DEVIANȚA POZITIVĂ: UN MODEL DE CLASIFICARE

Druann Maria Heckert, Ithaca College

ABSTRACT

Tema devianței pozitive este analizată din perspectiva modului în care teoreticienii au
conceptualizat acest tip anume de devianță. De asemenea, exemplele divergente de devianță
pozitivă la care se face referire sunt analizate. În sfârșit, este dezvoltată o tipologie care se bazează
pe exemplele la care s-a făcut referire anterior. Tipologia include următoarele forme de devianță
pozitivă: altruism, carismă, inovație, comportament de supra-conformare și caracterisitci înnăscute.
Un alt potențial tip - foști devianți - este sugerat, de asemenea.

INTRODUCERE
Devianța pozitivă a fost definită în mai
multe feluri în literatura de specialitate. De
asemenea, exemple divergente, variind de la
inteligență extremă la atleți realizați au fost
înaintate ca exemple pertinente de devianță
pozitivă. Cu toate că actorii și/sau acțiunile
care au fost menționate în literatura de
specialitate au în comun faptul că a existat o
devianță într-o direcție pozitivă, diversitatea
exemplelor este mare. În concluzie, un model
de clasificare, formulat pe baza exemplelor de
devianță pozitivă la care s-a făcut referire în
literatură, va fi prezentat. Tipurile (ideale)
includ următoarele: altruism, carismă,
inovație, comportament de supra-conformare
și caracterisitci înnăscute. Categoria foștilor
devianți este și ea prezentată.
DEVIANȚĂ POZITIVĂ
Deși nu a utilizat acest termen anume,
Sorokin (1950) până în 1950 deja recunoscuse
validitatea conceptului. Convins că o „fază de
declin senzorial” a început în cultura vestică,
Sorokin simțea că o orinetare negativă a
pătruns în aceste societăți. Această atitudine
a dominat și științele sociale. Conform lui
Sorokin:
„Pentru decenii, știința socială din vest
a cultivat, tot mai intens, un studiu al crimelor
și criminalilor; a nebuniei și a nebunilor, a
perversiunii sexuale și a perverșilor, a
ipocriziei și a ipocriților... În contrast, știința
socială din vest a acordat puțină atenție
tipurilor pozitive de ființe umane, realizările
lor pozitive, acțiunile lor eroice și relațiile lor
pozitive. Criminalul a fost <<cercetat>>
incomparabil mai minuțios decât sfântul sau
altruistul; idiotul a fost studiat cu mai multă
atenție decât geniul; perverșii și eșecurile au
fost investigați mult mai intens decât
persoanele integrate sau eroii” (1950).
Sorokin (1950) a sugerat că o
înțelegere mai minuțioasă a tipurilor pozitive
era esențială, mai ales în ceea ce privește
abilitatea oamenilor de a înțelege negativul.
Mai multe conceptualizări ale
devinaței pozitive au apărut în ultimele
decenii. O idee importantă este aceea că, spre
deosebire de teoretizarea academică
referitoare la devianță (devianță negativă), în
general, anumiți analiști (Best, Luckenbill
1982; Goode 1991; Sagarin 1985) susțin că
devianța pozitivă nu există. De exemplu, într-

1
o denunțare acerbă, Sagarin (1985) susținea
că devianța pozitivă este un oximoron și nu ar
trebui să ocupe un loc în studiul devianței, iar
Goode (1991) a decalarat și el, că acest
concept nu e viabil. Cu toate acestea, această
opinie nu este acceptată universal.
În moementul de față, literatura
existență despre devianța pozitivă este puțină
în comparație cu literatura voluminoasă
despre devianța negativă. Cu toate acestea,
specialiștii în științele sociale au avansat
punctul de vedere conform căruia devianța
pozitivă este importantă, și mai mult decât
atât, este pertinentă în studiul devianței, în
general. Ben-Yehuda (1990) afirmă că, „...va
deschide noi și entuziasmante ferestre
teoretice și empirice pentru cercetări.” Având
în vedere multitudinea și divergența
definițiilor și abordărilor definiționale cu
privire la conceptul de devianță, nu ar trebui
să ne surprindă că a existat și o varietate de
definiții/ abordări definiționale oferite
devinaței pozitive. Acestea pot fi separate în
următoarele categorii: discuțiile despre
devianța pozitivă care nu folosesc în mod
specific această terminologie, definiții care
postulează o perspectivă a încălcării
normelor, definiții care utilizează o abordare a
etichetării sau a reacției sociale și definiții
care susțin doar o singură formă sau o formă
unică de comportament.
Anumiți teoreticieni ((Katz 1972;
Lemert 1951; Liazos 1975; Sorakin 1950;
Wilkins 1965) au recunoscut validitatea
analizării formelor pozitive de comportament
în contextul general al studierii devinaței. Cu
toate acestea, nu au utilizat termenul,
devianță pozitivă. De exemplu, Wilkins (1965)
a scris că unele tipuri de devianță sunt
funcționale societății. Geniile, reformatorii, și
liderii religioși sunt exemple de devinați, pe
lângă exmeplele la care ne gândim mai des,
cum sunt criminalii. Wilkins (1965) a sugerat
că devianța ar putea fi examinată prin
utilizarea analogiei unei continue distribuiri
care a variază de la rău la bine.
Comportamentele normale constituie
porțiunea cea mai mare a axei; la capătul
negativ se află faptele precum crimele grave
și la capătul bun se află comportamentele,
cum sunt cele manifestate de sfinți. De
exmeplu, dacă ne referim la inteligență,
majoritatea oameniilor se află pe la mijlocul
axei, în timp ce există un număr mic de
oameni cu un nivel de inteligență foarte
scăzut (devianți negativi), dar și un număr
foarte mic de genii (devianți pozitivi).
Poate, unii teoreticieni (Sorokin 1950;
Wilkins 1965, Winslow 1970), nu întotdeauna
pentru a afirma o preferință pentru o anumită
paradigmă, au oferit o perspectivă asupra
devianței pozitive, ca fiind ceva ce încalcă
normele, în sensul în care normele sunt
întrecute. Asemenea lui Wilkins (1965),
Winslow (1970) a mențioant că devianța
poate fi construită ca un concept care este
„relativ în funcție de normele statistice.”
Atunci când devianța este conceptualizată ca
aproximând o curbă normală, faptele normale
se află la mijlocul acestei curbe. La un capăt
extrem al acestei curbe, dincolo de limitele
tolerate, se află comportamentele
dezaprobate, cum sunt bolile mentale și
suicidul. Devianța pozitivă se referă la
devianța aprobată, dincolo de limitele
tolerate, cum sunt bogăția, sănătatea,
înțelepciunea, virtutea și patriotismul.
Pe de altă parte, cu toate că nu
întotdeauna au afirmat adoptarea
paradigmei, mai mulți teoreticieni (Freedman,
Doob 1968; Hawkins, Tiedeman 1975;
Norland, Hepburn, Monette 1976; Scarpitti,
2
McFarlane 1975; Steffensmeier, Terry 1975)
au explicat devianța pozitivă dintr-un punct
de vedere paradigmatic al etichetării sau a
reacției sociale și în sinteză cu o abordare de
Conflict non-Marxist, la fel face și Ben-Yehuda
(1990). Ca un exemplu, Freedman și Doob
(1968) au analizat devianța pozitivă dintr-un
cadru de referință psihologic, în timp ce
pentru toate intențiile și scopurile au oferit o
abordare a etichetării. Din punctul lor de
vedere, devianța este o carateristică efemeră
care variază de la o situație la alta. Diferențele
sunt importante. Multe caracteristici pot fi
etichetate ca fiind deviante dacă ceilalți care
sunt implicați într-o situație în care individul
este prins nu împărtășesc aceeași trăsătură.
Așa cum Freedman și Doob au scris:
„Gulliver a fost la fel de deviant între
brobdingnagieni când era inimaginabil de mic
și slab, pe cât era în Liliput unde era fantasctic
de mare și puternic. Geniul e la fel de deviant
ca idiotul... Este poate remarcabil că termenul
copii <<excepționali>> nu se folosește doar
pentru a ne referi la cei neobișnuit de
inteligenți, dar și la cei retardați mintal, cei cu
dizabilități fizice, cei deranjați din punct de
vedere emoțional și așa mai departe” (1968).
Reacția celorlalți este semnificativă
deoarece anumite fapte necesită a diferență
majoră de la normă pentru a fi judecate ca
fiind deviante, în timp ce pentru alte fapte,
chiar și o mică variație de la normă va avea ca
rezultat desemnare acțiunii ca fiind deviantă.
Exprimat simplu, cum au notat Steffensmeier
și Terry (1975) „Devianța consistă din
fenomene apreciate diferențiat.” Fenomenele
dezirabile includ frumusețea semnificativă sau
eroismul drept exemple de comportamente
apreciate pozitiv.
Ca o abordare finală, unii teoreticieni
(Ewald 1981; Buffalo, Rodgers 1971) au
sugerat că devianța pozitivă se referă doar la
un tip de acțiune foarte specific. Ewald a
avansat ideea devianței pozitive ca fiind o
conformitate excesivă atunci când a scris:
„Devianța pozitivă reprezintă situația
în care relația cu normele societale nu este
una de încălcare evidentă a acestora, ci mai
degrabă de extindere, intensificare sau sporire
a regulilor sociale. În acest caz, preocuparea
zeloasă sau angajamentul exagerat față de
prescripțiile normative sunt cele care îi câștigă
individului sau grupului eticheta de deviant.
Individul sau grupul este în esență loial
standardelor normative, dar pur și simlu
merge prea departe, în sensul în care
rezultatele plauzibile sau actuale sunt
considerate nepotrivite de cultura generală”
(1981).
Pe scurt, devianța pozitivă a fost
conceptualizată preucm urmează: dintr-un
punct de vedere al încălcării normelor, dintr-o
perspectivă a etichetării, și din punctul de
vedere al descrierii doar a unei singure forme
de comportament. Un anumit nivel de
integrare poate fi atins între abordarea
încălcării normelor și cea reacționistă. De
aceea, devianța pozitivă reprezintă un
comportament pe care oamenii îl etichetează
(evaluează public) într-un sens superior.
Această etichetare, de obicei, va apărea
deoarece comportamentul se diferențiază de
ceea ce este considerat normativ în cazul
respectiv.
EXEMPLE DE DEVIANȚĂ POZITIVĂ
Un număr vast de comportamente
și/sau acțiuni au fost avansate ca exemple de
3
devianță pozitivă. În mod speific, s-a făcut
referință la următoarele ca fiind exemple de
devianță pozitivă: Câștigătorii de premii Nobel
(Szasz 1970), cei înzestrați (Huryn 1986),
vedetele de cinema (Lemert, 1951), atleții
vedete (Scarpitti, McFarlane 1975), fundașii
profesioniști (Steffensmeier, Terry 1975),
geniile (Hawkins, Tiedeman 1975), femeile
excepțional de frumoase (Lemert 1951),
reformatorii (Wilkins 1965), altruiștii (Sorokin
1950), câștigătorii Medaliei de Onoare de la
Congres (Steffensmeier, Terry 1975), liderii
religioși (Wilkins 1965), studenții de nota 10
(Hawkins, Tiedeman 1975), culturiștii și
alergătorii zeloși (Ewald 1981), oamenii
inovativi și creativi, cum au fost Freud sau
Darwin (Scarpitti, McFarlane 1975).
Aceste comportamente și/sau acțiuni
sunt similare în sensul în care toate sunt
exemple de devianță pozitivă. În consecință,
oamenii vor eticheta (evalua public) aceste
comportamente și/sau aceste persoane într-o
manieră superioară. În esență, putem vorbi
de o depărtare de la ceea ce se consideră a fi
normativ într-o societate. Ca rezultat al
faptului că aceste comportamente sunt non-
normative, mai multe potențiale consecințe
asigură similaritatea tipurilor divergente de
devianță pozitivă. De exemplu, devinații
pozitivi, datorită faptului că în esență sunt în
aceeași măsură diferiți de „normal” ca
devianții negativi și poate amenințători
pentru ordinea socială dominantă, pot
câteoadată, să fie etichetați ca devinați
negativi (ex. impresioniștii francezi, Galileo,
liderii care luptă pentru drepturi civile) de cei
care se află în putere. De asemenea, chiar și
multe tipuri de devianță pozitivă, care în mare
parte sunt privite ca fiind pozitive, deseori, în
mod concomitent sunt din unele puncte de
vedere tratate în mod negativ. De exemplu,
indivizii neobișnuit de inteligenți sunt
considerați devianți pozitivi, conform lui
Scarpitti și McFarlane (1975). Cu toate
acestea, deseori le sunt impuse trăsături
peiorative. Acest proces este evident intuitiv
copilului înzestrat care este simultan denumit
înzestrat, dar în mod vătămător se presupune
despre el că este „tocilar” sau inacceptabil din
punct de vedere social pentru colegi. În
esență, variate tipuri de devianță pozitivă au
multe atribute în comun. Poate, devinații
pozitivi chiar au similarități cu devinații
negativi, pe care nu le împărtășesc cu non-
devinații.
Cu toate aceste, apara o problemă
datorată diversității comportamentelor și/sau
persoanelor care au fost postulate ca fiind
exmeple de devinați pozitivi. În realitate, un
câștigător al Medaliei de Onoare de la
Congres, un carismatic, un lider religios și o
câștigătoare a titlului de regină a frumuseții
sunt destul de disparați. În comparație, cei cu
boli mintale, criminalii, și cei cu dizabilități
fizice sunt și ei diferiți. În consecință, o
adâncire în ceea ce înseamnă natura
devianței pozitive, o tipologie a devinaței
pozitive ar ajuta în elucidarea devianței
pozitive.
DEVIANȚA POZITIVĂ:
UN MODEL DE CLASIFICARE
Se au în vedere următoarele tipuri de
devianță pozitivă: altruismul, carisma,
inovația, supra-conformarea, și caracteristicile
înnăscute. Această schemă de clasificare a
fost dezvoltată prin examinarea și
categorizarea exemplelor date în literatura de
specialitate existentă despre devianța
pozitivă. Este posibil ca tipologia să nu fie
exhaustivă în momentul de față; întradevăr,
un alt potențial tip de deviant pozitiv, fostul
4
deviant, este sugerart. De asemenea, alte
tipuri de devianță pozitivă ar putea fi
postulate la un moement dat în viitor. Acest
model este compus din tipuri ideale.
Altruismul
Prima formă de devianță pozitivă
postulată este altruismul.Sorokin (1950)
discută specific despre altruiști în general
(incluzând sfinții și vecinii buni ca exmeple),
Scarpitti și McFarlane (1975) menționează
eroii care se sacrifică pe sine și o variație a
acelei teme anume, Steffensmeier și Terry
(1975) fac referință la câștigătorii Medaliei de
Onoare de la Congres. În mod interesant, cu
toate că altruismul a fost în primul rând
cercetat de către psihologi în era modernă,
Auguste Comte (1966), a fost primul specialist
în științe sociale care a folosit și a analizat
ocnceptul. Altruismul implică o acțiune
asumată voluntar de a ajuta o altă persoană
sau alți oameni fără a aștepta vreo răsplată
(Leeds 1963; Cialdini, Kerrick, Bauman 1982;
Grusec 1981; Macaulay, Berkowitz 1970). Așa
cum a notat Sorokin într-un mod elcovent:
„Altruismul autentic este pur și în
motivațiile sale: acțiunile altruiste sunt făcute
pentru a fi făcute, fără a se ține cont de
plăcerile utilității” (1948).
Rosenhan (1970) a dihotomizat
altruismul în altruism normal, care include
fapte precum donarea sumelor mici de bani și
nu necesită mult efort și altruism autonom,
care se referă la persoane, cum au fost
aboliționiștii care au depus un efort și s-au
sacrificat la un nivel mult mai ridicat.
Altruismul autonom este un exemplu mai
descriptiv pentru devianța pozitivă.
Carisma
Carisma este al doilea tip de devianță
pozitivă. Sorokin (1950) a menționat
exemplele istorice precum Gandhi și Isus, și
Wilkins (1965) a vorbit despre liderii religioși
în general ca fiind devianți pozitivi. Conform
lui Weber (1947) revendicarea carismatică a
unei autorități legitime (în contrast cu
autoritatea rațional-legală sau tradițională) își
are rădăcina în devotamentul adepților față
de calitățile extraordinare (nu neapărat
tangibile) pe care cred că liderul lor le are și
autoritatea se bazează pe disponibilitatea
adepților de a se supune liderului lor. Mai
exact, Weber a scris:
„Termenul de carismă se va aplica unei
anume calități a unei personalități individuale
în virtutea căreia aceasta este separată de
oamenii obișnuiți și este tratată ca și cum ar fi
înzestrată cu puteri și calități supranaturale,
super-umane sau cel puțin excepționale.
Acestea sunt puteri care nu sunt accesibile
persoanei de rând, ci sunt considerate ca
având origine divină sau ca fiind exemplare și
pe baza lor individul este tratat ca un lider...
Modul în care calitatea despre care vorbim ar
fi judecată din punct de vedere etic, estetic
sau din altă perspectivă este în mod natural,
în totalitate indiferent pentru scopul definirii.
Singurul lucru important este felul în care este
văzut individul de cei care sunt supuși
autorității sale carismatice, de adepții sau
ucenicii lui” (1947).
Inovația
Inovația este o altă formă a devianței
pozitive. Ca exemple, Szasz (1970) discută
despre câștigătorii de premii Nobel, Palmer
(1990) analizează persoane inovative/creative
cum ar fi Freud și Darwin, Wilkins (1965) îi
5
sugerează pe reformatori. În esență, inovația
(sau invenția) a fost definită ca o combinație a
elementelor culturale deja existente într-o
manieră nouă, sau modificarea elementelor
culturale deja existente pentru a produce
unul nou (Lenski, Lenski 1982; Linton 1936;
Ogburn 1964; Rogers, Shoemaker 1971).
Inovațiile includ un număr vast de domenii,
variind de la abstract la pragmatic, și de la
artă la tehnologie. Așa cum Kallen (1964)
notează, inovațiile sunt un factor
fundamental al unei societăți, deoarece
inovațiile pot apărea în aceste domenii
cruciale ale culturii: hrană, îmbrăcăminte,
adăpost, apărare, prevenirea bolilor, știință,
gândire, literatură și artă. Inovatorii, ca
devianți pozitivi, au un impact profund asupra
vieții unei culturi. Disponibilitatea societății
de a accepta schimbarea, ceea ce este o
condiție mai prezentă în societățile moderne,
se află în concordanță cu acceptarea
inovatorului.
Supra-conformarea
Un al patrulea tip de devianță pozitivă
este supra-conformarea. Hawkins și
Tiedemen (1975) au arătat către studenții de
nota 10. Ewald (1981) a analizat culturiști și
alergători zeloși, și Scarpitti și McFarlane
(1975) au menționat moraliștii extremi. De
asemenea, Buffalo și Rodgers (1971) și Ewald
(1981) au utilizat conceptul de devianță
pozitivă pentru a se referi doar la
comportamentul supra-conformist. Supra-
conformarea este un comportament care se
află la un nivel idealizat într-o cultură. Adică,
așa cum a notat Gibbs:
„Evaluările colective se referă la ceea
ce ar trebui să fie comportamentul într-o
societate, pe când așteptările colective denotă
ceea ce comportamentul fa vi defapt” (1965).
În legătură cu structura normativă a
unei societăți, există o tendință ca versiunea
idealizată a normelor să fie atinsă mai puțin
des decât versiunile realizate ale acelei norme
(Homans 1950; Johnson 1978; White 1961).
Cu alte cuvinte, normele operează în două
nivele - idealul, despre care majoritatea
consideră că sunt mai bune, dar puțini le ating
și versiunea realistă, pe care majoritatea
oamenilor o pot atinge. Deviantul negativ nu
se conformează niciuneia dintre nivele;
persoana „normală” operează la un nivel
realist, dar nu atinge nivelul idealizat; iar
deviantul pozitiv este capabil să obțină sau să
se comporte la nivelul idealizat. Cohen a
exprimat această idee în următoarea manieră,
când a notat că doar un procentaj mic al
oamenilor poate atinge ceea ce este idealizat
în societate:
„Idealul este una, practica este alta.
Cu alte cuvinte, persoanele pot fi socializate
diferit în tradițiile ideologice din societatea
lor, astfel că cele două - ideologia și atingerea
ei - nu sunt pur și simplu același lucru din
perspective diferite, ci sunt entități variabile în
mod independent” (1966).
Deci, un supra-conformist
demonstrează dorința și abilitatea de a
urmări, poate chiar în stil donquijotesc dacă
este necesar, ceea ce este idealizat într-o
normă anume.
Caracteristici înnăscute
În continuare, caracteristicile
înnăscute constituie al cincilea tip de devianță
pozitivă. Anumite acțiuni/ persoane, care sunt
6
considerate deviante pozitiv, își au măcar
parțial rădăcina în caracteristici înnăscute.
Exemplele la care s-a făcut referință ca fiind
deviante pozitiv sunt femeile frumoase
(Hawkins, Tiedeman 1975; Lemert 1951),
atleții vedete (Scarpitti, Farlane 1975) și
vedetele de cinema (Lemert 1951). Utilizarea
terminologiei de caracteristici înnăscute nu
este defapt cea mai bună alegere pentru a
descrie acest tip de devianță pozitivă. Aceste
trăsături (ex. frumusețea, inteligența,
talentul) sunt înnăscute într-o anumită
măsură, pe care încă nu o putem specifica și
într-o altă măsură, care tot nu poate fi
specificată sunt modificate de condițiile de
mediu. De asemenea, aceste caracteristici
sunt definite cultural. De exemplu, Rebelsky și
Daniel (1976) menționează clar că inteligența
este definită cultural și conform lui Morse,
Reis, Gruzen și Wolff (1974), atractivitatea
este definită cultural, având în vedere că
indivizii care provin din același mediu cultural,
au tendința să aibă aceeași părere atunci când
evaluează ce este atractiv din punct de vedere
fizic și ce nu. Astfel, caracteristicile înnăscute
pot fi considerate un al cincilea tip de
devianță pozitivă. Așa cum au notat Scarpitti
și Farlane:
„Atributele deviante sunt deseori
produsul moștenrii biologice a unei persoane,
ceea ce explică situații precum frumusețea
rară, inteligența extraordinară sau nanismul”
(1975).
Un alt potențial tip: fostul deviant
Potențialul pentru tipuri noi de
devianță pozitivă, care nu au mai fost citate în
literatura de specialitate, există cu siguranță.
De exemplu, fostul deviant ar putea să fie
considerat deviant pozitiv. Persoana care
înainte a fost stigamtizată, etichetată într-o
manieră negativă, care reușește să ajungă la
un statut de persoană normativă este, în
esență, un mod nou de a ne gândi la un
deviant pozitiv. Conform lui Pfuhl și Henry,
destigmatizarea
„...se referă la procesele utilizate
pentru a nega sau șterge o identitate deviantă
și de a o înlocui cu una care este, în esență,
non-deviantă sau normală” (1993).
Subsumate ca tipuri de destigmatizare
sunt purificarea „...prin care sinele defect al
unei persoane este înlocuit de un sine moral
sau normal, conform normelor sacre sau
seculare” și transcendența, prin care
deviantul reușește „să afișeze un sine mai
bun, nu să elimine sinele anterior”. Un
exemplu de destigmatizare este fostul
deținut; un exemplu de transcendență este o
persoană realizată cu o dizabilitate fizică.
Purificarea, în esență, implică o
destigmatizare prin care persoana părăsește
un rol stigmatizat. Cu toate că stigmatizarea
anterioară poate să mai „păteze” individul,
societatea tinde să evalueze pozitiv
purificarea. Din această cauză, un fost deviant
poate avea potențialul de a fi pus în legătură
cu conceptul de devianță pozitivă.
Mai specific, Ebaugh a definit fostul rol
ca fiind:
„Procesul de părăsire al unui rol care
este central identității de sine a unei persoane
și restabilirea unei identități într-un rol nou
care ține cont de fostul rol al persoanei”
(1988).
Așa cum notează Ebaugh (1988),
anumite foste roluri sunt defapt potențial
7
stigmatizante, deoarece nu sunt interpretate
ca fiind schimbări pozitive de rol, din punct de
vedere cultural (ex. fost soț, fostă călugăriță).
Pe de altă parte, alte schimbări de rol sunt
interpretate de societate ca fiind pozitive, în
sensul în care deviantul a fost reabilitat la un
statut mai pozitiv (ex. fost alcoolic, fostă
prostituată, fost deținut). De asemenea, acele
schimbări de rol care sunt văzute ca fiind
pozitive din punct de vedere social, sunt
considerate a fi mai mult în controlul
indivizilor.
În mod crucial, procesul entuziasmant
este unul destul de dificil, mediat de mai mulți
factori. Ebaugh (1988) aduce o ipoteză
conform căreia părăsirea rolului este un
proces pe teremen lung, care în genreral,
constă din următoarele stadii: căutarea și
evaluarea alternativelor la rol (inclusiv
socializare anticipativă, repetiția pentru rol și
schimbarea grupului de referință); puncte de
cotitură și stabilirea fostului rol. Chiar dacă
trecerea de la un rol deviant la unul non-
deviant este evaluată și etichetată pozitiv,
persoana deseori încă experimentează
rămășițele stigmatizării care de obicei
acompaniază rolul anterior. De aceea,
părăsirea unui rol poate avea o semnificație
redusă. Poate, cărarea fragilă și dificilă de la
deviant la fost deviant produce evaluarea
pozitivă a categoriei foștilor devianți.
Una din cele mai dramatice schimbări
de rol este cea a fostului deținut. Irwin și
Austin au conturat dificultatea extraordinară
în transformarea unui individ încarcerat într-
un fost deținut care să nu recidiveze, așa cum
urmează:
„În această perioadă de supraveghere,
mulți deținuți eliberați au experimentat
dificultăți enorme în a se ajusta lumii de afară
fără a fi arestați din nou și fără a se întoarce
la închisoare. În general, majoritatea
deținuților sunt arestați din nou, cel puțin
odată, după ce sunt eliberați din închisoare”
(1997).
Unii din factorii cei mai critici care
facilitează recidiva, sau care amenință
reabilitarea, coform lui Irwin și Allen (1997)
sunt următoarele: trauma de a reintra în lume
după ce au fost încarcerați într-o instituție
totală, dificultatea de a găsi un loc de muncă
pentru fostul deținut care foarte des are un
nivel de educație scăzut și nu are pregătire
profesională, supravegherea intensivă și
impunerea legii de către consilierii de
probațiune, testările pentru droguri,
programele intensive de supraveghere și
monitorizarea electronică. Deși Irwin și Allen
(1997) concluzionează că majoritatea
indivizilor încarcerați intenționează să ducă o
viață conformă cu normele din societate după
eliberarea din închisoare, aceste obstacole
dificile au ca rezultat faptul că majoritatea
deținuților ajung dependenți, gravitând între
convenționalitate și criminalitate și neglijență.
Unii reușesc.
Cum reușesc persoanele care au fost
încarcerate să atingă statutul evaluat pozitiv,
de a se întoarce la conformitate? Irwin și
Allen concluzionează:
„De obicei fac asta doar prin șansa
întâmplătoare de a fi găsit un loc de muncă
bun și o nișă într-o lume convențională social
în virtutea propriului lor efort individual, de a
se îndrepta, deseori cu ajutorul familiei lor,
prietenilor sau a unei organizații de asistență
primară. Dar până și membrii acestui grup vor
înfrunta probabil obstacole periodice în a fi
acceptați complet ca cetățeni” (1997).
8

Shover (1983) a analizat în mod
extensiv trecerea reușită, din perspectiva
foștilor deținuți (în acest caz, infractori
obișnuiți care au comis fapte precum furtul).
Conform foștilor deținuți, două tipuri de
schimbări au asistat tranziția de la statutul
negativ de deținut la cel de fost deținut:
schimbări temporale și schimbări
interpersonale. Schimbările temporale, poate
congruente până într-un punct cu procesul de
maturizare, includeau următoarele: o
modificare în identitate, în confruntarea cu
trecutul criminal lipsit de succes; o percepție
că timpul lor nu a fost bine utilizat și că timpul
nu este infinit; a scădere a scopurilor
materiale tinerești și un sentiment de
oboseală la gândul de a avea de-a face cu
sistemul justiției, care deși nu e omnipotent,
este cu siguranță puternic. De asemenea,
evenimentele neașteptate pe plan
interpersonal care în primul rând se referă la
implicarea într-o relație semnificativă și
găsirea unui loc de muncă sigur. În esență,
aceștia au fost factorii identificați de un grup
de foști deținuți ca cele mai pertinente în
avansarea lor dincolo de statutul lor care
anterior fusese negativ.
Astfel, foștii deținuți depășesc
stigmatizarea, pe care Goffman (1963) a
considerat-o atât de critică în formarea
individului. Chiar dacă fostul deviant, încă
este „pătat” de statutul anterior, această
categorie unică este un alt potențial tip de
devianță pozitivă. Poate, și alte tipuri vor fi
conturate pe viitor.
CONCLUZII
O idee ar trebui menționată. Variate
acțiuni și persoane probabil depășesc mai
mult decât o categorie. De exemplu, Maica
Theresa a trăit o viață de altruism (nu doar s-a
implicat într-un singur eveniment altrustic
dramatic), dar era și supra-conformistă,
deoarece a respectat normele idealizate ale
adepților religioși, nu doar normele de
comportament. De asemeneam Martin Luther
King a fost în primul rând un lider carismatic,
era inovativ prin faptul că a reușit să combine
elementele culturale într-un mod nou, prin
adăugarea tehnicilor de nesupunere civilă
nonviolentă la mișcarea drepturilor civile. În
același timp, cu abilitățile lui oratorice
extraordinare, intră și în categoria celor cu
abilități înnăscute. În concluzie, multe fapte
și/sau persoane pot fi explicate prin mai mult
decât un tip. Cu toate acestea, tipologia
prezentată pare cel mai bun mod de a începe
categorizarea devianței pozitive, având în
vedere că, așa cum am mai menționat, fiecare
poate fi considerat un tip ideal.
Sperăm că această tipologie va ajuta în
clarificarea conceptului de devianță pozitivă și
va facilita apariția altor întrebări și altor
probleme, mai ales acele probleme care au
fost sugerate în legătură cu devianța
(devianța negativă). De exemplu, mai mulți
teoreticieni contrasteză formele majore de
devianță, cu cele minore.Curra (1994) și
Raybeck (1991) diferențiază între devianță
ușoară, sau comportamente unice care nu
sunt consecvente cu normele sociale, dar nu
reprezintă o amenințare pentru sistemul
social și devianța puternică, sau forme de
comportament mai serioase și
amenințătoare. Într-un mod similat, Thio
(1988) contrastează între devianță cu consens
ridicat și devianță cu consens scăzut, care
depind de gravitatea faptei și nivelul de
consens al societății în legătură cu felul în
care percep fapta. Dacă facem referire la
exemplele de devianță pozitivă care au fost
9
aduse în literatura de specialitate, majoritatea
sunt probabil devianță ușoară, în sensul în
care faptele, în general, nu dăunează altora și
nu produc o reacție gravă. De exemplu,
altruiștii și studenții de nota 10 nu le fac rău
altora. În unele cazuri paradigmele stabilite
predominant în ordinea socială pot fi
provocate de asemenea exemple de devianți
pozitivi, cum sunt inovatorii în orice teritoriu
al ordinii sociale, de la știință la artă la politică
la religie, sau de reformatori. Acest fenomen
s-ar putea să explice de ce anumiți devianți
pozitivi nu sunt, în genral, acceptați cu
ușurință în propriul lor timp și spațiu.
Devianța este relativă; mulți devianți pozitivi
experimentează acestă relativitate, în sensul
că reacția inițială la acțiunile lor este negativă.
În acest sens, aceste tipuri de devianță
pozitivă pot, cel puțin potențial, să fie
considerateputernic deviante, în sensul în
care reprezintă o provocare pentru ordinea
socială.
O altă problemă interesantă este
următoarea și se leagă de relativitatea
devianței. Este mai probabil ca anumite fapte
și/sau persoane (sau categorii de devinață
pozitivă) să fie etichetate pozitiv, etichetate
negativ sau etichetate neutru, la început?
Poate, pentru că inovația poate fi mai
amenințătoare psihologic pentru o cultură,
inovația este mai des etichetată ca fiind
negativă la început. Pe de altă parte,
altruismul, pentru că implică sacrificiu de sine,
și de obicei nu are potențial de a fi
amenințător pentru societate, este mai des
evaluat pozitiv la început. De asemenea,
atractivitatea fizică luată ca o caracteristică
înnăscută, pare, de obicei, să aibă ca rezultat
o etichetare pozitivă și un tratament negativ
minimal. Conform lui Dion, Berscheid și
Walster (1972) „ceea ce este frumos, este
bun” având în vedere să persoanele atractive
par să primească tratament avantajos peste
tot, în multe domenii din viața lor.
În continuare, noțiunea de stigmat,
conturată de Goffman (1963), a fost centrală
examinării devianței. Ambivalența față de
devianța pozitivă ridică posibilitatea ca
stigmatul să fie aplicabil și în acest caz.
Motivul central este că devianții pozitivi sunt
și diferiți. De exemplu, așa cum s-a sugerat
anterior, toată construcția socială a
„tocilarului” cu stereotipurile în cauză, ar
sugera că studenții de nota 10 și/sau
înzestrați nu sunt primiți în totalitate pozitiv.
Sabia are două tăișuri în sensul în care chiar
dacă există tratament pozitiv, stigamtizarea
este și ea profundă și poate avea un impact
negativ asupra indivizilor astfel categorizați.
Construcția ridicolă, sau nu tocmai umană a
tocilarului este poate asemănătoare cu cea a
nebunului satului sau de a deviantului de la
in-group, așa cum sunt aceștia prezentați de
Goffman (1963), o „mascotă” nu total
respinsă, parțial admirată pentru
perspicacitatea academică, dar nu total
acceptată. Devianții pozitivi sunt diferiți,
datorită diferențelor, posibilitatea
stigmatizării este mare.
Un alt mod util de a ne gândi la
devianță, care de asemenea, ar putea fi
pertinent cu privire la devianța pozitivă, este
modul în care devianța este funcțională
societății. Cohen (1966) a susținut că devianța
poate contribui la societate în următoarea
manieră: prin opunerea sa față de birocrație
și prin faptul că se ocupă de anomalii, servind
drept supapă de siguranță, clarificând
regulile, unind un grup în opoziție cu
deviantul, unind un grup pentru susținerea
unui deviant, accentuând conformarea și
reprezentând un indicator de avertizare
10
pentru societate. În aceeași linie de idei,
poate că devianța pozitivă asigură unele
dintre aceleași oportunități spre beneficiul
ordinii sociale. De exemplu, reformatorii în
mod clar asigură un indicator de avertizare
pentru societate, arătând că ordinea socială
are nevoie urgentă de schimbare. Ca un alt
exemplu, devianții pozitivi accentuează
conformarea. Așa cum Cohen (1966) decrie
„Fapta bună, așa cum a notat Sheakespeare,
srtălucește cel mai tare într-o lume rea.”
Astfel, așa cum devianții (devianții negativi)
sunt un punct de referință pentru contrastul
dintre rău și bine, așa pot devianții pozitivi,
variind de la studenți de nota 10 la altruiști să
servească drept ghid pentru potențialul
uman. Deci, devianța pozitivă, ca și devianța
contribuie la ordinea socială a societății.
Conceptul de devianță pozitivă trebuie
extins mai mult. Totuși, se pare că ideile
critice legate de devianță pot fi aplicate și
devianței pozitive. Mai mult decât atât,
această tipologie postulează că există mai
mult decât un tip de devianță pozitivă. Fiecare
tip trebuie examinat mai minuțios - în cadrul
și în parametrii devianței pozitive și teoriei
devianței - ca o entitate unică și importantă.

11