Sunteți pe pagina 1din 11

DEVIANȚA POZITIVĂ: UN MODEL DE CLASIFICARE

Druann Maria Heckert, Ithaca College

ABSTRACT

Tema devianței pozitive este analizată din perspectiva modului în care teoreticienii au conceptualizat acest tip anume de devianță. De asemenea, exemplele divergente de devianță pozitivă la care se face referire sunt analizate. În sfârșit, este dezvoltată o tipologie care se bazează pe exemplele la care s-a făcut referire anterior. Tipologia include următoarele forme de devianță pozitivă: altruism, carismă, inovație, comportament de supra-conformare și caracterisitci înnăscute. Un alt potențial tip - foști devianți - este sugerat, de asemenea.

INTRODUCERE Devianța pozitivă a fost definită în mai multe feluri în literatura de specialitate. De asemenea, exemple divergente, variind de la inteligență extremă la atleți realizați au fost înaintate ca exemple pertinente de devianță pozitivă. Cu toate că actorii și/sau acțiunile care au fost menționate în literatura de specialitate au în comun faptul că a existat o devianță într-o direcție pozitivă, diversitatea exemplelor este mare. În concluzie, un model de clasificare, formulat pe baza exemplelor de

devianță pozitivă la care s-a făcut referire în literatură, va fi prezentat. Tipurile (ideale) includ următoarele: altruism, carismă, inovație, comportament de supra-conformare

și caracterisitci înnăscute. Categoria foștilor

devianți este și ea prezentată.

DEVIANȚĂ POZITIVĂ Deși nu a utilizat acest termen anume, Sorokin (1950) până în 1950 deja recunoscuse validitatea conceptului. Convins că o „fază de declin senzorial” a început în cultura vestică, Sorokin simțea că o orinetare negativă a pătruns în aceste societăți. Această atitudine

a dominat și științele sociale. Conform lui Sorokin:

„Pentru decenii, știința socială din vest a cultivat, tot mai intens, un studiu al crimelor și criminalilor; a nebuniei și a nebunilor, a perversiunii sexuale și a perverșilor, a

În contrast, știința

socială din vest a acordat puțină atenție tipurilor pozitive de ființe umane, realizările lor pozitive, acțiunile lor eroice și relațiile lor pozitive. Criminalul a fost <<cercetat>>

incomparabil mai minuțios decât sfântul sau altruistul; idiotul a fost studiat cu mai multă atenție decât geniul; perverșii și eșecurile au fost investigați mult mai intens decât persoanele integrate sau eroii” (1950).

ipocriziei și a ipocriților

Sorokin (1950) a sugerat că o înțelegere mai minuțioasă a tipurilor pozitive era esențială, mai ales în ceea ce privește abilitatea oamenilor de a înțelege negativul. Mai multe conceptualizări ale devinaței pozitive au apărut în ultimele decenii. O idee importantă este aceea că, spre deosebire de teoretizarea academică referitoare la devianță (devianță negativă), în general, anumiți analiști (Best, Luckenbill 1982; Goode 1991; Sagarin 1985) susțin că devianța pozitivă nu există. De exemplu, într-

o

denunțare acerbă, Sagarin (1985) susținea

lângă exmeplele la care ne gândim mai des,

devianța pozitivă este un oximoron și nu ar

cum sunt criminalii. Wilkins (1965) a sugerat

trebui să ocupe un loc în studiul devianței, iar

că devianța ar putea fi examinată prin

Goode (1991) a decalarat și el, că acest concept nu e viabil. Cu toate acestea, această opinie nu este acceptată universal. În moementul de față, literatura existență despre devianța pozitivă este puțină în comparație cu literatura voluminoasă despre devianța negativă. Cu toate acestea, specialiștii în științele sociale au avansat punctul de vedere conform căruia devianța pozitivă este importantă, și mai mult decât atât, este pertinentă în studiul devianței, în general. Ben-Yehuda (1990) afirmă că, „ va deschide noi și entuziasmante ferestre teoretice și empirice pentru cercetări.” Având în vedere multitudinea și divergența definițiilor și abordărilor definiționale cu privire la conceptul de devianță, nu ar trebui

utilizarea analogiei unei continue distribuiri care a variază de la rău la bine. Comportamentele normale constituie porțiunea cea mai mare a axei; la capătul negativ se află faptele precum crimele grave și la capătul bun se află comportamentele, cum sunt cele manifestate de sfinți. De exmeplu, dacă ne referim la inteligență, majoritatea oameniilor se află pe la mijlocul axei, în timp ce există un număr mic de oameni cu un nivel de inteligență foarte scăzut (devianți negativi), dar și un număr foarte mic de genii (devianți pozitivi). Poate, unii teoreticieni (Sorokin 1950; Wilkins 1965, Winslow 1970), nu întotdeauna pentru a afirma o preferință pentru o anumită paradigmă, au oferit o perspectivă asupra

ne surprindă că a existat și o varietate de

devianței pozitive, ca fiind ceva ce încalcă

definiții/ abordări definiționale oferite devinaței pozitive. Acestea pot fi separate în

normele, în sensul în care normele sunt întrecute. Asemenea lui Wilkins (1965),

următoarele categorii: discuțiile despre devianța pozitivă care nu folosesc în mod

Winslow (1970) a mențioant că devianța poate fi construită ca un concept care este

specific această terminologie, definiții care postulează o perspectivă a încălcării normelor, definiții care utilizează o abordare a etichetării sau a reacției sociale și definiții care susțin doar o singură formă sau o formă unică de comportament. Anumiți teoreticieni ((Katz 1972; Lemert 1951; Liazos 1975; Sorakin 1950; Wilkins 1965) au recunoscut validitatea analizării formelor pozitive de comportament

relativ în funcție de normele statistice.” Atunci când devianța este conceptualizată ca aproximând o curbă normală, faptele normale se află la mijlocul acestei curbe. La un capăt extrem al acestei curbe, dincolo de limitele tolerate, se află comportamentele dezaprobate, cum sunt bolile mentale și suicidul. Devianța pozitivă se referă la devianța aprobată, dincolo de limitele tolerate, cum sunt bogăția, sănătatea,

în

contextul general al studierii devinaței. Cu

înțelepciunea, virtutea și patriotismul.

toate acestea, nu au utilizat termenul,

Pe de altă parte, cu toate că nu

devianță pozitivă. De exemplu, Wilkins (1965)

întotdeauna au afirmat adoptarea

a

scris că unele tipuri de devianță sunt

paradigmei, mai mulți teoreticieni (Freedman,

funcționale societății. Geniile, reformatorii, și liderii religioși sunt exemple de devinați, pe

Doob 1968; Hawkins, Tiedeman 1975; Norland, Hepburn, Monette 1976; Scarpitti,

McFarlane 1975; Steffensmeier, Terry 1975) au explicat devianța pozitivă dintr-un punct de vedere paradigmatic al etichetării sau a reacției sociale și în sinteză cu o abordare de Conflict non-Marxist, la fel face și Ben-Yehuda (1990). Ca un exemplu, Freedman și Doob (1968) au analizat devianța pozitivă dintr-un cadru de referință psihologic, în timp ce pentru toate intențiile și scopurile au oferit o abordare a etichetării. Din punctul lor de vedere, devianța este o carateristică efemeră care variază de la o situație la alta. Diferențele sunt importante. Multe caracteristici pot fi etichetate ca fiind deviante dacă ceilalți care sunt implicați într-o situație în care individul este prins nu împărtășesc aceeași trăsătură. Așa cum Freedman și Doob au scris:

„Gulliver a fost la fel de deviant între brobdingnagieni când era inimaginabil de mic

și slab, pe cât era în Liliput unde era fantasctic de mare și puternic. Geniul e la fel de deviant

Este poate remarcabil că termenul

copii <<excepționali>> nu se folosește doar pentru a ne referi la cei neobișnuit de inteligenți, dar și la cei retardați mintal, cei cu dizabilități fizice, cei deranjați din punct de vedere emoțional și așa mai departe” (1968).

ca idiotul

Reacția celorlalți este semnificativă deoarece anumite fapte necesită a diferență majoră de la normă pentru a fi judecate ca fiind deviante, în timp ce pentru alte fapte, chiar și o mică variație de la normă va avea ca rezultat desemnare acțiunii ca fiind deviantă. Exprimat simplu, cum au notat Steffensmeier și Terry (1975) „Devianța consistă din fenomene apreciate diferențiat.” Fenomenele dezirabile includ frumusețea semnificativă sau eroismul drept exemple de comportamente apreciate pozitiv.

Ca o abordare finală, unii teoreticieni (Ewald 1981; Buffalo, Rodgers 1971) au sugerat că devianța pozitivă se referă doar la un tip de acțiune foarte specific. Ewald a avansat ideea devianței pozitive ca fiind o conformitate excesivă atunci când a scris:

„Devianța pozitivă reprezintă situația în care relația cu normele societale nu este una de încălcare evidentă a acestora, ci mai degrabă de extindere, intensificare sau sporire a regulilor sociale. În acest caz, preocuparea zeloasă sau angajamentul exagerat față de prescripțiile normative sunt cele care îi câștigă individului sau grupului eticheta de deviant. Individul sau grupul este în esență loial standardelor normative, dar pur și simlu merge prea departe, în sensul în care rezultatele plauzibile sau actuale sunt considerate nepotrivite de cultura generală”

(1981).

Pe scurt, devianța pozitivă a fost conceptualizată preucm urmează: dintr-un punct de vedere al încălcării normelor, dintr-o perspectivă a etichetării, și din punctul de vedere al descrierii doar a unei singure forme de comportament. Un anumit nivel de integrare poate fi atins între abordarea încălcării normelor și cea reacționistă. De aceea, devianța pozitivă reprezintă un comportament pe care oamenii îl etichetează (evaluează public) într-un sens superior. Această etichetare, de obicei, va apărea deoarece comportamentul se diferențiază de ceea ce este considerat normativ în cazul respectiv.

EXEMPLE DE DEVIANȚĂ POZITIVĂ Un număr vast de comportamente și/sau acțiuni au fost avansate ca exemple de

devianță pozitivă. În mod speific, s-a făcut referință la următoarele ca fiind exemple de devianță pozitivă: Câștigătorii de premii Nobel (Szasz 1970), cei înzestrați (Huryn 1986), vedetele de cinema (Lemert, 1951), atleții vedete (Scarpitti, McFarlane 1975), fundașii profesioniști (Steffensmeier, Terry 1975), geniile (Hawkins, Tiedeman 1975), femeile excepțional de frumoase (Lemert 1951), reformatorii (Wilkins 1965), altruiștii (Sorokin 1950), câștigătorii Medaliei de Onoare de la Congres (Steffensmeier, Terry 1975), liderii religioși (Wilkins 1965), studenții de nota 10 (Hawkins, Tiedeman 1975), culturiștii și alergătorii zeloși (Ewald 1981), oamenii inovativi și creativi, cum au fost Freud sau Darwin (Scarpitti, McFarlane 1975). Aceste comportamente și/sau acțiuni sunt similare în sensul în care toate sunt exemple de devianță pozitivă. În consecință, oamenii vor eticheta (evalua public) aceste comportamente și/sau aceste persoane într-o manieră superioară. În esență, putem vorbi de o depărtare de la ceea ce se consideră a fi normativ într-o societate. Ca rezultat al faptului că aceste comportamente sunt non- normative, mai multe potențiale consecințe asigură similaritatea tipurilor divergente de devianță pozitivă. De exemplu, devinații pozitivi, datorită faptului că în esență sunt în aceeași măsură diferiți de „normal” ca devianții negativi și poate amenințători pentru ordinea socială dominantă, pot câteoadată, să fie etichetați ca devinați negativi (ex. impresioniștii francezi, Galileo, liderii care luptă pentru drepturi civile) de cei care se află în putere. De asemenea, chiar și multe tipuri de devianță pozitivă, care în mare parte sunt privite ca fiind pozitive, deseori, în mod concomitent sunt din unele puncte de vedere tratate în mod negativ. De exemplu,

indivizii neobișnuit de inteligenți sunt considerați devianți pozitivi, conform lui Scarpitti și McFarlane (1975). Cu toate acestea, deseori le sunt impuse trăsături peiorative. Acest proces este evident intuitiv copilului înzestrat care este simultan denumit înzestrat, dar în mod vătămător se presupune despre el că este „tocilar” sau inacceptabil din punct de vedere social pentru colegi. În esență, variate tipuri de devianță pozitivă au multe atribute în comun. Poate, devinații pozitivi chiar au similarități cu devinații negativi, pe care nu le împărtășesc cu non- devinații. Cu toate aceste, apara o problemă datorată diversității comportamentelor și/sau persoanelor care au fost postulate ca fiind exmeple de devinați pozitivi. În realitate, un câștigător al Medaliei de Onoare de la Congres, un carismatic, un lider religios și o câștigătoare a titlului de regină a frumuseții sunt destul de disparați. În comparație, cei cu boli mintale, criminalii, și cei cu dizabilități fizice sunt și ei diferiți. În consecință, o adâncire în ceea ce înseamnă natura devianței pozitive, o tipologie a devinaței pozitive ar ajuta în elucidarea devianței pozitive.

DEVIANȚA POZITIVĂ:

UN MODEL DE CLASIFICARE Se au în vedere următoarele tipuri de devianță pozitivă: altruismul, carisma, inovația, supra-conformarea, și caracteristicile înnăscute. Această schemă de clasificare a fost dezvoltată prin examinarea și categorizarea exemplelor date în literatura de specialitate existentă despre devianța pozitivă. Este posibil ca tipologia să nu fie exhaustivă în momentul de față; întradevăr, un alt potențial tip de deviant pozitiv, fostul

deviant, este sugerart. De asemenea, alte tipuri de devianță pozitivă ar putea fi postulate la un moement dat în viitor. Acest model este compus din tipuri ideale.

Altruismul Prima formă de devianță pozitivă postulată este altruismul.Sorokin (1950) discută specific despre altruiști în general (incluzând sfinții și vecinii buni ca exmeple), Scarpitti și McFarlane (1975) menționează eroii care se sacrifică pe sine și o variație a acelei teme anume, Steffensmeier și Terry (1975) fac referință la câștigătorii Medaliei de Onoare de la Congres. În mod interesant, cu toate că altruismul a fost în primul rând cercetat de către psihologi în era modernă, Auguste Comte (1966), a fost primul specialist în științe sociale care a folosit și a analizat ocnceptul. Altruismul implică o acțiune asumată voluntar de a ajuta o altă persoană sau alți oameni fără a aștepta vreo răsplată (Leeds 1963; Cialdini, Kerrick, Bauman 1982; Grusec 1981; Macaulay, Berkowitz 1970). Așa cum a notat Sorokin într-un mod elcovent:

„Altruismul autentic este pur și în motivațiile sale: acțiunile altruiste sunt făcute pentru a fi făcute, fără a se ține cont de plăcerile utilității” (1948).

Rosenhan (1970) a dihotomizat altruismul în altruism normal, care include fapte precum donarea sumelor mici de bani și nu necesită mult efort și altruism autonom, care se referă la persoane, cum au fost aboliționiștii care au depus un efort și s-au sacrificat la un nivel mult mai ridicat. Altruismul autonom este un exemplu mai descriptiv pentru devianța pozitivă.

Carisma Carisma este al doilea tip de devianță pozitivă. Sorokin (1950) a menționat exemplele istorice precum Gandhi și Isus, și Wilkins (1965) a vorbit despre liderii religioși în general ca fiind devianți pozitivi. Conform lui Weber (1947) revendicarea carismatică a unei autorități legitime (în contrast cu autoritatea rațional-legală sau tradițională) își are rădăcina în devotamentul adepților față de calitățile extraordinare (nu neapărat tangibile) pe care cred că liderul lor le are și autoritatea se bazează pe disponibilitatea adepților de a se supune liderului lor. Mai exact, Weber a scris:

„Termenul de carismă se va aplica unei anume calități a unei personalități individuale în virtutea căreia aceasta este separată de oamenii obișnuiți și este tratată ca și cum ar fi înzestrată cu puteri și calități supranaturale, super-umane sau cel puțin excepționale. Acestea sunt puteri care nu sunt accesibile persoanei de rând, ci sunt considerate ca având origine divină sau ca fiind exemplare și pe baza lor individul este tratat ca un lider Modul în care calitatea despre care vorbim ar fi judecată din punct de vedere etic, estetic sau din altă perspectivă este în mod natural, în totalitate indiferent pentru scopul definirii. Singurul lucru important este felul în care este văzut individul de cei care sunt supuși autorității sale carismatice, de adepții sau ucenicii lui” (1947).

Inovația Inovația este o altă formă a devianței pozitive. Ca exemple, Szasz (1970) discută despre câștigătorii de premii Nobel, Palmer (1990) analizează persoane inovative/creative cum ar fi Freud și Darwin, Wilkins (1965) îi

sugerează pe reformatori. În esență, inovația (sau invenția) a fost definită ca o combinație a elementelor culturale deja existente într-o manieră nouă, sau modificarea elementelor culturale deja existente pentru a produce unul nou (Lenski, Lenski 1982; Linton 1936; Ogburn 1964; Rogers, Shoemaker 1971). Inovațiile includ un număr vast de domenii, variind de la abstract la pragmatic, și de la artă la tehnologie. Așa cum Kallen (1964) notează, inovațiile sunt un factor fundamental al unei societăți, deoarece inovațiile pot apărea în aceste domenii cruciale ale culturii: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, apărare, prevenirea bolilor, știință, gândire, literatură și artă. Inovatorii, ca devianți pozitivi, au un impact profund asupra vieții unei culturi. Disponibilitatea societății de a accepta schimbarea, ceea ce este o condiție mai prezentă în societățile moderne, se află în concordanță cu acceptarea inovatorului.

Supra-conformarea Un al patrulea tip de devianță pozitivă este supra-conformarea. Hawkins și Tiedemen (1975) au arătat către studenții de nota 10. Ewald (1981) a analizat culturiști și alergători zeloși, și Scarpitti și McFarlane (1975) au menționat moraliștii extremi. De asemenea, Buffalo și Rodgers (1971) și Ewald (1981) au utilizat conceptul de devianță pozitivă pentru a se referi doar la comportamentul supra-conformist. Supra- conformarea este un comportament care se află la un nivel idealizat într-o cultură. Adică, așa cum a notat Gibbs:

„Evaluările colective se referă la ceea ce ar trebui să fie comportamentul într-o

societate, pe când așteptările colective denotă ceea ce comportamentul fa vi defapt” (1965).

În legătură cu structura normativă a unei societăți, există o tendință ca versiunea idealizată a normelor să fie atinsă mai puțin des decât versiunile realizate ale acelei norme (Homans 1950; Johnson 1978; White 1961). Cu alte cuvinte, normele operează în două nivele - idealul, despre care majoritatea consideră că sunt mai bune, dar puțini le ating și versiunea realistă, pe care majoritatea oamenilor o pot atinge. Deviantul negativ nu se conformează niciuneia dintre nivele; persoana „normală” operează la un nivel realist, dar nu atinge nivelul idealizat; iar deviantul pozitiv este capabil să obțină sau să se comporte la nivelul idealizat. Cohen a exprimat această idee în următoarea manieră, când a notat că doar un procentaj mic al oamenilor poate atinge ceea ce este idealizat în societate:

„Idealul este una, practica este alta. Cu alte cuvinte, persoanele pot fi socializate diferit în tradițiile ideologice din societatea lor, astfel că cele două - ideologia și atingerea ei - nu sunt pur și simplu același lucru din perspective diferite, ci sunt entități variabile în mod independent” (1966).

supra-conformist

demonstrează dorința și abilitatea de a urmări, poate chiar în stil donquijotesc dacă

este necesar, ceea ce este idealizat într-o normă anume.

Deci,

un

Caracteristici înnăscute În continuare, caracteristicile înnăscute constituie al cincilea tip de devianță pozitivă. Anumite acțiuni/ persoane, care sunt

considerate deviante pozitiv, își au măcar parțial rădăcina în caracteristici înnăscute. Exemplele la care s-a făcut referință ca fiind deviante pozitiv sunt femeile frumoase (Hawkins, Tiedeman 1975; Lemert 1951), atleții vedete (Scarpitti, Farlane 1975) și vedetele de cinema (Lemert 1951). Utilizarea terminologiei de caracteristici înnăscute nu este defapt cea mai bună alegere pentru a descrie acest tip de devianță pozitivă. Aceste trăsături (ex. frumusețea, inteligența, talentul) sunt înnăscute într-o anumită măsură, pe care încă nu o putem specifica și într-o altă măsură, care tot nu poate fi specificată sunt modificate de condițiile de mediu. De asemenea, aceste caracteristici sunt definite cultural. De exemplu, Rebelsky și Daniel (1976) menționează clar că inteligența este definită cultural și conform lui Morse, Reis, Gruzen și Wolff (1974), atractivitatea este definită cultural, având în vedere că indivizii care provin din același mediu cultural, au tendința să aibă aceeași părere atunci când evaluează ce este atractiv din punct de vedere fizic și ce nu. Astfel, caracteristicile înnăscute pot fi considerate un al cincilea tip de devianță pozitivă. Așa cum au notat Scarpitti și Farlane:

„Atributele deviante sunt deseori produsul moștenrii biologice a unei persoane, ceea ce explică situații precum frumusețea rară, inteligența extraordinară sau nanismul”

(1975).

Un alt potențial tip: fostul deviant Potențialul pentru tipuri noi de devianță pozitivă, care nu au mai fost citate în literatura de specialitate, există cu siguranță. De exemplu, fostul deviant ar putea să fie considerat deviant pozitiv. Persoana care

înainte a fost stigamtizată, etichetată într-o manieră negativă, care reușește să ajungă la un statut de persoană normativă este, în esență, un mod nou de a ne gândi la un deviant pozitiv. Conform lui Pfuhl și Henry, destigmatizarea

referă la procesele utilizate

pentru a nega sau șterge o identitate deviantă și de a o înlocui cu una care este, în esență,

non-deviantă sau normală” (1993).

se „

Subsumate ca tipuri de destigmatizare

sunt purificarea

unei persoane este înlocuit de un sine moral sau normal, conform normelor sacre sau seculare” și transcendența, prin care deviantul reușește „să afișeze un sine mai bun, nu să elimine sinele anterior”. Un exemplu de destigmatizare este fostul deținut; un exemplu de transcendență este o persoană realizată cu o dizabilitate fizică. Purificarea, în esență, implică o destigmatizare prin care persoana părăsește un rol stigmatizat. Cu toate că stigmatizarea anterioară poate să mai „păteze” individul, societatea tinde să evalueze pozitiv purificarea. Din această cauză, un fost deviant poate avea potențialul de a fi pus în legătură cu conceptul de devianță pozitivă. Mai specific, Ebaugh a definit fostul rol ca fiind:

care sinele defect al

prin

„Procesul de părăsire al unui rol care este central identității de sine a unei persoane și restabilirea unei identități într-un rol nou care ține cont de fostul rol al persoanei”

(1988).

Așa cum notează Ebaugh (1988), anumite foste roluri sunt defapt potențial

stigmatizante, deoarece nu sunt interpretate ca fiind schimbări pozitive de rol, din punct de vedere cultural (ex. fost soț, fostă călugăriță). Pe de altă parte, alte schimbări de rol sunt interpretate de societate ca fiind pozitive, în sensul în care deviantul a fost reabilitat la un statut mai pozitiv (ex. fost alcoolic, fostă prostituată, fost deținut). De asemenea, acele schimbări de rol care sunt văzute ca fiind pozitive din punct de vedere social, sunt considerate a fi mai mult în controlul indivizilor. În mod crucial, procesul entuziasmant este unul destul de dificil, mediat de mai mulți factori. Ebaugh (1988) aduce o ipoteză conform căreia părăsirea rolului este un proces pe teremen lung, care în genreral, constă din următoarele stadii: căutarea și evaluarea alternativelor la rol (inclusiv socializare anticipativă, repetiția pentru rol și schimbarea grupului de referință); puncte de cotitură și stabilirea fostului rol. Chiar dacă trecerea de la un rol deviant la unul non- deviant este evaluată și etichetată pozitiv, persoana deseori încă experimentează rămășițele stigmatizării care de obicei acompaniază rolul anterior. De aceea, părăsirea unui rol poate avea o semnificație redusă. Poate, cărarea fragilă și dificilă de la deviant la fost deviant produce evaluarea pozitivă a categoriei foștilor devianți. Una din cele mai dramatice schimbări de rol este cea a fostului deținut. Irwin și Austin au conturat dificultatea extraordinară în transformarea unui individ încarcerat într- un fost deținut care să nu recidiveze, așa cum urmează:

„În această perioadă de supraveghere, mulți deținuți eliberați au experimentat dificultăți enorme în a se ajusta lumii de afară

fără a fi arestați din nou și fără a se întoarce la închisoare. În general, majoritatea deținuților sunt arestați din nou, cel puțin odată, după ce sunt eliberați din închisoare”

(1997).

Unii din factorii cei mai critici care facilitează recidiva, sau care amenință reabilitarea, coform lui Irwin și Allen (1997) sunt următoarele: trauma de a reintra în lume după ce au fost încarcerați într-o instituție totală, dificultatea de a găsi un loc de muncă pentru fostul deținut care foarte des are un nivel de educație scăzut și nu are pregătire profesională, supravegherea intensivă și impunerea legii de către consilierii de probațiune, testările pentru droguri, programele intensive de supraveghere și monitorizarea electronică. Deși Irwin și Allen (1997) concluzionează că majoritatea indivizilor încarcerați intenționează să ducă o viață conformă cu normele din societate după eliberarea din închisoare, aceste obstacole dificile au ca rezultat faptul că majoritatea deținuților ajung dependenți, gravitând între convenționalitate și criminalitate și neglijență. Unii reușesc. Cum reușesc persoanele care au fost încarcerate să atingă statutul evaluat pozitiv, de a se întoarce la conformitate? Irwin și Allen concluzionează:

„De obicei fac asta doar prin șansa întâmplătoare de a fi găsit un loc de muncă bun și o nișă într-o lume convențională social în virtutea propriului lor efort individual, de a se îndrepta, deseori cu ajutorul familiei lor, prietenilor sau a unei organizații de asistență primară. Dar până și membrii acestui grup vor înfrunta probabil obstacole periodice în a fi acceptați complet ca cetățeni” (1997).

Shover (1983) a analizat în mod extensiv trecerea reușită, din perspectiva foștilor deținuți (în acest caz, infractori obișnuiți care au comis fapte precum furtul). Conform foștilor deținuți, două tipuri de schimbări au asistat tranziția de la statutul negativ de deținut la cel de fost deținut:

schimbări temporale și schimbări interpersonale. Schimbările temporale, poate congruente până într-un punct cu procesul de maturizare, includeau următoarele: o modificare în identitate, în confruntarea cu trecutul criminal lipsit de succes; o percepție că timpul lor nu a fost bine utilizat și că timpul nu este infinit; a scădere a scopurilor materiale tinerești și un sentiment de oboseală la gândul de a avea de-a face cu sistemul justiției, care deși nu e omnipotent, este cu siguranță puternic. De asemenea, evenimentele neașteptate pe plan interpersonal care în primul rând se referă la implicarea într-o relație semnificativă și găsirea unui loc de muncă sigur. În esență, aceștia au fost factorii identificați de un grup de foști deținuți ca cele mai pertinente în avansarea lor dincolo de statutul lor care anterior fusese negativ. Astfel, foștii deținuți depășesc stigmatizarea, pe care Goffman (1963) a considerat-o atât de critică în formarea individului. Chiar dacă fostul deviant, încă este „pătat” de statutul anterior, această categorie unică este un alt potențial tip de devianță pozitivă. Poate, și alte tipuri vor fi conturate pe viitor.

CONCLUZII O idee ar trebui menționată. Variate acțiuni și persoane probabil depășesc mai mult decât o categorie. De exemplu, Maica

Theresa a trăit o viață de altruism (nu doar s-a implicat într-un singur eveniment altrustic dramatic), dar era și supra-conformistă, deoarece a respectat normele idealizate ale adepților religioși, nu doar normele de comportament. De asemeneam Martin Luther King a fost în primul rând un lider carismatic, era inovativ prin faptul că a reușit să combine elementele culturale într-un mod nou, prin adăugarea tehnicilor de nesupunere civilă nonviolentă la mișcarea drepturilor civile. În același timp, cu abilitățile lui oratorice extraordinare, intră și în categoria celor cu abilități înnăscute. În concluzie, multe fapte și/sau persoane pot fi explicate prin mai mult decât un tip. Cu toate acestea, tipologia prezentată pare cel mai bun mod de a începe categorizarea devianței pozitive, având în vedere că, așa cum am mai menționat, fiecare poate fi considerat un tip ideal. Sperăm că această tipologie va ajuta în clarificarea conceptului de devianță pozitivă și va facilita apariția altor întrebări și altor probleme, mai ales acele probleme care au fost sugerate în legătură cu devianța (devianța negativă). De exemplu, mai mulți teoreticieni contrasteză formele majore de devianță, cu cele minore.Curra (1994) și Raybeck (1991) diferențiază între devianță ușoară, sau comportamente unice care nu sunt consecvente cu normele sociale, dar nu reprezintă o amenințare pentru sistemul social și devianța puternică, sau forme de comportament mai serioase și amenințătoare. Într-un mod similat, Thio (1988) contrastează între devianță cu consens ridicat și devianță cu consens scăzut, care depind de gravitatea faptei și nivelul de consens al societății în legătură cu felul în care percep fapta. Dacă facem referire la exemplele de devianță pozitivă care au fost

aduse în literatura de specialitate, majoritatea sunt probabil devianță ușoară, în sensul în care faptele, în general, nu dăunează altora și nu produc o reacție gravă. De exemplu, altruiștii și studenții de nota 10 nu le fac rău altora. În unele cazuri paradigmele stabilite predominant în ordinea socială pot fi provocate de asemenea exemple de devianți pozitivi, cum sunt inovatorii în orice teritoriu

al ordinii sociale, de la știință la artă la politică

la religie, sau de reformatori. Acest fenomen s-ar putea să explice de ce anumiți devianți pozitivi nu sunt, în genral, acceptați cu ușurință în propriul lor timp și spațiu. Devianța este relativă; mulți devianți pozitivi experimentează acestă relativitate, în sensul că reacția inițială la acțiunile lor este negativă. În acest sens, aceste tipuri de devianță pozitivă pot, cel puțin potențial, să fie considerateputernic deviante, în sensul în care reprezintă o provocare pentru ordinea socială.

O altă problemă interesantă este următoarea și se leagă de relativitatea devianței. Este mai probabil ca anumite fapte și/sau persoane (sau categorii de devinață pozitivă) să fie etichetate pozitiv, etichetate negativ sau etichetate neutru, la început? Poate, pentru că inovația poate fi mai amenințătoare psihologic pentru o cultură, inovația este mai des etichetată ca fiind negativă la început. Pe de altă parte, altruismul, pentru că implică sacrificiu de sine, și de obicei nu are potențial de a fi amenințător pentru societate, este mai des evaluat pozitiv la început. De asemenea, atractivitatea fizică luată ca o caracteristică înnăscută, pare, de obicei, să aibă ca rezultat

o etichetare pozitivă și un tratament negativ minimal. Conform lui Dion, Berscheid și Walster (1972) „ceea ce este frumos, este

bun” având în vedere să persoanele atractive par să primească tratament avantajos peste tot, în multe domenii din viața lor. În continuare, noțiunea de stigmat, conturată de Goffman (1963), a fost centrală examinării devianței. Ambivalența față de devianța pozitivă ridică posibilitatea ca stigmatul să fie aplicabil și în acest caz. Motivul central este că devianții pozitivi sunt și diferiți. De exemplu, așa cum s-a sugerat anterior, toată construcția socială a „tocilarului” cu stereotipurile în cauză, ar sugera că studenții de nota 10 și/sau înzestrați nu sunt primiți în totalitate pozitiv. Sabia are două tăișuri în sensul în care chiar dacă există tratament pozitiv, stigamtizarea este și ea profundă și poate avea un impact negativ asupra indivizilor astfel categorizați. Construcția ridicolă, sau nu tocmai umană a tocilarului este poate asemănătoare cu cea a nebunului satului sau de a deviantului de la in-group, așa cum sunt aceștia prezentați de Goffman (1963), o „mascotă” nu total respinsă, parțial admirată pentru perspicacitatea academică, dar nu total acceptată. Devianții pozitivi sunt diferiți, datorită diferențelor, posibilitatea stigmatizării este mare. Un alt mod util de a ne gândi la devianță, care de asemenea, ar putea fi pertinent cu privire la devianța pozitivă, este modul în care devianța este funcțională societății. Cohen (1966) a susținut că devianța poate contribui la societate în următoarea manieră: prin opunerea sa față de birocrație și prin faptul că se ocupă de anomalii, servind drept supapă de siguranță, clarificând regulile, unind un grup în opoziție cu deviantul, unind un grup pentru susținerea unui deviant, accentuând conformarea și reprezentând un indicator de avertizare

pentru societate. În aceeași linie de idei, poate că devianța pozitivă asigură unele dintre aceleași oportunități spre beneficiul ordinii sociale. De exemplu, reformatorii în mod clar asigură un indicator de avertizare pentru societate, arătând că ordinea socială are nevoie urgentă de schimbare. Ca un alt exemplu, devianții pozitivi accentuează conformarea. Așa cum Cohen (1966) decrie „Fapta bună, așa cum a notat Sheakespeare, srtălucește cel mai tare într-o lume rea.” Astfel, așa cum devianții (devianții negativi) sunt un punct de referință pentru contrastul dintre rău și bine, așa pot devianții pozitivi, variind de la studenți de nota 10 la altruiști să servească drept ghid pentru potențialul uman. Deci, devianța pozitivă, ca și devianța contribuie la ordinea socială a societății. Conceptul de devianță pozitivă trebuie extins mai mult. Totuși, se pare că ideile critice legate de devianță pot fi aplicate și devianței pozitive. Mai mult decât atât, această tipologie postulează că există mai mult decât un tip de devianță pozitivă. Fiecare tip trebuie examinat mai minuțios - în cadrul și în parametrii devianței pozitive și teoriei devianței - ca o entitate unică și importantă.