Psihologia Cuplului Si A Famil

PROF.DR.
NICOLETA TURLIUC
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
CUPRINS
I. CUPLUL, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA.
DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE
II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL
III. FORMAREA CUPLULUI
IV. VIAŢA CONJUGALĂ ŞI FAMILIALĂ
V. PARENTALITATEA ŞI RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII

SCOPUL UNIT II DE CURS
 să ofere instrumentele teoretice (concepte, tipologii, teorii) necesare în elegerii specificului
disciplinei psihologiei cuplului şi a familiei;
 să asigure fundamentele teoretice necesare interven iei practice în cuplu şi în familie.
OBIECTIVE OPERA IONALE

În urma studierii acestei unită i de curs, studen ii trebuie să:
 cunoască conceptele fundamentale ale disciplinei şi rela iile dintre acestea;
 în eleagă contribu iile şi limitele fiecărei teorii ale normalită ii sistemului familial şi să le poată
 explice formarea cuplului şi a rela iilor intime;

compara;
 cunoască aspectele structurale şi evolutive ale vie ii conjugale şi familiale;

 identifice dificultă ile mai frecvente pe care le induc ocuparea statului de so /so ie şi a celui de
 în eleagă implica iile utilizării diferitelor strategii educative şi a modalită ilor de exprimare a iubirii
părinte;
parentale asupra dezvoltării psihosociale armonioase a copiilor.
EVALUARE
 criteriile evaluării: 1. Calitatea în elegerii şi interpretării cunoştin elor oferite şi 2. Capacitatea de a
extrapola şi aplica informa iile în noi situa ii.
 modalită i de evaluare: 1. Temele de evaluare, prezente în unitatea de curs, trebuie realizate scris şi
predate la prima activitate tutorială şi 2. Examenul scris, subiectele fiind formulate din întrebările,
temele şi activită ile inserate în curs. Nota finală va fi alcătuită în propor ie de 75% din nota ob inută
la examenul scris şi de 25% din nota ob inută pentru modul de rezolvare a temelor de evaluare.
I. CUPLUL, C S TORIA ŞI FAMILIA.

DEFINI II ŞI DELIMIT RI CONCEPTUALE
Care sunt factorii ce determină atrac ia şi dezvoltarea rela iilor intime dintre două persoane?
Care sunt legăturile ce unesc actorii îmbarca i în aventura umană a existen ei în cuplu, în familie? Care
sunt satisfac iile la care pot spera şi ce riscuri îşi asumă? Cum se înva ă împărtăşirea cotidianului şi a
intimită ii cu partenerul de via ă? În ce măsură suntem capabili şi dispuşi să ne asumăm rolurile
conjugale şi parentale adecvate? Dacă nu, ce şanse au copii noştri de a evalua pozitiv? Dincolo de
toate acestea, în fa a oricărui cuplu se ridică o întrebare simplă dar, în esen a ei, tulburătoare:
experienţa vieţii în doi, cea a conjugalităţii, mai curând înnobilează sau degradează, trezeşte la viaţă
sau amorţeşte şi omoară? Acestea sunt doar câteva din întrebările cărora încearcă să le răspundă
cursul de fa ă.
A trăi în cuplu, în cadrul unui mariaj sau, tot mai frecvent astăzi, în afara lui, nu este un dat fixat
sau determinat pentru totdeauna, ci un proces, o aventură, în sensul profund al termenului. Cei care
neagă caracterul evolutiv al cuplului tind să se complacă în atmosfera calmă a unei fericiri ce pare
asigurată definitiv. Dar, via a în cuplul consensual sau conjugal nu ar trebui să fie leagănul de care
partenerii să se lase adormi i, ci spaţiul unităţii corpului, sufletului şi spiritului celor care trebuie să aibă
curajul angajării într-o dinamică autentică, ce presupune riscarea propriei libertăţi a eu-lui individual, în
scopul construirii unei entităţi superioare, comune.
Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie – no iuni fundamentale ale disciplinei
– au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate.
Încercând să precizăm con inutul lor no ional, dorim să realizăm o mai clară prezentare a grani elor
acestor concepte şi a rela iilor dintre ele. Cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma căreia ia
naştere familia – cuplul marital şi descenden ii săi.
I.1. CUPLUL CA ENTITATE SINERGETIC
No iunea de cuplu a apărut în limba franceză în secolul al XII-lea pentru a desemna uniunea
dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe
consim ământul partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi
no iunea de copula ie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnifica ia conceptului de
cuplu.
Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură
constantă sau datorată unei apropieri accidentale. În ambele cazuri însă, reunirea trebuie să
func ioneze, chiar dacă ea este adesea dificilă. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi fără viitor, fac
obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului şi familiei ne interesează
5
NICOLETA TURLIUC
cuplurile care tind să se men ină în timp, în care există rela ii sentimentale şi/sau sexuale, în care se
manifestă un puternic inter-determinism mutual, partenerii stimulându-se şi poten ându-se reciproc. Din
perspectiva acestei discipline, cuplul poate fi definit în sens larg ca fiind matricea concomitent
biologică, emoţională, culturală şi socială, care în condiţiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-
procreare, rezultată din reunirea unor diferiţi parteneri: bărbat-femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie.
În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate aspectele vieţii
cotidiene, care joacă un rol esenţial în perpetuarea speciei şi, ulterior, în educaţia copiilor.
Accep iunea largă include transversal atât cuplul conjugal, ce ia naştere din momentul
consumării actului căsătoriei, cât şi cel consensual sau coabitarea hetero- sau homosexuală.
Accep iunea restrânsă admite doar cuplul conjugal şi “uniunea liberă” sau coabitarea heterosexuală.
Analiza longitudinală a acestor accep iuni ne permit să distingem cuplul premarital de cel conjugal (cu
diversele sale stadii evolutive) şi cel preconsensual de coabitarea propriu-zisă, hetero- sau
homosexuală, în primul caz, şi doar hetrosexuală, în al doilea. În cadrul cursului, am analizat cu
predilec ie particularită ile şi caracteristicile cuplului heterosexual contemporan.
ACTIVITATE
Realiza i o schemă grafică care să cuprindă cele două accep iuni ale conceptului de cuplu, în
ambele lor dimensiuni: transversală şi longitudinală. Crede i că accep iunea restrânsă – mai
comună, mai frecvent utilizată astăzi – ar putea deveni redundantă în viitor? În ce condi ii?
În ambele accep iuni, pot fi identificate - afirma Irène Thery (1993) - cinci tipuri de cupluri:
- cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută permanentă, dar provocările lor
vizează reanimarea pasiunii. Partenerii găsesc un echilibru în conflict, altfel plictisindu-se. De
regulă, acest cuplu nu rezistă prea mult în timp;
- cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se deschide în fa a celuilalt,
relevându-şi resursele, din care celălalt nu refuză să se hrănească, să-şi construiască şi să-şi
dezvolte identitatea, fără a oferi prea mult în schimb. Dar, adesea, “elevul” sau “eleva” îşi părăseşte
“maestrul”;
- cuplul fuzional, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în osmoză. Pentru ca pasiunea acestor
parteneri să nu se termine tragic, ei trebuie să înceteze să se privească cu pasiune pentru a începe
să-şi vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii celorlal i - conformişti normelor sociale -
pentru a a-şi impune alegerea;
- cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să ob ină rezultate deosebite, imposibil de atins
individual. Ei reuşesc să alterneze în mod optim cooperarea şi autonomia, dând naştere unuia
dintre cele mai stabile şi mai satisfăcătoare vie i în doi;
- cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispozi ie este întotdeauna diferită. Pasiunea lor
se hrăneşte din absen a idealizată a celuilalt. În căsătorie, decalajul dispozi iilor, nevoilor şi
sentimentelor creează permanente dispute.
Dincolo de modificările produse în desfăşurarea şi manifestarea rela iilor afective din cadrul
cuplului, aceste cinci tipuri pot fi observate de-a lungul întregii istorii a umanită ii.
6
Aspectul sinergetic al cuplului presupune ac iunea simultană a celor doi parteneri, îndreptată
spre acelaşi obiectiv, care intensifică fiecare ac iune individuală. Această caracteristică este construită
în timp. Sinergia presupune faptul că cei doi parteneri constituie o veritabilă echipă, unică, ce realizează
unitatea existen ei sale. În aceste condi ii, cuplul este pregătit să facă fa ă crizelor succesive ale
maturită ii, pensionării şi vârstei a treia şi a patra. Lipsa cooperării şi sinergiei erodează treptat legăturile
dintre parteneri şi conduc, mai devreme sau mai târziu la ruptura afectivă şi, adeseori (în cazul cuplurilor
conjugale), la cea legală. Dacă familia reprezintă matricea de bază care asigură perpetuarea speciei şi
nu cuplul, aceasta înseamnă că el nu este în eles şi resim it decât ca “instrument al unui scop care îl
depăşeşte”. Ca noutate, contemporaneitatea – cel pu in în ultimele decenii ale secolului XX – a adus
valorizarea cuplului în sine, faptul de a alcătui un cuplu fără acceptarea ritualului căsătoriei. Din moment
ce “cuplul nu mai este mijlocul unui scop social ce îl depăşeşte şi îl determină, el devine sau poate
deveni un scop în sine” (J. Baechler, p. 67, 1997). În acest caz, el serveşte strict nevoilor personale ale
indivizilor, iar sanc ionarea lui printr-un rit social apare ca superfluă. O altă noutate a zilelor noastre este
şi aceea a instabilită ii cuplului, sanc ionat sau nu prin căsătorie. Deşi divor ul şi dezertarea familială au
fost larg răspândite în decursul timpului, noutatea constă în frecven a mai mare a despăr irilor,
dezertărilor şi divor urilor.
Dincolo de toate aceste schimbări, via a în cuplu îi permite omului să evite disconfortul creat de
sentimentul solitudinii şi insecurită ii şi va dăinui, probabil, atâta timp cât în specia umană va exista
sentimentul iubirii, pe care cei doi parteneri vor sim i nevoia să-l împărtăşească.
ACTIVITATE
Preciza i care sunt caracteristicile cuplului contemporan şi rolul jucat de via a în cuplu pentru cei
doi parteneri.
I.2. C S TORIA ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT
Căsătoria implică numeroase consecin e sociale, afective, sexuale, morale, economice, juridice
etc., care o diferen iază de via ă în cuplul premarital sau preconsensual şi de cea din rela iile
consensuale. Ea se referă atât la aranjamentul aprobat de societate prin care se întemeiază o familie,
cât şi la parcurgerea unui drum propriu, irepetabil. În ambele în elesuri, căsătoria se situează la
intersec ia unui vast domeniu public cu unul privat.
În accepţiunea juridică a termenului, căsătoria reprezintă uniunea liber consim ită dintre un
bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispozi iilor legale, în scopul întemeierii unei familii.
Ra iunea căsătoriei este aceea de a crea perspective clare şi responsabilită i mutuale pentru
promovarea unor rela ii interpersonale stabile. Juriştii sunt interesa i exclusiv de spa iul public al
căsătoriei, din moment ce se interesează mai ales de momentul recunoaşterii ei legale. În via a
ulterioară a persoanelor căsătorite, statul - prin reprezentan ii săi legali - intervine doar în momente
decisive precum: naşterea copiilor, moartea unui membru al familiei, violen a familială, divor ul
partenerilor, stabilirea custodiei copiilor, a drepturilor şi obliga iilor parentale etc. Restul universului
7
NICOLETA TURLIUC
familial, via a familială propriu-zisă, ine de domeniul privat - care nu face obiectul analizei acestei
perspective.
În societatea românească, Codul Civil de la 1865 a introdus trei modalită i de reglementare a
actului căsătoriei şi anume: regimul comunită ii bunurilor, cel a separării bunurilor şi regimul dotal,
alegerea modalită ii considerate optime rămânând la latitudinea partenerilor. În cadrul regimului
comunităţii bunurilor se consideră că toate bunurile aduse în căsătorie (dinainte sau dobândite în
decursul ei) fac obiectul proprietă ii comune a so ilor, iar în cazul divor ului, ele sunt împăr ite în mod
egal între cei doi parteneri. Regimul separării bunurilor vizează faptul că fiecare so îşi administrează în
mod individual bunurile proprii, de care dispune în întregime şi după divor . Regimul dotal prevede faptul
că în decursul căsătoriei so ul administrează zestrea so iei, fără a putea dispune în mod liber de ea.
Instaurarea puterii comuniste în România a condus la anularea ultimelor două modalită i de
reglementare a actului căsătoriei şi la men inerea şi generalizarea regimului comunită ii bunurilor.
Actualmente, există propuneri legislative care sus in necesitatea introducerii unor prevederi mai
nuan ate privind actul căsătoriei, similare celor existente în Codului Civil din 1865.
ACTIVITATE
Arăta i care sunt avantajele şi limitele fiecăruia dintre cele trei modalită i de reglementare a actului
căsătoriei, prezente în Codul Civil român de la 1865.
În accepţiunea psihologică, căsătoria este calea unor prefaceri ale personalită ii prin
experien a conjugalită ii şi parentalită ii. Cu alte cuvinte, căsătoria este construc ia complicată a “rela iei
psihologice” dintre cei doi so i, alcătuită din numeroase elemente subiective şi obiective (I. Mitrofan şi C.
Ciupercă, 1998, p.15). Din punct de vedere psihologic, căsătoria deplină nu este creată de un act al
Stării civile sau de Biserică şi nici printr-o alegere prealabilă fragilă, ci prin faptul duratei sale. Adevărata
căsătorie este legătura fecundă, care durează, care sfidează moartea (Ph. Aries, 1998, p.152).
În cadrul acestei perspective, distinc ia dintre public şi privat se modifică. Căsătoria nu mai este
în eleasă ca un eveniment, ci ca un proces de construc ie, desfăşurat în timp. Ea se situează la
intersec ia unui vast domeniu public şi a unui spa iu minuscul, mai degrabă secret decât privat.
Momentul ini ial al căsniciei, consfin irea sa legală, religioasă şi comunitară (sărbătorirea ei împreună cu
rudele, prietenii şi cunoştin ele mai apropiate) ine aproape în întregime de domeniul public. Experien a
celor doi so i din noaptea nun ii are însă un caracter privat. Publice sunt şi toate evenimentele şi
ac iunile pe care partenerii conjugali le împărtăşesc, în decursul convie uirii lor ulterioare, cu ceilal i
membrii ai comunită ii în care trăiesc. Private rămân doar activită ile şi experien ele considerate prea
intime pentru a fi relevate celorlal i.
Căsătoria creează contextul apari iei unor comportamente de “culise”, a unor auto-dezvăluiri
profunde, permi ând mai buna intercunoaştere a partenerilor şi “sudarea” cuplului, ca şi a păr ii
întunecate a experien elor umane. Domeniul privat poate ascunde perspectivei publice şi unele
insatisfac ii, diversele forme de neglijare domestică (a partenerului sau a copiilor), conflictele sau
violen a domestică (G.W. Peterson, 1998). Dar, o experien ă privată intră, prin relatarea ei (unor
persoane din afara mediului familial), în domeniul public. Raportul dintre via a publică şi cea privată
variază de la o familie la alta, de la un mediu socio-cultural la altul şi de la o epocă istorică la alta.
8
Analiza sociologică se interesează cu predilec ie de aspectele publice ale căsătoriei, atât de

condi iile ei legale, juridice, cât şi de cele sociale, comunitare, atât de condi iile ei scrise, moderne, cât
şi de cele nescrise, tradi ionale. Ea a relevat existen a unor reguli fundamentale care ghidează alegerea
partenerului. Prima este exogamia, care stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi accepta i ca parteneri
sexuali sau conjugali. Cea mai curentă formă a ei este “tabuul incestului”, care interzice - în mod explicit
- căsătoria între rudele apropiate. De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de
incest până la rela ia de rudenie de veri primari. Deşi există excep ii de circumstan ă, spre exemplu,
pentru familiile regale din unele societă i, tabuul incestului poate fi considerat astăzi un fenomen
universal.
A doua regulă este endogamia care stabileşte clasa de persoane cu care este permisă şi
încurajată căsătoria. În multe societă i complexe, regula se aplică celor cu origine similară: aceeaşi
rasă, etnie, religie sau clasă socială. Zona geografică din care membrii unui grup familial sau local îşi
pot alege partenerul sau universul endogamic este dependent de mărimea comunită ii, de intensitatea
raporturilor cu lumea exterioară, de gradul de mobilitate al popula iei, de compatibilitatea normelor şi
valorilor locale cu cele extralocale. Pentru comunită ile ărăneşti tradi ionale, universul endogamic se
reduce la satul de reşedin ă şi la satele învecinate. Pentru comunită ile urbane, universul endogamic se
lărgeşte foarte mult. Endogamia încurajează solidaritatea de grup, fie el mai restrâns sau mai larg.
Din aceeaşi perspectivă sunt analizate şi practicile concrete de alegere a partenerului marital,
care variază considerabil, de la o societate la alta şi de la o epocă la alta. În general, putem totuşi vorbi
de existen a a patru modalită i diferite de “dobândire” a partenerului (N. Goodman, 1998):
- căsătoria prin rapt (furt) este o formă mai rară care se practică în colectivită ile în care numărul
femeilor este mai mic decât cel al bărba ilor. Ea devine un mijloc de corectare a acestui
dezechilibru;
- căsătoria prin cumpărare implică stabilirea unui “pre al miresei”, al unui serviciu făcut miresei de către
so sau a zestrei din partea femeii;
- căsătoria prin aranjament este larg răspândită. În cadrul ei familia bărbatului şi cea a femeii aranjează
căsătoria celor doi tineri. Căsătoria este considerată o legătură socială prea importantă pentru a fi
lăsată la aprecierea tinerilor relativ imaturi;
- căsătoria prin consensul părţilor este practica cea mai cunoscută astăzi, în care alegerea este lăsată
la latitudinea celor două persoane. În societă ile complexe, se consideră că acesta este mijlocul
cuvenit, cel mai potrivit, pentru alegerea partenerului marital. Totuşi, acest punct de vedere nu este
universal.
Între căsătorii apar o serie de diferen e şi în func ie de modelele de reşedinţă practicate. Decizia
stabilirii cuplului marital într-un anumit loc demonstrează repartizarea puterii între bărba i şi femei.
Normele reziden ei sunt foarte importante deoarece, ele au implica ii în planul securită ii economice şi a
protec iei mutuale. În decursul timpului, s-au conturat patru modele distincte:
- căsătoria cu reşedinţă patrilocală a fost mult timp modelul cel mai comun. Ea presupune stabilirea
tânărului cuplu lângă sau în reşedin a părin ilor so ului;
- căsătoria cu reşedinţă matrilocală situează noul cuplu lângă sau în reşedin a familiei so iei;
- căsătoria cu reşedinţă bilocală permite cuplului să-şi aleagă între a trăi cu oricare din familiile
partenerilor sau în vecinătatea acestora;
9
NICOLETA TURLIUC
- căsătoria cu reşedinţă neolocală este aceea în care cuplul îşi întemeiază propriul cămin fără a ine
seama de locuin ele părin ilor, la distan ă de acestea. Acest model reduce posibilitatea ajutorului
economic şi al securită ii, dar sporeşte gradul de independen ă al noului cuplu, favorizând
dezvoltarea unită ii sale distincte.
În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi, în mod deosebit, cele neolocale, afirmă
I. Mihăilescu (1995). Primele in de o motiva ie preponderent economică şi securizantă, iar cele din
urmă, de creşterea mobilită ii geografice şi profesionale, specifică modernizării (urbanizării şi
industrializării).
Modelele de descendenţă prescriu modul de transmisie al rudeniei şi al moştenirii. Există trei

modele de descenden ă: uniliniară, neuniliniară şi bilaterală. Descendenţa uniliniară, în cadrul căreia
rudenia/moştenirea este transmisă pe o singură linie parentală, poate fi patriliniară - cea mai frecventă
în lume - sau matriliniară. Numele şi proprietatea sunt transmise fie de la tată la fiu, fie de la mamă la
fiică. Descendenţa neuniliniară permite stabilirea rudeniei şi a moştenirii atât pe linia masculină (de la
tată la fiu) cât şi pe cea feminină (de la mamă la fiică). În prezent, este utilizată descendenţa bilaterală,
care presupune stabilirea descenden ei în mod egal atât pe linia bărba ilor şi femeilor din partea tatălui,
cât şi pe cea a bărba ilor şi femeilor din partea mamei.
ACTIVITATE
Imagina i-vă următorul scenariu: “Ioana şi Mircea sunt doi tineri care se iubesc foarte mult şi au
decis să se căsătorească. La nuntă, ei au primit drept cadou din partea ambilor perechi de părin i
o garsonieră, ideală pentru debutul vie ii în doi, în chiar centrul Iaşiului – oraşul natal al tânărului
so . Cadoul a venit cum nu se poate mai bine: cei doi hotărâseră deja să rămână în vechea capitală a
Moldovei după terminarea studiilor lor.” Analiza i acest scenariu din perspectiva criteriilor pe care
analiza sociologică le utilizează în analiza căsătoriei.
Din punct de vedere istoric, există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale:
poligamia şi monogamia. Poligamia sau căsătoria multiplă cunoaşte trei forme: poliginandria, poliandria
şi poliginia.
Deşi a fost semnalată de primii antropologi, căsătoria în grup sau poliginandria este o formă
relativ neobişnuită, foarte rară, în care doi sau mai mul i bărba i sunt căsători i cu două sau mai multe
femei. Este pu in probabil ca acest tip de uniune să fi fost generalizat în societă ile arhaice. Unele
aranjamente maritale apărute în anii ‘60 şi ‘70 s-au apropiat de această formă.
Poliandria înseamnă căsătoria unei femei cu doi sau mai mul i bărba i. Ea este destul de rară,
printre societă ile poliandrice numărându-se şi astăzi: Todas din India, Sherpa din Nepal, ăranii din
Tibet, Sindhalese din Sri Lanka sau Marquesans din Polinezia (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998, p.21).
De regulă, poliandria apare ca o formă adaptativă a vie ii de familie la condi iile grele ale existen ei, în
care subzisten a poate fi asigurată numai cu ajutorul mai multor sus inători economici bărba i.
Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei. Ea este larg practicată
într-o serie de ări din Africa, Asia sau America latină. În S.U.A., poliginia a apărut într-o formă
structurată în cursul secolului al XIX-lea, în comunită ile mormonilor. Această formă a căsătoriei este
10
practicată, de regulă, în societă ile în care există un număr mai mare de femei (numărul redus al
bărba ilor fiind datorat conflictelor interetnice), dar numai de bărba ii cu un status economic ridicat.
Monogamia sau căsătoria între un bărbat şi o femeie este aranjamentul cel mai cunoscut. Ea
corespunde numărului relativ egal al bărba ilor şi femeilor de “vârsta căsătoriei” dintr-o societate.
Monogamia poate fi întâlnită pe diferite trepte ale evolu iei istorice, dar asemănările dintre familiile
monogame din diferite epoci sau societă i sunt pur formale deoarece con inutul, structura, func iile şi
semnifica ia lor socială şi culturală sunt diferite.
TEM DE EVALUARE
Analiza i varia iile raportului dintre domeniul public şi cel privat în cadrul accep iunii juridice,
psihologice şi sociologice a no iunii de căsătorie.
I.3. FAMILIA – CARACTERISTICILE SALE DISTINCTE
No iunea modernă de familie provine din latinescul familia. La romani, no iunea desemna ini ial
proprietatea cuiva (pământul, casa, banii, sclavii) şi, mai apoi, rela iile de rudenie şi afiliere.
Familia reprezintă, un grup social restrâns, alcătuit din cel puţin doi indivizi uniţi prin căsătorie,
origini sau adopţie. No iunea de grup social, centrală în psihologia socială, a fost definită ca o pluralitate
de indivizi, asocia i prin legături de tip normativ, comunicativ, afectiv şi func ional. Grupul social mic sau
restrâns este caracterizat prin dimensiunile sale reduse (de la minimum 2, la 30-40 de indivizi), prin
existen a rela iilor psihologice explicite, a unui sistem de interac iuni dinamice şi a unui obiectiv comun;
prin existen a unei re ele de roluri şi statusuri, a unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate.
Cele două caracteristici fundamentale ale oricărui grup social sunt existen a unui scop comun (care
constituie motorul şi catalizatorul ac iunii grupale) şi interdependenţa care există între membrii grupului.
Toate aceste caracteristici (implicit cele fundamentale) ale grupului social restrâns sunt valabile
în cazul familiei. Ea prezintă însă şi o serie de particularităţi diferenţiatoare, care îşi pun amprenta
asupra varia iilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarită ii membrilor grupului
familial.
1. Astfel, fa ă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe
domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educa ionale, la modul în care facem fa ă
conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem
discuta confortabil. Nici un alt cadru social nu influen ează atât de multe aspecte ale vie ii noastre
cotidiene şi nu complică la fel de mult gradul în care ne afirmăm individualitatea, concomitent cu
men inerea legăturilor cu ceilal i.
2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că, membership-ul
involuntar caracterizează şi alte apartenen e grupale ale noastre, din moment ce nu ne putem alege
etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. Este cu siguran ă mai uşor să schimbăm
rela iile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, op iunea religioasă sau chiar apartenen a
etnică, decât să schimbăm rela iile noastre familiale. Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să abdicăm de
la mediul intim, familial. Aceasta înseamnă că, multe alte grupuri înregistrează schimbări mai
11
NICOLETA TURLIUC
numeroase ale membrilor componen i, ceea ce înseamnă, implicit, rela ii mai pu in intense (G.W.
Peterson, 1998).
3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri
sociale. Expectan a unei mai mari permanen e este întărită de obliga iile interpersonale, de sanc iunile
sociale şi aranjamentele legale care definesc parametrii rela iilor maritale şi a celor părinte/copil. Unul
din rezultatele unor astfel de aranjamente formale este faptul că gradul de autonomie sau individualism
al unei persoane este diminuat de aceste for e, în timp ce conexiunile dintre membrii familiei sunt
adesea complicate de aser iunea permanen ei.
4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin
gradul în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (G.W. Peterson, 1998). O
consecin ă a vie ii private este înzestrarea familiei cu mecanisme care controlează progresul spre
autonomie, ca şi men inerea solidarită ii. Lumea privată îi permite familiei să construiască o perspectivă
unică asupra realită ii şi să regleze modul în care individualismul şi solidaritatea sunt gestionate în
condi iile unei minime interven ii ale for elor exterioare. Juriştii se confruntă cu mari dificultă i în efortul
lor de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei, despre gradul de
imunitate al acesteia la interven ia statului (M. Minow şi M.L. Shanley, 2001).
5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendin a membrilor săi de a elabora o
mentalitate specifică, o “paradigmă familială”, o “concepţie asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi
la aser iunile privind rela iile familiale, la modul în care membrii familiei trebuie să ac ioneze asupra
mediului şi la modul în care trebuie să-l interpreteze (D. Kantor şi W. Lehr, 1975; D. Reiss, 1981). Deşi
autonomia şi solidaritatea coexistă în fiecare familie, gradul în care ele sunt încurajate sau tolerate
diferă de la o paradigmă la alta (L. Constantine, 1986). Unele condamnă individualismul, încurajând
coeziunea membrilor, împărtăşirea aceloraşi obiective şi percep ii asupra lumii. Altele, împărtăşesc o
concep ie despre lume care încurajează autonomia în dauna scopurilor comune şi a conformită ii la
grup.
6. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi
exprimate în grani ele lor (M. Bowen, 1978). Deşi emo iile puternice pot fi exprimate şi la locul de muncă
sau în diverse asocia ii voluntare, intensitatea, varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale sunt
ne-egalate de cele din alte tipuri de rela ii. Membrii grupului familial sunt lega i de expresiile puternice
ale iubirii, ataşamentului, loialită ii şi sensibilită ii fa ă de sentimentele celuilalt. Experien ele emo ionale
pozitive constituie suportul psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi afirma individualitatea şi
de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi mai complicate elemente
ale conexiunilor care men in unit grupul familial. Sentimentele puternic negative trăite în unele familii pot
cataliza violen a şi procesele de separare şi destrămare a legăturilor familiale. Alte posibilită i sunt
acelea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru întărirea legăturilor patologice (excesiv de
închise) sau pentru a submina progresul unei persoane spre autonomie.
7. În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale pot juca un anumit rol în
modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. Comportamentele de ataşament
dintre părin i şi copii, procesele emo ionale primare care guvernează via a de familie, for ele biologice
care conduc persoana la legăturile intime şi la dezvoltarea propriei personalită i pot constitui dovada
faptului că individualitatea persoanelor, ca şi mediul familial au rădăcini biologice certe (G.W. Peterson,
1998).
12
ÎNTREBARE
Care sunt caracteristicile diferen iatoare ale familiei, comparativ cu celelalte grupuri sociale
restrânse?
În cadrul familiei monogame, două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul
timpului: familia nucleară şi de cea extinsă. Familia nucleară constă din rela iile dintre so , so ie şi proprii
lor copii sau cei adopta i. În cadrul ei, pozi ia centrală apar ine legăturii conjugale, indicată şi de
no iunea de căsătorie sau cuplu conjugal. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci
func ii esen iale ale familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emo ional, al nevoilor de
securitate, protec ie şi apartenen ă), cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru
satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei), cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectiv-
sexuale ale celor doi so i), de reproducere (de asigurare a descenden ei) şi de socializare a copiilor
(menită să asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial).
Preponderen a familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea
numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (familia conjugală), a cuplurilor consensuale
hetero- sau homosexuale. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de procreare. Familia
nucleară de origine este cea în care suntem născu i, în care ocupăm statutul de copil. Familia de
procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care de inem statutul de adult.
Familia extinsă include rela iile dintre două sau mai multe familii nucleare, care locuiesc
împreună, în acelaşi cămin, unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fra i şi surori. Veriga cheie în
acest lan sunt părin ii care se află în rela ie de rudenie directă atât cu copiii lor, cât şi cu proprii părin i
(bunicii copiilor lor). Familia extinsă func ionează pe baza unor reguli relativ rigide şi a unui sistem imobil
al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de clan”.
Se crede adesea că familia nucleară, a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai pu in. În
realitate, ea a existat în paralel cu cea extinsă care, deşi nu a fost preponderentă în toate societă ile,
regiunile sau perioadele istorice, a fost larg răspândită.
De asemenea, putem deosebi familia patriarhală de familia contemporană. Familia partiarhală,
de tip extins, cel mai adesea, avea o structură de tip autoritar, în care “pater-familias” men inea stricta
diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care activitatea era reglată de tradi iile şi îndeletnicirile
ancestrale. În acest tip de familie, so ul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra so iei şi copiilor (şi în multe
cazuri, asupra servitorilor, arendaşilor sau sclavilor), era responsabil pentru asigurarea mijloacelor
economice necesare membrilor gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera publică. Mama/so ia
răspundea de organizarea vie ii şi a cheltuielilor gospodăriei, având grijă de integritatea fizică a
reziden ilor gospodăriei şi asigura sprijinul moral şi educa ia membrilor familiei. Totuşi, responsabilitatea
educa iei morale şi a educa iei membrilor familiei cădea în sarcina ambilor părin i. Acestora le revenea
şi sarcina alegerii partenerilor copiilor, în func ie de statutul lor economic şi social. Familia de acest tip
era mai ales o unitate de produc ie şi de reproduc ie, un mecanism de transmitere a proprietă ii şi a
rangului social, de la o genera ie la alta, de pregătire a noilor genera ii să facă ceea ce au făcut şi
genera iile trecute. În cadrul ei, filia ia prima în fa a raporturilor afective, iar valoarea colectivismului
prima în fa a individualismului.
13
NICOLETA TURLIUC
În drumul său spre modernitate, familia s-a îndepărtat de obiceiuri şi tradi ii, de lan ul filia iei şi a
bulversat rela iile cu cei apropia i. Familia contemporană este (preponderent) nucleară, cu o structură
mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalită ii juridice dintre bărbat şi femeie şi nevoia de emancipare a
femeii au condus la expectan a potrivit căreia sarcinile domestice pot fi redistribuite între so i, ele putând
fi negociate. Aceasta creează riscul apari iei unor configura ii familiale care nu mai sunt de ordin
conjugal, ci asociativ (care nu mai implică sentimentul iubirii). Ori, premisele familiei nucleare sunt
tocmai sentimentele de afec iune dintre so i, care îşi aleg partenerul fără a mai fi constrânşi de tradi ie
sau de opinia publică.
Familia modernă a întărit rela iile afective dintre membrii nucleului familial, devenind o stare de
spirit (Fl. Dru ă, 1998). Totuşi numeroase aspecte ale vie ii familiale ies de sub inciden a stărilor afective
pozitive: numărul tot mai mare al copiilor ne-supraveghea i de un membru al familiei, delicven a juvenilă,
numărul mare al divor urilor etc. În acelaşi timp, valorile tradi ionale sunt în mare măsură răsturnate:
individualismul câştigă treptat teren în raport cu colectivismului, iar autonomia personală câştigă teren,
în detrimentul solidarită ii familiale.
14
II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL
Ce înseamnă o familie normală? Sunt, în mod fundamental, familiile normale asemănătoare

sau diferite în structura şi modul lor de func ionare? Încercând să clarificăm ce se în elege prin
procesele familiale normale, recurgem la examinarea următoarelor aspecte privind conceptualizarea
normalită ii familiale, cu un impact important şi asupra în elegerii şi tratării disfunc ionalită ilor maritale şi
familiale:
1. definirea normalită ii;
2. teoriile clinice şi socio-umane cu privire la normalitatea func ionării familiale;
3. schimbările recente survenite în structura familiei.
II.1. DEFINIREA NORMALIT II FAMILIALE
În conceptualizarea normalită ii au fost utilizate un număr foarte mare de defini ii. F. Walsh
(1982, pp.5-6) considera că diversele defini ii ale no iunii de “familie normală” pot fi grupate în patru
perspective de bază, corespunzătoare categoriilor propuse de Offer şi Sabshin: cea a normalită ii
asimptomatice, a normalită ii optimale, a normalită ii ca un concept statistic şi cea a normalită ii
proceselor tranzac ionale.
1. Normalitatea familială asimptomatică. Din această perspectivă, o familie este considerabil
normală dacă nu prezintă simptome recente ale disfunc iilor sau psihopatologiei la nici unul din membrii
ei. Absen a simptomelor înseamnă prezen a sănătă ii. Acest concept negativ sau conservativ a fost
utilizat în cercetările asupra familiei în două scopuri: a. în ideea de a studia familiile normale ca grupuri
omogene prin compara ie cu familiile cu pacien i emo ional perturba i şi b. în ideea de a nu impune alte
defini ii sau criterii selective cărora le lipsesc validările empirice.
2. Normalitatea familială ca ideal. Această perspectivă asupra normalită ii caută să definească
familia de succes în termenii caracteristicilor pozitive ideale. Familiile cu func ionare optimă sunt plasate
în vârful unui continuum ce coboară până la familiile puternic disfunc ionale. Termenul de “familie
sănătoasă” se referă, în general, la familia ideală sau de succes care formează un model bazat pe
valorile unei paradigme particulare. Cel mai adesea judecata se bazează pe rezultatele ob inute de
familie în termenii împlinirii sarcinilor familiale, în mod deosebit, a dezvoltării cu succes copiilor.
Modelele construite pe baze empirice, cum ar fi cele dezvoltate de grupul Timberlawn (vezi J.M. Lewis,
W.R. Beavers, J.I. Gossett & V.A. Phillips, 1976) şi cel al echipei McMaster (vezi N.B. Epstein,
D.S. Bishop şi S. Lewin, 1978) au început să ofere date mai solide pentru evaluarea competen ei
familiale.
3. Normalitatea familială ca medie. Familia este văzută ca normală dacă este medie, dacă
acoperă un pattern care este tipic sau prevalent în majoritatea familiilor. În urma calculării tendin ei
15
NICOLETA TURLIUC
centrale, se afirmă că o familie este normală dacă ea se află între limitele intervalului mediu. Familiile
din afara acestuia sunt privite ca anormale. Din acest punct de vedere, o func ionare familială optimă
este mai pu in obişnuită şi, de aceea, este considerată deviantă sau anormală, ca şi disfunc ionalită ile
severe. Mai mult chiar, familiile normale nu sunt în mod necesar lipsite de simptome: majoritatea
familiilor au probleme ocazionale, ceea ce nu înseamnă că familia este anormală. În acest context,
conceptele de sănătate şi de absen ă a simptomelor sunt sistematic evitate.
4. Normalitatea proceselor tranzacţionale familiale. Familiile normale sunt conceptualizate în
termenii proceselor universale caracteristice tuturor sistemelor. Procesele de bază implică integrarea,
men inerea şi creşterea unită ii familiale, în rela ie cu celelalte sisteme: individual şi social. Ceea ce este
normal – atât tipic cât şi optim – este definit în contextul temporal şi social, normalitatea variind în
func ie de cerin ele diferite, interne şi externe, privind adaptarea în decursul ciclurilor vie ii familiale.
Această perspectivă defineşte normalitatea în raport cu normele sociale, cu convingerile şi aşteptările
actorilor sociali cu privire la rolul propriu şi la cel al celorlal i, expecta ii care pot fi sau nu în acord
comportamentul obiectiv.
Doi termeni - uşor de confundat cu conceptul de normalitate familială - trebuie clarifica i: cel de
“func ional” şi de “normă”. “Funcţional” se referă la o judecată cu privire la utilitatea unui pattern
structural sau comportamental în atingerea obiectivelor. Ea vizează obiectivele, subiectul şi contextul:
func ional în raport cu ce scop, pentru cine şi în ce situa ie? Dar, ceea ce poate fi func ional la un nivel
al analizei (individual, familial sau societal) poate fi disfunc ional în altele. De asemenea, un patern
func ional într-un stadiu al vie ii familiale poate fi ne-func ional în alte faze. Aspectele func ionale fac
obiectul predilect al analizei primelor trei perspective asupra definirii normalită ii familiale, în timp ce
ultima perspectivă subliniază cu precădere aspectele ei normative.
“Normele” se referă la o serie de conduite care sunt admise, îngăduite. Fiecare familie
stabileşte propriile ei reguli, care servesc ca norme pentru a prescrie şi regla comportamentul. Normele
familiale sunt puternic influen ate de expecta iile normative sau de judecă ile de valoare ce prevalează
într-o societate sau într-o sub-cultură etnică. Aceste standarde a ceea ce este obişnuit sau a ceea ce
trebuie făcut sunt stabilite prin legile scrise sau nescrise. Normele pot să corespundă sau nu normelor
statistice ale popula iei sau organizărilor familiale medii, ele rămânând adesea în urma schimbărilor
familiale şi sociale.
ÎNTREB RI
1. Cum este definită normalitatea mediului familial în contextul celor patru perspective diferite
men ionate de F. Walsh?
2. Care sunt termenii cu care conceptul de normalitate poate fi confundat? În ce constă distinc ia
dintre aceste no iuni?
II.2. TEORII ŞI MODELE CLINICE ŞI SOCIO-UMANE ALE NORMALIT II ŞI

PATOLOGIEI VIE II FAMILIALE
Cele zece teorii care urmează a fi prezentate au fost selectate, dintre cele mai numeroase
existente în domeniu, datorită faptului că ele sunt mai frecvent folosite în studiul familiei, sunt mai bine
16
cunoscute şi ilustrează suficient de clar varia iile existente în modul de abordare al func ionalită ii şi
disfunc ionalită ii familiale.
Teoria sistemelor familiale tinde să definească normalitatea în termenii proceselor
tranzac ionale care se desfăşoară în timp, între membrii familiei. Teoria structurală, func ională,
behavioristă, a conflictului, cea interac ionist-simbolică şi cea psihodinamică tind să definească
normalitatea familială - preponderent - în termenii absen ei simptomelor. În mod esen ial, o familie este
considerată normală atunci când nu men ine sau întăreşte simptomele vreunuia dintre membrii săi.
Perspectiva psihodinamică şi modelul structural al lui Minuchin definesc normalitatea familială ca
func ionare optimă, ideală. Pentru teoriile de sorginte sociologic, cum ar fi cea a schimbului social,
familia
Teoria sistemelor familiale

Reprezentan ii acestei perspective teoretice consideră orice sistem se defineşte printr-un
ansamblu de păr i componente care trebuie să satisfacă două cerin e: mai întâi, aceste elemente
trebuie să fie conectate direct sau indirect, în cadrul unei re ele de efecte cauzale reciproce şi, în al
doilea rând, fiecare parte trebuie să fie conectată uneia sau multor componente ale întregului într-o
manieră stabilă, de-a lungul unei anumite perioade de timp. Ca sisteme interac ionale, familiile normale
operează în acord cu reguli şi principii, existente în toate sistemele (Bertalanffy, 1968;
W. Buckley,1967), pe care le enumerăm în continuare.
a. Cauzalitatea circulară. Un sistem familial poate fi definit ca un grup de indivizi afla i în
interac iune astfel încât, schimbarea într-unul din membrii îi afectează şi pe ceilal i indivizi, iar în final,
grupul ca întreg. Schimbările petrecute la nivelul celorlal i şi a grupului afectează, printr-un canal circular
al influen ei, membrul familiei în care modificările au apărut ini ial. Aceasta înseamnă că, orice ac iune
implică o reac ie, iar cauzalitatea nu mai este una liniară, mecanicistă.
b. Nonsumativitatea. Familia ca întreg este mai mult decât suma păr ilor sale şi nu poate fi
descrisă prin simpla însumare a caracteristicilor membrilor familiei. Pattern-urile organiza ionale şi
interac ionale familiale necesită conectarea într-un ansamblu unitar a comportamentului membrilor
sistemului familial.
c. Finalitatea. În acord cu acest principiu, aceeaşi origine poate conduce la rezultate diferite şi
acelaşi rezultat poate proveni din origini diferite. De aceea, pornind de la situa ii similare, o familie se
poate descurca, în timp ce alta eşuează în încercarea de a răspunde aceleiaşi crize, după cum, două
familii cu o bună func ionalitate pot fi implicate în circumstan e diferite.
d. Comunicarea. Întregul comportament este privit ca o comunicare, ca transmitere de mesaje
interpersonale. Orice comunicare implică două aspecte: un conţinut, privind informa iile factuale, opiniile
sau sentimentele şi aspectul relaţional, care priveşte modul în care informa ia este primită şi care
defineşte natura rela iei. Unitatea familială, ca rela ie func ională stabilă, precizează modul de definire al
rela iei: prin acordul mutual sau prin regulile familiei.
e. Regulile familiei. Regulile rela ionale, implicite sau explicite, organizează interac iunile şi
func iile familiei, pentru a men ine un sistem stabil, prin prescrierea şi limitarea comportamentului
membrilor. Ele furnizează expectan e cu privire la roluri, ac iuni şi consecin ele acestora, care ghidează
via a de familie. Prin intermediul “principiului redundan ei”, o familie tinde să interac ioneze în secven e
repetitive, astfel încât, ac iunile familiale sunt guvernate de un set relativ mic de reguli. Regulile
17
NICOLETA TURLIUC
operează în familie ca norme, prin care comportamentul este măsurat şi de la care el poate varia în
anumite grade. Valorile - cel mai adesea originate în influen ele extra-familiale cum ar fi religia şi cultura
- exercită o mare influen ă asupra rela iilor familiale prin întărirea şi afirmarea normelor. Pe baza
regulilor lor, familiile dezvoltă diferite stiluri de via ă.
f. Homeostazia. În scopul men inerii stării stabile a sistemului interac ional aflat în func iune,
normele sunt definite şi întărite de mecanisme homeostazice. To i membrii familiei contribuie la balan a
homeostazică, prin întăririle mutuale ale circularită ii feedback-ului, ca în comportamentul complementar
sau reciproc (vezi subcapitolul comunicarea conjugală). O deviere prea mare de la normele familiale
poate fi contracarată prin procesul feedback-ului negativ, în scopul reglării tensiunii şi al restabilirii
echilibrului sau homeostaziei familiale.
g. Morfogeneza. Flexibilitatea este necesară în familie pentru a se putea adapta la schimbările
interne sau externe. În interior, familiile trebuie să se reorganizeze ca răspuns la noile imperative ale
dezvoltării, în condi iile evolu iei membrilor ei şi a întregului grup, în decursul ciclului de via ă. O
modificare a regulilor este necesară în tranzi ia de la un stadiu la altul al dezvoltării, deoarece o nouă
fază a nevoilor şi sarcinilor adecvate necesită norme şi op iuni noi. De asemenea, mediul socio-cultural
este în permanentă evolu ie, iar familiile trebuie să se adapteze tuturor provocărilor externe.
Aplicarea teoriei sistemelor în cercetarea şi terapia familiei se datorează mai ales contribu iilor
lui G. Bateson (1972, 1979) şi ale lui M. Bowen (1978). Din punctul de vedere al teoriei,
disfunc ionalită ile individuale sunt considerate a fi simptomatice pentru disfunc iile familiale. Astfel,
psihopatologia este concepută ca fiind de natură relaţională. Comportamentul simptomatic al individului
este văzut ca fiind închistat într-un pattern interac ional disfunc ional. Simptomele pot trece de la un
individ la altul, dacă patternul nu este schimbat. Mai mult, simptomele familiale disfunc ionale tind să se
men ină şi să întărească simptomele individuale, gra ie interac iunilor în desfăşurare.
ÎNTREBARE
Care este contribu ia teoriei sistemelor la în elegerea normalită ii şi patologiei vie ii familiale?
Teoria structurală
Teoria structurală, inspirată din teoria sistemelor familiale şi dezvoltată în mod deosebit de S.
Minuchin şi colaboratorii săi (1967, 1974), subliniază importan a organizării structurale pentru
func ionarea unită ii familiale şi pentru binele membrilor săi. Minuchin abordează direct problema
normalită ii, arătând că familiile normale (sau obişnuite) nu pot fi deosebite de familiile anormale prin
absen a problemelor. El atacă mitul normalităţii “placide”, ce idealizează familia medie, care ar fi total
lipsită de stres, care trăieşte într-o constantă armonie şi cooperare, care face fa ă cu brio provocărilor
sociale externe sau celor interne. O asemenea imagine nu se poate men ine, ori de câte ori cineva ia
contact şi observă o familie obişnuită, confruntată cu probleme obişnuite.
Minuchin (1974) a realizat interviuri cu o serie de familii normale, din diferite culturi, pentru a
ilustra dificultă ile fireşti ale vie ii familiale, care transcend diferen ele culturale. El descrie “familia
normală” ca fiind un cuplu care are multe probleme de relaţionare cu alte cupluri, cu rudele prin alianţă,
legate de creşterea copiilor sau de provocările lumii extern şi cărora trebuie să le facă faţă. Membrii
18
familiilor normale se confruntă constant cu aceste probleme şi negociază compromisul care face
posibilă via a în comun.
Această perspectivă teoretică abordează familia ca un sistem social, dispunând de trei
componente de bază: 1. o structură familială, specifică unui sistem deschis, în transformare, 2. o
dezvoltare constantă în timp, ce traversează diverse stadii, care necesită restructurări permanente şi 3.
familia dispune de o serie de strategii adaptative care îi permit să-şi men ină continuitatea şi care
contribuie la dezvoltarea psihosocială a membrilor ei.
Structura familială este definită ca un set invizibil de exigen e care organizează modurile în
care membrii familiei interac ionează. Structurile tranzac ionale care definesc rela iile şi reglează
comportamentul sunt men inute de două tipuri de constrângeri: regulile universale care guvernează
organizarea familială - în mod deosebit cel privind puterea ierarhică - şi expecta iile mutuale din cadrul
familiilor particulare. O familie func ională trebuie să fie capabilă să se adapteze la exigen ele interne
(de dezvoltare) şi externe (de mediu), aflate în schimbare.
O familie îşi diferenţiază şi îşi îndeplineşte funcţiile prin sub-sistemele sale, formate din
genera ii, grupurile de gen sau de interese. Grani ele unui subsistem, regulile care definesc cine
participă şi cum, asigură protejarea diferen ierii sistemului. Pentru o bună func ionare familială, grani ele
acestea trebuie bine definite şi în elese de membrii sub-sistemelor, pentru ca aceştia să-şi realizeze
func iile. Subsistemul so ilor trebuie să-şi stabilească o grani ă care să-i protejeze de solicitările şi
nevoile celorlal i, cum ar fi copiii sau membrii familiei extinse, ceea ce înseamnă că, adul ii trebuie să
aibă propria lor “teritorialitate psihosocială”. De asemenea, subsistemul parental, care include sub-
sistemul bunicilor şi cel al copiilor deveni i la rândul lor părin i, poate func iona destul de bine dacă liniile
autorită ii şi responsabilită ii sunt foarte clar trasate. Prin urmare, claritatea graniţelor familiale este
socotită a fi un parametru util în evaluarea funcţionalităţii familiei. Minuchin avertiza că, procesul
tranzi ional al adaptării la schimbările apărute în mediul familial accentuează lipsa de diferen iere şi
anxietatea, care pot fi judecate şi etichetate greşit, ca patologice.
Din perspectiva structurală, nici unul din stilurile familiale nu este în sine normal sau anormal,
func ional sau disfunc ional. Orice pattern familial poate fi func ional. Diferen ierea familială este
idiosincretică (specifică fiecărei familii), depinzând de compozi ia ei, de stadiul de dezvoltare în care se
află şi de sub-cultura din care face parte. Fiecare familie are o structură proprie şi o preferin ă pentru
anumite patternuri tranzac ionale, care răspund exigen elor ei cotidiene. Puterea sistemului depinde de
abilitatea sa de a activa patternuri alternative atunci când apar schimbări interne sau externe. În esen ă,
Minuchin propune un model optimal al normalităţii, definit în termenii împlinirii func ionale. Acest model
leagă perspectiva teoriei structurale de terapia familială.
ACTIVITATE
Stabili i asemănările şi deosebirile dintre teoria sistemelor familiale şi cea structurală a lui
S. Minuchin.
Teoria funcţionalistă
Aflată în strânsă legătura cu teoria sistemelor şi cu cea structurală, teoria func ionalistă a
contribuit semnificativ la explicarea vie ii familiale. Funcţia reprezintă contribu ia pe care un anumit
19
NICOLETA TURLIUC
“lucru” o poate avea pentru a men ine individul într-un context familial particular sau institu ia familiei în
cadrul societă ii ca întreg.
Familiile există deoarece ele sunt cadrul ce asigură îndeplinirea unor func ii necesare. Printre
aceste se află: crearea noilor genera ii, asigurarea socializării adecvate a copiilor, reglarea activită ii
sexuale a celor doi so i, men inerea şi satisfacerea nevoilor fizice ale familiei, satisfacerea nevoilor
afective, de intimitate ale membrilor familiei ş.a.m.d. Aceste funcţii sunt toate interconectate,
schimbarea într-o funcţie afectându-le şi pe celelalte. De-a lungul timpului familia şi-a pierdut din func ii,
cum ar fi cea de unitate economică de produc ie, de unitate de protec ie, educa ie şi securitate sociale.
Funcţia economică şi cea psihosexuală sunt tot mai mult privite ca fiind funcţiile majore ale familiei
contemporane.
Func ionaliştii au pus accentul pe importan a rela iilor de familie, ei studiind - de exemplu - rolul
tabuului incestului în men inerea sistemului familial sau rolurile tradi ionale masculine şi feminine în
cadrul diviziunii familiale a muncii. Rolurile instrumentale sunt conectate cu lumea externă (de exemplu,
rolul de sus inător economic). Rolurile expresive, prin contrast, sunt realizate în interiorul familiei
(precum producerea hranei, asigurarea nevoilor afective şi a satisfac iei emo ionale). Rolurile particulare
care nu ajută la menţinerea vieţii familiale sunt numite disfuncţionale, ele generând schimbarea sau
distrugerea sistemului.
Structura familiei este definită - în mod asemănător abordării structurale, deşi în al i termeni - ca
fiind modul în care pozi iile şi rolurile familiale sunt organizate. Exemplele privind diferitele structuri
familiale - men ionate de diverşi func ionalişti - includ: familia matriarhală, patriarhală, familia extinsă,
cea nucleară, cea fără copii sau familia monoparentală.
ÎNTREBARE
Cui îi revin rolurile instrumentale şi cele expresive în familia tradi ională? Dar în familia nucleară,
contemporană?
Teoria interacţionismului simbolic

Dacă func ionalismul accentuează no iunile de func ii şi roluri familiale, interac ionismul simbolic
se concentrează asupra proceselor, ideile lui avându-şi rădăcinile în lucrările lui W. James şi
Ch.H. Cooley. Aplicarea acestei teorii la studiul vie ii familiale îşi are originea într-un studiu apar inând
lui E.W. Brugess (1926), în care familia era definită prin intermediul personalită ilor implicate într-un
proces dinamic, de interac iune. Aspectul de bază al analizei priveşte procesele implicate în activitatea
internă a grupurilor familiale. În dezvoltarea ulterioară a abordării în contextul familial, o contribu ie
importantă este aceea a lui E. Goffman (1959).
Interac ioniştii consideră că nu putem studia comportamentul familial doar prin intermediul
observa iilor externe. Premisele de bază ale teoriei sunt următoarele: 1. oamenii răspund contextelor în
care sunt implica i în termenii semnifica iei pe care ei le-o conferă şi 2. aceste semnifica ii derivă din - şi
sunt modificate în – procesul interac iunii sociale. Aceasta însemnă că: 1. trebuie să în elegem
procesele de gândire şi ceea ce simt oamenii despre anumite ac iuni; 2. sentimentele oamenilor depind
de semnifica ia ataşată unui comportament şi nu doar de comportamentul în sine; 3. indivizii
interpretează în elesurile în cadrul proceselor de gândire interactivă şi 4. ei ajung, în final, la propria lor
20
defini ie asupra situa iei. Este astfel subliniată importanţa percepţiei şi a definiţiei subiective a unui
eveniment.
Indivizii sunt considera i a fi mai degrabă creatori activi ai contextului lor simbolic-social, decât
reactanţi pasivi. În familie, fiecare membru îşi asumă un rol în acord cu pozi ia impusă (de sex) şi cu cea
dobândită (statusul marital sau familial). Rolurile sunt definite ca expectan e normative ale grupurilor de
referin ă. Conceptele de semnifica ie, rol şi expectan ă sunt considerate variabilele esen iale ale
func ionării familiale.
Procesele de comunicare din cadrul familiei fac în mod deosebit obiectul acestei abordări.
Indivizii trebuie să fie capabili să interpreteze corect simbolurile (cuvinte, gesturi, mimică, pantomimică)
în comunicarea efectivă, pentru ca intimitatea să existe. Oamenii înva ă simbolurile cultural împărtăşite
în cadrul procesului de socializare, iar modul unic în care răspundem la simboluri este parte integrantă a
personalită ii. Aşadar, atât procesul socializării cât şi cel al formării personalită ii constituie, de
asemenea, obiectul de analiză al teoreticienilor acestei perspective.
Cel mai adesea, în procesul comunicării familiale sunt implica i doi, trei sau patru membrii. De
aceea, modelele comunicării familiale au în vedere numărul membrilor implica i. Modelul celor două
persoane (C.E. Sluzki şi J. Beavin, 1972) prezintă interac iunea dintre so i, care poate lua forma
comunicării func ionale egalitare, în care partenerii participă în propor ie asemănătoare la luarea
deciziei şi la ac iune sau cea a comunicării disfunc ionale inegale, în care lipseşte echilibrul cantită ii şi
calită ii comunicării interpersonale. Modelul celor trei “jucători” (W.N. Ackerman, 1967), care dezvoltă
tema “ apului ispăşitor”, cuprinde trei roluri: “persecutorul”, “victima” şi “vindecătorul”, iar modelul celor
patru “jucători” (V. Satir, 1972) include următoarele roluri: “acuzatorul”, “conciliantul”, “evaluatorul” şi
“confuzul” (care produce confuzie). Toate aceste modele pot fi identificate atât în situa iile func ionale
(de comunicare congruentă, în care fiecare spune ceea ce simte şi vrea să spună), cât şi în cele ne-
func ionale (ale comunicării incongruente, în care membrii familiei încercă să ascundă faptul că nu-şi
pot exprima propriile idei sau sentimente). Aceste roluri nu sunt absolute, ele putându-se schimba şi
combina diferit, de la o situa ie la alta.
Pe baza unui studiu asupra familiilor non-clinice, R. Hess şi G. Handel (1959) au identificat
patru dimensiuni (intercorelate) ale proceselor familiale normale sau non-patologice: 1. eforturile
familiale de a ajunge la un pattern satisfăcător al coeziunii; 2. eforturile familiale de a atinge o
congruen ă satisfăcătoare a imaginilor rezultate în interac iunile casnice, centrate asupra unor anumite
aspecte; 3. stabilirea unor grani e în lumea experien elor familiale şi 4. efortul de face fa ă diferitelor
aspecte bio-sociale semnificative din via a de familie – cele inând de apartenen a la gen, la o genera ie,
naşterea copiilor etc. – şi definirea lor în termeni de sentimente, recompense şi constrângeri.
Alte aspecte studiate în cadrul interac ionismului simbolic sunt: alegerea partenerului,
interac iunea maritală, strategiile de educare a copiilor, interac iunile sexuale, iar conceptele frecvent
utilizate sunt şi cele de “joc de rol”, “altul semnificativ”, “altul generalizat” sau “grup de referin ă”.
ACTIVITATE
Compara i teoria func ionalistă cu cea a interac ionismului simbolic.
21
NICOLETA TURLIUC
Teoria behavioristă şi cea a schimbului social

Perspectiva behavioristă – originată în studiul clasic al modificărilor comportamentului şi al
învă ării sociale - subliniază importanţa regulilor familiale şi a structurilor de comunicare, asemenea
reprezentan ilor teoriei sistemelor şi ai interac ionalismului simbolic. Ea se preocupă de interac iunile
comportamentale, de condi iile în care o persoană înva ă o conduită socială şi influen ează sau schimbă
comportamentul alteia. Acordând o mică aten ie, în mod direct, problemei normalită ii familiale,
abordarea behavioristă defineşte familia normală în sensul func ional al absen ei simptomelor. Orice
comportament este socotit a fi adaptativ în func ie de proprietă ile sale rela ional-func ionale. De aceea,
un comportament nu este în sine bun sau rău, normal sau patologic, ci, mai curând, este un mijloc de a
atinge scopul relaţionării: intimitatea sau distanţa.
Teoreticienii schimbului social consideră că indivizii sunt permanent în căutarea relaţiilor care
satisfac propriile lor interese personale. Cei doi cercetători care au articulat această teorie sunt
G. Homans (1950, 1961) şi P. Blau (1964), în timp ce, I. Nye (1976, 1979) are meritul deosebit de a fi
arătat cum poate fi aplicată perspectiva schimbului social la domeniul familiei.
Schimburile dintre două persoane pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive includ oferirea şi
primirea de recompense reciproce, iar cele negative oferirea şi primirea de costuri. Recompensele şi
costurile din cadrul schimburilor pot fi intrinseci şi extrinseci. În general, oamenii caută schimburile
recompensatoare şi le evită pe cele costisitoare. No iunea de reciprocitate este foarte importantă:
reciprocitatea pe termen scurt este mai degrabă o caracteristică a rela iilor disfunc ionale, în timp ce
schimburile şi reciprocitatea pe termen lung caracterizează rela iile func ionale, normale.
Familia este contextul primar al învă ării sociale. În familiile puternic funcţionale, indivizii obţin -
în cadrul schimburilor reciproce - beneficii semnificativ mai mari decât costurile lor. Eşecul unei relaţii
maritale sau familiale este explicat prin deficitul de recompense schimbate sau prin modificarea
sistemului recompenselor, dintr-unul pozitiv într-unul controlat, coercitiv. Al i factori care transformă o
rela ie normală într-una disfunc ională sau patologică sunt deficienţele sau deficitul de comunicare. În
plus, unii indivizi nu acceptă norma reciprocită ii. Unii acceptă recompensele din partea celorlal i fără a
oferi prea mult (numi i exploatatori), al ii sunt concentra i asupra ofertelor făcute, asupra dorin ei de a-i
mul umi pe ceilal i fără a primi prea mult, iar al ii consideră că nu merită să primească ceva de la ceilal i.
Mai mult chiar, un număr mare de indivizi nu ştiu să schimbe, în mod profund, confiden e în rela iile
intime.
Alte căi de studiu sunt: selectarea partenerilor, luarea deciziei maritale, analiza puterii,
rezolvarea conflictelor, motivele de-cristalizării iubirii, interac iunea maritală, cea sexuală, problemele
părin i-copii, satisfac ia maritală şi dezvoltarea apropierii emo ionale.
Teoria dezvoltării
Perspectiva dezvoltării sau a life-span-ului se bazează pe axioma conform căreia oamenii se
schimbă fizic, emo ional şi cognitiv, de-a lungul stadiilor ciclului vie ii. În cercetarea familiei, ea se
concentrează asupra schimbărilor apărute în rela iile familiale în decursul timpului. Asemenea
individului, care se dezvoltă datorită acumulării experien elor, de la naştere şi până la moarte, căsătoria
şi familia cunosc diferite secvenţe de dezvoltare, de la apariţia, la expansiunea şi până la disoluţia
acestora.
22
Teoria dezvoltării familiale îşi are rădăcinile în lucrările lui E.M. Duvall (1957), R. Hill şi
R.H. Rogers (1964) şi J. Aldous (1978). Ideile acestora au fost continuate şi rafinate de M. McGoldrick
(1989) şi de J. White (1991). Ea adaugă perspectivei interac ioniste dimensiunea temporală. Familia
este un grup de persoane aflate în interac iune, fiecare stadiu de via ă fiind influen at de evenimentele
precedente şi aducând cu sine noi provocări. Prin interac iunile reciproce, familia încearcă să facă fa ă
nevoilor în continuă schimbare ale membrilor familiei. Conceptul central, de sarcini ale dezvoltării
familiale, se referă la modificările expectan elor normative pentru familia ca întreg, în termenii aspectelor
şi func iilor noi aşteptate a fi îndeplinite de membrii ei şi de societate. Cu alte cuvinte, stadiile de
dezvoltare corespund varia iilor expectan elor de rol înregistrate în diversele etape ale ciclului vie ii
familiale. Schimbarea sarcinilor decurge din modificarea nevoilor biologice, a scopurilor personale şi a
normelor culturale. În general, realizarea adecvată a unei sarcini va influen a pozitiv realizarea sarcinilor
viitoare şi poten ialul personal de satisfac ie specific stadiilor următoare.
Fiecare stadiu are problemele sale unice, iar unele stadii pot fi mai dificile decât altele.
Conflictele dintre so şi so ie, cele dintre părin i şi copii apar mai ales în anumite stadii. Rela ia conjugală
se schimbă în timp: uneori cuplul creşte foarte mult, intimitatea men inându-se sau sporind odată cu
vârsta sa, alteori cuplul evoluează spre disolu ie. Diferitele puncte de vedere asupra stadiilor dezvoltării
familiale vor fi prezentate într-un capitol viitor. Această teorie poate fi apreciată ca fiind una din cele mai
specifice, mai particulare. Deşi oferă o perspectivă limitată, ea este extrem de frecvent utilizată.
Teoria conflictului
În această abordare, conflictul este considerat ca o parte naturală a interac iunii umane. În loc
să sublinieze consensul şi echilibrul, ca în teoria func ionalistă, teoreticienii conflictului accentuează
aspectele pozitive şi negative ale conflictului. Adesea, în via a de familie intervin schimbări, iar
schimbarea stimulează sau chiar creează conflicte. De fapt, conflictul este inevitabil. Transformările
dislocă vechile pattern-uri şi conduc la neîn elegeri şi contradic ii cu privire la valori şi la decizii. Indivizii
luptă pentru propriile lor nevoi şi interese sau pentru ceea ce ei consideră că este mai bine pentru
familia ca întreg.
Conflictul în sine nu este bun sau rău. Un avantaj al conflictului este faptul că el aduce
neîn elegerea la suprafa ă, prezentând-o în mod deschis. Conflictul deschis poate fi rezolvat constructiv
prin negociere, compromis şi colaborare. De aceea, el nu este în mod necesar distructiv; adesea în
lipsa lui nu există şanse reale de rezolvare a unei probleme. Rău este faptul de a nu te confrunta sau de
a ignora conflictul. Cuplurile căsătorite care nu au avut nici o ceartă ajung adesea la divor deoarece,
diversele probleme au fost evitate, negate, până în ziua în care au “explodat”. Totuşi, bătăliile
prelungite, mai ales cele care implică abuzul fizic sau verbal, au cu siguran ă un efect distructiv asupra
apropierii emo ionale, putând cauza răni şi rupturi ireparabile.
Căsătoria este cadrul celor mai puternice emo ii. Lupta pentru putere, în condi iile unor interese
aflate în competi ie, este frecventă. Conflictul devine astfel o realitate comună a vie ii de cuplu.
Teoreticienii conflictului s-au concentrat, de asemenea, asupra unor aspecte precum: conflictele de rol
de sex marital, luarea deciziilor, problemele de comunicare, conflictele părin i-copii, fericirea maritală şi
cauzele divor ului. Dacă realitatea socială contemporană favorizează conflictualitatea, generală şi
familială, atunci putem considera că această perspectivă este de mare actualitate.
23
NICOLETA TURLIUC
ACTIVITATE
Preciza i şi comenta i contribu ia teoriei conflictului la studiul normalită ii vie ii familiale.
Modelele psihodinamice/multigeneraţionale
Câ iva cercetători ai familiei, de forma ie psihanalitică, au încercat să îmbine conceptele
psihodinamice cu cele ale sistemului familial, în scopul formulării unei noi perspective asupra familiei
func ionale. Dacă teoria psihanalitică, începând cu Freud, s-a concentrat în mod deosebit asupra
influenţelor părinţilor asupra dezvoltării personalităţii copiilor, mai recent, aten ia a fost orientată asupra
familiei ca unitate socială, ce posedă proprietăţi dinamice proprii, caracteristice. N.W. Akerman (1958),
spre exemplu, a supus observa iei directe interac iunile familiale pentru a în elege şi descrie dinamica
inconştientului în organizarea conştientă a experien ei, în structura de ansamblu a personalită ii şi în
realitatea interpersonală men inută. Un membru simptomatic al familiei este considerat a fi “ apul
ispăşitor” al conflictelor familiale ne-rezolvate. E.F. Vogel şi N.W. Bell (1960) au încercat să explice prin
intermediul teoriei apului ispăşitor de ce în familie unii copii sunt mai dificili decât al ii. Cei doi autorii au
considerat că, unele familii tind să învinovă ească unul dintre copii pentru dificultă ile familiale, iar atunci
când acestea apar, intră în func iune un cerc vicios. Copilul - “ ap ispăşitor” devine, gradual, tot mai
rebel, familia tratându-l, tot mai mult, ca pe un copil-problemă. El tinde să se comporte mai rău decât
înainte şi astfel familia poate fi mai sigură că el este sursa problemelor sale. “Ţapul ispăşitor” facilitează
operarea aproape normală a unora dintre familii, în anumite direc ii, atâta timp cât ele pot atribui
vinovă ia pentru problemele lor unui anumit copil. Adeseori, acest copil ajunge să se considere a fi
sursa tuturor neplăcerilor familiale. “Solu ia” contribuie însă la perpetuarea problemei.
În analiza familiei realizate de W.W. Meissner (1978), părin ii sunt în continuare considera i ca
determinan ii cruciali ai func ionării familiale şi ai dezvoltării normale sau patologice a membrilor
individuali. I. Boszormenyi-Nagy (1981) aprecia că familiile disfuncţionale se disting prin numărul mai
ridicat al conflictelor inconştiente ne-rezolvate şi sublinia dimensiunea etică a rela iilor familiale, în
termenii legăturilor multigeneraţionale, ai responsabilităţii parentale şi ai loialităţii filiale, care ghidează
indivizii de-a lungul ciclului vie ii.
Dacă majoritatea teoreticienilor familiei de forma ie psihanalitică accentuează proprietă ile
sistemice ale familiilor, T. Lidz (1963, 1976) a insistat în modelul său asupra structurii şi func ionării
familiei, construite la inter-influen a individualului cu socialul. Lidz a conceptualizat trei seturi de func ii
interconectate, care sunt realizate de familie pentru so i, pentru copii şi pentru societate. Mai întâi, în
constituirea mariajului, familia stabileşte modul de via ă al so ului şi al so iei. În al doilea rând, familia
asigură hrănirea şi îngrijirea copiilor şi direc ionează personalitatea lor. În al treilea rând, ea răspunde
unor nevoi societale vitale, prin socializarea membrilor ei, prin asimilarea tehnicilor de adaptare şi prin
transmiterea limbajului. Pentru ca aceste func ii să fie realizate, părin ii trebuie să realizeze o coali ie
parentală puternică, să men ină grani ele dintre genera ii şi să modeleze adecvat rolurile de sex.
Teoria umanistă
Psihologia umanistă a apărut la mijlocul secolului XX, ca reac ie la popularitatea câştigată de
determinism şi experimentalism. Contribu iile importante au venit din partea lui A. Maslow şi C. Rogers.
Acesta din urmă a publicat Terapia centrată pe client în 1951, în care a dezvoltat teoria self-ului sau
24
teoria rogeriană, ce şi-a găsit largi aplica ii în ştiin a familiei. Ea este mai mult decât o teorie a
personalită ii şi a comportamentului uman. Ca şi psihanaliza, ea este şi o teoria a modului în care
indivizii pot fi “ajuta i”. De aceea, perspectiva a stimulat apari ia unor contribu ii teoretice şi practice
importante, precum lucrarea Eficacitatea antrenamentului parental, a lui Thomas Gordon (1970).
Axiomele acestei teorii privesc natura umană, omul fiind considerat bun de la natură şi ca
având tendin a înnăscută de a se autorealiza. Ideea centrală a acestei teorii este aceea că oamenii au o
tendinţă înnăscută de a creşte, de a se dezvolta şi perfecţiona. Termenul utilizat pentru a descrie
această structură motiva ională este cel de autoactualizare. În decursul maturizării lor, indivizii îşi
construiesc un set complex de credin e cu privire la cine sunt şi cum sunt, constituind concep ia lor
despre sine. Dacă între eul perceput şi cel ideal există o discrepan ă prea mare, sentimentul vinovă iei
şi anxietatea care rezultă pot interfera cu procesul dezvoltării normale şi cu progresul actualizării.
Ceilal i trebuie trata i cu o atitudine necondi ionat pozitivă, iar cea mai indicată cale de a-i ajuta este
aceea de a-i elibera de presiunile şi constrângerile care îi împiedică să-şi realizeze aspira iile.
Cercetătorii domeniului familiei care consideră utilă această teorie apreciază că, diferitele
persoane şi familiile lor pot fi “ajutate” prin crearea unei atmosfere de siguranţă, încredere şi iubire, care
eliberează de blocajele apăsătoare. Ulterior, indivizii se dovedesc a fi extrem de creativi în rezolvarea
propriilor probleme, capabili să coopereze şi să se autorealizeze. Aplica iile terapeutice sus in
importan a acceptării şi a interesului arătat persoanei tratate, a empatiei şi a căldurii în rela ia cu
aceasta. Ca şi teoriei psihanalitice, perspectivei umaniste i se reproşează faptul că s-a bazat mai mult
pe specula ii decât pe date ob inute experimental.
ACTIVITATE
Compara i teoria umanistă cu modelele psihodinamice/multigenera ionale şi comenta i utilitatea

lor în studiul normalită ii vie ii familiale.
Feminismul şi teoriile feministe

Până în preajma secolului al XIX-lea, familia a fost considerată drept o asociere naturală,
prepolitică, ierarhică, indisolubilă şi privată, între păr ile unui cuplu heterosexual şi copii lor naturali.
Această concep ie asupra familiei era profund sexistă: so ul avea autoritate asupra so iei, era stăpânul
gospodăriei şi reprezentantul întregii sale familii în sfera publică. În combaterea acestei perspective un
rol deosebit a revenit mişcării feministe, care şi-a concentrat aten ia asupra inegalităţii şi discriminării
sexuale.
“Primul val” al feminismului a ridicat problema drepturilor politice şi maritale ale femeilor.
Acestea au ob inut recunoaşterea dreptului de a de ine proprietă i, de a încheia contracte, de a studia şi
cel de a-şi exprima opiniile politice. Treptat, căsătoria a fost în eleasă ca un contract, încheiat cu
consim ământul partenerilor, uniunea putând fi desfăcută atunci când una dintre păr i nu respectă
conven iile stabilite prin acordul comun. De la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost acceptate, tot mai
mult, adop iile legale, reflectând faptul că rela iile de legătură dintre părinte şi copil pot fi create şi prin
voin ă şi consim ământ, nu numai prin activitatea biologică, naturală.
“Al doilea val” al feminismului a denun at sloganul femeii pasive şi al bărbatului activ, deoarece
acesta nega calită ile intelectuale feminine, consacrând subordonarea femeii şi recunoaşterea doar a
25
NICOLETA TURLIUC
drepturilor ei parentale. El a pus sub semnul întrebării caracterul “natural” al subordonării femeii
autorită ii so ului ei, iar copiii nu au mai fost trata i ca o proprietate a părin ilor. Legile au restrâns
puterea absolută a so ului asupra so iei, a părin ilor asupra copiilor (de exemplu, în domeniul muncii
acestora), au lărgit libertă ile copiilor şi au impus solicitarea opiniei lor pentru stabilirea custodiei în urma
divor ului.
Din moment ce ac iunile membrilor familiei sunt considerabil restric ionate de deciziile politice şi
legislative, familia nu mai poate fi considerată o entitate prepolitică. Ea func ionează într-un cadru socio-
politic, suportă influen ele acestuia şi se supune reglementărilor ce o privesc. De altfel, statul şi-a
intensificat în timp interven ia în via a familială, lărgind domeniul public al acesteia şi diminuându-l pe
cel privat.
În anii 1950-1960, revendicările feministe au atras tot mai mult aten ia societă ii civile, a
scriitorilor (ilustrativ în acest sens este romanul lui Simone de Beauvoir “Al doilea sex”, apărut în primă
edi ie în 1953), dar impactul lor în câmpul ştiin elor sociale a fost extrem de restrâns. Considerabila
literatură feministă din anii ‘70 a făcut ca abordarea feministă să devină parte a domeniului de cercetare
a familiei, gra ie lucrărilor lui Adrienne Rich (1976), B. Thorne şi M. Yalon, (1982) sau Carol Gilligan
(1982). Multitudinea perspectivelor şi nuan ărilor apărute necesită utilizarea sintagmei de teorii
feministe, în locul singularului unificator. Unele din axiomele acestei teorii sunt similare celor
interac ionist-simbolice: persoanele trăiesc într-un mediu atât simbolic cât şi fizic, ele acumulând un set
de simboluri; simbolurile sunt importante în în elegerea comportamentului uman; oamenii dispun de
conştiin ă reflexivă, iar introspec iile lor creează gradual o defini ie a propriului self. În plus, teoria
sus ine că femeile sunt exploatate, că experien ele lor personale şi familiale sunt concomitent politice,
indiferent dacă acest lucru este conştientizat şi recunoscut sau nu. Feminismul susţin de asemenea
necesitatea de a utiliza o “perspectivă dublă” asupra realităţii, care ar consta în abilitatea şi nevoia
femeii de a obţine succesul în sistemul socio-profesional şi familial şi de a depune efort în direcţia
schimbării lui, a practicilor şi instituţiilor discriminatorii.
Deoarece inegalitatea de gen persistă la diferite niveluri ale societă ilor contemporane,
reprezentan ii teoriei feministe sus in că normalitatea vieţii familiale se instalează odată cu raportul mai
echitabil dintre munca soţilor în gospodărie şi în planul profesional. Ei demonstrează că bias-urile de
sex au pătruns în studiile ştiinţifice, în cercetări, în practica educatorilor sau terapeuţilor. Phillis Chester
(1971) spre exemplu, men iona că “majoritatea simptomelor patologice frecvente la femei nu trimit la
mecanisme psihologice clasice, ci in de psihologia sclavului, de opresiunea suportată de femei în
cadrul mariajului”. Autoarea acuza psihiatri şi psihoterapeu ii masculini de sexism, scopul lor fiind acela
al adaptării femeii la suprema ia masculină şi maritală, fără a pune sub semnul întrebării structurile
constrângătoare ale societă ii şi căsătoriei. Dincolo de exagerările şi efectele perverse ale mişcării
feministe, mai recent, mul i dintre cercetătorii feminişti au găsit modalită i extrem de nuan ate de a
aplica ideile feministe la o varietate de probleme şi practici din câmpul familial.
ACTIVITATE
Analiza i teoriile feministe şi comenta i contribu iile lor studiul normalită ii şi patologiei vie ii
familiale.
26
II.3. SCHIMBAREA STRUCTURILOR FAMILIALE
Familia a cunoscut un amplu proces de schimbare, fapt observat de cercetătorii din întreaga
lume, indiferent de forma ia lor teoretică. Imaginea ideală a familiei normale, care a constituit un model
formativ pentru multe din persoanele de “vârsta a patra”, este aceea a familiei nucleare în care so ul
este singurul sus inător al familiei, so ia fiind casnică, ea ocupându-se de activitatea din gospodărie şi
de creşterea copiilor. Dacă acest model rămâne un standard în func ie de care este normalitatea
familială este judecată, mai pu in de o familie din patru din S.U.A. - spre exemplu - se mai încadrează în
acest pattern.
Analizele statistice ale popula iei planetei (G. Masnick şi M.J. Bane, 1980; D. Orthner, 1998)
indică faptul că, structurile familiale s-au alterat semnificativ în trei direc ii: 1. Creşterea divor urilor;
2. Creşterea numărului de mame care lucrează şi 3. Rata mai scăzută a naşterilor corelată cu creşterea
speran ei de via ă şi a propor iei persoanelor de vârsta a treia în ansamblul popula iei.
Sistemele familiale divorţate şi recăsătorite. După cel de-al doilea război mondial, procesul
divor ului s-a banalizat, devenind o realitate frecventă a vie ii conjugale. Între 1950 şi 1975, statisticile
europene indică o triplare a desfacerilor căsătoriei (Fl. Dru ă, 1998). Între 1965 şi 1980, rata divor urilor
s-a dublat şi în S.U.A. unde, una din trei căsătorii (este vorba de prima căsătorie) tinde să se sfârşească
printr-un divor (D. Orthner, 1998). În acelaşi timp, una din cinci familii cu copii este monoparentală,
părintele sus inător fiind de regulă mama. Astfel, patru din cinci copii născu i în anii ’70, în S.U. A., şi-au
petrecut copilăria alături de unul dintre părin i (D. Orthner, 1998).
În ara noastră, rata divor ialită ii s-a men inut relativ redusă în deceniile dictaturii comuniste,
sub presiunea exercitată de factorii politici şi ideologici. În ultimele două decenii ale secolului XX, ea a
oscilat între 1,4 şi 1,6 divor uri la mia de locuitori (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998). Vârful ei s-a situat în
1994 (1,74/1000 locuitori), după care a scăzut din nou (1,5 în 1995 şi 1996). Din datele
Recensământului popula iei din 1992, M. Voinea (1993) observa faptul că, din 7.288.676 gospodării
existente în România, 6,5% sunt cele apar inând familiilor monoparentale. În condi iile în care mul i
părin ii singuri se recăsătoresc, s-au creat un număr tot mai mare de unită i familiale reconstituite (în
care partenerii au mai fost căsători i şi ambii au copii din căsătoriile anterioare) şi reorganizate
(alcătuite din doi parteneri divor a i sau văduvi, fără copii sau în care cel pu in unul din parteneri nu are
copii din mariajele anterioare, ori dintre un partener divor at sau văduv, cu sau fără copii, şi altul la prima
căsătorie).
În ciuda creşterii recente a ratei divor urilor, propor ia familiilor care evoluează spre disolu ie şi
re-căsătorie nu este semnificativ mai mare astăzi. Fenomenul dezertării familiale, speran a de via ă mai
reduse şi văduvia mai timpurie din perioadele istorice anterioare fac ca diferen ele să apară mai mici
decât sunt în realitate. Divor ul creează complicate sarcini tranzi ionale şi probleme privind custodia
copiilor, dificil de rezolvat în cadrul sistemele familiale recăsătorite şi monoparentale - mai numeroase
ca oricând.
Mamele care lucrează sunt tot mai numeroase. Mai mult de jumătate din mamele cu copii de
vârstă şcolară şi mai mult de 40% din cele cu copii mai mici, din S.U.A., au o slujbă în afara casei, o
jumătate de normă sau chiar o normă întreaga. Acest pattern reflectă nu numai schimbările în aspira iile
personale ale femeilor, ci şi creşterea nevoilor economice, în multe dintre cazuri. Familiile în care
lucrează ambii părin i îşi sporesc venitul în mod esen ial pentru a putea atinge un standard moderat de
27
NICOLETA TURLIUC
via ă şi pentru a asigura condi iile necesare instruc iei şcolare medii şi superioare a copiilor. Această
situa ie necesită schimbări ale organizării func ionale a sistemului familial şi al unită ii co-parentale,
situa ii de muncă mai flexibile şi servicii pentru creşterea şi educarea copiilor. O parte din femeile care
lucrează, trăiesc împreună sau în apropierea unuia dintre părin ii so ilor, care le ajută în sarcinile
curente şi în creşterea copiilor.
Modificarea unor variabile ale populaţiei. Tot mai mul i tineri preferă să rămână singuri, să-şi
amâne căsătoria, să aibă pu ini copii sau să evite creşterea copiilor, iar speran a de via ă a popula iei a
crescut mult, în secolul XX. Un efect cumulat al acestor factori este scăderea ratei naşterilor şi creşterea
popula iei în vârstă. Deoarece a existat tendin a de a conceptualiza via a familială normală ca fiind
centrată pe func iile privind creşterea şi educarea copiilor, lipsesc astăzi modele adecvate studiului şi
în elegerii familiilor fără descenden i şi a celor aflate în ultimul stadiu al ciclului vie ii maritale.
În mod evident, în societă ile pluraliste nu există un singur model reprezentativ sau adecvat, al
unei singure forme sau structuri familiale, ci forme familiale diverse, în acord cu nevoile variabile ale
stadiilor de via ă, cu orientările valorice diferite, cu resursele economice variabile, cu stilurile
interac ionale etnic diferite ş.a.m.d. În dezbaterile cu privire la schimbările produse în mediul familial, s-a
acordat o prea mare aten ie proprietă ilor structurale, neglijându-se procesele familiale fundamentale
precum: abilitatea de a face fa ă noilor stresuri, de a comunica eficient, de a adopta noi roluri, noi
patternuri rela ionale şi sexuale, de a cere asisten ă, de a se adapta satisfăcător modificărilor din afara
mediului familial.
ACTIVITATE
Comenta i - din perspectiva schimbărilor înregistrate la nivelul structurilor familiei - teama tot mai
multor cercetători privind declinul familiei în societatea contemporană. Argumenta i răspunsul
d-voastră.
28
III. FORMAREA CUPLULUI
La sfârşitul adolescen ei, tânărul cunoaşte sentimentul solitudinii în condi iile în care el şi-a
dobândit independen a ori s-a îndepărtat par ial de părin i, dar nu a stabilit legături intime cu un
partener. Disconfortul creat de singurătatea emo ională va fi depăşit în urma stabilirii rela iilor apropiate
cu o anumită persoană. Trecerea de la simplele contacte inter-umane la cunoştin e, prieteni şi până la
persoana iubită înseamnă parcurgerea unui drum adeseori anevoios, de durată variabilă, a cărui reuşită
depinde o multitudine de factori.
III.1. DEFINI II ŞI TEORII ALE ATRAC IEI INTERPERSONALE
Persoanele se angajează în rela ii posibile, dezvoltând o serie de aşteptări pozitive cu privire la

acestea şi la partenerii lor. Mul i psihologi sociali au definit atracţia ca fiind atitudinea favorabilă cu
privire la o persoană ţintă sau ca înclinaţia spre o anumită persoană (K.G. Shaver, 1987; E Berscheid,
1985; E. Berscheid şi E.H.Walster, 1969, 1978; T.L. Huston şi G. Levinger, 1978). Comparativ cu alte
atitudini, atrac ia interpersonală este probabil mai pu in cognitivă, mai puternic afectivă şi cu consecin e
comportamentale mai uşor identificabile. Componenta cognitivă a atrac iei fa ă de o persoană poate
include percep ia competen ei sale, aprecierea conform căreia multe din credin ele sale sunt similare cu
ale noastre sau evaluarea abilită ii sale de a ne oferi recompense sociale. Componenta afectivă sau
emo ională a fost recent (re)pusă în drepturile ei. Ea include valoarea acordată calită ilor partenerului,
plăcerea produsă de recompensele primite şi acea “reac ie chimică” subtilă, indefinibilă, numită
“dragoste la prima vedere”. Componenta comportamentală poate include dorin a de a ajuta cealaltă
persoană, cuvintele utilizate pentru a o descrie altcuiva, reac iile voluntare şi involuntare fa ă de acesta
etc. Deoarece, atrac ia este un comportament social pozitiv, existen a sa este mai uşor sesizată decât
cea a atitudinilor sociale indezirabile, mai atent ascunse perspectivei publice.
ACTIVITATE
Compara i atrac ia cu alte atitudini, precum voluntarismul şi spiritul critic, din punctul de vedere al
celor trei componente ale atitudinii.
Spre deosebire de unele comportamentele de întrajutorare (în mod deosebit de cele altruiste),
independente de recompensele externe, atrac ia interpersonală este puternic dependentă de
recompensele reciproce. De altfel, marea majoritate a teoriilor atrac iei sus in că ea are la bază
experien ele recompensate ale indivizilor. A. Lott şi B. Lott (1974), spre exemplu, arătau că o persoană
ne poate recompensa prin 1. faptul că ne sus ine, în elege sau ne acordă aten ie; 2. prin caracteristicile
sale plăcute precum: frumuse ea, inteligen a, umorul etc. sau 3. prin faptul că ne asigură accesul la
recompense externe, cum ar fi: banii, statutul ori informa iile. Pentru ca atrac ia să se producă este
29
NICOLETA TURLIUC
nevoie ca rezultatele (recompensele) ob inute să depăşească media rezultatelor anterioare şi să

constituie cea mai bună variantă a interac iunilor prezente.
Atrac ia poate fi explicată şi prin asociaţiile de asemănare, contrast sau contiguitate spaţio-
temporală. Gra ie lor, ne putem sim i atraşi de o persoană pe care o asociem cu experien e
recompensatoare chiar şi în absen a recompenselor directe. Spre exemplu, ne putem sim i atraşi brusc
de o persoană datorită producerii unei asocia ii prin asemănare – rapidă şi adesea inconştientă - în
virtutea căreia, noi evaluăm similaritatea dintre persoana nou întâlnită şi una din cele deja cunoscute şi
atractive.
Aceste două mecanisme ale atrac iei interpersonale - recompensa directă şi atracţia prin
asociere - corespund unor tipuri distincte de învă are: condi ionarea operantă şi cea clasică (S.S. Brehm
şi S.M. Kassin, 1990). În condiţionarea operantă, comportamentul recompensat este întărit.
Corespunzător acestui principiu, persoanele care ne provoacă experien e recompensatoare, întăresc
dorin a noastră de a fi din nou cu ele. În condiţionarea clasică, ceea ce a fost asociat cu o experien ă
plăcută, recompensatoare, poate să producă cu un răspuns emo ional pozitiv, chiar şi în absen a unei
recompense directe. Persoanele pot stimula dorin a companiei lor datorită recompenselor probabile pe
care ni le pot oferi.
D. Byrne şi colaboratorii săi (1974, 1988) au considerat că ambele mecanisme ale atrac iei pot
fi explicate printr-un singur factor: întărirea afectului. Modelul întăririi afectului sus ine că sentimentele
pozitive trăite de cineva în prezen a unei persoane sporesc atrac ia resim ită fa ă de acea persoană, în
timp ce sentimentele negative diminuează atrac ia. Byrne a propus o chiar o lege a atracţiei, care
stipulează că atrac ia fa ă de un obiect sau o persoană, X, este o func ie liniară pozitivă a propor iei
întăririlor primite (sau anticipate) din partea lui X. În urma experimentelor pe care le-a efectuat, D. Byrne
a concluzionat că indivizii sunt atraşi mai ales de persoanele care au atitudini similare cu ale lor.
În fine, o ultimă teorie pe care o men ionăm este cea propusă de F. Heider (1958). În a sa
teorie a echilibrului, autorul sublinia că oamenii caută consistenţa sau echilibrul dintre gândurile,
sentimentele şi rela iile lor sociale. Între doi parteneri, echilibrul - creat de reciprocitatea dintre ceea ce
oferă şi ceea ce primesc – este perceput ca fiind plăcut, atractiv.
Dincolo de beneficiile explica iilor oferite de toate aceste teorii, ele prezintă şi importante
neajunsuri. Se omite faptul că procesul atrac iei cunoaşte o mare variabilitate inter-individuală. De
asemenea, o altă limită a modului în care atrac ia a fost studiată şi măsurată este legată de variabila
temporală. Majoritatea studiilor asupra atrac iei, efectuate în condi ii de laborator, sunt realizate în
cadrul unei singure şedin e experimentale şi doar pu ine dintre ele au mers în ideea repetării lor de-a
lungul unei perioade lungi de timp. Multe din rela iile studiate au fost de scurtă durată: prima impresie,
prieteniile accidentale etc. În aceste condi ii, supus analizei a fost doar momentul declanşării atrac iei,
nu şi men inerea acesteia în timp. Doar mai recent, studiul rela iilor intime (al diadelor formate din
parteneri de sex opus, interdependen i) persistente în timp a devenit mai substan ial. Interdependen a
dintre membrii unei diade este indicată de faptul că partenerii au un impact frecvent unul asupra
celuilalt, într-o mare varietate de activită i, pentru o perioadă relativ lungă de timp, fiecare nouă întâlnire
având un impact puternic asupra ambilor parteneri.
Dintre persoanele de care ne sim im atraşi, doar unele trezesc în noi dorin a de a stabili rela ii
apropiate şi doar cu unele ajungem să formăm un cuplu. Inteligen a, fine ea observa iei şi sensibilitatea
intervin în alegerea partenerului, dar există atât de mul i al i factori care intervin, atâtea disimulări
30
cvasi-normale ale adevăratelor nevoi afective şi erotico-sexuale, încât doar timpul le permite indivizilor
să se cunoască. Ei se angajează adesea în cunoaşterea incompletă a celorlal i, existen a cuplului
putând fi jucată în func ie de hazardul unei întâlniri, al unui avans, al unui zâmbet sau de hazardul
timidită ii, al unei neîn elegeri sau reticen e. Construită pe baza atrac iei ini iale, cristalizarea iubirii
înseamnă de fapt idealizarea iubitului sau a iubitei, fapt înso it de o anumită orbire. Dar, cu cât fixarea
amoroasă este mai rapidă, ca în dragostea la prima vedere, cu atât există mai pu ină reflexie şi
cunoaştere obiectivă, cu atât creşte probabilitate erorii şi a decep iei ulterioare.
Dragostea la prima vedere pare să fie mai frecventă în cazul primelor cristalizări amoroase
adolescentine. Atunci când apare şi după vârsta adolescen ei, ea se grefează cel mai adesea pe
fundalul psihologic al unei anumite imaturită i afective. De regulă, iubirea nu “cade” asupra
îndrăgostitului, ci se dezvoltă treptat în cadrul interac iunilor succesive şi a sporirii progresive a gradului
de intercunoaştere. În acelaşi timp, formarea cuplului apare ca un proces desfăşurat în timp, care
include atât evaluări afective, cât şi elemente şi decizii ra ionale - inând de ceea ce am numit “alegerea
partenerului”.
III.2. ALEGEREA PARTENERULUI
Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât şi de psihologii sociali. Ei au

inventariat un număr mare de criterii care ghidează alegerea partenerului din câmpul persoanelor
eligibile. Aceste criterii pot intra în func iune concomitent sau succesiv şi pot avea consecin e
importante asupra atrac iei, asupra dezvoltării intimită ii şi a sentimentului iubirii mutuale.
1. Un prim criteriu este cel al proximităţii fizice. Apropierea fizică şi oportunitatea interac iunilor
pe care aceasta le asigură au un impact important asupra dezvoltării rela iilor intime. Proximitatea
conduce la familiaritatea cu obiceiurile şi preferin ele celorlal i, iar familiaritatea poate da naştere şi,
ulterior, poate spori atrac ia.
2. Un alt criteriu vizează calităţile fizice ale persoanei stimul, factor care influen ează formarea
primei impresii şi alegerea prietenilor. Oamenii tind să asocieze frumuse ea fizică cu trăsături
caracteriale şi cu aspecte comportamentale pozitive, conform zicalei: “Ceea ce este frumos este bun”.
Din studiul lui K.K. Dion, E. Bercheid şi E.H. Walster (1972) rezultă faptul indivizii care sunt atractivi fizic
sunt percepu i ca fiind mai sensibili, mai amabili, mai puternici, mai modeşti, mai sociabili, mai deschişi
sexual, mai ferici i, ca având o via ă mai interesantă şi mai mult succes în activitate, decât persoanele
mai pu in atractive din punct de vedere fizic. Acest stereotip este valabil pentru persoanele stimul de
ambele sexe şi nu diferă în func ie de genul percepătorului. Aspectul fizic plăcut este “cel mai important
determinant al dorin ei de a întâlni partenerul de cuplu din nou” (K.G. Shaver, 1987). Oamenii preferă
persoanele atractive fizic, dar se aşteptă, în acelaşi timp, ca acestea să fie mai selective. De aceea,
preferin a pentru indivizii atractivi este moderată de teama de a fi respinşi. În consecin ă, oamenii tind
să-şi alega ca partener persoanele ce prezintă o atractivitate fizică similară cu cea proprie. Acesta
confirmă aşa-numita ipoteză a potrivirii sau a “uniunilor asortate”.
3. Similaritatea este criteriul analizat în cadrul teoriei homogamice, în cadrul căreia se
consideră că formarea cuplului şi a căsătoriei are loc între partenerii cu caracteristici similare,
asemănătoare. Studiile sociologice indică faptul că factorul cel mai important al alegerii partenerului
31
NICOLETA TURLIUC
este similitudinea variabilelor socio-culturale precum: originea socială, şcolaritatea, clasa de

apartenen ă actuală, apartenen a etnică, religioasă, vârsta, interesele, atitudinile, proximitatea spa ială
etc. În societă ile tradi ionale, homogamia a reprezentat regula de asociere a partenerilor conjugali.
Acest ansamblu de variabile homogamice delimitează “câmpul persoanelor eligibile”, adică popula ia
persoanelor cu care rela iile intime pot fi stabilite. Sociologii descriu acest proces prin formarea
“perechilor asortate”, rela iile homogamice fiind mai durabile, comparativ cu cele heterogamice.
Teoria a fost reluată şi de psihologi, care consideră că ar trebui să vorbim mai curând de
homofilie sau de tendinţa de a ne plăcea aceleaşi lucruri. Aceasta indică faptul că, atrac ia amoroasă ar
fi determinată de faptul că cei doi parteneri se ghidează după aceleaşi valori (cred în aceleaşi lucruri, au
acelaşi scop în via ă, aceleaşi gusturi, aspira ii şi interese), se satisfac reciproc şi se recompensează
mutual, dorindu-şi continuarea rela iei.
Acestei teorii i se reproşează faptul că ea completează teza sociologică a homogamiei fără a
explica factorul prim al atrac iei. Ne întrebăm dacă ceea ce contează nu este supoziţia cu privire la
sistemul de valori al celuilalt şi nu identitatea efectivă a valorilor; dacă homofilia nu este un efect al
iubirii, din moment ce numeroşi îndrăgosti i, siguri de identitatea valorilor lor, sunt obliga i să recunoască
- în conflictele conjugale ulterioare - iluziile lor ini iale. Mai recent, cercetările au arătat că variabilele
interpersonale care determină şi sporesc atrac ia amoroasă sunt:
- aprobarea reciprocă a îndrăgosti ilor;
- existen a atitudinilor asemănătoare cu privire la problemele exterioare;
- experien ele anterioare reuşite;
- presupunerea similarită ii atitudinilor celor doi parteneri. Cu alte cuvinte, atitudinea subiectului A,
îndrăgostit de B, fa ă de obiectul opiniei, X, este determinată de atitudinea pe care A presupune că
ar avea-o B cu privire la X sau de presupunerea că B îi aprobă atitudinea.
Înscriindu-se în această perspectivă teoretică, Bernard Murstein (1986) considera că atunci
când o persoană întâlneşte o altă persoană, aplică trei filtre, în următoarea ordine: 1. evaluarea
caracteristicile externe 2. evaluarea atitudinilor şi convingerilor 3. aprecierea coresponden ei rolurilor.
Studiile realizate pe baza modelului lui Murstein au arătat că toate aceste filtre sunt importante, dar că
ele nu apar obligatoriu în aceeaşi ordine. Aceste trei aspecte fac de regulă parte dintr-o evaluare
ini ială, în cadrul căreia căutarea similitudinilor este evidentă. Cercetările anterioare, precum cele ale lui
D. Byrne şi B. Blaitlock (1963), au sugerat că iubirea accentuează orice similitudine, oricât de modestă
şi au indicat importan a mare a ideii pe care cineva şi-o face despre atitudinile celuilalt, înainte de a-şi
defini şi în scopul definirii propriei luări de pozi ii.
4. Complementaritatea este criteriul analizat în teoria heterogamiei, care prezintă formarea
cuplurilor premaritale şi maritale prin rela ionarea unor persoane cu caracteristici socio-culturale diferite.
Ca tendin ă generală, în toate societă ile europene sau de cultură europeană, în a doua jumătate a
secolului XX, s-a constatat o diminuare a ponderii cuplurilor maritale homogamice şi creşterea cuplurilor
heterogamice. Una din variantele heterogamiei este teoria complementarită ii trebuin elor, propusă de
R.F. Winch, în 1958. Ea este formulată în termenii “câmpului eligibililor”, expresie care îi apar ine.
Utilizând o listă a trebuin elor, stabilită de Murray (autorul “Testului de apercepţie tematică”), Winch a
demonstrat că, fiecare partener îl iubeşte pe celălalt în măsura în care acesta are o nevoie
complementară cu a sa. I. Boszormenyi-Nagy (1981) adăuga că nevoile complementare influen ează nu
numai alegerea partenerului conjugal, ci şi structura rela iilor maritale şi a celor părinte-copil. Admi ând
32
această teorie, J. Maisonneuve (1966) dar arăta că, în sensul dat de Winch, complementaritatea nu
poate viza şi atitudinile caracteriale sau nevoile sexuale.
5. În realitate, aceste două perspective teoretice sunt complementare, mai adecvate fiind
ipotezele mixte. Problema alegerii partenerului intim trebuie pusă în termenii personalită ii globale şi nu
doar în termenii unei liste de nevoi comparate. De aceea, conceptul central trebuie să fie acela de
compatibilitate şi nu de similaritate sau complementaritate. Criteriul compatibilită ii a fost definită de O.
Blood (1962) ca fiind acordul caracteristicilor individuale, dintr-o combinare în care beneficiile sunt
mutuale. Cu alte cuvinte, compatibilitatea rezultă, pe de o parte, din similaritatea caracterială, a nevoilor
sexuale, a valorilor etc., iar pe de altă parte, din dozajul similarită ii şi complementarită ii în ceea ce
priveşte celelalte nevoi, rolurile sexuale, maritale, trăsăturile temperamentale ş.a.m.d. Reuşita conjugală
este astfel direct propor ională cu gradul de compatibilitate.
6. Mai recent, tot mai mul i cercetători pun accentul asupra rolului modelelor interne de
ataşament, în calitatea lor de criterii importante în “alegerea” partenerului şi în stabilirea unei rela ii
intime. Aceste modele servesc drept ghid în căutarea persoanei iubite. Din această perspectivă, fiecare
dintre noi are tendin a de a re-crea în rela iile amoroase propriul model intim de ataşament.
Modelul ataşamentului primar, apărut de timpuriu în copilărie, evoluează în timp. De exemplu,
unii adul i care anterior au stabilit slabe legături afective cu membrii familiei de origine, legături instabile
şi insecurizante sunt capabili să analizeze şi să accepte rela iile lor din copilărie şi să-şi creeze un nou
model interior. Indiferent dacă modelul urmat de tânărul adult este produsul unei re-defini ii sau al
ipotezelor precoce, neschimbate, el influen ează aşteptările cu privire la partener, tipul partenerului ales,
atitudinea adoptată fa ă de acesta şi stabilitatea rela iei.
C. Hazan şi Ph. Shaver (1987, 1990) au evaluat prezen a celor trei tipuri de ataşament la un
număr mare de subiec i. Astfel, din cei 600 de subiec i de vârstă adultă, 56% apar in modelului sau stilul
securizant, 25% apar in stilul evitare/eschivare, iar 19% stilului anxios/ambivalent. Rezultatele ob inute
de autorii men iona i coincid în mare măsură cu cele ob inute în cazul copiilor.
Adul ii puternic ataşa i, apar inând stilului securizant, afirmă că au beneficiat de rela ii afective
calde şi stabile în copilărie sau îşi definesc rela iile actuale ca implicând încredere, fericire şi prietenie.
Ei au tendin a de a avea încredere în ceilal i, de a-şi considera partenerul prieten, iar ca iubi i, sunt
încrezători în reciprocitatea sentimentelor, fiind rareori geloşi. Adul ilor apar inând stilului
evitare/eschivare le este teamă de rela iile apropiate. Ei sunt neîncrezători în ceilal i, evită intimitatea,
se confesează foarte pu in şi îi acceptă greu pe ceilal i, fiind mai neferici i în rela iile lor. Adul ii cu un stil
anxios/ambivalent sunt nesiguri cu privire la rela ia lor, geloşi şi au dubii cu privire la reciprocitatea
sentimentelor. Via a lor afectivă este plină de trăiri extreme, opuse, au preocupări obsesive şi un libido
puternic.
Collins şi Read (1990) au observat că adul ii care au un model securizant de ataşament au
tendin a de a prefera partenerii cu un stil similar, în timp ce adul ii care apar in modelelor de ataşament
mai slab (evitare/eschivare sau anxios/ambivalent) nu se preferă între ei. Cele mai nefericite rela ii apar
în două situa ii: 1. atunci când femeia are un model anxios/ambivalent cuplul este împiedicat să
func ioneze, din cauză că so ia este prea dependentă şi geloasă - caracteristici care displac în mod
deosebit bărba ilor şi 2. atunci când bărbatul are un model de tip evitare/eschivare se instalează tot o
rela ie nefericită, ceea ce-i confirmă credin a că mariajul, via a de cuplu nu-i va aduce mare lucru. Totuşi
33
NICOLETA TURLIUC
corela iile între modelele de ataşament şi calitatea unei rela ii sau între modele şi comportamentul
partenerilor este în general scăzută.
Variabilele precizate sunt necesare dar nu şi suficiente. Uneori ele sunt luate în considerare în
cadrul unor evaluări (preponderent) ra ionale, în timp ce, alteori, ira ionalitatea poate transforma, nega
sau combina to i aceşti factori.
ACTIVITATE
Alege i-vă un cuplu cunoscut (fără a-i declina identitatea) şi încerca i să preciza i criteriile avute în
vedere de către unul din parteneri în alegerea perechii sale.
III.3. MODELE INTERIOARE ALE PERSOANEI IUBITE
Cercetătorii au discutat adesea în contradictoriu în legătură cu existen a unui model interior al

persoanei iubite. Cei care l-au contestat, sus in că realitatea sentimentului pulverizează forma a priori
(modelul intern ideal), persoana aleasă impunându-se fără să aibă nimic în comun cu aceasta. Ei au
vizat însă o construcţie intelectuală, pe care cineva o poate realiza - spre exemplu - prin contrast,
pornind de la defectele întâlnite la diverse persoane cunoscute. Idealul visat, construit intelectual, are
adesea drept scop justificarea refuzului de a se angaja într-o rela ie. De aceea, cu cât teama de
căsătorie este mai mare, cu atât se va înăl a construc ia idealului declarat, la înăl imi practic
inaccesibile.
R. Mucchielli considera (1974) că există şi o altă formă a priori, fără legătură cu nivelul
intelectual, care este organizatoarea unor aşteptări la nivelul trăirii şi care intră în joc în alegerea
persoanei iubite. Este vorba de modelul afectiv, neconştientizat, al persoanei iubite.
În analiza originii şi dezvoltării modelului afectiv al persoanei iubite s-au impus trei grupe de
factori (R. Mucchielli, 1974), cu o pondere variabilă asupra alegerii sau a apari iei şi dezvoltării
sentimentului de iubire: influen a figurilor parentale, influen a iubirilor din copilărie şi influen a factorilor
auto-proiectivi.
1. Influenţa figurilor parentale, a modului în care părinţii au fost percepuţi.
- Influenţa pozitivă a părintelui de sex opus este un factor analizat în psihanaliză. Imaginea
mamei fasonează modelul afectiv al persoanei iubite la băiat, imaginea tatălui la fete. Psihanalitic, ar fi
vorba de o deplasare prin transfer a investirii libidinale oedipiene. Rela ia pozitivă, de securitate afectivă
şi amor filial, cu părintele de sex opus - construită de la naştere la şase ani - asociază trăsăturile
morfologice sau cele psihologice provenite din imaginile-amintiri ale acestor părin i (aşa cum au fost ei
percepu i de copil în epocă) cu speran a ob inerii aceleiaşi securită i afective şi a sentimentului de
iubire. În anii ’70, 17% dintre bărba i francezi declarau că şi-au ales so ia din cauza unei asemănări
fizice cu mama lor şi un procentaj şi mai mare recunoştea similaritatea temperamentului mamei şi so iei.
Datele ob inute la femei sunt asemănătoare (apud R. Mucchielli, 1974).
- Influenţa negativă a figurii parentale de sex opus. În acelaşi sondaj, 33% dintre bărba ii
francezi declarau că sunt ferici i în căsătorie deoarece so ia lor nu seamănă deloc cu mama lor şi
invers, la femei (apud R. Mucchielli, 1974). Astfel, rela ia negativă serveşte drept contra-model care va
induce trăsăturile opuse ale morfologie sau personalită ii părintelui de sex opus.
34
- Influenţa părintelui de acelaşi sex. Identificarea cu părintele de acelaşi sex - mai ales între
trei şi şase ani – asigură acceptarea de către copil a sexului său biologic. Acest părinte, prin calită ile
sale idealizate, influen ează construirea unui ideal al personalită ii, a unui ideal moral, care vor fi
cuprinse mai întâi în Eu-l ideal, iar apoi, în imaginea ideală a persoanei iubite.
- Influenţa altor figuri ale mediului familial sau social, care au servit drept substitute eventuale.
Rela ia afectivă arhaică, care fasonează calită ile căutate ulterior la iubită/iubit au putut fi stabilite şi în
rela ia cu diverse alte persoane: fra i, surori mai mari, bunici, bone, unchi, mătuşi etc.
Toate aceste amintiri fragmentare, vizând un anumit detaliu - ce rezumă un context – intervin
inconştient pentru a determina atrac ia actuală. Ceea ce frapează nu este o calitate prezentă la
persoana întâlnită, ci asemănarea ei cu altă figură, întâlnită cândva în trecutul nostru. Această remarcă
este valabilă şi pentru “iubirile din copilărie”.
2. Influenţa iubirilor din copilărie. Elanurile amoroase reale şi precoce sunt frecvente şi dacă
uneori sunt esen ialmente afective, alteori ele au o tentă erotică, ce sporeşte odată cu vârsta, devenind
tot mai conştientă. Un băiat de 8 ani poate fi îndrăgostit de o verişoară mai mare, de învă ătoarea lui, de
o feti ă din vecini sau de mama unui prieten. Aceste iubiri infantile sunt intense dar, fiind lipsite de viitor,
se pierd în uitare. Rămâne totuşi o fixare inconştientă asupra unor caracteristici fizice (culoarea ochilor,
a părului, forma nasului, privirea, mirosul, mersul etc.) sau comportamentale (maniera de a fi,
dispozi iile, atitudini etc.). Iubirile infantile au un rol important, deşi pu in studiat. Ataşamentele de acest
gen apar din perioada preşcolară, a primei socializări (4-6 ani) şi se succed neîncetat până la sfârşitul
pubertă ii.
3. Influenţa factorilor auto-proietivi.
- Recunoaşterea propriei noastre imagini în celălalt declanşează identificarea. Aceasta este
baza similitudinii de care s-a vorbit în cadrul teoriei homogamice. Celălalt - iubit - este dublul meu, un
suflet geamăn, înfră it.
- Recunoaşterea în celălalt a libertăţii de expresie a nevoilor, dorin elor sau atitudinilor pe care
le avem, dar pe care nu le putem manifesta (nu ne putem permite sau ne este teamă să le
exteriorizăm). În acest caz de identificare este vorba de o atrac ia care creează impresia intimă de
eliberare. Celălalt - iubit - mă realizează mai bine decât reuşesc eu însămi.
- Recunoaşterea în celălalt a propriului nostru eu ideal declanşează o identificare de aspira ie.
Celălalt - iubit - are calită ile sau manierele de a fi pe care am dorit întotdeauna să le avem noi înşine,
iar cucerirea lui sau a ei înseamnă intrarea în posesia acestui ideal. În cazul limită, persoana iubită nu
mai este sufletul înfră it, ci devine “sufletul meu de alt sex”.
- Perceperea la celălalt a nevoilor pe care le putem satisface, ceea ce provoacă atrac ia prin
speran a de a-i oferi ceea ce îi lipseşte.
- Percepţia la celălalt a capacităţilor complementare propriilor noastre nevoi, fapt care creează
atrac ia prin speran a de a primi ceea ce căutăm. Dar, multe din aceste nevoi sunt infantile şi
obsedante, nevrotice.
Ceea ce căutăm este re-crearea actuală a unei situa ii-tip, în care noi am avut un rol, iar celălalt
a răspuns rolului aşteptat. Rezultatul global al numeroşilor determinan i interiori ai modelului afectiv al
persoanei iubite este întotdeauna singular. Acest model operează ca un filtru sau selector, ce intervine
asupra a două axe convergente: căutarea semnelor fizice, a detaliilor morfologice şi căutarea rolului.
Detaliile morfologice, adesea infime, selectate de modelul intern, permit inducerea calită ilor afective
35
NICOLETA TURLIUC
aşteptate. La aceasta se adaugă evaluarea intuitivă a rolului pe care celălalt l-ar putea juca, în raport cu
calită ile sale şi cu rolurile considerate dezirabile.
Din analiza grupului de factori care contribuie la realizarea modelului interior inconştient şi a
modului în care acest filtru func ionează rezultă că: 1. intrarea rapidă în func iune a modelului afectiv
inconştient favorizează apari ia dragostei la prima vedere şi 2. în masa mare a determinan ilor,
aşteptărilor, nevoilor şi aspira iilor se găsesc factori mai mult sau mai pu in nevrotici, care blochează
deschiderea autentică spre celălalt, care nu caută decât satisfac ia egocentrică absolută. Dacă aceşti
factori devin dominan i iubirea devine patologică, iar intimitatea se videază de con inut.
ACTIVITATE
Sintetizând informa iile prezentate până acum, în cursul acestui capitol, încerca i să explica i
dragostea la prima vedere. Care sunt caracteristicile şi factorii ei determinan i?
III.4. INTIMITATEA ŞI DEZVOLTAREA RELA IILOR INTIME
Intimitatea reprezintă legătura emo ională dintre doi parteneri, caracterizată prin implicare
mutuală şi încredere, prin securitate şi recompense personale şi rela ionale. Z. Rubin (1970) definea
intimitatea prin dorin a indivizilor de a-şi exprima sentimentele şi gândurile. Rela iile intime nu sunt date
automat în familie, prietenie sau căsătorie. Ele se construiesc şi se dezvoltă ca rezultat al unor trăiri,
gânduri şi comportamente specifice.
Înainte ca intimitatea să se realizeze, indivizii trebuie să prezinte anumite caracteristici
personale, care sunt elementele de bază ale formării unei rela ii intime. În continuare, între indivizi
trebuie să apară anumite forme particulare de interac iune, iar în al treilea rând, anumite componente
situa ionale vor avea un anumit impact asupra apropierii emo ionale. Intimitatea apare, astfel, ca
rezultat al interac iunii factorilor individuali cu cei interactivi şi situa ionali.
Prin urmare, în modelul atrac iei interpersonale şi al dezvoltării intimită ii trebuie să inem
seama de: 1. unele caracteristicile individuale prealabile precum: concep ia de sine pozitivă, acceptarea
unui anumit grad de dependen ă personală, încrederea şi percep ii realiste; 2. principalii factori
interactivi, cum ar fi schimburile pozitive, dezvăluirile senzitive reciproce, empatia mutuală
exclusivitatea, plăcerea de a fi împreună, rezolvarea conflictelor şi consensul valoric şi 3. factorii
situaţionali, cei spa iali, de timp şi normele privitoare la intimitate.
III.4.1. Caracteristicile individuale prealabile

Rela iile dintre indivizi poartă amprenta personalită ii lor. Comportamentele individuale,
atitudinile, valorile, sentimentele şi percep iile sunt cruciale în apari ia, dezvoltarea sau disolu ia
intimită ii. Astfel de caracteristici nu sunt fixe sau statice, ele putându-se schimba dramatic în decursul
vie ii unei persoane. Trăsături selectate şi prezentate în continuare sunt absolut necesare în
dezvoltarea intimită ii şi a rela iilor intime.
1. Concepţia şi stima de sine pozitivă. Concep ia despre sine se referă la suma tuturor
credin elor individuale cu privire la propriile atribute. Ea reprezintă o perspectivă subiectivă rezultând din
ceea ce gândim şi sim im despre propria noastră persoană. De aceea, concep ia despre sine se află în
strânsă legătură cu stima de sine a unei persoane. Prima constituie componenta cognitivă a eu-lui
36
nostru social, cea de-a doua reprezintă componenta lui afectivă. Stima de sine implică, printre altele,
autoevaluarea gradului în care persoana este de încredere, capabilă să iubească, să fie iubită.
Experien ele socializatore din familia de origine nu predetermină totuşi dezvoltarea nivelului stimei de
sine în stadiile ulterioare ale vie ii.
Concep ia asupra propriului eu se dezvoltă în cadrul rela iilor cu ceilal i, în func ie de reac iile
celorlal i fa ă de noi şi de modul în care noi percepem imaginile pe care ceilal i şi le formează despre noi
(C.H. Cooley, 1902, G.H. Mead, 1934). Prin urmare, indivizii cu o concep ie de sine pozitivă “îşi permit”
să fie vulnerabili, să se deschidă în fa a celorlal i şi chiar să fie răni i. Cei cu o concep ie despre sine mai
pu in pozitivă sau negativă evită să se deschidă şi să fie bine cunoscu i de ceilal i, de teama respingerii.
Ei se pot închide într-o cochilie goală sau într-o rela ie pseudo-intimă.
În mod similar, stima de sine se dezvoltă în cadrul rela iilor interpersonale, în mod deosebit a
celor familiale. Totuşi, experien ele socializatore din familia de origine nu predetermină dezvoltarea
nivelului stimei de sine (sau al concep iei despre sine) în stadiile ulterioare ale vie ii.
O persoană trebuie să posede cel pu in o stimă de sine de nivel mediu în scopul de a-şi
construi o rela ie intimă, propriu-zisă. Unii psihoterapeu i (S. Freud, 1922; Th. Reik, 1944) au considerat
că atrac ia şi dezvoltarea intimită ii au drept sursă insatisfac ia de sine, în timp ce al ii (K. Horney, 1939;
H. Sullivan, 1947) au apreciat că atrac ia spontană şi dezvoltarea rela iilor intime au la bază încrederea
în propria persoană şi sentimentele securită ii personale. Se pare că şi unii şi al ii au dreptate, doar că,
nivelul ridicat sau scăzut al stimei de sine are efecte diferite asupra procesului dezvoltării atrac iei şi
intimită ii. Astfel, cei care sunt siguri de sentimentele lor îşi fac mai pu ine griji pentru dezaprobarea
socială, au încredere în recompensele sociale pe care le pot primi, dincolo de riscurile care există, iar
cei cu stimă de sine scăzută, deşi resimt o mai mare nevoie de aprobare şi de recompense sociale, sunt
inhiba i de teama de a nu fi respinşi (S.S. Brehm şi S.M. Kassin, 1990). Stima de sine pozitivă nu
trebuie însă confundată cu arogan a, cu impresia superiorită ii create de cineva sau cu ascunderea
sentimentelor negative fa ă de sine.
Peroanele cu o stimă de sine scăzută tind uneori să dobândească o mai pozitivă imagine de
sine prin “conectarea” la indivizii atractivi şi performan i. În acest caz , stima de sine se construieşte prin
sau de către cealaltă persoană. Datorită faptului că investesc prea mult în rela ia cu persoana de
succes, ele tind să o sufoce. În plus, sim indu-se inadecvate din multe puncte de vedere, aceste
persoane cred că nu valorează prea mult, că nu au ce oferi celuilalt şi, de aceea, acceptă cu greu
evaluările pozitive sau recompensele celorlal i.
2. Acceptarea dependenţei personale. O altă caracteristică prealabilă necesară achizi iei
intimită ii este recunoaşterea nevoii emo ionale de a fi împreună cu ceilal i. Ca fiin e sociale avem
nevoie de compania altor persoane. Independen a totală este o iluzie, iar dacă cineva o atinge totuşi,
trebuie să plătească pre ul singurătă ii. De aceea, conştientizarea dependen ei sau interdependen ei
noastră înseamnă recunoaşterea caracterului nostru uman. Admiterea dependen ei personale are drept
primă func ie acceptarea propriei vulnerabilită i şi a experien ei intimită ii. Cea de-a doua func ie este
aceea de a-l face pe partener să se simtă dorit. În plus, angajamentele şi obliga iile pe care le
presupune o rela ie fixează grani ele libertă ii individuale.
Una din cele mai dificile sarcini pentru mul i dintre indivizii contemporani este, probabil, aceea
de a consimţi să renunţe un anumit grad de libertate personală. J.F. Crosby (1985) arăta că ar fi o
greşeală să credem că avem la fel de multă libertate într-o rela ie intimă aşa cum avem ca persoane ne-
37
NICOLETA TURLIUC
ataşate, iar F.M. Martison (1981) aprecia că apropierea emo ională reclamă un anumit sens al egalită ii
umane.
Unii indivizi simt mereu nevoia de a-şi controla partenerul, ei extrăgând cele mai multe
recompense din momentele în care exercită acest control. Împărtăşirea sentimentelor reale este
percepută ca fiind riscantă deoarece, ea poate conduce la pierderea puterii şi a controlului asupra
celuilalt. Dorinţa de a renunţa la control poate fi percepută ca periculoasă de cei care cred că
securitatea lor constă în puterea lor. Dar, inegalitatea prea mare puterii în cuplu poate împiedica
apropierea şi dezvoltarea intimită ii dintre parteneri. Totuşi, chiar şi în condi iile egalită ii puterii, rolurile
efective jucate partenerii în cadrul rela iei lor intime pot fi destul de diferite. De exemplu,
responsabilită ile şi deciziile pot fi împăr ite într-o manieră tradi ională şi, cu toate acestea, partenerii să
se trateze reciproc ca fiind egali. Altfel spus, doi indivizi nu trebuie să facă exact acelaşi lucru într-o
rela ie pentru ca ei să considere echitabilă rela ia lor.
3. Încrederea. Încrederea implică sentimentul de siguran ă fa ă de cinstea, credin a şi/sau
sinceritatea cuiva. Ea reprezintă una dintre cele mai importante trăsături care va determina modul în
care persoanele interac ionează şi evolu ia intimită ii. În lipsa încrederii nu poate exista nici o rela ie
semnificativă. Atunci când afirmăm că avem încredere în cineva, noi sugerăm - mai întâi - că putem
face predic ii asupra felului în care cealaltă persoană se va comporta şi, în al doilea rând, că nu ne
aşteptăm ca persoana să ne facă rău inten ionat.
Caracteristica de avea încredere în partener se dobândeşte prin învă are. Spre exemplu,
persoanele neîncrezătoare în ceilal i indivizi au trăit în copilăria lor experien e disruptive şi instabile.
Această abilitate evoluează însă pe parcursul vie ii. Încrederea în ceilal i trebuie întărită pozitiv de-a
lungul vie ii. Întreruperile ei diminuează tendin a şi chiar dorin a noastră de avea încredere în oameni, în
timp ce continuitatea sentimentului de încredere favorizează investi iile afective în partener. Atunci când
nevoia de intimitate a unei persoane (nevoia de stabili rela ii mai restrânse, dar mai calitative) este mai
puternică decât cea de afiliere (de a stabili şi men ine cât mai multe rela ii recompensatoare, mai
superficiale), suntem în prezen a unei persoane mai încrezătoare în rela ia ei şi în partener, decât în
situa ia inversă (S.S. Brehm şi S.M. Kassin, 1990). Nici de această dată excesul nu produce efectele
cele mai favorabile. Persoanele care sunt prea încrezătoare în ceilal i, care dezvoltă o perspectivă prea
idealistă şi optimistă asupra naturii umane, sunt adesea “prea deschise” şi deci prea vulnerabile.
Trebuie adăugat faptul că, intimitatea se dezvoltă armonios şi cuplul poate func iona optim atunci când
încrederea este continuă şi reciprocă.
4. Percepţii şi expectanţe realiste. Conştientizarea propriilor sentimente, gânduri şi
comportamente ne permite să le comunicăm celorlal i informa ii mai acurate despre sine. Dar, cantitatea
de informa ii acurate transmise despre sine variază mult de la o persoană la alta. Din acest motiv,
percep ia corectă a persoanelor este uneori mai facilă, în timp ce alteori, ea devine extrem de dificilă.
Intimitatea necesită ca partenerii să aibă o percepţie realistă unul asupra celuilalt şi conştiinţa realistă a
relaţiei lor. În lipsa unei percep ii acurate asupra partenerului său, persoana îl poate idealiza, trecând cu
vederea comportamentul negativ şi ac iunile celuilalt, care pot pune în pericol rela ia. Atunci când
faptele sunt în cele din urmă privite cu realism, un val de dezamăgiri, de furie şi de resentimente poate
să apară. Intimitatea nu poate fi rela ionată cu cunoaşterea iluzorie. În acelaşi timp, indivizii trebuie să
recunoască necesitatea mutualită ii, timpului şi efortului cerute de o rela ie intimă.
38
În situa iile de interac iune, credin ele şi aşteptările credibile ale unei persoane (observator) cu
privire la alta (actor) se pot adeveri, gra ie interven iei predicţiei care se îndeplineşte. Ea indică faptul că,
aşteptările credibile ale observatorului produc apari ia unui anumit comportament la actor, fapt care
confirmă obiectiv şi inconştient aşteptările primului. Acest proces, numit şi efectul expectanţei
interpersonale, func ionează şi în contextul rela iilor intime. Evaluarea gradului de atrac ie şi calită ile
aşteptate din partea cuiva pot determina măsura în care o persoană este atractivă. Expectan ele unei
persoane cu privire la altcineva îi influen ează propriul comportament fa ă de cealaltă persoană, care, la
rândul ei, răspunde în maniera în care a fost tratată. Cu alte cuvinte, “ceea ce aşteptăm poate
determina ceea ce primim” (S.S. Brehm şi S.M. Kassin, 1990, p. 210). Aceasta însemnă şi faptul că,
uneori, caracteristicile partenerului rezidă nu el sau ea, ci chiar în noi. De aceea, în dezvoltarea
rela iilor intime sunt mai avantaja i cei care au expectan e pozitive, întrucât ei au şanse mai mari să
creeze posibilitatea succesului social.
III.4.2. Factorii interactivi

1. Schimburile pozitive. În interac iunile noastre cu ceilal i, schimburile constau în a oferi şi a
primi recompense şi costuri, iar indivizii diferă mult în abilită ile lor de a realiza schimburi interpersonale.
Unii se focalizează pe “a primi”, iar al ii pe “a da”. Cei care ştiu să realizeze schimburi pozitive - să ofere
şi să primească, în egală măsură - şi-au interiorizat conceptul de “cunoaşterea a propriului interes”
(G.E. Lenski, 1966), fiind capabili să coopereze cu ceilal i, inând seama şi de interesele lor. Astfel, cei
care realizează schimburi bune recunosc că: 1. ceilal i caută recompense, la fel ca şi ei,
2. recompensele pot fi ob inute prin sau de la al i indivizi şi 3. cooperarea cu aceşti indivizi este
avantajoasă. Recompensele pot fi definite prin conceptele de plăcere, satisfac ie şi gratifica ie pe care o
persoană le primeşte (Thibaut şi Kelley, 1959). Dar, semnifica ia atribuită unei anumite ac iuni poate fi
extrem de diferită, de la o persoană la alta. Recompensa cuiva poate fi reprezenta costul altcuiva. Dar,
în rela iile intime, indivizii îşi pot gratifica, adesea, simultan dorin ele.
Abilitatea cuiva de a realiza schimburi pozitive depinde de capacitatea sa de a-şi asuma o serie
de angajamente şi de a-şi îndeplini obliga iile şi responsabilită ile. Cei care întâmpină dificultă i în
aceste domenii au, în general, probleme în stabilirea rela iilor apropiate. În plus, rela iile intime au şanse
mai mari de a se dezvolta atunci când partenerii realizează echilibrul recompenselor.
2. Auto-dezvăluirea reciprocă. Auto-dezvăluirea poate cunoaşte mai multe niveluri, de la cele
mai superficiale, spre cele mai profunde (de la stereotipuri sau clişee verbale, fapte, opinii şi până la
sentimente). Adâncimea sentimentelor comunicate reciproc reprezintă, probabil, cel mai important
element din dezvoltarea intimită ii. De aceea, apropierea necesită relevarea celor mai personale gânduri
şi sentimente, împărtăşirea celor mai intime secrete. Desigur, cu cât auto-dezvăluirea creşte mai mult în
profunzime, cu atât pot să apară mai multe probleme. Cu alte cuvinte, deşi este adevărat faptul că
prezentarea sinceră şi profundă facilitează în elegerea, sensibilitatea şi empatia dintre parteneri, există
şi riscul apari iei dezacordurilor şi conflictelor. De aceea, auto-dezvăluirea adecvată este şi flexibilă.
Acesta presupune abilitatea persoanei de a-şi ajusta nivelul dezvăluirii în func ie de solicitările
momentane, interpersonale şi situa ionale.
Dezvăluirea flexibilă necesită ca persoana care confesează să fie, concomitent, un bun
ascultător al partenerului, astfel încât ea să poată sesiza şi în elege feed-back-urile primite. Ascultarea
39
NICOLETA TURLIUC
reciprocă este la fel de importantă ca şi dezvăluirea mutuală. Doar în aceste condi ii putem vorbi de
existen a premiselor unei deschideri echilibrate.
3. Empatia mutuală. Prin intermediul empatiei avem putin a de a în elege mai bine partenerul,
de a-i intui gândurile şi trăirile afective, de a-i anticipa comportamentul şi de a ac iona corespunzător
acestuia. Indivizii mai pu in empatici tind să fie preocupa i de propriile lor nevoi, emo ii sau sentimente,
iar în cuplurile în care empatia mutuală este mai slabă, partenerii nu vor ajunge la în elegerea acurată
reciprocă şi, de aceea, vor fi mai îndepărta i afectiv.
Cei care au studiat fenomenul, au subliniat faptul că empatia desăvârşită nu este doar un
proces activ, ci şi unul interactiv – format şi rafinat prin jocul intercomunicării (Irving L. Janis, 1969;
Marcus, 1971, 1987, 1997). În trăirea empatică mutuală se poate constata o poten are a capacită ii
empatice medii a partenerilor, conducând la mai buna comunicare şi la interac iuni mai satisfăcătoare.
“Refuzul empatiei” conduce la cantonarea tot mai mult în sine, după cum, exagerata permeabilitate
socială conduce la pierderea identită ii eului.
4. Compania plăcută. Partenerii intimi resimt plăcerea de a realiza activită i comune
numeroase. Ea nu se rezumă la petrecerea timpului împreună, ci implică apropierea fizică şi afectivă,
împărtăşirea lumii interioare a celuilalt, cu stările sale afective, cu speran ele şi temerile sale. Multe
cupluri căsătorite resimt activită ile, considerate plăcute de ambii so i, ca fiind o provocare, dar
repetarea lor le transformă adesea în rutină. Atunci când interesele so ilor se dezvoltă în direc ii opuse
când apar presiuni legate de responsabilită ile profesionale, de creştere a copiilor sau gospodăreşti,
multe activită i odinioară plăcute devin superflue. Dar, pentru dezvoltarea intimită ii, cuplul trebuie să
descopere şi să realizeze activită i plăcute şi interesante pentru ambii so i, separat de restul familiei
(G. Margolin, 1982).
5. Rezolvarea conflictelor. Dacă o mare parte a timpului pe care o familie îl petrece împreună
este consumată în cadrul conflictelor şi schimburilor negative, intimitate nu se poate dezvolta. Jignirile,
resentimentele sau furia nu creează terenul fertil al sporirii apropierii afective. Totuşi, unele conflicte
sunt inevitabile, iar întrebarea care se pune este aceea privind modul optim de gestionare a acestora, în
scopul men inerii intimită ii. Dacă so ii reuşesc să rezolve cu succes probele lor, sentimentul de
apropiere se men ine, putând chiar să crească. Cei care fac fa ă conflictelor sunt nu numai capabili să
discute fiecare aspect al problemei cu care se confruntă, ci pot şi să ac ioneze astfel încât să se
producă o schimbare dezirabilă de comportament (G. Margolin, 1982). Pentru iertarea unor greşeli sau
răniri este nevoie de un anumit nivel al securită ii personale şi al stimei de sine a membrilor familiei.
6. Consensul valorilor şi atitudinilor. Valorile, scopurile, aşteptările şi priorită ile similare
facilitează comunicarea, empatia şi sensibilitatea dintre parteneri. Dacă în alegerea partenerului
impresia similarită ii valorilor şi atitudinilor constituie un criteriu suficient al selec iei, în cazul dezvoltării
şi între inerii intimită ii important devine consensul efectiv, valoric şi atitudinal. Cercetătorii au sugerat
chiar faptul că, atitudinile şi valorile împărtăşite pot fi mai importante în succesul unei relaţii decât natura
particulară a acestora. Comparând cuplurile premaritale care împărtăşeau atitudinile tradi ionale privind
rolurile de gen, cu cele care prezentau atitudini liberale, Ch.T. Hill, Z. Rubin şi L.A. Peplau, (1976) au
concluzionat că nu există diferen e semnificative între nivelul satisfac iei prezente în cele două tipuri de
cupluri premaritale sau ceea ce priveşte rata dizolvării lor. Consensul atitudinal este deci extrem de
important.
40
III.4.3. Factorii situaţionali

Dintre factorii situa ionali care afectează rela iile interpersonale, timpul, spa iul şi normele
culturale sunt factorii asupra cărora individul poate exercita un control relativ scăzut. Spre exemplu,
normele culturale pot încuraja sau descuraja intimitatea, pot influen a alegerea persoanei cu care rela ia
apropiată poate fi stabilită şi modul de comportament în acest context. Aceşti factori nu sunt suficien i,
prin ei înşişi, pentru apari ia intimită ii, mai ales atunci când există un deficit al condi iilor individuale sau
al factorilor interactivi.
1. Factorii spaţiali. Proximitatea este des invocată printre condi iile necesare alegerii parterului
intim şi formării cuplului. Mai întâi, este nevoie de o proximitate fizică a persoanelor, deşi în condi iile
dezvoltării tehnologiei comunicării la distan ă şi a călătoriilor rapide, distan ele fizice apar ca fiind mai
mici. Totuşi, lipsa continuităţii contactului, evidentă în rela iile la mare distan ă, împiedică dezvoltarea
intimită ii. Pe de altă parte, apropierea spa ială prea mare (în cadrul aceleiaşi locuin e) poate, la rândul
ei, avea efecte negative asupra calită ii rela iei interpersonale.
Un alt aspect, conex proximită ii, este nevoia de izolare a cuplului. Pentru dezvoltarea intimită ii,
diada trebuie să dispună de un spa iu privat, în care să poată dezvolta şi savura interac iuni plăcute
complete. Cuplurile pot fi împiedicate să se dezvolte şi să func ioneze, în condi iile prezen ei
permanente în prejma lor a părin ilor, copiilor sau a altor persoane.
2. Timpul. Istoria comună a existen ei în cuplu le procură partenerilor baza comună a
experien elor pe care ei îşi pot clădi rela ia afectivă. Pentru a avea o rela ie afectivă apropiată, avem
nevoie de un partener cu care să fi împărtăşit o mare parte din via a noastră adultă, atât crizele cât şi
succesele. Nu există intimitate care să survină brusc. Evolu ia ei este lentă şi, uneori, dureros atinsă. Ea
necesită o investi ie în timp, iar persoanele cu grade diferite de maturitate sau de vârste diferite pot
cunoaşte dificultă i în realizarea intimită ii. Un alt factor legat de timp este ritmul veghe-somn al
partenerilor unei diade. De exemplu, faptul că so ia este matinală, iar so ul se culcă foarte târziu poate
constitui un obstacol în existen a cuplului. “Persoana matinală” poate prefera să adoarmă la ora 22,
pentru ca la ora 6 să facă jogging sau să aibă timp pentru o unele tabieturi. “Persoana nocturnă” poate
dori să discute cu partenerul/partenera, să aibă o activitate sexuală sau să se uite la televizor la ore
târzii. Această problemă este dificil de reglat, din moment ce fiecare persoană are propriul ei ceas
biologic, care o transformă fie în privighetoare, fie în bufni ă. Din procesul de ajustare al acestui aspect,
apar frecvent o serie de resentimente.
3. Normele privind intimitatea. În dezvoltarea rela iilor intime, subestimăm adesea rolul valorilor
socio-culturale şi al rol-statusurilor (specifice unei culturi sau sub-culturi) în determinarea persoanelor cu
care stabilim rela ii apropiate şi a modului în care reac ionăm fa ă de acestea. Cu toate aceste, normele
dintr-o cultură pot influen a pozitiv sau negativ dezvoltarea intimită ii. Normele privind apropierea fizică
(atingerea), echilibrul puterii între bărba i şi femei, comunicarea interpersonală, partenerul intim adecvat
(legitim) etc. influen ează intimitatea diadei. Dacă un anumit individ poate transcende expecta iile
culturale, înseamnă că acestea nu sunt universale într-un grup social. De altfel, normele cunosc un
proces de schimbare de-a lungul timpului.
Normele patriarhale, care sus ineau ideea superiorită ii bărbatului şi faptul că o femeie trebuie
să caute un bărbat cu un statut social ridicat, au exercitat cu siguran ă o anumită influen ă asupra
rela iilor intime dintre reprezentan ii celor două sexe. Actualmente, ele trec printr-un proces lent de
41
NICOLETA TURLIUC
disolu ie. Normele actuale tind să admită, de exemplu, un anumit echilibru al puterii în cuplu şi, implicit,
o mai apropiată egalitate a partenerilor.
În clasele populare (cu un statut socio-economic şi cultural scăzut), normele încurajează mai
pu in intimitatea din cadrul rela iilor familiale, în mod deosebit cea dintre so i (L. Rainwater, 1971).
Pattern-ul tradi ional din această sub-cultură prescrie puternica segregare a rolurilor de sex maritale.
Bărba ii şi femeile nu împărtăşesc multe activită i plăcute şi, de aceea, so ii nu par să fie dependen i
emo iona, femeile tinzând să caute intimitatea în cadrul altor rela ii de rudenie sau în cele de prietenie.
Importante sunt şi tipurile de rela ii intime valorizate într-o societate. Dacă accentul este pus pe
rela iile de rudenie şi familiale, se poate presupune faptul că indivizii îşi satisfac nevoia de intimitate în
cadrul acestora şi că nu mai nevoie de prieteni în acest scop. Prietenia poate fi privită chiar ca o
amenin are la adresa unită ii familiale (R. Bell, 1981). Dacă societatea valorizează tot mai mult prietenia,
rela iile de rudenie şi cele familiale pot fi minimalizate, indivizii căutând intimitatea oferită de prieteni.
Şomajul, boala unui membru al familiei, sau prezen a unui copil cu probleme speciale în familie
pot reduce preocuparea pentru intimitate. Cu toate acestea, în unele cupluri sau familii, intimitatea
poate creşte ca urmare a crizelor traversate. În general însă, nevoia apropierii devine mai posibilă
atunci când nu au prioritare nevoile altcuiva.
Potrivit ierarhiei trebuin elor, elaborată de A. Maslow (1970), factorii sociali şi economici din
mediul de via ă al unei persoane determină în ce măsură nevoia de iubire şi intimitate va deveni o
prioritate. Dacă satisfacerea nevoilor de bază fiziologice şi de securitate a fost asigurată, atunci şi
numai atunci o persoană va fi capabilă să caute şi satisfacerea nevoii de intimitate. Nu întâmplător,
creşterea puternică a nivelului de trai în ultimele decenii ale secolului trecut a favorizat căutarea în mai
mare măsură a experien elor satisfăcătoare, indivizii fiind tot mai preocupa i de rezolvarea problemei
fericirii şi intimită ii personale.
III.4.4. Intimitatea ca produs

Crearea unei rela ii intime poate aduce cu sine multe recompense. Ea reprezintă o legătură
emo ională, ce asigură securitatea personală şi cea a rela iei.
Legătura emoţională construită într-o diadă intimă se caracterizează prin căldură şi apropiere.
Ea implică faptul că, persoanele nu mai gândesc (sau vorbesc) în termeni de “eu” şi “tine”, ci în sensul
profund al pronumelui “noi”. Prin identificarea mutuală şi empatia reciprocă, partenerii ajung să se
definească prin unitatea cuplului (E. Hatfield şi colab., 1979). Intimitatea reprezintă o legătură
emo ională deoarece, vizează satisfacerea nevoilor emo ionale primare (de suport, grijă şi afec iune) şi
a celor corelate ei (de exemplu, a celor sexual-afective). Ea presupune existen a ataşamentului reciproc
şi a interdependen ei – permanent puse la încercare în decursul timpului.
Securitatea personală şi recompensele sunt unele din rezultatele mai semnificative ale unei
rela ii intime. Ea oferă persoanei un grad ridicat de securitate, siguran ă şi stabilitate, rezultate din
sentimentele de acceptare, apartenen ă şi din faptul de fi dorită de partener. Sentimentul de a fi în eles
de o altă persoană contribuie, de asemenea, la realizarea securită ii personale. Sentimentele de a fi
în eles şi acceptat de partener generează, la rândul lor, confortul psihic ridicat şi satisfac ia sexuală,
trăite în cadrul rela iei. Creşterea intimită ii înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea
recunoaşterii primite din partea “celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securită ii personale
42
şi a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii
personale.
Securitatea relaţiei este un alt rezultat al legăturii intime. În dezvoltarea unei rela ii apropiate
sunt probate implicarea, angajarea fa ă de celălalt. Acestea sunt continuu reafirmate în măsura în care,
partenerii evită rela iile competitive alternative. Dedicându-se rela iei, o persoană ajunge să nu mai ia în
considerare alternativele. Implicarea reală în rela ia intimă apare atunci când ambii parteneri au încetat
să numere recompensele şi costurile, când ambii ajung să pună plăcerea celuilalt mai presus de cea
proprie (G. Levinger, 1979). Exteriorizarea angajării în rela ie asigură conturarea unui sens al stabilită ii,
permanen ei sau duratei şi dezvoltarea încrederii în partener.
ACTIVITATE
Realiza i grafic o schemă care să cuprindă cele trei categorii de factori ai intimită ii, fiecare dintre
acestea cu elementele lor componente, concomitent cu produsul lor: intimitatea şi notele sale
definitorii.
III.5. IUBIREA DIN CADRUL CUPLULUI
III.5.1. Iubirea: componente şi caracteristici

În 1950, Abraham Maslow critica cercetătorii sociali pentru faptul de a fi neglijat studiul iubirii.
E.G. Walster, W. Walster şi E. Berschie (1978) au sugerat că această neglijare are cel pu in trei motive.
Primul este acela de a se fi considerat că iubirea apar ine domeniului literaturii şi nu celui ştiin ific. În
această perspectivă, s-a considerat că persoana este atrasă de o for ă misterioasă spre partenerul
predestinat ei. Al doilea motiv este acela că, până nu demult, iubirea romantică era considerată tabu.
Autorii prezentau cazul unui profesor de la Universitatea din Minnesota care în anii ’20 a fost concediat
pentru că aprobase aplicarea unui chestionar privitor vizând iubirea pasională. Deşi în 1970 iubirea
devenise un subiect de studiu mai acceptabil, când psihologilor sociali Elaine Walster (Universitatea din
Wisconsin) şi Ellen Berscheid (Universitatea din Minessota) le-a fost acordată prima bursă
guvernamentală în scopul studierii iubirii-pasiune şi a iubirii-companie senatorul de Wisconsin, William
Proxmire, s-a arătat a fi extrem de vexat. El a ironizat public primirea acestei burse, în valoare de
84.000 $, astfel: “Aduc obiec ii acestui fapt pentru că nimeni – nici măcar Funda ia Na ională pentru
Ştiin ă – nu poate demonstra că a te îndrăgosti ine de ştiin ă, pentru că sunt sigur că şi dacă s-ar
cheltui de 84 mii de ori 84 de miliarde de dolari nu s-ar ob ine răspunsuri credibile. De asemenea, sunt
împotrivă, deoarece eu nu doresc să aflu acest lucru. Cred că 200 de milioane de al i americani doresc
să păstreze ceva misterios în via a lor…” (apud E.G. Walster, W. Walster, 1978, p. VIII). Al treilea motiv
a fost acela că, cercetătorii pur şi simplu nu au ştiut cum să studieze un fenomen atât de complex.
Dacă foarte mult timp iubirea a fost puternic idealizată, astăzi ea este tratată în manieră mai
realistă atunci când sunt analizate componentele, caracteristicile sau chiar legătura ei cu presiunile
practice sau economice ale căsătoriei. Iubirea este un criteriu important al evolu iei cuplului spre
căsătorie, dar nu singurul. Frumuse ea partenerului (valorizată în special de bărba i) şi aspectele
economice (statutul economic al partenerului, confortul fizic şi banii de care cuplul va dispune) -
valorizate mai ales de femei (deşi mai pu in astăzi decât în perioadele istorice anterioare) - sunt alte
criterii importante ale decizie tinerilor de a se căsători.
43
NICOLETA TURLIUC
Analizând modul de tratare al iubirii romantice în scrierile literare şi filosofice, Z. Rubin (1970,
1973) a identificat două teme comune: aceea a nevoii puternice de fa ă de partener şi cea a grijii şi
dăruirii fa ă de acesta. Ulterior, la Universitatea din Michigan, el a realizat un număr de 182 de interviuri
şi a studiat în condi ii de laborator comportamentul a trei categorii de cupluri: foarte îndrăgostite, pu in
îndrăgostite şi aleator formate. Supunând rezultatele ob inute analizei factoriale, Rubin a extras trei
componente ale iubirii autentice:
- Ataşamentul sau nevoia de asociere şi de dependenţă, care indică existen a unei interdependen e
absolut normale în cadrul iubirii. Ea se exprimă prin nevoia de a fi împreună, care asigură
durabilitatea legăturii şi consacrarea ei.
- Dăruirea de sine sau predispoziţia de a oferi securitate, care se exprimă prin dorin a de a fi pentru
celălalt, de a-l sprijini şi sus ine, înainte de a fi pentru sine. Dăruirea nu are legătură cu pulsiunile
egocentrice sau cu datoria impusă de conştiin a morală.
- Intimitatea sau exclusivitatea şi absorbţia în celălalt, care vizează nevoia de fuziune cu o anumită
persoană şi nu cu altcineva, dorin a de a-i comunica sentimentele şi gândurile. Ea este diferen iată
de alte sentimente pozitive precum: admira ia, prietenia sau afec iunea - ce nu presupun nici
exclusivitate şi nici absorb ia în celălalt.
În cursul experimentelor de laborator, ultimul factor a apărut în ceea ce Rubin a numit
“contemplare mutuală” a cuplurilor foarte îndrăgostite (care vizează faptul că partenerii se privesc mai
intens şi mai frecvent decât în alte cupluri) şi în “concentrarea mutuală” din cadrul acestora (care
sugerează faptul că privirile unui partener spre celălalt şi invers au loc simultan).
ACTIVITATE
Corela i afirma iile următoare cu cele trei componente ale iubirii autentice men ionate de Z. Rubin:
1. “Simt că îi pot spune totul, iar când sunt cu partenerul meu simt mereu nevoia de a-l privi”,
2. “Dacă nu aş mai fi împreună cu partenerul meu, m-aş sim i nefericită” şi 3. “Dacă el ar fi trist,
prima mea grijă ar fi aceea de a-l consola”.
Presupunând o extraordinară tensiune emo ională, iubirea romantică studiată de Rubin este
specifică tinerilor îndrăgosti i. Ea debutează cu atrac ia interpersonală, continuă cu dezvoltarea unei
rela ii intime (ce presupune, cum am văzut deja, creşterea interdependen ei dintre parteneri şi trăirea
satisfac iei depline în doi) şi poate sfârşi cu de-cristalizarea afectivă şi disolu ia cuplului erotic sau cu
transformarea ei treptată într-un alt tip de iubire – iubirea matură (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 1997).
Aceasta din urmă se caracterizează prin stabilitate, respect, admira ie, încredere, ataşament,
autoasumarea obliga iilor şi grija fa ă de celălalt. Ea poate da naştere unui angajament existen ial şi
viitorului comun.
Referindu-se strict la iubirea matură conjugală, R. Mucchielli (1974) a selectat patru
caracteristici specifice ale acesteia:
1. Orientarea spre viitor, care implică inten ionalitatea şi voin a construirii şi consolidării vie ii în
doi. Prin această caracteristică iubirea conjugală este speran ă şi temporalitate.
2. Nevoia de a crea vizează realizarea unui cămin, a celorlalte bunuri comune, conceperea şi
educarea copiilor. Dorin a de a avea copii cu o anumită persoană este puternic corelată cu iubirea
maritală, iar atunci când satisfac ia sexuală devine scopul exclusiv, este par ial negată dorin a de a
crea, durata legăturii şi viitorul ei (aşa cum se întâmplă în cuplurile fără descenden i).
44
3. Acceptarea unei transcendenţe, aceea a unită ii superioare a cuplului. Unitatea cere efort
voluntar şi abandonarea unei păr i a egocentrismului. Această caracteristică este prezentă şi în uniunea
liberă sau concubinaj. Acceptarea depăşirii eu-lui egocentric trece prin unitatea personală şi prin
acceptarea de sine.
4. Co-responsabilitatea sugerează faptul că iubirea conjugală nu este acuzatoare şi nu
comportă satisfac ii solitare sau disimulate. Partenerii se simt co-responsabili pentru rezultatele tuturor
ac iunilor lor, începând cu cele ale activită ii sexuală şi terminând cu consecin ele deciziilor riscante.
Am văzut care sunt componentele iubirii ce favorizează evolu ia cuplului spre căsătorie şi
men inerea rela iei maritale şi care sunt caracteristicile specifice ale iubirii conjugale. În continuare, ne
oprim asupra a ceea ce nu este sau nu ar trebui să fie iubirea conjugală, altfel spus, asupra unora dintre
defini iile sale negative:
- Iubirea conjugală nu este iubire-pasiune. Dacă iubirea pasiune este subită, dureroasă şi
adesea tragică, cea conjugală este activă, fericită şi optimistă. Iubirea pasiune (afectivă şi sexuală)
tinde să se men ină şi în solitudine, ea hrănindu-se din aşteptările nefericirii. Atunci când satisfac ia
sexuală constituie scopul unic, cuplul nu mai trăieşte decât clipa, de dragul ei. Cuplul se confundă cu
plăcerea, având sentimentul înaintării în vid.
Mitul lui Tristan şi Isolda pare să fi contribuit cel mai mult la răspândirea ideii potrivit căreia
adevărata dragoste este iubirea-pasiune. El a inspirat întreaga literatură romantică, care a favorizat
apari ia unei nostalgii a acestei forme de sentiment şi, concomitent, devalorizarea iubirii conjugale.
- Iubirea conjugală nu este alienantă. Sub influen a psihanalizei, mariajul a fost în eles ca o
alienare a individului, ca o formă de depersonalizare intolerabilă. În acest context, realizarea de sine,
apărută din satisfacerea fără oprelişte a nevoilor Sinelui, este împiedicată de conştiin a morală (instan ă
represiv-agresivă, de inspira ie socială). Astfel, orice sacrificiu de sine, orice dependen ă apar ca fiind
constrângătoare, devenind preferabilă evitarea lor în numele libertă ii individuale.
În realitate, iubirea conjugală trebuie definită prin intermediul cuplului şi a unită ii sale, în
permanentă devenire.
- Iubirea conjugală nu este o repetiţie permanentă a trecutului personal. Maturitatea afectivă ar
trebui să debaraseze individul de atitudinile infantile, egoiste, egocentrice sau de laşitatea în fa a
responsabilită ilor care trebuiesc asumate. Căsătoria reprezintă o via ă nouă, o detaşare de trecut, ce
nu ar trebui să continue să se impună insistent, spre exemplu, prin autoritatea mamei so ului sau a
so iei. Iubirea este îndreptată spre viitor şi nu spre trecut, iar cuplul în care partenerii nu au capacitatea
de a-şi depăşi trecutul personal este pus sub semnul întrebării.
Este evident faptul că, doar iubirea matură autentică şi mutuală permite dezvoltarea eu-lui
fiecărui partener, depăşirea şi împlinirea de sine. Func ia esen ială a iubirii romantice este realizarea
cuplului, în timp ce, func ia esen ială a iubirii mature este crearea unită ii superioare a cuplului, prin
depăşirea individualită ii, a narcisismului egocentrismului.
Apreciem că no iunea de „iubire” poate fi definită ca o atitudine, ca o predispozi ie de a sim i,
gândi şi de a reac iona fa ă de o altă persoană. Ea este o atitudine personală, puternic influen ată de
factorii de personalitate. Într-o defini ie mai cuprinzătoare vom spune că, iubirea este o atitudine
personală care implică ataşamentul faţă de o altă persoană, sentimente pozitive puternice, gânduri
preponderent pozitive şi predispoziţia de a reacţiona comportamental pozitiv, toate aceste fiind puternic
corelate şi influenţate de normele specifice privind iubirea, dintr-un anumit context socio-cultural.
45
NICOLETA TURLIUC
Ataşamentul, ca fapt de interac iune este elementul comun al iubirii conjugale, parentale sau
filiale. El reprezintă legătura emo ională care uneşte două fiin e. Orice obiect al iubirii implică un anumit
ataşament. Fiind fiin e sociale, oamenii nu doresc să fie singuri. Singurătatea sau teama de singurătate
motivează majoritatea indivizilor să-şi dezvolte diverse ataşamente. Ataşamentul există în diferite
propor ii în toate mariajele şi, odată dezvoltat, poate persista chiar şi după ce cuplul s-a separat sau a
divor at. Pierderea ataşamentului provoacă “teama de separare” atât la copii, cât şi la so i. De
asemenea, so ia poate rămâne ataşată de so ul ei chiar şi atunci când acesta a abuzat de ea.
Iubirea este cel mai frecvent considerată a fi un sentiment, o stare afectivă. Ca orice trăire
afectivă, sentimentul iubirii este acompaniat de anumite modificări organice sau răspunsuri
comportamentale, care diferă foarte mult de la o formă a sentimentului la alta. În iubirea-pasiune sau în
cea romantică, creşterea nivelului de adrenalină, al presiuni sanguine şi a ritmului bătăilor inimii sunt
evidente, spre deosebire de iubirea filială. Iubirea ca sentiment nu poate fi în întregime controlată
conştient, iar sentimentele, datorită orientării lor spre momentul prezent, nu impun întotdeauna obliga ii
sau responsabilită i pentru viitor.
Aspectul cognitiv al iubirii este intim legat de cel afectiv. Toate stările afective sunt ghidate de
procesele informa ionale. Trăirea sentimentului de iubire fa ă de partener este înso ită de gândurile cu
privire la acesta. În interac iunile cu ceilal i, ne lămurim şi ob inem informa ii asupra propriilor noastre
afecte. Altfel spus, învă ăm cognitiv despre propriile noastre trăiri afective. Oamenii percep câştigurile şi
costurile reale sau poten iale din cadrul interac iunilor (Z. Rubin, 1973). Fanteziile cognitive pot totuşi
influen a negativ, prin îndepărtarea persoanei de realitate (spre exemplu, iluzia “persoanei perfecte” -
“singura” iubire a vie ii cuiva). Conflictele dintre aspectul afectiv şi cel cognitiv al iubirii sunt frecvente
(A. Lowen, 1972). O tânără poate sim i că iubeşte şi că are nevoie de o anumită persoană, dar
gândurile ei îi pot spune că nu va ob ine nici măcar minimum de recompense din partea ei. Aceasta nu
înseamnă că stările afective sunt întotdeauna ira ionale şi că gândurile ar fi doar pură activitate
cognitivă. Nu există nimic ira ional în faptul că o persoană trăieşte sentimentul de fericire în ziua nun ii
sale sau cel de teamă atunci când îi este amenin ată via a.
Un aspect foarte important al iubirii este şi cel comportamental. Dacă iubirea nu se exprimă în
comportament, ea nu reprezintă decât cuvinte sau sentimente goale. Iubirea înseamnă a te dărui,
dorin a de a face totul pentru persoana iubită, ea făcând parte din categoria comportamentului de
întrajutorare, altruist. În mod paradoxal, diverşi autori au constatat faptul că multe căsătorii s-au
destrămat deoarece unul dintre parteneri a crezut că celălalt trebuie să-l iubească în mod altruist, să
ofere necondi ionat, fără a primi prea mult.
Unul din cele mai neglijate particularită i ale comportamentului iubirii în lucrările de specialitate
este cel privitor la modul de a primi iubirea. Schimburile în planul iubirii nu pot avea loc în lipsa
comportamentului care să ilustreze acceptarea lor de către partener. De aceea, majoritatea oamenilor
aşteaptă un comportament recompensator din partea persoanelor de care sunt iubite şi nu acceptă un
astfel de comportament atunci când îl consideră ne-meritat. Concep ia şi stima de sine determină nivelul
capacită ii noastre de a primi manifestările de iubire. Cei care nu acceptă aceste manifestări nu pot
avea o rela ie apropiată, de iubire.
46
TEM DE EVALUARE
Stabili i cel pu in trei asemănări şi trei deosebiri între atrac ie şi iubire.
III.5.2. Tipurile de iubire sau atitudinile faţă de iubire

În efortul de a în elege conceptul de iubire, cercetătorii rela iilor apropiate au încercat să
identifice numeroasele componente şi tipuri sau laturi ale iubirii. Modul în care iubim este influen at de
personalitatea noastră, dar un individ poate iubi diferite persoane, în moduri diferite. Mai mult, din
moment ce rela iile interpersonale sunt dinamice şi nu statice, un individ poate iubi chiar o singură
persoană în moduri diferite, pe parcursul stadiilor ciclului vie ii.
R. Sternberg (1988), de pildă, a identificat trei componente de bază ale iubirii: pasiunea,
obliga ia şi intimitatea. Din diferitele lor îmbinări apar mai multe tipuri de iubire: iubirea asociativă (în
care domină intimitatea şi obliga ia), naivă (în care domină pasiunea şi pasiunea), romantică (în care
domină intimitatea şi pasiunea) şi cea completă (în care cele trei componente se află în echilibru). Un alt
exemplu este cel al lui B. Fehr (1988), care a încercat să studieze prototipul conceptului de iubire prin
investigarea sub-tipurilor iubirii. Autorul a ajuns la concluzia că, trăsăturile centrale care apar în
defini iile pe care subiec ii le dau conceptului de “iubire” sunt încrederea, sprijinul, onestitatea, prietenia
şi respectul. Ulterior, Fehr şi Russell (1991) au ajuns la concluzia că no iunile preferate celorlalte
subspecii ale conceptului de iubire sunt iubirea maternă şi iubirea prietenească.
Încă în 1973, J.A. Lee a identificat şase tipuri diferite de iubire sau atitudini diferite fa ă de iubire
şi rela iile romantice, acceptate de un număr mare de cercetători. Aceste sunt : iubirea erotică (iubirea-
pasiune, intensă), ludică (iubirea-joc), storgică (iubirea prietenească), pragmatică (iubirea practică),
“maniacă” (iubirea dependentă) şi agapică (iubirea altruistă). Pe baza acestei tipologii C. Hendrick şi S.
Hendrick (1986) au dezvoltat “Scala atitudinii fa ă de iubire” (Love Attitudes Scale), care permite
măsurarea în cazul fiecărui individ a ponderii fiecărei atitudini şi eviden ierea dominantelor.
Pornind de la tipologia iubirii oferită de J.A. Lee, vom prezenta cele şase atitudini fa ă de iubire
în termenii sentimentelor, gândurilor şi schimburilor comportamentale.
Iubirea erotică este una idealistă, întrucât lipseşte percep ia realistă a partenerului, a propriei
persoane, a rela iei şi situa iei. Ea are la bază imagini false sau naive. Persoanele care iubesc în acest
mod au tendin a “de vedea lumea în roz”, de a fi foarte romantice şi pasionale. Iluziile, idealizarea
partenerului sunt frecvente şi datorită faptului că implicarea puternică emo ională şi sexuală este
adeseori timpurie. În ciuda obstacolelor care pot să apară la un moment dat, indivizii la care această
atitudine este dominantă simt că iubirea lor poate depăşi orice dificultate, iar fanteziile de salvare a
partenerului care prezintă probleme de personalitate sunt frecvente. Unii idealişti cred chiar că pot avea
mai mul i iubi i în acelaşi timp. Aceste persoane se îndrăgostesc, adesea, de visele şi fanteziile lor.
Iubirea erotică este mai des întâlnită la adolescen i, dar nu lipseşte nici la vârsta adultă.
Adolescen ii, de exemplu, se proiectează într-o lume imaginară, în care schimburile cele mai imposibile
(cu vedetele din domeniul filmului, muzicii sau sportului) par a fi realizabile. În cadrul acestor reverii,
recompensele intrinseci (sau anticiparea celor extrinseci) sunt construite imaginar, în ciuda eviden ei
contrariului. Specificul acestui tip de iubire constă în faptul că, implică unele iluzii cognitive combinate
cu sentimente foarte intense, dimensiunea comportamentală putând fi minimală (ori preponderent
sexuală) sau nulă (atunci când ea este “realizată” doar la nivelul fanteziilor).
47
NICOLETA TURLIUC
Iubirea ludică sau iubirea ca joc este specifică persoanelor cu libido flotant, care sunt
predispuse la infidelitate. Preferând concomitent mai multe rela ii, îndrăgostitul ludic refuză să devină
prea dependent sau să-i permită celuilalt să se ataşeze prea mult de el. În acest caz, plăcerea apare
mai curând din joc, distrac ie şi mai pu in din activitatea sexuală. De altfel, persoanele care prezintă
această atitudine fa ă de iubire pot avea rela ii sexuale numeroase, fără prea mult ataşament. Ele au o
bună imagine de sine, sus inută de felul plăcut de a fi şi de “cuceririle” lor numeroase.
Ludicul nu este preocupat de cunoaşterea partenerului şi de auto-dezvăluirea propriei
persoane, fiind dornic de varia ie, fantezie şi seduc ie. Deşi preferă să aibă un bun control asupra
stărilor lor afective, iubirea în sine este valorizată. El tinde să atragă persoanele dependente, a căror
nevoie de altul poate fi rapid satisfăcută, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Atunci când
“recompensa afectivă” s-a consumat, ei tind să rupă brusc rela ia. Aspectul cognitiv, ghidat de unele
tendin e subiective şi iluzii cognitive, împreună cu aspectul intrac ional comportamental, domină o
componentă afectivă men inută la intensitate redusă sau superficială.
Iubirea storgică sau iubirea prietenească este, de obicei, relaxantă, lipsită de pasiune şi emo ii
intense. Asumarea unei obliga ii informale este suficientă. Acest tip de iubire implică frecvent o istorie
îndelungată a sus inerii mutuale, căldură şi auto-dezvăluire profundă. Se poate conta pe faptul că
celălalt va fi dispus să ne sprijine atunci când avem nevoie. Dar, elementul de bază al acestui stil de
iubire este compania. Îndrăgosti ilor le face plăcere să discute totul împreună, iar rela ia lor sexuală
începe târziu. În unele mariaje indivizii îşi definesc iubirea preponderent în termenii prieteniei însă, cel
mai adesea, acest tip de iubire există în afara căsătoriei.
În prietenia dintre un bărbat şi o femeie gradul de apropiere şi tipul schimburilor pot fi extrem de
variate, implicarea sexuală lipsind de regulă. Totuşi, prietenia profundă, autentică se realizează mai
curând între membrii aceluiaşi sex. În general, femeile îşi doresc mai mul i prieteni bărba i, dar tendin a
bărba ilor de a include activitatea sexuală în cadrul rela iei, diminuează puternic această posibilitate. Nu
întâmplător, unele femei au prieteni homosexuali pentru a elimina riscul hăr uirii sexuale ( K.K. Kersten
şi L.K. Kersten, 1981). Sentimentele, gândurile şi comportamentul sunt prezente în iubirea storgică
într-o propor ie mai echilibrată.
Iubirea pragmatică este o combina ie între iubirea storgică şi cea ludică. Persoanele care
apar in acestei atitudini fa ă de iubire îşi aleg partenerul după criterii practice, foarte clare, inând de
clasa socială, venit, interese etc. Ele pot recurge conştient la manipulări diverse pentru a ob ine
partenerul dorit. În momentul căsătoriei, persoana pragmatică încearcă să încheie cea mai bună
“afacere”, asigurându-se că toate contractele perfectate o favorizează. Rela ia poate continua şi
persoana apar inând acestui tip se poate considera îndrăgostită atâta timp cât rela ia este profitabilă. În
momentul în care rela ia nu mai corespunde aşteptărilor şi intereselor materiale, îndrăgostitul pragmatic
îşi va căuta un alt partener.
Abordarea pragmatică nu este atât de rece pe cât pare. În familie, iubirea fa ă de partener
coexistă cu necesitatea de a regla toate problemele economice şi de a asigura confortul membrilor
familiei. Aceste responsabilită i apar deseori în prim plan. Iubirea de acest tip creşte de-a lungul anilor.
Atunci când accentul se pune în mod prea mare pe interesele materiale şi când iubirea nu este prea
intensă, membrii sistemului familial (so ul, so ia sau copiii) se pot sim i frustra i. Iubirea parentală
insuficientă poate da naştere unor schimburi negative reciproce între părin i şi copii. În acest caz,
componenta cognitivă este mai puternică comparativ cu cea afectivă sau cu cea comportamentală.
48
Iubirea “maniacă” sau dependentă este specifică persoanelor care simt o mare nevoie de
cineva, fiind o combina ie între iubirea erotică şi cea ludică. Este vorba de indivizii care se simt nesiguri,
cărora le lipseşte stima şi încrederea de sine, şi care, din punct de vedre emo ional, sunt izola i. Ei sunt
extrem de senzuali şi de dornici să se implice sexual, iar un nivel ridicat de stimulare şi excitabilitate
este legat de pasiune şi iubire. Dragostea la prima vedere poate fi frecventă la aceste persoane, cărora
le place să fie îndrăgostite. În plus, sunt extrem de posesive, geloase şi doresc ca sentimentele lor
intense să devină reciproce. Este vorba de un tip extrinsec de iubire: de găsire a fericirii prin altul, de a fi
împlinit prin altcineva.
Indivizilor prea dependen i emo ional le este adeseori teamă că nu sunt accepta i de ceilal i.
Anxietatea, competi ia şi puternica lor posesivitate le întăreşte teama de abandon şi de a fi respins.
Adeseori, ei trăiesc o iubire sufocantă pentru partener, fiind agresivi în manifestarea sentimentelor lor.
Îşi caută insistent partenerul, fiind uneori în situa ia ca sentimentele lor să fie ne-împărtăşite. Prin
urmare, emoţia guvernează iubirea dependentă.
Iubirea agapică este proiectată adesea ca un ideal. Conceptul grecesc “agape” desemnează
iubirea predispusă la sacrificiu. Iubirea agapică este necondiţionată, ne-egoistă, chiar altruistă, fiind o
combina ie între iubirea erotică şi cea storgică. Ea constă în recompensarea voluntară a partenerului
fără aşteptarea vreunei recompense din partea acestuia şi fără diminuarea costurilor personale. Din
acest motiv, iubirea altruistă nu implică schimburi reale, profunde. Dacă acest stil de a iubi există
teoretic, nu ne putem aştepta să-l întâlnim prea des în realitate. Cei care caută un partener care să-i
iubească în manieră agapică au “revela ii negative”, fiind puternic dezamăgi i. Acest tip de iubire
subliniază excesiv dimensiunea comportamentală, neglijând “sentimentele” şi “cogni ia”.
“Care sunt trăsăturile de personalitate asociate diferitelor atitudini fa ă de iubire?” este
întrebarea care a stat la baza studiului lui C.B. Taraban şi C. Hendrick, din 1995. În acest scop au fost
utilizate două grupe de subiec i, dintre care primul a avut drept sarcină să descrie trăsăturile de
personalitate a şase persoane intă, fiecare din acestea reprezentând una din cele şase tipuri de iubire,
în timp ce, al doilea a trebuit să stabilească importan a variatelor trăsături asociată fiecărei persoane
intă. Rezultatele acestui studiu sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabel. Trăsăturile asociate tipurilor de iubire, în ordinea rangului importanţei lor.

Eros Ludus Storge Pragma Mania Agape
Sexual Imprudent Onest Familist Gelos Responsabil
Excitant Secretos Loial Planificator Posesiv Darnic
Drăgăstos Nesincer Matur Grijuliu Obsedat Grijuliu
Fericit Egoist Grijuliu Muncitor Emotiv Se sacrifică
Optimist Periculos Drăgăstos Preocupat Dependent Drăgăstos
În elegător Imatur În elegător Inteligent Nesigur Altruist
Romantic Neatent Prietenos Calculat Infatuat Chibzuit
Grijuliu Nepăsător Meditativ Neliniştit Neîncrezător Amabil
(agitat) în sine
De încredere Independent Sigur de sine Egoist Nesigur Meditativ
Uşuratic Rece Inteligent Plictisitor Slab Dependent
Iresponsabil Emotiv Egoist Oferă ajutor
Nesigur Singuratic
Nostim Imatur
49
NICOLETA TURLIUC
Inteligent Grijuliu
Drăgăstos
Timid
Studiul întăreşte afirma ia făcută de J.A. Lee (1973), potrivit căreia, cele şase tipuri de atitudini
fa ă de iubire reprezintă şase perspective diferite cu care indivizii operează asupra iubirii. Fiecare
atitudine este percepută diferit, ea prezentând chiar un grup structurat de trăsături unice dominante.
Astfel, atitudinea erotică este percepută ca implicând o mare deschidere sexuală; cea ludică este
percepută ca implicând impruden a şi firea ascunsă, plină de secrete; cea storgică este percepută ca
implicând onestitatea, loialitatea şi maturitatea; cea pragmatică este asociată cu orientarea spre familie
şi planificarea chibzuită; cea maniacă este percepută ca implicând gelozia, posesivitatea, firea
obsesională şi emo ională; în fine, atitudinea agapică este asociată cu responsabilitatea autoasumată şi
cu predispozi ia de a dărui, oferi.
Un grad sporit de satisfac ie rela ională apare, probabil, atunci când partenerii împărtăşesc
acelaşi tip de atitudine fa ă de iubire (sau unul apropiat), când dau aceeaşi defini ie iubirii sau una
asemănătoare.
ACTIVITATE
Arăta i cărui tip preponderent (sau căror tipuri preponderente) de iubire crede i că apar ine i.
Argumenta i răspunsul d-voastră.
50
IV. VIA A CONJUGAL ŞI FAMILIAL
IV.1 DEBUTUL VIE II ÎN CUPLUL CONJUGAL
În momentul căsătoriei, cuplul conjugal nu există decât în mod poten ial. În măsura în care
acesta îşi rezolvă, de la începutul existen ei sale, într-o manieră care să asigure satisfac ia mutuală,
următoarele trei probleme: angajarea/implicarea în rela ie, distribu ia puterii şi distan a optimă dintre
parteneri, el va putea aborda mai uşor stadiile ulterioare ale ciclului vie ii familiale.
Angajarea şi asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu îşi asumă o
serie de obliga ii, ca şi promisiunea permanen ei, ei trebuind să ac ioneze astfel încât relaţia de cuplu să
devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a
angajamentului primar, al fiecăruia dintre so i, dinspre familia de origine spre rela ia lor maritală şi
asumarea rolurilor conjugale şi familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de
ambii parteneri influen ează viitorul rela iei lor.
A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul rela iei lor
este aceea a alocării puterii - sarcină realizează, adesea, într-o manieră implicită. “Cine decide?” şi
“Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a
procesului de luare a deciziei. Satisfac ia mutuală este însă esen ială.
A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre
distanţa şi apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital, între părin i şi copii.
Separarea/distan area este în general legată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare
încearcă să stabilească diferen ele dintre propriile experien e şi cele ale altora. Căutată este deci
individualizarea experien elor. Distan area caută să asigure libertatea de gândire sau sim ire şi
posibilitatea de a ac iona diferit, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la
implicare, căldură şi încredere, la căutarea şi găsirea similarită ilor la nivelul intereselor, experien elor şi
ac iunii.
Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării, cea mai dificilă este, probabil, aceea a reglării
raportului dintre apropiere şi distanţă. Ea este un aspect extrem de important - după unii autori aspectul
central - al formării structurii organiza ionale de bază a cuplului şi a familiei. O abordare sistematică a
acestui aspect o găsim în lucrarea lui D. Kantor şi W. Lehr, “Insight the Family” (1975), în care autorii au
introdus conceptul reglării distanţei. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o pozi ie
mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distan ei şi ataşamentului din rela ia maritală, ci şi la o
în elegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distan ei.
F. de Singly şi C. Lemarchant (1991) sus ineau că reglajul distan elor trebuie să conducă
întotdeauna la primatul acordat rela iei conjugale în raport cu toate celelalte, echilibrul distan elor dintre
familia de procreare şi cele două familii de origine ale so ilor putând indica echilibrul interior al cuplului.
O distan ă socială mai mare poate să apară în raport, spre exemplu, cu familia so iei dar, dacă este
51
NICOLETA TURLIUC
asumată de ambii parteneri, dezechilibrul apărut în raport cu familiile de origine nu mai poate fi
interpretat ca semnul unui dezechilibru interior al cuplului conjugal. Pentru so ie, negocierea distan ei cu
soacra ei depinde de concep ia ei cu privire la rela ia conjugală. Femeile care valorizează autonomia
personală în cadrul cuplului tind să păstreze în rela ia cu soacra lor o mai mare distan ă, comparativ cu
cele care valorizează şi privilegiază fuziunea conjugală şi comunitatea familială, care tind să păstreze o
distan ă mai mică.
Disfunc ionalitatea maritală se poate instala şi atunci când nevoile de ataşament şi separare ale
membrilor familiei apar deseori în momente diferite (J.W. Lewis, 1986). De exemplu, dacă într-un cuplul,
care se reuneşte la sfârşitul zilei de muncă, so ia simte mai întâi nevoia de apropiere şi ulterior pe cea
de separare, iar so ul invers, această de-sincronizare este sursă de conflict şi stres. Cu toate acestea,
în orice familie există o fluctua ie firească a gradelor de sincronizare/de-sincronizare.
ÎNTREBARE
Care sunt principalele probleme ce trebuie rezolvate chiar de la debutul vie ii conjugale?
IV2. STADIILE CICLULUI VIE II FAMILIALE
Ciclul vie ii familiale, aidoma celui al vie ii individuale, se prezintă sub forma unei succesiuni de
stadii specifice. Dacă ordinea parcurgerii lor este comună tuturor familiilor, realitatea efectiv trăită în
cadrul lor poate fi extrem de diferită. Această realitate este o produsul unei construc ii, care nu este nici
facilă sau lipsită de griji şi nici scutită de insatisfac ii sau conflicte. Problemele şi conflictele apar în mod
normal, ele putând avea un rol important în stabilirea direc iei evolu iei unită ii conjugale şi familiale.
Unul din primele studii care au explorat natura dezvoltării familiale în diferitele stadii ale ciclului
vie ii este cel realizat de R. Hill şi R. Rogers (1964), devenit astăzi clasic. Autorii au avut în vedere
prezen a/absen a copiilor în familie, vârsta lor şi schimbările corespunzătoare apărute pe măsura
maturizării copiilor. D.H. Olson şi H.L. McCubbin (1989, p. 21) au adăugat acestui punct de vedere alte
trei criterii:
- Vârsta celui mai mare copil. Familiile sunt văzute ca având, de regulă, mai mul i copiii, primul născut
fiind catalizatorul schimbărilor familiale. De aceea, nevoile de dezvoltare ale sistemului familial sunt
puternic determinate de vârsta celui mare copil.
- Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de dezvoltare a
membrilor familiei. Procesul schimbării, survenit în mediul familial, este mai amplu în momentul în
care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de şcolar, în momentul intrării copiilor în
pubertate ori în cel al părăsirii mediului familial) sau la pensionarea părin ilor.
- Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. Familiile ocupate cu creşterea şi
educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre scopuri mai puternice decât acelea
preocupate de educarea şi integrarea copiilor în comunitate sau angajate în sus inerea acestora în
rolurile mature, din afara mediului familial.
Utilizând aceste criterii, Olson şi McCubbin (1989, p. 22) au stabilit următoarele şapte stadii:
1. Cuplul tânăr fără copii. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de formularea şi
negocierea scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de via ă reciproc acceptabile.
52
2. Familiile cu copii mici şi preşcolari. În acest stadiu, cea mai mare parte a timpului acordat
muncii în casă este orientat spre copii, spre creşterea şi hrănirea lor. Părin ii sunt prima sursă de
informa ii şi control, familia fiind centrată pe copii (copil).
3. Familiile cu copii de vârstă şcolară. În decursul acestui stadiu, familia este văzută ca fiind
focalizată asupra educa iei şi socializării copiilor. Cel mai în vârstă copil din familie are între 6-12 ani.
4. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părin ii lor). Familiile sunt preocupate cu
pregătirea adolescen ilor pentru via a independentă, separat de familia de origine. Nevoi considerabil de
mari apar tocmai datorită provocărilor rela ionării cu adolescen ii.
5. Familiile “lansatoare”. Adolescen ii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul familial
pentru a-şi stabili identită i şi roluri în afara unită ii familiale. Rolurile şi regulile parentale se schimbă, iar
familia este preocupată de “lansarea” socială şi profesională a copiilor.
6. Cuiburile familiale “goale”. Familia este definită acum prin absen a copiilor în casă. Părin ii
îşi păstrează încă unele roluri anterioare, dar sunt puternic orienta i spre nevoile cuplului şi spre
stabilirea unor rela ii mai diferen iate cu copiii şi nepo ii.
7. Familiile de pensionari. Părin ii şi-au încheiat cariera, contribu iile majore profesionale şi
sunt preocupa i de men inerea cuplului şi a rela iilor cu familia extinsă şi cu prietenii.
Rezumând aceste stadii ale dezvoltării la doar patru, R. Mucchielli (1974, pp. 44-49) le-a
precizat şi sarcinile distincte:
1. “Luna de miere” (de la câteva săptămâni la aproximativ un an). Stadiul se caracterizează
prin instalarea în statutul social de persoană căsătorită, prin idealizarea viitorului (trăit ca o eternizare a
prezentului), prin dezinteresul pentru lumea exterioară şi printr-un narcisism în doi. Comunicarea
nonverbală, predominantă, exprimă bucuria de a fi împreună. Agresivitate este mai rară dar, atunci când
ea se produce, generează puternice stări depresive. Frecven a mare a divor urilor imediat după primul
an de căsătorie, sugerează faptul că prima perioadă critică are loc între primul şi cel de-al doilea stadiu
al ciclului vie ii familiale.
Sarcinile specifice lunii de miere sunt:
- intensificarea rela iilor afective şi a comunicării;
- întărirea şi reafirmarea unei promisiuni esen iale: aceea de a plasa satisfac ia celuilalt mai presus
de propria satisfac ie.
Dorin a de a plăcea, extrem de importantă în acest stadiu, nu ine de o motiva ie narcisistă
(cum este dorin a de a ne complace în propria reflexie sau de a iubi imaginea pe care celălalt şi-o
formează despre noi) şi nici de teama de a nu plăcea (în general, asociată cu un complex de abandon
sau respingere). Ea este uitare de sine şi dăruire celuilalt, dorin a eu-lui de a exista pentru celălalt.
2. Stadiul existenţei conjugal angajate (în general, limitată la primii 5-7 ani de căsătorie, iar în
particular, la perioada în care cuplul nu are încă copii). Este perioada de “rodaj” a cuplului, caracterizată
prin reîntoarcerea la realism şi reintegrarea în lumea socială, externă. Acum sunt formulate primele
decizii cu privire la organizarea vie ii în doi.
Sarcinile celei de-a doua etape de evolu ie a cuplului constau în punerea în mod clar şi tratarea prin
acordul păr ilor a următoarelor probleme:
- rela iile sexuale în scopul ob inerii satisfac iei reciproce;
- modul de realizare a menajului, organizarea muncii casnice;
- rela iile cu familiile celor doi so i;
53
NICOLETA TURLIUC
- rela iile cu vechii amici, stabilirea rela iilor comune (prietenii cuplului) şi a modului de comportament
al so ilor ca şi cuplu la reuniunile amicale;
- activitatea profesională a fiecărui so şi etapele profesionale tranzitorii;
- planul de procreare: când va apărea primul copil sau când se va discuta problema apari iei lui şi
discutarea adoptării unor măsuri anti-concep ionale – atunci când so ii nu-şi doresc deocamdată
copii;
- gusturile, tabieturile, ritualurile alimentare etc.;
- gestionarea banilor, organizarea bugetului, şi maniera de rezolvare a problemelor financiare;
- atitudinea comună adoptată în privin a opiniilor politice, religioase şi a specializării/formării
profesionale;
- intimitatea fizică, ce include obiceiurile privind dormitul, ora culcării şi trezirii, cură enia, modul de a
se îmbrăca în interior etc.;
- regula regulilor este cea care permite revenirea, în anumite condi ii, asupra unei solu ii, pentru a fi
adoptată una mai bună şi precizează modul în care sunt tratate dificultă ile, în care sunt rezolvate
problemele ocazională.
Solu iile la aceste probleme cer realizarea unui proces de negociere între autonomia şi nevoile
individuale şi nevoile şi existen a în cuplu. Cu cât libertatea de opinie va fi solicitată mai mult, cu atât
există şanse mai mari pentru ca diada maritală să se afirme ca o unitate. Este probată astfel
capacitatea de comunicare interpersonală, de în elegere şi gradul de egalitate al persoanelor. O a două
criză în via a cuplului apare spre sfârşitul acestui stadiu şi începutul celui următor.
3. Stadiul căutării stabilităţii şi organizării pe termen lung (între 5-7 şi 15-20 de ani de
căsătorie; în particular, după naşterea copiilor, când cuplul trece în stadiul familial propriu-zis şi când se
confruntă cu noi probleme sau odată cu necesitatea organizării pe termen lung, în func ie de planurile
profesionale). Viitorul se prefigurează mai clar, cuplul organizându-şi teritoriul, rela iile şi via a interioară
în func ie de eşecurile şi reuşitele stadiului anterior. Cuplul caută să atingă “viteza sa de croazieră”, dar
crizele interne pot şubrezi unitatea maritală. Disocierea afectivă se poate stabili în formă acută sau
cronică, deschisă sau ascunsă, ceea ce favorizează organizarea unor diverse compensări sau o
existen ă paralelă, extraconjugală, atunci când divor ul nu se poate realiza, din varii motive. De altfel, o
a treia criză mai puternică intervine, de regulă, în preajma vârstei cuplului de 15-20 de ani de căsnicie.
Sarcinile specifice acestui stadiu necesită formularea şi tratarea următoarelor probleme:
- perspectiva carierelor, a formării, promovării şi a consecin elor lor asupra organizării materiale;
- achizi iile definitive sau durabile care vor deveni proprietatea comună şi planul prin care se va
accede la ele;
- definirea sau re-definirea rolurilor specifice, aspect deosebit de important în momentul apari iei
copiilor;
- atitudinile privind copii, educa ia lor, reac iile la problemele multiple pe care ei le ridică;
- formularea sistemului de aşteptări reciproce;
- protejarea intimită ii în condi iile în care so ii trebuie să facă fa ă obliga iilor exterioare, tot mai
acaparatoare;
- modul de tratare şi reglare a tensiunilor interne.
4. Stadiul îmbătrânirii cuplului (după 15-20 de ani căsătorie). Atunci când este abordată în
unitatea cuplului, realizată în timp, această ultimă perioadă este lipsită de crizele violente precedente.
Existen a cuplului nu mai este pusă sub semnul întrebării, iar partenerii acceptă definitiv ideea
îmbătrânirii împreună şi construirea unor proiecte pe termen scurt. În decursul acestui ultim stadiu de
54
dezvoltare, se declanşează de regulă o criză de conştiin ă care va realiza bilan ul anilor scurşi. Cel mai
adesea, problemele sunt exterioare, în sensul că, ele provoacă o reac ie comună (a cuplului), fără a
provoca sciziunea. Sunt împărtăşite durerea şi triste ea, grijile şi bucuria.
Sarcinile acestui stadiu necesită tratarea unor probleme precum:
- sus inerea ascenden ilor, a părin ilor bătrâni care intră în “vârsta a patra”;
- caracterizată prin pierderea autonomiei datorată îmbătrânirii, prin instalarea dependen ei de anturaj;
- sus inerea descenden ilor, a copiilor care sunt în momentul hotărârii viitorului lor profesional şi
marital, al proiectelor pe termen lung;
- gestionarea muncii casnice şi a bunurilor dobândite;
- cariera profesională şi, mai târziu, pensionarea;
- preocupările privind sănătatea.
Atunci când disocierea afectivă s-a produs într-o fază anterioară şi divor ul nu s-a produs,
comunicarea rămâne grav perturbată, cele două existen e structurându-se în mod paralel.
Modul în care cuplul face crizelor are importan ă decisivă. Ele pot fi provocate de
comportamentul surprinzător, neaşteptat şi inadecvat al unuia sau altuia dintre parteneri, de problemele
imprevizibile sau evenimentele grave precum naşterea unui copil anormal, maladia de lungă durată a
unuia dintre so i, ruina financiară etc. Am văzut că, în general, crizele cuplului intervin în trecerea de la
prima la cea de-a doua fază, de la a doua la treia şi de la a treia la a patra. Dar, ele pot căpăta valen e
pozitive sau negative. Crizele pot fi utilizate (după dramatizarea imediată şi reac iile individuale brutale)
pentru în elegerea tipurilor de frustrare, a rădăcinilor ascunse şi profunde ale dezacordului actual, a
sistemelor de aşteptări, în scopul re-definirii regulilor sau unora dintre solu iile anterioare. În acest caz
ele sunt pozitive şi fecunde. Dacă sunt refulate şi doar provizoriu depăşite, amintirile lor toxice se
acumulează în trăirea ne-exprimată verbal, care va căpăta sensuri şi dimensiuni diferite la cei doi so i,
minând şi distrugând lent unitatea cuplului.
În contextul numeroaselor sarcini, probleme şi crize cu care cuplul se confruntă , care sunt
şansele lui de mai fi fericit? Răspunzând parcă acestei întrebări, celebrul terapeut Milton H. Erickson
afirma că: “Premisa esen ială este aceea că există mariaje reuşite. Dar ceea ce este un mariaj reuşit
pentru voi poate fi un eşec pentru mine. Şi mariajul reuşit pentru mine ar fi un eşec pentru voi. Altfel
spus, un mariaj fericit este posibil pentru fiecare dintre noi” (J. Haley, 1997, p. 20) Cu alte cuvinte, nu
există o normă a succesului aplicabilă tuturor, ci doar un echilibru subtil al unor numeroşi factori,
echilibru construit lent de fiecare cuplu.
Fericirea conjugală este rezultatul mai multor factori, precum: calitatea legăturii conjugale şi
fericirea de a fi împreună. Intervin însă şi unele satisfac ii exterioare intimită ii, cum ar fi: mul umirea de
sine, de munca prestată, de genul de via ă, de locul şi climatul în care locuieşte, de oamenii din preajma
sa, de rela iile cu părin ii şi alte aspecte extrinseci rela iei conjugale propriu-zise. Conform principiului
potrivit căruia frustrările şi insatisfac iile a căror origine este exterioară familiei se exprimă în mediul
familial, persoanele cele mai apropiate afectiv pot servi drept inta defulărilor, intimitatea conjugală fiind
astfel afectată de nemul umirile exterioare. Concomitent, calitatea rela iei şi fericirea de a fi împreună au
o extraordinară putere de a consola şi compensa.
La nivelul sensului comun, succesul mariajului este definit prin absen a conflictelor care fac
problematică co-existen a şi prin impresia subiectivă a fericirii, prezente la cei doi so i. Aşa subiectivă
cum este, această “impresie de fericire” este în fapt criteriul absolut deoarece, doar so ii sunt în măsură
să aprecieze dacă sunt sau nu ferici i.
55
NICOLETA TURLIUC
TEM DE EVALUARE
Gândi i-vă la două cupluri cunoscute (fără a preciza identitatea acestora), aflate în două
stadii diferite ale ciclului vie ii familiale(oricare ar fi acestea), conform stadialită ii propuse de
R. Mucchielli. Analiza i două-trei probleme care apar mai frecvent în fiecare cuplu şi arăta i din ce
sarcinile ale dezvoltării, insuficient rezolvate, decurg acestea.
IV.3. DISTRIBU IA PUTERII ÎN CUPLUL CONJUGAL
Via a familială constă în mare măsură în a oferi şi a primi. Dar cine şi cât oferă? Cine şi cât
primeşte? Cine decide şi cine execută? Aceste aspecte sunt reglate prin procesul negocierii (adesea
implicite), iar puterea este în mod intim implicată în acest proces.
Rela iile structurale observabile ale puterii în cuplu şi în familie sunt numite organizări ale puterii
acestora. Distribu ia puterii în familie poate fi extrem de diversă, fiind capabilă să se exprime într-o
multitudine de modalită i. Puterea poate fi privită ca atribut al indivizilor sau ale rela iilor. În ambele
cazuri ea implică asimetria. Ca no iune rela ională, puterea este definită prin abilitatea de a influenţa
direcţia sau rezultatele unei acţiuni în desfăşurare a altcuiva. Utilizarea puterii ridică problema
disponibilită ii anumitor resurse, a deciziei de a le utiliza, a condi iilor în care puterea este utilizată şi a
costurilor ei.
P.G. Herbst (1952) a propus o metodă de analiză obiectivă a distribu iei puterii în cuplul şi în
familia din mediul australian. Este vorba de un chestionar (intitulat “O zi petrecută acasă”), aplicat unui
număr foarte mare de copii de la 10 la 15 ani, pe tema vie ii în familie. Obiectivul era acela de a şti cine
ia deciziile în diverse probleme şi dacă acestea induc creşterea tensiunii. Utilizând această metodă şi
adaptând chestionarul pentru a fi aplicat în Fran a, Hubert Touzard (1975) a ajuns la rezultate
asemănătoare în ceea ce priveşte gestionarea puterii în diferite structuri familiale.
Din punctul de vedere al deciziilor luate şi al ac iunilor realizate în familie H. Touzard (1975)
distinge următoarele structuri ale autorită ii şi puterii:
- Autonomia soţului. So ul ia toate deciziile şi ac ionează singur. Structura este de tipul BdBa (so ul,
bărbatul decide şi tot el ac ionează).
- Autonomia soţiei. So ia ia toate deciziile şi tot ea ac ionează, deci o structură de tip FdFa.
- Autocraţia soţului. So ul ia deciziile, iar so ia le execută. Structura este tip BdFa.
- Autocraţia soţiei. So ia ia deciziile şi so ul le execută. Structura este tip FdBa.
- Conducerea soţului. So ul ia deciziile, iar execu ia este repartizată între so şi so ie. Structura este
de tip BdAa (so ul decide şi ambii ac ionează).
- Conducerea soţiei. Femeia ia deciziile, iar execu ia este împăr ită între so şi so ie. Structură de tip
FdAa.
- Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună, soţul având responsabilitatea principală a
acţiunii. Structură de tip AdBa.
- Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună, soţia având responsabilitatea principală a
acţiunii. Structură de tip AdFa.
- Cooperarea sincretică în decizie şi acţiune. Structura este tipul AdAa.
56
Studiul statistic al tensiunilor intra-conjugale şi intra-familiale în func ie de tipul structurii

deciziei şi ac iunii eviden iază următoarele concluzii: 1. Forma iunile în care unul dintre so i impune
celuilalt deciziile sale, celălalt fiind considerat executant/sclav (Bd Fa, Fd Ba, BdAa, FdAa), produc cele
mai mari tensiuni şi 2. Structura cooperării complete (AdAa) este aceea în care tensiunea este medie,
celelalte fiind caracterizate printr-o tensiune scăzută. Minimum tensiunii indică slaba func ionare a
cuplului, fragilitatea unită ii conjugale. El se datorează indiferen ei fa ă de celălalt, refuzului sau sărăciei
comunicării conjugale.
Familia actuală se caracterizează printr-o tot mai mare flexibilitate a rela iilor de putere, în
contextul general al unui egalitarism reclamat şi, din ce în ce mai mult, pus în practică (C. Ciupercă,
2000). Dacă în cuplul tradi ional decizia apar inea prin excelen ă bărbatului, varia iile fiind date de
implicarea în ac iune a celor doi so i, actualmente femeia participă tot mai mult şi la procesul de luare a
deciziilor. Contribu ia celor doi parteneri rămâne însă relativ inegală, existând întotdeauna tendin a
unuia dintre so i de a-l domina pe celălalt (aşa cum se întâmplă în orice altă diadă). De altfel, ideea de
egalitate nu poate anula diferen ele interindividuale, competen ele diferite sau complementaritatea
rolurilor maritale.
Analiza structurii de putere în cuplu poate fi aprofundată prin luarea în considerare a regiunilor
în care este divizat câmpul familial. Câmpul este simetric (polii simetriei fiind regiunile domestice ale
so ului şi so iei) şi polarizat în jurul rolurilor de sex maritale. Regiunile sunt în număr de şase
(P.G. Herbst, 1952; H. Touzard, 1975):
- Regiunea domestică a soţului, care cuprinde activită ile din casă ce sunt parte din domeniul quasi-
exclusiv al so ului/tatălui, include activită i precum: micile repara ii din gospodărie, grădinăritul,
micile repara ii auto etc.
- Regiunea domestică a femeii regrupează toate activită ile care sunt lăsate în casă la ini iativa şi
execu ia femeii/mamei, cum ar fi: procurarea alimentelor şi pregătirea hranei, cură enia casei,
spălatul rufelor etc.
- Regiunea domestică comună cuprinde activită ile în care se implică ambii so i: decorarea casei,
plata facturilor curente, instalarea aparatelor electro-menajere etc.
- Regiunea copiilor vizează activită ile parentale de control, supraveghere, îngrijire… a copiilor.
- Regiunea economică priveşte gestiunea bugetului, realizarea economiilor, a împrumuturilor, plata
dobânzilor, a impozitelor etc.
- Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber vizează rela iile amicale sau angajamentele sociale,
alegerea vacan elor şi modul de petrecere a timpului liber etc.
Participarea so ilor în cadrul acestor regiuni este diferen iată, în sensul că, în interiorul
fiecăreia dintre ele, dominarea func ională a unuia sau altuia dintre so i este diferită. O structură
generală de tipul BdBa (bărbatul decide-bărbatul ac ionează) va dezvolta regiunea domestică a so ului,
o structură de tip FdFa va extinde regiunea domestică a so iei, iar o structură în care ambii so i decid şi
ac ionează (AdAa) va lărgi regiunea rela iilor sociale şi a timpului liber. Cuplul normal îşi diferen iază
structurile de decizie şi ac iune în func ie de regiunile domestice (genurile de probleme), extensia
aceluiaşi tip de structură la ansamblul câmpului semnalând o rigiditate anormală sau o inten ie
deliberată, ne-realistă.
57
NICOLETA TURLIUC
Schema regiunilor domestice şi a deplasării soţilor în câmpul familia
Regiunea rela iilor sociale şi a timpului liber
Regiunea Regiunea
domestic domestic
a so ului a so iei
Regiunea Regiunea Regiunea
domestic domestic copiilor
comun economic
Traseul so ului
Traseul so iei
Schema descrie un modelul cultural general al participării celor doi so i în cadrul regiunilor
domestice. Din ea rezultă faptul că deplasarea so ilor în câmpul familial este diferită:
- So ul, participă în mod aproape egal la patru regiuni: regiunea domestică personală, de regiunea
comună domestică, de cea economică şi a rela iilor sociale şi a timpului liber. În mult mai mică
măsură, so ul se implică în regiunea copiilor şi, în fine, în regiunea domestică a so iei.
- So ia, stăpână în regiunea sa, intervine, în continuare, în mare măsură în regiunea rela iilor sociale şi
a timpului liber, ulterior în cea a copiilor, în regiunea economică, în cea comună şi, în sfârşit, se
implică mai pu in în regiunea domestică a so ului.
Cuplurile în care se păstrează o viaţă afectivă pozitivă, intensă sunt, cu siguranţă, acelea care
desfăşoară activităţi bogate şi satisfăcătoare, dincolo de munca mundană obligatorie, plasată în plan
secund. Atunci când are loc creşterea participării so ului în câmpul familial, acesta se implică mai întâi
în regiunea copiilor şi apoi în activită ile domestice ale femeii. Sporirea participării femeii se realizează
mai întâi în domeniul economic, apoi în cel al activită ilor comune şi, în cele din urmă, în cel al
activită ilor domestice ale so ului.
În fine, trebuie subliniat şi faptul că îmbătrânirea are efecte importante asupra structurii puterii
familiale, din moment ce trecerea timpului afectează diferit membrii familiei. Spre exemplu, copiii
deveni i adul i dobândesc mai multă putere în raport cu părin ii lor, devenind chiar dominan i în familia
lor de origine. Schimbările balan ei puterii între cei doi so i sunt complicate de efectele diferen iale pe
care îmbătrânirea o are asupra puterii personale a bărbatului şi a femeii.
ACTIVITATE
Analiza i următoarea afirma ie: “Aproape orice distribu ie a puterii poate fi func ională, dacă
rezultatul este exprimat în termenii satisfac iei maritale mutuale” (J.M. Lewis, 1986). Căuta i
argumente pro sau contra acestei idei.
58
IV.4. COMUNICAREA CONJUGAL
Cercetătorii domeniului familiei afirmă că procesul comunicării ghidează func ionalitatea cuplului
conjugal şi a familiei, iar în contextul problemelor complexe şi a stresului cu care se confruntă familiile
societă ii contemporane, acest proces trebuie definit şi în eles. Ei abordează astăzi comunicarea ca pe
un proces prin care familia îşi formează şi structurează rela iile interpersonale dintre so i, copii, părin i-
copii şi cele cu membrii familiei extinse etc. Modul de desfăşurare şi organizarea interac iunilor vor
determina caracteristicile psihologice şi sociologice ale sistemului şi ale membrilor săi (L. Rogers-Millar,
1979, p. 21). I. Altman şi D. Taylor (1973), la fel ca şi S. Minuchin (1974) au definit comunicarea
maritală ca fiind procesul prin care un cuplu tânăr îşi negociază setul de semnificaţii comune, de
înţelesuri împărtăşite, iar W. Burr, R. Day şi K. Bahr (1993, p. 234) sugerau că miezul înţelegerii
comunicării familiale este tocmai înţelegerea mesajelor.
Perspectiva mecanicistă asupra comunicării şi teoria informa iei definesc mesajul, în general,
prin deplasarea unită ilor informa ionale, fie ele verbale sau nonverbale. Din perspectivă psihologică,
P. Watzlawick, J. Beavin şi D. Jakson (1967) s-au concentrat asupra tipurilor de mesaje, a inten iei de a
comunica şi a contextului comunicării, aspecte dezvoltate din pragmatism şi teoria sistemelor.
Examinarea mesajelor transmise în familie au condus la analiza rela iilor comunicării familiale şi a
strategiilor ei constructive şi distructive.
Putem vorbi de existen a a cel pu in trei tipuri de relaţii de comunicare, fiecare dintre ele
putându-se realiza în cele mai variate modalită i (amabil sau ironic, agresiv sau aluziv etc., în func ie de
locul, situa ia, personalită ile şi habitudinile lor). Distinc ia a inut seama de criteriul atitudinilor şi
manierelor în func ie de care se structurează comunicarea.
Negarea cererii celuilalt este un prim tip de rela ie de comunicare în care nevoia sau solicitarea
celuilalt este respinsă. De exemplu, atunci când so ia îi spune so ului că are o migrenă teribilă, ea
aşteaptă din partea lui o anumită îngrijorare şi recunoaşterea faptului că nu arată prea bine. Dacă so ul
îi răspunde afirmând că are arul unei persoane în plină formă sau că pare perfect sănătoasă, el îi neagă
cu mare brutalitate solicitarea.
Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune
de interac iuni. Spre exemplu, în momentul solu ionării unei probleme cotidiene ambii so i pot
manifesta, concomitent, dorin a de a domina, de a avea ultimul cuvânt.
Comportamentele complementare sunt esen iale pentru formularea unui răspuns pozitiv la
cererea partenerului. Dacă în simetrie, comportamentele apar ca în oglindă, în complementaritate ele se
completează pentru a forma o unitate armonioasă. De aceea, putem afirma că, în general,
comportamentele complementare reprezintă un factor al fericirii şi în elegerii conjugale, celelalte două
tipuri fiind (mai frecvent) generatoare de conflicte şi nemul umiri, putând deveni chiar patogene.
În cadrul acestor tipuri de rela ii sunt utilizate diverse strategii ale comunicării, negative sau
pozitive, pe care le prezentăm în cele ce urmează.
IV.4.1. Strategia comunicării distructive

Comunicarea ar trebui să fie clară, concisă, precisă şi nu confuză, vagă şi iritantă. Ea poate
împiedica func ionarea sistemului familial atunci când ini iatorul ei apelează la “mesajul dublu”, când
urmăreşte să-l pună pe partenerul său într-o pozi ie defensivă, când face afirma ii absolute,
59
NICOLETA TURLIUC
supra-generalizatoare, când practică citirea min ii celuilalt ş.a.m.d. Formele comunicării distructive sunt
extrem de numeroase, noi propunându-ne să prezentăm câteva dintre cele mai frecvent invocate în
literatura de specialitate şi mai des întâlnite în existen a cuplurilor conjugale.
Dublul mesaj este posibil în condi iile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai
multe canale, utilizând diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două
mesaje diferite, în acelaşi timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală şi invers. O
serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decât cea verbală,
arătând că oamenii tind acorde o mai mare importan ă mesajului nonverbal, care poate fi mai greu
controlat conştient, fiind şi primul decodificat. Oricum contradic iile dintre mesaje produc disconfort,
ambiguitate şi nesiguran ă. Dacă o so ie îi spune so ului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic,
pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită, această contradic ie îl poate năuci pe so , care
nu mai ştie ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce
nu simte bine, ce îi displace sau ce şi-ar dori.
Punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o atitudine de
superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul
se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la via ă, în general
sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de inadecvare şi insecuritate. În nici un caz, el nu
consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra
mesajului şi a presupusei sale inferiorită i încât, prima sa reac ie va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de
deschidere şi receptivitatea sa fa ă de persoana “superioară” se va micşora, din moment ce nu primeşte
respectul cuvenit (J.R. Strong, 1983; J.R. Gibb, 1973). Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul
acuzator. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezeşte reac ia defensiva a interlocutorului.
Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare
atunci când facem afirma ii prea largi, de genul “Eşti prea emo ională! Pur şi simplu nu po i fi ra ională.
De fapt, aşa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este
frecventă în construc ia propozi iilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieşim la plimbare” sau
“Întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observa iile absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt
în mod deosebit distructive atunci când sunt critice şi acuzatoare (S. Wahlroos, 1983). Partenerul
trebuie privit cu sinceritate şi respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus,
dacă acuzele şi critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi
trăiască resentimentele şi mai pu in să lucreze la îmbunătă irea rela iei.
Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neîn elegeri în căsătorie, ce apare atunci când
partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândeşte
şi simte celălalt şi reac ionează doar în func ie de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale sărilor
partenerului sunt adesea greşite. Chiar în rela iile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este
imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă şi, de aceea, în
rela iile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte şi gândeşte partenerul trebuie
să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei
obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului.
Uneori partenerii se aşteaptă să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele
afirma ii de genul: “Ar fi trebuit să ştie ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în şedin ele de
60
consiliere şi terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la forma extremă în
care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerând că le în eleg mai bine decât acesta.
Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului şi
criticii, cu inten ia de a răni, pedepsi sau de luare a revanşei. Ele favorizează schimburile negative,
oferirea/primirea de atacuri şi răniri. De exemplu, so ul îi poate spune so iei că găteşte foarte prost, iar
so ia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. De regulă, schimburile negative sporesc nivelul
furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea reciprocă. Furia este o “emo ie normală care trebuie
exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuza ii gratuite”
(S. Wahlroos, 1983, p.96). Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului - ca totalitate -
într-o manieră negativă.
Pu ine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile ne-rezolvate din trecut
continua să intre în discuţiile prezente. Vechile nemul umiri maritale sunt păstrate într-un rezervor
imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discu ie atunci când persoana crede că ar fi
în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ine de trecut este depăşit, lăsat la o parte.
Dacă umorul este bine-venit în rela iile intime, el permi ând reducerea tensiunii şi anxietă ii,
sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare
atunci când o afirma ie a cuiva are semnifica ia opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii
celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendin a de monologa fără să-i
permită partenerului să intervină, să adauge vreo informa ie. Persoanele care prezintă această tendin ă
trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt
şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite
de la celălalt sau ceilal i.
Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătă ire a
comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării rela iilor apropiate. Dar,
căutarea defectelor inând de aspectele minore ale unei rela ii şi plângerile continue cu privire la faptele
neimportante conduce la consecin e distructive în interac iunile umane (S. Wahlroos, 1983). Acest lucru
se întâmplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de alta, deoarece, oamenii nu
reuşesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ.
Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele celuilalt şi favorizând apari ia
unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, so ia îi poate
spune so ului că iarăşi a lăsat prosoapele în dezordine la baie, că iarăşi a uitat să cumpere pâine, deşi
era datoria lui, că nu goleşte scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în
ansamblul rela iilor apropiate, iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz
comportamentul aşteptat.
ACTIVIT I
1. Construi i câte un exemplu pentru fiecare strategie distructivă a comunicării în cuplu, similar
celor prezentate în curs.
2. Care din strategiile comunica ionale distructive pot fi recunoscute în următorul mesaj transmis
partenerului: “E vina ta că nu stăm de vorbă!”?
61
NICOLETA TURLIUC
IV.4.2. Strategia comunicării constructive

Comunicarea constructivă reclamă reunirea câtorva condi ii esen iale, precum: nivelul ridicat de
auto-dezvăluire şi de empatie. Cu alte cuvinte, cei doi so i trebuie să fie dispuşi să se deschidă unul în
fa a celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc sau îi nemul umeşte, de a se prezenta aşa cum sunt şi
nu aşa cum ar dori să fie. Empatia se referă la capacitatea de a în elege universul celuilalt, sensul
reac iilor sale atitudinale sau natura reală a aşteptărilor sale. R. Mucchielli (1974) adăuga că o altă
condi ie importantă este şi abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. Acesta înseamnă că noi
trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre noi, să fim dispuşi
să conştientizăm în permanen ă noi aspecte ale personalită ii noastre.
În comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc, oferindu-şi unul altuia suportul stimei de
sine şi contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. Laudele, complimentele şi polite ea
sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. Dar, aceasta nu însemnă doar rostirea lucrurilor,
aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admira ie, ci păstrarea unui raport echilibrat între
comentariile pozitive şi cele negative. Atunci când observa iile negative sunt făcute, ele nu trebuie să ia
forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la personalitatea şi stima lui de sine.
Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat că, cu cât ponderea comunicării negative este
mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendin a de a afirma că sunt nefericite.
În cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate, aspectele
comportamentale negative sunt uşor perceptibile. De regulă, vedem mai uşor greşelile persoanelor,
ac iunile lor nepotrivite sau eşecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi firesc, este trecut uşor cu
vederea, poate şi datorită faptului că este cel “aşteptat”. Dar, adul ii, ca şi copii, au nevoie de
recompense şi de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat, pozitiv. Consilierii maritali aud
adesea de la clien ii lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”.
Acest tip de reac ie verbală apare frecvent şi cu privire la conduita copiilor. Or, recunoaşterea
progresului şi lauda se pot baza pe îmbunătă irile comportamentului anterior.
“Întoarcerea celuilalt obraz” poate fi o strategie constructivă, utilizabilă atunci când cineva
răneşte, insultă o persoană, care nu acceptă invita ia la ceartă sau luptă, ci reac ionează în mod
rezonabil, spunându-i celuilalt, calmă şi sincer îngrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că regretă
şi doreşte să corecteze acest fapt (S. Wahlroos, 1983, p. 78). Încercarea de a răspunde sincer şi
constructiv nu invită întotdeauna la urmarea aceluiaşi exemplu, dar în multe cazuri conflictul este
aplanat. “Întoarcerea şi a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a propriului
comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfac ia partenerului de dialog.
Nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere sau a asperităţilor se poate realiza prin exprimarea
deschisă a sentimentelor sau dorin elor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt
sau la trezirea reac iei sale defensive. De exemplu, so ul îi spune so iei “Conduci maşina tare prost!”
sau so ia îi poate spune so ului “ Când mă urc cu tine în maşină şi conduci atât de repede, îmi este
frică!”. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperită ilor implică utilizarea afirma iilor con inând
pronumele personal la persoana I, singular. De exemplu, “Când mă critici în fa a prietenilor, mă simt
rănită/rănit”. Astfel, ascultătorul poate în elege foarte corect mesajul şi problema poate fi mai uşor
rezolvată (J.R. Strong, 1983). Nivelarea declanşează un tip de comunicare care permite le partenerilor
să-şi rezolve divergen ele sau conflictele într-un mod productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii
cuplului.
62
Tactul este necesar în rezolvarea dificultă ilor apărute în mariaj. El implică “sinceritatea,
comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului şi grija de a nu-l răni gratuit” (S. Wahlroos, 1983,
p. 170). El necesită empatie fa ă de gândurile, sentimentele şi stările motiva ionale ale partenerului sau
partenerei, astfel încât să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte.
Tactul nu însemnă înşelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. De aceea, tactul nu este
un obstacol sau un scut în calea intimită ii ci, dimpotrivă, adevărata intimitate nu se poate dezvolta în
lipsa lui.
Feedback-ul de verificare scuteşte comunicarea de multe neplăceri. Pentru a fi efectivă
ascultarea trebuie să fie activă, iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul
comunicat în mod activ. El este utilizat atunci când vrem să ne asigurăm că am în eles corect opiniile,
sentimentele sau nevoile vorbitorului şi poate fi exprimat prin enun uri de tipul “Să vedem dacă te-am
în eles corect…”, “Vrei să spui că…”, “După cum am în eles, te sim i…” sau “Ceea ce ai spus tu
înseamnă că…”. Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul
transmis de ea. Astfel, rela iile apropiate se dezvoltă mai rapid.
Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul rela iilor
intime. Putem afirma că am învă at arta comunicării atunci când am în eles că ea nu este doar verbală.
Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva.
El are o func ie importantă socializatoare şi afectivă.
Dacă aceste modalită i ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele
distructive, atunci comunicarea îşi dobândeşte adevărata valoare, permi ând buna func ionare a cuplului
şi ob inerea satisfac iei conjugale şi familiale.
ACTIVITATE
Construi i câte un exemplu pentru fiecare strategie pozitivă a comunicării conjugale, asemănător
celor prezentate.
63
NICOLETA TURLIUC
V. PARENTALITATEA ŞI RELA IILE P RIN I-COPII
V.1. TRANZI IA SPRE PARENTALITATE
Un moment important din via a majorită ii adul ilor este acela în care ei devin părin i. Conceptul
de “parentalitate” tinde să se substituie no iunilor de “maternitate” şi “paternitate”, pe care le
cosubordonează. Parentalitatea desemnează rolurile sociale (responsabilită ile şi drepturile) părin ilor,
indiferent de sexul lor, în raport cu copiii. Ea presupune noi sarcini şi o diversitate de poten iale ajustări
care fac ca, tranzi ia la statutul de părinte să fie mai problematică decât adaptarea la rolurile maritale şi
ocupa ionale. A.S. Rossi (1968) a identificat patru caracteristici ale parentalită ii, care explică şi
dificultă ile pe care le implică instalarea ei:
- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a-şi exercita aceste roluri sunt în continuare
foarte mari, mai ales asupra femeilor. Există o considerabilă presiune asupra fetelor şi tinerelor
femei de a considera maternitatea ca fiind necesară împlinirii personale şi securizării rolului lor
adult.
- Deşi parentalitatea a devenit în mare măsură o chestiune voluntară (în condi iile dezvoltării mijloacelor
contraceptive şi a însămân ării artificiale), ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual
întâmplător, ne-protejat, care a fost realizat din cu totul alte motive. Din acest motiv, există în
continuare un număr mare de căsătorii care apar ca efect a sarcinilor ne-dorite.
- Statul parental este relativ irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem lega i de el
pe via ă. Indivizii au devenit mult mai mobili astăzi, ei părăsind mai uşor slujbele nesatisfăcătoare şi
chiar mariajele nefericite. Este însă mult mai greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează
după divor ul so ilor.
- Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt prin urmare extrem
de slab pregăti i pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea
informală şi sporadică, iar liniile care ghidează interac iunile dezirabile părinte-copil şi conduita a
ceea ce constituie un “bun părinte” sunt vagi.
ACTIVITATE
Încerca i să concretiza i dificultă ile pe care le implică tranzi ia la statutul de părinte în contextul
societă ii româneşti contemporane.
Ce fel de schimbări sunt experimentate, cine şi cum le trăieşte? Lucrările privind adaptarea
părin ilor în procesul tranzi iei spre parentalitate nu sunt concludente. În lucrările timpurii, tranzi ia era
prezentată ca fiind problematică, ca o criză “severă”, “de mari propor ii”, pentru majoritatea cuplurilor
studiate (E.D. Dyer, 1963; E.E. Lemasters, 1957). D.F. Hobbs Jr. (1965, 1968) afirma că, în majoritatea
cuplurilor pe care le-a studiat, trecerea la parentalitate este acompaniată de o criză uşoară, în timp ce,
studiile mai recente sugerează că trecerea la statutul de părinte nu ar fi acompaniată de nici o criză.
Schimbările sunt descrise ca satisfăcătoare, ca având unele efecte recompensatoare, ele putând crea
şi unele dificultă i (D.F. Hobbs Jr. şi J.M. Wimbish, 1977; B.C. Miller şi D.L. Sollie, 1980).
64
După naşterea copilului, în ciuda gratifica iilor pe care le oferă noul-născut, apar dificultăţi
absolut normale: inexperimenta i, părin ii se simt stânjeni i (un trac normal apare în legătură cu
redistribuirea rolurilor în condi iile trecerii de la diada conjugală la triada în care so ia devine şi mamă,
iar so ul şi tată), propria copilărie a părin ilor revine la suprafa ă generând sentimente pozitive, negative
sau ambigue, care îşi pun amprenta asupra rela iilor familiale (amintirile senzoriale cu propria mamă,
unele angoase din copilărie, ambivalen a adolescen ei etc.) sau dificultă ile legate de găsirea propriului
loc în constela ia familială (femeia între ine cu copilul o rela ie fuzională, din care so ul se poate sim i,
uneori, exclus). De la început, tatăl trebuie să stabilească interac iuni cu copilul şi să sprijine
desprinderea mamei de copil, să o ajute în găsirea “bunei distan e” fa ă de acesta.
Dacă majoritatea studiilor nu explicitează tipurile de schimbări care provoacă un stres mai
puternic în trecerea la statul de părinte, lucrarea lui B.C. Miller şi D.L. Sollie (1980) analizează natura
schimbărilor de-a lungul a două dimensiuni: cea personală şi cea maritală. Într-un studiu longitudinal,
asupra stresului normal care înso eşte tranzi ia spre parentalitate, cei doi autori concluzionau că ta ii şi
mamele trăiesc un stres personal semnificativ mai mare decât în perioada anterioară naşterii copilului,
iar mamele şi un stres marital, considerabil sporit.
Mai ales după naşterea primului copil, so iile percep mai multe schimbări survenite în via a lor,
comparativ cu so ii lor, atât în dimensiunea personală cât şi în cea maritală (Lynda Cooper Harriman,
1983). Însă marea majoritate a acestor modificări sunt apreciate ca fiind pozitive atât de so ii cât şi de
so i. Schimbarea disponibilită ii sexuale a so iei a fost una din pu inele modificări maritale pe care
bărba ii le raportează ca fiind negative şi dificile. Dar, şi so iile apreciază în manieră negativă faptul că
acordă o mai mică aten ie so ilor lor. Toate celelalte schimbări au fost evaluate pozitiv de ambii so i. Mai
mult, studiul indică faptul că modificările şi ajustările inter-parentale nu survin doar în cursul primului an
de via ă al copilului, ci şi ulterior, de-a lungul copilăriei acestuia. În cazul naşterii următorilor copii,
schimbările suferite de părin i (în planul personal sau marital) nu mai sunt la fel de mari ca în cazul
primului copil (L. Cooper Harriman, 1983). La naşterea următorilor copii, cu excep ia timpului destinat
rela iilor maritale intime, toate celelalte aspecte modificate au fost apreciate pozitiv de ambii so i.
Ajustările necesare sunt mai mici datorită deprinderilor şi abilită ilor pe care so ii le-au dobândit în cadrul
experien ei lor cu primul copil.
Un alt aspect studiat al tranzi iei spre parentalitate este cel pe care diverşi autori l-au numit
stadiul “lunii de miere” (D.F. Hobbs Jr., 1968; A.S. Rossi, 1968; B.C. Miller şi D.L. Sollie, 1980). Primele
patru până la şase săptămâni de după naşterea copilului au fost numite luna de miere a noului-născut.
Ea este trăită cu exaltare, în ciuda faptului că implică unele ajustări interpersonale şi adaptarea copilului
imaginar la cel real. Miller şi Sollie (1980) au sesizat numărul mic al ajustărilor din perioada imediat
următoare naşterii şi creşterea stresului personal la ambii so i între prima şi a opta lună de via ă a
noului-născut. Acest rezultat sus ine ideea potrivit căreia, scurta perioadă de euforie este urmată de o
perioadă de profunde ajustări interpersonale.
Adep ii teoriei sistemelor familiale interesa i de tranzi ia spre parentalitate consideră absolut
necesară realizarea distincţiei dintre subsistemul executiv, reprezentat de regulă de părinţi (naturali,
vitregi sau substitutul lor), şi cel al copiilor. Subsistemul executiv este cel care emite regulile, restric iile,
obiceiurile şi practicile educative utilizate în familie. Deciziile şi ac iunile sunt puternic afectate de
“mentalitatea” care ia naştere în familie - o parte a ei existând înainte de naşterea copilului.
În momentul intrării copilului în familie, trebuie constituită o linie de demarca ie clară între
subsistemul executiv şi cel al copiilor. Această grani ă include mai multe componente. Mai întâi, ea
constă în ac iunile concrete, fizice, prin care copilul este separat de părin ii săi (atunci când este instalat
în propria sa cameră sau primul “Nu!” spus copilului atunci când îşi apropie mâna de soba încinsă).
65
NICOLETA TURLIUC
Psihologic, această grani ă începe să existe de timpuriu, din momentul în care cei doi parteneri maritali
încep să gândească despre ei în termeni de “părin i”, adică atunci când se simt responsabili să creeze
reguli şi să se ocupe de socializarea copiilor. O altă componentă a acestei grani e constă în îndrumarea
parentală sau stilul educativ pe care părin ii îl utilizează în scopul influen ării copilului. În fine, grani a
dintre cele două subsisteme familiale se întăreşte atunci când copiii recunosc şi acceptă faptul că
părin ii lor au autoritatea sau competen a de a-i îndruma.
Această grani ă devine foarte clară chiar de la începutul rela iei părinte-copil. Ea este ini ial în
întregime definită de părin i dar, pe măsura creşterii copilului, este nevoie de unele ajustări, de o
anumită permeabilitate a acesteia. Permeabilitatea liniei de demarca ie dintre cele două subsisteme se
referă la gradul în care grani a sistemului executiv devine selectiv deschisă la informa iile şi influen a
sistemului copiilor. Din moment ce copii se dezvoltă şi se maturizează, trebuie să li se permită să
participe în tot mai mare măsură, la tot mai multe din deciziile care se iau în familie - decizii care, ini ial,
reprezentau monopolul exclusiv al părin ilor.
ACTIVITATE
Sintetiza i principale dificultă i întâmpinate în tranzi ia la statutul parental. De către cine sunt
acestea trăite şi cum sunt ele resim ite?
V.2. ÎNDRUMAREA ŞI AUTORITATEA PARENTAL
Practicile educative utilizate de adul i variază în func ie de caracteristicile copiilor cărora le sunt
adresate. Variabila de sex, spre exemplu, este un factor important care intervine în modificarea
comportamentului adul ilor, pedepsele fizice pentru acelaşi tip de comportament fiind mai frecvent
utilizate în cazul băie ilor şi mai rar al fetelor. Unele studii indică şi faptul că, avansarea în vârstă a
copiilor este asociată cu modificarea comportamentului educativ matern, în sensul trecerii de la tehnicile
fizice, mai numeroase la vârste mici, la utilizarea metodelor verbale. De asemenea, trăsăturile de
personalitate şi manifestările comportamentale ale copiilor influen ează în mod direct comportamentul
parental. Este ceea ce Bell şi Harpers (1977) au numit “efectul copilului asupra adultului”.
Trebuie adăugat faptul că, părin ii privesc comportamentul copilului lor dintr-o varietate de
perspective. Varia iile provin atât din apartenen a la diferitele categorii socio-economice, din diversitatea
filozofiilor de via ă asumate, din motivele, nevoile, aşteptările şi scopurile diferite ale părin ilor, cât şi din
amploarea diferen elor de personalitate dintre copii şi părin ii lor. Toate acestea influen ează practicile
educative utilizate de părin i. Spre exemplu, părin ii apar inând claselor superioare şi mijlocii valorizează
reuşita şcolară, ca mijloc de ascensiune socială, transmi ând copiilor “sindromul de reuşită”, în timp ce,
aceia apar inând claselor populare transmit mai degrabă un “sindrom al eşecului”, educa ia lor fiind
dominată de pasivism şi fatalism (E. Stănciulescu, 1997).
Dincolo de varietatea comportamentului parental, două categorii de practici au fost mai frecvent
analizate: permisivitatea şi autoritarismul. Analizând stilurile educa ionale parentale în func ie de gardul
de control şi de manifestările afective ale părin i în rela ia lor cu copilul, D. Baumrind (1971, 1978, 1991)
a clasificat părin ii în cinci grupe: autoritari subiectivi, permisivi, neglijen i, supraprotectori şi autoritari
obiectivi.
Stilul autoritar subiectiv combină controlul puternic, adesea punitiv şi arbitrar (de unde şi
atributul de subiectiv), cu nivelul redus al afectivită ii. Părin ii care apar in acestui stil sunt foarte pu in
deschişi informa iilor sau influen elor venite dinspre copii. Rolul parental este văzut ca fiind cel al şefului
66
casei, al creatorului de reguli, care disciplinează şi planifică. Părin ii autoritari subiectivi valorizează în
mod deosebit obedien a copiilor şi nu ezită să utilizeze for a atunci când ac iunile sau ideile copilului
sunt în conflict cu ceea ce părin ii cred că este bine. Deşi pot sim i afec iune pentru copii lor, ea este rar
exprimată verbal sau comportamental. Rareori apar şi dialogul sau negocierea, afirma iile de tipul: “Fac
acest lucru pentru binele tău. Pe mine mă doare mai mult decât te doare pe tine” sau “Vei face acest
lucru pentru că aşa spun eu”, fiind frecvente.
Consecin ele acestui stil educa ional parental sunt, cel mai adesea, creşterea ostilită ii, stima de
sine redusă şi împiedicarea dezvoltării competen ei sociale a copilului (D. Baumrind, 1978, 1991). El se
conformează deciziilor parentale de teama consecin elor şi nu ca urmare a unei decizii morale bine
gândite.
Permisivitatea este opusul stilului autoritar subiectiv, ea combinând un grad scăzut de control
parental cu un nivel ridicat al afectivită ii. Grani ele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor sunt
extrem de permeabile. În această practică educativă, părin ii nu constituie o resursă importantă pentru
copil, agen i activi care să-i formeze sau să-i modifice comportamentul, ei permi ând copilului să-şi
regleze, pe cât posibil, singur conduita şi să preia de timpuriu unele dintre sarcinile sistemului executiv.
Deşi părin ii îşi exprimă în mare măsură afec iunea fa ă de copil, pe care-l încurajează puternic
în ceea ce întreprinde, lipsa îndrumării parentale, a efortului de control parental, diminuează capacitatea
de cooperare necesară în situa iile sociale. Chiar dacă dispun de un nivel ridicat al stimei de sine, de
creativitate şi autonomie, aceşti copii au dificultă i în a-şi subordona, atunci când este necesar,
interesele personale celor ale grupului (D. Baumrind, 1978).
Neglijenţa parentală este şi mai problematică. Acest stil se caracterizează prin utilizarea
limitată, în mică măsură, atât a controlului cât şi a afec iunii. Este cazul părin ilor centra i pe propriile lor
interese, care “fug” de responsabilită ile lor parentale. Grani a dintre subsistemul parental şi cel al
copiilor este destul de permeabilă dar, acest lucru se datorează refuzului părin ilor de a se implica prea
mult în rela ia cu copilul.
Dezavantajele acestui tip de îndrumare parentală rezultă din slaba socializare a copiilor, care
nu au o idee prea clară despre regulile familiale. Neglijarea lor este fizică şi psihologică. Prin urmare,
copiii ajung să aibă un nivel scăzut al stimei de sine, o capacitate scăzută de conformare la norme, iar
afectiv, se află la o mare distan ă de părin ii lor.
Supraprotecţia reprezintă un alt tip de îndrumare parentală, care combină un nivel ridicat al
controlului cu o afectivitate ridicată. Ambele dimensiuni ale rela iei părinte-copil sunt folosite într-o
manieră intruzivă, care permite manipularea experien elor emo ionale ale copilului. Subsistemul
parental este foarte puternic, părin ii încercând să manipuleze grani ele dintre subsisteme pentru a
ob ine subordonarea copilului. De aceea, grani ele subsistemului executiv sunt variabile şi
semipermeabile. În scopul ob inerii unei mari coeziuni familiale, părin ii tenta i să practice
supraprotec ia, utilizează un control excesiv şi tind să sufoce copiii cu dragostea lor.
Această strategie educativă favorizează internalizarea problemelor, care se pot manifesta într-
un mod negativ prin: depresie, suicid, tulburări de alimenta ie, dificultă i de realizare a autonomiei la
vârsta adultă etc.
Stilul autoritar obiectiv este cel mai adecvat. El combină, ca şi în cazul precedent, un nivel
ridicat al controlului cu o puternică afec iune, dar într-o manieră diferită.
Dacă părin ii autoritari subiectivi caută să ob ină mai ales obedien a copiilor, din care fac o
virtute, părin ii autoritari obiectivi încearcă să direc ioneze activitatea copilului dar, nu insistă să ob ină
obedien a doar de pentru hatârul lor. Ei utilizează în mod realist restric iile, explicând copilului (chiar din
67
NICOLETA TURLIUC
perioada preşcolarită ii) care sunt ra iunile ce stau la baza concep iei parentale cu privire la controlul
ferm.
Ca urmare a existen ei acestui număr de stiluri educa ionale parentale, cei doi părin i pot
adesea să difere în modul lor de abordare a copiilor. Unele dezacorduri în legătură cu practicile
parentale sunt probabil inevitabile, iar diferen ele moderate care apar între cei doi părin i pot fi benefice
în procesul construirii unui stilul parental unitar şi eficient. Dar, dacă unul din părin i înclină, spre
exemplu, spre stilul autoritar, iar celălalt spre stilul permisiv, dacă atunci când unul îi interzice copilului
să mai deschidă televizorul sau computerul a doua zi, iar celălalt îi va permite să facă acest lucru, “o
jumătate de oră - rezonabilă”, regulile pe care unul din părin i încearcă să le fixeze sunt subminate de
celălalt. Astfel, grani a dintre sistemul executiv şi cel al copiilor poate fi serios afectată. Or, este nevoie
de o linie fermă de demarca ie între cele două sub-grupuri în scopul realizării eficiente a îndrumării
părinteşti.
S. Minuchin (1974) afirma că disfuncţiile apar în familie atunci când legătura maritală nu este
cea primară - sursa loialităţii, angajării, alianţei, şi a obiectivelor comune. În lipsa acestui tip de legătură,
nu poate fi construită o strategie parentală unitară. Dacă alian a parentală lipseşte, copiii pot fi introduşi
în conflictul marital sau se pot alia cu unul din părin i, spre propriul lor beneficiu. De altfel, chiar şi atunci
când această alian ă există, unii copii sunt tenta i să o pună la încercare.
ACTIVITATE
Imagina i-vă o familie în care părin ii apar in unor stiluri parentale diferite: unul stilului neglijent, iar
celălalt, stilului parental supraprotectiv. Care ar putea fi consecin ele acestui context al îndrumării
parentale asupra dezvoltării copiilor? Construi i trei exemple concrete de interac iune părin i-copii,
care să pună în eviden ă contradic iile dintre cele două stiluri parentale.
V.3. COMUNICAREA ÎN RELA IILE P RIN I-COPII
Comunicarea este unul din aspectele cele mai importante ale vie ii familiale, ale rela iilor părin i-
copii şi ale dezvoltării psihice normale a membrilor familiei. Comunicarea verbală se realizează prin
intermediul simbolurilor verbale, care permit elaborarea şi transmiterea explicită a unor con inuturi
complexe. În cazul comunicării paraverbale, informa ia este codificată şi transmisă prin intermediul
elementelor prozodiei: accent, intona ie, ritmul şi debitul vorbirii etc. Comunicarea nonverbală se
realizează prin intermediul gesturilor, a mimicii, pantomimicii sau a altor comportamente, care mijlocesc
transmiterea complexă a unor atitudini ale emi ătorului fa ă de contextul interac iunii (plăcut-neplăcut,
confortabil-stresant), fa ă de subiectul abordat la nivel verbal (interesant-plictisitor, acord-dezacord), fa ă
de propria-i persoană (stimă de sine mai ridicată sau mai scăzută) şi fa ă de persoana (sau persoanele)
cu care comunică (simpatie, antipatie sau indiferen ă).
Mesajul global transmis poate fi analizat la cel pu in două niveluri: 1. cel al con inutului şi 2. cel
rela ional. Nivelul con inutului este, preponderent, cel al comunicării verbale, al cuvintelor efectiv
utilizate. Nivelul rela ional este cel al informa iilor nonverbale sau paraverbale, care oferă date despre
natura rela iilor dintre subiec ii implica i în actul comunicării, ca şi informa ii suplimentare ce ajută la
explicitarea mesajului verbal.
De asemenea, comunicarea poate fi directă sau indirectă. Un părinte îi poate spune, în mod
direct, copilului său că nu este îmbrăcat adecvat pentru şcoală. Indirect, părintele poate încerca să
transmită acelaşi mesaj, într-o manieră care să aibă mai pu in izul unei confruntări de for e, întrebând:
“Eşti sigur că vrei să por i această inută la şcoală?” sau “De ce nu por i lucrurile noi pe care tocmai i le-
68
am cumpărat? Î i vin atât de bine!” Dacă mesajele indirecte riscă nu fie în elese adecvat sau să nu
genereze rezultatul scontat, mesajele directe pot favoriza apari ia şi dezvoltarea conflictelor, a
schimburilor negative.
Diversele aspectele ale comunicării (verbal/nonverbal/paraverbal, con inut /rela ional,
direct/indirect) se pot întări reciproc sau se pot opune unul altuia. Dacă verbalul şi paraverbalul se
desfăşară întotdeauna simultan, comunicarea nonverbală poate să le anticipeze şi să le succeadă, să
fie simultană sau să compenseze lipsa lor – cum vom vedea în cele de mai jos. Comunicative pot fi şi
spa iul pe care-l ocupăm, distan ele la care ne plasăm fa ă de interlocutor sau rela iile pe care le
stabilim cu cei din jur (L. Iacob, 1998).
Câteva din funcţiile mai importante pe care comunicarea le îndeplineşte în cadrul rela iilor dintre
părin i şi copii sunt următoarele:
1. Comunicarea asigură funcţionarea sistemului familial. Prin intermediul ei sunt definite rolurile
părin ilor şi cele ale copiilor, grani ele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor, structura puterii şi
strategiile educa ionale şi de control folosite în familie etc. Aceste defini i vizează comportamentul
aşteptat şi autoritatea atribuită fiecărui membru al familiei în parte. Structurile comunicării dezvoltate
în familie pot afecta pozitiv sau negativ comportamentul copilului, stilurile educa ionale, rela iile
părin i-copii şi sistemul familial în ansamblul său.
2. Comunicarea are funcţia de susţinere şi suport. Iubirea este exprimată în familie verbal sau
nonverbal. Acest tip de comunicare constructivă exercită o influen ă pozitivă asupra legăturilor
familiale şi asupra dezvoltării stimei de sine a membrilor grupului familial. Cuvintele sau
comportamentul părin ilor şi copiilor pot comunica respect, încredere şi iubire. Comunicarea
negativă, în forma căutării defectelor, a sarcasmului, a punerii celuilalt în defensivă, a dublului
mesaj etc., neagă această func ie, contribuind la apari ia resentimentelor, creşterea rezisten ei şi a
rebeliunii copiilor fa ă de părin ii lor, la sporirea animozită ii, tensiunii şi distan ei dintre copii şi
părin i.
3. Comunicarea îndeplineşte o funcţie educativă. Părin ii îşi modifică pattern-urile comunica ionale
în func ie de nivelul de dezvoltare al copiilor pentru a le permite acestora să dobândească structuri
comportamentale şi cunoştin e tot mai complexe. Func ia educativă este în strânsă legătură cu
stilurile parentale educa ionale. Spre exemplu, stilul autoritar obiectiv presupune utilizarea frecventă
a induc iei şi a controlului ra ional în formarea comportamentului şi a principiilor morale care
orientează conduita. În cadrul teoriei sistemelor, învă area - ca formă a comunicării - poate fi
realizată între părin i şi copii în ambele direc ii. Cu alte cuvinte, “transmisia genera ională” de la
părin i şi bunici spre copii poate fi inversată. Copii, la rândul lor, îi pot învă a unele lucruri pe adul i.
4. Comunicarea are o funcţie informaţională. Ea permite părin ilor şi copiilor să-şi împărtăşească
gânduri, sentimente, fapte şi evenimente curente. Părin ii utilizează adesea comunicarea pozitivă
pentru a monitoriza dezvoltarea psihică şi cea a personalită ii copiilor lor. Atunci când un părinte îşi
întreabă copilul “Ce a făcut la şcoală?”, el aşteaptă un răspuns mai complet decât laconicul “Bine!”
sau exasperantul “Nimic!”.
5. Comunicarea îndeplineşte o funcţie istorică. Ea permite părin ilor şi copiilor să discute fapte
inând de istoria familiei, legendele, tradi iile şi ritualurile familiale. Stabilirea genealogiei reprezintă
un exerci iu narcisist, de ordin imaginar familial, care poate avea virtu i terapeutice. Acest lucru se
realizează în măsura în care, construirea unei legende personale permite reafirmarea identită ii
proprii, adesea, prost gestionată astăzi. Împărtăşirea acestor informa ii contribuie la dezvoltarea
unei paradigme familiale, la comunicarea expectan elor, la construirea unui “caracter familial” şi la
întărirea sensului continuită ii şi vie ii împreună.
69
NICOLETA TURLIUC
6. Comunicarea îndeplineşte şi funcţia de dezvoltare a copiilor. Împărtăşirea semnifica iilor

permite schimbarea mediului familial, tranzi ia lui spre noi stadii ale rela iilor părinte-copil, ale unor
rela ii familiale mai profunde. Dezvoltarea rela iilor părin i-copii necesită ca regulile, expectan ele
comportamentale şi noile libertă i să fie continuu re-negociate şi clarificate. Învă area acceptării
autorită ii parentale, a dobândirii succesului în grădini ă şi şcoală, a modului de adaptare la rela iile
egalitare, căutarea unei mai mari autonomii şi realizarea tranzi iei spre vârsta adultă, necesită toate
un dialog constant între părin i şi copii. Ambele păr i ale rela iei trebuie să se schimbe substan ial
pentru a se adapta procesului dezvoltării.
Studiul comunicării şi al relaţiei părinte-copil din perspectiva unei abordări izolaţioniste nu
foloseşte prea mult. Este ca şi cum am încerca să studiem o simfonie a lui Mozard prin examinarea
individuală a notelor acesteia. De aceea, tipurile de comunicare şi funcţiile acesteia trebuiesc strâns
conectate, într-o imagine unitară asupra comunicării dintre părinţi şi copii.
ACTIVITATE
Ilustra i cu câte un exemplu, preluat din situa iile concrete de via ă, func iile comunicării în rela ia
părin i-copii.
V.4. IUBIREA PARENTAL
Unul din elementele esen iale ale rela iei dintre părin i şi copii este iubirea. Aceasta reprezintă
nucleul bunei func ionări a sistemului familial şi fundamentul proceselor familiale. Întreba i ce simt
pentru copiii lor, majoritatea părin ilor răspund: iubire. La fel, copiii afirmă că simt pentru părin ii lor în
primul rând sentimentul iubirii.
W.R. Burr şi colaboratorii săi (1993) au elaborat un model al iubirii familiale care include
următoarele componente: altruismul reciproc, prietenie, recompense şi schimburi mutuale, angajare
altruistă şi individualism şi iubirea maternă. Conform concep iei lor, caracteristicile iubirii necesare
func ionării armonioase a individului şi a familiei sunt: orientarea spre ceilal i, spre ac iune, caracterul ei
necondi ionat şi durabil. Complexitatea iubirii familiale şi parentale nu are probabil egal, ca bază a
dezvoltării armonioase a copiilor şi a sistemului familial mai larg. Totuşi, gradul în care este ea resim ită
şi exprimată poate avea efecte diferite. Se ştie faptul că, în numele aceleiaşi iubiri pentru copiii lor,
părin ii pot da curs conduitelor remarcabile, ca şi unora dintre comportamentele cele mai distructive.
Astfel, iubirea sufocantă - ca parte a supraprotec iei parentale - conduce la dependen ă ridicată şi la
diminuarea maturită ii copilului (M. Bowen, 1978), după cum, iubirea ira ională şi excesivă poate
împiedica progresul adolescentului şi tânărului spre autonomie şi individualism (D. Baumrind, 1978). Al i
autori consideră că, nivelul ridicat al afec iunii parentale favorizează prea mult dezvoltarea
conformismului şi a dependen ei la fete (D. Baumrind, 1980).
Iubirea parentală nu este consecin a automată a naşterii copilului şi a tranzi iei spre
parentalitate. Într-un studiu prezentat de D.A. Bodman şi G.W. Peterson (1998, p.211), un număr de 97
de tinere mame au fost întrebate când au sim it pentru prima dată iubirea pentru copilul lor. Două treimi
au răspuns că sim it emo ia iubirii în timpul sarcinii sau la naşterea copilului, iar o treime au răspuns că
nu au trăit acest afect decât după o săptămână de la naşterea copilului sau chiar mai mult. Aşadar,
iubirea parentală apare ca o rezultantă a interac iunii factorilor biologici cu cei ai experien elor trăite în
cadrul primelor rela ionări cu copilul. Părin ii şi copiii interac ionază verbal, paraverbal sau nonverbal în
mod complementar şi mutual.
70
Odată cu creşterea copilului, iubirea pe care părintele i-o comunică prin căldură şi încredere,
facilitează dezvoltarea stimei de sine. Iubirea, considerată a fi suportul parental al dezvoltării copilului, îi
sugerează copilului că este o persoană bine valorizată. În răspuns, copilul poate dori mai mult să se
identifice cu părin ii, să răspundă expectan elor acestora, să-şi interiorizeze atitudinile şi valorile lor, să
accepte în mai mare măsură îndrumarea parentală.
Copii care primesc suficientă iubire parentală au şanse mai mari de a fi competen i social,
gra ie legăturii continue şi echilibrate dintre părin i şi copii, gra ie evolu iei acestora din urmă spre
autonomie (G.W. Peterson şi G.K. Leigh, 1990). Atunci când această bază securizantă a iubirii îi
lipseşte copilului, există şanse mai mari ca el să sufere sentimente de abandon, ostilitate, agresiune şi
diminuarea încrederii în sine, de incapacitatea oferirii răspunsului emo ional adecvat şi de rela ii
perturbate cu co-vârstnicii.
Iubirea parentală rămâne o for ă puternică şi după ce adolescen ii sau tinerii maturi părăsesc
căminul părintesc. Vizitele, asisten a mutuală, telefoanele permit împărtăşirea iubirii, la distan ă mai
mică sau mai mare. Unii autori au indicat faptul că, există o îmbunătă ire a rela iei părinte-copil, odată
cu tranzi ia adolescentului spre maturitatea vârstei tinere şi adulte (D.A. Bodman şi G.W. Peterson,
1998).
Dacă majoritatea lucrărilor au avut ca obiect de studiu iubirea parentală, studiile realizate din
perspectiva teoriei sistemelor au oferit o nouă direc ie de cercetarea: iubirea pe care copiii o resimt şi o
exprimă faţă de părinţii lor. Ştim astăzi că de modul în care copiii îşi exteriorizează iubirea fa ă de părin i
depinde gradul în care aceştia din urmă valorizează procesul creşterii şi educării copiilor şi nivelul
satisfac iei trăite în decursul acestui proces. De la cele mai fragede vârste, copiii răspund expresiilor
parentale de afec iune în mod reciproc, cu ajutorul propriilor lor comportamente afective şi de căutare.
Iubirea copiilor poate afecta comportamentul şi răspunsurile părin ilor, incluzând atât gradul în care
iubirea părintească este exprimată, cât şi strategiile educa ionale utilizate.
Din păcate, iubirea filială este prea pu in studiată, iar întrebările pe care acesta le ridică sunt, în
continuare, mai numeroase decât răspunsurile pe care le avem.
ÎNTREBARE
Care este rolul iubirii parentale? Dar consecin ele acesteia?
71
NICOLETA TURLIUC
BIBLIOGRAFIE
▪ Aries, Ph., 1998, “Căsătoria indisolubilă”, in Ph: Aries & A. Béjin Sexulităţi occidentale, Oradea, Antet.
▪ Altman, I.; Taylor, D., 1973, Social penetration, New York; Holt, Rinehart & Winston.
▪ Baechler, J., 1997, “Grupurile şi sociabilitatea” in Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie,
Bucureşti: Humanitas.
▪ Bader, E.; Pearson, P., 1988, In Quest of the Mythical Mate. A Developmental Approach to Diagnosis
and Treatment in Couples Therapy, New York: Brunner- Mazel.
▪ Baumrind, D., 1971, “Current patterns of parental authority”, in Developmental Psychology
Monographs, 4, 1-107.
▪ Baumrind, D., 1978, “Parental disciplinary patterns and social competence in children”, in Youth and
Society, 9, 239-276.
▪ Baumrind, D., 1980, “New Directions in socialization research”, in American Psychologist, 35, 639-
652.
▪ Baumrind, D., 1991, “Effective parenting during the early adolescent transition”, in P.A. Cowan & M.
Hetherington (eds.), Family transition, Hillsdale, NJ: Erlbaum.
▪ Blood, R.O., 1962, Marriage, New York: free Press of Glencoe.
▪ Bodman, D.A.; Peterson, G.W., 1998, “Parenting Processes”, in R.D. Day, K.L. Gilbert, B.H. Settles¸
W.R. Burr (eds.) Research and Theory in Family Science, Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing
Company.
▪ Bowen, M., 1966, “The use of family theory in clinical practice”, in Comprehensive Psychology, 7.
▪ Bowen, M., 1978, Family therapy in clinical practice, New York: Aronson.
▪ Brehm, S.S.; Kassin, S.M., 1990, Social Psychology, Boston: Houghton Mifflin Company.
▪ Burr, W., Day, R., Bahr, K., 1993, Family Science. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.
▪ Burr, W.R., 1998, “Using Theories in Family Science”, in R.D. Day, K.L. Gilbert,B.H. Settles, W.R. Burr
(eds.) Research and Theory in FamilyScience, Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company.
▪ Carter, D., Welch, D., 1981, “Parenting Styles and Children’s Behavior”, in Family Relations, 30, 191-
195.
▪ Ciupercă, C., 2000, Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Bucureşti: Editura TIPOALEX.
▪ Chombart de Lauwe, P.H., 1963, La femme dans la societe, Paris: C.N.R.S.
▪ Collins, R., Coltrane, S., 1998, Sociology of marriage and the familly. Gender, Love and Property,
Chicago: Nelson-Hall Publishers.
▪ Constantine, L., 1986, Family paradigms, New York: Guilford Press.
▪ Cooper Harriman, L., 1983, “Personal and Marital Changes Accompaning Parenthood”, Family
Relations, 32, 387-394
▪ Day, R.D., Gilbert, K.L., Settles, B.H., Burr, W.R. (eds.), 1998, Research and Theory in Family
Science, Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company.
▪ Dion, K.K., 1972, “Children’s fisical attracticvness and evaluation of children’s transgressions”, Journal
of Personality and Social Psychology, 24, 207-213.
▪ Dion, K.K., Berscheid, E., Walster, E.H., 1972, “What is beautiful is good”, in Journal of Personality
and Social Psychology, 24, 285-290.
▪ Dobson, J., 1970, How to parent, New York: Signet.
72
▪ Dru ă, F., 1998, Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică S.A.
▪ Dyer, E.D., 1963, “Parenhood as a crisis: A re-study”, in Marriage and Family Living, 25, 196-201.
▪ Farber, B., 1964, Family Organization and Interaction, San Francisco: Chandler.
▪ Goodman, N., 1998, Introducere în sociologie, Bucureşti: Editura LIDER.
▪ Gordon, T., 1980, Parent effectiveness training: A preventive programe and its effects on families” in
M.J. Fine (ed.) Handbook on parent education, New York: Academic Press
▪ Gurvich, G., 1955, “La notion de structure sociale”, in Cahiers internationale de la Sociologie, Paris.
▪ Haley, J., 1997, Changer les couples, Conversations avec Milton H. Erikson, Paris: ESF éditeur.
▪ Herbst, P.G., 1952, “The measurement of family relationships, in Human Relationships, 5, nr.1, (1-34).
▪ Hill, R., 1970, Family developementin three generations. A Longitudinal Study of Changing Family
Patterns of Planning and Achivement, Cambridge & London: Schenkman Publishing Co. INC.
▪ Hobbs, D.F., Jr., 1965, “Parenthood as a crisis: A third study”, Journal of Marriage and the Family, 27,
(367-372).
▪ Hobbs, D.F., Jr., 1968, “Transition to parenthood: A replication and an extension”, Journal of Marriage
and the Family, 30, 413-417.
▪ Hobbs, D.F., Jr.¸ Wimbish, J.M., 1977, “Transition to parenthood by black couples”, in Journal of
Marriage and the Family, 39, 677-689.
▪ Iacob, L., 1998, “Comunicarea didactică”, in A. Cosmovici şi L. Iacob (coord.), Psihologie şcolară,
Iaşi:Polirom.
▪ Kantor, D.; Lehr, W., 1975, Inside the family, San Francisco: Jossey-Bass.
▪ Kaufmann, J.-C., 1992, La trame conjugal. Analyse du couple par son linge, Paris: Nathan.
▪ Le Master, E.E., 1957, “Parenthood as crisis”, in Marriage and Famiy Living, 19, 52-355.
▪ Levi-Strauss, C., 1958, Anthropologie structurale, Paris:Plon.
▪ Lewis, J.M., 1986, “Family Structure and stress”, in Family Process, 25 (2).
▪ Michel, A., 1959, Famille, industrialization, logement, Paris: C.N.R.S.
▪ Mihăilescu, I., 1995, “Politici sociale în domeniul popula iei şi familiei”, in E. Zamfir şi C. Zamfir
(coord.), Politici sociale. România în context european, Bucureşti: Editura Alternative.
▪ Miller, B.C.; Sollie, L.D., 1980, “Normal stress during the transition to parenthood”, Family Relations,
29, 459-465.
▪ Minuchin, S., 1975, Families ahd family therapy, Cambridge: Harvard University Press.
▪ Minow, M.; Shanley, M.L., 2001, “Reconsiderarea conceptului de familie. Drepturi şi responsabilită i
rela ionale” in Shanley, M. L.; Narayan, U. (eds.) Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe,Iaşi:
Polirom.
▪ Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1997, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Bucureşti: Editura Alternative.
▪ Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti: Edit
Press Mihaela SRL.
▪ Nye, F.I. et al., 1976, Role Structure and Analysis of the Family, Beverly Hills, London: Sage
Publications.
▪ Nye, F.I., Gecas V., 1976, “The Role Concept: Rewiew and Delineation”, in F.I.Nye et al. (eds.), Role
Structure and Analysis of the Family, Beverly Hills, London: Sage Publications.
▪ Olson, D.H., McCubbin, H.I., 1989, Families. What makes them work?, Newbury Park, London, New
Deli: Sage pubication.
▪ Osborne, Ph., 1998, “Parenting Experts”, in R.D. Day, K.L. Gilbert, B.H. Settles, W.R. Burr (eds.)
Research and Theory in Family Science, Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company.
73
NICOLETA TURLIUC
▪ Orther, D., 1998, “Families in Transition: Changing Values and Norms”, in R.D. Day, K.L. Gilbert, B.H.
Settles, W.R. Burr (eds.) Research and Theory in Family Science, Pacific Grove CA: Brooks/Cole
Publishing Company.
▪ Peterson, G.W., 1998, “Autonomy and Connectedness in Families”, in R.D. Day, K.L. Gilbert, B.H.
Settles, W.R. Burr (eds.) Research and Theory in Family Science, Pacific Grove CA: Brooks/Cole
Publishing Company.
▪ Peterson, G.W., Leigh, G.K., 1990, “The family and the social competence in adolescence”, in T.P.
Gullotta, G.R. Adams & R. Montemayor (eds.), Developing social competency in adolescence:
Advances in adolescent development, vol. 3, (pp. 97-138), Newbury Park, CA: Sage.
▪ Rubin, Z., 1970, “Measurement of romantic love”, in Journal of Personality and Social Psychology, 15,
265-273.
▪ Rubin, Z., 1973, Liking and Loving: An Invitation to Social Psychology, New York: Holt, Rinehart &
Winston.
▪ Reisss, D., 1981, The Family’s Construction of Reality, Cambridge: Harvard University Press.
▪ Rogers-Millar, L., 1979, “Domineeringness and dominance. A transitional view” in Humman
Communication Rewieu, 5, 238-246.
▪ Rossi, A.S., 1968, “Transition to parenthood”, in Journal of Marriage and the Family, 30, 26-39.
▪ Scharwz, O., 1967, The Psychology of Sex, Middlesex: Penguin Books.
▪ Shanley, M.L., Naryan, U., 2001, Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe, Iaşi: Polirom.
▪ Shaver, K.G., 1987, Principles of Social Psychology (third edition), Hillsdale, New Jersey, London:
Lawrencs Erlbaum Associates, Publishers
▪ Singly, F., Lemarchant, C., 1991, “Belle-mere et belle-fille: la bonne distance”, in M. Segalen (ed.),
Jeux de famille, Paris: Presses du CNRS.
▪ Sprenkle, D.H., Olson, D.H.L., 1978, “Circumplex Model of marital systems: An empirical study of
clinical and non-clinic couples”, Journal of Marriage and Family Counseling, 4.
▪ Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi: Polirom.
▪ Sprey, J., 1975, “Family power and Process”, in “Power in familis”, R.E. Cromwell, D.H. Olson (eds),
London, Beverly Hills. CA: Sage Publications.
▪ Taraban, B.C., Hendryck, C., 1995, “Personality perceptions associated with six styles of love”, in
Journal of Social and Personal Relationships, 12(3), 453-461.
▪ Thery, I. (coord.), 1995, Recomposer une famille, des roles et des sentiments, Paris: Textuel.
▪ Touzard, H., 1975, Enquete psychosociologique sur les roles conjugaux et la structure familiale, Paris:
C.N.R.S.
▪ Voinea, M., 1993, Sociologia familiei, Bucureşti: T.U.B.
▪ Wahlross, S., 1983, Family comunication, St. Louis: Mosby.
▪ Walsh, F., 1982, “Conceptualization of normal family functioning” in F. Walsh (ed.), Normal Family
processes, New York, London: Guilford Press.
▪ Walster, E.G., Walsterg.W., Bersheid, E., 1978, Equity: Theory and Research, Boston: Allyn&Bacon.
▪ Watzlawick, P., Beavin, J., Jackson, D., 1967, Pragmatic of human comunication, New York: Norton.
74

Psihologia Cuplului Si A Famil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Cuplului Si A Famil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROF.DR.

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL

III. FORMAREA CUPLULUI

IV. VIAŢA CONJUGALĂ ŞI FAMILIALĂ

V. PARENTALITATEA ŞI RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII

OBIECTIVE OPERA IONALE

 explice formarea cuplului şi a rela iilor intime;

 cunoască aspectele structurale şi evolutive ale vie ii conjugale şi familiale;

parentale asupra dezvoltării psihosociale armonioase a copiilor.

I. CUPLUL, C S TORIA ŞI FAMILIA.

I.1. CUPLUL CA ENTITATE SINERGETIC

I.2. C S TORIA ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT

Analiza sociologică se interesează cu predilec ie de aspectele publice ale căsătoriei, atât de

Modelele de descendenţă prescriu modul de transmisie al rudeniei şi al moştenirii. Există trei

I.3. FAMILIA – CARACTERISTICILE SALE DISTINCTE

II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL

Ce înseamnă o familie normală? Sunt, în mod fundamental, familiile normale asemănătoare

II.1. DEFINIREA NORMALIT II FAMILIALE

II.2. TEORII ŞI MODELE CLINICE ŞI SOCIO-UMANE ALE NORMALIT II ŞI

Teoria sistemelor familiale

Teoria interacţionismului simbolic

Compara i teoria func ionalistă cu cea a interac ionismului simbolic.

Teoria behavioristă şi cea a schimbului social

Preciza i şi comenta i contribu ia teoriei conflictului la studiul normalită ii vie ii familiale.

Compara i teoria umanistă cu modelele psihodinamice/multigenera ionale şi comenta i utilitatea

Feminismul şi teoriile feministe

II.3. SCHIMBAREA STRUCTURILOR FAMILIALE

III. FORMAREA CUPLULUI

III.1. DEFINI II ŞI TEORII ALE ATRAC IEI INTERPERSONALE

Persoanele se angajează în rela ii posibile, dezvoltând o serie de aşteptări pozitive cu privire la

nevoie ca rezultatele (recompensele) ob inute să depăşească media rezultatelor anterioare şi să

III.2. ALEGEREA PARTENERULUI

Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât şi de psihologii sociali. Ei au

este similitudinea variabilelor socio-culturale precum: originea socială, şcolaritatea, clasa de

III.3. MODELE INTERIOARE ALE PERSOANEI IUBITE

Cercetătorii au discutat adesea în contradictoriu în legătură cu existen a unui model interior al

III.4. INTIMITATEA ŞI DEZVOLTAREA RELA IILOR INTIME

III.4.1. Caracteristicile individuale prealabile

III.4.2. Factorii interactivi

III.4.3. Factorii situaţionali

III.4.4. Intimitatea ca produs

III.5. IUBIREA DIN CADRUL CUPLULUI

III.5.1. Iubirea: componente şi caracteristici

Stabili i cel pu in trei asemănări şi trei deosebiri între atrac ie şi iubire.

III.5.2. Tipurile de iubire sau atitudinile faţă de iubire

Tabel. Trăsăturile asociate tipurilor de iubire, în ordinea rangului importanţei lor.

IV. VIA A CONJUGAL ŞI FAMILIAL

IV.1 DEBUTUL VIE II ÎN CUPLUL CONJUGAL

IV2. STADIILE CICLULUI VIE II FAMILIALE

IV.3. DISTRIBU IA PUTERII ÎN CUPLUL CONJUGAL

Studiul statistic al tensiunilor intra-conjugale şi intra-familiale în func ie de tipul structurii

Schema regiunilor domestice şi a deplasării soţilor în câmpul familia

Regiunea rela iilor sociale şi a timpului liber

IV.4. COMUNICAREA CONJUGAL

IV.4.1. Strategia comunicării distructive

IV.4.2. Strategia comunicării constructive

V. PARENTALITATEA ŞI RELA IILE P RIN I-COPII

V.1. TRANZI IA SPRE PARENTALITATE

V.2. ÎNDRUMAREA ŞI AUTORITATEA PARENTAL

V.3. COMUNICAREA ÎN RELA IILE P RIN I-COPII

6. Comunicarea îndeplineşte şi funcţia de dezvoltare a copiilor. Împărtăşirea semnifica iilor

V.4. IUBIREA PARENTAL