul real (adică unde se află omul ȋn momentul respectiv) şi Eul ideal
(adică unde şi-ar dori să fie). Pentru a evalua acest lucru el considera că cel mai indicat este să
cauţi informaţii direct ȋn experienţele subiective ale pacientului – fondând terapia centrată pe
persoană cu scopul de a oferi pacientului mediul suportiv necesar pentru apariţia unei schimbări
pozitive. Psihologii umanişti considerau că omul este la bază bine intenţionat şi cu o nevoie de
dezvoltare a potenţialului propriu. Ei au pus accent pe caracteristici pozitive precum creşterea,
exprimarea individuală şi autorealizarea. Maslow este celebru prin piramida sa a nevoilor (sau
motivaţiilor cum ȋi spun alţii) ȋn care nevoia de auto-realizare – care reprezintă armonizarea
perfectă ȋntre Eu real şi cel ideal – este situată ȋn vârf. Deşi unii ȋncă se agaţă de acest model
piramidal, el nu a fost niciodată validat ştiinţific.
Munca sa şi a lui Carl Rogers este ȋmpânzită cu concepte slab definite, bazate pe puţine
dovezi, instrumentele lor sunt ideografice şi le lipseşte o metodă obiectivă de evaluare, de regulă
folosindu-se interviurile şi studiile de caz (Coaley, 2010).

2.4. Abordarea constructelor personale

Similar cu teoreticienii ȋnvăţării sociale, George Kelly credea că oamenii pot fi ȋnţeleşi
doar ȋn termeni de experienţe personale. Ȋn anii ’50 el a propus ideea că oamenii ȋşi construiesc
modele explicative ȋn mod natural, modele pe care el le-a denumit constructe. Oamenii vor să
ȋnţeleagă evenimentele din jur şi să facă predicţii aşa că ei ȋşi formează un sistem intern care
formulează permanent ipoteze privind lumea şi ȋncearcă să le testeze. Astfel ne formăm un
sistem personal care determină comportamentul şi personalitatea. Acele sisteme care nu reflectă
corect lumea din jur produc probleme psihice. Teoria constructelor personale a lui Kelly a fost
importantă ȋn dezvoltarea tehnicilor de evaluare. Reţeaua Repertoriului de Constructe de Rol –
mai cunoscut ca şi testul Rep Grid – a fost elaborat pentru a investiga constructe. El se bazează
pe asumpţia că fiecare om interpretează evenimentele diferit. Ȋn multe cazuri constructele sunt
reprezentate de doi termeni sau fraze care au ȋnţelesuri opuse, cum ar fi decis/nehotărât sau
prietenos/duşmănos. Cei testaţi sunt ȋncurajaţi să vină cu atribute psihologice privind oamenii
semnificativi lor (şi nu cu descriptori fizici). Ȋn mod gradual prin acest proces se construieşte o
matrice precum ȋn modelul de mai jos (după Coaley, 2010):

Soră Frate Prieten Tată Mamă

Generos 3 1 3 4 2 Rău
Hotărât 4 2 2 3 1 Nehotărât
Prietenos 5 1 5 4 3 Duşmănos
Inteligent 3 3 5 3 3 Prost
Sensibil 1 5 2 1 5 Violent
Grijuliu 4 1 3 3 5 Nepăsător
etc etc

Deşi nu există o metodă standardizată de scorare, sunt posibile multe analize de la simpla
evaluare a similarităţilor la analiza factorială. Analizele se concentrează pe un număr de
constructe care pot apare, pe natura lor, pe care atribute ale unor persoane sunt mai evidenţiate
sau orice diferenţe care apar ȋntre persoanele evaluate. Corelaţii ridicate care apar ȋntre
constructe pot indica o componentă comună care stă la baza celor două.
Fiind o abordare idiografică nu poate exista nici o standardizare sau posibilitate de
comparaţie ȋntre două persoane evaluate. Odată cu fiecare evaluare trebuie construită o nouă
matrice, deci fidelitatea şi validitatea ei trebuie re-verificată. Din aceste motive testul Rep Grid
nu este un instrument obiectiv de măsurare a personalităţii (Coaley, 2010).

2.5. Abordarea nevoilor/motivaţiilor personale

Toţi oamenii au nevoi iar ele reprezintă o forţă importantă ȋn construcţia personalităţii,
susţinea Henry Murray ȋn 1938. Conceptul de nevoi personale are o istorie lungă iar Muray a fost
cel care a sugerat că ele apar ȋn anumite regiuni ale creierului – un concept inovator pentru anii
’30. Teoriile mai vechi spuneau că ori de câte ori apare o discrepanţă ȋntre starea de moment a
unei persoane şi echilibrul necesar supravieţuirii, aceasta este simţită ca o tensiune şi apare
nevoia de a o depăşi. Foamea de exemplu creează nevoia de mâncare. Ȋn teoria sa personalitatea
este rezultatul volumului de nevoi individuale şi a modului ȋn care ele sunt organizate. El a
identificat mai mult de 30 de nevoi psihologice. Murray a dezvoltat ȋn 1935 testul tematic de
apercepţie sau TAT ca şi instrument de ȋnţelegere a personalităţii. Acesta era un instrument
proiectiv şi consta ȋntr-o serie de imagini care putea fi interpretate ȋn diferite moduri. Iată câteva
exemple:
• Un băiat care priveşte o vioară care stă pe masă
• O femeie tânără care ȋşi tine faţa ȋn palme şi se reazămă cu mâna de uşă
• O fetiţă care urcă o scară ȋn spirală
• Nişte nori ciudaţi deasupra unei cabane acoperite de zăpadă

Conceput să fie suficient de ambiguu pentru a declanşa diferite interpretări, imaginile

sunt folosite pentru a ȋncuraja oamenii testaţi să creeze poveşti despre ce văd ȋn imagine. Ei sunt
ȋntrebaţi ce se ȋntâmplă acolo, cine sunt oamenii respective, ce s-a ȋntâmplat ȋnainte de scena
respectivă. Există mule feluri de admninistrare, scorare şi interpretare a răspunsurilor, precum şi
de variante a sub-set-urilor de imagini care sunt alese pentru testare. Manualul testului oferă in
sistem de scorare foarte strict, precum şi de interpretare a “proiecţiilor” care apar. Mai multe
teorii ale personalităţii pot fi utilizate ȋn interpretarea rezultatelor, dar preponderent sunt folosite
cele psihanalitice. Folosit adecvat TAT-ul poate furniza informaţii privind personalitatea dar
imaginile sale sunt considerate la ora actuală demodate, neadecvate contextului prezent, iar
scorarea ia prea mult timp. Abordarea este una pur idiografică fiind folosită ȋn special de
psihologii clinicieni care vor o ȋnţelegere cât mai profundă a pacientului. Din punct de vedere
psihometric, există probleme legate de administrarea lui (lipsa standardizării), testul nu este unul
obiectiv şi nu permite comparaţii ȋntre indivizi (Coaley, 2010).

2.6. Abordarea biologică

Cea mai cunoscută teorie biologică a personalităţii este cea a lui Hans Eysenck, elaborată
ȋn anii ’60 şi apoi revizuită de câteva ori până prin anii ’90. Conform acestuia, creierul conţine 2
seturi de procese neuronale – unul excitator şi unul inhibitor. Primul ȋncearcă şă ne ţină active ȋn
timp ce al doilea are ca obiectiv inactivitatea. Omul ȋncearcă să menţină un echilibru ȋntre cele
două. La baza creierului este aşa-numitul sistem reticulat activator ascendent (SRAA) care
controlează nivelul de arousal acţionând ca şi un comutator. Eysenck sugera că acest sistem
funcţionează diferit la oamenii extroverţi şi introverţi, cei introverţi având un arousal mai ridicat.
Cei mai mulţi oameni preferă un nivel moderat de arousal şi orice nivel prea ridicat sau prea
scăzut este perceput ca neplăcut. De aceea, ȋn situaţii când apare stimulare externă introverţii
percep un arousal prea ridicat şi ȋncearcă să scape de el. Ei necesită astfel mai mult efort pentru a
se adapta la schimbări ȋn timp ce extroverţii care au un nivel mai scăzut de arousal se simt mai
confortabil. Datorită nivelului lor natural de arousal introverţii ar căuta să evite stimulii intenşi ȋn
timp de extroverţii chiar i-ar căuta. Eysenck s-a referit şi la un al doilea proces – numit
neuroticism - care implică o parte din creier numită sistemul limbic. Neuroticismul este definit ca
fiind alcătuit din trăsături precum anxietatea, ȋngrijorările şi proasta dispoziţie, deşi Eysenck l-a
văzut mai degrabă ȋn termeni de emoţionalitate – oamenii neurotici tinzând, spunea el, să
experienţieze răspusuri emoţionale mai extreme. Neuroticismul a fost asociat aşa cum am arătat
cu nivelul de arousal din sistemul limbic care este conectat cu sistemul nervos vegetativ şi
reglează procesele involuntare precum tonusul muscular, rata cardiacă şi transpiraţia. Sistemul
vegetativ are două componente – cel simpatic şi cel parasimpatic, primul fiind mai activ la
oamenii neurotici ȋn timp ce al doilea este asociat cu calmul şi ar fi mai puternic la oamenii mai
reci emoţional (Coaley, 2010).
Tehnica numită analiză factorială a permis identificarea dimensiunilor bazale sau
“factorilor” mai multor trăsături de personalitate. Câteva precum prietenos, cooperant şi amabil
se pare că stau sub umbrela numită “agreabilitate” (Coaley, 2010). Bazându-se pe observaţii şi pe
analize pe scara mare, Eysenck a sugerat ȋn 1967 că există trei dimensiuni de-a lungul cărora
poate varia personalitatea cuiva:

• Introversiune – Extroversiune
• Neuroticism – Stabilitate
• Psihoticism – Normalitate
 Aceste dimensiuni majore au rezultat din corelaţiile realizate ȋntre grupuri de trăsături. De
exemplu, extroversiunea ar deriva din trăsăturile căutare de senzaţii, asertivitate, activitate,
sociabilitate care toate corelează ȋntre ele. Neuroticismul ar include tensiune, vină, depresie,
anxietate şi proastă dispoziţie. Eysenck a descris a treia sa dimensiune ca reprezentând gradul ȋn
care o persoană este ȋncăpăţânată/rigidă şi a numit-o psihoticism conform observaţiilor sale cum
că pacienţii psihotici scorează mult pe această dimensiune. Aceştia sunt impulsivi, impersonali,
egocentrici, reci, agresivi, anti-sociali şi lipsiţi de empatie. Ei sunt de asemenea creativi, conform
lui Eysenck, el preluând idea că genialitatea şi nebunia sunt relaţionate. Per ansamblu,
dimensiunile vizează 21 de trăsături (Coaley, 2010). Din teroria lui Eysenck au rezultat
chestionarele de personalitate Maudsley Personality Inventory (MPI), Eysenck Personality
Inventory (EPI) şi Eysenck Personality Questionnaire (EPQ). Ideile lui Eysenck au fost
continuate de către fiul său Michael care a rafinat ȋn anii ’90 modelul ȋn special pe componenta
de neuroticism/anxietate.
O abordare similară cu a lui Eysenck a venit din partea lui Jeffrey Gray, un elev al
acestuia. El a propus ȋn anii ’80 teoria sensibilităţii la ȋntăriri care sugera că personalitatea este
relaţionată cu 2 sisteme ale creierului: cel de abordare comportamentală (BAS) şi cel de inhibiţie
comportamentală (BIS). Sistemul BAS se centrează pe motivaţii de abordare a mediului făcându-
i pe oameni mai sensibili la recompense şi determinându-i să le caute; pe de altă parte, sistemul
BIS se centrează pe motivaţii de evitare, făcându-i pe oameni mai sensibili la pericole. Cele două
sisteme au fost asociate cu caracteristici precum impulsivitatea respectiv anxietatea. Un
chestionar BIS/BAS bazat pe teoria lui Gray a fost dezvoltat ȋn 1994 de Carver şi White (Coaley,
2010). Similar cu Eysenck, şi munca lui Jeffrey Gray a fost completată de fiul său Jeremy -
psiholog cognitivist – care a ȋncercat ȋn anii ’90 şi 2000 să probeze modelul BIS/BAS prin
tehnici de neuroimagistică combinate cu sarcini cognitive de memorie de lucru şi rezolvarea
conflictului.
Un al treilea model biologic al personalităţii a fost dezvoltat tot ȋn anii ‘80 de Robert
Cloninger care a combinat date din psihologie, sociologie şi medicină. Teoria sa vorbeşte despre
7 domenii ale personalităţii şi anume: căutarea noului, evitarea pericolului, dependenţa de
recompense, persistenţa (toate văzute ca şi parte din temperament), precum şi voinţa, cooperarea
şi spiritualitatea (văzute ca parte din caracter). Voinţa este văzută ca reflectând nivelul de
autonomie al unei persoane, cooperarea este legată de societate iar spiritualitatea de credinţele
privind experienţele mistice. Cloninger a legat acestea de diferiţi neurotransmiţători din creier,
precum şi de sistemele de ȋnvăţare prin recompensă şi pedeapsă. Munca sa este legată de cea a
lui Eysenck şi Gray, dependenţa de recompense reflectând de exemplu activitatea sistemului
BAS (Coaley, 2010). De asemenea, unele concepte propuse de Cloninger precum căutarea noului
pot fi puse ȋn corespondenţă cu trăsatura Căutarea de senzaţii, propusă ȋn anii ‘90 de către
Marvin Zuckerman. Deşi cele două concepte par similare sunt de fapt diferite, căutarea noului
fiind legată de explorare, deschidere faţă de inovator/neconvenţional, evitarea monotoniei, ȋn
timp ce căutarea de senzaţii este legată de percepţia riscului şi abordarea de activităţi periculoase,
consumul de substanţe şi viaţa sexuală. Zuckerman a explicat această trăsătură prin nivelul unei
enzime numite mono-amino-oxidază (MAO) care reglează nivelul de serotonină ȋn creier.
Dovezile ştiinţifice privind validarea acestor modele biologice ale personalităţii sunt
contradictorii, deşi s-au realizat numeroase demersuri ȋn acest sens. Unele cercetări au găsit
suport pentru explicaţiile lui Eysenck privind arousalul precum şi pentru modelul BIS/BAS, ȋn
timp ce altele nu au găsit date concludente. Ȋn general nu există un acord privind legătura dintre
nivelul de arousal şi neuroticism ȋnsă se pare că există date privind relaţia dintre neuroticism şi
rata cardiacă, conductanţa electrică a pielii şi activitatea ȋn unele zone ale creierului. Dat fiind
complexitatea creierului este probabil că fiecare dintre aceste modele teoretice să reprezinte o
suprasimplificare şi ar fi de dorit să se realizeze combinaţii ȋntre ele pentru a studia legătura cu
personalitatea (Coaley, 2010).
Totuşi, ele au contribuit la dezvoltarea evaluării personalităţii, prin scalele BIS/BAS
dezvoltată după modelul lui Gray, precum şi scala Tri-dimensional Personality Questionnaire a
lui Cloninger, revizuită ulterior ca şi Temperament and Character Inventory şi folosită pentru
evaluarea tulburărilor de personalitate. Este de menţionat de asemenea faptul că teoria lui
Eysenck a stat la baza dezvoltării scalelor sale de evaluare a personalităţii EPI şi EPQ.
Studii mai recente au asociat deschiderea faţă de experienţe cu funcţionarea dopaminei,
care conduce ȋn mod natural la curiozitate şi dorinţa de informaţii, ȋn timp ce extroversiunea a
fost asociată cu un volum mai mare a zonei din creier numită ventromedianul prefrontal implicat
ȋn encodarea valorii recompenselor (DeYoung şi colab., 2012).

2.7. Abordările factoriale

 Cattell ȋn 1970 a identificat 16 dimensiuni importante sau “trăsături sursă” dintre care
unele corespund cu propunerile lui Eysenck. El a colectat un număr mare de nume de trăsături
folosite ȋn limbajul cotidian pentru a descrie comportamentul. Analiza a identificat 40-50 de
dimensiuni iar ȋn urma analizei factoriale a acestora s-a ajuns la 12 factori. A fost dezvoltat un
chestionar iar rezultatele aplicării lui au fost din nou analizate şi astfel s-a ajuns la 16 factori.
Aceştia au format bazele testului 16 Personality Factor Inventory (16PF)(Coaley, 2010).
Varianta originală a suferit numeroase revizii iar ȋn ziua de azi există chestionare echivalente
care măsoară cam aceaiaşi factori, precum 15 Factor Questionnaire (15FQ) şi 15FQPlus. Iată
descrierea celor 16 trăsături sursă ai lui Cattell:

Factor Numele ȋn scală Descriptori pentru scor Descriptori pentru

mic scor mare
A Cald rezervat cald
B Gândire concret abstract
C Stabilitate emoţională reactiv stabil emoţional
E Dominanţă submisiv dominant
F Activism serios plin de viaţă
G Conştinciozitate expeditiv conştiincios
H Curaj social timid curajos
I Sensibilitate pragmatic estetic, sensibil
L Vigilenţă ȋncrezător vigilent
M Abstracţiune practic abstract
N Confidenţialitate franc discret
O Aprehensiune sigur pe el temător
Q1 Deschidere la schimbare tradiţional deschis la
schimbare
Q2 Individualism orientat spre grup individualist
Q3 Perfecţionism tolerează dezordinea perfecţionist
Q4 Tensiune relaxat tensionat
 Prin anii ’80 se ajunsese la concluzia că toată personalitatea poate fi redusă la 5
componente. Astfel, Costa şi McCrae au analizat prin analiză factorială un număr de chestionare
şi au rezultat 5 factori principali care au stat la baza celui mai folosit model al personalităţii din
psihologia modernă. Numele trăsăturilor găsite diferă de la un cercetător la altul şi de la un
chestionar la altul, dar idea construcţiei scalelor este aceeaşi. Teoria propusă de ei ȋn 1985 este
cunoscută sub numele de “Big Five”, cei mai frecvent folosiţi termeni fiind următorii:

• Extroversiune
• Stabilitate emoţională/Neurotiscism
• Agreabilitate
• Conştinciozitate
• Deschidere spre experienţe (deschidere faţă de nou)

Extroversiunea reprezintă o predispoziţie spre a experienţia stări emoţionale positive, a fi

mai ȋncrezător ȋn sine ȋn contexte sociale şi de a se simţi bine ȋn pielea sa şi ȋn relaţie cu lumea
din jur. Oamenii cu scoruri ridicate sunt mai sociabili.
Neuroticismul reprezintă o tendinţă spre a experienţia stări emoţionale negative şi a avea
o imagine negativă faţă de sine, a fi anxios, vulnerabil şi foarte procupat de gradul său de
adecvare. Oamenii cu scoruri ridicate sunt mai stresaţi şi prezintă dispoziţii negative.
Agreabilitaea reprezintă o tendinţă de a se ȋnţelege bine cu alţii şi o dorinţă de a rezolva
lucrurile.
Conştinciozitatea reprezintă o tendinţă de a fi grijuliu, meticulous, organizat şi structurat.
Ea include şi gradul de respectare a regulilor şi valorilor morale.
Deschiderea spre experienţe reprezintă tendinţa de a fi deschis la o gamă variată de
experienţe, de a fi creativ şi tolerant. Oamenii cu scoruri ridicate sunt mai deschişi la schimbare.

Conform teoriei Big Five ar trebui să fie posibil să sumarizăm orice profil de
personalitate pe baza acestor 5 factori. Mulţi dintre cercetători sunt de acord la ora actuală cu
această grupa de factori. Simplitatea lui Big Five o face atractivă. Ȋn 1992 Costa şi McCrae au
dezvoltat un chestionar bazat pe această teorie numit NEO Personality Inventory (sau NEO-PI)
ca şi un acronim al celor 5 trăsaturi (Neuroticism, Extroversion, Openness to experience). La ora
actuală este folosită versiunea revizuită ȋn 2010 numită NEO-PI-R. Factorii secundari care au
rezultat din aplicarea multor chestionare pot fi puşi ȋn corespondenţă cu cei din Big Five. Iată un
exemplu de corespondenţă ȋntre factorii Big Five, cei din 15FQ şi cei din 16PF (după Coaley,
2010).

Big Five 15FQ 16PF

Extroversiune Introversiune-Extroversiune Introversiune-Extroversiune
Neuroticism Anxietate Anxietate
Agreabilitate Independenţă Independenţă
Conştinciozitate Control Auto-control
Deschidere spre experienţe Pragmatism Ȋncăpăţânare

Mulţi ȋnsă nu sunt conştienţi că definiţia originală a Introversiunii propusă de Jung nu

este cea folosită ȋn modelele moderne ale personalităţii. Jung vedea introversiunea ca şi pe o
energie psihică direcţionată spre interior ȋn timp ce ȋn ziua de azi introversiunea este definită ca
opusul extraversiunii. Mulţi consideră şi ȋn ziua de azi că introverţii sunt mai introspectivi decât
extroverţii. Ȋn realitate introverţii nu sunt neapărat introspectivi iar oamenii care se
introspectează mai mult nu sunt neapărat introverţi. Introverţii nu gândesc mai profund ȋnainte de
a vorbi ci ei doar au nevoie de mai mult timp pentru a gândi ȋnainte de a vorbi. Trăsături precum
sensibilitatea şi anxietatea socială sunt văzute frecvent ca parte din domeniul introversiune-
extroversiune. Mulţi oameni cred despre ei că sunt introverţi pentru că sunt mai sensibili. Totuşi,
cercetările arată că sensibilitatea la stimuli este independentă de introversiune. Sensibilitatea la
stimuli din mediu, adâncimea procesării informaţiei şi reactivitatea fiziologică sunt de fapt
corelate cu neuroticismul şi deschiderea spre experienţe, nu cu introversiunea.
Şi atunci ce este introversiunea? Ca să ne dăm seama trebuie mai ȋntâi să definim
extroversiunea. Extroversiunea cuprinde multe trăsături precum vorbăreţ, sociabil, prietenos,
amator de distracţii, asertiv, activ, persuasiv sau căutător de senzaţii. Dar ce leagă toate aceste
lucruri? O posibilitate este pur şi simplu ca miezul extroversiunii să fie sociabilitatea. Poate
extroverţii sunt mai sociabili. Dar cercetările nu sprijină această idee. Se ştie că ei sunt mai
ȋnclinaţi spre emoţii pozitive decât introverţii, ȋnsă ei trăiesc asemenea emoţii indiferent dacă
situaţia este una socială sau dacă sunt singuri undeva. Iar introverţii nu trăiesc mai multe emoţii
negative ci ei doar trăiesc mai puţin intens emoţiile pozitive. Un termen mai corect de a definii
opusul extroversiunii ar fi detaşarea. Introverţii nu sunt mai orientaţi spre interior, ci ei sunt mai
puţin angajaţi ȋn activităţi, mai puţin motivaţi de recompensele din jur, mai puţin energici. Astfel
că ei arată mai puţin entuziasm, sunt mai puţin vorbăreţi. Un nivel de stimulare care ar părea
plăcut pentru un extrovert lui i s-ar părea obositor sau deranjant. Apoi, preferinţa pentru
interacţiuni sociale – independent de gradul lor de recompensare – nu este definitoriu pentru
extroversiune. Extroverţii caută situaţii placute ȋn primul rând indiferent dacă sunt sociale sau
solitare. Deci nu natura socială a situaţiei defineşte extroversiunea versus introversiunea ci
plăcerea, indiferent că vorbim despre umor, feţe vesele, bani sau branduri preferate. Ca şi
concluzie se poate spune că extroversiunea şi introversiunea sunt aşezate pe un continuum a două
aspecte distincte: nivelul de entuziasm ca răspuns la recompense şi căutarea stimulării (Kaufman,
2014).

Bibliografie obligatorie:

5. Coaley, K. The assessment and measurement of personality. Ȋn An introduction to

psychological assessment and psychometrics. Sage Publications, 2010
6. De Young, C. şi colab. From madeness to genius: The openness/intellect trait domain
as a paradoxical simplex. Journal of Research in Personality, 46 (1), pp 63-78, 2012
7. Kaufman, B. Will the real introverts please stand up? Scientific American, 9 Iunie
2014
 Cursul 3

Dezvoltarea personalităţii ȋntre gene şi mediu

Introducere.
Aşa cum am văzut ȋn cursurile anterioare, personalitatea a fost studiată din multe perspective,
majoritatea ȋnsă având o acoperire ştiinţifică modestă sau doar parţială. Dat fiind această
situaţie, este necesară o clarificare teoretică a conceptului de personalitate. Ȋn acest capitol vom
pune bazele unei asemenea clarificări. De asemenea, vom vedea cum apare şi se dezvoltă
componentele personalităţii de-a lungul ȋntregii vieţi prin interaţiunea dintre gene şi mediu.

3.1. Temperamentul ca şi bază experimentală a personalităţii

Ideea existenţei unor baze biologice care să explice diferenţele inter-individuale ale
personalităţii a apărut încă din Grecia antică (sec. V ÎC), când Hipocrate a împărţit
temperamentele în cunoscuta tipologie – melancolic, flegmatic, sangvinic şi coleric. Apoi,
neurofiziologul rus Pavlov a observat la începutul secolului XX diferenţele inter-individuale în
viteza condiţionării clasice şi a sugerat că aceste efecte ar fi rezultatul diferenţelor în tăria
sistemului nervos (Pavlov, 1923; după Pavlov, 1953). Psihologii personalităţii din Europa de Est
au adoptat ulterior conceptul de “tărie a sistemului nervos” şi au construit tipologii ale
personalităţii bazate pe această dimensiune a diferenţelor inter-individuale.
Aşa cum am văzut, un curent de gândire privind biologia diferenţelor inter-individuale
ale temperamentului/personalităţii a fost lansat de Jeffrey Gray. Gray a conceput un model al
personalităţii bazat pe motivaţie şi a propus existenţa a trei sisteme motivaţionale, fiecare definit
de un set de relaţii input-output şi fiecare asociat cu un anume subsistem cerebral. Aceste trei
sisteme sunt: sistemul de inhibiţie comportamentală (BIS), sistemul luptă-fugă (F/FS) şi sistemul
de abordare comportamentală (BAS). Aplicaţia practică a modelului lui Gray şi relaţia lui cu
personalitatea a fost studiată în conjuncţie cu modelul personalităţii elaborat anterior de Hans
Eysenck. Modelul lui Eysenck făcea predicţii despre predispoziţia spre condiţionare şi arousal a
indivizilor numiţi introvertiţi şi extrovertiţi, în timp ce modelul lui Gray făcea predicţii privind
eficienţa anumitor tipuri de întăriri în cazul introverţilor şi extroverţilor. Creşterea interesului
pentru diferenţele inter-individuale în ce priveşte temperamentul a fost însoţită de cercetările
despre dezvoltarea emoţiilor la copii, precum şi a diferenţelor inter-individuale în exprimarea şi
controlul emoţiilor. S-a lansat ideea că temperamentul trebuie văzut ca reflectând caracteristicile
copiilor de a exprima emoţii specifice ca reaţie la contexte specifice. Practic studiile privind
temperamentul, ȋn special cele de după anii `90, pot fi văzute ca fiind prima abordare completă a
studiului personalităţii – experimentală, longitudinală, genetică şi biochimică. Deşi a fost iniţial o
iniţiativă ȋn studiul temperamentului, acest demers reprezintă bazele ideilor actuale privind
personalitatea.
Mary Rothbart a extins ideile lui Pavlov şi Strelau precum şi conceptele de abordare şi
inhibare ale lui Gray în vederea articulării unui model psihobiologic al temperamentului infantil.
Teoria lui Rothbart se bazează pe ideea că există diferenţe în maniera de răspuns la stimulare
senzorială, vizibile din primele luni de viaţă, şi în plus, copiii diferă între ei în abilitatea de a se
întoarce la homeostază consecutiv unui răspuns reactiv (Rothbart, 1994a). Rothbart defineşte
temperamentul ca reprezentând diferenţele constituţionale individuale la nivelul reactivităţii şi
autoreglării. Reactivitatea temperamentală este organizată în concordanţă cu sistemele
motivaţional-emoţionale majore ce includ: frica, furia, afectele pozitive şi anticiparea, precum şi
afilierea. Patternurile motivaţionale sunt incorporate în aceste sisteme alături de emoţii. Pentru
fiecare sistem, există reţele atenţionale care reglează reactivitatea la nivel central, controlul
atenţional fiind elementul ce asigură echilibrul (Rothbart, 1994a).
Modelele temperamentului propuse după anul 2000 încorporează elementele
comportamentale ale modelului lui Rothbart cu datele din neuroştiinţe cum sunt cele ale lui
Davis şi LeDoux. Astfel, după modelul lui Fox, Henderson şi Marshall (2001), temperamentul
reflectă diferenţele în răspunsul copilului la diferiţi stimuli senzoriali şi sociali. Reactivitatea are
componente multiple, incluzând cele motorii, fiziologice şi afective.
 În acest model, este important să identificăm care anume modalitate senzorială
declaşează răspunsuri reactive. Copiii variază în ceea ce priveşte pragul sau intensitatea
reacţiilor la stimuli auditivi, vizuali, tactili sau olfactivi. Aceste diferenţe în sensibilitatea la o
modalitate senzorială au implicaţii în interacţiunea mamă-copil. Mai mult, tendinţa afectivă, sau
predispoziţia de a răspunde cu un set anume de emoţii, poate fi specifică unei modalităţi
senzoriale. Copiii pot fi mai predispuşi să prezinte afecte pozitive sau negative ca răspuns la o
stimulare specifică unei modalităţi. Aceste predispoziţii iniţiale sunt reflectate în anumite
patternuri de activitate cerebrală identificabile în primele luni de viaţă, şi care influenţează
răspunsurile copilului la lumea socială (Fox, Henderson şi Marshall, 2001).
Cea mai recentă taxonomie a temperamentului este cea oferită de Caspi (2000) care
cuprinde: tipul bine-adaptat (oameni capabili de autocontrol atunci când situaţia o cere,
încrezători în sine la modul adecvat, şi care nu sunt deranjaţi de prezenţa persoanelor noi sau în
situaţii noi), tipul necontrolat (impulsivi, negativişti, distractibili, şi labili în răspunsurile
emoţionale) şi tipul inhibat (reticenţi social, fricoşi, şi deranjaţi de prezenţa străinilor). Pe lângă
aceste tipuri foarte frecvente, au mai fost identificate două tipuri intermediare, mai puţin
frecvente: tipul încrezător (zelos, oarecum impulsiv, dornic de a explora şi testa, uşor de adaptat
la situaţii de testare dar fără a fi negativist şi instabil în sarcini precum tipul necontrolat) şi tipul
rezervat (timid şi inconfortabil în situaţii de testare dar fără a avea reacţiile extreme ale tipului
inhibat, şi fără ca atitudinea sa să interfereze cu sarcina de rezolvat).

3.2. Epigenetica mediază relaţia organismului cu mediul formând personalitatea

Studiile au arătat că temperamentul nu este fixat la naştere, el se dezvoltă până la

adolescenţă – similar cu modul ȋn care se credea că se dezvoltă personalitatea. Iar temperamentul
adolescentului devine o colecţie de trăsături ale adultului. Se pare că modelul conform căruia
personalitatea este o construcţie a mediului pe baza unui temperament ȋnnăscut nu este una reală,
la fel cum nu este reală distincţia dintre temperament şi personalitate ca fiind entităţi diferite.
Putem spune că un mod foarte ingenios şi obiectiv de studiere a personalităţii este de fapt
studierea componentelor temperamentului, ȋncepând de la copilul mic şi până la adult.
 Deşi iniţial s-a crezut că temperamentul este o componentă gata formată la naştere şi care
suferă mici schimbări ulterior, cercetările din ultimii 15 ani au demonstrat că sistemele care îl
formează se dezvoltă în primii 3 ani de viaţă iar unele trăsături măsurabile la 6-7 ani se
stabilizează. Controlul răspunsurilor reactive de către copil se dezvoltă în primii ani de viaţă. În
primele luni copiii posedă doar abilităţi primitive de auto-reglare, deseori aţipind în mediile
foarte stimulante. În plus, ei prezintă comportamente motorii elementare – cum ar fi ducerea
mâinilor la gură şi suptul – pentru a-şi regla stările reactive. Pe de altă parte, în primul an de
viaţă, ei se bazează în special pe ajutorul extern, în particular părinţii, pentru a obţine reglarea
fiziologică şi comportamentală. La finele primului an de viaţă, copiii continuă să depindă de
părinţi ca “furnizori” de reglare imediată a stressului (Posner şi Rothbart, 1998).
În 2004 oamenii de ştiinţă au încheiat proiectul genomului uman denumit „Cartea Vieţii”.
Genomul uman a fost „redus” la o listă de litere reprezentând cele patru baze ale ADN-ului.
Acest „text” s-a crezut a fi identic la orice om de pe Pământ iar diferenţele dintre indivizi, cum ar
fi culoarea părului, s-ar datora unei erori „tipografice” la nivelul unei singure litere. Totuşi,
ulterior s-a descoperit că de fapt nu există o ediţie definitivă a Cărţii Vieţii. La unii oameni,
întregi paragrafe din text sunt duplicate, în timp ce altele, pasaje mari, lipsesc sau sunt scrise
invers. Acest gen de modificări au fost găsite inclusiv la oameni care păreau normali şi sănătoşi.
Brusc, părea posibil ca să nu existe o versiune standard a Cărţii Vieţii, iar savanţii au început să
se întrebe dacă nu cumva suntem mult mai diferiţi unii de alţii decât s-a crezut. Spre exemplu,
dacă genele din genomul de referinţă sunt A, B, C, pot apare ştergeri (deliţii) de genul: A, C, sau
inserţii de genul: A, B, C, C, sau inversiuni de genul: C, B, A, sau copierea unui număr: A, A, A,
A, B, C, sau duplicarea unui segment: A, B, C, A, B, C. De aceea, în ultima vreme nu se mai
vorbeşte de Genom ci de Genomuri Umane. Existenţa pe scară largă a acestor variaţii constituia
o surpriză, deoarece asemenea modificări ample au fost asociate iniţial cu boli genetice grave.
Ştergerea unei bucăţi de ADN, de exemplu, poate elimina gene importante. Copii suplimentare
ale unor gene pot duce la supraproducţia unor proteine, afectând echilibrul biochimic al celulei.
Iar mutarea unei bucăţi de ADN dintr-o locaţie în alta, sau inversarea orientării sale, poate
modifica dramatic semnalele care controlează genele.
Totuşi, până acum, majoritatea acestor mutaţii nu s-a găsit a cauza boli. În schimb,
cercetătorii cred că ele joacă un rol mult mai subtil, influenţând vulnerabilitatea noastră spre boli
cauzate de un complex mix de gene şi mediu, cum ar fi obezitatea sau bolile de stress. Existenţa
acestor variaţii a fost pusă în evidenţă în studii care comparau pacienţii cu boli genetice cu
grupuri de control. O bună parte din cei din grupul de control prezentau aceste modificări
genetice, deşi oamenii păreau sănătoşi. Au fost găsite asemenea fenomene ciudate de la gene
conţinute în sperma umană şi până la cele care ar predispune la schizofrenie. Wigler şi colab.
(2003)(după Check, 2005) cercetând 20 de indivizi normali, au găsit 221 de locuri în genomul
acestora unde existau copii ale unor gene, iar unele dintre aceste copii apăreau la mai mulţi
oameni – deci puteau fi denumite polimorfisme – adică locuri specifice din genom care diferă în
mod regulat la oameni diferiţi. Aceste polimorfisme reprezintă secţiuni ale textului unde anumite
paragrafe sunt repetate de un număr de ori (de multe ori diferit) la oameni diferiţi. 76 dintre
variaţiile găsite de echipa lui Wigler erau polimorfisme, iar fiecare persoană avea aproximativ 11
dintre ele în genomul său. Altă echipă (Lee şi Scherer, 2003)(după Check, 2005) la 55 de oameni
au găsit 255 de copii ale unor gene, şi dintre ele 102 erau polimorfisme. Eichler şi colab.
(2005)(după Check, 2005) au găsit 297 de locuri potenţiale unde ADN-ul a fost rearanjat, unele
dintre aceste rearanjamente fiind inserţii, altele inversiuni sau deliţii ale unor secvenţe de ADN.
Toate aceste variaţii au fost denumite „variaţii structurale”, fiind descrise cel puţin 800 de
variaţii, care ar fi răspunzătoare de 3,5 % din genomul uman. Altele au fost denumite „duplicaţii
segmentale”, care formează blocuri de copii ale unei gene, iar aceste duplicaţii secvenţiale
răspund de 5% din genomul uman. Studii mai recente au identificat între 750 şi 1000 de variaţii
structurale raportate la genomul de bază, aproximativ 16% dintre ele afectând funcţionarea unor
gene. De asemenea, au fost identificate regiuni (sau „hot spots”) în cadrul genomului care sunt
mai vulnerabile la schimbări structurale. Cercetătorii au determinat că aceste modificări (ştergeri,
copieri, duplicări) au loc în faza de reparare a ADN-ului consecutiv expunerii la factori
metabolici sau de mediu (raze ultraviolete, substanţe toxice, fumat, etc) care pot apare în timpul
vieţii unei persoane – începând din faza embrionară şi până la vârsta adultă.
Deci, oamenii nu sunt 99,9% identici, aşa cum s-a crezut. De altfel, studii recente au
arătat că oamenii sunt la fel de identici între ei în acelaşi procentaj în care se credea că suntem
identici cu cimpanzei. Multe dintre genele găsite printre variaţiile structurale „negociază”
interacţiunile noastre cu mediul. Unele produc proteine care descompun drogurile, de exemplu,
sau ajută sistemul nostru imun să răspundă la boli. Deci, are sens să spunem că unele dintre
aceste variaţii explică răspunsul nostru unic la stresori sau la lucrurile plăcute din viaţă. Mai mult
de 100 de polimorfisme contribuie la trăsăturile complexe de personalitate (Canli şi Lesch,
2007).
Iniţial s-a crezut că o genă contribuie la apariţia unei boli prin secvenţa ei primară de
ADN (incluzând secvenţa primară din regiunea promotorului genei respective). Ulterior însă,
Lahiri şi Maloney (2006) au propus ipoteza că mediul acţionează asupra substratului genetic
producând un aşa-numit „epitip somatic”. Acest epitip somatic produce la modul direct influenţa
genetică asupra etiologiei neuropatologiilor. Epitipurile somatice sunt o formă a genotipului ce
apare prin influenţa mediului asupra genotipului, dar spre deosebire de transmiterea epigenetică
clasică, această influenţă apare de-a lungul unei singure vieţi.
Deşi iniţial cercetătorii temperamentului şi personalităţii atribuiau procente diferite
mediului respectiv genelor ȋn formarea omului adult, cercetările de după mijlocul anilor `90 şi
mai ales anii 2000 au schimbat optica. Astfel, cercetătorii şi-au dat seama că mediul acţionează
asupra organismului modificând activitatea genelor – proces numit epigeneză. Termenii
“epigeneză/procese epigenetice” fac referire la modificări ale ADN-ului induse de către factori
stimuli externi, modificări care conduceau la patternuri comportamentale stabile. În centrul
proceselor de epigeneză stă ideea că genele au o « memorie ». Viaţa bunicilor noştrii – ce au
respirat, mâncat, chiar lucrurile pe care le-au văzut – ne pot influenţa după decenii, deşi noi nu
am experienţiat acele lucruri. Iar ceea ce facem noi, poate afecta viaţa nepoţilor noştrii. Deci
memoria unui eveniment poate fi « pasată » din generaţie în generaţie. Un stimul simplu din
mediul în care trăim poate porni sau opri anumite gene, iar această modificare poate fi transmisă
urmaşilor afectȃnd genele speciei. De aici şi importanţa pe care brusc o capătă experienţele de
viaţă. Practic, noi suntem paznicii genelor noastre.
Tot mai multe cercetări au demonstrat existenţa unui complex mecanism epigenetic care
reglează activitatea genelor fără a altera codul genetic, şi care are efecte de durată de modificare
a funcţionării neuronilor maturi. Marcarea epigenetică a genomului apare în timpul consolidării
memoriilor deci putem spune că există un cod epigenetic al formării memoriilor, iar tipuri
specifice de memorii sunt asociate cu patternuri specifice ale modificărilor cromatinei (Levenson
şi Sweatt, 2005). Cromatina este un complex nuclear format din ADN, histone şi proteine non-
histonice. Unitatea fundamentală a cromatinei este nucleozomul – format din aproximativ 147 de
perechi de baze ADN înfăşurate în jurul unui octamer histonic. Fiecare octamer conţine câte 2
copii ale histonelor H2A, H2B (dimeri), H3 şi H4 (tetrameri). Terminaţiunile histonelor – sau
cozile lor – proiectează afară din miezul nucleozomului şi interacţionează cu ADN-ul (Levenson
şi Sweatt, 2005). Structura cromatinei permite ADN-ului să fie strâns împachetat în nucleu iar
mecanismele de remodelare ale cromatinei asigură ca ADN-ul să rămână accesibil maşinii
transcripţionale. Aceste mecanisme epigenetice alterează activitatea genelor prin modularea
interacţiunilor dintre ADN şi proteine, fără a modifica codul genetic. Factorii epigenetici includ
un nivel de control al informaţiei genetice incorporat în cromatină. Epigenomul reprezintă atât
cromatina adică modificările aduse histonelor cât şi patternurile de metilare ale ADN-ului, care
apar ca rezultat al interacţiunii dintre genom şi mediu.
Modificările cromatinei sunt numite « markeri epigenetici ». Există două tipuri de
modificări ale cromatinei care reglează transcripţia genelor care produc proteine : unele sunt
activatoare şi duc la inducerea unor gene iar altele sunt represoare şi conduc la reprimarea
(oprirea) unor gene. Genomul poate fi marcat epigenetic prin metilarea ADN-ului şi prin
modificările histonelor, iar modificările la nivelul cromatinei au efecte de durată asupra
comportamentului (Levenson şi Sweatt, 2005).
Descoperirea mecanismelor epigenetice - adică influenţele mediului asupra genelor -
poate afecta la modul semnificativ ideea de heritabilitate. Epigeneneza adaugă un nivel cu totul
nou genelor, dincolo de ADN-ul aşa cum îl ştiam. Ea propune un sistem de control, de
comutatoare care pornesc şi opresc genele şi sugerează că lucrurile pe care oamenii le trăiesc –
de la hrană la stres – pot controla aceste comutatoare, cu efecte care se pot transmite urmaşilor.

3.3. Procese prin care mediul construieşte personalitatea (I) - sinapsogeneza

Plasticitatea sinaptică – adică modificările dependente de activitate în tăria sinapselor –

stă la baza formării memoriilor. Mecanismele responsabile pentru inducţia, expresia şi
menţinerea plasticităţii sinaptice sunt similare cu cele implicate în formarea memoriilor, deci
inducţia plasticităţii sinaptice poate implica mecanisme epigenetice similare celor implicate în
formarea memoriilor pe termen lung (Levenson şi Sweatt, 2005). Studiile realizate pe şobolani
au arătat că expunerea timp de 4 săptămâni la un mediu îmbogăţit cu stimuli conduce la
modificări ale cromatinei precum acetilarea histonelor genelor relaţionate cu plasticitatea
sinaptică la nivelul hipocampului, şi consecutiv la formarea de sinapse, creşterea plasticităţii
sinaptice, creşterea dendritelor şi îmbunătăţirea memoriei (Fisher şi colab., 2007).
Aceleaşi procese care duc la formarea memoriilor de lungă durată duc şi la influenţele
epigenetice asupra genomului. Mecanismele epigenetice sunt folosite pentru formarea şi stocarea
informaţiei celulare ca răspuns la semnalele din mediu, iar această stocare a informaţiilor este
analogă stocării memoriilor în sistemul nervos (Levenson şi Sweatt, 2005). Exemple ale efectelor
reversibile şi rapide ale modificărilor histonelor şi metilării ADN-ului în creierul adult sunt
legate de învăţare şi memorie, deci mecanismele epigenetice stau la baza funcţiilor neuronale
componente ale memorie şi ale construcţiei personalităţii. Orice perturbare a proceselor care
reglează structura cromatinei poate afecta formarea memoriilor pe termen lung (Levenson şi
Swatt, 2005).
După naştere, cortexul prefrontal median al şoarecilor prezintă o expansiune progresivă a
neuropilului (masa de terminaţii nervoase ce înconjoară neuronul, celule astrocite şi vase de
sânge). În cortexul prefrontal median la şobolan, grosimea neuropilului nu este maximă înainte
de săptămâna 20 după naştere, interval echivalent cu adolescenţa la om. Aceste modificări
urmează, de asemenea, o progresie “intern-extern” similară cu cea observată în migrarea
celulelor (Benes, 2001). Unul dintre procesele fundamentale care concură la formarea
neuropilului este sinapsogeneza – producerea de sinapse.
Sinapsogeneza se desfăşoară de-a lungul a 5 faze, apariţia şi durata fiecărei faze fiind
controlate de diferite familii de gene. Fazele iniţiale sunt exclusiv controlate de gene, în timp ce
în fazele târzii controlul trece treptat spre factori epigenetici. Perturbarea apărută în fazele
timpurii ale sinapsogenezei duce la perturbări în dezvoltarea circuitelor neuronale, dar rezultatul
acestor perturbări rămâne ascuns deseori până când unele aspecte ale maturării ajung să difere de
normalitate în mod vizibil, deci ne relevă defectele, sau ceea ce numim psihopatologie
(Bourgeois, 2001).
Faza 1-a este o fază foarte timpurie, începe la aproximativ 40-60 de zile după concepţie şi
conduce la o densitate redusă a sinapselor care sunt formate de axoni subcorticali ce penetrează
orizontal în neuroepiteliu (Bourgeois, 2001).
Faza a 2-a este tot o fază timpurie, începe între 70 şi 100 de zile după concepţie şi
conduce tot la o densitate redusă a sinapselor dar acum la nivelul platoului cortical. Aceste
sinapse apar la început în straturile infragranulare şi progresează spre straturile corticale mai
superficiale ale platoului cortical urmând penetrarea verticală a proiecţiilor axonale (Bourgeois,
2001).
Faza a 3-a este o fază de acumulare rapidă a sinapselor, care începe cu 2 luni înainte de
naştere, ea apare în paralel cu faza a 2-a încă neterminată, şi este o perioadă de producere rapidă
a tuturor categoriilor de contacte sinaptice. Mijlocul fazei a 3-a are loc în neocortexul uman în
jurul vârstei de 3-5 luni. Ea urmează, în cortexul prefrontal, segregarea coloanelor corticale. Cea
mai rapidă parte a fazei a 3-a este în jurul naşterii, când se formează 40.000 de sinapse pe
secundă, această formare coincizând cu creşterea sinapselor şi arborilor dendritici (Bourgeois,
2001). Densitatea maximă a sinapselor se atinge la sub un an după naştere în zonele senzoriale
ale creierului şi la 3,5 ani în girusul frontal mijlociu (ariile 10, 9, 46)(Blakemore, 2008). Această
fază este dominată iniţial de mecanisme “expectante ale experienţelor” iar ulterior de mecanisme
“dependente de experienţe” sau epigenetice. Aceasta înseamnă că procesul de sinapsogeneză este
modulat de experienţele externe, din mediu, care sunt procesate de către neocortex. Prin aceste
experienţe in cortexul prefrontal se acumulează atât sinapse excitatorii cât şi inhibitorii
(Bourgeois, 2001).
În fazele târzii ale sinapsogenezei (4 şi 5), controlul trece treptat spre factori epigenetici.
Aceste faza sunt răspunzătoare de formarea personalităţii prin interacţiunea dintre gene şi mediu.
Faza a 4-a este o fază de platou în care densitatea medie a sinapselor rămâne la un nivel înalt –
aproximativ 600-900 de milioane per milimetru cub de neuropil – de a lungul copilăriei până la
pubertate. Densitatea maximă este observabilă în stratul supragranular III, în timp ce în stratul IV
C se observă un val scurt al sinapsogenezei în spinii dendritici şi un val mai întârziat în corpii
dendritici. Faza a 4-a durează în cortexul prefrontal 10 ani, până la pubertate. Şi această fază este
dominată de mecanisme expectante ale experienţelor şi dependente de experienţe. Această
perioadă de înaltă plasticitate sinaptică corespunde unui proces continuu de reorganizare a
arborizaţiilor axonale intracorticale ce permite reglarea şi maturarea circuitelor neuronale
începând din anul 3 de viaţă şi până la pubertate. Densitatea sinaptică rămâne la un nivel maxim
până la aproximativ 5-8 ani, apoi scade dramatic în pubertate. Acest proces numit “pruning”
joacă un rol important în achiziţia patternurilor mature ale conectivităţii neuronale. Sinapsele
slabe sunt eliminate iar cele care au fost întărite funcţional sunt menţinute (Bourgeois, 2001). În
cortexul prefrontal pruningul continuă până pe la 16 ani (Blakemore, 2008).
 Faza a 5-a începe după pubertate şi se desfăşoară în perioada adultă. Această fază este
dominată de mecanisme dependente de experienţă. Ea reprezintă un declin încet dar constant al
densităţii sinaptice din pubertate spre vârsta adultă, acest declin rezultând în special din pierderea
sinapselor localizate pe spinii dendritici. Acest proces este, se pare, influenţat de hormonii
sexuali, şi duce la eliminarea definitivă a sinapselor labile care nu s-au stabilizat în timpul fazei a
4-a (Bourgeois, 2001). Volumul de materie cenuşie atinge vârful în cortexul prefrontal la
pubertate (11 ani la fete şi 12 la băieţi) în cortexul frontal dar în cel temporal atinge acest maxim
doar la 16 ani. În timpul adolescenţei volumul de substanţă cenuşie se reduce în cortexul
prefrontal datorită pruningului, începând să scadă după 12-14 ani în lobul frontal şi după 14-16
ani în cel parietal (Blakemore, 2008). Eficacitatea şi reorganizarea plastică locală a contactelor
sinaptice este relaţionată în această fază doar de experienţa fiecărui individ (Bourgeois, 2001).
Se pare că ȋn copilărie şi pubertate experienţele de viaţă sunt mai importante decât
bagajul genetic ȋn formarea personalităţii. Punctul de vedere convențional este că genele impun o
limită superioară cu privire la efectele mediului asupra dezvoltării cognitive. Cercetări recente
sugerează ȋnsă contrariul. Odată cu creşterea oportunităților sociale, educaționale și economice
într-o societate, mai mulți copii au acces la resursele de care au nevoie pentru a-şi maximiza
potențialul lor genetic. Studiul realizat ȋn 2013 de Tucker-Drob, Briley și Harden, arată cum
genele pot fi stimulate sau oprite, în funcție de mediul înconjurător al copilului și aceste procese
ar putea contribui la reducerea decalajului dintre copiii din mediile bogate și cele sărace.

3.4. Procese prin care mediul construieşte personalitatea (II) – neurogeneza adultă

De-a lungul istoriei neurobiologiei, a fost considerat un fapt ştiinţific că nu este posibilă
adăugarea de noi neuroni în creierul adult. Timp de 100 de ani una dintre teoriile fundamentale
din neuroştiinţe a fost aceea că animalele se nasc cu un număr de neuroni şi pe parcurs îi pierd pe
o parte, dar în nici un caz nu mai dobândesc alţii. Totuşi, tot mai multe date experimentale
colectate încă din prima jumătate a secolului XX, i-au făcut pe cercetători să tragă concluzia la
finele anilor ’90 că pe lângă neuronii cu care ne naştem, există un tip anume de neuroni – numiţi
de tip adult – care se secretă pe tot parcursul vieţii. Dovezile din ultimii 10 ani au demonstrat clar
că neurogeneza (generarea de noi neuroni) poate apare în creier şi după perioada sa de dezvoltare
şi chiar la vârste înaintate. Neurogeneza adultă (cum este ea numită) s-a dovedit a funcţiona la
diverse specii precum păsări, rozătoare, primate şi oameni. Fred Gage şi colegii săi au fost primii
care au evidenţiat neurogeneza adultă la om în 1998.
Modelarea cromatinei – deci un mecanism epigenetic - este implicată în reglarea
neurogenezei adulte în zona subgranulară din girusul dentat şi hipocamp (Tsankova şi colab.,
2007). Expunerea unui individ la diverse medii conduce la modificări în profilul epigenetic al
genomului la nivelul neuronilor din zone relevante ale creierului – cum ar fi zona CA1
hipocampală şi formarea unor noi memorii spaţiale (Levenson şi Sweatt, 2005).
Neurogeneza adultă a fost identificată în rate mai mici în amigdală, hipotalamus, corpi
striaţi dar ratele ridicate ale neurogenezei sunt totuşi limitate la două regiuni din creierul adult :
hipocampul şi bulbul olfactiv (Duman, Malberg şi Nakagawa, 2001). În hipocampul şoarecilor se
secretă în fiecare zi câteva mii de astfel de neuroni iar unii dintre ei supravieţuiesc timp de câteva
luni. În girusul dentat al şobolanilor apar peste 270.000 de noi neuroni în fiecare lună. Atât la
rozătoare cât şi la maimuţe, celule adulte apar din celule progenitoare în hilusul zonei
subgranulare şi migrează spre stratul celulelor granulare unde se diferenţiază în neuroni. La
maimuţe, neuroni adulţi au fost descoperiţi şi în cortexul parietal şi frontal, ca formând
interneuroni inhibitori (Gould şi Gross, 2002 ).
Sunt cunoscute la ora actuală originea şi felul cum are loc naşterea noilor neuroni,
identitatea celulelor stem din care iau naştere, detaliile migrării lor şi faptul că ei se conectează
cu circuitele existente devenind parte din creierul funcţional (Adar, Nottebohm şi Barnea, 2008).
Noii neuroni sunt integraţi în vechile reţele dar joacă roluri diferite de vechii neuroni (Ramirez-
Amaya şi colab., 2006). Ei sunt calitativ diferiţi, au un prag mai scăzut de plasticitate sinaptică,
având praguri mai scăzute de inducere a LTP şi LTD (Song şi colab., 2005). Noile celule
granulare din girusul dentat prezintă o mai mare înclinaţie spre plasticitate sinaptică prin
comparaţie cu celulele granulare vechi (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006). Noii neuroni fiind foarte
plastici sunt foarte sensibili la modificările din mediu şi la diversele experienţe de viaţă. Aceşti
neuroni facilitează plasticitatea sinaptică, factor important în encodarea memoriilor la nivelul
hipocampului. Noii neuroni au rol ei înşişi în encodarea informaţiei dar, în plus, facilitează
encodarea şi prin modularea excitabilităţii celulelor mature din girusul dentat.
Neurogeneza adultă furnizează un flux continuu de neuroni furnizând reţelelor neuronale
abilitatea de a se adapta în mod flexibil la viitoare schimbări, sau la un volum mai mare de
informaţii (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006). Neurogeneza este o formă de plasticitate neuronală
care contribuie la abilitatea creierului de a procesa, răspunde şi adapta la stimuli, inclusiv
învăţarea şi memoria (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006). Reacţiile adecvate la stimuli noi corelează
cu nivelul proliferării noilor celule granulare (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006). Neurogeneza
adultă reprezintă o ajustare pe termen lung a circuitelor hipocampice în vederea procesării
informaţiei la niveluri de complexitate mai ridicată, pentru a permite creierului a se acomoda
situaţiilor cu un grad ridicat de noutate .
Noii neuroni au şanse mai mari de supravieţuire dacă organismul este expus la un mediu
mai complex. Aceşti noi neuroni care încă nu au nici o specializare sunt în mai mare măsură
recrutaţi în adaptarea la un mediu nou, complex. Ei sunt mai capabili să proceseze şi să stocheze
noile informaţii decât vechii neuroni şi în consecinţă vor fi folosiţi mai mult decât cei vechi.
Această folosire intensă conduce la supravieţuirea lor. Cu cât este mai mare volumul de noi
informaţii cu atât sunt mai mari şansele noilor neuroni să « găsească de lucru » şi să
supravieţuiască. În ce priveşte vechii neuroni, cu cât apare o modificare semnificativă în mediu –
deci informaţie multă şi nouă – cu atât ei vor fi mai inutili, mai puţin folosiţi, pentru că ei sunt
deja « setaţi » să realizeze operaţii specifice care sunt incompatibile cu noile cerinţe. Ca rezultat,
ei vor fi înlocuiţi cu noii neuroni. Dacă aceste procese au loc în creierul adult, unde numărul de
neuroni este unul determinat, are loc un proces de înlocuire, noua informaţie conducând la
moartea vechilor neuroni şi recrutarea şi supravieţuirea altora noi. Un mediu nou dar simplu nu
necesită computaţii complexe deci nu este necesară înlocuirea vechilor neuroni, deci dacă apar
noi neuroni aceştia vor muri nefiind folosiţi. În schimb un mediu nou complex necesită
computaţii multe şi complexe, deci vechii neuroni vor fi înlocuiţi de noi neuroni care răspund
mai bine la noile provocări – vechea generaţie este înlocuită de noua generaţie la fel ca în lumea
umană. « Turnover-ul neuronal » reprezintă calea cea mai radicală a creierului de a răspunde
unui volum mare de informaţie nouă, care necesită procesare şi stocare (Adar, Nottebohm şi
Barnea, 2008).
Stresul apărut în perioada de creştere poate altera permanent producerea de noi neuroni,
acest efect continuând şi în perioada adultă. Activarea de către stress a axei HPA scade
producerea de noi neuroni în girusul dentat datorită efectului glucocorticoizilor – precum
cortizolul (Gould şi Gross, 2002). În schimb, şoarecii puşi în medii îmbogăţite unde au mai multe
interacţiuni sociale, obiecte de joacă şi roată în care să facă exerciţii de alergare, au o rată
crescută a neurogenezei comparativ cu cei ţinuţi în cuşti standard (Duman, Malberg şi
Nakagawa, 2001). Statutul social – precum rolul dominant într-o ierarhie socială - conduce la o
facilitare a producţiei de noi neuroni în girusul dentat (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006). Deci
factorii care au o acţiune pozitivă asupra neurogenezei sunt o combinaţie între interacţiuni
sociale, învăţare şi activitate comportamentală (Duman, Malberg şi Nakagawa, 2001). Expunerea
unui individ la diverse medii conduce la modificări în profilul epigenetic al genomului la nivelul
neuronilor din zone relevante ale creierului – cum ar fi zona CA1 hipocampală şi formarea unor
noi memorii spaţiale (Levenson şi Sweatt, 2005). Expunerea la un mediu îmbogăţit stimulează
neurogeneza dar şi reduce comportamentele de tip anxios (Leal-Galicia şi colab., 2007). De
asemenea, expunerea la acest tip de mediu poate facilita abstinenţa la cocaină (Peters şi Buchel,
2011). Apoi, activitatea fizică este unul dintre cei mai siguri promotori ai proliferării celulelor în
girusul dentat. Activitatea în roata de alergare este suficientă pentru a creşte proliferarea celulelor
granulare din girusul dentat, chiar în absenţa altor componente de mediu îmbogăţit (Duman,
Malberg şi Nakagawa, 2001). Pe lângă stimularea neurogenezei exerciţiul fizic creşte şi
performanţa în sarcinile dependente de hipocamp, precum achiziţia informaţiilor spaţiale (Gould
şi Gross, 2002). Exerciţiul fizic creşte expresia anumitor factori trofici precum BDNF şi
Fibroblast Growth Factor-2 (FGF2), necesari neurogenezei atât în perioada de dezvoltare a
creierului cât şi în perioada adultă. Exerciţiu fizic creşte şi nivelul Insulin-like Growth Factor 1,
iar cuplarea acestuia la hipocamp creşte neurogeneza (Duman, Malberg şi Nakagawa, 2001) iar
BDNF facilitează proliferarea noilor celule în hipocamp (Lledo, Alonso şi Grubb, 2006).
Dat fiind că invăţarea dependentă de hipocamp – în special învăţarea spaţială - creşte
supravieţuirea noilor celule granulare şi proliferarea lor (Duman, Malberg şi Nakagawa, 2001 ;
Gould şi Gross, 2002 ; Lledo, Alonso şi Grubb, 2006) iar performanţa individuală în sarcini
dependente de hipocamp corelează pozitiv cu neurogeneza adultă (Lledo, Alonso şi Grubb,
2006) se poate face asumpţia că funcţia acestor noi neuroni probabil că este relaţionată cu o
anumită funcţie sau anumite contexte, deci terapiile medicamentoase ce produc inducerea
neurogenezei trebuie cuplate cu terapia comportamentală pentru a direcţiona funcţia acestor noi
neuroni (Duman, Malberg şi Nakagawa, 2001).
Deci, contrar cu ceea ce se credea in urmă cu cȃteva decade, creierul nu este un organ a
cărui dezvoltare se incheie in adolescenţă. El işi modifică circuitele pe tot parcursul vieţii, prin
adăugarea de noi neuroni şi modificări la nivelul sinapselor. Aceste modificări sunt responsabile
de formarea de noi memorii. Mulţi stimuli din jur pot avea astfel acces la « reconstrucţia »
creierului, de la activităţi la oameni şi de la droguri la limbi străine. Aceste modificări se
realizează prin mecanisme epigenetice care modifică cromatina şi ADN-ul in neuronii expuşi la
informaţie externă, iar unele dintre aceste modificări se pot transmite urmaşilor constituind un fel
de memorie genetică.

Bibliografie obligatorie:

1. Adar, E., Nottebohm, F. şi Barnea, A. The relationship between nature of social change,
age, and position of new neurons and their survival in adult zebra finch brain. The
Journal of Neuroscience, 28 (20), pp 5394-5400, 2008
2. Blakemore, S-J. The social brain in adolescence. Nature Reviews Neuroscience, 9, pp
267-277, 2008
3. Bourgeois, J.P. Synapogenesis in the neocortex of the newborn: the ultimate frontier for
individuation? În C.A. Nelson şi M. Luciana (editori) Handbook of developmental
cognitive neuroscience. MIT Press. Cambridge, 2001
4. Canli, T. şi Lesch, K.P. Long story short: the serotonin transporter in emotion regulation
and social cognition. Nature Neuroscience, Vol. 10 (9), pp 1103-1109, 2007
5. Caspi, A. The child is father of the man: personality continuities from childhood to
adulthood. Journal of Personality and Social Psychology, 78 (1), pp 158-172, 2000
6. Check, E. Patchwork people. Nature, 437, pp 1084-1086, 2005
7. Duman, R.S., Malberg, J. şi Nakagawa, S. Regulation of adult neurogenesis by
psychotropic drugs and stress. The Journal of Pharmacology and Experimental
Therapeutics, Vol. 299 (2), pp 401-407, 2001
8. Fox, N.A., Henderson, H.A. şi Marshall, P.J. The biology of temperament: an integrative
approach. În C.A. Nelson şi M. Luciana (editori) Handbook of developmental cognitive
neuroscience. MIT Press. Cambridge, 2001
9. Gould, E. şi Gross, C.G. Neurogenesis in adult mammals: some progress and problems.
The Journal of Neuroscience, 22 (3), pp 619-623, 2002
10. Levenson, J.M. şi Sweatt, J.D. Epigenetic mechanisms in memory formation. Nature
Reviews Neuroscience, 6:108-118, 2005
11. Lledo, P.M., Alonso, M. şi Grubb, M.S. Adult neurogenesis and functional plasticity in
neuronal circuits. Nature Reviews Neuroscience, Vol. 7, pp 179- 193, 2006
12. Posner, M.I. şi Rothbart, M.K. Attention, self regulation and consciousness. The Royal
Society Philosophical Transactions: Biological Sciences, 353, pp 1915-1927, 1998
13. Rothbart, M.L. Broad dimensions of temperament and personality. În P. Ekman şi R.J.
Davidson (editori) The nature of emotion. Fundamental questions. Oxford Univ. Press,
1994
14. Tucker-Drob, E.M., Briley, D.A. şi Harden, K.P. Genetic and Environmental Influences
on Cognition Across Development and Context. Current Directions in Psychological
Science; 22 (5), pp 349, 2013
 Cursul 4

Procesarea recompenselor – componentă a personalităţii

Introducere
Am văzut că unele modele ale personalităţii au plecat de la ideea că studiul personalităţii
trebuie să ia ȋn calcul sistemele de ȋnvăţare. Ca urmare a câteva decenii de studii ȋn
neuroştiinţe una dintre concluziile trase este aceea că creierul este un organ specializat
ȋn ȋnvăţare iar diversele facultăţi mentale sau funcţii psihice sunt de fapt manifestări ale
proceselor de ȋnvăţare. De asemenea, am văzut că reactivitatea temperamentală este
organizată în concordanţă cu sistemele motivaţional-emoţionale majore ce includ: frica,
furia, afectele pozitive şi anticiparea, precum şi afilierea. Ȋn acest capitol vorm discuta
despre sistemele motivational-emoţionale relaţionate cu afectele positive, anticiparea
precum şi furia.

4.1. Procesarea recompenselor şi ȋnvăţarea apetitivă – componente ale bazelor

neuronale ale personalităţii

Comportamentul este motivat de sursele de recompensă precum şi de evitarea lucrurilor

neplăcute. Creierul face in permanenţă calcule probabilistice, aşa cum am arătat, privind deciziile
de acţiune in funcţie de balanţa de mai sus. Plăcerea unei idei este ceea ce ne propulsează în
viitor, ne face să explorăm, să dorim să descoperim. Dar cum anume ajunge creierul să considere
că unele lucruri pot fi suficient de interesante incȃt să il motiveze să le caute ? Studiile imagistice
au descoperit că exprimarea unor convingeri, indiferent dacă se referă la religie, afirmaţii logice
sau matematică, activează zonele din creier implicate în procesarea recompenselor şi in
realizarea adicţiilor. Deci, pentru a căuta mai departe bazele puterii şi stabilităţii preferinţelor şi
convingerilor noastre ar trebui să studiem mecanismele creierului implicate in procesarea
recompenselor – sau apetitivă, cum este ea denumită. Vom vedea că in creier există circuite care
procesează o gamă foarte variată de stimuli cu valoare pozitivă – de la mȃncare, sex şi droguri,
pȃnă la bani, glume sau muzică.
Studiile neurofiziologice, farmacologice, biochimice şi imagistice au arătat
interdependenţa dintre procesarea apetitivă, răspunsul emoţional consecutiv şi condiţionarea
apetitivă. Adică ȋnvăţarea prin recompense are loc ȋn structurile implicate ȋn procesarea acestora
iar emoţiile sunt consecinţa acestor procesări. De asemenea, modelul cel mai recent al
temperamentului elaborate de Fox, Henderson şi Marshall (2001), arată că temperamentul
reflectă diferenţele în răspunsul copilului la diferiţi stimuli senzoriali, reactivitatea având
componente multiple, incluzând cele motorii şi afective.
O componentă cheie a procesării recompenselor este sistemul dopaminergic mezolimbic:
un set de celule nervoase cu originea în aria ventrală tegmentală (VTA) din mezencefal care
trimite proiecţii în partea frontală, în special către nucleul accumbens. Aceşti neuroni din VTA
comunică prin eliberarea neurotransmiţătorului dopamină prin vârful axonilor lor cu receptorii
neuronilor din nucleul accumbens. Calea VTA-accumbens acţionează precum un “reostat” al
recompensei: ea spune altor centrii nervoşi cât de recompensatorie este o activitate. Cu cât este
ea mai recompensatorie cu atât organismul şi-o va reaminti mai bine şi o va repeta mai mult.
Cînd o celulă nervoasă din VTA este excitată ea trimite un semnal electric de-a lungul axonului
propriu către accumbens. Semnalul duce la eliberarea dopaminei din vârful axonului în spaţiul
sinaptic ce separă acest axon de un neuron din accumbens. Din spaţiul sinaptic, dopamina se
leagă de receptorul ei din dendrita neuronului postsinaptic şi îşi transmite semnalul în acesta.
Apoi neuronul din VTA îndepărtează dopamina din spaţiul sinaptic şi o recaptează (prin DAT)
pentru o folosi ulterior, întrerupând în felul acesta semnalul ei (Nestler şi Malenka, 2004).
Iată pe larg structurile implicate în percepţia recompenselor. În această sumarizare sunt
menţionate diverse studii care implică procesarea a mai multor categorii de stimuli consideraţi cu
caracter recompensator.
1) Aria ventrală tegmentală (VTA) la percepţia oricărui stimul plăcut - mâncare,
ciocolată, stimuli sexuali, droguri, alcool, tutun, bani, muzică etc. (Holstege şi colab., 2003 ;
apud Portner, 2008).
 2. Amigdala bazolaterală răspunde la orice stimul recompensă (Elliott şi colab., 2003):
vederea mâncării preferate (Baxter şi Murray, 2002; Arana şi colab., 2003), mirosuri plăcute
(Rolls, 1998), administrarea de droguri c vederea pachetului de ţigări de către fumători (Cîrneci
şi colab., 2012), primirea de bani (Knutson şi colab., 2001), muzică (Leknes şi Tracey, 2008),
judecăţi estetice, in special amigdala stȃngă (Ishizu şi Zeki, 2013), maşini sport evaluate de
bărbaţi tineri (Erk şi colab., 2002), sau stimuli sexuali (în special amigdala stângă, iar activarea
este mai mare la bărbaţi)(Hamann şi colab., 2004).
Mai mult decât la percepţia recompensei propriu-zise, amigdala bazolaterală răspunde la
stimulii care prezic apariţia unei recompense (Dreher şi colab., 2007). Unele studii au sugerat
faptul că amigdala răspunde la intensitatea stimulului şi nu la valenţa sa, lucru oarecum
confirmat de datele care arată că activarea amigdaliană se reduce odată cu gradul de saţietate la
consumarea unei recompense (Dreher şi colab., 2007). Stimulii care au fost asociaţi cu
recompensa activează circuitul care leagă amigdala de nucleul accumbens, aceasta conducând la
activarea de către amigdală a nervului vag şi declanşarea unui răspuns autonom de către nervul
vag, care acompaniază motivaţia de abordare a stimulului recompensator (Bechara, 2005).
Lezarea amigdalei la majoritatea speciilor conduce la hipersexualitate, iar la oamenii născuţi cu
calcifierea bilaterală a amigdalei acest lucru conduce la comportament dezinhibat şi adresarea
frecventă de remarci sexuale inadecvate. Si stimularea amigdalei produce la oameni trăirea unor
experienţe psihosexuale (Brothers, 1995).
2. Hipotalamusul lateral şi zona septală laterală răspund la orice stimulare care produce
senzaţia de plăcere, inclusiv la senzaţii mai abstracte precum muzica (Berridge, 2003 ; Leknes şi
Tracey, 2008). De altfel, hipotalamusul apare activat la vederea pachetului de ţigări de către
fumători (Cîrneci şi colab., 2012).
3. Corpii striaţi ventrali - capsula nucleului accumbens (mai exact zona rostromediană a
capsulei) partea ventrală a nucleului caudat (zona posterioară mediană) şi putamenul - răspund la
apariţia oricărui tip de recompensă: vederea unei mâncări (Arana şi colab., 2003), gustul
mâncării preferate (Small şi colab., 2001; Pecina şi Berridge, 2005), stimuli sexuali (Hamann şi
colab., 2004; Sabatinelli şi colab., 2006), scene romantice (Sabatinelli şi colab., 2006), cocaină
(Ito şi colab., 2004), alcool (Blum şi colab., 1996), vederea pachetului de ţigări de către fumători
(Cîrneci şi colab., 2012), primirea de bani (Elliott şi colab., 2003; Moll şi colab., 2006),
prezentarea unui produs dezirabil (Knutson şi colab., 2007), vederea unei rulete de către cei
dependenţi de jocuri de noroc (Nestler şi Malenka, 2004) sau a unei maşini sport la bărbaţii tineri
(Erk şi colab., 2002). Binenţeles, zona aceasta este conectată cu aria ventrală tegmentală (VTA)
de unde primeşte proiecţii dopaminergice (Cardinal şi colab., 2002). O activare puternică în
această zonă reprezintă un indicator direct al comportamentului ulterior de a aborda acel stimul
(Knutson şi colab., 2007).
Adolescenţii au o activitate exagerată în accumbens şi una diminuată în cortexul
prefrontal – comparativ cu copiii şi adulţii – atunci când procesează recompense, ceea ce arată că
sistemele subcorticale se maturizează disproporţionat comparativ cu cele corticale de control,
biasând astfel acţiunile adolescenţilor spre recompense imediate în defavoarea celor îndepărtate
(Galvan şi colab., 2006).
4. Pallidumul ventral este implicat în percepţia gustului dulce şi a stimulilor sexuali. El
primeşte proiecţii dopaminergice prin sistemul mezolimbic şi este strâns legat de nucleul
accumbens (Berridge, 2003).
5. Corpii striaţi dorsali – se activează la primirea de bani dar şi la dulciuri (Leknes şi
Tracey, 2008). Dintre aceştia, globus pallidus stȃng şi putamenul drept sunt implicate in judecăţi
estetice (Ishizu şi Zeki, 2013). Nucleul caudat se activează la vederea pachetului de ţigări de
către fumători (Cîrneci şi colab., 2012
6. Cortexul cingulat anterior (zona rostrală şi ventrală sau girusul frontal median) se
activează şi el ca răspuns la primirea unor recompense precum: bani (Knutson şi colab., 2003),
vederea pachetului de ţigări de către fumători (Cîrneci şi colab., 2012), stimuli sexuali – cum
sunt cuplurile erotice (Bartels şi Zeki, 2000; Sabatinelli şi colab., 2006), scene romantice cu
cupluri (Sabatinelli şi colab., 2006), nuditate (Brothers, 1995), sau vederea unor maşini sport
(Erk şi colab., 2002). Focarele epileptice din această zonă produc automatisme sexuale (Brothers,
1995). Această zonă are ca funcţie evaluarea conştientă a semnificaţiei afective a stimulilor sau
experienţelor (Amodio şi Frith, 2006) iar stimularea sa produce senzaţia de euforie (Brothers,
1995). De asemenea, girusul frontal superior drept este implicat in judecăţi estetice (Ishizu şi
Zeki, 2013).
7. De asemenea, în evaluarea semnificaţiei emoţionale a unei recompense este implicat şi
cortexul cingulat posterior (31) şi cortexul retrosplenial (ariile 29, 30)(Small şi colab., 2001),
primul fiind activat la vederea pachetului de ţigări de către fumători (Cîrneci şi colab, 2012).
 8. Cortexul insular median se activează ca răspuns la stimuli cum ar fi gustul plăcut
(Rolls, 1998; Small şi colab., 2001) sau atingeri plăcute – împreună cu cortexul somatosenzorial
(după Rolls, 1998) cȃt şi in judecăţi estetice (Ishizu şi Zeki, 2013).
9. Cortexul ventromedian prefrontal (11, 12) şi lateral stâng (47) are rol în învăţarea
expectanţei unei recompense anunţate de un stimul (Rushworth şi colab., 2007; Wolters şi
Raffone, 2008). El se activează ca răspuns la perceperea oricăror stimuli recompensatori, naturali
sau condiţionaţi, concreţi sau abstracţi. În zona ventromediană creşte activarea la vederea
numelui unei mâncări preferate într-un meniu (Arana şi colab., 2003), mirosuri plăcute, gustul şi
textura mâncării (Rolls, 1998; Small şi colab., 2001), ciocolată (Leknes şi Tracey, 2008), atingeri
plăcute (Rolls, 1998), cocaină şi alcool (Volkow şi Fowler, 2000), bani (Elliott şi colab., 2003),
succesul într-un joc video (Bartels şi Zeki, 2000), muzică plăcută O’Doherty şi colab., 2003),
aprobare verbală (O’Doherty şi colab., 2003), maşini sport evaluate de bărbaţi tineri (Erk şi
colab., 2002), glume (Goel şi Dolan, 2001), sau judecăţi estetice (Ishizu şi Zeki, 2013). La
primirea unei sume de bani, activarea este localizată mai anterior celei din cazul procesării
gustului, mirosului sau senzaţiilor tactile şi somatosenzoriale (Kringelbach, 2005). De asemenea,
stimulii sociali – cum ar fi întâlnirile cu persoane familiare cu care avem relaţii bune – reprezintă
o recompensă iar orbitofrontalul conţine neuroni care răspund la feţe şi sunt conectaţi cu sistemul
mezolimbic care contribuie la valoarea de întărire jucată de informaţia socială (Skuse şi
Gallagher, 2008).
Neuronii din zona orbitofrontală laterală răspund nu atât de compararea opţiunilor cât de
învăţarea valorii acestora. Ei sunt importanţi pentru « asignarea creditului » - procesul prin care
stimulii vizuali sunt asociaţi cu valoarea de recompensă în cursul învăţării asociative şi care este
favorizat de conexiunile lor cu cortexul perirhinal şi temporal care procesează stimuli vizuali.
Acest proces are loc în funcţie de istoria recompenselor primite prin asociere cu alegerea unui
stimul anume. La momentul primirii unei recompense, aceşti neuroni encodează alegerea ce a
condus la recompensă. Ei sunt capabili inclusiv să menţină activată reprezentarea unei
recompense o perioadă de timp, chiar atunci când apar distractori ce privesc alte recompense
(Rushworth şi colab., 2011). Activarea în zona ventromediană prefrontală/orbitofrontal median
corelează pozitiv cu valoarea unei decizii pe care subiectul o alege şi negativ cu valoarea unei
decizii pe care subiectul o respinge, iar când are de ales între mai multe decizii, activarea acestei
zone este un indicator al deciziei finale, activarea fiind ponderată de plusurile şi minusurile
opţiunilor. Cu alte cuvinte, această zonă procesează şi beneficiile dar şi costurile opţiunilor, sau a
respingerii unor opţiuni. Neuronii din zona laterală a sulcusului orbital median şi cortexul
orbitofrontal posterior adiacent, encodează valoarea potenţialelor opţiuni (corelare « ofertă-
valoare ») şi valorile opţiunilor care au fost déjà alese (corelare «alegere-valoare »). Aceste zone
sunt critice în reprezentarea valorii de recompensă a unor stimuli în vederea determinării de
scopuri (Rushworth şi colab., 2011).
Folosind Multivoxel Pattern Analyses a datelor culese de RMN functional, McNamee,
Rangel şi O’Doherty (2013) au găsit o regiune a cortexului prefrontal median ce procesează
valoarea alimentelor independent de categoria din care fac parte, in timp ce ariile mai ventrale
ale orbitofrontalului procesează valoarea dependentă de o categorie a respectivelor alimente.
Aceste rezultate implică cortexul median prefrontal in implementarea valorii subiective şi
sugerează o organizare topografică dorsală versus ventrală a procesării valorii in această zonă a
creierului. Activarea în zona orbitofrontalului median corelează cu suma de bani primită, şi în
general cu valoarea recompensei (Kringelbach, 2005). Această zonă prezintă un răspuns maxim
la valorile cele mai ridicate şi cele mai scăzute ale unor recompense, adică în compararea
recompenselor, în evaloarea valorii relative a lor (Elliott şi colab., 2003; Arana şi colab., 2003;
Yeung şi Sanfey, 2004; Blair şi colab., 2006). Odată cu saţietatea consecutivă consumului unei
recompense scade şi activarea la nivel de orbitofrontal median (Dreher şi colab., 2007).
Circuitul fronto-striat care evaluează valoarea relativă a stimulilor are o funcţionare
anormală la adolescenţi, el răspunzând exagerat la recompensele cu valoarea cea mai ridicată,
ceea ce conduce la un răspuns emoţional mai puternic faţă de recompense şi la comportamentele
de căutare a recompenselor, specifice adolescenţei (Galvan şi colab, 2005b).
Precum se vede nu există un aşa numit « centru al recompensei » sau « al plăcerii » aceste
procesări şi emoţiile subiective asociate lor avȃnd loc pe suprafeţe mari din creier. Circuitul
recompensei este unul complex, fiind interconectat cu alte regiuni cerebrale care servesc la
“colorarea” experienţei cu emoţii şi la declanşarea răspunsurilor faţă de recompense, oricare ar fi
acestea – mâncare, sex sau interacţiuni sociale. De exemplu, amigdala evaluează dacă o
experienţă este plăcută sau neplăcută şi dacă ea trebuie repetată sau evitată în viitor realizând
conexiuni între experienţa respectivă şi diferiţi indici din mediu ; hipocampul participă la
înregistrarea în memorie a experienţei din punctul de vedere al locului şi momentului apariţiei
ei ; iar partea frontală coordonează informaţiile privind valoarea, locul şi timpul pentru a
determina comportamentul individului. Capsula nucleului accumbens prin conexiunea pe care o
are cu hipocampul permite informaţiei spaţiale dependente de hipocamp să influenţeze învăţarea
apetitivă, în timp ce miezul accumbensului permite informaţiei dependente de amigdala
bazolaterală să influenţeze această învăţare (Ito şi Hayen, 2011). Pentru a avea loc o învăţare
apetitivă deci nu este suficientă activitatea miezului accumbensului, ci modificările plastice
trebuie să aibă loc simultan (Mulder, Arts şi da Silva, 1997) şi în hipocamp, amigdala
bazolaterală (Baxter şi Murray, 2002) şi cortexul orbitofrontal ventromedian (Pears şi colab.,
2003).
Oamenii cu scoruri ridicate la trăsătura de personalitate Reward Dependence (evaluată cu
scala TPQ a lui Cloninger) – caracterizaţi printr-o puternică învăţare prin recompense,
persistenţă în repetarea acţiunilor asociate cu recompense, sociabilitate şi căutare de aprobare
socială – prezintă o conectare mai puternică între zonele dorsomediane prefrontale, dorsolaterale,
ventromediane şi orbitofrontale laterale şi corpii striaţi, practic a reţelei implicată în învăţarea
instrumentală apetitivă (Cohen şi colab., 2008)

4.2. Tipuri de personalitate şi tulburări de personalitate asociate cu circuitul

procesării recompenselor

4.2.1. Colecţionarii patologici

Există suficiente dovezi care leagă variaţii in funcţionarea sistemului dopaminergic

implicat in condiţionarea apetitivă şi a structurilor creierului asociate cu el de diferenţele inter-
individuale in ce priveşte sensibilitatea faţă de recompense, evaluată fie prin deschiderea faţă de
nou şi căutarea de senzaţii (ca şi trăsături ale personalităţii) fie prin gambling, adicţii sau
colecţionarea patologică ca şi patologii comportamentale.
Astfel, oamenii care prezintă ceea ce se numeşte colecţionare patologică - tendinţa de a
strȃnge lucruri inutile şi imposibilitatea de a renunţa la ele - sunt deseori asociaţi cu traume pe
zona ventromediană prefrontală dreaptă (ariile 10, 11, 12, 32). Ei tind să aibă o puternică
tendinţă de colecta tot felul de obiecte – de multe ori inutile – tendinţă pe care nu o aveau
înaintea traumei. De asemenea au se caracterizează prin a fi impulsivi şi cu probleme de
organizare. Din punct de vedere neuronal, această tendinţă este asociată cu circuitul mezolimbic
şi mezocortical dopaminergic implicat în procesarea recompenselor (Anderson, Damasio şi
Damasio, 2005). Însă şi dacă ne uităm la studiile privind oamenii dependenţi de alcool,
marihuana, heroină, opiu sau amfetamine observăm că au performanţa afectată în sarcini de
decizie (Iowa Gambling Task), ei tinzând să aleagă în mod constant recompensa imediată în
locul celei viitoare iar studiile morfometrice au evidenţiat anormalităţi structurale în aceleaşi
zone ale cortexului ventromedian prefrontal (ariile 11, 10, 12), şi cortexul cingulat anterior (dar
şi in dorsolateralul prefrontal, orbitofrontalul lateral, cortexul insular, precum şi in fibrele de
substanţă albă care le conectează)(Bechara, 2005).

4.2.2. Căutarea noului

Succesul adaptării la mediu depinde de echilibrul între exploatarea resurselor existente

prin rutine comportamentale şi explorarea a posibile noi resurse prin acţiuni noi. În lobul frontal,
zona ventromediană prefrontală este implicată în exploatarea resurselor prezente sau imediate,
iar frontopolarul în decizia de a explora în căutarea de noi posibile resurse (Haggard, 2008).
Conform teoriei informaţiei, cu cât este mai nesigur un rezultat în privinţa recompensării, cut atât
mai multă informaţie conţine el (Caldu şi Dreher, 2007). Sistemele neuronale implicate în
decizie – descrise foarte bine de reţelele de învăţare instrumentală apetitivă – folosesc stimulii
noi pentru a încuraja explorarea opţiunilor nefamiliare. Acest gen de recompensare ghidează
deciziile în favoarea opţiunilor incerte. În mediul natural noutatea reprezintă un semnal al
incertitudinii. Din punct de vedere fiziologic, aceste lucru este implementat de către acelaşi
sistem care procesează aspectele motivaţionale ale recompenselor tradiţionale. Gradul în care
comportamentul explorator este benefic depinde de factori circumstanţiali precum gradul de
pericol al alternativelor ne-explorate. Deci, gradul de căutare a noului trebuie să fie adaptat la
context, un context care dacă pare sigur favorizează comportamentul explorator generat de
noutatea stimulilor. Diferenţele interindividuale în ce priveşte comportamentul explorator în
condiţii de nou + incertitudine sunt date de către activitatea în cortexul fronto-polar (Wittmann şi
colab., 2008). Într-o activitate în care statutul de nou al unui item prezicea recompensa, Bunzeck
şi colab. (2012) au observat că hipocampul exprimă în mod preferenţial noutatea, în timp ce
corpii striaţi ventrali reflectă recompensa independent de noutate. Cortexul prefrontal median
(incluzând orbitofrontalul) probabil este locul în care sunt integrate semnalele de noutate şi cel
de recompensă, acest site fiind conectat atât cu hipocampul cât şi cu corpii striaţi ventrali. Zona
hipocampală şi parahipocampală se ştie că sunt implicate in encodarea stimulilor noi, nefamiliari,
in timp ce zona dorsolaterală prefrontală mijlocie stȃngă este responsabilă de encodarea şi
reactualizarea stimulilor familiari (Schon, Ross, Hasselmo şi Stern, 2013).
Trăsătura de personalitate numită „Căutarea Noului” reflectă un entuziasm puternic ca
răspuns la stimuli care semnalizează posibile recompense. Aceşti oameni se simt mai
recompensaţi de experienţe noi, sunt mai exploratori, mai excitabili şi impulsivi şi in lipsa
stimulării se plictisesc foarte uşor.
Ei se descriu prin următoarele: ȋntotdeauna sunt dispuşi să încerce ceva nou dacă cred că
le va plăcea; deseori fac lucruri fără nici un alt motiv decât de amuzament; deseori fac lucrurile
spontan; ȋntotdeauna caută senzaţii noi şi stimulare.
Această trăsătură este genetică şi a fost în repetate rânduri asociată cu densitatea
receptorilor D2 din corpii striaţi (Suhara şi colab., 2001). Căutarea noului este asociată cu
cuplarea dopaminei de receptorul D2 din nucleul caudat stâng (Pickering şi Gray, 2001).
Scorurile la trăsătura Căutarea Noului a chestionarului TPQ a lui Cloninger corelează în cazul
apariţiei de stimuli noi cu activarea corpilor striaţi ventrali stângi, în aceaşi zona a circuitului
dopaminergic mezolimbic care se activează la procesarea recompenselor şi a erorii pozitive în
predicţie (Wittmann şi colab., 2008). Aceştia prezintă conexiuni mai puternice între neuronii care
leagă corpii striaţi ventrali de amigdală şi hipocamp, în emisfera stânga mai ales. Această reţea
dedicată procesării noului este una dopaminergică mezolimbică implicată atât în detectarea
stimulilor noi cât şi în procesarea erorii în predicţie (Cohen şi colab., 2008). Oamenii tind să
valorizeze aceşti stimuli în mai mare măsură decât pe cei familiari (chiar recompensatori),
asignându-le o posibilă valoare de recompensă mai mare şi alegându-i preferenţial, deci
explorând posibilitatea ca aceştia să conducă spre recompense mai importante. Pe lângă activarea
striatală, acest gen de stimuli activează şi alte zone ale circuitelor mezolimbic şi mezocortical
dopaminergice cum ar fi : VTA, amigdala, orbitofrontalul şi zona mediană prefrontală
(Wittmann şi colab., 2008). Studii imagistice au relevat o concentraţie dopaminergică mai
crescută şi în cortexul insular drept la oamenii cu scoruri ridicate la căutarea noului şi
extraversiune, concentraţie atribuită densităţii receptorilor D2/D3 din această zonă. Receptorii
D2 sunt localizaţi atât pe neuronii piramidali cât şi pe interneuronii GABAergici, iar eliberarea
dopaminei este reglată de către interneuronii GABAergici prin intermediul receptorilor D2. O
activitate dopaminergică mai ridicată în această zonă reflectă o inhibiţie GABAergică mai
scăzută (Suhara şi colab., 2001).
De asemenea, receptorul D4 joacă un rol important în modularea plasticităţii sinaptice în
cortexul prefrontal, acţionând asupra receptorului NMDA al glutamatului (Wang şi colab.,
2003). Indivizii care posedă cel puţin o alelă lungă repetată a genei DRD4 situată pe cromozomul
11, genă care encodează receptorul D4 au scoruri ridicate la Scala de Căutare a Noului
(Swanson şi colab., 2000; Ding şi colab., 2001).

4.2.3. Căutarea de senzaţii

Studiile genetice au relevat faptul că indivizii purtători ai alelei A1 a genei care produce
receptorul D2 au un răspuns mai redus al orbitofrontalului median, accumbens, amigdală şi
hipocamp la primirea unei recompense, deci reducerea densităţii receptorilor D2 (produsă de
alela A1) reduce sensibilitatea la recompense – aşa numitul « reward deficiency syndrom » -
ceea ce-i face pe aceştia mai expuşi la adicţii (Caldu şi Dreher, 2007). De asemenea, băieţii cu
această mutaţie sunt mai delincvenţi, ei tind să-şi înceapă mai repede viaţa sexuală dar sunt mai
puţin înclinaţi să dezvolte relaţii îndelungate cu o parteneră (Holden, 2008).
Nu doar dopamina a fost asociată cu condiţionarea apetitivă ci şi serotonina. Studiile din
anii ’90 au arătat că un nivel scăzut de monoamino oxidază, corelează la oameni cu Căutarea de
Senzaţii caracterizată de tendinţa de a consuma alcool, droguri, de a fuma, tendinţa de a se angaja
fără rezerve în interacţiuni cu persoane străine şi a avea cu acestea comportamente ludice sau
sexuale. Aceştia tind să acţioneze sub impulsul momentului neglijȃnd consecinţele, fac lucruri
doar de dragul distracţiei, le plac lucrurile neprevăzute, « sălbatice », « nebuneşti ». Monoamino-
oxidaza (MAO) este enzima ce degradează oxidativ catecolaminele din spaţiul sinaptic. Un nivel
crescut de MAO rezultă într-o activitate de scurtă durată a catecolaminelor asupra neuronilor
postsinaptici, iar un nivel scăzut, rezultă într-un efect prelungit al acestora (Zuckerman, 1995).
Această mutaţie este mai frecventă la asiatici (60%) decât la caucazieni (40%). Ea este frecventă
de exemplu printre bărbaţii tribului Maori din Noua Zeelandă, renumiti prin faptul că sunt risk-
taking, agresivi, antisociali, predispuşi la gambling şi adicţii (Holden, 2008). Gena MAOA
afectează în special circuitul serotonergic şi se cunoaşte faptul că disfuncţii serotonergice,
precum alela scurtă a genei SERT, sunt asociate cu abuzul de substanţe (Murphy şi colab., 2004).
 Comportamentele risk-taking sunt acentuate de 3 factori : plăcerea dată de senzaţia de
risc, supraevaluarea valorii pozitive a rezultatelor, şi distorsionarea optimistă a probabilităţii de
succes (Schultz, 2011). Mai mult decât la percepţia recompensei propriu-zise, corpii striaţi
ventrali (accumbensul în special) răspunde la stimulii care prezic apariţia unei recompense
(Dreher şi colab., 2007). Aşa numitele „greşeli risk-seeking” (în care oamenii îşi asumă riscuri
atunci când nu ar trebui să o facă) sunt precedate de activarea zonei rostrale a capsulei nucleului
accumbens şi a ventromedianului prefrontal, acestea realizând predicţia câştigului. Influenţa
accumbensului şi ventromedianului prefrontal în biasarea unei decizii este maximă atunci când
oamenii comută din alegeri risk-aversive spre alegeri risk-seeking (Kuhnen şi Knutson, 2005 ;
Venkatraman şi colab., 2009 ; Schultz, 2011). Un grup de neuroni din orbitofrontalul lateral
semnalizează riscul asociat unei recompense separat de valoarea recompensei, iar activitatea în
cingulatul posterior creşte cu valoarea percepută subiectiv a riscului (Schultz, 2011).
Din punct de vedere biochimic sensibilitatea faţă de recompense şi căutarea de senzaţii
sunt asociate cu activitatea din corpii striaţi, activitatea dopaminergică prea ridicată dar şi cea
prea scăzută conducând la alegeri riscante în situaţiile în care se anunţă posibile recompense.
Sunt implicaţi receptorii D1 şi D2, a căror densitate atinge un vârf în adolescenţă, urmată de o
scădere spre vârsta adultă (Casey, Duhoux şi Cohen, 2010). Ca parte a rolului lor general în
motivaţia de a învăţa lumea înconjurătoare, neuronii dopaminergici sunt capabili să semnaleze
valoarea unei informaţii – atât privind recompense sau pedepse cât şi privind evenimente neutre
emoţional dar posibil relevante informaţional.
Sensibilitatea faţă de recompense atinge un maxim la adolescenţă – între 13 si 17 ani -
când şi performanţa la sarcini de tip Gambling este caracterizată prin alegeri mai riscante,
ulterior suferind o scădere către nivelul adulţilor. E interesant că alegerile riscante sunt
amplificate de prezenţa prietenilor. Este important de menţionat că sensibilitatea la recompense
şi comportamentul de căutare de senzaţii sunt diferite de impulsivitate. Şi traiectoriile lor de
dezvoltare sunt diferite, căutarea de senzaţii având un vârf între 10 şi 15 ani urmat de o scădere,
în timp ce impulsivitatea urmează un pattern linear, scăzând cu vârsta (Casey, Duhoux şi Cohen,
2010). Şi studiile realizate pe şobolani au confirmat faptul că neuronii din corpii striaţi dorsali ai
adolescenţilor se activează în proporţie mai mare în anticiparea recompensei în timpul unei
sarcini instrumentale apetitive. Deci, la adolescenţi regiunea implicată în formarea habitudinilor
este mai sensibilă la recompense. Autorii pun acest pattern de activitate pe seama unei mai slabe
inhibiţii şi mai puternice activări a cortexului orbitofrontal care proiectează în această regiune
(Sturman şi Moghaddam, 2012).
Alte studii au arătat că nivelul de testosteron corelează cu activarea în orbitofrontal şi
cortexul insular în timpul procesării stimulilor sexuali la bărbaţi. Oarecum similar, femeile aflate
la mijlocul fazei foliculare (4-8 zile după apariţia menstruaţiei) la prezentarea unui stimul
recompensator prezintă o activare mai puternică în mezencefal, amigdala stângă, capul nucleului
caudat, girusul frontal inferior stâng şi fronto-polarul stâng. Nivelul de estradiol corelează pozitiv
cu activarea în zona laterală prefrontală şi fronto-polară (Dreher şi colab., 2007). De asemenea,
femeile în general prezintă o activare mai puternică la percepţia unei recompense în zona
mediană prefrontală (aria 10) şi subgenuală (aria 25) comparativ cu bărbaţii, care au o activare
mai puternică în corpii striaţi ventrali (Dreher şi colab., 2007). Din punct de vedere evoluţionist,
dorinţa, disponibilitatea şi receptivitatea crescute din timpul perioadei ovulaţiei are rol în
facilitarea reproducerii. O activitate crescută a sistemului recompensei poate modula funcţiile
comportamentale precum abordarea comportamentală, anticiparea şi plăcerea consumării
recompensei. În această perioadă, femeile sunt mai atrase de trăsăturile dependente de testosteron
precum vocea groasă şi forma masivă a feţei, dar sunt şi mai expuse la consumul de amfetamine
şi cocaină (Dreher şi colab., 2007).

4.3. Preferinţa pentru recompense imediate şi sigure şi răbdarea ca şi trăsătură

de personalitate

Creierul foloseşte zonele senzoriale şi motorii pentru a reconstrui experienţele trăite,

proces pe care noi il experienţiem ca reamintire, imaginare sau anticipare. Acelaşi principiu se
aplică şi structurilor implicate in procesarea recompenselor. Aceleaşi circuite care sunt implicate
in condiţionarea apetitivă sunt implicate şi in reamintire, imaginarea şi anticiparea unor lucruri
plăcute. Iar diferenţele de personalitate dintre oameni ȋn cea ce priveşte deciziile şi
comportamentul faţă de recompense stau tot ȋn funcţionarea circuitelor senzoriale şi motorii ale
creierului implicate ȋn procesarea, reamintirea şi anticiparea recompenselor şi situaţiilor asociate
cu ele. O funcţionare accentuată a acestora caracterizează – aşa cum am văzut ȋntr-un curs
anterior – persoanele extroverte precum şi cele dependente de recompense (Reward dependent).
 Astfel, in perioada de anticipare a unei recompense zonele mediane prefrontale/cingulat
anterior, a ventromedianului prefrontal (ariile 11, 12), a orbitofrontalului lateral stâng (aria 47), a
cingulatului posterior (ariile 23, 31), zona rostrală a capsulei nucleului accumbens drept, a
hipocampului stâng, ne asigură antiparea (Rushworth şi colab., 2007), iar unele dintre ele ne
spun care este valoarea acelei recompense, cât de mare este ea. De această a doua operaţie se
ocupă capsula nucleului accumbens, şi cortexul orbitofrontal drept (ariile 11 şi 47)(Knutson şi
colab., 2001; Berridge, 2003).
Cortexul orbitofrontal este legat de deciziile luate în situaţiile în care sunt anunţate
recompense, funcţie de mărimea relativă a recompensei aşteptate, iar activarea din orbitofrontal
în aceste situaţii este însoţită de activare în zonele intraparietale/cingulat posterior. De asemenea,
activarea în ventromedianul prefrontal (ariile 10, 11, 12, 32) în aşteptarea recompense corelează
cu “willingness to pay” faţă de acea recompensă (Rushworth şi Behrens, 2008). Activarea in
zona ventromediană prefrontală reflectă atȃt compararea valorii alternativelor cȃt şi increderea pe
care subiecţii o au in decizia pe care o iau (De Martino, Fleming, Garrett şi Dolan; 2013).
Semnalele din nucleul accumbens ce identifică stimulii ce prezic recompensa, prin circuitul
dopaminergic mezo-cortico-limbic ce ajunge în partea orbitofrontală mediană, influenţează
motivaţia şi cresc viteza răspunsurilor în cazul semnalării unei recompense mari, deci
accumbensul ajustează comportamentul pentru a obţine rezultate maxime (Galvan şi colab.,
2005).
Motivaţia de a căuta recompensa este declanşată de stimulii care au fost anterior asociaţi
cu ea, iar abilitatea acestor stimuli de a motiva comportamentele de căutare a recompensei
depinde de nucleul accumbens. Amigdala se activează şi ea de fiecare dată când dorim o
recompensă (Pressman şi Clemens; 2005; Dumont şi colab., 2005), amigdala furnizând
informaţii importante pentru ajustarea nivelului motivaţional în funcţie de scopurile imediate
(Sugase-Miyamoto şi Richmond, 2005). În general reţeaua formată din amigdală, corpii striaţi
ventrali, orbitofrontalul median, cingulatul anterior şi posterior se activează în anticiparea unei
recompense imediate, iar reţeaua formată din cortexul dorsomedian prefrontal/premotor
suplimentar, dorsolateral prefrontal, cortexul insular şi parietal este implicată în procesarea
recompenselor distale (Doya, 2008). Oamenii ȋn general preferă recompense imediate indiferent
de mărimea lor.
 Orice sistem de învăţare trebuie să caute informaţii în avans – cu cât o face mai bine cu
atât creşte viteza şi acurateţea învăţării. Creierul a dezvoltat astfel mecanisme care procesează
informaţia chiar şi atunci când aceasta nu este necesară comportamentului aflat în derulare. Actul
predicţiei de succes are un rol motivaţional/recompensator intrinsec. Acelaşi sistem neuronal
care ajută la căutarea apei, mâncării, care întăreşte comportamentul prin recompensă sau
pedeapsă, participă şi la luarea de decizii în situaţii riscante şi învaţă creierul să caute informaţii
în avans, întărind selectiv acţiunile care conduc la aflarea de informaţii privind recompense
viitoare. Atunci când oamenii anticipează posibilitatea unui câştig viitor important – cum ar fi un
nou job interesant, o mărire de salariu, etc – nu le place să rămână « în suspensie » faţă de acest
lucru – ei vor să afle mai multe. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci când nu e posibilă declanşarea
unor acţiuni care să influenţeze rezultatul, ei preferă să primească informaţii în avans privind
aceste rezultate. Oamenii preferă să rezolve cât mai repede o asemenea incertitudine în legătură
cu o posibilă recompensă, proces numit « rezolvare temporală a incertitudinii ». Această
preferinţă pentru informaţii în avans reprezintă o măsură directă a atitudinii faţă de incertitudine.
Fiorillo, Tobler şi Schultz (2003) au observat că atunci când un stimul este fie
întotdeauna asociat cu o recompensă, fie niciodată asociat, nu există nici un fel de incertitudine.
Prin contrast, incertitudinea este maximă atunci când probabilitatea recompensării este de 50%,
şi în acest caz răspunsul neuronilor dopaminergici din corpii striaţi ventrali este cel mai puternic.
Pare deci că în cursul unui trainig, aceeaşi populaţie de neuroni encodează două aspecte diferite
ale probabilităţii unei recompense: una ce corespunde erorii de predicţie şi una ce reprezintă o
măsură a incertitudinii. Cel de-al doilea aspect are şi corelate în teoriile învăţării. Astfel, cea ce
numim tradiţional « atenţie » depinde de incertitudinea unei întăriri, iar învăţarea depinde de
atenţie. Într-o situaţie reală, incertitudinea unui animal privind recompensarea unei acţiuni, sau
valoarea de recompensă a unui eveniment, înseamnă o insuficientă informaţie pe baza căreia să
facă o predicţie acurată – deci el va acorda mai multă atenţie rezultatului acelei acţiuni. Neuronii
dopaminergici furnizează un semnal ce facilitează atenţia, şi astfel învăţarea (Fiorillo, Tobler şi
Schultz, 2003). Deci, aceşti neuroni encodează o combinaţie între mărimea recompensei şi
predictibilitatea ei.
Studiile imagistice au confirmat faptul că nivelul de incertitudine corelează pozitiv cu
activarea orbitofrontalului lateral (aria 47), a cingulatului anterior şi a amigdalei, toate situate pe
traseul mezo-cortico-limbic şi cunoscut a fi implicate în anticiparea unei recompense (Caldu şi
Dreher, 2007). Incertitudinea – adică incapacitatea de a face o predicţie temporală privind
apariţia unui eveniment – activează amigdala bazolaterală indiferent de natura stimulului.
Oamenii ȋn general preferă recompense sigure indiferent de mărimea lor.
Valoarea unei recompense este encodată de către creier după trei parametrii: mărime,
probabilitate de primire şi timpul estimat până la primire. Procesele de anticipare a primirii sau
apariţiei unei recompense sunt uneori percepute subiectiv intr-o manieră negativă, in funcţie de
timpul estimat. Iar rezultatul – atȃt cel subiectiv cȃt şi cel comportamental bazat pe primul - sunt
in mod tradiţional asociate cu trăsături de personalitate precum « impulsivitatea » sau
« agresivitatea reactivă ». Atunci când aşteptăm o recompensă, amânarea ei şi incertitudinea
primirii îi scad valoarea, proces numit „discounting” (reducere a valorii). Cu alte cuvinte, o
recompensă de 60$ e mai important dacă e primită azi decât peste o lună. La oamenii numiţi
impulsivi o asemenea reducere are loc mai rapid (Gancarz şi colab., 2005). Deciziile care sunt
influenţate de procesul de discounting ca urmare a amânării se numesc decizii intertemporale.
Acestea sunt frecvente în viaţa cotidiană, şi apar în educaţie, sănătate, sisteme de pensii,
investiţii, etc. De asemenea, ele caracterizează unele boli precum abuzul de substanţe, adicţiile,
pathological gambling şi ADHD-ul.
Binenţeles există distincţia între trăsătură (diferenţe între indivizi pe baze genetice) şi
stare (modificări în preferinţele cuiva datorate contextului). Fenomenul de discounting este
puternic influenţat de context – vederea de imagini cu feţe atractive creşte discounting-ul, în
special la bărbaţi. Specificarea duratei aşteptării creşte discounting-ul în timp ce focusarea pe
rezultat la momentul livrării recompensei diminuează discounting-ul. În general, cu cât o
persoană este mai capabilă să-şi imagineze viitorul cu atât ea poate să-l valorizeze mai mult
(Peters şi Buchel, 2011).
Studiile realizate pe oameni cu leziuni ale zonei ventromediane prefrontale (ariile 10, 11,
12, 32 şi 24) au evidenţiat o tendinţă de a supraevalua timpul până la acordarea unei recompense
distale, sau până la apariţia unui stimul viitor (adică probleme cu aşteptarea unui eveniment). Şi
lezarea cortexului dorsolateral prefrontal, dar şi a cortexului insular, a amigdalei bazolaterale, a
miezului nucleului accumbens sau corpilor striaţi ventrali în general creşte preferinţa pentru
recompense imediate (Doya, 2008). Studiile au relevat că acest fenomen de discounting are loc
în cortexul orbitofrontal, iar lezarea sa afectează reducerea în cazul întârzierii recompensei
(Gancarz şi colab., 2005; Roesch, Taylor şi Schoenbaum, 2005). Acest rol al orbitofrontalului
este interpretat în relaţie cu funcţia sa de reprezentare a expectanţei recompenselor (Rushworth şi
colab., 2007). Diferenţele în funcţionarea acestor zone fac diferenţele între subiecţi pe
continuumul răbdare-impulsivitate (Kable şi Glimcher, 2007).
Multe studii privind gestionarea promisiunii şi amânării unei recompense s-au realizat pe
copii şi adolescenţi. Iată cum se descriu copiii care au foarte active reţelele de procesare apetitivă
şi discounting :
• devin atât de nerăbdători înaintea unui eveniment interesant (vizita cuiva, mersul
în oraş cu ocazii speciale) încât îi vine greu să stea într-un loc;
• când văd o jucărie care le place sunt nerăbdători să o primească;
• când doresc să facă ceva vorbesc aproape numai despre asta; aşteaptă cu
nerăbdare vizita unor rude îndrăgite;
• devin foarte entuziasmaţi atunci când fac planuri pentru excursii;
• sunt foarte încântaţi atunci când deschid un cadou;
• de obicei, se aruncă într-o acţiune sau activitate fără să se gândească înainte;
• decid foarte repede ce vor şi trec rapid la acţiune;
• deseori îi întrerup pe ceilalţi în timp ce ei vorbesc;
• au tendinţa de a spune primul lucru care le trece prin minte fără să se gândească
înainte;
• când sunt nerăbdădători să iasă afară o zbughesc fără să se îmbrace
corespunzător;
• când văd o jucărie sau un joc pe care le doreşte sunt nerăbdători să le primească
imediat.
Estimarea timpului este realizată prin două sisteme de transmiţători: dopaminergic şi
serotonergic. Administrarea de substanţe care cresc activitatea dopaminergică cresc discounting-
ul. Însă, administrarea acută de D-amfetamină (ce creşte nivelul extracelular de dopamină) la
şobolani reduce discountingul, în timp ce administrarea cronică creşte discountingul (Peters şi
Buchel, 2011). Estimarea timpului este afectată de niveluri scăzute sau ridicate ale serotoninei.
Deprivarea de nicotină sau opioide creşte discounting-ul atât faţă de droguri cât şi faţă de bani.
Consumul de băuturi cu conţinut de zahăr scade discounting-ul. Deci decizia privind o
recompensă imediată este dependentă de statusul caloric de moment, o stare de energie scăzută
conducând spre focusarea pe recompense imediate în timp ce o stare de energie crescută spre
acceptarea unei gratificări pe termen lung (Peters şi Buchel, 2011). Un nivel prea scăzut al
serotoninei afectează „creditul” acordat recompenselor distale, mărind impactul celor prezente,
dar şi disfuncţii ale dopaminei în orbitofrontal sau disfuncţii ale receptorului D1 dopaminergic
(Doya, 2008). Oamenii care posedă alela T mutaţia completă (T/T) a genei DARPP-32 au o
expresie mai puternică a genei comparative cu cei care posedă alela C şi dezvoltă în mai mare
măsură comportamente care conduc spre recompense imediate. Gena DRAPP-32 produce
proteina cu acelaşi nume implicată în funcţionarea receptorului D1 în corpii striaţi. Receptorul
D1 este implicat în plasticitate şi învăţarea apetitivă (Frank şi colab., 2009).

4.4. Furia şi agresivitatea pe fond de frustrare

În psihologie este cunoscută relaţia intre frustare şi agresivitate. Doar că ele sunt văzute
ca şi entităţi distincte iar relaţia ca una cauzală de genul « frustrarea conduce la agresivitate ».
Teoriile emise de psihologie despre relaţiile dintre diverse variabile pot fi influenţate de
convingerile explicite ale simţului comun privind cauzele şi consecinţele comportamentului.
Totuşi, aceste teorii pot fi de asemenea afectate şi de relaţii implicite conţinute în termenii
cotidieni. Reţeaua de semnificaţii în care sunt “scufundaţi” termenii din limbajul comun include
întotdeauna idei subtile despre ce se asociază cu cutare lucru, şi ce cauzează cutare lucru.
Vorbind la modul figurat, termenii psihologici din simţul comun poartă cu ei termeni asociaţi şi o
teorie implicită privind o secvenţă cauzală în care apare fenomenul studiat. Folosirea acestor
termeni, îi face pe oameni să se gândească la patternuri de semnificaţii asociate şi modele
cauzale. Smedslund (1978) şi Ossorio (1981)(după Kelley, 1992) au afirmat că “teoriile
psihologice sunt deseori explicaţii ale relaţiilor conceptuale ce se găsesc în limbajul comun.
Această reţea conceptuală este anterioară atât observaţiei cât şi teoretizării. O consecinţă a
acestui punct de vedere este aceea că în mare parte cercetarea psihologică este fără sens din
moment ce ea încearcă să verifice prin metode empirice afirmaţii logic necesare”. Acest lucru
este ilustrat prin examinarea formulei: “Frustrarea conduce la agresivitate”. Ea poate fi
reformulată ca:”provocarea emisă de O declanşează un răspuns ostil din partea lui P.” Aceasta nu
reprezintă nici o descoperire empirică şi nici o definiţie, ci o formulare parţială a conceptului
ultra-cunoscut al furiei. Cum ne imaginăm noi “furia” cuiva? Autorii identifică reţeaua cauzală
implicită conţinută de termenul “furie”, având provocarea ca antecedent şi răspunsul agresiv ca şi
consecinţă. De unde ştim că o persoană este “frustată”? Pentru că în urma unei “provocări” ea s-a
manifestat “agresiv”, iar comportamentul respectiv agresiv trebuie să aibă ca şi cauză
sentimentul de frustrare.
Care ar fi explicaţia reală a acestei asocieri ? Adevărul este că nu vorbim despre două
entităţi diferite ci despre unul şi acelaşi lucru, care se poate manifesta din punct de vedere
subiectiv pe un continuum de la senzaţia de frustrare la una de furie cu manifestări
comportamentale. Neuronii din orbitofrontal care răspund la neacordarea sau amânarea unei
recompense scontate, inclusiv oprirea dintr-o activitate orientată spre un scop, declanşează
răspunsuri emoţionale precum iritarea sau furia, care sunt observate exprimându-se prin
comportamentele numite “impulsiv agresive”.
În literatură se face distincţia între agresivitatea instrumentală şi cea reactivă. În
agresivitatea reactivă (care se mai numeşte şi agresivitate afectivă) un eveniment ameninţător sau
frustrant declanşează actul agresiv şi induce senzaţia de mânie. Reacţia agresivă nu este iniţiată
cu un scop (ca şi în cazul celei intrumentale) ci ca răspuns la ameninţare sau la
nonrecompensare (Blair, 2004).

Iată cum se descriu acesti oameni :

• ȋi irită cînd se aşteapă ca un lucru să se întâmple într-un anumit fel, şi de fapt se
întâmplă altfel;
• ȋi enervează când oamenii nu ştiu să se comporte şi încalcă reguli simple;
• când văd accidente stupide, se gândesc că oamenii respectivi au păţit-o în mare parte din
vina lor ;
• cînd sunt contrazişi, acest lucru ȋi enervează şi le taie cheful ;
• ȋi deranjează când cineva ȋi întrerupe dintr-o activitate importantă şi simt în momentul
acela ostilitate faţă de persoana respectivă.

Se ştie că oamenii cu tendinţa spre agresivitate reactivă au o funcţionare mai redusă a

orbitofrontalului (Blair, 2004). Ȋn plus, studiile anatomice au relevat că un volum crescut al
amigdalei bilateral precum şi un volum mai redus al cingulatului rostral stâng sunt asociate cu o
creştere a duratei comportamentelor agresive (un indice al reglării afective) - la adolescenţii de
13 ani băieţi, în cadrul interacţiunii lor cu părinţii. La fel, o creştere a volumului orbitofrontalului
stâng (median aria 11 şi lateral ariile 10, 47) este relaţionată la băieţii de 13 ani cu predispoziţia
de a răspunde cu comportamente agresive ca reacţie la comportamentul agresiv al părinţilor
(Whittle şi colab., 2008).
Pacienţii cu Tulburare de Explozii de Furie Intermitentă (IED), care se caracterizează
prin comportament agresiv disproporţionat de accentuat în raport cu provocarea prezintă
disfuncţii la nivelul zonei mediane prefrontale şi ventromediane prefrontale (ariile 10, 11, 32,
12). Acelaşi tip de răspuns agresiv la frustrate se întâlneşte şi la persoanele cu Tulburare de
personalitate Borderline, care prezintă un nivel mai scăzut de vascularizare în orbitofrontalul
lateral (aria 47)(Blair, 2004). Pacienţii cu Borderline se caracterizează prin instabilitate afectivă,
relaţii interpersonale instabile şi furie intensă şi neadecvată (Blair, 2004). Cortexul orbitofrontal
lateral şi cel insular anterior (ariile 11/47/12) sunt implicate în mecanismele aversive incluzând
furia şi dezgustul moral sau dezaprobarea (Moll şi colab., 2006). Studiile SPECT au evidenţiat
că o activitate crescută la nivelul cingulatului anterior ventral (aria 32) este asociată cu iritare şi
tendinţa de a rămâne “blocat în gânduri agresive”.
Oamenii diagnosticaţi cu impulsivitate agresivă prezintă anormalităţi în răspunsul
neuronilor la serotonină în cingulatul anterior şi în cortexul ventromedian stâng (New şi colab.,
2002). Ei au deci o mai slabă funcţionare serotonergică în aceste zone (Stanley şi colab., 2000).
Oamenii caracterizaţi prin agresivitate patologică au niveluri ridicate de serotonină dar precedate
de un ton serotonergic puternic inhibat (Nelson şi Trainor, 2007). Aceeaşi corelaţie între
impulsivitate şi o slabă funcţionare serotonergică s-a observat şi la pacienţii cu Tulburare de
personalitate Borderline (Dolan, Anderson şi Deakin, 2001).
Această disfuncţie serotonergică implică câţiva receptori ai serotoninei precum: 5-HT2A,
5-HT1B, 5-HT2B, 5-HT2C, care prezintă o mai slabă sensibilitate la serotonină la aceşti oameni
(Germine, 1999; Lehmann, 2003). Scorurile la scala Lifetime History of Aggression (LHA)
corelează negativ cu cuplarea serotoninei de receptorul 5-HT1A în amigdală şi cortexul
prefrontal. Invers, activitatea acestui receptor creşte odată cu administrarea de precursori ai
serotoninei, SSRI, sau agonişti ai receptorilor 5-HT1A, şi scade agresivitatea. Nivelul ridicat de
disponibilitate pentru serotonină al acestui receptor la nivel postsinaptic în sistemul limbic şi
zone corticale corelează cu niveluri ridicate ale agresivităţii şi impulsivităţii (Nelson şi Trainor,
2007). Terapia cu Prozac (un inhibitor selectiv al receptorilor serotoninei) reduce simptomele de
furie. Receptorul 5-HT1B este exprimat ȋn zone implicate în agresivitate şi acţionează ca
inhibitor al eliberării serotoninei. Activarea acestui receptor conduce la scăderea agresivităţii,
reglând impulsivitatea (Nelson şi Trainor, 2007). Oamenii ce prezintă polimorfismul 861C al
genei ce encodează receptorul 5-HT1B prezintă cu 20% mai puţini asemenea receptori în
cortexul prefrontal şi sunt caracterizaţi prin comportament agresiv.
Alelele MAOA-2R şi -3R ale genei MAOA conduc la o exprimare mai mare a genei
respective, iar bărbaţii cu aceste polimorfisme prezintă un răspuns serotonergic mai redus şi
scoruri mai ridicate la impulsivitate şi agresivitate. Alela MAOA-3R este frecventă printre băieţii
caracterizaţi de părinţi şi educatori ca fiind agresivi la modul persistent (Nelson şi Trainor,
2007). Aceşti oameni sunt mai intoleraţi, mai rigizi şi percepuţi ca fiind mai puţin agreabili.
Studiile au evidenţiat o corelaţie între iritabilitate şi o activare crescută în corpii striaţi
stângi. De asemenea, s-a constatat că iritabilitatea corelează cu o mai slabă cuplare a dopaminei
de receptorii D2 din corpii striaţi ventrali (Pickering şi Gray, 2001). Indivizii putători ai alelei A1
(gena A produce receptorii D2) ce conduce la o scădere a densităţii receptorilor D2 din sistemul
mezolimbic sunt caracterizaţi ca fiind impulsivi, excitabili şi uşor de înfuriat. Această alelă se
regăseşte în proporţie de 60% printre adolescenţii diagnosticaţi ca violenţi patologic şi cu
Tulburare de Conduită (Conduct Disorder). De asemenea printre adulţii cu Tulburare de
Personalitate Antisocială. Receptorii D2 din corpii striaţi ventrali (nucleul caudat) şi prefrontalul
median se ştie că sunt fundamentali în encodarea experienţelor ce semnifică furie, agresiune cât
şi în exprimarea acestor stări. Ei sunt implicaţi în perceperea expresiilor faciale furioase, a
tonului vocal furios şi chiar în reamintirea sau imaginarea unor scene furioase.

Bibliografie obligatorie:

1. Berridge, K.C. Pleasures of the brain. Brain and Cognition, 52, pp 106-128, 2003
2. Blair, R.J.R. The roles of orbitofrontal cortex in the modulation of antisocial behavior.
Brain and Cognition, 55, pp 198-208, 2004
3. Brothers, L. Neurophysiology of the perception of intentions by primates. În M.
Gazzaniga (editor) The cognitive neuroscience. MIT Press. Cambridge, 1995
4. Caldu, X. şi Dreher, J-C. Hormonal and genetic influences on processing reward and
social information. Ann.N.Y.Acad.Sci., 1118, pp 43-73, 2007
5. Cirneci, D. şi colab. Impactul provocat de vederea pachetelor de ţigări asupra creierului
fumătorilor şi ex-fumătorilor investigat prin RMN funcţional. Psihiatru.ro, Anul VIII, Nr.
28 (1/2012):18-27, 2012
6. Doya, K. Modulators of decision making. Nature Neuroscience, 11 (4), pp 410-416, 2008
7. Dreher, J-C. şi colab. Menstrual cycle phase modulates reward-related neural function in
women. PNAS, 104 (7), pp 2465-2470, 2007
8. Fiorillo, C.D., Tobler, P.N. şi Schultz, W. Discrete coding of reward probability and
uncertainty by dopamine neurons. Science, 299 (5614), pp 1898-1902, 2003
9. Holden, C. Parsing the genetics of behavior. Science, 322, pp 892-895, 2008
10. Knutson, B. şi colab. Neural predictor of purchases. Neuron, 53, pp 147-156, 2007
11. Leknes, S. şi Tracey, I. A common neurobiology for pain and pleasure. Nature Reviews
Neuroscience, 9, pp 314-320, 2008
12. Nelson, R.J. şi Trainor, B.C. Neural mechanisms of aggression. Nature Reviews
Neuroscience, Vol. 8, pp 536-546, 2007
13. Nestler, E.J. şi Malenka, R.C. The addicted brain. ScientificAmerican.com, February 13,
2004
14. Peters, J. şi Buchel, C. The neural mechanisms of inter-temporal decision-making:
undestanding variability. Trends in Cognitive Sciences, 15 (5): 227-239, 2011
15. Portner, M. The orgasmic mind: The neurological roots of sexual pleasure. Scientific
American.com, Scientific American Mind, 15 Mai, 2008
16. Rolls, R.T. The brain and emotion. Oxford Univ. Press, 1998
17. Rushworth, M.S.F. şi colab. Frontal cortex and reward-guided learning and decision-
making. Neuron, 70: 1054-1069, 2011
18. Schultz, W. Potential vulnerabilities of neuronal reward, risk, and decision mechanisms
to addictive drugs. Neuron, 69: 603-617, 2011
19. Small, D.M. şi colab. Changes in brain activity related to eating chocolate. Brain, 124,
pp 1720-1733, 2001
20. Suhara, T. şi colab. Dopamine D2 receptors in the insular cortex and the personality trait
of novelty seeking. NeuroImage, 13: 891-895, 2001
21. Wittmann, B.C. şi colab. Striatal activity underlies novelty-based choice in humans.
Neuron, 58, pp 967-973, 2008
 Cursul 5

Inhibiţia comportamentală – componentă a personalităţii

Introducere.
Spuneam anterior că teoria lui Rothbart privind dezvoltarea temperementului se bazează pe
ideea că există diferenţe în maniera de răspuns la stimulare senzorială, vizibile din primele luni
de viaţă iar copiii diferă între ei în abilitatea de a se întoarce la homeostază consecutiv unui
răspuns reactiv. Şi aşa cum am văzut, clasificarea actuală a temperamentului propusă de Fox şi
colaboratorii săi reflectă diferenţele în răspunsul copilului la diferiţi stimuli senzoriali şi sociali.
Reactivitatea temperamentală este organizată în concordanţă cu sistemele motivaţional-
emoţionale majore ce includ: frica, furia, afectele pozitive şi anticiparea, precum şi afilierea. Ȋn
acest capitol vom discuta despre reactivitatea de tip frică declanşată de reacţia la stimuli
sociali.

5.1. Ce numim „inhibiţie comportamentală”? Corelate comportamentale şi fiziologice din

perspectiva dezvoltării

Una dintre componentele temperamentului în modelele psihobiologice este inhibiţia

comportamentală. Copiii inhibaţi comportamental prezintă următoarele caracteristici atunci când
sunt confruntaţi cu situaţii nefamiliare (în special prezenţa unei persoane nefamiliare): oprirea
din activitate, latenţă lungă la comportamentul de abordare, evitare activă, tăcere sau
comportament vocal diminuat şi apropierea de persoanele familiare (cum este mama) (Fox,
Henderson şi Marshall, 2001). O măsură observaţională a inhibiţiei comportamentale la copii
trebuie să acorde atenţie următoarelor simptome:

• Preferă mai degrabă să privească decât să se joace cu alţi copii;

• nu se simte în largul său când cunoaşte persoane noi;
• se ruşinează când străinii îi acordă multă atenţie;
• uneori este timid chiar şi în faţa persoanelor pe care le cunoaşte de mult timp;
• pare emoţionat când discută cu adulţii pe care abia i-a cunoscut;
• uneori întoarce spatele ruşinat noilor cunoştinţe.

Aspectele inhibiţiei comportamentale ca reacţie la stimuli noi sau nefamiliari apar în jurul
vârstei de 8-9 luni. Totuşi, o predispoziţie accentuată spre distress, acompaniată de plânset la 4
luni prezice inhibiţia comportamentală de mai târziu (Rothbart, 1994). Inhibiţia comportamentală
este relaţionată nu numai cu inhibarea comportamentului de abordare dar şi cu inhibarea
exprimării afectelor pozitive (a bucuriei de exemplu)(Rothbart, 1994). Inhibiţia comportamentală
poate fi văzută ca şi echivalentul neuroticismului din unele modele ale personalităţii.
Pentru a examina originile temperamentale ale inhibiţiei comportamentale, atât Kagan cât
şi Fox în mod independent (după Fox, Henderson şi Marshall, 2001) au selectat copii de 4 luni
care erau foarte reactivi şi aveau afecte negative puternice la prezentarea de stimuli noi auditivi
şi vizuali. un procent semnificativ dintre ei au prezentat semne de inhibiţie comportamentală la
vârsta de 1 an. Fox şi colab.(2001) au găsit ca 25% dintre copiii selectaţi au rămas inhibaţi şi la
vârsta de 4 ani (după Fox, Henderson şi Marshall, 2001). Schmidt şi Fox (1998) au evidenţiat că
copiii de 9 luni selecţionaţi după aceşti indici ai inhibiţiei comportamentale e mai probabil să
prezinte un reflex de tresărire exagerat la apariţia unui adult nefamiliar. După alte cercetări,
copiii care au fost clasificaţi ca inhibaţi la 21 de luni, aveau o variabilitate a ratei cardiace (HP)
mai scăzută decât copiii ne-inhibaţi, atât la 21 de luni cât şi ulterior la 4 şi 5,5 ani (după Fox,
Henderson şi Marshall, 2001). Kagan şi colab. (1989) au găsit că aceşti copii inhibaţi tind să
prezinte mai mari scăderi ale HP la stresori, comparativ cu copiii ne-inhibaţi. Începând de la 21
de luni şi până la 7,5 ani copiii inhibaţi e mai probabil să prezinte o scădere a HP, testaţi fiind cu
diferite teste cognitive. Ei au examinat şi relaţia dintre HP şi inhibiţia comportamentală, şi au
observat că atât la 21 de luni, cât şi la 4, 5,5 şi 7,5 ani HP, atât în timpul sarcinilor ce se
desfăşoară în linişte cât şi în cele active, corelează negativ cu inhibiţia comportamentală. În plus,
copiii ce au fost clasificaţi ca inihibaţi la toate intervalele de evaluare, au avut cele mai scăzute
medii ale HP la fiecare vârstă, în timp ce copiii constant ne-inhibaţi au avut cele mai înalte medii
ale HP. În ce priveşte funcţionarea axei HPA (care produce hormonul de stres cortizol), Kagan şi
colab.(1987) au găsit niveluri crescute de cortizol la copiii de 5,5 ani care au fost clasificaţi ca şi
inhibaţi comportamental la 21 de luni. Comportamentul inhibat la 5,5 ani este de asemenea
asociat cu nivelul crescut de cortizol măsurat la aceaşi vârstă. În plus, copiii de 4 ani care au
prezentat cele mai ridicate niveluri de anxietate şi comportament reticent în jocul cu alţi copii
străini au avut şi cele mai ridicate concentraţii matinale ale cortizolului salivar (după Fox,
Henderson şi Marshall, 2001).
Legătura dintre neuroştiinte şi inhibiţia temperamentală poate servi ca model de
examinare şi a altor tipuri temperamentale. De exemplu, Fox şi colab. (după Fox, Henderson şi
Marshall, 2001) au găsit la copiii de un an cu comportament exuberant faptul că ei prezentau o
puternică reactivitate cuplată cu afecte pozitive ca răspuns la noutate şi stres minor. Aceşti copii
prezentau comportamente sociale pozitive, exploratorii şi o frică scăzută faţă de situaţii noi, şi ar
fi echivalentul extroversiunii din unele modele ale personalităţii.
Copiii inhibaţi comportamental la grădiniţă stau izolaţi de ceilalţi copii şi refuză să se
angajeze în interacţiuni sociale. Ei manifestă şi un număr anormal de mare de frici cum ar fi: de
animale mari, de apă, de a sta singur acasă, de maşini, de copii străini, de a merge la şcoală, de
TV şi de filme cu monştrii. Copii ne-inhibaţi de obicei prezintă doar frică de animale mari şi de
întuneric. O treime din grupul de inhibaţi din studiul lui Kagan se trezeau noaptea cu senzaţii de
teroare.
Din grupul de copii studiat de Kagan, 40% şi-au diminuat timiditatea odată cu creşterea
în vârstă, dar doar câţiva au ajuns la comportamentul tipic al unui copil ne-inhibat. Trăsătura s-a
dovedit a deveni stabilă la 7,5 ani (după Berenson, 1996). Biederman şi colab. (1993) au
demonstrat că riscul de a dezvolta tulburări de atac de panică şi fobie socială este mai crescut
pentru copiii inhibaţi comportamental ai căror părinţi prezentau un trecut cu tulburări anxioase
(după Berenson, 1996). Fox, Henderson şi Marshall (2001) au observat patternuri similare la
copiii preşcolari, pe care i-au numit “reticenţi social”, aceştia preferând să-i observe pe ceilalţi
jucându-se atunci când sunt puşi într-un grup nefamiliar. Ei rămân la marginea activităţilor
sociale, prezintă semne de anxietate, par să fie incapabili să-şi mute atenţia de pe ceilalţi copii,
iar această fixaţie în loc să le reducă reticenţa pare să le-o crească. Într-un studiu longitudinal
celebru – Studiul Dunedin – Caspi (2000) a evidenţiat ca acei copii care au fost clasificaţi la
vârsta de 3 ani ca “inhibaţi comportamental” erau mai timizi, fricoşi şi nesociabili. Aceiaşi copii
evaluaţi la 18 ani erau caracterizaţi de ceilalţi ca fiind exagerat de controlaţi, prevăzători şi
neasertivi, prezentând o slabă dorinţă de a exercita roluri de conducere sau de a-i influenţa pe
alţii. La vârsta de 21 de ani, ei se plângeau de un slab suport social, sufereau de depresie şi
prezentau tentative de suicid. Oamenii îi caracterizau ca singuratici, fără deprinderi sociale şi cu
o slabă “poftă de viaţă” şi angajare în activităţi.
Se poate observa că o trăsătură identificabil ca prezentă ȋn copilăria mică se păstrează la
omul adult. Deci teoria conform căreia personalitatea se formează la finalul adolescenţei nu este
susţinută ştiinţific. Cel puţin unele trăsături sunt prezente ȋncă din copilărie. Ȋn cazul inhibiţiei
comportamentale ea poate sta şi la baza unor trăsături precum neuroticismul dar şi a unor
tulburări precum fobia socială, tulburările depresive sau a tulburării de personalitate evitativă.

5.2. O trăsătură legată de percepţia feţelor

Aşa cum am văzut, ȋn creier structurile implicate ȋn percepţie au şi rol de ȋnvăţare. Şi ȋn

cazul inhibiţiei comportamentale este vorba despre structuri implicate ȋn percepţie şi ȋnvăţare,
dar cu specificarea faptului că este vorba despre un tip anume de percepţie şi anume percepţia
oamenilor străini.
Creierul este ȋn bună măsură construit pentru a procesa socialul. În aşa-numitul „creier
social” amigdala are un rol central pentru că ea asociază stimuli sociali (vizuali, auditivi sau
senzoriali) cu valoare. Amigdala primeşte informaţii vizuale pe traiectul colicul superior – nuclei
pulvinari mediani talamici şi declanşează răspunsuri inconştiente în timpul situaţiilor sociale şi
alertează privind potenţiale ameninţări cuprinse în aceşti stimuli. Această rută este sensibilă în
special la feţe care fac cu noi contact ocular direct. Conexiunile reciproce ale sale cu girusul
occipital inferior (aria de procesare vizuală primară) facilitează analiza informaţiilor relevante
social. Prin conexiunile sale cu hipocampul contribuie la contextualizarea percepţiilor permiţând
procesări de tipul: „de unde cunosc persoana asta?”,”pot să am încredere în ea?”. O procesare
mai elaborată este apoi realizată prin conexiunile cu girusul fusiform din cortexul vizual şi
cortexul orbitofrontal.
Amigdala bazolaterală se activează la apariţia stimulilor noi, mai ales a celor cu valoare
socială. Sentimentul de a fi “în gardă” atunci când suntem printre străini şi relaxaţi atunci când
suntem printre prieteni sunt asociate cu interacţiunea dintre girusul fusiform al feţelor, sulcusul
temporal superior (aria 40) şi amigdala dreaptă. Acest efect de a fi în gardă, şi de a realiza
condiţionare aversivă, este mai accentuat la vederea feţelor unor persoane de altă rasă. Studiile
imagistice au arătat o mai puternică activare a amigdalei la prezentarea de stimuli sociali la
pacienţii cu fobie socială chiar şi la prezentarea unor feţe umane cu expresie neutră (după
Adolphs, 2003).
Amigdala alături de orbitofrontalul median, cingulatul anterior ventral şi sulcusul
temporal superior se activează la prezentarea de scene sociale. Lezarea zonei orbitofrontale la
maimuţe rhesus şi vervet produce aversiune faţă de contacte sociale – măsurată prin diminuarea
timpului petrecut în proximitatea spaţială a altora, iar la oameni extirparea chirurgicală a acestor
zone conduce la inabilitatea de a evalua gradul de încredere de care dau dovadă persoanele noi,
angajându-se în parteneriate cu oameni care prezintă un evident caracter îndoielnic (Brothers,
1995). De asemenea, se ştie că stimularea la oameni a cingulatului anterior conduce la iniţierea
comportamentului ludic chiar faţă de persoane nefamiliare (Brothers, 1995).
La persoanele adulte care în copilărie fuseseră etichetate la vârsta de 2 ani ca “inhibate
comportamental” s-a observat un răspuns mai puternic al amigdalei la prezentarea unor feţe
nefamiliare (Schwartz şi colab., 2003). Există o corelaţie pozitivă între activarea amigdalei
drepte la prezentarea de feţe nefamiliare şi scorurile la chestionarul de anxietate ca trăsătură
STAI-X2 (Oler şi colab., 2006). Ea este legată de capsula nucleului accumbens iar expunerea la
stimuli noi creşte dopamina în nucleul accumbens, fenomen mai accentuat la persoanele
anxioase, sau la cele care au stat multă vreme izolate. Efectul este de a se declanşa o motivaţie de
evitare adică baza inhibiţiei comportamentale. Studiile SPECT au evidenţiat o corelaţie şi între
supra-activarea corpilor striaţi drepţi şi panică şi evitare socială. Se cunoaşte că amigdala
centrală stângă joacă un rol important în interpretarea direcţiei privirii cuiva, iar activitatea
amigdalei drepte creşte atunci când întâlnim privirea unei alte persoane care este îndreptată
direct către noi (Hoffman şi colab., 2006).
 În schimb, la copiii cu sindrom Williams, ce prezintă un volum anormal de mare al
amigdalei, apare o hiperfuncţionare socială, ei neprezentând reacţia normală de precauţie sau
neîncredere faţă de persoanele străine, şi fiind incapabile să judece gradul de încredere pe care îl
prezintă o persoană, în funcţie de expresia feţei. În experimentele realizate pe oameni adulţi
sănătoşi s-a observat că administrarea intranazală de ocitocină a crescut încrederea între
partenerii implicaţi într-o activitate, astfel crescând beneficiile rezultate din interacţiunile sociale.
Ea nu modifică percepţia riscurilor în general ci creşte în mod specific dorinţa de a accepta
riscurile sociale ce apar în interacţiunile interpersonale. Atât ocitocina cât şi vasopresina excită
populaţii neuronale distincte din nucleul central amigdalian facând parte dintr-un circuit inhibitor
care modulează în manieră opusă integrarea informaţiilor excitatorii provenite din nucleul
bazolateral amigdalian precum şi din cortex. În acest fel, cele două neuropeptide reglează
răspunsurile vegetative, endocrine şi comportamentale specifice fricii, răspunsuri declanşate de
către nucleul central amigdalian. Astfel se explică diminuarea prudenţei care se manifestă făţă de
persoanele de care suntem ataşaţi. Studiile au arătat că administrarea unei forme sintetice de
oxitocină (Syntocinon) creşte performanţa oamenilor de a recunoaşte şi denumi expresii faciale
emoţionale (ruşine, teamă sau surpriză) „citite” în fotografii care prezintă doar ochi de persoane
(Domes şi colab., 2007). Oxitocina este un hormon (neuropeptidă) compus din 9 aminoacizi,
produs de către celulele magnocelulare din nucleii supraoptic şi paraventricular hipotalamici.
Alături de vasopresină (hormon cu structură similară) joacă un rol important în ataşament,
comportamente afiliative, formarea de cupluri, comportament matern, sexual şi stress de
separare. Ea favorizează memoria socială – abilitatea de a recunoaşte o persoană nou cunoscută
şi încrederea pe care o acordăm unei persoane, dar reglează şi răspunsul creierului la stimuli
ameninţători (Domes şi colab., 2007).

5.3. Nefamiliarul perceput ca aversiv

La toate vertebratele (peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere) emisfera dreaptă este
mai sensibilă la stimuli care induc emoţii negative, precum percepţia unui prădător. La fel, atât la
maimuţe cât şi la oameni – aşa cum am văzut – emisfera dreaptă mediază răspunsuri de evitare
comportamentală. De asemenea, ea găzduieşte sistemul atenţional care reorientează atenţia ca
răspuns la stimuli neaşteptaţi sau foarte relevanţi – reflexul de orientare. În schimb, emisfera
stângă are rol în declanşarea rutinelor comportamentale – un rol complementar la rolul celei
drepte de răspuns la urgenţe sau ameninţări. Noile specializări se dezvoltă deasupra celor vechi –
proces numit encefalizare. Specializarea iniţială a emisferei drepte în recunoaşterea speciilor – o
deprindere fundamentală în depistarea unui prădător – a evoluat în capacitatea de a recunoaşte
feţe în cadrul unei specii, precum şi recunoaşterea informaţiei afective conţinută în acea faţă.
Afinitatea emisferei stângi pentru rutine a evoluat în dominanţa mâinii drepte pe care o găsim şi
la oameni şi la maimuţe.
Oamenii care prezintă asimetrie EEG frontală dreaptă (adică o activitate mai accentuată a
lobului frontal drept în stare de repaus) au tendinţa de a eticheta ca fiind mai traumatizante
secvenţe video ce prezintă evenimente neplăcute (Fox, Henderson şi Marshall, 2001) şi au
scoruri mai ridicate la chestionarele ce măsoară timiditatea (Schmidt, 1999), iar copiii care în
primul an de viaţă sunt foarte deranjaţi de stimuli noi răspunzând prin plâns şi inhibiţie
comportamentală, de asemenea au asimetrie EEG frontală dreaptă (Fox, Henderson şi Marshall,
2001).
În general creierul are o aşa-numită “tendinţă spre negativ”, adică prezintă un răspuns
mai puternic şi mai rapid la stimuli negativi. Potenţialul N200 măsurat prin ERPs prezintă la
oamenii normali o amplitudine mai ridicată şi o latenţă mai scăzută măsurate în zonele
temporale, centrale şi frontale ale creierului la prezentarea unor imagini negative, comparativ cu
cele neutre sau pozitive. Cortexul prefrontal drept prezintă o latenţă scăzută (120-160 ms) în mod
selectiv pentru stimulii aversivi de tip feţe speriate, furioase, sau imagini aversive. Atunci când
privim cuvinte cu valoare tabu (de exemplu cele legate de practici sexuale), cuvinte cu valoare
plăcută sau cu valoare neutră, apar diferenţe în undele cerebrale, cuvintele tabu declanşând cele
mai puternice unde în zona fronto-centrală. Ele evocă un potenţial negativ timpuriu N200 în zona
temporală posterioară stângă la 280 ms de la apariţia cuvântului. La 400 ms de la apariţie în
zonele fronto-centrale ale creierului apare o delimitare între cuvintele neutre şi cele emoţionale,
cele din urmă evocând un potenţial târziu P300b mai puternic (Halgren şi Marinkovic, 1995).
Deci procesarea începe în zonele occipitale implicate în procesare vizuală, ajunge în cele
limbice şi se termină în cele frontale. Vizionarea de imagini aversive creşte cuplarea dintre cele
două amigdale, precum şi dintre sulcusul temporal superior drept (aria 40) şi cortexul frontal
median drept (Lane şi colab., 2005). Informaţia senzorială ajunge la amigdală atât printr-un
circuit direct talamo-amigdalian cât şi printr-unul mai lung talamo – cortico – amigdalian,
nucleul bazolateral al amigdalei procesând foarte rapid valoarea emoţională a informaţiei
(LeDoux, 1994a). Amigdala este cuplată cu zona periapeductului cenuşiu (PAG), acesta
activându-se atunci când sunt procesaţi stimuli foarte aversivi, prezenţi sau aflaţi la mică
distanţă. PAG conduce la declanşarea de răspunsuri „fugă sau luptă”. În schimb, atunci când
procesăm stimuli aversivi distali sau cu valoare aversivă incertă este implicată zona
ventromediană prefrontală (Mobbs şi colab., 2007). Disfuncţii ale PAG sunt asociate cu panică în
timp ce disfuncţii ale zonei ventromediane prefrontale sunt asociate cu anxietate (Mobbs şi
colab., 2007). Feţele speriate sunt percepute alături de amigdala bazolaterală, de sulcusul
temporal superior (aria 40), cortexul cingulat posterior (aria 31), zona ventromediană prefrontală,
girusul prefrontal inferior drept/cortex insular anterior (ariile 45, 47, 12)(Narumoto şi colab.,
2001; Adolphs, 2002; Pessoa şi colab., 2002; Pessoa şi Padmala, 2005). În această situaţie (a
feţelor speriate) s-a observat o creştere a conectivităţii între amigdala dreaptă, nucleii pulvinari
talamici şi coliculul superior din mezencefal, acesta reprezentând traiectul de procesare
subcorticală a informaţiei emoţionale vizuale aversive (Morris, Ohman şi Dolan, 1999). În cazul
informaţiei auditive aversive este vorba de un circuit talamo (nucleii geniculaţi mediani) –
colicularo (coliculul inferior) – amigdalian (Marsh şi colab., 2002). După expunerea la feţe
umane cu expresie speriată, zonele frontale ventrale drepte (aria 47) şi cortexul cingulat anterior
(ariile 32 şi 24) drept au rol în modularea răspunsului amigdalian. Această interacţiune
furnizează un mecanism prin care putem controla şi direcţiona răspunsurile emoţionale prin
etichetare conştientă şi evaluarea experienţei emoţionale. Dereglări în cadrul acestui mecanism
pot contribui la simptome specifice tulburărilor emoţionale precum panica, fobia, anxietatea sau
stresul posttraumatic (Hariri şi colab., 2003). Feţele furioase sunt procesate de către amigdala
bazolaterală si cortexul temporal superior (Hofman şi colab., 2006).

5.4. Rolul serotoninei în structurarea circuitelor creierului de procesare a stimulilor

nefamiliari, ambigui şi aversivi

Serotonina este un modulator fundamental al circuitelor cortico-limbice care susţin

emoţiile. Efectul modulator ale acesteia este mediat, în principal, de către receptorii 5-HT1A şi
5-HT2A, care produc efecte postsinaptice inhibitorii (primul) şi excitatorii (al doilea). Prin aceşti
receptori, cortexul cingulat subgenual controlează activitatea amigdalei (Fisher şi colab., 2005).
Studiile făcute pe şoareci care aveau blocat transportorul serotoninei au indicat că aceştia
prezentau o densitate mai redusă a receptorilor serotoninei 5-HT1A în amigdală, hipotalamus şi
rafeul dorsal (locul de secreţie a serotoniei. De asemenea, aceşti şoareci ajunşi la maturitate
prezentau comportamente emoţionale anormale. Receptorul 5-HTR2A are funcţia de a modula
„anxietatea de conflict”, prin intermediul său cortexul exercitându-şi influenţa descendentă
asupra procesării stimulilor noi, nefamiliari, precum şi a ameninţării şi riscului. Aceşti receptori
sunt exprimaţi în special în cortex, corpii striaţi ventrali, hipocamp şi amigdală (Weisstaub şi
colab., 2006).
Studiile de la finele anilor ’90 au arătat că inputurile senzorialee către amigdala
bazolaterală sunt modulate de către serotonină prin intermediul activării interneuronilor GABA
care conţin receptori ai serotoninei. Serotonina are efect asupra celulelor GABAergice prin
intermediul receptorilor 5-HT2 (Benes, 2001). Această modulare are efect asupra fluxului
informaţional condus prin amigdală, influenţând abilitatea amigdalei de a controla răspunsurile
vegetative, endocrine şi comportamentale declanşate de către stimulii ameninţători (Stutzmann şi
LeDoux, 1999). Stimulii care cresc nivelul de serotonină din amigdală activează receptorii
serotonergici de pe interneuronii GABA, facilitând eliberarea de GABA în neuronii din amigdala
bazolaterală. O funcţionare serotonergică scăzută ar putea conduce la o modulare GABAergică
deficitară a aferenţelor excitatorii glutamatergice, probabil permiţând stimulilor inofensivi să fie
procesaţi de către amigdala bazolaterală ca fiind evenimente emoţionale (Stutzmann şi LeDoux,
1999). Ca rezultat, aceşti şoareci au tendinţa de a interpreta orice situaţie ambiguă ca fiind
ameninţătoare şi a răspunde în consecinţă. Studiul lui Stutzmann şi LeDoux s-a realizat pe
receptori de tip 5-HT2 şi 5-HT3. Ori studiile imagistice au evidenţiat o mai puternică activare a
amigdalei drepte la prezentarea de stimuli sociali la persoanele adulte normale care prezentau
polimorfismul C178T în regiunea reglatoare a genei ce encodează receptorul 5-HT3A al
serotoninei (Iidaka şi colab., 2005), precum şi la cei cu mutaţii ale genei care sintetizează
receptorul 5-HT2C. Şoarecii cu ştergerea completă a genei receptorului 5-HT2A nu mai prezintă
comportamentul tipic de evitare a braţelor deschise, luminate ale unui labirint, precum şi de
reticenţă a hrănirii într-un mediu nefamiliar (Weisstaub şi colab., 2006).
Proteina transportoare a serotoninei are rolul de a mobiliza transmiţătorul eliberat din
veziculele terminale ale neuronului presinaptic, a-l transporta în sinapsă, iar apoi a-l recapta şi a-l
reincorpora în vezicule. Persoanele care prezintă două copii ale alelei scurte a genei SLC6A4
care produce proteina transportoare a serotoninei ȋn sinapsă, prezintă o activitate crescută a
amigdalei bazolaterale drepte precum şi a zonei ventromediane prefrontale drepte cu care aceasta
este cuplată, în situaţia prezentării unor imagini aversive, indicând o creştere a procesării
emoţionale a stimulilor aversivi (Heinz şi colab., 2005). Oamenii care prezintă acest polimorfism
au un volum mai redus de substanţă cenuşie în cortexul limbic şi amigdală, precum şi în cortexul
cingulat subgenual şi rostral. De asemenea, ei prezintă o mai slabă cuplare interneuronală între
amigdală şi cortexul subgenual (în special) dar şi cel rostral atunci când procesează feţe speriate
(Pezawas şi colab., 2005). Zona subgenuală (aria 25) prezintă la om cea mai mare densitate de
neuroni serotonergici şi este o zonă ce primeşte proiecţii numeroase de la amigdală.
Faptul că polimorfismul menţionat are impact structural asupra acestor zone, este
congruent cu datele care demonstrează rolul serotoninei în dezvoltarea corticală, aceasta
modelând circuitele neuronale prin reglarea plasticităţii sinaptice şi reglarea activităţii neuronilor
serotonergici precum şi a celor non-serotonergici. Neuronii serotonergici sunt printre primii
neuroni generaţi şi chiar neuronii non-serotonergici pot ocazional exprima transportorul
serotoninei (5-HTT) în cortexul cingulat. Acest pattern de exprimare a neuronilor non-
serotonergici, în cadrul unei anume ferestre temporale, se presupune că ar sta la baza formării şi
reglării patternurilor de conectare interneuronală, posibil prin reglarea sinapsogenezei. La
naştere, proiecţiile serotonergice către cortexul senzorial sunt prezente mai ales în straturile IV,
V şi VI ale creierului (Benes, 2001). Serotonina influenţează plasticitatea în neocortexul aflat în
dezvoltare prin influenţa trofică pe care o are asupra fibrelor talamo-corticale (Benes, 2001). La
şoareci există o perioadă între ziua a 5-a postnatală şi ziua 21 când receptorii 5-HT1A din
hipocamp şi cortex sunt esenţiali în stabilirea unui răspuns normal la stimuli stresanţi, iar
blocarea lor în această perioadă conduce la comportamente anxioase (Gross şi colab., 2002).
Şoarecii care au oprită gena care produce receptorul 5-HT1A au o tendinţă de a procesa stimulii
ambigui drept aversivi, acest lucru fiind declanşat de anormalităţi în circuitele hipocampale
(Tsetsenis şi colab., 2007). Studiile realizate pe oameni adulţi sănătoşi au relavat faptul că până
la 44% din variabilitatea privind gradul de reactivitate al amigdalei este determinat de către
densitatea receptorilor 5-HT1A. O capacitate redusă a reglării eliberării serotoninei prin
mecanismul de feedback negativ este asociată cu o reactivitate crescută a amigdalei (Fisher şi
colab., 2006).
 5.5. Componenta genetică a inhibiţiei comportamentale

Studiile genetice au arătat că indivizii adulţi care prezintă una sau două copii ale alelei
scurte a genei (SLC6A4) a transportorului serotoninei (5-HTT), polimorfism asociat cu o
exprimare redusă a genei respective, prezintă o activare mai puternică a amigdalei în prezenţa
unor feţe umane cu expresie de frică. Aceşti oameni prezintă o activare amigdaliană mai
puternică atât la procesarea uneor feţe speriate sau furioase, dar şi a imaginilor aversive în
general, a cuvintelor negative, iar în cazul celor cu fobie socială – după un discurs public (Canli
şi Lesch, 2007).
Gena SLC6A4 (sau SERT) este situată pe cromozomul 17q11.2 şi este alcătuită din 14
exoni ce encodează o proteină compusă din 630 de aminoacizi. Activitatea transcripţională a
genei este modulată de un element repetitiv de lungime variabilă din regiunea 5’ localizat ~1,4kb
mai sus de locul de start al transcripţiei, numită regiunea polimorfismelor relaţionate cu gena 5-
HTT (sau 5-HTTLPR). 5-HTTLPR este prezentă doar la oameni şi la primate iar alelele sale sunt
cel mai frecvent compuse din elemente care se repetă de 14 (sau alela scurtă) şi de 16 ori (sau
alela lungă). Populaţia nord-americană prezintă în proporţie de 57% alela lungă şi 43% alela
scurtă. Aceste alele conduc la diferenţe în ARN-ul mesager şi densitatea proteinei transportoare,
precum şi în recaptarea serotoninei, alela scurtă fiind asociată cu o exprimare mai scăzută a genei
SERT (Murphy şi colab., 2004).
S-a observat o mai puternică activare la prezentarea de stimuli sociali la nivelul amigdalei
drepte (dar şi a cortexului prefrontal median şi dorsomedian) la persoanele adulte normale care
prezentau polimorfismul C178T în regiunea reglatoare a genei ce encodează receptorul 5-HT3A
al serotoninei (Iidaka şi colab., 2005), precum şi mutaţii ale genei care sintetizează receptorul 5-
HT2C (Bonasera, Schenk şi Tecott, 2005). Alela TT (deci mutaţia completă a polimorfismului
T102C) a genei care produce receptorul 5-HT2A este asociată cu o activitate mai redusă a
serotoninei în cortexul prefrontal şi conduce la ataşament evitativ, distanţare emoţională într-o
relaţie, discomfort faţă de apropiere interpersonală, deschidere şi interdependenţă, persoanele
respective fiind etichetate ca fiind mai puţin agreabile.
Alte studii realizate pe copii de 12 luni au arătat că aceia care prezentau combinaţia de
polimorfism 5-HTTLPR s/s (adică două copii ale alelei scurte a genei transportorului
serotoninei) şi polimorfism al alelei DRD4-7R al genei ce encodează receptorul D4 al
dopaminei, prezintă o puternică reacţie de frică la apropierea unei persoane străine, refuză
interacţiunea cu aceasta multă vreme, habituarea fiind îndelungată, prin comparaţie cu cei care
au acelaşi polimorfism al dopaminei (DRD4-7R) dar varianta lungă a alelei genei transportorului
serotoninei (5-HTTLPR l/l). Aceşti copii nu prezintă nici măcar reacţie de precauţie la apropierea
unui străin, reacţie socotită normativă între 9 şi 18 luni (Lakatos şi colab., 2003). Alela scurtă a
mai fost asociată cu unele trăsături de personalitate precum anxietate, neuroticism,
comportament evitativ, condiţionare aversivă şi răspuns cardiovascular exagerat la stimuli
stresanţi, tulburări de somn şi durere cronică (Murphy şi colab., 2004). Nici una dintre genele
studiate până acum nu s-a descoperit a fi răspunzătoare în aşa mare măsură precum SERT în
etiologia neuroticismului, tulburărilor anxioase şi depresive (Holden, 2008).
Alela 5-HTTLPR s/s a (numită şi SERT) fost găsită ca fiind asociată cu tulburarea
bipolară, depresia majoră, depresia recurentă, tentative de suicid, tulburarea psihoafectivă şi
depresia psihotică (Caspi şi colab., 2003; Murphy şi colab., 2004), dar studii ulterioare au
evidenţiat că la aceste simptome ajung doar acei purtători ai alelei care în copilărie au fost
crescuţi într-un mediu social stresant, au crescut fără părinţi sau care au fost abuzaţi (Kaufman şi
colab., 2004). Studiile au arătat că 43% dintre purtătorii mutaţiei complete expuşi la evenimente
stresante de viaţă dezvoltă episoade depresive majore, mai mult decât dublu comparativ cu cei
care au varianta 5-HTTLPR l/l (Holden, 2008). Deci, nu este vorba de o “genă a depresiei” ci o
modificare genetică ce modulează răspunsul serotonergic la stres (Murphy şi colab., 2004).
Expunerea şoarecilor imediat după naştere la manipulare, stimuli noi sau stresori naturali
activează axa HPA (hipotalamus - glanda pituitară – hipofiză) care secretă cortizolul. Proteina
transportoare 5-HTT mediază răspunsul la stress al axei HPA. Şoarecii cu polimorfismul 5-
HTTLPR s/s şi s/l (mutaţia incompletă) crescuţi într-un mediu stresant au o secretie de cortizol şi
de noradrenalină mai crescute decât cei cu alela l/l (Murphy şi colab., 2004; Caspi şi Moffitt,
2006).
De asemenea, alte studii au evidenţiat faptul că indivizii adulţi sănătoşi care prezintă
combinaţia polimorfismului 5-HTTLPR s/s cu alela met158 a genei COMT, prezintă o activare
amigdaliană bilaterală mai puternică la expunerea unor stimuli vizuali aversivi. Gena COMT
(Catecol-O-Metiltransferaza) este localizată pe cromozomul 22q11 şi metabolizează dopamina
eliberată în sinapsă împreună cu MAO (mono amino oxidaza). O modificare la codonul 158 a
genei COMT, conduce la substituirea Valinei cu Metionina şi afectează durata rămânerii
dopaminei la nivelul sinapsei deci şi a efectelor acesteia asupra receptorilor neuronilor
postsinaptici. Indivizii care au alela met cu mutaţia completă (met/met), la expunerea la feţe
speriate sau furioase, prezintă o cuplare mai puternică a neuronilor ce leagă sistemul limbic
(amigdală şi hipocamp) de orbitofrontalul lateral. La aceşti oameni, activarea amigdaliană
corelează cu tendinţa subiectivă de a evita feţele speriate sau furioase. Alte studii au arătat că
oamenii care prezintă combinaţia 5-HTTLPR s/s cu COMT met158 prezintă o activare mai
puternică în ambele amigdale, hipocamp şi girusul cingulat, la expunerea la stimuli aversivi, iar
acest genotip explică până la 42% din variaţiile de funcţionare ale acestui circuit neuronal
(Smolka şi colab., 2005). Oamenii care prezintă polimorfismul COMT met (deci o activitate mai
scăzută a genei şi o catabolizare mai redusă a dopaminei şi noradrenalinei) au un răspuns
neuronal mai puternic la stimuli aversivi, iar această procesare corelează pozitiv cu numărul de
alele met 158 în sistemul limbic (amigdala dreaptă, hipocampul stâng, talamusul drept), cortexul
prefrontal cu care este conectat acesta (ventrolateralul prefrontal bilateral, dorsolateralul
prefrontal drept) şi lobulul parietal inferior stâng (7/40)(Smolka şi colab., 2005). Acest genotip
explică până la 38% din variaţiile inter-individuale în răspunsul la stimuli neplăcuţi (Smolka şi
colab., 2005).
Şi alte polimorfisme au impact asupra serotoninei. Studiile realizate pe bărbaţii tribului
Maori din Noua Zeeelandă au arătat că posesorii unei mutaţii a genei MAO-A care conduce la o
exprimare mai slabă a genei şi astfel influenţează descompunerea serotoninei prezintă o activare
mai puternică a amigdalei la prezentarea de feţe speriate, sugerând faptul că acest polimorfism
induce o creştere a sensibilităţii amigdalei faţă de stimuli emoţionali şi o tendinţă de a acţiona
impulsiv (Holden, 2008).
Variaţii genetice ale genei TPH2 (gena tryptofan hidroxilazei) – precum TPH2 G(-844)T
alela T – sunt asociate cu o activitate anormală a enzimei care sintetizează serotonina din
triptofan, şi cu un risc crescut de a dezvolta tulburări emoţionale (Brown şi colab.,2005). Enzima
TPH, alături de transportorul dopaminei (DAT) şi de dehidrogenaza aldehidică (ALDH1),
influenţează activitatea amigdalei şi conduc la tendinţa acesteia până la vârsta de 8 zile (la
şoareci) de a realiza preferinţe şi faţă de stimuli care sunt asociaţi cu aversivitate, fenomen care
ar explica fenomenele de ataşament paradoxal, în care copiii rămân ataşaţi de părinţii care i-au
abuzat la vârste precoce (Barr şi colab., 2005).
 5.6. Mecanisme epigenetice care setează răspunsul la stres

Însă nu doar genele ne pot predispune la stres, ci şi factorii de mediu, aşa cum se
cunoaşte foarte bine. Studiile longitudinale au arătat că atât răspunsul corticosteroid cât şi cel
dopaminergic la stress la omul adult sunt relaţionate cu grija parentală din copilărie, grijă
percepută subiectiv de către aceştia. Experienţele aversive precoce, din primul an de viaţă, s-a
dovedit că inhibă plasticitatea creierului prin creşterea sensibilităţii la glucocorticoizi,
diminuându-se astfel abilitatea girusului dentat al hipocampului de a răspunde la stress (Mirescu,
Peters şi Gould, 2004). Şobolanii adulţi care au fost separati de mame în primele zile de viaţă au
mai puţini transportori ai dopaminei (DAT) în corpii striaţi ventrali (nucleu accumbens). Acest
deficit conduce la aceste animale la un răspuns dopaminergic crescut şi mai persistent in condiţii
de stress. Similar, oamenii adulţi care raportează relaţii familiale sărace au o secreţie de
dopamină mai crescută la expunerea la stresori în condiţii de laborator (Pruessner şi colab.,
2004). Studiile realizate pe şobolani au evidenţiat faptul că abuzul la vârste precoce (între ziua 8
şi 12 postpartum) induce deficite în comportamentul social vizibile chiar şi în această perioadă
imediat de după naştere. Totuşi, simptomele de depresie se observă doar la adolescenţă. Aceste
simptome corelează cu o activitate mai crescută a amigdalei ca răspuns la forced swim test. Deci
comportamentul social deficitar din primul an de viaţă poate fi o cauză a psihopatologiei
ulterioare (Raineki şi colab., 2012).
Există la şoareci o perioadă între ziua a 5-a postnatală şi ziua 21 când receptorii 5-HT1A
din hipocamp şi cortex sunt esenţiali în stabilirea unui răspuns normal la stimuli stresanţi, iar
blocarea lor în această perioadă conduce la comportamente anxioase (Gross şi colab., 2002).
Şoarecii care au oprită gena care produce receptorul 5-HT1A a serotoninei au o tendinţă de a
procesa stimulii ambigui drept aversivi, acest lucru fiind declanşat de anormalităţi în circuitele
hipocampale (Tsetsenis şi colab., 2007). Studiile realizate pe oameni adulţi sănătoşi au relevat
faptul că până la 44% din variabilitatea privind gradul de reactivitate al amigdalei este determinat
de către densitatea receptorilor 5-HT1A. O capacitate redusă a reglării eliberării serotoninei prin
mecanismul de feedback negativ este asociată cu o reactivitate crescută a amigdalei (Fisher şi
colab., 2006). De asemenea, şoarecii care au blocat transportorul serotoninei prezintă o densitate
mai redusă a receptorilor serotoninei 5-HT1A în amigdală (Li şi colab., 2004). Aceşti şoareci
ajunşi la maturitate prezentau comportamente emoţionale anormale (Ansorge şi colab., 2004).
Serotonina are un rol important în reglarea neurogenezei adulte, ea exercitând un efect
pozitiv mediat de receptorul 5-HT1A. Antidepresivele îşi exercită efectele şi prin creşterea
neurogenezei în hipocamp acţionând şi asupra receptorului 5-HT2C (Sahay şi Hen, 2007) prin
acest mecanism având loc supravieţuirea şi diferenţierea noilor neuroni de tip adult (Nakagawa şi
colab., 2002).
Stresorii din mediu alterează controlul epigenetic şi asupra transcripţiei genei
transportorului serotoninei conducând la afectări de durată ale circuitelor menţionate şi a
rezistenţei la stress (Canli şi Lesch, 2007). În hipocamp, separarea de mamă induce modificări în
dendritele neuronilor piramidali prin inervaţia serotonergică (Poeggel şi colab., 2003). S-a
stabilit că finalul celei de a doua săptămâni postnatale şi începutul celei de a treia sunt critice, de
modul în care funcţionează transportorul serotoninei 5-HTT şi receptorul 5-HT1A în zona CA1
hipocampală în această fereastră de dezvoltare depinzȃnd răspunsul la mediu nou şi
comportamentul explorator în această situaţie, comportamente esenţiale în viaţa adultă. De
asemenea, interneuronii GABA îşi stabilesc patternul matur de conectivitate în zonele CA1 şi
CA3 hipocampale (Leonardo şi Hen, 2008).
În plus, canalele de potasiu (care sunt fundamentale pentru funcţionarea interneuronilor
GABA) apar la şobolani în prima săptămână postnatală şi ajung la nivelul matur în ziua 21.
Vârful activităţii exploratorii este între zilele 20 şi 30 postnatale, având un declin după ziua 45,
ceea ce coincide cu vârful activităţii serotonergice în creier dar şi cu maturizarea hipocampului.
De asemenea, habituarea la nou nu are loc în ziua 15 dar apare în ziua 20. Deci răspunsul anxios
la nefamiliar se maturizează între ziua 15 şi ziua 20. Ca şi paralelă cu dezvoltarea umană, copiii
încep să arate frică faţă de străini între 7 şi 9 luni, iar deja la 2 ani stabilesc un pattern de răspuns
comportamental la nefamiliar numit inhibiţie comportamentală care rămâne stabil şi prezice
riscul de tulburări anxioase. Aceste ferestre critice de dezvoltare, caracterizate printr-o ridicată
plasticitate, reprezintă perioade de dezvoltare cu impact pe termen lung. De asemenea, prezenţa
lor arată că expunerea la aceleaşi influenţe de mediu la diferite momente de timp, are consecinţe
dramatic diferite (Leonardo şi Hen, 2008).
Expunerea la experienţe stresante scade numărul de noi neuroni în girusul dentat, alterând
proliferarea celulelor precursoare granulare din girusul dentat. Stresul apărut în perioada de
creştere poate altera permanent producerea de noi neuroni, acest efect continuând şi în perioada
adultă. Activarea de către stress a axei HPA scade producerea de noi neuroni în girusul dentat
datorită efectului glucocorticoizilor – precum cortizolul (Gould şi Gross, 2002). Studiile realizate
pe animale de laborator, precum cele ale lui Poeggel şi colab. (2003), au evidenţiat modificări ale
neuronilor şi dendritelor în cortexul cingulat anterior, hipocamp şi amigdala mediană la şoareci
după separări repetate parentale la vârsta de 3 săptămâni. Astfel, ei au găsit o creştere a densităţii
dendritelor la neuronii piramidali din zona CA1 hipocampală, şi reducerea semnificativă a
densităţii terminaţiilor nervoase în celulele granulare din girusul dentat şi a dendritelor din
nucleul median al amigdalei (nucleul median este implicat în memoria socială şi ataşament).
Separarea maternă în copilărie este asociată cu o creştere a densităţii terminaţiilor nervoase în
celulele granulare din girusul dentat observată la şoarecii adulţi, iar stresul acut sau cronic
alterează densitatea terminaţiilor nervoase ale neuronilor piramidali hipocapali (CA1 şi CA3) la
şoarecii adulţi. Zona limbică a cortexului cingulat anterior (subgenuală la om) prezintă cele mai
puternice modificări sinaptice ca urmare a separărilor parentale repetate, în timp ce alte zone
limbice cum ar fi hipocampul şi amigdala prezintă efecte mai subtile. (Poeggel şi colab., 2003)
De asemenea, aceste modificări din timpul perioadei de stress conduc la o scădere a activităţii
metabolice din cingulatul anterior dorsal şi din hipocamp, iar eliberarea de hormoni,
neurotransmiţători (adrenalină, noradrenalină, dopamină şi glutamat), factori de creştere (BDNF)
şi inducţia unor gene and sau factori de transcripţie (cum sunt cele din familiile fos şi Jun) pot fi
parte din maşinăria moleculară ce induce modificările sinaptice menţionate (Poeggel şi colab.,
2003).
Într-un studiu longitudinal, Burghy şi colab. (2012) au descoperit că, în cazul fetelor, un
stres mai puternic în primul an de viaţă prezice un nivel mai crescut de cortizol la 4,5 ani, care la
rândul lui prezice o mai slabă conectivitate în stare de repaus între amigdală şi ventro-medianul
prefrontal la 18 ani. La fete, conectivitatea funcţională în stare de repaus este invers corelată cu
simptomele de anxietate şi corelează pozitiv cu simptomele de depresie, sugerând căi de
dezvoltare diferite pornind de la nivelul crescut de cortizol din copilărie la conectivitatea
amigdală-ventromedianul prefrontal şi de aici la anxietate şi depresie (Burghy şi colab., 2012).
Aceste rezultate demonstrează că experienţele stresante repetate alterează echilibrul
inputurilor sinaptice excitatorii în neuronii piramidali din sistemul limbic şi formaţiunilor
paralimbice. Asemenea modulări induse de către stress pot influenţa viaţa emoţională şi
psihosocială ulterioară. Factorii din mediu care apar la vârste precoce pot modifica structura
cromatinei şi altera astfel exprimarea unor gene la vârsta adultă, în felul acesta genomul
reacţionând la experienţe. La animale, o creştere a activării HPA şi a răspunsului la stimuli noi
sunt asociate cu expresia alterată a genei care encodează CRH şi receptorii glucocorticoizilor
(GR). Răspunsul crescut al HPA este probabil mediat de o sensibilitate la feedback redusă faţă de
corticosteronul sangvin, sensibilitate rezultată din densităţi mai reduse ale receptorilor
glucocorticoizilor din hipocamp (Pruessner şi colab., 2004). Implicaţiile sunt răspunsul la stress
mediat de aceşti receptori care este fixat epigenetic la nivelul transcripţiei genei respective (Bird,
2007).
Stresul social (atacurile şi înfrângerile repetate) alterează reglarea ADN-ului de către
BDNF. La nivel comportamental, aceste modificări conduc la evitare socială, sunt prezente 4
săptămâni după încetarea stresului şi nu sunt inversate de către antidepresive, indicând faptul că
stresul cronic induce o represie de lungă durată a genei BDNF (Tsankova şi colab., 2007).
Dacă stresul s-a dovedit a influenţa in mod epigenetic structura creierului şi reversul
situaţiei este valabil. Aşa cum absenţa unei griji adecvate duce la o metilare mai redusă a
promoterului acestei gene în hipocamp, rezultând o hiperexpresie a acestor receptori în viaţa
adultă (Tsankova şi colab., 2007 ; Bird, 2007), studiile pe şobolani au arătat că grija maternă –
linsul, groomingul – alterează metilarea AND-ului genei GR1 care codează receptorii
glucocorticoizilor (GR). Acest tip de comportament conduce la o anxietate mai scăzută a puilor,
un răspuns mai redus al corticosteronului la stress, şi un comportament maternal mai adecvat în
viaţa lor adultă (Levenson şi Sweatt, 2005). Expunerea şoarecilor imediat după naştere la
manipulare, stimuli noi sau stresori naturali activează axa HPA. Dar, se ştie că această activare a
axei HPA este modulată de comportamentul mamei a cărei prezenţă sau contact facilitează
calmarea şi recuperarea după stress, ea acţionând ca şi un atenuator al axei HPA, în schimb dacă
intervenţia ei se amână, se potenţează activarea HPA. Creşterea şoarecilor normali în condiţiile
de expunere + calmare de către mamă conduce la modificări neuro-hormonale şi
comportamentale: aceştia manifestă o reactivitate redusă faţă de spaţii deschise sau luminoase,
un nivel mai scăzut de cortizol, un efect de control mai pronunţat al hipocampului asupra
secreţiei axei HPA, o creştere a dominanţei şi competitivităţii pentru hrană chiar în mediu ostil
(Tang şi colab., 2006). Se ştie că animalele care adoptă strategii de răspuns activ la stres au
niveluri mai scăzute de cortizol, iar cele care adoptă strategii pasive, niveluri mai ridicate (Feder,
Nestler şi Charney, 2009). Expunerea timp de 2 săptămȃni la un stresor moderat induce o
reducere a activităţii neuronilor dopaminergici din VTA care proiectează in corpii striaţi ventrali,
atenuȃnd răspunsul la un stresor major acut aplicat ulterior (Valenti, Gill şi Grace, 2012).

5.7. Concluzii

Deci, putem concluziona că acei copii care în situatia confruntării cu persoane

nefamiliare se manifestă prin oprire din activitate, printr-o latenţă lungă a comportamentului de
abordare sau prin evitare activă, prin tăcere sau comportament vocal diminuat şi prin apropierea
de persoanele familiare, în special de mamă, copii etichetaţi ca fiind „timizi”, acest mod de a
reacţiona nu este expresia unei „trăsături temperamentale” ci a unei „trăsături perceptuale”.
Surprinzător sau nu, acest tip de reacţii este declanşat de disfuncţii genetice ale sistemelor de
percepţie ale feţelor nefamilare şi ale expresiilor faciale de frică şi furie, adică are caracteristicile
unei „tulburări perceptive”.
Este cunoscut şi demonstrat în mod repetat că în cazul folosirii chestionarelor ce privesc
dimensiuni temperamentale există doar o slabă sau moderată corelaţie între evaluările părinţilor
şi cele ale observatorilor profesionişti. Lakatos şi colab. (2003) studiind efectul polimorfismelor
DRD4-7R şi 5-HTTLPR s/s asupra inhibiţiei comportamentale au observat că nici una dintre
observaţiile de laborator ce foloseau tehnica Strange Situation nu corela cu rapoartele mamelor la
scala Distress and Latency to Approach Sudden and Novel Stimuli. De asemenea, Rothbart, în
1988, atunci când a comparat scalele de observaţie comportamentală IBQ completate de către
părinţi cu observaţiile de laborator privind răspunsul la stimuli noi a copiilor de până la un an, nu
a găsit nici o corelaţie între evaluările părinţilor şi latenţa la apropierea de o jucărie nouă sau
apucarea unei jucării zgomotoase observate ȋn laborator. La fel, Goldsmith şi colab. (1999) au
relevat un fapt similar: reacţia copiilor de 9 luni la apropierea unui străin şi contactul fizic cu
acesta corela foarte slab cu rapoartele mamelor privind stresul faţă de stimuli noi (după Lakatos
şi colab., 2003). Una dintre căile care ar trebui urmate pe viitor este de a furniza părinţilor date
privind ce anume este relevant de observat în comportamentul copiilor pentru identificarea
trăsăturilor cu risc pentru o dezvoltare ulterioară ne-armonioasă.
Termenul de “neuroprogresie” se referӑ la restructurӑri cumulative ale sistemului nervos
care la rȃndul lor mediazӑ apariţia şi persistenţa bolilor psihiatrice. Acest proces este cauzat de
dereglӑri ȋn moleculele inflamatoare, ȋn factorii de creştere, stresul oxidativ şi reglarea energiei
celulelor (Cȋrneci, 2014). Atȃt depresia cȃt şi tulburarea bipolarӑ sunt mai frecvente la oamenii
care au avut parte de evenimente traumatice timpurii. Acest lucru se explicӑ prin faptul cӑ aceste
evenimente seteazӑ viitorul rӑspuns fiziologic şi neuronal la stres, declanşeazӑ o stare de
inflamaţie cronicӑ, altereazӑ mediatorii plasticitӑţii şi metabolismului energiei şi cresc uzura
organismului. Stresul din perioada timpurie a vieţii programeazӑ axa HPA sӑ inducӑ o
sensibilitate accentuatӑ şi persistentӑ a rӑspunsului neuroendocrin, vegetativ, oxidativ şi imunitar
la stress (Walker, Kim, Price, şi colab., 2014). Expunerea la stresori controlabili ȋn timpul
copilӑriei şi adolescenţei este esenţialӑ pentru dezvoltarea de strategii de adaptare/coping cum ar
fi: optimismul, dezvoltarea auto-controlului, acceptarea de responsabilitӑţi, rezolvarea de
probleme, cӑutarea de suport social şi reinterpretarea ȋntr-o luminӑ pozitivӑ a unor evenimente.
Prin contrast, strategii precum confruntarea, distanţarea, evitarea reprezintӑ factori de risc
asociaţi cu tentativele de suicid la adolescenţi. Doze mici de stres pot conduce la creşterea
duratei de viaţӑ a celulelor. Astfel, stresorii de scurtӑ duratӑ şi controlabili produc ȋntӑrirea
celulei, proces numit “hormesis” (Epel, 2009). Ȋn plus, biomarkerii neuroprogresiei precum
inflamaţia, stresul oxidativ şi reducerea factorilor de creştere se ştie cӑ pot fi controlaţi prin dietӑ,
somn, lipsa fumatului şi exerciţiul fizic (Walker, Kim, Price, şi colab., 2014).

Bibliografie obligatorie:

1. Adolphs, R. Cognitive neuroscience of human social behaviour. Nature Neuroscience, 4,

pp 165-178, 2003
2. Benes, F.M. The development of prefrontal cortex: the maturation of neurotransmitter
systems and their interactions. În C.A. Nelson şi M. Luciana (editori) Handbook of
developmental cognitive neuroscience. MIT Press. Cambridge, 2001
3. Berenson, C.K. Anxiety and the developing child. În C.J. Dickstein, M.B. Riba şi J.M.
Oldman (editori) Review of psychiatry Vol. 15. American Psychiatric Press. Washington
DC, 1996
4. Brothers, L. Neurophysiology of the perception of intentions by primates. În M.
Gazzaniga (editor) The cognitive neuroscience. MIT Press. Cambridge, 1995
5. Canli, T. şi Lesch, K.P. Long story short: the serotonin transporter in emotion regulation
and social cognition. Nature Neuroscience, Vol. 10 (9), pp 1103-1109, 2007
6. Caspi, A. The child is father of the man: personality continuities from childhood to
adulthood. Journal of Personality and Social Psychology, 78 (1), pp 158-172, 2000
7. Cȋrneci, D. Stresul din mintea noastră şi războiul din lumea celulelor. Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2014
8. Domes, G. şi colab., Oxytocin improves „mind-reading” in humans. Biological
Psychiatry, 61 (6), pp 731-733, 2007
9. Fox, N.A., Henderson, H.A. şi Marshall, P.J. The biology of temperament: an integrative
approach. In C.A. Nelson & M. Luciana (Eds), Handbook of developmental cognitive
neuroscience. Cambridge MA: MIT Press, 2001
10. Halgren, E. şi Marinkovic, K. Neurophysiological networks integrating human emotions.
În M. Gazzaniga (editor) The cognitive neuroscience. MIT Press. Cambridge, 1995
11. Hoffman şi colab. BOLD responses to facial expressions and gaze direction in distinct
amygdala subsystems of the macaque. Lucrare prezentată la Society for Neuroscience
Meeting, Atlanta, Georgia, 2006
12. Murphy, D.L. şi colab. Serotonin transporter: Gene, genetic disorders, and
pharmacogenetics. Molecular Interventions, 4 (3), pp 109-123, 2004
13. Rothbart, M.K. Emotional development: changes in reactivity and self-regulation. În P.
Ekman şi R.J. Davidson (editori) The nature of emotion. Fundamental questions. Oxford
Univ. Press, 1994
14. Smolka, M.N. şi colab. Additive effects of COMT and 5-HT transporter genotype on
processing of unpleasant stimuli in the limbic system. 2005 Abstract Viewer/Itinerary
Planner. Washington, DC: Society for Neuroscience, 2005
15. Stutzmann, G.E. şi LeDoux, J.E. GABAergic antagonists block the inhibitory effects of
serotonin in the lateral amygdala: A mechanism for the modulation of sensory inputs
related to fear conditioning. The Journal of Neuroscience, 19 (11), 1999
16. Tsankova, N. şi colab. Epigenetic regulation in psychiatric disorders. Nature Reviews
Neuroscience, Vol. 8, pp 355-367, 2007
17. Walker, A.J., Kim, Y., Price, J.B., şi colab. Stress, inflammation, and cellular
vulnerability during early stages of affective disorders: biomarker strategies and
 opportunities for prevention and intervention. Frontiers in Psychiatry, 5 (34), pp 1-8,
2014

Cursul 6

Ataşamentul ca şi componentă a personalităţii

Introducere.
Am văzut că modelul temperamentului propus de Rothbart arată că reactivitatea temperamentală
este organizată în concordanţă cu sistemele motivaţional-emoţionale majore ce includ: frica,
furia, afectele pozitive şi anticiparea, precum şi afilierea. Ȋn acest capitol vom vorbi despre
afiliere sau ataşament. Această componentă se situează la intersecţia dintre sistemele de
ȋnvăţare apetitivă şi sistemele creierului social pe care le vom prezenta ȋn ultimul capitol.
Diferenţa este că ataşamentul este inclus ȋn reactivitate iar restul sistemelor creierului social
sunt incluse ȋn autoreglare - componentă pe care o vom dezvolta ȋn capitolul următor.

6.1. Conceptul de “ataşament” şi primele teorii explicative

Ataşamentul este o relaţie afectivã care uneşte doi indivizi în raport cu valorizarea şi
importanţa pe care le are unul pentru celãlalt. Cu alte cuvinte, ataşamentul este expresia
comportamentalã de apropiere socio-afectivã, este expresia relaţiilor de comunicare socio-afectivã
copiladult (mamã, tatã, alte persoane semnificative). Dimensiunea afectivã a ataşamentului este
esenţialã, iar aceasta nu este specificã doar fiinţei umane. Ea a fost demonstratã şi la puii altor
specii.
Teoriile ataşamentului se divid în douã mari tendinţe:
• Teorii care considerã ataşamentul ca o relaţie socialã instinctualã;
 • Teorii care definesc ataşamentul ca o relaţie achiziţionatã, învãţatã, ca rãspuns la
îngrijirile acordate copilului de cãtre mamã sau tatã.
Concepţia lui Bowlby (1969) constituie o sintezã a acestor douã puncte de vedere.
Comportamentul de ataşament - susţine Bowlby - exprimã în prima copilãrie o funcţie de protecţie.
Ataşamentul este la fel de necesar şi de fundamental ca şi comportamentul alimentar, cu funcţia sa
de nutriţie, şi comportamentul sexual cu funcţia sa de reproducere. Ataşamentul rãspunde unei
trebuinţe primare, avînd o “motivaţie afiliativã independentã” şi se constituie ca rãspuns la modul în
care pãrinţii sau alte persoane se îngrijesc de copil. Comportamentul de ataşament devine mai
specific pe mãsura dezvoltãrii copilului, introducând o diferenţiere relaţionalã progresivã între copil
şi pãrinţi. Motivaţia afiliativã, care stã la baza socializãrii, nu este o derivare şi o evoluţie a
motivaţiei de dependenţã care caracterizeazã raporturile mamãcopil în primii ani de viaţã, ci este
vorba de un proces ce merge de la dependenţa de adulţi (de pãrinţi sau alte persoane semnificative)
spre diferenţiere şi autonomie. Ataşamentul se constituie ca rãspuns la modul în care pãrinţii se
ocupã de îngrijirea copilului sub unghiul satisfacerii trebuinţelor fiziologice şi a trebuinţei de
afectivitate. Ataşamentul devine mai specific pe mãsura dezvoltãrii copilului, introducând o
diferenţiere progresivã între copil şi pãrinţi.
Ataşamentul este “o primã construcţie a relaţiei sociale”, comportând douã dimensiuni:
• un rãspuns la solicitudinea exprimatã de pãrinţi sau alte persoane adulte, ce devin
“persoane semnificative”, când acestea satisfac trebuinţele fizice (fiziologice) ale
copilului;
• dimensiunea afectivã, pornind de la simbioza afectivã mamãcopil, ataşamentul
generând apoi noi legãturi socio-afective.

6.2. Dezvoltarea ataşamentului social primar

Dezvoltarea ataşamentului a fost studiatã printre alţii de Schaffer şi Emerson (1964), care
au observat sistematic un grup de copii scoţieni de la zero zile (din primele ore de viaţã) la 18
luni, desprinzând urmãtoarele “stadii”:
1. Stadiul “asocial” (pe care noi îl numim “relaţional-biofiziologic”), între zero sãptãmâni şi
şase sãptãmâni. În acest stadiu este foarte important alãptatul, hrãnirea copilului de cãtre mamã, şi
contactul tegumentar, ţinutul în braţe. Deşi este denumit de Schaffer şi Emerson ca “asocial”, acest
stadiu poate fi considerat “relaţional bio-fiziologic”, întrucât copilul începe treptat sã reacţioneze la
stimulii complecşi şi sã-i discrimineze, fiind atras şi preferând feţele umane, mai ales faţa mamei.
2. Stadiul ataşamentului nediscriminativ: între şase sãptãmâni şi şase/şapte luni. În aceastã
perioadã copilul preferã compania persoanelor adulte (mama, tatãl etc.) şi “protesteazã” la
îndepãrtarea acestora, fãrã discriminãri, prin plâns, ţipete, agitaţie etc.
3. Stadiul ataşamentului specific: dupã şase/şapte luni - 18 luni. Este preferatã mama, dar şi
tatãl, sau orice persoanã “semnificativã” care-l îngrijeşte pe copil. În aceastã perioadã se poate
manifesta “angoasa de la vârsta de opt luni”.
4. Stadiul ataşamentelor multiple: dupã circa 18 luni se manifestã o ierarhie a acestor
ataşamente multiple, determinate de calitatea relaţiilor socio-afective ale persoanelor din anturaj cu
copilul.
În condiţii şi în cazuri normale, ataşamentul precoce mamã-copil se instaleazã brusc, imediat
dupã naştere. În literatura de specialitate se utilizeazã termenul englez “bonding” (care semnificã
legãtura, forţa de reţinere, cuplarea, îmbinarea, luarea rãspunderii pentru cineva), fiind folosit de
H.M. Klaus şi J.H. Kennel (după Ciofu, 1989) pentru a sublinia importanţa primelor zile “post
partum” pentru ataşamentul matern. “Bonding”-ul ar fi acel comportament de ataşament brusc al
pãrinţilor, mai ales al mamei, faţã de nou-nãscut, adaptarea lor iniţialã socio-afectivã la trebuinţele
copilului, care are loc maximal în primele zece zile de viaţã. Acest proces este favorizat de contactul
direct dintre tegumentele copilului şi ale mamei, vorbindu-se chiar de o “perioadã senzitivã a
mamei” în primele sãptãmâni dupã naştere, timp în care adaparea mutualã între mamã şi copil are
loc rapid şi eficient.
Pânã la circa douã luni, sugarul pare a nu manifesta tendinţa activizãrii impulsului şi
trebuinţei de comunicare, de “dialog” cu adultul, dar percepe repede actele cu intenţie de
comunicare pornite de la “partenerul activ”, care este de obicei mama. La aceastã vârstã copilul
nou-nãscut manifestã o trebuinţã ambiguã pentru “comunicarea interpersonalã”, fiind atras de
constelaţia fizicã a stimulilor înconjurãtori, preferând - se pare - desenele care imitã figura umanã,
unei figuri umane reale.
Începând cu luna a doua, copilul zâmbeşte “nediscriminatoriu” oricãrei persoane care se
apropie de el cu cãldurã şi înţelegere. Rãspunsul pozitiv, prin zâmbet sau vocalize, cuvinte etc. al
fiecãrei persoane serveşte ca o întãrire, ca o încurajare a “dialogului”.
 Dupã vârsta de trei luni, sugarul îşi recunoaşte pãrinţii dupã faţã, voce, mimicã etc. şi le
rãspunde în mod preferenţial, selectiv.
În jurul vârstei de şase luni, se manifestã comportamentul de ataşament specific faţã de
persoanele care îl îngrijesc pe copil, desigur în primul rînd faţã de mamã. La şase-opt luni, copilul
“protesteazã” prin agitaţie, plâns, ţipete la pãrãsirea sa de cãtre persoana de care este ataşat. Aceste
reacţii sunt cu atât mai vehemente cu cât ataşamentul este mai intens, desigur acest grad al
intensitãţii fiind şi în funcţie de temperamentul şi structura afectivã ale copilului şi ale mamei,
uneori ajungând la “angoasã”.
Între un an şi trei ani dominã ataşamentul faţã de mamã, dar copilul manifestã ataşament
selectiv şi faţã de alţi membri ai familiei (tatã, bunici, fraţi). Acest ataşament multiplu îi conferã
sentimentul de securitate, reducându-i anxietatea, frica faţã de persoanele strãine. Dupã vârsta de
trei ani copilul poate simţi starea de confort şi sentimentul de siguranţã şi în compania unor
persoane strãine, pe care le acceptã, fãrã a se manifesta anxietatea de separare.

6.3. Tipuri de ataşament

Ȋn anii 70, Ainsworth a identificat 4 stiluri de ataşament la copii: sigur, anxios ambivalent
şi evitativ. Ulterior, ȋn anii ’80 Hazan şi Shaver au identificat şi la adult următoarele stiluri de
ataşament: sigur, anxios-preocupat, respingător evitativ şi fricos evitativ. Stilul sigur al adultului
corespunde cu tipul sigur al copilului. Stilul anxios-preocupat al adultului corespunde cu stilul
anxios ambivalent al copilului. Stilurile respingător evitativ şi fricos evitativ corespund ȋnsă
ambele stilului evitativ al copilului.
Oamenii care au un stil sigur de ataşament tind să se apropie uşor din punct de vedere
emotional de alţii, nu au o problemă să depindă de alţii sau alţii să depindă de ei. Nu sunt
deranjaţi de faptul că alţii nu ȋi acceptă şi că ar putea rămâne singuri. Au o percepţie pozitivă
despre relaţiile pe care le au, sunt satisfăcuţi de ele. Prezintă un echilibru ȋntre acceptarea
intimităţii ȋntr-o relaţie şi independenţă. Aceşti oameni se simt bine ȋn pielea lor, sunt stabili
emotional, ȋşi exprimӑ cu uşurinţӑ sentimentele, sunt grijulii şi se aşteaptӑ ca şi ȋn relaţiile pe
care le au sӑ aibe parte de dragoste şi confort emotional. De asemenea ei tind sӑ rӑmȃnӑ deschişi
şi conectaţi emoţional cu partenerul ȋn perioadele dificile sau stresante. Un aspect important care
face bine oamenilor cu stil de ataşament anxios este abilitatea partenerului de a fi un bun
ascultӑtor şi de a comunica eficient, stapȃnindu-şi emoţiile.
Oamenii care se simt neadecvaţi şi considerӑ cӑ trebuie sӑ se zbatӑ pentru a merita
dragostea altuia au ceea ce se numeşte “stil de ataşament anxios”. Viaţa lor este permanent sub
semnul eforturilor fӑcute pentru a evita respingerea sau abandonarea. Ei sunt oamenii geloşi, care
se agaţӑ de persoanele relevante pentru ei şi tind sӑ le controleze permanent, sӑ se asigure de
ataşamentul lor. Ceea ce inevitabil duce la uzura relaţiei. Oamenii care au un stil anxios-
preocupat ar dori să accepte o intimitate emoţională cu o altă persoană dar cred că alţii au o
problemă cu a-i accepta pe ei. Nu doresc să fie singuri dar se ȋngrijorează că oamenii nu ȋi
respectă/valorizează la fel cum o fac ei. Ei cer ȋntr-o relaţie un grad ridicat de intimidate,
aprobare şi responsabilitate şi tind să devină prea dependenţi de celălalt. Ȋn general nu au o
imagine de sine prea bună şi simt anxietate ȋntr-o relaţie, ȋnvinovăţindu-se frecvent pentru toate
problemele care pot apare. Oamenilor ataşaţi ȋntr-o manierӑ anxioasӑ le place sӑ aibӑ multe ȋn
comun cu cei care le sunt alӑturi, cum ar fi valorile, convingerile, obiceiurile din timpul liber,
inclusiv delicata problemӑ de a avea copii şi cȃnd anume. Lor le face bine sӑ aibӑ ȋn preajmӑ
persoane suportive, care sӑ le treacӑ cu vederea defectele şi sӑ se concentreze pe calitӑţile lor.
Sau ceea ce unii denumesc fenomenul Michelangelo – aşa cum celebrul sculptor reuşea sӑ scoatӑ
la luminӑ frumuseţea dintr-un bloc de piatrӑ, partenerul sӑ poatӑ sӑ scoatӑ la luminӑ Eu-ul tӑu
ideal. Un asemenea partener trebuie sӑ aibӑ un stil de ataşament sigur.
Oamenii cu un stil respingător-evitativ tind să se simtă mai bine fără o relaţie care
presupune implicare emoţională, vor independenţă şi se simt auto-suficienţi. Nu vor să se ataşeze
emoţional de alţii, nu caută intimitate emoţională şi ȋi văd pe ceilalţi ȋntr-o lumină mai
nefavorabilă decât se văd pe ei ȋnşişi. Ȋşi suprimă emoţiile şi răspund la respingere socială
distanţându-se de sursa respingerii.
Oamenii cu stilul fricos-evitativ se simt inconfortabil să se apropie de alţii, deşi ar dori să
aibă relaţii strânse cu cineva. Fac acest lucru pentru că nu pot avea ȋncredere ȋn alţii şi nu vor să
depindă de alţii. Aceste sentimente mixte sunt combinate cu păreri negative despre ei şi despre
ceilalţi. Nu se văd capabili să ȋndeplinească nevoile unei alte persoane şi nu au ȋncredere ȋn
intenţiile altora şi ascund emoţiile şi sentimentele.
 6.4. Markerii comportamentali ai ataşamentului

Elementele comportamentale ale ataşamentului, care la copil se structureazã începând din

luna a patra în expresii faciale complexe şi în unitãţi structurale nonverbale şi vocale în cadrul
dialogului cu mama sau alte persoane “semnificative”, sunt: privirea, surâsul, râsul, gânguritul,
mişcãrile capului, plânsul, ţipãtul. În mare mãsurã acestea au la bazã “pattern-uri motorii” înnãscute,
care se activeazã în funcţie de caracteristicile situaţiilor stimulative. Aceste elemente
comportamentale au fost studiate pe baza filmãrilor comportamentelor copilului şi mamei în diverse
contexte.
1) Privirea
Copilul vine pe lume cu “patern-uri motorii”, cu “predispoziţii înnãscute” pentru a percepe
stimulii din lumea înconjurãtoare. Sistemul motor vizual opereazã imediat dupã naştere. Nou-
nãscutul nu numai cã poate privi, dar este capabil - pe baza unor reflexe - sã urmãreascã şi sã fixeze
un obiect în mişcare. Fãrã nici o experienţã anterioarã el poate urmãri cu ochii şi cu capul un obiect
în mişcare şi sã-l priveascã. Dar, desigur, existã o diferenţã tot atât de mare între a privi şi a vedea ca
şi între a asculta şi a auzi. Nou-nãscutul nu poate percepe bine, clar, decât obiectul situat la o
distanţã de 20 cm. Obiectele care se aflã mai aproape sau mai departe de aceastã distanţã “focalã” îi
apar neclare, vagi, imprecise. În asemenea mod, câmpul vizual al nou-nãscutului este redus la un
perimetru de circa 20 cm. Copilul va întoarce capul dacã vede o luminã foarte vie la o distanţã
adecvatã. Dar în prima lunã de viaţã nou-nãscutul nu poate fixa privirea, deoarece acuitatea vizualã
- la nivelul foveii - nu este încã atât de funcţionalã ca vederea perifericã. De asemenea, mai intervine
un factor limitativ în privire, şi anume imposibilitatea menţinerii atenţiei concentrate timp mai
îndelungat. Imediat ce ia copilul în braţe, mama este tentatã sã facã eforturi pentru a obţine atenţia
vizualã a sugarului. Pentru aceasta îşi plaseazã ochii în acelaşi plan cu ochii nou-nãscutului,
menţinând o distanţã optimã de 20-25 cm pe care o stabileşte intuitiv (nu pe baza unor cunoştiinţe
teoretice). În timpul alãptãrii mama consacrã aproximativ 70% din timp privirii copilului,
mângâindu-l cu privirea, aşteptând ca şi sugarul sã o priveascã. Dupã vârsta de o lunã se poate
obţine “contactul ochi în ochi”, la început pentru scurte perioade de timp, apoi pentru perioade mai
mari, mama schimbându-şi expresia facialã, vocalizând, şoptind numele copilului etc. Dacã sugarul
rãspunde acestor tentative ale mamei cu un zâmbet, este semn cã s-a realizat comunicarea pe baza
contactului vizual, “ochi în ochi”.
 Spitz (1968) a constatat cã sugarii de circa trei luni surâd şi acordã o mai mare atenţie
vizualã unei feţe umane vãzutã din plan paralel, decât din profil, sau decât atunci când privesc alte
obiecte-stimul. Dintre stimulii complecşi, copiii par a prefera desenele cu feţe umane în douã
dimensiuni. Dintre toate obiectele-stimul pe care un copil le întâlneşte în mediul sãu obişnuit, se
pare cã faţa umanã furnizeazã combinaţia de elemente, care prin complexitatea specificã şi
contrastul acestora, atrag atenţia vizualã a copilului. Cercetãrile au dovedit cã unghiurile ascuţite ale
colţurilor pleoapelor, precum şi contrastul sprâncenelor şi al pielii, contrastele umbrelor şi luminii
pupilei şi ale albului scleroticii fascineazã copilul şi îi atrage atenţia vizualã. Deci, de la cea mai
fragedã vârstã, copilul este “predestinat” sã gãseascã faţa umanã fascinantã. Putem considera,
credem noi, cã faţa umanã are un numãr optim de elemente (cinci) care au posibilitatea sã atragã
privirea copilului şi atenţia sa; prin mobilitatea lor acestea modificã în diferite moduri stimulul
complex care este faţa umanã, fãrã a-i modifica însã prea mult “gestalt-ul”, forma constantã.
Tulburarea feed-back-ului de comunicare a mamei, indusã artificial, experimental, a arãtat cã
produce o schimbare vizibilã şi predictibilã a stãrii emoţionale a sugarului. Reacţia sugarului la
comportamentul neprietenos al mamei şi, respectiv, necomunicativ, probeazã cã actul normal al
comunicãrii este reglat, iar expresia feţei are o deosebitã importanţã pentru interacţiune.
Expresivitatea feţei “trãdeazã” starea emoţionalã, starea de conştienţã, dorinţa şi intenţia de
comunicare, având o capacitate specificã de a impresiona altã persoanã. Urmãrind expresivitatea
feţei la adult şi la copil în cadrul unei interacţiuni, se poate demonstra sensibilitatea copilului la
expresivitatea diferitã a feţei adultului. Privirea reciprocã, respectiv comportamentul vizual, este o
componentã fundamentalã a interacţiunii pãrinţi-copii. În absenţa ei se produce un grav sindrom de
privare emoţionalã, întrucât copilul o resimte ca o întrerupere a “dialogului primar”, a
ataşamentului, ajungându-se uneori la “depresie anacliticã” (Spitz, 1968). Aceasta se produce mai
ales în cadrul “hospitalismului”. Utilizând tehnica filmãrii, Spitz a studiat comportamentul unui
copil de opt luni - vârstã la care se instaleazã angoasa, când copilul se simte pãrãsit de pãrinţi. Acest
copil, fiind lãsat singur cu o pãpuşã cu înfãţişarea aidoma unui copil, se târãşte spre pãpuşã - care
vizual avea puternice valenţe de apel -, se opreşte, o scruteazã cu privirea, dar cu suspiciune, o
atinge cu degetele şi apoi izbucneşte în lacrimi. Pricina acestei anxietãţi constã în faptul cã pruncul
se aştepta la un dialog şi la un contact tactil cald, uman. El reacţioneazã prin fricã, prin spaimã
atunci când pãpuşa nu rãspunde la apelul sãu vizual şi tactil, la set-ul sãu.
 Cercetãrile au relevat şi relaţiile dintre comportamentul vizual şi dezvoltarea cognitivã a
copilului. Astfel, între interacţiunea mamã-copil şi durata menţinerii atenţiei existã o strânsã relaţie.
Atenţia vizualã este în directã legãturã cu cunoaşterea.
Spre a şasea sãptãmânã de viaţã, sistemul motor vizual al copilului atinge un stadiu superior
al dezvoltãrii, iar datoritã acestui fapt interacţiunea socialã cu mama atinge ea însãşi un alt nivel.
Copilul este acum capabil sã fixeze şi sã susţinã privirea mamei sale, ochii sãi se pot mãri prin
ridicarea sprâncenelor şi pot deveni mai strãlucitori, exprimând bucuria “dialogului primar”. Cãtre
sfârşitul celei de a treia luni sistemul motor vizual al copilului ajunge la maturitate. Câmpul vizual
nu mai este limitat la o circumferinţã de 20 cm ci se lãrgeşte, fiind la fel cu al adultului. Copilul îşi
poate urmãri mama cu privirea când aceasta se îndepãrteazã şi circulã prin camerã. Reţeaua de
comunicare vizualã a copilului se lãrgeşte mult. Totodatã, stimularea şi întãririle afective pot juca un
rol important în dezvoltarea activitãţii oculomotorii a copilului şi, deci, în structurarea treptatã a
activitãţii exploratorii, perceptive.
Spre sfârşitul lunii a şasea, când copilul a dobândit “permanenţa obiectelor”, atracţia sa spre
faţa umanã, spre voce, mângâiere, este parţial înlocuitã printr-un interes crescând pentru obiecte,
pentru jucãrii, pe care se strãduieşte sã le atingã şi apoi sã le manevreze. Aceastã schimbare este
posibilã datoritã ultimei achiziţii din cursul acestei perioade a dezvoltãrii - coordonarea motorie şi
vizualã a copilului.
Dupã vârsta de şase luni, treptat mama nu mai este centrul de interes cel mai important al
copilului, deoarece atenţia sa este atrasã din ce în ce mai mult de obiecte, de jucãrii, în timpul
secvenţelor de joc din perioada când este treaz. Perioada de veritabilã fascinaţie produsã prin
vederea feţei mamei este urmatã de o descreştere a “contactului ochi în ochi” în favoarea unei
explorãri mai largi şi mai active a mediului. Astfel, dupã ce a jucat un rol determinant în prima
perioadã a comunicãrii între copil şi mamã, funcţia vizualã se îndreaptã mai ales spre explorarea
unei lumi înconjurãtoare tot mai largi. Dupã ce în prima fazã a dezvoltãrii a învãţat “fundamentul
naturii umane”, în a doua fazã copilul învaţã natura obiectelor.
2) Tactul
Importanţa contactului cutanat mamã-copil este subliniatã de mai mulţi cercetãtori care se
referã la factorii ataşamentului şi comunicãrii socio-afective. Pentru Montagu (după Camus, 1990)
atingerea tactilã nu este resimţitã doar ca o simplã modalitate senzorialã, ci şi ca o emoţie. Winnicot
(1965) insistã asupra importanţei “holding”-ului şi al “handling”-ului în dialogul mamã-copil şi în
construcţia psihismului copilului. “Holding”-ul desemneazã modul în care mama ţine şi susţine în
braţe copilul, asigurându-i securitatea şi comfortul. Nu este vorba numai de o susţinere fizicã, ci şi
de o susţinere psihicã implicitã. “Handling”-ul reprezintã modul în care mama “manipuleazã”
copilul pe care-l îngrijeşte. Acest termen desemneazã atât aspectul fizic, cât şi aspectul psihic al
relaţiei mamã-copil, inclusiv sub unghiul utilizãrii mişcãrilor corpului copilului şi a diferitelor
obiecte în cadrul acestei relaţii socio-afective. În concepţia psihanalizei genetice susţinutã de
Winnicot, capacitatea mamei de a îngriji şi de a “dialoga” cu copilul depinde în parte de istoria sa
trãitã şi de amintirile propriei copilãrii.
Klaus şi colaboratorii săi au studiat comportamentul maternal în timpul primului contact
postnatal. Ei au observat 20 de mame în timpul primelor zece minute de dupã naştere, având
bebeluşul gol, lângã ele. S-a constatat cã jumãtate din mame ating copilul cu palma în primele trei
minute. Cercetãtorii descriu un “pattern” al atingerii: mamele ating mai întîi copilul cu vârful
degetelor şi încep de la extremitãţi. Dupã un scurt moment (patru-opt minute), ele mângâie într-o
manierã mai largã cu palma, atingând trunchiul bebeluşului. În general, dupã câteva zile, atingerea
se terminã cu luarea în braţe a copilului, ceea ce aduce stimulãri vestibulare suplimentare, ce
sporesc clipele de deşteptare. Deci, suprafaţa de ansamblu a corpului copilului face obiectul unor
experienţe interesante şi importante pentru calitatea lor emoţionalã, ca, de exemplu, experienţele
legate de supt. Sânii mamei produc stimulãri involuntare ale epidermei cu ocazia bãii, spãlãrii,
strângerii în braţe. Mai mult chiar, cea mai mare parte a mamelor cunosc existenţa acestei plãceri la
bebeluşi, a atingerii pielii şi, prin îmbrãţişãri, prin jocurile pe care le provoacã voluntar le întreţin.
Orice nou-nãscut resimte aceste gesturi maternale mai întâi ca o excitaţie plãcutã şi apoi ca o
comunicare afectivã.
3) Mişcãrile capului copilului
Controlul motor al capului copilului se dezvoltã aproximativ în acelaşi timp cu maturizarea
precoce a controlului vizual motor. De fapt nu se poate analiza privirea fãrã a lua în seamã în acelaşi
timp şi mişcãrile capului, adesea diferite de mişcãrile ochilor, în sensul cã fiecare are un efect
comunicativ particular. Este necesar sã se analizeze copilul ca persoanã care acţioneazã şi mama ca
persoanã care percepe.
În funcţie de direcţiile privirii în raport cu faţa mamei, existã trei poziţii principale ale
capului nou-nãscutului:
 a) În poziţie centralã: copilul priveşte faţa mamei sale, percepând configuraţia trãsãturilor
acesteia, prin vederea fovealã;
b) Poziţia care permite o vedere perifericã: copilul nu-şi priveşte mama direct, ci “cu coada
ochiului”. Capul copilului poate fi întors 90° ± 15° în raport cu faţa mamei. În aceastã poziţie
copilul nu mai are o percepţie clarã, prin vederea fovealã, ci are doar o vagã percepţie prin vedera
perifericã. În aceste condiţii se pierde percepţia formelor, dar se pãstreazã percepţia mişcãrii, vitezei
şi direcţiei capului mamei. Se percepe o oarecare mobilitate a expresiilor faciale ale mamei, chiar
dacã natura calitativã a schimbãrilor de expresie facialã nu a fost perceputã;
c) Întoarcerea capului copilului cu mai mult de 90° sau lãsarea capului în jos duce la
pierderea, pentru o anumitã perioadã de timp, a contactului vizual cu mama sau altã persoanã care
îngrijeşte copilul. Pentru mamã, natura şi gradul direcţiei privirii şi a rotaţiei capului copilului au o
funcţie semioticã importantã. Întoarcerea capului într-o parte sau alta este aproape întotdeauna
interpretatã de mamã ca un semnal de evitare a privirii sau de “aversiune”. Dupã vârsta de circa şase
luni, copilul fie va privi faţa mamei, fie va întoarce capul şi va rupe, astfel, orice contact vizual o
anumitã perioadã de timp. Dacã micul copil întoarce capul brusc, mama va înţelege cã micului copil
nu-i place ceva.
Coborârea capului este un exemplu de comportament de evitare eficace, antrenând o rupturã
mai prelungitã a interacţiunii mamã-copil. Dar alteori se observã la sugarii care lasã capul în jos cã
este vorba de o lipsã a stenicitãţii musculare sau de lipsa energiei necesare rezistenţei la un surplus
de stimulãri.
Unele mişcãri ale capului semnificã tendinţe de apropiere: aşa se întâmplã când copilul
întinde capul înainte şi înclinã faţa spre mamã sau altã persoanã. Acest act este interpretat de mamã
ca un gest de apropiere afectivã şi îl întãreşte pozitiv, prin privire şi zâmbet, prin diverse vocalize
sau cuvinte etc.
Spre luna a treia sau a patra, sugarul este capabil sã adopte atitudini complexe sau
ambivalente cu capul. De exemplu, când sugarul îşi sustrage privirea şi îşi întoarce faţa parţial (45°),
dar ridicã în acelaşi timp capul şi îşi înclinã faţa, mama considerã în general aceste mişcãri ca
atitudine de perseverenţã. În schimb, atitudinea sugarului care îşi sustrage privirea şi întoarce faţa
exact în aceeaşi manierã, dar lãsând capul în jos, este interpretatã, în general, ca o “rupturã”
temporarã a comunicãrii; mama înceteazã sã acţioneze şi nu reîncepe decât dupã ce şi-a modificat
strategia sa de apropiere de sugar.
 4) Surâsul
Este indice comportamental, evolueazã în patru faze:
a) În timpul primelor douã sãptãmâni de viaţã se remarcã la sugar apariţia surâsului în
timpul somnului-vis (REM) şi în fazele de somnolenţã. La aceastã vârstã se remarcã rar surâsul în
timpul stãrii de veghe. Unele surâsuri din starea de somn cu mişcãri oculare rapide (REM) sunt
fugitive, altele sunt prelungite, unele sunt “asimetrice” şi cu un fel de grimase, altele sunt liniştite.
Surâsul din timpul somnului-vis s-a numit “surâsul îngerilor”. Între douã sãptãmâni şi şase
sãptãmâni surâsul este “reflex” sau “endogen”, fiind consecinţa unor activitãţi intrinseci
neurofiziologice, excitative cerebrale.
b) Între şase sãptãmâni şi trei luni surâsurile endogene, reflexe, se transformã în surâsuri
exogene, provocate de “evenimente”, de stimuli din exterior, din mediul imediat al copilului: sunete,
vocea mamei, obiecte atractive, privirea mamei şi în general faţa mamei sau a altor persoane care
îngrijesc coilul. Declanşatorii cei mai previzibili ai surâsului exogen, care devine surâs social, sunt:
privirea, vocea înaltã şi melodioasã a mamei, vocalizele şi cuvintele acesteia. Deşi se schimbã
declanşatorii surâsului, “morfologia” acestuia nu se schimbã.
c) În jurul vârstei de trei luni surâsul devine “instrumental”, în sensul cã prin acest
“comportament instrumental” copilul cautã sã provoace la partener (adult, alţi copii) rãspunsuri de
interacţiune. Ca “morfologie”, surâsul rãmâne identic cu cel din fazele anterioare. Spre trei luni -
vârstã la care începe sã-şi redreseze mişcãrile capului şi sã perceapã faţa umanã şi mişcãrile acesteia
-, copilul declanşeazã surâsul intenţionat. La aceastã vârstã, surâsul intenţionat - ca primã activitate
dirijatã şi intenţionalã - este un rãspuns limitat la o parte a feţei umane, este o relaţie preobiectualã,
în sensul în care şi faţa umanã este un precursor al obiectului plãcerii (Spitz, 1968).
d) În jurul vârstei de patru luni se declanşeazã ultima etapã de evoluţie a surâsului, acesta
devenind tot mai automatizat şi se va realiza cu o coordonare adecvatã diferitelor reacţii faciale şi
apoi se structureazã în expresii faciale complexe.
Aceste stadii în dezvoltarea surâsului ar fi imposibile fãrã progrese paralele ale capacitãţilor
perceptive şi în general cognitive ale copilului, care permit surâsului sã aparã în diferite condiţii,
rãspunzând la stimuli diferiţi şi în serviciul unor funcţii diferite. Unii considerã cã aceste
transformãri reprezintã într-o mare mãsurã desfãşurarea unor tendinţe înnãscute. Similaritatea
remarcabilã a evoluţiei în timp a surâsului la sugarii crescuţi în condiţii sociale diferite este unul din
argumente. Cele mai convingãtoare argumente sunt observaţiile realizate asupra copiilor nevãzãtori
congenital, care nu au avut posibilitatea de a vedea şi de a imita surâsurile altor persoane. Aceşti
copii - pânã la circa patru-şase luni - au o morfologie a surâsurilor normalã, la fel cu cea a
vãzãtorilor şi urmeazã în aceastã perioadã de timp aceleaşi stadii. Totuşi, începând din luna a patra,
a cincea sau a şasea faţa lor se “întunecã”, se închide atât de mult încât surâsul devine mai puţin
seducãtor. Aceastã evoluţie care se observã la copiii nevãzãtori congenitali sugereazã explicaţia cã
dupã o etapã iniţialã de activizare a tendinţelor înnãscute - sub impactul experienţelor obişnuite -,
este necesarã o “reîntãrire” vizualã pentru a menţine expresia de surâs la maximum funcţionalitãţilor
sale.
5) Râsul
Râsul apare pentru prima datã în calitate de rãspuns la stimuli externi între a patra şi a opta
lunã. Deci, nu este prezent de la naştere şi nu pare a trece printr-o fazã endogenã. Mai întâi, râsul
este provocat cel mai adesea prin stimularea tactilã (prin gâdilire, de exemplu), între luna a patra şi a
şasea. Intre şapte şi nouã luni stimulii auditivi devin cei mai eficienţi, iar între 10 şi 12 luni râsul este
uşor declanşat de stimulii vizuali. Dar, ca şi pentru surâs, forma râsului nu va suferi prea multe
schimbãri de-a lungul vieţii. Râsul este prezent la nevãzãtori şi apare - sub unghiul
stimulãrii/declanşãrii - în aceleaşi “faze” ca la vãzãtori, desigur cu excepţia stimulãrilor vizuale.
Foarte curând râsul devine şi el un comportament “instrumental”, inserându-se în expresiile
faciale complexe.
6) Expresiile feţei
Observatorii au rãmas impresionaţi de numãrul mare de expresii ale feţei pe care adultul
le decodificã la noul-nãscut, arãtându-se cã ele sunt aproximativ la fel cu cele ale adulţilor.
Totuşi, trebuie subliniat cã nimeni nu poate dovedi cã nou-nãscutul simte într-adevãr ceea ce
decodificã adultul cã ar exprima. În orice caz, aceste expresii faciale precoce - care sunt cu
certitudine reflexe - necesitã un studiu şi o clasificare mai riguroasã decât ceea ce gãsim în
prezent în literatura de specialtate. Dar este cert cã nou-nãscutul posedã un grad surprinzãtor de
mare de “maturizare neuro-muscularã facialã”. Mai mult, unele mişcãri ale muşchilor feţei sunt
parţial integrate de la naştere în “pattern”-uri, în configuraţii recognoscibile, care ulterior vor
deveni indicatori sociali semnificativi. O problemã interesantã rezidã în modul în care aceste
reacţii şi expresii faciale precoce se raporteazã la diferenţele individuale între nou-nãscuţi,
precum şi modul în care ele contribuie la marcarea naturii şi specificului relaţiilor adultului cu
copiii. Se pot remarca la fiecare sugar diferenţe determinate de ritmurile: trezire, vivacitate,
vigilenţã, adormire. De asemenea, se poate observa cã personalul care îngrijeşte sugarii în
leagãnele de copii caracterizeazã fiecare sugar dupã expresiile feţei, dar adesea se remarcã
amprenta “adultocentrismului” şi chiar tendinţe fanteziste. Natura reacţiilor persoanelor care
îngrijesc aceşti copii era marcatã de maniera în care ele apreciau “personalitatea” fiecãrui sugar
dupã expresivitatea feţei.
De pe faţa copilului, datoritã expresiilor faciale specifice, adultul decodificã starea de
comfort, de “fericire”, de linişte, dar şi stãrile distimice de nelinişte, neplãcere, supãrare. Faţa
nefericitã, cu sau fãrã plâns, este expresia cea mai netã şi mai spectaculoasã a neplãcerii: mai întâi
faţa se închide, se întunecã, sprâncenele se încruntã, apoi ochii se închid pe jumãtate, partea de sus a
obrazului se bosumflã şi se înroşeşte, buza inferioarã tremurã, iar când gura se deschide buzele sunt
ţinute înainte. Apoi, comisurile buzelor se lasã în jos şi copilul începe sã plângã. Unii observatori
cred cã utilizarea instrumentalã a plânsului se manifestã deja din luna a treia. Credem cã aici
intervine o condiţionare instrumentalã, legatã de satisfacerea trebuinţelor fiziologice ale copilului
sau de trebuinţele afective (luarea în braţe a copilului, de exemplu, de cãtre mamã, ori de câte ori
acesta plânge).

6.5. Mecanismele biologice ale ataşamentului

6.5.1. Ataşamentul este o formă de ȋnvăţare apetitivă

Ataşamentul se bazează pe structurile implicate ȋn ȋnvăţarea apetitivă. Condiţionarea

apetitivă reprezintă, aşa cum am văzut, substratul biologic al fixării in creier a surselor de
plăcere, indiferent că este vorba despre mȃncare, droguri, sex, maşini, sau muzică, umor şi
convingeri. Diverse date experimentale sugerează o puternică conexiune neuronală între
dragostea romantică şi stările euforice declanşate de droguri aşa că mai mulţi autori formulează
în mod distinct o strânsă conexiune între ataşament şi adicţie (Insel şi Young, 2001). Studiile
neuro-endocrine, celulare şi comportamentale efectuate pe diferite specii de mamifere, începând
de la şoareci şi până la primate, au arătat că neuropeptidele opiacee endogene, vasopresina, şi
oxitocina sunt implicate în formarea şi menţinerea ataşamentului între indivizi, şi, în acelaşi
timp, aceste studii demonstrează o strânsă legătură între procesele de ataşament şi sistemele
neuronale ale recompensei. Este interesant că aceleaşi neuropeptide sunt implicate în ataşamentul
dintre mamă şi copil (în ambele direcţii) dar şi în legăturile de durată dintre cupluri, deşi fiecare
neuropeptidă are site-uri de cuplare distincte şi caracteristici specifice pentru fiecare dintre sexe
(Bartels şi Zeki, 2004).
Pentru a menţine proximitatea unei persoane de care suntem ataşaţi, este necesar să
menţinem comportamentele ce sporesc recunoşterea stimulilor familiari şi menţinerea
proximităţii fată de ei. Aceşti stimuli pot fi atât persoane, cât şi obiecte sau locuri (Luciana,
2001). Există o legătură intre sistemul dopaminergic mezolimbic şi sistemele opiacee endogene
iar activarea sistemului dopaminergic mezolimbic facilitează efectele opiacee asupra
condiţionării comportamentale (Luciana, 2001). Endorfinele se numesc opiacee endogene pentru
că au două tipuri de efecte similare cu ale opiului, morfinei şi heroinei : ele sunt asociate cu
starea de euforie şi inhibă respiraţia. Ele sunt asociate cu ataşamentul social, în sensul că acesta
se asociază cu niveluri crescute ale endorfinelor iar ataşamentul dintre mamă şi copil depinde de
sistemele opioide endogene. Comportamentul de grooming creşte nivelul opiaceelor iar
antagoniştii opiaceelor sporesc groomingul, în timp ce morfina îl inhibă (Buck, 1999). Sistemele
opioide endogene joacă un rol specific în organizarea comportamentului social. La rândul ei,
adicţia de substanţe endogene opioide este relaţionată cu mecanismele creierului implicate în
ataşamentul social, ataşamentele puternice crescând nivelul acestora – noi suntem ad litteram
“dependenţi de dragoste” (Buck, 1999). Contactul intim dintre mamă şi copil este reglat
(bidirecţional) de sistemele opioide endogene – nivelul crescut de β endorfine sporind starea de
plăcere, endorfinele crescând eliberarea de dopamină în circuitul mezolimbic (Schore, 2001).
Contactul dintre cei doi conduce şi la producerea de noi receptori NMDA, rezultând o creştere în
BDNF şi sinapsogeneză, deci modificări ale plasticităţii sinaptice. BDNF-ul influenţează
creşterea neuronilor dopaminergici mezolimbici, iar dopamina activând receptorii NMDA joacă
un rol în dezvoltarea zonelor corticolimbice care îşi trimit axonii către dendritele acestor neuroni
dopaminergici (Schore, 2001).
Separarea de obiectul dragostei este analogă cu renunţarea la morfină, durerea fizică din
perioada de suferinţă fiind cauzată de o hipersensibilitate a sistemelor durerii indusă de scăderea
nivelului de opioide (Buck, 1999). Separarea de mamă produce plânsete, care sunt asociate cu
activitatea zonei cingulate şi septale, bogate în receptori ai opioidelor. Aceste plânsete sunt
reduse dacă se administrează (la animale) mici doze de morfină, în timp ce antagoniştii
opiaceelor sporesc plânsetele (Tucker, Luu şi Derryberry, 2005). Studii recente efectuate pe
şoareci cărora li s-au afectat genetic receptorii µ au arătat că aceştia nu prezentau preferinţă faţă
de mamă şi nu strigau după despărţirea de ea. Acesta (deficitul funcţional al receptorilor µ ai
opioidelor endogene) ar fi unul dintre mecanismele moleculare propuse a sta la baza unor
tulburări caracterizate prin deficite în ataşament cum ar fi autismul şi tulburarea reactivă de
ataşament (Moles, Kieffer şi D’Amato, 2004).
Importanţa sistemelor opioide endogene în ataşament este reflectată şi de indiferenţa faţă
de relaţiile sociale sau sexuale a persoanelor dependente de opiu sau heroină. Având satisfăcută
dorinţa de către aceste chimicale, ei nu simt nevoia de a fi cu alţii, le lipsesc emoţiile sociale care
se bazează biologic pe ataşament (Buck, 1999 ; Tucker, Luu şi Derryberry, 2005). Activităţile
sociale sunt percepute ca fiind o pierdere de vreme, ei concentrându-se pe activităţi individuale.
În multe cazuri, consumatorii de heroină se întorc la drog ca răspuns la abuzuri sociale sau
sexuale, sau la respingerea de către o persoană semnificativă (Tucker, Luu şi Derryberry, 2005).

6.5.2. Oxitocina şi vasopresina – hormonii ataşamentului

Opioidele endogene reprezintă însă doar un pas dintr-o cascadă, ele stimulând eliberarea
de oxitocină (Insel şi Young, 2001). Oxitocina este sintetizată de celulele magnocelulare din
nucleii supraoptic şi paraventricular hipotalamici dar şi în neuronii parvovelulari din nucleii
paraventriculari. Ocitocina, vasopresina şi variantele lor prezente la vertebratele ne-mamifere au
apărut acum 700 de milioane de ani înainte de separarea genelor între vertebrate şi nevertebrate.
Aceste gene se găsesc una lângă cealaltă pe acelaşi cromozom 20. Cele două sunt neuropeptide,
care acţionează fie ca neurotransmiţători la nivel central fie ca neurohormoni la nivel periferic.
Atât oxitocina cât şi vasopresina modulează căile recompensei şi cele implicate în procesarea
informaţiei sociale, precum şi cele ale percepţiei limbajului, mai exact a intonaţiei vocii
(Donaldson şi Young, 2008).
Oxitocina este asociată cu comportamentul socio-sexual, actul sexual, graviditatea,
lactaţia, ataşamentul matern şi formarea cuplurilor prin formarea preferinţei faţă de partener
(Donaldson şi Young, 2008). La şoareci, ea creşte receptivitatea sexuală, reduce infanticidul şi
scade distresul faţă de separare. La femelele unei specii de şobolani de prerie (prairie vole)
(Microtus pennsylvanicus) oxitocina este necesară şi suficientă pentru a dezvolta o relaţie de
durată cu un partener, ea funcţionând la “cimentarea” preferinţei faţă de masculul cu care era
când a crescut eliberarea oxitocinei. Zonele cerebrale asociate cu oxitocina sunt mai mari la
varianta de câmpie a rozătoarei decât la ruda sa de la munte caracterizată prin poligamie (Buck,
1999). Atât sinteza cât şi transcripţia genei care produce receptorul oxitocinei sunt controlate
parţial de estrogeni (Skuse şi Gallagher, 2008), gena care produce unul dintre receptorii ei
(OXTR) fiind localizată pe cromozomul 3 şi conţine 4 exoni şi 3 introni.
A fost identificat un polimorfism al acestui receptor la nivelul celui de al 3-lea intron –
rs53576. Acest polimorfism este asociat cu deficite în sensibilitatea maternă, empatie, ataşament
şi afecte pozitive, dar şi cu manifestări de tip autist. De asemenea, produce la bărbaţi o scădere a
volumului de substanţă cenuşie în hipotalamus, amigdală şi cingulatul dorsal şi o creştere a
conectivităţii între hipotalamus şi amigdală toate asociate cu un scor mai scăzut la scala Reward
Dependence din chestionarul TPQ a lui Cloninger. Reward Dependence reprezintă un tip de
personalitate caracterizat prin empatie, comunicare socială şi nevoie de contact interpersonal. E
interesant că şi un polimorfism al genei care produce receptorul AVPR1A al vasopresinei este
asociat cu acelaşi deficit (Tost şi colab., 2010). De asemenea, a fost identificată o relaţie între un
SNP ale genei care produce receptorul OXTR şi stilul decizional în « Dictator Game » dar şi în
Social Value Orientation unde subiectul ia decizii privind primirea de bani pentru sine şi pentru
altă persoană necunoscută, stilul decizional putând fi unul cooperativ, individualist sau
competitiv (Israel şi colab., 2009 ; apud Ebstein şi colab., 2010). In Dictator game, primul
jucător, "dictatorul", determină modul de a împărți un premiu in bani între el și un al doilea
jucător. Al doilea jucător, "destinatarul", pur și simplu primește restul din premiul lăsat de
dictator. Acest jos a fost folosit pentru a testa modelul homo economicus de comportament
individual: dacă indivizii se preocupă doar de propriul lor bine, fiind dictatori, ar aloca întregul
bun pentru ei înșiși și nu ar da nimic la destinatar.
Pentru că tocmai am pomenit-o, trebuie să detaliem şi povestea surorii oxitocinei –
vasopresina. Vasopresina (cunoscută şi sub numele de hormon antidiuretic) este tot o
neuropeptidă care la nivel central influenţează comportamentul socio-sexual la masculi –
inclusiv comportamentele agresive, erecţia, ejacularea, teritorialitatea, apărarea partenerului şi
ataşamentul în cuplu (Donaldson şi Young, 2008). Ea este secretată în celulele magnocelulare
din nucleii supraoptici şi paraventriculari ai hipotalamusului. La masculii speciei respective de
rozătoare de prerie vasopresina facilitează preferinţa faţă de partener. Este interesant că
vasopresina este implicată în învăţare în general (spaţială sau nonspaţială) via circuitul care leagă
zona septală de hipocamp, receptorul AVPR1A al vasopresinei fiind puternic exprimat pe
neuronii piramidali din zona hipocampală CA2. Acest lucru facilitează contextualizarea şi
procesarea stimulilor sociali noi, nefamiliari (Skuse şi Gallagher, 2008).
Vasopresina este asociată cu nivelul de testosteron şi de estrogeni. Castrarea reduce
nivelul de vasopresină iar testosteronul stimulează expresia genei vasopresinei în stria terminalis
şi alte zone sugerând că vasopresina este “o purtătoare a dominanţei masculine şi a nevoii de
copulare” (Buck, 1999). Vasopresina este legată deci de testosteron. Iar testosteronul este
implicat, atât la animale cât şi la oameni, în dominanţă socială şi în violenţa declanşată în
condiţii de competiţie. El este generat pentru a pregăti corpul să răspundă la competiţie şi/sau
provocări ale statutului personal. Atât câştigarea unui meci de fotbal cât şi a unuia de şah conduc
la creşterea secreţiei de testosteron, iar pierderea unuia la scăderea secreţiei. Un nivel mai scăzut
de testosteron corelează cu o sensibilitate mai ridicată (empatie) faţă de plânsul copiilor mici
(Blakemore, 2008).
La specia respectivă de rozătoare monogame (Microtus pennsylvanicus), la care ocitocina
şi vasopresina facilitează formarea preferinţei faţă de un partener, receptorii acestora sunt
exprimaţi la nivel ridicat în nucleul accumbens (pentru oxitocină) şi în pallidum-ul ventral
(pentru vasopresină) structuri pe care le-am văzut implicate in condiţionarea apetitivă. Dacă
manipulăm exprimarea receptorului V1a al vasopresinei în pallidum-ul ventral facilităm
formarea preferinţei faţă de un partener. Aceşti receptori sunt prezenţi la toate speciile
monogame de rozătoare şi primate, dar nu şi la speciile poligame (Insel şi Young, 2001).
Diferenţele dintre specii în ce priveşte distribuţia acestor receptori sunt datorate diferenţelor în
zona promotoare a genei receptorului V1a. Experimentele care au crescut expresia genei care
encodează receptorul V1a la rozătoarea poligamă de munte au condus la creşterea preferinţei faţă
de un partener (Lim şi colab., 2004).
Un număr de studii au relevat şi la om existenţa a 4 polimorfisme ale genei AVPR1A
care produce receptorul V1a. Aceste polimorfisme au fost asociate cu diverse trăsături de
personalitate sau cu diverse comportamente sociale. Un studiu realizat pe 203 subiecţi a legat
polimorfismul RS3 334 de altruism, subiecţii cu varianta lungă (l/l) a alelei tinzând să dea mai
mulţi bani unei persoane necunoscute într-un joc « Dictator game ». Într-un studiu realizat pe
500 de oameni în Suedia alela RS3 334 a fost asociată cu probleme maritale în rândul bărbaţilor
şi divorţ, precum şi cu o slabă calitate a relaţiei declarată de către partenerele lor. Aceşti bărbaţi
de altfel erau şi mai puţin predispuşi la a se căsători. Subiecţii cu probleme maritale erau şi mai
predispuşi la egoism în sarcina « Dictator game » folosită în studiul menţionat la altruism.
Această alelă a fost asociată şi cu un nivel mai mare de activare a amigdalei într-o sarcină de tip
« emotional face-matching task » – în care se solicită clasificarea unor feţe pe baza expresiei lor
emoţionale (Donaldson şi Young, 2008).
Activarea receptorului AVPR1A al vasopresinei creşte anxietatea şi facilitează
agresivitatea, mai ales la masculi. Se pare că acest gen de funcţionare a receptorului la adulţi este
influenţată de expunerea postnatală la oxitocină. Contactul matern şi alăptarea conduc la secreţia
de oxitocină iar lipsa lor la scăderea acestei sinteze. Această scădere are efecte asupra AVPR1A
(existând o reactivitate cros-receptori între cele două substanţe) crescând sensibilitatea lui faţă de
vasopresină în pallidumul ventral, septum lateral şi cortex cingulat. Această cuplare crescută a
vasopresinei facilitează impresia de ameninţare declanşată de stimulii sociali neutrii şi
agresivitatea crescută la masculul adult. O influenţă inversă de scădere a sensibilităţii acestui
receptor o joacă serotonina, niveluri crescute desensibilizându-l iar niveluri scăzute reducând
comportamentele afiliative la masculii adulţi şi crescând agresivitatea. Deci, stilul parental sau
maternal timpuriu afectează comportamentul ulterior. Mecanismele epigenetice (vezi capitolul
anterior) sunt sensibile la experienţele postnatale şi influenţează activitatea peptidergică
ulterioară având efecte asupra comportamentului social. Şi receptorul oxitocinei este susceptibil
de reglare epigenetică iar diferenţele de la maturitate pot fi explicate prin circumstanţele de
mediu timpurii, precum grija maternă (Skuse şi Gallagher, 2008).

6.5.3. Interacţiunile hormonale cu neurotransmiţătorii clasici

Sarcina induce sinteza de receptori ai oxitocinei dar şi de receptori ai dopaminei D2 în

accumbens, receptorii oxitocinei conlucrând cu cei D2 în facilitarea relaţiei mamă-copil (Skuse
şi Gallagher, 2008). Oxitocina modulează eliberarea dopaminei din VTA. Deci oxitocina
acţionează asupra circuitului dopaminergic, iar acesta creşte mecanismele implicate în diverse
forme de condiţionare. Efectele s-ar observa în special în nucleul accumbens şi nucleul median al
amigdalei, ambele bogate în receptori ai oxitocinei, şi s-ar concretiza în memoria socială şi
recunoaşterea socială, ştiut fiind că inhibarea receptorului D2 din nucleul median al amigdalei
inhibă consolidarea memoriilor privind un partener (Insel şi Young, 2001). La multe specii
lezarea amigdalei conduce la deteriorarea comportamentului matern (Brothers, 1995). Studii
realizate de Everitt şi colab. (1998)(după Insel şi Young, 2001) au evidenţiat rolul receptorilor
D2 din nucleul accumbens în formarea preferinţei faţă de un partener la aceste rozătoare. Studii
mai recente au arătat că receptorul D2 al dopaminei din zona rostrală a nucleului accumbens,
facilitează formarea unui cuplu, în timp ce receptorul D1 o inhibă. Mai mult, după consumarea
unui act sexual, receptorul D1 previne „trecerea” masculului de la femela cu care s-a cuplat la
alta disponibilă (Edwards şi Self, 2006). După cuplare, apare o creştere a densităţii receptorilor
D1 la suprafaţa membranei neuronilor postsinaptici din accumbens. Această creştere menţine
monogamia transformând răspunsul faţă de alte femele din interes afiliativ spre agresivitate.
Specia poligamă de rozătoare are o mai mare densitate a receptorilor D1 din accumbens, în mod
natural, înaintea cuplării cu vreo femelă. Aceste date, au condus la concluzia că receptorii D1
sunt importanţi în învăţarea unor noi asocieri, în timp ce receptorii D2 cresc influenţa asocierilor
învăţate anterior asupra comportamentului apetitiv (Edwards şi Self, 2006). La oameni, băieţii cu
alela A1 a genei DRD2 – mutaţie care reduce cu până la 40% densitatea receptorilor D2 în corpii
striaţi ventrali - tind să-şi înceapă mai repede viaţa sexuală dar sunt mai puţin înclinaţi să
dezvolte relaţii îndelungate cu o parteneră (Holden, 2008). Aceştia nu îşi doresc copii şi nici nu
doresc să se căsătorească, similar cu stilul de ataşament respingător-evitativ (Emanuele şi colab.,
2007 ; apud Ebstein şi colab., 2010).
În afara nucleului median al amigdalei, corpilor striaţi ventrali şi pallidumului ventral şi
alte structuri sunt implicate in procesări sociale şi ataşament. Astfel, cortexul orbitofrontal
conţine neuroni care procesează feţele şi care sunt conectaţi cu sistemul mezolimbic
reprezentând un sistem de modulare a comportamentului social explicând rolul recompensator pe
care îl au asupra părinţilor comportamentul propriilor copii (Skuse şi Gallagher, 2008). Apoi,
cingulatul ventral se activează când oamenii îşi privesc partenerul iubit sau copiii (Moll şi
colab., 2006). De asemenea, se activează când oamenii donează bani la modul altruist pentru a-i
ajuta pe alţii (Moll şi colab., 2006).
Martinez şi colab. (2010) au găsit o corelaţie pozitivă între cuplarea dopaminei de
receptorii D2/D3 şi suportul social perceput măsurat prin Multidimensional Scale of Perceived
Social Support – o scală ce evaluează 3 surse de suport social: familie, prieteni şi alte persoane
semnificative. Aceste date, corelează şi cu altele ce indică o corelaţie între cuplarea dopaminei de
aceşti receptori şi detaşarea socială, şi nivele scăzute la pacienţii cu fobie socială. Toate aceste
date sugerează că cuplarea dopaminei de receptorii D2/D3 este asociată cu capitalul social al
individului, care poate fi văzut ca o balanţă între rangul social şi reducerea stresului de către
suportul social şi ataşamente. Statutul social ridicat, un sentiment puternic al suportului social şi
nivele scăzute ale evitării sociale sunt asociate cu cuplarea crescută a dopaminei de receptorii
D2/D3 (Martinez şi colab., 2010). Alte studii au relevat şi implicarea altor zone precum cea
dorsomediană prefrontală în statutul social. Astfel, înregistrările făcute în stratul V de celule
piramidale de aici au pus în evidenţă o mai puternică activitate a sinapselor excitatorii la şoarecii
cu rang înalt în ierarhie comparativ cu cei subordonaţi, iar manipularea experimentală a eficienţei
sinaptice conduce la o creştere sau descreştere în rangul social (Wang şi colab., 2011).
Un alt receptor de tip D2, receptorul D4 are rol în exprimarea altruismului. Astfel, s-a
stabilit că polimorfismul DRD4-7R corelează la adulţi cu scoruri mai scăzute la scalele de
altruism în schimb ce polimorfismul DRD4-4R corelează cu scoruri mai ridicate la altruism
(Selflessness Scale şi TPQ), deci afectează măsură în care ne comportăm în vederea obţinerii
unei recompense făcând bine altora. De asemenea, alela mai puţin eficientă a genei DRD4, dar şi
a genei COMT, sunt asociate cu stilul parental mai rece (van Ijzendoorn şi colab., 2008 ; apud
Ebstein şi colab., 2010).

6.5.4. Biologia pierderii sociale

Zona prefrontală ventrală dreaptă conectată cu cingulatul anterior rostral şi subgenual, se

activează în situaţia în care suntem excluşi dintr-o activitate sau grup social ca urmare a unei
greşeli proprii. Zona rostrală şi ventrală a cingulatului anterior (32 şi 24) este sensibilă la tipul de
feedback primit în situaţii sociale (acceptare/respingere)(Sommerville, Heatherton şi Kelley,
2006). Aceste zone se suprapun în mare măsură peste zonele activate în cazul evaluării
subiective a intensităţii durerii fizice, explicând senzaţia de durere fizică ce acompaniază deseori
respingerea de către persoane de referinţă sau pierderea unei persoane dragi (Panksepp, 2003). În
cortexul cingulat se află neuronii Von Economo care posedă mulţi receptori 1a ai vasopresinei
(Allman şi colab., 2005). Modificări în volumul cingulatului subgenual sunt asociate cu
sentimentul acut de respingere socială şi depresie (Light şi Kuhn, 2006). Pacienţii depresivi care
experienţiază sentimente acute de vină şi regret, au un volum mai redus al cortexului
ventromedian prefrontal/cingulat subgenual (ariile 11, 12, 25)(Drevets, Ongur şi Price, 1998;
Drevets, 2000), la fel şi cei anxioşi (Pezawas şi colab., 2005). Cingulatul anterior ventral (care
este e fapt format din zona posterioară a orbitofrontalului median ariile 11 şi 12 şi cingulatul
subgenual – aria 25) are cea mai puternică inervaţie serotonergică fiind legată prin neuroni
serotonergici de sistemul limbic (Pezawas şi colab., 2005). Zona subgenuală este formată din 4
straturi neuronale dens interconectate cu sistemul dopaminergic mezolimbic şi cu cel
serotonergic (Moll şi colab., 2006). Un nivel scăzut de serotonină corelează cu sensibilitatea la
respingere socială şi pierdere, acest nivel scăzând dramatic în aceste situaţii, fapt care conduce la
femei în general la panică iar la bărbaţi în general la impulsivitate agresivă - simptome ȋntâlnite
ȋn stilurile de ataşament nesigur (după Buck, 1999).
Părinţii care posedă varianta mai puţin eficientă a genei SLC6A4 5-HTTLPR care
produce transportorul serotoninei şi un SNP al genei OXTR (rs53576) care produce receptorul
oxitocinei au un răspuns mai sensibil la nevoile emoţionale ale copiilor (Bakermans-Kranenburg
şi Van Ijzendoorn, 2008 ; apud Ebstein şi colab., 2010). Oamenii care posedă alela scurtă a genei
transportorului serotoninei sunt mai sensibili la stimuli care semnifică ameninţarea cu
respingerea socială (Canli şi Lesch, 2007). Cingulatul subgenual joacă un rol cheie în controlul
funcţiilor septumului şi hipotalamusului – care eliberează neuromodulatorii oxitocină şi
vasopresină – cu rol în ataşamentul social. Un volum mai redus al cingulatului este asociat cu
stiluri de ataşament nesigur. Vasopresina reprezintă deci un modulator al comportamentului
social şi emoţiilor sociale (frică, agresiune, anxietate) ea impactând conectivitatea dintre zonele
supragenuale şi subgenuale cingulate şi astfel funcţionarea reţelei amigdală-cortex median
prefrontal răspunzătoare de reglarea emoţiilor (Zink şi colab., 2010).

Bibliografie obligatorie:

1. Bowlby, J. Attachmentand loss (Vol.1), în “Attachment”, Basic Books, New York, 1969
2. Buck, R. The biological affects: a typology. Psychological Review, 106 (2), pp 301-336,
1999
3. Camus, M. Reconnaissance de l’autre et plaisir reciproque dans l’integration de la
motricite, în „Regarde, Je me construis”, F.R.A.J.E., 1990
4. Canli, T. şi Lesch, K.P. Long story short: the serotonin transporter in emotion regulation
and social cognition. Nature Neuroscience, Vol. 10 (9), pp 1103-1109, 2007
5. Donaldson, Z.R. şi Young, L.J. Oxytocin, vasopresin, and the neurogenetics of sociality.
Science, 322, pp 900-904, 2008
6. Ebstein, R.P. şi colab. Genetics of human social behavior. Neuron, 65, pp 831-844, 2010
7. Insel, T.R. şi Young, L.J. The neurobiology of attachment. Nature Reviews
Neuroscience, 2, pp 129-136, 2001
8. Martinez, D. şi colab. Dopamine type 2/3 receptor availability in the striatum and social
status in human volunteers. Biol Psychiatry, 67 (3), pp 275-278, 2010
9. Pezawas, L. şi colab. 5-HTTLPR polymorphism impacts human cingulate-amygdala
interactions: a genetic susceptibility mechanism for depression. Nature Neuroscience, 8
(6), pp 828-834, 2005
10. Schaffer, H.R. şi Emerson, P.E. The development of social attachment in infancy,
Monographs of the Society for Research in Child development, 39 (3 Serial No. 94),
1964
11. Schore, A.N. Effects of a secure attachment relationship on right brain development,
affect regulation, and infant mental health. Infant Mental Health Journal, 22 (1-2), pp 7-
66, 2001
12. Skuse, D.H. şi Gallagher, L. Dopaminergic-neuropeptide interactions in the social brain.
Trends in Cognitive Science, 13 (1), pp 27-35, 2008
13. Tucker, D.M., Luu, P. şi Derryberry, D. Love hurts: the evolution of empathic concern
through the encephalization of nociceptive capacity. Development and Psychopathology,
17, pp 699-713, 2005
 Cursul 7
Autoreglarea – elementul de autocontrol al personalităţii

Introducere.
Am văzut că Mary Rothbart defineşte temperamentul ca reprezentând diferenţele constituţionale
individuale la nivelul reactivităţii şi autoreglării. Reactivitatea temperamentală este organizată
în concordanţă cu sistemele motivaţional-emoţionale majore ce includ: frica, furia, afectele
pozitive şi anticiparea, precum şi afilierea. Iar pentru fiecare sistem, există reţele atenţionale
care reglează reactivitatea la nivel central, controlul atenţional fiind elementul ce asigură
echilibrul. Ȋn acest capitol vom vorbi despre mecanismele autoreglării şi rolul lor ȋn
comportament şi socializare – componente fuundamentale ale personalităţii.

7.1. Autoreglarea şi cortexul prefrontal

Autoreglarea este cea de-a doua componentă de bază a temperamentului, ea venind să

contracareze reactivitatea emoţională. Deoarece dezvoltarea cortexului prefrontal şi autoreglarea
apar în aceaşi fereastră temporală din primii ani de viaţă, stadiile progresive ale autoreglării pot fi
încadrate în emergenţa competenţelor cognitive guvernate de cortexul prefrontal. Este evident că
este necesar un anumit nivel al dezvoltării cognitive pentru a se transfera controlul reglării de la
sursele externe către cele interne. De exemplu, Kopp (1982)(apud Fox, 2001) descrie abilităţile
cognitive fundamentale necesare pentru ca un copil să poată internaliza aşteptările părintelui în
vederea iniţierii unui control comportamental. Aceste abilităţi includ: intenţionalitatea sau
orientarea spre un scop, permanenţa obiectului, diferenţierea sinelui de celelalte persoane,
reprezentările mentale, memorie episodică, auto-monitorizarea şi iniţierea inhibiţiei motorii şi a
limbajului. De exemplu, pentru a se supune unei reguli comportamentale impusă de părinte, un
copil trebuie să fie capabil să păstreze în memorie regula într-o formă inteligibilă, care să-i
permită ulterior reactualizarea ei selectivă şi aplicarea în situaţia potrivită (reprezentări mentale
şi memorie episodică). În plus, copilul trebuie să fie capabil să-şi supravegheze comportamentul
în vederea recunoaşterii greşelilor (auto-monitorizare), să-şi oprească comportamentele
neadecvate (inhibarea răspunsului), şi să implementeze în mod flexibil răspunsuri alternative
care par acceptabile (planificare şi monitorizarea rezultatelor). Similar cu reglarea
comportamentului, reglarea emoţiilor poate fi descompusă în componente, ce includ
recunoaşterea, definirea şi reprezentarea cauzei distresului, evaluarea trăsăturilor contextuale ale
unei situaţii şi formarea unui plan compus dintr-o secvenţialitate de acţiuni pentru modificarea
situaţiei, în vederea reducerii distresului (Kopp, 1989; apud Fox şi colab., 2001).
Asemenea procese cognitive sunt parte din marele grup al funcţiilor cognitive numite
“executive”, subliniind rolul lor în controlul, sau reglarea, tendinţelor reactive. Dezvoltarea
funcţiilor executive este atribuită modificărilor structurale şi funcţionale la nivelul cortexului
prefrontal din primii ani de viaţă. Deşi termeni precum “auto-reglare” şi “funcţionare executivă”
sunt văzuţi deseori ca fiind acelaşi lucru, Fox şi colab. (2001) consideră că funcţiile executive
sunt necesare dar nu şi suficiente pentru o autoreglare eficientă. În mod specific, autoreglarea
reprezintă reflecţia comportamentală a implementării proceselor executive, dar această
implementare şi, probabil, dezvoltarea acestor procese de control, sunt influenţate de procese
motivaţionale şi de arousalul emoţional sau reactivitatea. Autoreglarea, din punctul de vedere al
teoriilor temperamentului, reflectă intersectarea emoţiei cu cogniţia. Această idee este susţinută,
atât la nivel comportamental cât şi neuroanatomic, de conexiunile reciproce dintre centrii
implicaţi în reactivitatea temperamentală (structuri limbice, în special amigdala) şi reglare
(regiuni ale cortexului prefrontal şi ale cortexului cingulat anterior), şi de cercetările făcute pe
pacienţi la care niveluri ridicate ale emoţiei “inundă” sistemul, împiedicând implementarea
strategiilor de control (Tucker şi Derryberry, 1992; apud Fox şi colab, 2001).

7.2. Controlul cognitiv asupra deciziilor comportamentale şi asupra emoţiilor

Procesele de control sunt angajate atunci când răspunsurile obişnuite sau automate sunt
insuficiente pentru a spijini comportamentul orientat spre un scop. Acest lucru se întâmplă în
condiţii de incertitudine privind cursul optim al unei acţiuni, atunci când potenţialele acţiuni sunt
asociate cu riscuri sau când există o competiţie între acţiuni alternative sau între acţiune şi non-
acţiune. Aceste trăsături definesc contexte în care ameninţarea fizică este una reală, şi unde
această reţea declanşează frică, anxietate sau durere. Meta-analizele de tip CBMA (coordinated-
based meta-analysis) care au examinat studiile imagistice stocate în BrainMap database realizate
pe 3 domenii – emoţii negative, durere şi control cognitiv – sugerează că fiecare dintre aceste
domenii activează cingulatul anterior dorsal. Bazat pe aceste observaţii, există la ora actuală o tot
mai mare recunoaştere a rolului jucat de această zonă, şi anume de integrare a procesărilor ce ţin
de emoţii negative (frică, furie şi dezgust), durere (indusă de stimuli fierbinţi, reci sau electrici) şi
control cognitiv (sarcini de alocare a atenţiei sau funcţii executive de genul Stroop, Go/No-Go şi
Eriksen Flanker)(Shackman şi colab., 2011). De aceea, Shackman şi colab. (2011) propun că
funcţia de bază a afectelor negative, durerii dar şi a controlului cognitiv (sau atenţional) este de a
determina cursul optim de acţiune în situaţii de incertitudine. Afectele negative, durerea şi
controlul cognitiv sunt toate sensibile la manipularea gradului de incertitudine, descris fie în
termeni de ambiguitate (lipsă de date privind rezultatele posibile), risc, controlabilitate,
predictibilitate sau volatilitate. Perceperea unui control instrumental scăzut amplifică percepţia
durerii în cingulatul anterior mijlociu şi amplifică pregătirea de răspunsuri comportamentale
instrumentale. De asemenea, o incertitudine crescută în timpul unei sarcini de decizie economică
activează aceeaşi zonă a cingulatului. Ei sugerează că zona anterioară a cingulatului mijlociu
implementează controlul adaptativ integrând informaţii provenind de la amigdală, sistemul
spino-talamic, corpi striaţi, insulă şi alte regiuni privind pedeapsa (probabilitate şi mărime) şi
trimiţând apoi informaţii către centrii motori corticali şi subcorticali. Studii care au cuplat ERPs
cu RMN-ul funcţional (event-related fMRI) au descoperit că zona cortexului cingulat anterior
mijlociu (aMCC) unde se generează semnalul de eroare negativă ȋn preddictie răspunde şi la
evenimente noi. Se pare că ori de câte ori apare violarea cursului sau rezultatului unei acţiuni
(fără a fi implicată o recompensă în mod necesar) zona aMCC se activează şi evaluează
necesitatea adaptării comportamentului (Wessel şi colab. 2012).
Aşa cum subliniază Shackman şi colab. (2011) toate aceste date ne arată că zona
anterioară a cingulatului mijlociu este bine poziţionată pentru a sintetiza informaţii privind
întăriri necondiţionate (durere, prădători sau duşmani conspecifici) dar şi întăriri condiţionate
(semnale care anunţă stimuli aversivi sau feedback negativ), şi de a le integra cu obiectivele
curente. Prin eferenţele către nucleul facial ea poate exploata aceste informaţii pentru a declanşa
sau regla în mod flexibil expresiile faciale în vederea comunicării. În fine, conexiunile puternice
cu zonele motorii îi permit să planifice comportamente instrumentale. Sistemele de procesare a
durerii s-a observat că joacă un rol în medierea învăţării în situaţii mai complexe, cum ar fi
frustrarea declanşată de neacordarea unei recompense scontate. Animalele ce sunt recompensate
la un interval de timp neregulat sunt mai rezistente la extincţie (adică ţin mai mult timp minte
asocierea) decât cele ce primesc recompensa la un interval de timp fix (Tucker, Luu şi
Derryberry, 2005). Funcţiile de evaluare subiectivă a durerii stau la baza funcţiilor de
monitorizare a comportamentului, jucat de cortexul cingulat anterior. Atunci când o expectanţă
este violată, aşa cum se întâmplă atunci când este comisă o greşeală sau când nu este oferită o
recompensă aşteptată, sistemul de evaluare subiectivă a durerii este antrenat să motiveze
învăţarea unor noi comportamente (Tucker, Luu şi Derryberry, 2005).
Controlul cognitiv este uneori descris ca un sistem de alarmă ce permite unui organism
să-şi modifice atenţia şi comportamentul pentru a evita viitoare erori. Studiile folosind sarcini de
atenţie precum cele de amorsaj negativ au arătat că subiecţii cu fobie socială au afectată
performanţa in acestea (Cirneci, 2000) iar pacienţii cu istoric de atac de panică şi cei depresivi au
un răspuns al zonei frontale intȃrziat şi de amplitudine mai mică intr-o sarcină de amorsaj
negativ (Jagla, Jergelova, Cirneci şi Kukumberg, 2003). Cortexul cingulat anterior nu a evoluat
pentru a optimiza performanţa în sarcini de laborator de tip Stroop sau amorsaj negativ. Datele
antropologice sugerează că creierul uman (ca şi a strămoşilor săi) a evoluat în contextul unor
presiuni de tipul ameninţărilor fizice precum prădători sau alţi duşmani care au « comandat » un
sistem neuronal flexibil care să controleze comportamente motivate aversiv. Datele din
neuroştiinţe sunt congruente cu aceste ipoteze şi sugerează că această zonă a cingulatului a
evoluat pentru a regla comportamente cum ar fi expresiile faciale şi învăţarea instrumentală în
special cea aversivă, declanşate de stimuli cu relevanţă afectivă şi dureroasă (Shackman şi colab.,
2011).

7.3. Eroarea ȋn predicţie dictează trăsături ale personalităţii

Teoriile clasice ale învăţării spun că învăţarea apare ori de câte ori este asociat un stimul
cu o recompensă sau pedeapsă. Dar experimentele de la începutul anilor 2000 sugerează că
învăţarea apare în special atunci când este prezentă o eroare în predicţie (prediction error). Deşi
iniţial a fost asociată doar cu ȋnvăţarea instrumentală, studii ulterioare au relevat faptul că eroarea
ȋn predicţie apare ȋn mai multe locuri din creier şi reprezintă un mecanism de bază ȋn formarea
memoriilor, fie ele instrumentale, contextuale sau afective. De altfel şi mecanismele prezentate a
fi relaţionate cu frustrarea/furia au la bază tot eroare negativă ȋn predicţie. Deci putem spune că
mai multe trăsături de personalitate au la bază mecanisme implicate ȋn eroarea ȋn predicţie.
În anticiparea unui eveniment neplăcut s-au identificat ca fiind implicate zona
dorsomediană prefrontală/cortex cingulat anterior, cortexul insular anterior, orbitofrontalul
lateral, zona retrosplenială/cingulat posterior, amigdala, zona caudală a capsulei nucleului
accumbens, şi nucleul caudat (Berns şi colab., 2006) iar oamenii care au scoruri ridicate la
scalele “Tensiune-Anxietate” a chestionarului PANAS (Positive Affect Negative Affect Scale)
prezintă un nivel mai ridicat de activare în stare de repaus în următoarele zone (o circulaţie
sangvină locală mai accentuată, măsurată cu ajutorul RMN funcţional): cortexul median
prefrontal drept (aria 10), zona cingulatului anterior rostral drept (aria 32), zona girusului frontal
mijlociu stâng (ariile 10/46), sulcusul temporal superior drept (aria 39) şi cortexul cingulat
posterior/retrosplenial (ariile 29, 30, 23, 31) deci a zonelor parte din reţeaua de procesare a erorii
ȋn predicţie, un mecanism fundamental al ȋnvăţării instrumentale aversive (Zald, Mattson şi
Pardo, 2002).
Oamenii care au foarte activă reţeaua de eroare ȋn predicţie se caracterizează prin
următoarele :
• ȋi frământă prea mult anumite lucruri care în realitate nu au mare importanţă;
• sunt înclinaţi să ia lucrurile prea în serios;
• le lipseşte încrederea în puterile lor;
• ȋncearcă să evite momentele critice sau dificultăţile;
• frecvent le trece prin minte câte un gând lipsit de importanţă şi ȋi sâcâie;
• tind să pună dezamăgirile la suflet; când sunt criticaţi şi mustraţi de cineva, sunt
foarte afectaţi;
• sunt îngrijoraţi şi frustraţi când se gândesc că cineva e supărat sau furios pe ei;
• când se gândesc că li se va întâmpla ceva neplăcut de obicei devin foarte
preocupaţi de aceasta;
 • ȋn momentul în care cred că au avut o performanţă slabă la ceva important devin
foarte îngrijoraţi;
• deseori sunt îngrijoraţi de faptul că ar putea face greşeli;
• dacă greşesc în cursul unei activităţi,
• încearcă să fie mai concentraţi, chiar dacă asta ȋi încetineşte;
• când în urma unei acţiuni proprii s-a întâmplat ceva rău, ȋi chinuie gândurile de
regret;
• când pierd ceva sau li se strică ceva, ȋi afectează şi au tendinţa de a se învinovăţi;
• deseori când fac ceva important, se întâmplă să aibă impresia că au greşit şi simt
o puternică nevoie de a verifica;
• dacă într-o activitate cu care nu sunt familiarizaţi, primesc des feedback-uri
negative, au tendinţa să fie iritaţi şi să renunţe.

7.4. Rolul atenţiei ȋn autoreglare

Două procese cognitive – atenţia executivă şi inhibarea răspunsului – par să fie esenţiale
în emergenţa şi/sau diferenţele individuale în autoreglare. Însă primele efecte ale controlului
atenţiei asupra afectelor negative se văd în primele luni de viaţă, odată cu apariţia reflexului de
orientare şi a preferinţei pentru noutate.
Diferenţele individuale în ce priveşte concentrarea şi comutarea atenţiei, au fost
relaţionate cu indicii temperamentali ai autoreglării, începând din primul an de viaţă şi până la
vârsta adultă. De exemplu, copiii de 4 luni care-şi dezangajează atenţia mai uşor dintr-un punct
central de fixaţie la prezentarea altui stimul la periferia câmpului perceptiv, au fost descrişi de
mamele lor ca fiind mai greu de stresat şi mai uşor de calmat, comparativ cu cei care reuşeau mai
greu să-şi dezangajeze atenţia (Rothbart şi Posner, 2001).
Copiii cu un bun control atenţional se caracterizează prin următoarele: de obicei, când îşi
adună jucăriile sau sunt prişis în alte activităţi, duc sarcina până la capăt; le este uşor să se
concentreze atunci când desfăşoară o activitate; se concentrează foarte tare atunci când
desenează sau colorează; atunci când construiesc sau pun ceva laolaltă, devin foarte implicaţi în
ceea ce fac şi lucrează perioade îndelungate de timp; le vine greu să renunţe la un proiect pe
care l-au început.
 Posner şi colab. (1999) au evidenţiat faptul că există între 3 şi 6 luni o puternică tendinţă
de a aloca atenţie unui stimul nou, dacă el apare într-o locaţie nouă. Durata interesului arătat unui
stimul nou corelează pozitiv cu zâmbetul şi râsetul copilului (apud Rothbart şi Posner, 2001) dar
dezvoltări în sistemul de orientare a atenţiei nu corelează cu dezvoltarea ulterioară a atenţiei
executive, cele două părând a fi independente (Rothbart şi Posner, 2001). Până la 3 luni mamele
obişnuiesc să-şi calmeze copilul luându-l în braţe şi legănându-l. Pe la trei luni, în special în
cultura occidentală, ele încearcă să distragă atenţia copilului ca mod de a-l calma. Harman şi
colab. (1997) au iniţiat un studiu privind modalităţile de calmare a copiilor între 3 şi 6 luni.
Iniţial copiii au fost stresaţi cu un zgomot puternic, după care era prezentat un stimul nou,
interesant. Copiii îşi orientau atenţia către el, şi în timpul acestui proces, expresia facială se
modifica şi plânsul înceta. Orientarea atenţiei dura aproximativ 1 minut, după care, de cele mai
multe ori, distresul revenea. Eficacitatea unui stimul nou de a susţine interesul copilului este
maximă la 3-4 luni, şi se reduce la 6 luni.
Dezvoltarea atenţiei executive şi a abilităţii de a implementa atenţia executivă pentru un
scop anume, depinde de o combinaţie de factori: maturarea neurologică şi experienţele sociale
(Fox şi colab, 2001). Mai specific, dezvoltarea atenţiei executive este atribuită maturării unei
reţele formată din anumite părţi ale cortexului prefrontal, cortexul cingulat anterior şi ariile
motorii suplimentare (Rothbart şi Posner, 2001). Cortexul cingulat anterior este deosebit de
relevant în studiul temperamentului, deoarece el pare să servească drept punct de integrare a
informaţiilor viscerale, atenţionale şi afective, care formează bazele autoreglării (Paus, 2001). În
plus, angajarea flexibilă şi intenţionată a atenţiei, caracterizează multe dintre interacţiunile
precoce ce au loc între copil şi mamă. În cadrul acestei interacţiuni, adultul angajează şi dez-
angajează atenţia copilului în vederea manipulării nivelului de arousal al acestuia. Stările de
angajare a atenţiei sunt asociate cu jocul şi starea generală de bine. Când atenţia este angajată,
nivelul de arousal este ridicat, prin dez-angajarea ei adultul dându-i copilului ocazia de a-şi
reduce nivelul de arousal. Dacă părintele răspunde constant la nevoile copilului angajându-i şi
dez-angajându-i atenţia în cadrul interacţiunilor sociale, copilul va învăţa despre eficacitatea
controlului atenţional ca şi mijloc de autoreglare (Fox şi colab, 2001). Mamele din ţările
scandinave au tendinţa de a evita să interacţioneze cu copiii atunci când aceştia sunt foarte
stresaţi, în timp ce mamele japoneze rămân permanent în contact cu acesta. Deci, în Europa
nordică copiii e mai probabil să dezvolte strategii de auto-reglare şi calmare ce nu necesită
interacţiunea cu părintele, în timp ce în Japonia calmarea unui copil se face întotdeauna cu
ajutorul părinţilor (Rothbart, 1994).
Mai multe studii au evidenţiat faptul că distresul este asociat cu activarea amigdalei
(Irwin şi colab., 1996). Există dovezi numeroase că amigdala este controlată inhibitor de cortexul
medial prefrontal, în special de cortexul cingulat anterior (Morgan şi colab., 1993). Cortexul
cingulat are, de asemenea un rol important în orientarea atenţiei către un stimul nou (Posner,
1995), precum şi în alocarea de resurse cognitive necesare procesării aprofundate a stimulului
(Bunge şi colab., 2001). Într-un sistem bazat pe gestionarea de resurse, pentru ca o structură să
acţioneze trebuie să “preia” din resursele alocate în acel moment alteia. Apariţia unui stimul nou,
necunoscut este o prioritate iar procesării sale i se vor aloca prioritar resurse. Acest proces este
automat şi durează până apare habituarea. Posner şi Rothbart (1998) propun circuitul cingulat-
amigdală ca fiind “cheia” reglării distresului. La copil această cheie este în mâna părintelui, dar
cu timpul copilul învaţă să folosească acest mecanism, ce devine ulterior o componentă a ceea ce
se numeşte “control cognitiv”. Adulţii care au o bună abilitate de a-şi concentra şi de a-şi comuta
atenţia experienţiază în mai mică măsură afecte negative. Terapia cognitivă se bazează, de
asemenea, pe controlul ideaţiei negative prin comutarea atenţiei (Posner şi Rothbart, 1998).
Unele studii au relevat că atunci când dorim să suprimăm o durere ne folosim de
cingulatul dorsal drept, dorsolateralul prefrontal drept dar şi frontopolarul bilateral (Wiech şi
colab., 2006). Activarea în dorsolateralul prefrontal drept în timpul unui efort de calmare a unei
dureri fizice corelează invers cu credinţa subiectivă în sentimentul de control asupra propriei
vieţi (Wiech şi colab., 2006). Atunci când subiecţii execută un „re-evaluare” (văd o poză cu o
femeie plângând pe treptele unei biserici şi o interpretează ca fiind „femeie plângând la o nuntă”)
creşte activarea în girusul frontal mijlociu stâng (ariile 9, 46), zona mediană prefrontală (aria 10),
cingulatul anterior ventral (aria 32), subgenual şi zona ventromediană prefrontală, şi scade
activarea în amigdala stângă, cortexul insular posterior şi cingulatul dorsal (aria 24) - zonele
percepţiei durerii (Delgado şi colab., 2008). Persoanele anxioase prezintă o activare mai slabă a
zonei mediane prefrontale/cingulatul rostral (ariile 10/32) precum şi a zonelor laterale prefrontale
ventrolaterale (ariile 47/45) şi dorsolaterale (9, 46) ca răspuns la stimuli distractori aversivi,
semn al unui control atenţional mai redus asupra acestora, deci o procesare accentuată care
interferează cu sarcina de bază (Bishop şi colab., 2004).
 Oamenii introvertiţi, prezintă o activare mai puternică a cingulatului anterior caudal într-o
sarcină de memorie de lucru (n-back) pe fondul inducerii unei stări anxioase, reflectând
mobilizarea unui efort cognitiv mai mare pentru a face faţă sarcinii (Gray şi Braver, 2002).
Oamenii extroverţi sunt mai capabili decât cei introverţi să-şi crească activarea în cingulatul
anterior şi dorsolateralul prefrontal în funcţie de dificultatea sarcinii (de la 1 back spre 3 back).
Cei introverţi au un nivel crescut de activare constant, funcţionarea acestor zone nefiind flexibilă
în funcţie de efortul necesar, fapt care conduce la suprasolicitare (Kumari şi colab., 2004).
Diverse studii experimentale au relevat faptul că neuroticismul este caracterizat prin instabilitate.
De altfel, zona inferioară a dimensiunii „neuroticism” propusă de Eysenck este denumită
„stabilitate” (Eysenck şi Eysenck, 1985). Robinson şi Tamir (2005) aplicând mai multe tipuri de
sarcini – de categorizare, de tip Stroop culori, Go/No-go precum şi de decizie – au evidenţiat că
persoanele cu scoruri mari la trăsătura neuroticism se caracterizează printr-o tendinţă puternică
spre variabilitatea timpilor de reacţie, adică performanţa lor variază de la o secvenţă a sarcinii la
alta, indiferent de sarcină. Cu alte cuvinte în sarcinile ce necesită efort cognitiv performanţa lor
fluctuează, semn al unei probleme în mobilizarea atenţiei timp îndelungat (Blasi şi colab., 2005).

7.5. Inhibarea răspunsului prepotent – condiţie esenţială ȋn controlul comportamentului

O altă componentă a funcţionării executive având legături conceptuale strânse cu

autoreglarea, este abilitatea de a controla acţiunile, sau de a inhiba tendinţele prepotente ale unei
acţiuni. Folosirea planificării le permite copiilor să aibă un control asupra comportamentului şi a
mediului. Acest lucru presupune două procese (după Fox şi colab, 2001):
Primul este reprezentat de înţelegerea şi reprezentarea unei reguli sau a unei contingenţe
specificând relaţia dintre un stimul şi răspunsul aşteptat.
Al doilea proces presupune folosirea reprezentării unei reguli pentru a ghida
comportamentul. Această translaţie a reprezentării în acţiune depinde de maturarea proceselor
corticale, în particular a celor relaţionate cu inhibarea unui răspuns sau a unui comportament
neadecvat.
Abilitatea de a exercita un control conştient asupra comportamentului bazată pe
reprezentarea cognitivă a proprietăţilor unui stimul, emerge în mod gradual în primii ani de viaţă,
cu o dezvoltare rapidă a abilităţii de a folosi reguli pentru ghidarea comportamentului în timpul
celui de al treilea an (Fox şi colab, 2001). Zelazo şi colab. (1995) au observat că după primii doi
ani de viaţă copiii pot ţine în memoria de lucru un set simplu de reguli după care trebuie să
sorteze un set de cărţi în două grămezi, şi apoi de a folosi acest set de reguli pentru a spune cu
precizie experimentatorului fiecare carte cărei grămezi îi aparţine. Totuşi, până la 36 de luni, ei
nu pot folosi asemenea reguli pentru a-şi ghida comportamentul. Astfel, performanţa în
asemenea sarcini pare să fie limitată nu de inabilitatea de a înţelege, de a-şi reprezenta
contingenţele, sau de a le ţine în memoria de lucru, ci mai degrabă de abilitatea de a folosi
această înţelegere în controlul comportamentului. Disocieri similare între cunoştinţe şi acţiune au
fost evidenţiate de mai multe studii privind dezvoltarea controlului răspunsului.
Copiii cu un bun control voluntar se caracterizează prin următoarele:
• pot vorbi cu voce joasă atunci când li se cere; sunt buni la jocuri de tipul „Simon
spune”, „Un, doi, trei, la perete stai!”;
• se pregătesc pentru excursii şi alte ieşiri planificându-şi lucrurile de care va avea
nevoie;
• dacă li se cere, pot aştepta înainte de a se implica în noi activităţi;
• le este uşor să stea liniştiţi când li se spune (la film, la spectacole);
• sunt capabiil să nu râdă sau să nu zâmbească dacă situaţia o cere;
• sunt buni la respectarea regulilor sau instrucţiunilor; sunt atenţi şi precauţi la
traversarea străzii;
• pot întrerupe uşor o activitate atunci când li se spune „nu”;
• de obicei pot să să reziste tentaţiei când li se spune că nu trebuie să facă un
anumit lucru.

Multe dintre progresele pe care le face un copil de 5-7 ani (aflat în stadiul “operaţiilor
concrete”) faţă de vârsta de 3-4 ani (când se află în stadiul “pre-operaţional”), reflectă
dezvoltarea abilităţii de a ţine activate în memorie mai mult de un lucru, şi de a reuşi să-şi inhibe
tendinţa de răspuns care este cea mai puternică la un moment dat. Dovezi că un copil de 3-4 ani
are dificultăţi în a ţine în minte două lucruri în acelaşi timp, sau că tinde să se concentreze doar
asupra unui singur aspect al problemei, pot fi observate în: 1) eşecul lui în probele de conservare
a volumului unui lichid (nu ia în considerare şi înălţimea şi grosimea vaselor, ci doar înălţimea);
2) dificultatea pe care o întâmpină în sarcinile de schimbare a unei perspective unde trebuie să
manipuleze mental o scenă pentru a spune cum ar arăta dintr-o altă perspectivă, ignorând
aspectele prezente; 3) dificultatea de a compara o idee veche cu una nouă, şi de a depista o
contradicţie; 4) dificultatea de a rezolva o problemă ce presupune doi paşi. La 5 sau 6 ani, copiii
sunt capabili să facă aceste lucruri (Diamond, 2001).
Deşi abilităţile cognitive superioare precum atenţia executivă şi inhibarea răspunsului
sunt în mod normal văzute ca şi modulatori precoce ai patternurilor reactivităţii temperamentale,
această reactivitate poate influenţa dezvoltarea mecanismelor reglatorii în cel puţin două moduri.
În primul rând, date fiind conexiunile reciproce dintre structurile cortexului prefrontal şi sistemul
limbic, este posibil ca diferenţele individuale în reactivitatea sistemului limbic, în particular a
amigdalei (ce se crede a sta la baza diferenţelelor individuale în reactivitatea temperamentală) să
influenţeze dezvoltarea conexiunilor inhibitorii dintre cortexul prefrontal şi sistemul limbic. În al
doilea rând, diferenţele individuale în reactivitatea temperamentală vor influenţa cantitatea şi
calitatea interacţiunilor sociale cu părinţii şi alţi membrii ai mediului din jurul copilului. Astfel,
este de aşteptat ca indivizi diferiţi temperamental să posede istorii diferite privind angajarea şi
dez-angajarea atenţiei, şi abilităţi diferite de a folosi reguli pentru ghidarea comportamentului,
conducând în grade diferite la inhibarea unui comportament sau reacţii emoţionale prepotente
(Fox şi colab, 2001).

7.6. Efortul voluntar şi dimensiunea socială a personalităţii

Variabila temperamentală relaţionată cu dezvoltarea atenţiei executive este denumită

“efort voluntar” şi reprezintă abilitatea de a inhiba un răspuns dominant în vederea executării
unuia nedominant. Efortul voluntar este esenţial în înţelegerea influenţei pe care o are
temperamentul asupra comportamentului. Sistemele care se ocupă de efortul voluntar permit
abordarea unor situaţii care par periculoase sau inconfortabile şi evitarea (sau amânarea)
situaţiilor în care este prezentă o recompensă dacă contextul o cere (Rothbart şi Posner, 2001).
Din aceste motive efortul voluntar este important în procesul de socializare.
Controlul voluntar are o dezvoltare semnificativă între 2 şi 4 ani, dar acest proces
continuă de-a lungul copilăriei până în adolescenţă, permiţând dobândirea unor forme mai
sofisticate ale autoreglării bazate pe informaţie verbală, reprezentări ale sinelui şi proiecţii ale
acţiunilor în viitor (Rothbart şi Posner, 2001).
 Paradigma “întârzierii recompensei” a lui Mischel este considerată o punte între inhibiţia
cognitivă şi cea comportamentală. Mischel (1983) a observat că numărul de secunde cu care un
copil preşcolar îşi întârzie alocarea unei recompense prezente este un predictor al atenţiei
susţinute dar şi al reglării afectelor negative atunci când aceştia ajung la adolescenţă. Kochanska
(1997) a găsit că diferenţele individuale în ce priveşte controlul inhibitor au implicaţii în
inhibarea comportamentului antisocial şi în achiziţia comportamentului prosocial. Copiii care îşi
pot utiliza atenţia în mod eficient pentru a-şi regla comportamentul, vor fi mai în măsură să-şi
inhibe răspunsurile prepotente (a fura, a lovi) luând în considerare efectul acţiunilor lor asupra
celorlalţi, deci facilitând internalizarea standardelor comportamentului prosocial. Scoruri ridicate
la dimensiunea Control Voluntar (măsurate prin scala de observaţie comportamentală a
temperamentului CBQ) corelează cu tendinţa de a experienţia vina/ruşinea şi de a fi empatici.
Controlul voluntar este invers relaţionat cu agresivitatea, această relaţie fiind mediată însă şi de
alţi factori precum o mai bună capacitate de control a reacţiilor motorii şi a afectelor negative, ei
fiind mai abili în a-şi îndrepta atenţia spre altceva decât stimulii relaţionaţi cu furia (Rothbart şi
Posner, 2001). De asemenea, Eysenberg şi colegii ei (1994) au observat că băieţii de 4-6 ani cu
un bun control atenţional tind să-şi controleze mai bine furia folosind metode verbale ne-ostile în
detrimentul celor agresive.
Creierul permite deci un control final al acţiunilor înainte de implementarea lor. Acest
sistem permite nu doar corectarea acţiunilor înainte de declanşare, dar şi amânarea sau
contramandarea lor. Această capacitate a creierului este esenţială în realizarea autocontrolului, şi
permite ca o acţiune să poată fi doar simulată mental, nu doar executată pe moment (Haggard,
2008). În viziunea lui Bechara (2005), ce numim „voinţă” ar emerge din interacţiunea a două
sisteme neurale separate dar interdependente: un sistem „impulsiv” în care sunt critice amigdala
şi nucleul accumbens, structuri care declanşează semnale afective privind consecinţele imediate
ale comportamentului, şi un sistem „reflectiv” în care critic este cortexul ventromedian
prefrontal, care declanşează semnale afective privind consecinţele pe termen lung. Indivizii
devin vulnerabili la comportamente compulsive deoarece sunt disfuncţionale procesele care le-ar
permite inhibarea acţiunilor declanşate de sistemul impulsiv, din motive induse genetic sau
apărute ca urmare a consumului de droguri. Conform teoriei sistemelor duale există un sistem
impulsiv („beta”) localizat în corpii striaţi ventrali, care este pornit de către valoarea
recompenselor imediate, şi un sistem inhibitor („delta”) localizat în cortexul dorsolateral
prefrontal, care limitează comportamentele imediate şi mediază răspunsurile faţă de
recompensele amânate (Schultz, 2011). Studii recente însă contestă existenţa a două sisteme
separate de evaluare a recompenselor, ci sugerează că zona mediană a prefrontalului şi
parietalului semnalizează prezenţa unei recompense imediate, iar zona laterală a prefrontalului
angajează controlul asupra deciziei, modulând semnalul de evaluare procesat de zona mediană
(Peters şi Buchel, 2011).
Impulsivitatea poate fi descompusă în mai multe componente: una ţine de comportamente
care nu sunt adecvate cu stimulii senzoriali, alta de deficitul de inhibiţie motorie, alta de tendinţa
de a accepta recompense mici, imediate şi sigure în detrimentul celor mari dar nesigure, iar alta
de comportamentul riscant în contextul luării deciziei (Dalley, Everitt şi Robbins, 2011). De
asemenea, compulsiile pot fi văzute ca o formă de impulsivitate, şi anume ca acţiuni neadecvate
situaţiei care persistă, nu au legătură cu obiectivele şi deseori au consecinţe negative (Dalley,
Everitt şi Robbins, 2011).
Studiile au relevat faptul că reţeaua formată din dorsomedianul prefrontal, dorsolateralul
prefrontal şi ventrolateralul prefrontal este implicată atât în reglarea oricărui tip de emoţie – atât
pozitivă cât şi negativă – cât şi în depăşirea senzaţiei de dorinţă (craving) faţă de droguri, ţigări
sau mâncare. Terapiile cognitiv-comportamentale implementate în vederea renunţării la adicţii se
bazează din punct de vedere neuronal pe funcţionarea acestor zone. Aceste efecte se realizează
prin controlul pe care îl au aceste zone asupra corpilor striaţi ventrali, amigdalei, insulei,
cingulatului rostral şi subgenual, şi VTA – adică a zonelor asociate cu emoţiile şi motivaţiile
apetitive (Kober şi colab., 2010). La oamenii care pot lua decizii privind alimentaţia ţinând cont
atât de gustul mâncării dar şi de sănătate (deci care se pot controla) semnalul din zona
ventromediană prrefrontală este modulat de activarea dorsolateralului prefrontal, comparativ cu
cei care iau decizii ţinând cont doar de gust (deci nu se pot controla). Iar blocarea temporară a
zonei dorsolaterale prin stimulare magnetică transcraniană (TMS) creşte deciziile impulsive. În
general diferenţele inter-individuale în ce priveşte deciziile impulsive pe fond de discounting
reflectă diferenţe în mobilizarea cortexului prefrontal în controlul cognitiv (Peters şi Buchel,
2011).
Căutarea de senzaţii este de asemenea legată de impulsivitate pentru că ea presupune
comportamente riscante cum ar fi consumul de droguri sau salturi de la înălţime. Totuşi, ea nu
presupune în mod necesar o inabilitate de a inhiba răspunsul prepotent (Dalley, Everitt şi
Robbins, 2011).
O formă diferită de impulsivitate este cea legată de abilitatea de a exercita control
voliţional asupra unui răspuns ce a fost deja iniţiat („anularea unei acţiuni”) şi nu asupra fazei de
selecţie a răspunsului. Aceasta se măsoară prin paradigma Stop-signal reaction time (SSRT).
Structurile asociate cu performanţa în SSRT sunt girusul prefrontal inferior drept, cingulatul
anterior, pre-SMA, cortexul motor şi corpii striaţi. O sarcină înrudită cu SSRT este Go/No-go,
care depinde în mai mare măsură de cortexul frontal stâng. O formă derivată din aceasta constă
în răspunsul anticipativ care apare înainte de apariţia unui stimul-ţintă, adică inabilitatea de
inhibare a răspunsului (măsurată prin Continuous Performance task la oameni şi 5-choice serial
reaction time task – 5CSRTT - la şoareci), spre deosebire de răspunsul compulsiv care se
caracterizează prin persistenţă, perseverare şi care sunt denumite „răspunsuri compulsive”
(Dalley, Everitt şi Robbins, 2011). Performanţa în 5CSRTT este un bun predictor al consumului
de nicotină precum şi al rezistenţei la extincţie (Dalley, Everitt şi Robbins, 2011).
„Impulsivitatea de oprire (action cancelation)” depinde de cortexul motor primar M1, zona SMA
şi pre-SMA, zona dorsală premotoare, girusul prefrontal inferior drept, cingulatul anterior,
orbitofrontal, corpii striaţi dorsali (caudat, putamen, globus pallidus) şi talamus. Ambele reţele
sunt modulate dopaminergic, serotonergic şi noradrenergic.
„Impulsivitatea de aşteptare” este o formă diferită de cea de oprire şi depinde de
interacţiunile dintre cortexul prefrontal şi hipocamp, amigdală, şi corpii striaţi ventrali (miezul şi
capsula nucleului accumbens). Cortexul cingulat anterior, cel dorsal şi ventral prelimbic, precum
şi cel infralimbic au contribuţii diferite datorită diferenţelor topografice de conectivitate cu
accumbensul (Dalley, Everitt şi Robbins, 2011).
Reţeaua prin care amânăm voluntar alocarea unei recompense prezente în vederea
aşteptării uneia viitoare, mai importante, este o reţea “atenţională/memorie de lucru”, formată
din capsula nucleului accumbens ce trimite proiecţii dopaminergice prin nucleul caudat spre
cortexul cingulat anterior dorsal, iar acesta la rândul său, trimite proiecţii glutamatergice către
VTA stimulând eliberarea dopaminei. Acest circuit este esenţial în medierea efortului pe care
trebuie să-l facem în vederea amânării a ceva prezent şi obţinerii a ceva mai important poziţionat
in viitor (Cardinal şi colab., 2001; Cardinal şi colab., 2002; Walton şi colab., 2002; Walton şi
colab., 2003). Mai multe studii au relevat faptul că nucleul accumbens este parte dintr-o reţea ce
reglează luarea deciziilor în funcţie de costuri şi este esenţială pentru depăşirea greutăţilor în a
obţine o recompensă. El primeşte şi integrează informaţii de la amigdală şi cortexul cingulat
implicate şi ele în luarea deciziilor. Neuronii de aici sunt implicaţi atât în evaluarea costurilor şi
luarea deciziilor pe baza lor, cât şi în fenomenul de discounting, râmânând activaţi în timpul
acţiunii până la primirea recompensei. Lezarea nucleului accumbens conduce la alegerea
acţiunilor ce presupun mai puţin efort sau intervale de timp mai scurte până la obţinerea lor.
Efecte similare are şi administrarea de antagonişti sau inhibitori ai dopaminei (Day, Jones şi
Carelli, 2011).
Cingulatul anterior este fundamental atunci când se iau decizii costuri-beneficii, în
special atunci când costurile implică mai mult efort, el integrând combinaţia costuri + beneficii.
Lezarea acestei zone afectează alegerile care implică efort, nu şi cele care implică doar aşteptarea
pasivă, subiectul preferând recompense mici dar obţinute fără efort (Rushworth şi colab., 2007;
Doya, 2008). Aceleaşi efecte le produc şi disfuncţii ale receptorilor D2 (Doya, 2008).
Brass şi Haggard au demonstrat prin imagistică funcţională existenţa la om a unei zone
din cortexul median frontal care se activează atunci când oamenii pregătesc o actiune manuală
dar apoi o opresc în urma unei decizii proprii. Ei o observat că iniţierea acţiunii voluntare
activează SMA (aria 6) asociată cu planificarea mişcărilor. Această zonă însă se activează şi
atunci când subiecţii decid să-şi oprească acţiunea – deci SMA este recrutată atât în planificarea
acţiunii şi pornirea ei, dar şi în oprirea ei. Oprirea acţiunii activează însă şi cortexul
dorsomedian-prefrontal (aria 9) precum şi cortexul insular. Cu cât este mai mare activarea în
această zonă (aria 9) cu atât este mai puţin activat cortexul motor iar subiectul este mai capabil
să-şi oprească acţiunea, deci aria 9 este sursa semnalului inhibitor (Brass şi Haggard, 2007).
Alături de aceste formaţiuni, în amânarea sau oprirea unei acţiuni mai participă şi substanţa
neagră, orbitofrontalul median (aria 11) şi lateral drept (ariile 11, 47), cortexul infralimbic,
cortexul insular anterior, girusul frontal mijlociu drept (ariile 9, 10, 46), cortexul premotor (aria
6), cortexul parietal inferior (aria 40), şi cortexul intraparietal bilateral (aria 7), şi hipocampul
(Dalley, Everitt şi Robbins, 2011).
Copiii care sunt mai puţin afectaţi de conflictul spaţial în sarcini Stroop au un mai bun
control voluntar – o mai bună abilitate de a-şi întârzia alocarea unei recompense prezente
(Posner, Rothbart şi Gerardi-Caulton, 2001). Controlul voluntar este invers relaţionat cu
agresivitatea, această relaţie fiind mediată însă şi de alţi factori precum o mai bună capacitate de
control a reacţiilor motorii şi a afectelor negative, ei fiind mai abili în a-şi îndrepta atenţia spre
altceva decât stimulii relaţionaţi cu furia (Rothbart şi Posner, 2001). Adolescenţii sunt mai puţin
capabili să-şi controleze comportamentul şi mai predispuşi spre alegeri impulsive in prezenţa
stimulilor apetitivi, în special a celor cu valoare socială, această tendinţă fiind asociată cu o mai
slabă conectivitate între cortexul orbitofrontal şi corpii striaţi/amigdală (Casey, Duhoux şi
Cohen, 2010).

7.7. Biochimia personalităţii impulsive

Comportamentul impulsiv a fost asociat şi cu polimorfisme ale genelor ce produc

receptorii D3 şi D4 (Kreek şi colab., 2005). Polimorfisme ale receptorilor dopaminei DRD4-4R
şi DRD4-7R care conduc la o mai slabă exprimare cu până la 40% a dopaminei în zona mediană
prefrontală sunt asociate cu slaba abilitate de a aştepta ceva sau de a amâna alocarea unei
recompense, sau cu impulsivitatea, cum este denumită în vocabularul trăsăturilor de personalitate
(Swanson şi colab., 2000). Indivizii purtători ai alelei A1 (gena A produce receptorii D2) ce
conduce la o scădere a densităţii receptorilor D2 din sistemul mezolimbic sunt caracterizaţi ca
fiind impulsivi. Administrarea de antagonişti ai receptorilor D2 scad valoarea recompenselor
distale şi o cresc pe a celor prezente sau imediate, deci cresc impulsivitatea. Impulsivitatea la
şobolani s-a găsit a corela cu o mai slabă cuplare a dopaminei de D2/D3 în corpii striaţi ventrali
(Dalley, Everitt şi Robbins, 2011).
Gena DAT1 care produce transportorul dopaminei influenţează controlul voluntar,
oamenii care au alela lungă a genei având un control voluntar mai bun (Rosario Rueda şi colab.,
2005). Comportamentul impulsiv este asociat cu genele care encodează proteina transportoare a
dopaminei DAT1 dar şi enzimele ce catabolizează dopamina MAOA şi COMT (Kreek şi colab.,
2005). Alela repetată de 9 ori (DAT1-9R) a genei DAT1 se cunoaşte că afectează volumul
nucleului caudat şi produce transportorul dopaminei DAT. DAT este principalul mecanism de
reincorporare a dopaminei în butonii terminali şi este abundent în corpii striaţi (Diamond, 2005).
Tendinţa de a răspunde într-o manieră impulsivă este asociată şi cu genele TPH1 şi TPH2
care produc enzima ce transformă triptofanul în serotonină, precum şi gena ce produce proteina
transportoare a serotoninei SERT (Kreek şi colab., 2005). Aceeaşi corelaţie între impulsivitate şi
o slabă funcţionare serotonergică s-a observat şi la pacienţii cu Tulburare de personalitate
Borderline (Dolan, Anderson şi Deakin, 2001). Această disfuncţie serotonergică implică câţiva
receptori ai serotoninei precum: 5-HT2A, 5-HT1B, 5-HT2B, 5-HT2C, care prezintă o mai slabă
sensibilitate la serotonină la aceşti oameni (Germine, 1999; Lehmann, 2003). Administrarea de
antagonişti ai receptorilor 5-HT2A şi 5-HT2C în cortexul median şi ventromedian prefrontal
reduce impulsivitatea. Administrarea în accumbens de antagonişti ai 5-HT2A şi 5-HT2C au
efecte opuse, blocând şi respectiv crescând impulsivitatea. Impulsivitatea evaluată prin sarcina
5CSRTT corelează negativ cu recaptarea serotoninei în nucleul accumbens, dar şi mecanismele
noradrenergice sunt importante, substanţele care blochează transportorul noradrenalinei reducând
impulsivitatea. Răspunsurile premature în 5CSRTT sunt blocate de infuzia unui antegonist al
receptorului 5-HT2A ai serotoninei şi de agonişti ai 5-HT1A în cortexul prefrontal infralimbic
(Dalley, Everitt şi Robbins, 2011). Drogurile stimulante precum amfetamina pot reduce decizia
impulsivă în timp ce alcoolul are efecte inverse (Dalley, Everitt şi Robbins, 2011).
Trebuie spus că diferenţele individuale în ce priveşte efortul voluntar sunt corelate cu
unele aspecte ale “metacogniţiei” precum Theory of mind. Controlul voluntar şi Theory of mind
au o dezvoltare comună, cu progrese semnificative între 2 şi 5 ani. Mai mult, sarcinile ce necesită
inhibarea unui răspuns prepotent corelează cu sarcinile de Theory of mind, chiar atunci când nu
sunt implicaţi alţi factori precum vârsta, inteligenţa şi memoria de lucru (Posner, Rothbart şi
Gerardi-Caulton, 2001).

Bibliografie obligatorie:

1. Brass, M. şi Haggard, P. To do or not to do: the neural signature of self-control. The

Journal of Neuroscience, 27 (34), pp 9141-9145, 2007
2. Dalley, J.W., Everitt, B.J. şi Robbbins, T.W. Impulsivity, compulsivity, and top-down
cognitive control. Neuron, 69, pp 680-6, 2011
3. Fox, N.A., Henderson, H.A. şi Marshall, P.J. The biology of temperament: An integrative
approach. În C.A. Nelson şi M. Luciana (editori) Handbook of developmental cognitive
neuroscience, MIT Press, Cambridge, MA, 200
4. Kreek, M.J. şi colab. Genetic influences on impulsivity, risk taking, stress responsivity
and vulnerability to drug abuse and addiction. Nature Neuroscience, 8, pp 1450-1457, 2005
5. Peters, J. şi Buchel, C. The neural mechanisms of inter-temporal decision-making:
undestanding variability. Trends in Cognitive Sciences, 15 (5), pp 227-239, 2011
6. Posner, M.I. şi Rothbart, M.K. Attention, self regulation and consciousness. The Royal
Society Philosophical Transactions: Biological Sciences, 353, pp 1915-1927, 1998
7. Posner, M.I., Rothbart, M.K. şi Gerardi-Caulton, G. Exploring the biology of
socialization. Annals of the New York Academy of Sciences, 935, pp 208-216, 2001
8. Rothbart, M.K. şi Posner, M.I. Mechanism and variation in the development of
attentional networks. În C.A. Nelson şi M.Luciana (editori) Handbook of Developmental
Cognitive Neuroscience. MIT Press. Cambridge, 2001
9. Shackman, A.J. şi colab. The integration of negative affect, pain and cognitive control in
the cingulate cortex. Nature Reviews Neuroscience, 12: 154-167, 2011
10. Swanson, J. şi colab. Attention deficit/hyperactivity disorder children with a 7-repeat
allele of the dopamine receptor D4 gene have extreme behavior but normal performance on
critical neuropsychological tests of attention. PNAS, 97 (9), pp 4754-4759, 2000
11. Tucker, D.M., Luu, P. şi Derryberry, D. Love hurts: the evolution of empathic concern
through the encephalization of nociceptive capacity. Development and Psychopathology, 17,
pp 699-713, 2005
 Cursul 8
Theory of mind – componenta personalităţii ce mediază relaţiile sociale

Introducere.
Arătam ȋn capitolul anterior că diferenţele individuale în ce priveşte efortul voluntar sunt
corelate cu Theory of mind. Theory of mind este deci o componentă de bază a autoreglării cu
rol ȋn controlul asupra reactivităţii. Cu alte cuvinte, creierul social are un rol important ȋn
personalitate – atât ȋn componentele sale de reactivitate (ataşamentul şi inhibiţia
comportamentală) cât şi ȋn autoreglare. Deci controlul asupra emoţiilor şi motivaţiilor are loc
prin ȋnvăţarea şi aplicarea regulilor sociale.

8.1. Creierul social şi Theory of mind

Oamenii explică în mod curent comportamentul altora prin apelarea la stările lor mentale
– gânduri, sentimente, scopuri, intenţii, precum şi trăsături de personalitate. Deşi aceste stări
mentale nu sunt perceptibile direct, cei care percep comportamentul au acces direct la propriul
lor creier şi inferează stările interne ale altora imaginând-şi-le prin intermediul propriilor
gânduri, sentimente sau dorinţe pe care le-au trăit în circumstanţe similare.
Oamenii posedă abilitatea inerentă de a înţelege mintea altora. Acest proces este o
componentă a ceea ce se numeşte “Theory of mind”. Studiile psihofiziologice au evidenţiat
faptul că mişcarea biologică este procesată ca o categorie specială, căreia, încă la o vârstă
fragedă, oamenii îi atribuie stări mentale precum intenţiile. Conceptul de “Theory of mind” a fost
lansat de Premack în anii ’70 şi a fost folosit ulterior de Baron-Cohen la începutul anilor ‘80
pentru a explica unele deficite observate la copiii autişti, iar în anii ’90 de Stone pentru a explica
aceleaşi deficite la pacienţii cu leziuni frontale. Legat de acest ultim demers, trebuie spus că
procesarea ȋncălcării regulilor sociale implică sistemele neurale ce ţin de “Theory of mind” şi
răspund la expresiile emoţionale ale altora, dar aceleaşi sisteme sunt implicate şi în memoria de
lucru, controlul impulsului şi luarea de decizii. Bechara (2002) îşi pune întrebarea dacă putem
descompune cogniţia socială în aceste mecanisme bazale, dat fiind că multe dintre cogniţiile
sociale implică judecăţi de valoare şi luare de decizii privind convenţiile sociale, intenţiile altor
persoane, încrederea, morala, etica şi aşa mai departe.
Shallice (2001) a folosit două sarcini de tip “Theory of mind” pentru a investiga bazele
neurale ale acesteia pe pacienţi cu leziuni frontale. Ambele sarcini solicitau pacienţilor să facă
unele inferenţe despre locaţia unei mingi sau monede pe care nu le vedeau, ţinând cont de
direcţia spre care privea examinatorul. În prima sarcină erau doi examinatori care priveau spre
locaţii diferite. Pacientul trebuia să realizeze că dacă stătea chiar lângă examinator acesta nu avea
cum să vadă mingea, deci el trebuia să se bazeze pe ce indica celălalt examinator. Pacienţii cu
traume frontale au făcut un număr mare de greşeli, comparativ cu lotul de control. A doua
sarcină implica comportamentul de simulare. Aici era doar un examinator care indica cu privirea,
dar el indica mereu în direcţia greşită. Înţelegerea inducerii în eroare de către o persoană
(examinatorul) depinde de abilitatea de a înţelege intenţiile altora, şi s-a dovedit în acest studiu a
avea ca substrat neural zona prefrontală mediană dreaptă ariile 8, 9 şi 10 din jurul cortexului
cingulat anterior (Shallice, 2001). Alte studii au descoperit că sulcusul temporal superior (aria
39) este implicat în detectarea mişcării biologice. Această zonă primeşte informaţii convergente
atât de la calea vizuală ventrală cât şi dorsală, reprezentând o interfaţă între percepţia în scopul
identificării şi percepţia acţiunii. Copiii atribuie intenţii şi unor stimuli bazali precum spoturi
luminoase mişcătoare sau personaje animate simple, atât timp cât mişcarea lor este “animată” –
adică este auto-propulsată, nu este liniară şi posedă schimbări bruşte de viteză.
Cercetările din neuroştiinţe au pus în evidenţă legătura dintre introspecţie şi mentalizarea
stărilor altora (adică procesarea gândurilor, emoţiilor şi intenţiilor altor persoane), însă numai în
cazul persoanelor pe care le considerăm similare nouă. Acest tip de procesare are loc în cadrul
unui grup de neuroni din zona ventromediană prefrontală. Adică, atunci când încercăm să-i
înţelegem pe alţii, în mod automat recurgem la introspecţia propriilor stări şi o facem apelând la
aceeaşi zonă din creier pe care o folosim atunci când ne gândim la propriile stări.
În schimb, atunci când încercăm să-i înţelegem pe cei pe care nu-i percepem ca fiind
similari nouă, apelăm la o altă zonă – dorsomediană prefrontală, diferită de cea pe care o folosim
pentru introspecţie (Jenkins, Macrae şi Mitchell, 2008). Termenul de « Theory of mind » se
referă aşa cum arătam la abilitatea de a înţelege intenţiile şi în general stările mentale ale altora.
Capacitatea de a înţelege intenţiile altora facilitează învăţarea socială şi se presupune că a condus
la răspândirea noilor tehnologii, deoarece o invenţie tehnică este înţeleasă doar dacă intenţia
inventatorului este înţeleasă de către cel care observă noua metodă. Această abilitate incepe să se
dezvolte după vȃrsta de 6 ani, iar in formele ei mai avansate după cea de 8 ani (Baron-Cohen,
Jolliffe, Morimore şi Robertson, 1997).
Nu doar Theory of mind se dezvoltă in acest interval de timp, ci incă un lucru. Studiile
realizate la Cambridge au descoperit că, in mod natural, in jurul vȃrstei de 8-9 ani copiii tind să
aibă o gȃndire de tip creaţionist – adică cea in care cred că personaje supranaturale gen
Dumnezeu sunt responsabile de fenomene naturale şi de lumea din jur in general. Asta dacă nu
intervin părinţii sau mediul din jurul lor şi ii deturnează spre o gȃndire de tip evoluţionist, sau
ştiinţifică (Evans, 2000). Cu alte cuvinte, abilitatea lor de a căuta cauze ale lucrurilor in
posibilele acţiuni sau intenţii de acţiune ale altor persoane – Theory of mind – se poate
generaliza la scară mare la fenomenele naturii, cosmos, viaţă, moarte sau boală (sau cum arӑtam
ȋntr-un capitol anterior la ţӑri, instituţii sau companii). Doar că la o asemenea scară planetarӑ sau
cosmicӑ nu mai văd ca fiind responsabile persoane ci personaje cu puteri supranaturale. Iar zona
sulcusului temporal superior (STS – aria 39 a lui Brodmann) şi a joncţiunii temporo-parietale de
lȃngӑ ea se pare cӑ sunt implicate ȋn gȃndirea supranaturalӑ. Se ştie din studii imagistice şi
electrofiziologice cӑ atât STS cât şi zona dorsomediană prefrontală/paracingulată (ariile 10, 9, 8
şi 32) sunt activate atunci când oamenii atribuie stări mentale unor stimuli în mişcare, dar şi
atunci când oamenii se gândesc la propriile stări mentale sau ale altor oameni (Blakemore şi
Decety, 2001; Frith şi Frith, 2003 ; Samson, Apperly, Chiavarino, şi Humphreys, 2004). Alături
de cele două zone, atunci când încercăm să înţelegem intenţiile altora observându-le
comportamentul ne folosim şi de lobulul parietal inferior (aria 40) – parte din SNO (Fogassi,
Ferrari, Gesierich, şi colab., 2005) dar şi de polul temporal (aria 38) în special atunci când facem
judecăţi semantice privind stări mentale, atribuind trăsături (Frith şi Frith, 2003).
Atât STS cât şi zona dorsomediană prefrontală/paracingulată (ariile 10, 9, 8 şi 32) sunt
activate atunci când oamenii atribuie stări mentale unor stimuli în mişcare, dar şi atunci când
oamenii se gândesc la propriile stări mentale sau ale altor oameni (Blakemore şi Decety, 2001;
Frith şi Frith, 2003 ; Samson, Apperly, Chiavarino, şi Humphreys, 2004). Alături de cele două
zone, atunci când încercăm să înţelegem intenţiile altora observându-le comportamentul ne
folosim şi de lobulul parietal inferior (aria 40) – parte din SNO (Fogassi, Ferrari, Gesierich, şi
colab., 2005) dar şi de polul temporal (aria 38) în special atunci când facem judecăţi semantice
privind stări mentale, atribuind trăsături (Frith şi Frith, 2003). Zona rostrală a cingulatului şi
mediană prefrontală adiacentă (ariile 32, 9 şi 10) procesează modul în care alţii s-ar putea gândi
la noi şi se suprapune peste zona care procesează atribuirea de trăsături de personalitate,
competenţe sociale sau abilităţi academice altor persoane (Amodio şi Frith, 2006 ; Blakemore,
2008). Atunci când încercăm să ghicim atitudinea altora despre noi sau despre o anumită situaţie,
sau să prezicem comportamentele altora, ne bazăm pe ariile mediane 10, 32, 9, 8 (Frith şi Frith,
2003; Ramnani şi Miall, 2004). Zona dorsomediană prefrontală (cortexul paracingulat ariile 8 şi
9 şi cortexul cingulat aria 32) este implicată în percepţia şi judecarea altor persoane nefamiliare
(în timp ce zona rostrală aria 32 în judecarea persoanelor familiare), în reprezentarea perspectivei
unei alte persoane (proces numit mentalizare), în vederea determinării cauzalităţii
comportamentului acelei persoane (proces numit atribuire), procese care se realizează în
conexiune cu zonele cingulatului posterior (23), temporo-parietale mediane (31,7) şi a sulcusului
temporal superior STS (39), si polului temporal (aria 38)(Amodio şi Frith, 2006; Mitchell,
Macrae şi Banaji, 2006 ; Blakemore, 2008).
Atât STS la fel ca şi zona dorsomediană prefrontală/paracingulată (ariile 10, 9, 8 şi 32)
sunt activate atunci când oamenii atribuie stări mentale unor stimuli în mişcare, dar şi atunci
când oamenii se gândesc la propriile stări mentale sau ale altor oameni (Frith şi Frith, 2003).
Alături de cele două zone, atunci când încercăm să înţelegem intenţiile altora observându-le
comportamentul ne folosim şi de lobulul parietal inferior (aria 40) – parte din Sistemul
neuronilor oglindă (SNO) dar şi de polul temporal (aria 38) în special atunci când facem judecăţi
semantice privind stări mentale, atribuind trăsături (Frith şi Frith, 2003).
Surprinzӑtor este ȋnsӑ faptul cӑ studiile realizate la universităţile din Roma şi Udinese au
descoperit că oamenii care sufereau accidente sau boli ce le afecta joncţiunea temporo-parietală
deveneau brusc foarte religioşi, aveau tendinţa de a se simţi conectaţi cu intregul univers şi chiar
de a simţi că se detaşează de propriul corp. În general sentimentul de transcendenţă a Eului şi alte
manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute in istorie ca sfinţi, profeţi sau
vizionari religioşi brusc deveneau accesibile unor oameni obişnuiţi care doar au avut neşansa
unui accident (Urgesi, Aglioti, Skrap şi Fabbro, 2010). Se pare că creierul uman se dezvoltă spre
a genera o gȃndire orientatӑ spre supranatural, spre divinitӑţi. Partea socială a creierului. La unii
este mai accentuată această dezvoltare, sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestor
zone din creier – iar ei devin mai religioşi – in timp ce la alţii această dezvoltare e mai puţin
accentuată – iar ei tind să fie mai sceptici sau mai indiferenţi la aceste aspecte. Aceste
descoperiri ne arată că credinţa in personaje supranaturale de esenţă antropomorfă este scrisă in
modul de construcţie a creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conţinutul
lor diferă. Principiul general este insă acelaşi.
Deci spiritualitatea prezentă ȋn unele modele ale personalităţii are la bază mecanismele
implicate ȋn Theory of mind.

8.2. Trăsăturile competitivitate şi muncă ȋn echipă ȋşi au originea ȋn creier

Viziunea carteziană tradiţională este aceea că procesele automate – precum emoţiile –

sunt primitive şi egoiste, iar comportamentul prosocial altruist necesită depăşirea acestor procese
prin intermediul unora superioare de control. Evidenţele din neuroştiinţe arată însă că această
viziune este greşită. Nu toate procesele automate « primitive » sunt egoiste, unele sunt
prosociale, prezenţa altora fiind suficientă pentru a ne influenţa automat spre comportamente
prosociale. Ȋnsă aceleaşi procese care ne fac să-i ajutăm pe membrii grupului nostru pe de altă
parte ne fac să-i obstrucţionăm pe membrii altui grup, adicӑ un comportament egoist (Frith şi
Frith, 2008).
Jocurile competitive care presupun ghicirea stării mentale a oponentului activează zona
dorsomediană prefrontală (Blakemore, 2008). Zona mediană prefrontală se activează când
participanţilor la un joc li se prezintă poze ale jucătorilor care au performat mai bine decât ei
(Zink, Tong, Chen, şi colab., 2008). Competiţia în general activează aceaşi reţea fronto-parieto-
insulară implicată în funcţii executive în timp ce colaborarea activează zonele recompense –
nucleul accumbens, nucleul caudat, ventromedianul prefrontal şi orbitofrontalul lateral (Caldu şi
Dreher, 2007). Colaborarea este mediată în creier de acelaşi circuit implicat în altruismul
reciproc – cel care produce tendinţa de a ne comporta altruist faţă de altă persoană în speranţa că
ea ne va întoarce în viitor acţiunile pozitive. Dacă apreciem altruismul reciproc atunci apreciem
şi « penalizarea altruistă » - adică îi pedepsim pe cei care nu ne întorc favorurile (Skuse şi
Gallagher, 2008).
 Succesul colaborării între două sau mai multe persoane necesită o gamă de procesări din
partea creierelor acestora cum ar fi: a) abilitatea de a procesa adecvat gesturile celorlalţi; b)
abilitatea de a valoriza corespunzător aceste gesturi sau oferte; c) abilitatea de a răspunde adecvat
la aceste gesturi sau oferte; d) abilitatea de a repara relaţia de colaborare făcând gesturi
generoase. Succesul colaborării este investigat cu jocuri de tipul Ultimatum Game şi Multiround
Economic Exchange Games (o versiune a Ultimatum game). Aceste jocuri presupun o fază de
construcţie a relaţiei de colaborare şi una de reparare a ei în caz de rupere. În faza de construcţie
este esenţială capacitatea indivizilor de a identifica intenţiile celuilalt, de a transmite semnale
care să semnaleze încredere celuilalt precum şi să recunoască încălcarea vreunei reguli din partea
celuilalt. Un partener care face o ofertă are grijă să transmită celuilalt semnale care inspiră
încredere cu speranţa că cel care primeşte oferta să semnaleze dorinţa sa de colaborare printr-o
recompensare pe măsură. Lipsa unui asemenea răspuns de regulă semnalează lipsa dorinţei de
colaborare, chiar dacă nu asta era intenţia persoanei respective. Comportamentul social
necorespunzator al unuia dintre parteneri poate avea efecte nefaste asupra înţelegerii corecte a
intenţiilor şi afectează relaţia de colaborare/schimb între cei doi (King-Casas, Sharp, Lomax-
Bream, şi colab., 2008).
Subiecţii cu Tulburare de Personalitate de tip Borderline rup mai frecvent relaţia de
colaborare şi odată ruptă relaţia nu emit gesturi generoase în vederea reparării ei. Aceşti oameni
prezintă disfunţionalităţi în diverse zone frontale, parietale şi insulare în timpul unui asemenea
joc (King-Casas, Sharp, Lomax-Bream, şi colab., 2008). Cortexul insular encodează rezultatele
posibile într-o interacţiune socială, detectează violarea unor norme în context interpersonal.
Aceste violări stau la baza up-datării expectanţelor privind comportamentul cuiva prin învăţarea
parametrilor săi comportamentali (King-Casas, Sharp, Lomax-Bream, şi colab., 2008). Senzaţia
subiectivă la procesarea unei oferte incorecte in sarcina experimentală numită Ultimatum Game
(folosită pentru a investiga negocierea) se suprapune peste procesarea erorii in predicţie a normei
sociale in corpii striaţi ventrali, insulă şi cortexul orbitofrontal median sugerȃnd că zonele din
creier implicate in eroarea in predicţie şi procesarea riscului sunt implicate şi in semnalarea
violării normelor sociale (Xiang, Lohrenz şi Read Montague, 2013). Ultimatum game este un joc
folosit în experimente economice. Primul jucător (propunerea) primește o sumă de bani și
propune cum să împartă suma dintre el și un alt jucător. Al doilea jucător (respondentul) alege să
accepte sau să respingă această propunere. Dacă al doilea jucător acceptă, banii sunt împărțiţi
conform propunerii. Dacă al doilea jucător respinge, nici un jucator nu primeste vreun ban. Jocul
este de obicei jucat doar o singură dată, astfel încât reciprocitatea nu este o problemă.
„Dilema prizonierului” este un joc de tip sumă non-zero care a fost formulat de către
angajați ai companiei RAND Corporation. Termenul dilema prizonierului a fost formulat de
Albert Tucker de la Universitatea Princeton. Iată ȋn ce constă. Doi prizonieri sunt bănuiți că au
săvârșit o infracțiune. Pedeapsa maximă pentru această infracțiune este de cinci ani. Celor doi
prizonieri li se face o propunere pe care cei doi o cunosc. Dacă unul dintre ei mărturisește și
astfel își împovărează partenerul, atunci scapă nepedepsit – celălalt trebuie să ispășească o
pedeapsă de cinci ani. Dacă cei doi decid să nu mărturisească, rămân doar dovezi prezumptive
care le vor aduce o pedeapsă de doi ani. Dacă amândoi mărturisesc, pe fiecare îl așteaptă o
pedeapsă de patru ani. Prizonierii sunt chestionați separat unul de celălalt, astfel încât nici unul
dintre ei nu va cunoaște nici înainte și nici după chestionare intenția celuilalt. Această dilemă
poate fi numită paradox, deoarece decizia prizonierilor luată individual și conștient (aceea de a
mărturisi) și decizia colectivă (aceea de a tăinui) sunt divergente. cei doi prizonieri ar fi totuși
mai avantajați dacă amândoi s-ar decide să tăinuiască faptele. Atunci ar primi fiecare doar câte
doi ani de detenție. Locul de desfășurare a jocului împiedică înțelegerea dintre cei doi prizonieri
și provoacă astfel o trădare unilaterală prin care trădătorul speră să obțină pentru sine cel mai bun
rezultat achitarea (dacă celălalt prizonier tăinuiește faptele) sau să primească o pedeapsă de
patru ani în loc de cinci (dacă celălalt prizonier mărturisește). Dacă amândoi fac acest lucru, își
înrăutățesc astfel și individual situația, deoarece acum fiecare primește câte patru ani în loc de
câte doi ani.
Studiile realizate folosind RMN funcţional au arătat că ȋn Dilema prizonierului,
cooperarea socială angajează corpii striaţi ventrali, orbitofrontalul median posterior, dar şi
cingulatul dorsal/zona dorsomediană prefrontală şi sulcusul temporal superior (STS)(aria 39),
implicate de regulă în Theory of mind (Tomlin, Kayali, King-Kasas, şi colab., 2006). Cingulatul
anterior dorsal procesează violarea unei expectanţe în comportamentul cuiva în timp ce zona
ventrală răspunde la tipul de feedback pe care îl primim - pozitiv sau negativ (Caldu şi Dreher,
2007).
Deci atât altruismul cât şi egoismul ca şi trăsături de caracter sau personalitate au la bază
mecanisme ale creierului social care mediază colaborarea şi competiţia dintre membrii aceleiaşi
specii.
 8.3. Bazele biologice ale moralităţii şi conformismului social

Strȃns legat de comportamentul social este şi ceea ce numim moralitate. Primii psihologi
legau moralitatea de norma socialӑ dar şi de domenii personale superioare, altele decȃt cele ale
« cӑrnii » care genereazӑ impulsurile. Studiile din neuroştiinţele sociale au demontat ȋnsӑ acest
mit. Astfel, zona din creier numitӑ polul temporal (aria 38 a lui Brodmann) se ştie că este
implicatӑ în învăţarea conceptelor sociale şi a valorilor (concepte precum „onoare” sau
„lăcomie”)(Moll, Zahn, de Oliveira-Souza, şi colab., 2005).
Înţelegerea ironiei din discursul cuiva necesită separarea semnificaţiei literare de
semnificaţia ce se ascunde în spatele ei, şi presupune interacţiunea dintre zona mediană
prefrontală şi girusul inferior prefrontal stâng implicat în procesare semantică (Blakemore,
2008). Din punct de vedere al dezvoltӑrii acestei abilitӑţi, ȋnţelegerea ironiei se realizează mai
dificil (cu activare mai mare) la adolescenţii cu vârste intre 9-14 ani, la fel cum şi recunoaşterea
expresiei emoţionale este mai slabă între 10-12 ani datorită pruning-ului şi reorganizării
sinaptice, şi se ameliorează după 16-17 ani (Blakemore, 2008). Joncţiunea temporo-occipito-
parietală (TOPJ) este implicată în răspunsul la situaţii umoristice prezentate în clipuri video. În
acest caz, la copiii de 6 ani, apare şi o activare mai mare în girusul frontal inferior şi în nucleul
acccumbens. Autorii sunt de părere că activarea în TOPJ este strict legată de procesarea
umorului şi nu de procesarea recompensatorie (Neely, Walter, Black şi Reiss, 2012). O
dezvoltare a acestei reţele explică personalitatea jovială a unor oameni, ȋn special a celor
extrovertiţi.
Comportamentul uman este ghidat nu doar de valori şi atitudini dar şi de percepţia lui de
către alţii, în particular de normele sociale. Conformismul se referă la actul de modificare a
propriului comportament astfel incât să se potrivească cu comportamentul / aşteptările altora.
Comportamentul şi judecăţile emise de alţii ne furnizează informaţii privind comportamentul
aşteptat sau “normal” în anumite situaţii şi ce anume este aprobat sau dezaprobat de către ceilalţi
(Klucharev, Hytonen, Rijpkema, şi colab., 2009). Comportamentul orientat spre un scop necesită
monitorizarea continuă a performanţei, patternurile comportamentale de succes fiind întărite iar
erorile declanşând ajustări ale comportamentului. Conflictul cu norma socială indică o eroare
similară cu semnalul de eroare primit în învăţarea instrumentală care conduce la ajustări ale
comportamentului (Klucharev, Hytonen, Rijpkema, şi colab., 2009). Adecvarea
comportamentului la sarcină în situaţia în care nu vede nimeni că am greşit este dependentă de
amplitudinea potenţialului ERN al creierului care evidenţiază eroarea negativă ȋn predicţie. În
schimb, atunci când comportamentul sau sarcina se desfăşoară în public, adecvarea depinde de
amploarea potenţialului P (de la positivity). Oamenii care dezvoltă un P mai amplu sunt mai
sensibili la presiunea socială şi mai preocupaţi de imaginea proprie. Deci amploarea P este un
indicator al monitorizării valorii pe care alţii o dau acţiunilor noastre (adică a menţinerii
reputaţiei noastre)(Amodio şi Frith, 2006). Activarea în cingulatul anterior dorsal prezice
ajustarea comportamentului la norma grupului (Klucharev, Hytonen, Rijpkema, şi colab., 2009).
Alături de zona mediană prefrontală, indicatori ai păstrării reputaţiei sunt şi activările
concomitente în cingulatul posterior, corpii striaţi ventrali şi amigdală (Klucharev, Hytonen,
Rijpkema, şi colab., 2009). Păstrarea reputaţiei reprezintă o formă sofisticată de mentalizare, de
reprezentare a cunoştinţelor altora despre noi, chiar de reprezentare a reprezentărilor altora
despre stările noastre mentale (Frith şi Frith, 2008). Aceşti oameni sunt mai predispuşi la a fi
conformişti, a respecta tradiţiile, obiceiurile grupului din care fac parte şi a fi mereu atenţi ȋn a nu
intra ȋn conflict cu ceilalţi.
Conflictul cu norma grupului de referinţă activează cingulatul anterior dorsal (aria 32) şi
zona paracingulată – zonă implicată şi în procesarea erorii, primirea de feedback, pierderea de
bani în sarcina de Gambling, perceperea caracterului de “incorect” al unei oferte în Ultimatum
game, precum şi respingerea socială. Studiile au relevat faptul că învăţarea din schimburi sociale
– aşa cum este acceptarea din partea celor din jur – este similară cu învăţarea instrumentală
apetitivă şi aversivă. Atunci când este manipulată probabilitatea de a primi feedback pozitiv apar
activări în cortexul orbitofrontal şi corpii striaţi ventrali, în timp ce valoarea aşteptată a
recomensei corelează cu activarea cingulatului rostral (Jones, Somerville, Li, şi colab., 2011).
Expectanţele sociale sunt guvernate de principiile învăţării prin întăriri, iar regiunea din
cortexul cingulat care evaluează informaţiile obţinute în contexte sociale – girusul cingulat
anterior - reprezintă o subregiune (sau o dezvoltare) a celei implicate în învaţarea prin întăriri –
sulcusul cingulat anterior (Rushworth si Behrens, 2008). Activarea în cingulatul anterior – în
special girusul cingulat (intersecţia ariilor 32, 8 şi 9) - este proeminentă în experimentele care au
examinat interacţiunile inter-indivizi, în jocuri competitive, în sarcini care presupun jocuri
interactive de luarea deciziilor (precum Dilema Prizonierului) sau atunci când facem judecăţi
despre alte persoane (Rushworth, Behrens, Rudebeck, şi Walton, 2007).
Studiile au relevat faptul că învăţarea din schimburi sociale – aşa cum este acceptarea din
partea celor din jur – este similară cu învăţarea instrumentală apetitivă şi aversivă. Atunci când
este manipulată probabilitatea de a primi feedback pozitiv apar activări în cortexul orbitofrontal
şi corpii striaţi ventrali, în timp ce valoarea aşteptată a recomensei corelează cu activarea
cingulatului rostral (Jones, Somerville, Li, şi colab., 2011). Aceste date sunt congruente cu rolul
zonei orbitofrontale şi mediane prefrontale în ghidarea strategiei în funcţie de adoptarea
punctului de vedere al celuilalt prin angajarea de simulări şi declanşarea de emoţii (Adolphs,
2003). Aceste zone frontale conlucrează cu zona cingulatului posterior şi corpii striaţi dorsali în
evaluarea consecinţelor acţiunilor altora faţă de noi, fiind esenţiale în relaţiile de colaborare în
care creierul trebuie să proceseze acţiunea anticipată a unei persoane şi să compare rezultatul ei
cu cel aşteptat (Tomlin, Kayali, King-Kasas, şi colab., 2006). Nucleul caudat (vezi Figura 14)
împreună cu cortexul insular (vezi Figura 4) procesează echitatea comportamentului unei alte
persoane, iar diferenţele inter-individuale în funcţionarea acestor două zone corelează cu
percepţia inechităţii (Caldu şi Dreher, 20007). Adică o reţea foarte activă ȋi face pe oameni să fie
foarte revoltaţi de comportamentul altora şi să simtă nevoia de a-i pedepsi.
Studiile anatomice, electrofiziologice şi imagistice furnizează dovezi că deciziile morale
se bazează atât pe emoţii cât şi pe judecăţi raţionale, dar primele reprezintă o « ancoră » pentru
sistemul nostru moral. Moralitatea se pare că nu se bazează pe tabu-uri sociale sau culturale,
răspunsul emoţional faţă de o altă persoană nefiind ceva care trebuie învăţat – printr-o experienţă
culturală sau religioasă – el depinde de funcţionarea unor părţi din creier care îi sunt dedicate
(Adolphs, 2010). Diferenţele mari care există între diverse culturi şi care fac comportamentul
uman atât de heterogen sunt posibile datorită existenţei acestui mecanism biologic. De
assemenea, ȋnclinaţia unora spre a fi mai morali şi a aprecia la alţii moralitatea ȋn mai mare
măsură ţin de funcţionarea acestui circuit.

8.4. Empatia – componentă de bază a comportamentului prosocial

 Sistemul Neuronilor Oglindă (SNO) este implicat nu doar în reprezentările acţiunilor
altora dar şi în reprezentarea emoţiilor, proces care ne permite să ne simţim « conectaţi » cu
ceilalţi. Emoţia, comunicată în special de către faţă, voce şi corp, este un proces motor. Emoţia şi
acţiunea sunt intercorelate la câteva niveluri, iar această cuplare afectiv-motorie furnizează baza
neuronală a empatiei. Empatia nu necesită un alt proces cognitiv intermediar, ci reprezintă
identificarea automată a unei reprezentări motorii sau imitarea acţiunii altora.
« Efectul cameleon » prin care oamenii imită în mod inconştient postura, manierele şi expresiile
faciale ale altora furnizează dovezi puternice în sprijinul acestei teorii (Molnar-Szakacs şi Overy,
2006). Atunci când observăm că o altă persoană este atinsă, această percepţie activează cortexul
nostru somato-senzorial ca şi cum am fi fost atinşi noi înşine (Skuse şi Gallagher, 2008).
Tendinţa unor oameni de a se molipsi de emoţiile văzute la alţii se explică prin funcţionarea
sistemului care declanşează efectul cameleon.
Empatia nu este susţinută însă de o reţea unitară neuronală, ci este dependentă de
interacţiuni multiple între SNO şi zone implicate în percepţia emoţiilor de bază pe faţa sau din
vocea cuiva. Coeficientul de empatie (EQ) al unei persoane depinde de aceste interacţiuni –
precum cea cu girusul cingulat, polul temporal drept, amigdala stângă şi corpii striaţi ventrali
pentru expresia de veselie/tristeţe, nucleul caudat-putamen, orbitofrontalul şi zona mediană
prefrontală pentru furie, sau girusul frontal inferior stâng, cortexul insular şi corpii striaţi pentru
dezgust (Adolphs, 2002; Adolphs, Tranel şi Damasio, 2003).
Tranziţia dinspre înţelegerea emoţiilor şi dorinţelor la înţelegerea gândurilor,
convingerilor şi valorilor morale este marcată de tranziţia dinspre SNO către alte părţi din creier,
această tranziţie permiţându-ne înţelegerea în funcţie de relevanţa contextelor. Acţiunile altora în
contexte diferite ne poate conduce spre interpretări diferite. Deci, stimulii sociali sunt înţeleşi şi
pe baza procesării explicite contextuale şi a cuplării informaţiei furnizate de SNO cu informaţii
din memorie (Galesse, 2008; apud Tarko, 2006). Există dovezi care indică faptul că amigdala
dreaptă, cortexul insular anterior şi SNO au o activitate intensă în timpul imitării expresiilor
faciale ale altor persoane, furnizându-ne explicarea înţelegerii altora prin cuplarea senzorio-
motorio-afectivă. Cortexul insular anterior reprezintă substratul neuronal al reprezentărilor
vegetative precum durerea şi foamea, dar şi în percepţia stărilor emoţionale proprii şi a bătăilor
inimii. Această zonă este interconectată cu sistemul limbic dar şi cu parietalul posterior,
temporalul superior şi frontalul inferior – deci SNO. Prin aceste conexiuni, insula serveşte ca şi
staţie de releu între SNO – care realizează legătura percepţie-acţiune, şi sistemul limbic – care
procesează emoţia (Molnar-Szakacs şi Overy, 2006).
Există şi o relaţie între afectarea percepţiei senzaţiilor somatice şi inabilitatea de a
percepe emoţiile altora (Adolphs, 2003). Atunci când empatizăm cu cineva, sistemul SNO -
insulă anterioară – amigdală se activează (Iacoboni şi Dapretto, 2006). Capacitatea copiilor de a
empatiza precum şi nivelul deprinderilor lor interpersonale corelează pozitiv cu activitatea SNO -
insulă anterioară – amigdală în timpul imitării unei persoane (Pfeifer, Iacoboni, Mazziotta, şi
Dapretto, 2008). De asemenea, la adulţi activarea amigdalei stângi la prezentarea de feţe umane
vesele este asociată cu scorurile la extraversiune (Canli, Desmond, Zhao, şi Gabrieli, 2002).
Diferenţele ȋn funcţionarea acestor reţele explică diferenţele dintre oameni pe dimensiunea –
empatie, agreabilitate, altruism.

Bibliografie obligatorie:

1. Adolphs, R. Conceptual Challenges and Directions for Social Neuroscience. Neuron, 65,
pp 752-767, 2010
2. Adolphs, R. Cognitive neuroscience of human social behaviour. Nature Neuroscience, 4:
165-178, 2003
3. Adolphs, R. Recognizing emotion from facial expressions: psychological and
neurological mechanisms. Behavioral and Cognitive Neuroscience, 1 (1), pp 21-62, 2002
4. Adolphs, R, Tranel, D. şi Damasio, A.R. Dissociable neural systems for recognizing
emotions. Brain and Cognition, 52, pp 61–69, 2003
5. Baron-Cohen, S., Jolliffe, T., Mortimore, C şi Robertson, M. Another advanced test of
theory of mind: evidence from very high functioning adults with autism or Asperger
Syndrome. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 38, pp 813-822, 1997
6. Blakemore, S-J. The social brain in adolescence. Nature Reviews Neuroscience, 9, pp
267-277, 2008
7. Caldu, X. şi Dreher, J-C. Hormonal and genetic influences on processing reward and
social information. Ann.N.Y.Acad.Sci., 1118, pp 43-73, 2007
8. Evans, E.M. Why creationism is here to stay. Ȋn K. Rosengren, C. Johnson şi P. Harris
(Editori) Magical, scientific and religious thinking in children, Cambridge Univ. Press:
Cambridge MA, 2000
9. Frith, C.D. şi Frith, U. Development and neurophysiology of mentalizing. Philos Trans R
Soc Lond B Biol Sci, .358 (1431), pp 459-73, 2003
10. King-Casas, B., Sharp, C., Lomax-Bream, L., şi colab. The rupture and repair of
cooperation in Borderline Personality Disorder. Science, 321, pp 806-810, 2008
11. Klucharev, V., Hytonen, K., Rijpkema, M., şi colab. Reinforcement learning signal
predicts social conformity. Neuron, 61, pp 14-151, 2009
12. Molnar-Szakacs, I. şi Overy, K. Music and mirror neurons: from motion to ’e’motion.
SCAN, 1, pp 235-241, 2006
13. Pfeifer, J.H., Iacoboni, M., Mazziotta, J.C. şi Dapretto, M. Mirroring others’ emotions
relates to empathy and interpersonaln competence in children. NeuroImage, 39, pp
2076–2085, 2008
14. Rushworth, M.S.F., Behrens, T.E.J., Rudebeck, P.H. şi Walton, M.E. Contrasting roles
for the cingulate and orbitofrontal cortex in decisions and social behaviour. Trends in
Cognitive Sciences, 11 (4), pp 168-176, 2007
15. Shallice, T. Theory of mind” and the prefrontal cortex – Editorial, Oxford Univ. Press,
2001
16. Urgesi, C., Aglioti, S.M., Skrap, M. şi Fabbro, F. The Spiritual Brain: Selective Cortical
Lesions Modulate Human Self-Transcendence. Neuron, 65, pp 309-319, 2010