MODULUL I

CAPITOLUL 1
DEVIANŢA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Încercări de circumscriere a conceptului

În debutul demersului nostru vom încerca să oferim o imagine

asupra modului în care a fost definit sau doar circumscris conceptul de
devianţă. Iată câteva abordări ale unor autori de referinţă.
Vom începe cu cel care a introdus în literatura de specialitate
termenul de devianţă: E. Durkheim analizează şi introduce în procesul de
definire a comportamentului deviant termenul de normă. Conform autorului,
comportamentul social, ca expresie a obiectivării comportamentale a
individului într-un anumit mediu, nu se datorează hazardului, ci este reglat
prin norme şi aşteptări instituite şi inevitabile. În aceste condiţii,
comportamentul deviant este acel „comportament care depăşeşte limitele
instituţionale şi sociale acceptabile de către societate” (apud Fugăreţu-Urea
Roxana, 2007)
T. Stellin şi R. K. Merton (citaţi în aceeaşi sursă) definesc, în 1938,
devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva
normelor de conduită sau a ordinii instituţionale; un comportament deviant
desemnează o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în condiţii
anormale.
Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă
normele existente la un moment dat într-o cultură dată (N. Emler, 1992,
citat în aceeaşi sursă).
Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui
grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele, sau valorile lor şi
care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni
(M. Cusson, în Tratat de Sociologie, sub coord. R. Boudon, Humanitas,
1997).
Simpla parcurgere a încercărilor de a defini (circumscrie) conceptul
de devianţă ne arată, dacă nu discordanţe de fond, măcar complexitatea
apreciabilă a fenomenului, dependenţa lui de o serie întreagă de factori sau
chiar relativitatea contrapunerii normal – deviant .
Conform lui Cusson (ibidem), atunci când se utilizează termenul de
devianţă din perspectivă sociologică, se face trimitere la „un ansamblu
disparat de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali”.
El propune o clasificare a aspectelor care au fost subsumate acestui

5
concept, clasificare pe care o considerăm utilă pentru relevarea multiplelor
perspective sub care a fost analizată chestiunea în cauză.
Astfel, în viziunea lui Cusson, în analiza devianţei au fost vizate
următoarele aspecte:
1/. Infracţiunile şi delictele
2/. Sinuciderea
3/. Consumul de droguri
4/. Transgresiunile sexuale
5/. Devianţele religioase
6/. Bolile mentale
7/. Handicapurile fizice
Autorul citat îşi pune întrebarea, firească, dacă se poate discuta, în
aceeaşi ordine de idei, despre omucidere şi un handicap fizic sau mental?
Pentru a da un răspuns, Cusson subliniază, în prealabil, că în universul
devianţei există o gradaţie, de la perfect voluntar la involuntar. Astfel, se pot
distinge patru categorii graduale:
1/. Devianţii subculturali. Aici putem vorbi de nonconformişti, de minorităţi
active, în esenţă de indivizi sau grupuri care îşi asumă devianţa şi îi
revendică legitimitatea (disidenţii, minorităţile sexuale, sectanţii, teroriştii
etc. împărtăşesc o serie de valori diferite de cele ale societăţii din care fac
parte şi încearcă să le impună la nivelul global al acesteia);
2/. Transgresorii, care violează norme a căror legitimitate o recunosc
(majoritatea delincvenţilor şi alte categorii de indivizi care nu-şi propun să
schimbe normele sociale existente la nivelul unei societăţi dar le încalcă
pentru a obţine anumite beneficii, avantaje);
3/. Indivizii cu tulburări de comportament, care reprezintă o categorie
intermediară unde graniţa între voluntar – involuntar (compulsiune –
determinare) este dificil de stabilit (alcoolicii, toxicomanii, persoanele cu
tulburări de caracter, cu afecţiuni psihice fără substrat organic etc. pot,
uneori, să încalce normele în mod voluntar pe când în alte cazuri
afecţiunea de care suferă e responsabilă pentru conduita deviantă);
4/. Persoanele cu handicap (motor, senzorial, mental) nu încalcă normele
sociale în mod voluntar şi, ca atare, reprezintă o categorie care a preocupat
în mică măsură sociologia devianţei (comportamentul lor poate, însă, să fie
apreciat ca indezirabil şi respins de către membrii societăţii, cu toate
consecinţele negative care decurg de aici).
În cele ce urmează ne vom ocupa de formele de devianţă cel mai
des studiate în sociologie: infracţiunile, sinuciderile şi toxicomaniile. Vom

6
reda, în continuare, definiţia propusă de dicţionarul de sociologie şi vom
încerca, în plus, să realizăm unele precizări conceptuale.
1.2 O posibilă definiţie a devianţei

Înţelegem prin devianţă orice act, conduită sau manifestare care

violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social
particular (Sorin Rădulescu, în Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, 1993).
În acest sens, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii
(infracţiuni, delicte), ci orice abatere de la normele de convieţuire şi ordine
ale unei forme de viaţă colective (societate, grup etc.).

1.3 Aşteptări, norme şi valori

Conform lui Cusson (1997), devianţa dezamăgeşte o aşteptare,

violează o normă socială sau neagă o valoare.
Ce este o normă socială?
M. Sherif (1969, citat de M. Petcu în „Delincvenţa”, Dacia, 1999) o
defineşte în următorii termeni: Norma este un standard sau o scală
constând din categorii ce definesc o marjă de comportamente şi atitudini
acceptabile şi o marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile
pentru membrii unei unităţi sociale.
În aceeaşi ordine de idei, J. Maisonneuve (1966, citat în aceeaşi
sursă) vorbeşte de marje de toleranţă dependente de gradul de importanţă
a normei pentru destinul grupului. Deci, în reglarea normativă se manifestă
atât variabilitatea comportamentală şi permisivitatea, cât şi interdicţia şi
constrângerea.
Pe de altă parte, Cusson (1997) arată că universul normativ al unui
grup este, de regulă, un ansamblu cu nivel scăzut de omogenitate sau
transparenţă, majoritatea aşteptărilor fiind implicite şi schimbătoare. Dacă
unele norme sunt necontestate, altele sunt fie acceptate – fie respinse. Mai
intervine şi faptul că, în condiţiile în care majoritatea indivizilor aparţin
concomitent mai multor unităţi sociale cu norme sensibil diferite, grupul de
referinţă este adesea greu de precizat. Aşa stând lucrurile, distincţia dintre
conformitate şi devianţă poate deveni, la rândul ei, problematică şi variabilă
(se poate realiza clar doar în raport cu un anumit sub-grup al societăţii, la
nivelul căruia există omogenitate din perspectiva a ceea ce este considerat
acceptabil, dezirabil respectiv inacceptabil).

1.4 Interacţiunea socială şi devianţa

Durkheim (1893, citat în aceeaşi sursă) afirma despre infracţiune:

Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru
că o condamnăm. Ceea ce este la fel de valabil pentru orice manifestare a

7
devianţei: aceasta (devianţa) are o existenţă în sine doar în măsura în care
este dezaprobată (Erikson, 1966, citat în aceeaşi sursă). Când
dezaprobarea sau condamnarea încetează, actul (fapta, atitudinea,
manifestarea...) cu pricina îşi pierde caracterul deviant.

1.5 Distribuţia conduitelor umane şi devianţa

Normalitatea şi devianţa au fost raportate, pe parcurs, şi la criteriul

statistic: conduitele normale sunt frecvente, cele deviante fiind rare. Mai
mult: cu cât un act este mai deviant, cu atât el este mai rar. În acest sens,
Wilkins (citat de Cusson, 1997) apelează la o curbă Gauss pentru a
reprezenta distribuţia comportamentelor morale. La una din extremităţile
distribuţiei găsim un număr redus de comportamente criminale extrem de
grave (condamnabile, perverse etc.) iar la cealaltă un număr la fel de redus
de comportamente deosebit de bune. La mijloc se plasează masa
conduitelor obişnuite, intermediare (nici foarte bune, nici foarte rele).
Intensitatea devianţei variază invers proporţional cu frecvenţa sa – fiind
imposibil ca, în cadrul unui grup, indivizii să condamne cu indignare
extremă acţiuni reprobabile care au loc cu mare frecvenţă. În acest sens,
Wilkins dă ca exemplu erezia protestantă (sec. XVI), condamnată energic
de majoritatea catolică a vremii, ca o indiscutabilă manifestare de devianţă.
Pe parcurs, protestantismul câştigând din ce în ce mai mulţi adepţi, el îşi
pierde, treptat, caracterul deviant.
Evident, exemple ar mai fi destule (fumatul, consumul ocazional de
droguri minore etc.).
În lumina celor de mai sus, devianţa apare ca o diferenţă percepută
negativ, iar relaţia ei cu raritatea ţine nu numai de dificultatea dezaprobării
unei practici curente, ci şi de faptul că, finalmente, o nouă majoritate îşi va
impune propriul criteriu de normalitate.
Desigur, „criteriul statistic” al devianţei îşi are originea în „omul
mediu” („medie statistică” a comportamentelor umane) al lui Quételet, şi a
fost criticat încă din 1912 de către Halbwachs (apud S. Rădulescu,
„Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, 1999) în următorii termeni:
1/. nici o medie statistică nu are caracter real, ea reprezentând o formulă
de calcul şi nu o formă de existenţă;
2/. nu se poate stabili o medie statistică a conduitelor individuale, marea
variabilitate comportamentală a indivizilor dintr-o societate neputând fi
adusă la un numitor comun;
3/. media nu se poate identifica cu norma – statistica nefurnizând elemente
obiective de delimitare a normalului de anormal: „O trăsătură umană nu va
fi normală pentru că este frecventă, ci este frecventă pentru că este
normală, adică normativă într-un gen de viaţă dat” (G. Canguilhem, 1988,

8
citat în aceeaşi sursă).
Sorin Rădulescu (1999) conchide: „A considera că o conduită
diferită este deviantă, numai pentru că «deviază» de la medie, înseamnă a
considera media ca element obiectiv care determină o normalitate
absolută. În mod real, normalitatea este relativă şi nu absolută, fiind
variabilă de la un context social la altul, de la o societate la alta, motiv
pentru care o definiţie statistică a devianţei nu se poate susţine”.

1.6 Relativitatea şi universalitatea devianţei

Devianţa, în sine, este o noţiune relativă ce nu poate fi interpretată

şi apreciată decât în contextul simbolurilor culturale şi a reglementărilor
normative existente într-o anumită societate, aflată într-o anumită perioadă
istorică. (Emblematică, în acest sens, este considerată o cugetare a lui
Blaise Pascal: „Pungăşia, incestul, maltratarea copiilor sau părinţilor şi-au
avut locul, cândva, printre acţiunile virtuoase”)
Când afirmăm că devianţa este relativă, aceasta poate însemna trei
lucruri foarte diferite:
1/. Un act va fi condamnat sau nu, în funcţie de circumstanţă. De pildă, un
act sexual, săvârşit în condiţii de intimitate şi consens, va fi considerat ca
ceva absolut normal, mai ales dacă este vorba de un cuplu conjugal.
Acelaşi act, consumat în public sau fără acceptul femeii va fi considerat (şi
sancţionat) ca deviant;
2/. Un act poate fi deviant sau nu în funcţie de statutul autorului. De pildă:
într-o societate care condamnă sinuciderea, gestul unui comandant de
navă, într-un naufragiu, de-a nu-şi părăsi nava poate fi calificat drept act de
eroism. În aceeaşi ordine de idei, omuciderea este considerată una din cele
mai grave infracţiuni, nu şi în condiţii de război – pe câmpul de luptă;
3/. Un act va fi calificat sau nu ca deviant în funcţie de contextul normativ în
care se produce (D. Popenoe, 1986, citat de S. Rădulescu, 1999 – de
exemplu a conduce automobilul pe autostradă cu 180 km pe oră e normal
sau deviant, în funcţie de legislaţia rutieră în vigoare).
În cele ce urmează, va trebui să ne oprim cu precădere asupra
acestui ultim aspect, pentru că ceea ce este condamnat în sânul unei
culturi sau într-o perioadă istorică este adesea tolerat în altă parte sau în
alte vremuri.
Aflate astăzi în afara legii, drogurile au fost tolerate sau chiar
acceptate în alte vremuri (de pildă, haşişul s-a consumat, fără oprelişti, timp
de secole în ţările arabe). Până nu de mult, morfina era folosită ca
medicament, dar şi pentru efectele sale psihotrope (de modificare a stării
psihice a consumatorului). La începutul secolului trecut, în SUA, numărul
morfinomanilor se ridica până la 500.000 (Clausen,1971, citat de Cusson,

9
1997). Abia în 1914 se legalizează blocarea accesului la opiacee, ceea ce
îi plasează pe morfinomani în ilegalitate. În ceea ce priveşte tutunul, a
existat o fluctuaţie notabilă, de la intoleranţă în urmă cu peste două secole
(Rusia, cu precădere) până la acceptare şi, mai nou, îngrădire şi
descurajare (dar fără scoatere în afara legii). Schimbând registrul, amintim
că Biserica Catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, ba,
mai mult, autorităţile civile le puteau confisca bunurile. Pe parcurs, paralel
cu creşterea duratei medii de viaţă, se instalează o toleranţă crescândă
faţă de sinucidere, cu precădere în cazul vârstnicilor (aceeaşi sursă).
În lumina celor de mai sus, relativismul este o atitudine strict
necesară sociologului ce doreşte să înţeleagă un grup din care nu face
parte. În lipsa relativizării el riscă să judece diversele culturi prin prisma
propriului său sistem cultural. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că n-ar exista
şi valori universale şi atitudini cvasi-universale, la nivel de specie umană,
vizavi de devianţă.
Norme a căror încălcare a fost percepută ca deviantă au existat din
totdeauna şi peste tot, conduitele blamate şi sancţionate fiind
omniprezente. Variază foarte mult doar natura devianţei – nu şi existenţa
fenomenului. Durkheim (1895, citat de Cusson, 1997) considera
infracţiunea ca un fapt social normal, deoarece face parte integrantă din
viaţa în societate. În măsura în care solidaritatea socială pretinde
împărtăşirea unor sentimente colective, tolerarea actelor care impietează
notabil asupra acestora ar prejudicia însuşi liantul social principal. Dat fiind
faptul că membrii unui grup nu au cum să împărtăşească, în totalitatea lor
şi cu aceeaşi intensitate, respectivele sentimente colective, unii dintre ei vor
comite acte apreciate ca reprobabile de către ceilalţi şi, în consecinţă, vor
suporta sancţiuni penale.
La fel se întâmplă, la urma urmei, şi în devianţă, în general: în
cadrul interacţiunilor dintre indivizi ies la suprafaţă aşteptări reciproce,
valori împărtăşite şi norme, adică reguli care fixează ceea ce fiecare
„trebuie să facă, trebuie să admită şi poate să ceară” (Weil, 1956 – citat în
aceeaşi sursă).
Devianţa a fost considerată de către unii sociologi ca o pură
construcţie socială. Astfel, Becker (1963, citat de Cusson, 1997) într-un
pasaj de referinţă afirma: „Grupurile sociale creează devianţa prin stabilirea
de reguli a căror încălcare constituie o devianţă şi prin aplicarea acestor
reguli unor indivizi etichetaţi ca «outsideri»”, afirmaţie asimilabilă cu însăşi
definiţia devianţei. Unii criminologi (Landreville, 1986) şi numeroşi sociologi
ai devianţei (de pildă Douglas şi Walker, 1982, citaţi în aceeaşi sursă) au
dat o altă interpretare textului lui Becker: devianţa nu este decât o creaţie
artificială, fiind produsul unei definiri arbitrare. Astfel, un comportament nu
poate fi deviant în sine, el devine deviant consecutiv unei prealabile
etichetări; un individ ajunge, la rândul său, deviant doar dacă

10
comportamentul său a fost supus unei anume interpretări, asociată cu o
judecată de valoare. Toate acestea fiind la îndemâna unui grup de forţă
care „reconstruieşte” un act de aşa manieră încât să apară drept
condamnabil sau patologic.
În sensul celor de mai sus, „puterea este deopotrivă condiţia şi miza
creării devianţei. Trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să-ţi
impui propria concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic” (Cusson,
1997).
Şi totuşi, relativitatea devianţei nu poate fi absolutizată în timp şi
spaţiu. Există un număr restrâns de acte deviante care, cu foarte rare
excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conduitele universal
reprimate sunt în număr de patru (Clifford, 1977, Cohen, 1966, Cusson,
1983, - citaţi în aceeaşi sursă):
1/. Incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;
2/. Răpirea şi violul unei femei căsătorite;
3/. Omorul, actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup;
4/. Furtul.

 MODULUI I Întrebări de evaluare

1. Analizaţi definiţiile devianţei prezentate la începutul modului I,
identificând punctele comune precum şi diferenţele dintre acestea.
2. Care sunt, în viziunea lui Cusson, principalele perspective din care
sociologii au analizat devianţa? Argumentaţi caracterul unitar sau,
dimpotrivă, eterogenitatea obiectului de studiu al sociologie devianţei.
3. Un grup de revoluţionari acţionând pentru înlocuirea uni regim dictatorial
cu unul democratic au o conduită deviantă? Argumentaţi răspunsul.
4. Pot fi consideraţi devianţi cei care, datorită unei boli psihice, încalcă
normele considerate legitime de majoritatea membrilor societăţii şi al
căror comportament atrage după sine o reacţie socială intens negativă?
Explicaţi punctul dvs. de vedere.
5. Ce sunt normele sociale? Există unele mai importante şi altele mai puţin
importante? Daţi câteva exemple în acest sens.
6. Care este relaţia dintre normele proprii ansamblului societăţii şi cele
caracteristice sub-grupurilor din care este constituită aceasta? Indicaţi
norme care sunt proprii întregii societăţii româneşti şi altele care sunt
caracteristice grupului din care faceţi parte dvs.
7. Societatea este împărţită în indivizi care încalcă normele şi cei care le
respectă? Faceţi un inventar al normelor sociale pe care dvs. le
respectaţi şi al celor pe care, uneori, le încălcaţi în viaţa de zi cu zi.

11
8. Ce înseamnă faptul că devianţa are un caracter relativ din perspectiva
momentului istoric la care ne referim? Daţi exemple de conduite care, la
nivelul aceleiaşi societăţi, şi-au schimbat, în timp, caracterul deviant.
9. La nivelul aceleiaşi societăţi şi în acelaşi moment de timp, o anumită
conduită poate fi considerată deviantă la nivelul unui grup şi acceptabilă,
licită, la nivelul altuia? Daţi exemple.
10. Un comportament poate fi deviant sau nu în funcţie de contextul, de
circumstanţele în care are loc? Daţi exemple.
11. Poziţia socială şi rolul pe care îl joacă un individ la un moment dat
poate determina devianţa sau conformitatea conduitei sale?
Exemplificaţi.
12. În acelaşi moment de timp, o conduită poate fi deviantă sau nu în
funcţie de societatea, spaţiul cultural în care are loc? Deţi exemple
concrete.
13. Devianţa există doar pentru că oamenii o definesc ca atare?
Explicaţi.
14. Există conduite universal deviante? Argumentaţi punctul dvs. de
vedere.
15. Care credeţi că este legătura dintre caracterul deviant sau de
conformare la normele sociale a conduitelor actorilor sociali şi felul în
care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a cetăţenilor?
16. Daţi exemple de comportamente deviante care aduc prejudicii
majore bunului mers al societăţii respectiv care au o influenţă minoră.
17. Există legi sau regulamente pe care le încalcă majoritatea
românilor? Dacă da, încălcarea lor mai poate fi considerată deviantă?
Argumentaţi.

MODULUL II
TEORII DE ORIENTARE
BIOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGICĂ
Rezumat: Modulul II oferă o imagine sintetică asupra teoriilor vizând
problematica delincvenţei / devianţei din perspectivele principale în care au
fost circumscrise de biologie şi psihologie. Scopul este acele de a crea
premisele unei abordări mai largi, interdisciplinare, a fenomenului devianţei,
în condiţiile în care etiologia acestuia nu poate fi redusă doar la factorii
biologici (ereditari), psihologici sau sociali fără a risca o simplificare
excesivă a analizei. Sunt prezentate de asemenea, şi teorii care, în
prezent, sunt considerate a avea un nivel scăzut de validitate, dar care, în
momentul elaborării lor, au jucat un rol important în dezvoltarea câmpului
de analiză al devianţei.

12
Termeni cheie:
evoluţionism, criminal înnăscut, arbore genealogic, inteligenţă, biotip
criminal, ereditate patologică, constituţie delincventă, inadaptare biologică
anomalii cromozomiale, psihanaliză, personalitate criminală, teoria
psihomorală, normal / patologic

PREAMBUL
Anumite delimitări se impun de la început. Vom începe cu
etimologia termenului de criminologie: crimen (infracţiune, în limba greacă)
+ logos (cuvânt, ştiinţă – în aceeaşi limbă).
Criminalitatea este definită (S. Rădulescu – în Dicţionar de
Sociologie, 1993) ca „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă
prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei
coercitive a statului”. Ca atare, criminalitatea reprezintă un caz particular al
devianţei sociale.
Criminologia a fost definită ca o „ştiinţă socială care vizează
cauzele crimei şi reacţia socială faţă de aceasta, o ştiinţă care explică
crimele sau anumite manifestări ale reacţiei sociale sub forma unor ipoteze
pe care urmează să le verifice” (M. Killias, 2001, citat de A. C. Cercel în
„Criminologie”, 2009).
„Sociologia criminalităţii se deosebeşte de criminologie prin
metodele utilizate şi prin teoriile folosite care depăşesc ca rază de
generalizare perspectiva normativului penal” (S. Rădulescu, 1993).
Am ţinut să facem precizările de mai sus spre a preveni unele
confuzii şi, pe de altă parte, pentru a ne justifica titlul capitolului (teoriile
respective fiind doar în parte de sorginte sociologică).
Principalele orientări ale teoriilor criminologice sunt următoarele:
biologică, psihologică, sociologică şi integrativă. (De notat că nu am
rezervat un spaţiu aparte celor integrative, existând destule teorii care,
indiferent cărei orientări ar aparţine preponderent, acceptă o etiologie
plurifactorială).

CAPITOLUL 2.
PERSPECTIVA BIOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI

Orientarea biologică îşi are originea în evoluţionismul lui Darwin şi

în unele cercetări de fizionomie şi frenologie (teorie pseudoştiinţifică cu
privire la o ipotetică legătură între facultăţile psihice şi forma sau mărimea
craniului uman), fiind împărtăşită de criminologi precum C. Lombroso, E.
Ferri, R. Garofolo etc. Elementul comun al teoriilor izvorâte din respectiva
orientare constă în explicarea existenţei crimelor prin argumente de ordin

13
biologic, infracţionalitatea fiind considerată o boală disfuncţională ce
afectează indivizii criminali (K. S. Williams, 2004, citat de Cercel, 2009).

2.1 Teoria criminalului înnăscut

Teoria criminalului înnăscut îi aparţine lui Cesare Lombroso (1835-
1909), medic legist, psihiatru şi antropolog care, prin lucrările sale, este
considerat părintele criminologiei moderne.
Ca medic militar, a realizat primele măsurători antropometrice
(3.000 soldaţi în exerciţiu precum şi cadavre ale celor căzuţi în bătălia de la
Solferino) semnalând legătura dintre tatuajele obscene ale acestora şi
delincvenţa militară.
Pentru lucrarea sa „Omul delincvent” Lombroso cercetează clinic
(aspect, constituţie, pilozitate, fizionomie, parametri cranieni etc.) 5.907
criminali în viaţă şi necropsic (deci inclusiv creier, organe interne etc.) 383
de cadavre de criminali, găsind o serie întreagă de anomalii la peste 50%
dintre aceştia. Astfel: anomalii corporale, pilozitate excesivă, craniu diform,
capacitate craniană redusă, frunte îngustă şi teşită, urechi mari, arcade
sprâncenoase proeminente, pomeţi puternic reliefaţi, prognatism (maxilare
ieşite în afară). În baza acestor date (şi a unor trăsături de caracter şi
comportament) Lombroso vorbeşte de „omul atavic”, oprit în evoluţia sa
ontogenetică pe o treaptă care îl apropie de omul primitiv şi de animale,
situaţie în care el ar fi predestinat să devină măcar un potenţial criminal
(Lombroso, „Omul delincvent” – apud A.C. Cercel, 2009).
Mai târziu, Lombroso îşi concentrează atenţia asupra epilepsiei,
considerând-o, până la urmă, prin implicaţiile sale, una din principalele
cauze ale criminalităţii.
Chiar dacă tezele lombrosiene sunt astăzi depăşite, inclusiv prin
argumente antropologice, pentru vremea când ele au fost lansate au
reprezentat un indiscutabil progres, constituind prima abordare (cât de cât)
ştiinţifică a problemei.
Pe de altă parte, tipul uman configurat de către Lombroso nu şi-a
pierdut nici astăzi potenţialul deviant, doar atât că acesta este explicat nu
prin predestinare genetică, ci prin marginalizare socială (I. Oancea, 1998, -
citat de Cercel, 2009).

2.2 Teoriile eredităţii

Dintre teoriile eredităţii o reţinem pe cea a lui Charles Goring (medic

de penitenciar) care, mergând pe linia deschisă de Lombroso foloseşte,
spre deosebire de acesta, şi o „serie martor”.
Astfel, în The English Convict (1913, apud Cercel, 2009), Goring,

14
investigând două loturi a câte o mie de persoane, unul format din criminali,
altul din necriminali, nu semnalează (folosind criteriile lombrosiene)
diferenţe notabile între cele două loturi.
Goring, în cursul investigaţiilor sale, constată totuşi o anumită
legătură între criminalitatea părinţilor şi cea a descendenţilor. În acest sens,
el arată că 68% din copiii infractorilor devin, la rândul lor, infractori. Mai
mult, el constată că acest procent nu este influenţat de prezenţa (sau
îndepărtarea) părintelui infractor, ceea ce îl face să considere că factorii
genetici ar prevala asupra celor de mediu.
Criticată consistent, teoria lui Goring a însemnat, totuşi, un pas
înainte faţă de cea a lui Lombroso şi, pe de altă parte, a deschis calea
cercetărilor criminologice ale arborelui genealogic.

2.3 Teoriile arborelui genealogic.

Adepţii teoriilor arborelui genealogic – printre care Dugdale şi

Eastbrook (citaţi de Cercel, 2009) – au încercat, fără un succes notabil, să
stabilească o legătură între antecedentele penale ale întemeietorilor
(primari) ai unei familii şi creşterea incidenţei infracţionalităţii la nivelul
generaţiilor de descendenţi.

2.4 Teoriile criminologice privind gemenii

La baza acestora au stat deosebirile existente între gemenii uni şi

bivitelini şi întrebarea dacă acestea se confirmă şi în ceea ce priveşte
infracţionalitatea. J. Lange (1929, citat de Cercel, 2009) identifică în
penitenciarele din Germania 30 de perechi de gemeni, dintre care 77%
erau univitelini (monozigoţi, cvasi-identici). În aceeaşi ordine de idei, K.
Christiansen (citat în aceeaşi sursă) găseşte la gemenii danezi născuţi între
1881 şi 1910 un procent de 35,8% comportamente antisociale concordante
în cazul celor univitelini şi doar de 12,3 în cazul celor bivitelini.

2.5 Teoriile privind copiii adoptaţi

Au vizat răspunsul la întrebarea dacă copiii adoptaţi, în contextul pe

care îl discutăm, vor adopta comportamentul (delincvent sau nu) al
părinţilor naturali sau pe cel al părinţilor adoptivi?
Sarnoff Mednick (1977 – citat de Cercel, 2009) a studiat problema
pe parcursul a 20 de ani şi pe un număr mare de cazuri, ajungând la
următoarele rezultate:
1/. Dacă nici părinţii biologici şi nici cei adoptivi nu aveau antecedente
penale, delincvenţa s-a produs la copiii adoptaţi în proporţie de 13,5%;

15
2/. Dacă doar părinţii adoptivi aveau antecedente penale – procentul era de
14,7;
3/. Dacă doar părinţii biologici aveau antecedente penale, procentul de
delincvenţă în cazul copiilor adoptaţi urca la 20%.
Interesant de semnalat este faptul că studiul, reluat în 1984, a
furnizat procente apropiate.

2.6 Teorii criminologice ale inteligenţei

Criminologul american Goddard (1914, citat de Cercel, 2009) a

aplicat testul de inteligenţă Binet-Simon minorilor delincvenţi aflaţi în 16
case de corecţie, constatând un coeficient scăzut de inteligenţă într-o
proporţie importantă (28% la minori, 89% la minore). Goddard, în faţa
acestor cifre, introduce şi criteriul de deficit de educaţie. Testele sale au fost
preluate şi de armata americană şi aplicate cu ocazia recrutării –
încorporării.
În anii ’80, Wilson şi Herrnstein (citaţi în aceeaşi sursă) au identificat
următoarele relaţii între nivelul scăzut de inteligenţă şi delincvenţă:
1/. Orientarea delincventului spre satisfacerea intereselor şi nevoilor
prezente, cu ignorarea repercusiunilor acestora în viitor;
2/. Orientarea spre concret şi incapacitatea relativă de a efectua
raţionamente abstracte, inclusiv în ceea ce priveşte diferenţierea răului de
bine;
3/. Probleme şcolare notabile, generatoare de frustrare şi tensiune, ce-şi
pot găsi un debuşeu în delincvenţă;
4/. Delincvenţii cu un grad scăzut de inteligenţă, nefiind în stare să-şi
instrumenteze şi gestioneze în mod optim actele de delincvenţă, sunt mai
uşor depistaţi şi reţinuţi de către organele juridice.
Desigur, deficitul de inteligenţă în sine nu generează obligator
delincvenţă. Cel ce introduce în termenii ecuaţiei şi perspectiva socială este
C. Jencks (1987, citat în aceeaşi sursă) care arată că delincvenţa, în cazul
dat, este determinată mai degrabă de marginalizarea socială a debililor
mintali şi oligofrenilor.

2.7 Teoriile biotipurilor criminale

Reprezintă o variantă mai modernă a antropologiei criminale. Ele se

bazează pe lucrările lui E. Kretschmer (Germania), N. Pende (Italia) şi W.
Sheldon (SUA).
Kretschmer (1925, apud Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995) stabileşte
următoarele tipuri constituţionale:
1/. Leptosom (astenic), caracterizat printr-o constituţie longilină, umeri

16
înguşti, deficit muscular (rece, rezervat, nesociabil);
2/. Atletic, cu masă musculară bine dezvoltată, robust, stabil psihologic dar
cu răbufniri colerice ocazionale;
3/. Picnic, scund şi rotofei, jovial şi sociabil.
Kretschmer susţine existenţa a numeroase tipuri mixte, cu diverse
interferenţe. Dintre acestea se ocupă de tipul displastic, caracterizat, cu
precădere, de disfuncţii endocrine.
Iată concluziile autorului privitor la relaţia existentă între aceste
tipuri şi devianţă:
- distribuţie sensibil egală în domeniul infracţional;
- constituţia astenică poate fi asociată cu infracţiunile contra proprietăţii,
cea atletică cu cele contra persoanei, cea picnică cu frauda, escrocheria,
cea displastică cu infracţiunile sexuale.
O altă teorie vizând biotipurile este cea a lui W. Sheldon (1949, citat
în aceeaşi sursă), care încearcă să stabilească o relaţie între dezvoltarea
somatică şi caracteristicile energodinamice ale indivizilor. Astfel:
- tipul endomorf – viscerotonic (predomină dezvoltarea organelor interne);
- mezomorf – somatotonic (predomină dezvoltarea musculaturii striate,
periferice);
- ectomorf – cerebrotonic (predomină dezvoltarea cortexului cerebral şi a
inteligenţei).
Sheldon, în urma studiilor sale, susţine că cele mai multe
manifestări de delincvenţă survin în cazul tipului mezomorf.
Teoriile biotipurilor criminale au fost criticate, ca lipsite de suport
ştiinţific, de către E. Sutherland şi D. Cressey (1966, citaţi în aceeaşi
sursă), ceea ce n-a dus, însă, la abandonarea liniei de cercetare tipologică.

2.8 Teoria inadaptării biologice

Teoria inadaptării biologice a fost lansată de O. Kinberg (1935, citat

de R.M. Stănoiu, 1995), criminolog suedez. În viziunea sa, cauzele ce
produc infracţionalitatea trebuie căutate în personalitatea infractorului. În
acest sens, Kinberg vorbeşte de „constituţie biopsihologică”, fiecare
persoană reacţionând la stimulii mediului în funcţie de această constituţie
(specifică fiecărui individ). Ca atare, omul este o fiinţă atât biologică, cât şi
psihologică şi socială – ce va reacţiona diferenţiat, adaptativ sau nu,
conformist sau deviant la provocările mediului social. Aşa stând lucrurile,
săvârşirea unei crime este rezultatul reacţiilor unor persoane, reacţii care
diferă de cele ale majorităţii indivizilor, din cauza prezenţei unor trăsături
biopsihologice particulare în structura acestora.
Structura biopsihologică a individului poate include două categorii

17
de caracteristici:
1/. Zestrea ereditară normală care constituie „nucleul constituţional”
(aceeaşi sursă citată), respectiv ansamblul reacţiilor individului dependente
de genotipul acestuia;
2/. Trăsături ereditare patologice (afecţiuni ereditare sau congenitale,
traumatisme în timpul travaliului etc.).
„Nucleul constituţional” biopsihologic este alcătuit din patru factori
fundamentali:
1/. Capacitatea (nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unui
individ sub influenţa unor condiţii de mediu optime;
2/. Validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ);
3/. Stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a menţine şi a restabili
cu uşurinţă echilibrul emoţional);
4/. Soliditatea (relaţiile între elementele constelaţiilor nervoase la un anumit
moment, tendinţe de integrare sau, dimpotrivă, de disociere).
Pentru a desemna rolul acestor trăsături în structura de
personalitate, Kinberg a folosit denumirea de „radicali constituţionali”
(aceeaşi sursă citată).
În funcţie de distribuirea acestora (în surplus, medie, slabă) ajunge
la următoarea clasificare a indivizilor: supercapabili, supervalizi,
superstabili, supersolizi şi, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili,
subsolizi, între aceştia intercalându-se tipul mediu (cu nuanţele sale).
Un alt concept kinbergian este cel de „funcţie morală” – parte
integrantă a personalităţii, ce cuprinde ideile şi emoţiile morale ale
individului, capacitatea lui de a evalua normele morale şi promptitudinea cu
care reacţionează la stimulii morali (aceeaşi sursă citată).
Din acest punct de vedere, Kinberg distinge următoarele tipuri:
1/. Indivizi cu o funcţie morală limitată la anumite cunoştinţe şi evaluări
general acceptate, cărora elementul emoţional le lipseşte complet sau este
derizoriu;
2/. Indivizi ce au cunoştinţe mai mult sau mai puţin aprofundate asupra
normelor curente de morală şi care sunt capabili să reacţioneze efectiv la
stimulii morali;
3/. Indivizi a căror funcţie morală a suportat modificări consecutiv unor
leziuni cerebrale;
4/. Indivizi de regulă bine adaptaţi la normele de conduită, dar care sunt
insensibili, de fapt, faţă de actele imorale.
În lumina celor de mai sus, Kinberg conchide: normele penale
incriminatoare exprimă evaluările morale acceptate de mediu, permiţând
unui individ să reacţioneze armonios la stimulii acestui mediu (ibid.).
Ca atare, infracţiunea reprezintă manifestarea unor anumite

18
trăsături biopsihologice şi morale ale individului, care îl determină să
reacţioneze (disarmonic, neadaptativ) la anumiţi stimuli exteriori prin acte
incriminate de lege.
Este, credem, prima abordare pluridimensională (biologică,
psihologică, morală, socială) a problemei, drept care autorul ei poate fi
considerat un precursor al orientării integrative în exegeza criminologică.
2.9 Teoria constituţiei delincvente

Teoria constituţiei delincvente se înscrie pe linia bioantropologică

deschisă de Lombroso (având ca şi concept central „constituţia
delincventă”, concept ce diferă prea puţin de cel lansat de Kinberg) şi a fost
promovată de către criminologul italian di Tullio (1945, citat de R.M. Stoian,
1995). Ca elemente de diferenţiere am putea aminti, pe de o parte, o mai
mare atenţie acordată de autor leziunilor dobândite (în special la nivelul
cutiei craniene) şi descărcărilor afective şi, pe de altă parte, acreditarea
noţiunii de „prag”. Astfel, di Tullio susţine că, deşi impulsurile criminogene
sunt prezente la fiecare individ, ceea ce îi face pe unii să devină infractori
nu este intensitatea diferită a excitaţiilor exterioare, ci pragul la care acesta
va determina reacţii, prag ce variază de la o persoană la alta. Cu alte
cuvinte, la un stimul identic unii vor reacţiona infracţional iar alţii nu, în
funcţie de pragul (mai coborât sau mai ridicat) pe care îl deţin.

2.10 Teoria anomaliilor cromozomiale

Cariotipul uman normal (46 cromozomi dispuşi în 23 perechi, ultima

dintre acestea determinând sexul: XX la femei, XY la bărbaţi) poate
prezenta anomalii, de tipul XXY şi XYY. Pornind de la această constatare,
s-a căutat o posibilă corelaţie între respectivele anomalii şi criminalitate.
După un entuziasm iniţial (indus de cercetările Patriciei Jacobs) s-a
demonstrat (Witkin şi Mednik, citaţi de Stănoiu, 1995), pe un lot de aproape
5.000 de persoane că nu există nici o legătură între anomaliile
cromozomiale şi infracţionalitate, în absenţa factorilor defavorizanţi din
mediul familial ori social.

2.11 Evaluare critică

Abordările pur biologice ale etiologiei criminalităţii, chiar în lumina

nivelului actual al progreselor înregistrate în biologia celulară, nu pot duce
decât cel mult la conturarea unor predispoziţii care, în absenţa factorilor
negativi de ordin psihologic şi social, nu pot motiva sau explica
infracţionalitatea în general sau, în particular, existenţa infracţiunii şi a
infractorului.

19
 CAPITOLUL 3.
PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI

„Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice

care au în comun conceptul de personalitate criminală ca bază teoretică a
explicării cauzalităţii fenomenului infracţional” (Gh. Nistoreanu, C. Păun,
„Criminologie”, 1995).
Teoriile psihologice prezintă o diversitate notabilă, atât prin
modalităţile de abordare cât şi prin importanţa acordată determinismului
psihologic, unele dintre ele apropiindu-se de orientarea biologică – altele de
cea sociologică (R.M. Stănoiu, 1989, citată în sursa de mai sus).
Neglijată multă vreme şi aflată în „conul de umbră” al „Şcolii
lombrosiene”, orientarea psihologică a cunoscut un puternic avânt prin
apariţia lucrărilor lui Freud şi a succesorilor săi, lucrări cu un impact
substanţial asupra studiului infractorului „normal” (cel patologic, de
domeniul psihiatriei, nu ne interesează aici şi acum).

3.1 Teoria freudiană

Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austriacul

Sigmund Freud (1856-1939), a dominat orientarea psihologică în
criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, Freud a încercat
să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera
psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare al acesteia. Pe
bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de
la psihologia criminală la criminologia psihologică (J. Pinatel, 1963, citat de
Nistoreanu şi Păun, 1995).
Unele din aspectele gândirii psihanalitice sunt de real interes pentru
înţelegerea mecanismelor umane care îl conduc pe individ spre comiterea
infracţiunilor, pe când altele sunt de mică relevanţă ori acceptate cu
serioase rezerve (H. Mannheim, 1965, citat în aceeaşi sursă).
Concepţia lui Freud s-a structurat în două etape. În prima, ideea
centrală a reprezentat-o inconştientul, „partea invizibilă a aisbergului, care
formează cel mai larg şi, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii
noastre” (aceeaşi trimitere – în aceeaşi sursă). Inconştientul este distinct de
preconştient, o treaptă intermediară ce poate fi stimulată prin procesele
gândirii şi chiar conştientizată. În inconştient îşi au sediul toate impulsurile
instinctuale ale individului precum şi memoria sa refulată din sfera
conştientului (cu precădere – experienţe traumatizante din prima copilărie).
Între inconştient, preconştient şi conştient există o comunicare pe verticală,
în sensul că preconştientul este bombardat sistematic atât de impulsuri

20
venite din inconştient, cât şi de contraimpulsuri (cu rol de cenzură) venite
din conştient.
Într-o a doua etapă, Freud îşi nuanţează conceptul asupra
configuraţiei psihice:
- „«sine»-le este rezervorul instinctelor şi impulsurilor instinctuale,
segmentul primar ontogenetic al omului;
- deasupra lui se clădeşte «eul», un strat superficial al sinelui, modificat
permanent sub influenţa lumii externe;
- «supraeul» este expresia concentrată a interdicţiilor sociale şi reţetarul
inhibiţiei impulsurilor nedezirabile.
Relaţiile dintre aceste trei straturi sunt constituentele vieţii psihice,
iar conflictele dintre rolurile şi manifestările lor constituie baza tulburărilor.
Pentru «sine» conştiinţa nu există, manifestările sale fiind integral
inconştiente. Conştiinţa este funcţia stratului «eu», responsabil prin
intermediul supraeului de percepţia lumii externe (apud „Dicţionar de
Sociologie”, coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, 1993)
Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive şi
conştiinţa morală a individului, dând o formă dorinţelor Sinelui care să fie
acceptată de către Supraeu. Procesul poartă numele de „sublimare”
(dorinţe instinctuale, egoiste, îşi pot găsi exprimarea într-o formă
superioară prin artă, de pildă). Echilibrul mai poate fi menţinut, temporar,
prin compensare (deturnare, canalizare...), de pildă prin sport
(agresivitatea, dorinţa de dominare, pot fi canalizate spre activităţi sportive
care presupun spirit puternic de competiţie, contact direct cu adversarul).
Când cele două mecanisme eşuează, Supraeul apelează la
„refulare” (respingere, înăbuşire din domeniul conştient în cel inconştient a
unor imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe care contrazic
conştiinţa morală). Consecutiv apare o stare de tensiune, ce poate produce
fie dereglări neurotice şi diverse ticuri, fie răbufniri violente, inclusiv acte
infracţionale.
Cu alte cuvinte, pulsiunile antisociale, tendinţele infracţionale sunt
prezente la toţi indivizii dar rămân, în mod normal, ascunse, controlate fiind,
pe măsura dezvoltării şi trecerii la faza de adult, de către Eu, care se
desăvârşeşte datorită experienţei acumulate şi, de asemenea, prin
structurarea Supraeului. În acest sens, actul infracţional ar fi expresia unui
eşec al respectivului control (apud Nistoreanu şi Păun, 1995)

3.2 Teorii psihanalitice post-freudiene

Una dintre teoriile psihanalitice post-freudiene îi aparţine lui Alfred

Adler (1870-1937, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995), a cărei notorietate
este legată de lansarea conceptului de „complex de inferioritate”. Astfel,

21
sentimentul de inferioritate poate declanşa reacţii de compensare –
supracompensare (echivalent de „sublimare” – în ultimă analiză). De pildă,
bâlbâitul Demostene devine mare orator sau surdul Beethoven compune
opere muzicale nemuritoare. În caz că „sublimarea” eşuează, sentimentul
poate degenera în „complex de inferioritate”. De aici până la
infracţionalitate, susţine Adler, nu mai este decât un singur pas, aceasta
(infracţionalitatea) constituind, printre altele, calea cea mai facilă de a stârni
atenţia opiniei publice. (aceeaşi sursă).
Un alt continuator este Jung (1875-1960, citat în aceeaşi sursă),
care stabileşte tipologii construite pe baze psihanalitice. De la el provin
termenii de introvertit şi extravertit.

3.3 Teoria psihomorală

Procesul criminogen este plasat de către E. De Greef (principalul

reprezentant al teoriei) pe un Eu care tolerează sau chiar acceptă ideea
crimei. Infractorul se deosebeşte de noninfractor prin faptul că trece mai
uşor la comiterea actului într-o situaţie favorabilă, fiind vorba, deci, de o
diferenţă de grad (sau de prag). Trăsătura psihică fundamentală ce
intervine în acest sens este indiferenţa afectivă a individului, dobândită, de
regulă în copilărie, prin alterarea a două grupuri principale de instincte: de
apărare şi de simpatie (Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995).
În evoluţia procesului criminogen se disting trei etape:
1/. „faza asentimentului temperat”, în care personalitatea individului suferă
o degradare progresivă, acesta nemaigăsind nici o justificare spre a
respecta normele morale ale societăţii;
2/. „faza asentimentului formulat”, în care individul acceptă ideea comiterii
crimei;
3/. în cea de a treia fază se manifestă „criza”, în care „trecerea la act”
(eliminarea victimei) depinde doar de găsirea momentului favorabil
(aceeaşi sursă).

3.4 Teoria personalităţii criminale

Teoria personalităţii criminale aparţine criminologului francez Jean

Pinatel şi este considerată printre cele mai reprezentative dintre abordările
psihologice.
„Teoria lui Pinatel este axată pe conceptul de personalitate
criminală în cadrul căruia sintetizează elementele esenţiale ale teoriilor
anterioare, mai ales viziunea dinamică asupra entităţilor personalităţii şi
abordarea diferenţiată a mecanismelor şi proceselor criminogene ale
trecerii la act din varianta psihomorală” (Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995).

22
 Pinatel, pe urmele lui Greef, afirmă că între personalitatea
infractorului şi noninfractorului există doar o diferenţă de grad (prag), la fel
şi între diferitele categorii de infractori (de la cel ocazional la recidivistul
inveterat).
Pe de altă parte, criminologul francez susţine că egocentrismul,
labilitatea psihică, indiferenţa afectivă şi agresivitatea devin caracteristice
infractorului doar prin sumarea lor.
Această constelaţie de trăsături reprezintă esenţa personalităţii
criminale, care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin (R.M. Stănoiu,
1989, citată de Nistoreanu şi Păun, 1995).
În lumina celor de mai sus, ar fi vorba doar de „trecerea la act” –
expresie a „diferenţei de grad” (prag), între personalitatea infractorului şi
cea a noninfractorului existând doar diferenţe cantitative, nu şi calitative.
(Chestiunea ne duce cu gândul la Nero, despre care s-a afirmat că ceea ce
îl deosebea era doar faptul că impulsurile criminale, prezente la toţi indivizii,
el le şi punea în practică fără întârziere.)

Notă. Ceea ce se reproşează orientării psihologice este atribuirea

infractorului a unui tip aparte de personalitate, diferenţiată fie ca natură, fie
ca „prag” şi, pe de altă parte, neglijarea relaţiilor şi determinărilor sociale, a
omului ca fiinţă socială.

 MODULUI II Întrebări de evaluare

1. Cum a explicat Lombroso conduita delincventă? Care e fundamentarea

ştiinţifică a demersului său şi ce relevanţă mai are în prezent?
2. Care e contribuţia adusă de Charles Goring perspectivei criminologice
deschisă de Lombroso? Consideraţi că tendinţa spere criminalitate
poate fi transmisă ereditar sau pot exista alte explicaţii ale relaţiei dintre
conduita deviantă a părinţilor şi cea a copiilor?
3. Credeţi că indivizii identici din punct de vedere genetic vor manifesta
tendinţe similare înspre infracţionalitate sau conformare la norme?
Argumentaţi. Încercaţi să identificaţi alţi factori decât cei genetici care
pot explica modelele de conduită similare ale gemenilor univitelini.
4. În cazul copiilor adoptaţi, ponderea comportamentelor deviante a fost
cea mai ridicată în cazul în care părinţii biologici, şi nu cei adoptivi, au
avut, la rândul lor, o conduită delincventă. Dacă apreciaţi că înclinaţia
spre devianţă se transmite, într-o anumită măsură, pe cale genetică,
cum vă explicaţi acest lucru?

23
5. În ce mod credeţi că inteligenţa individului influenţează înclinaţia
acestuia înspre delincvenţă? O inteligenţă de nivel scăzut conduce cu
necesitate spre conduite deviante? Argumentaţi răspunsul.
6. Între tipurile constituţionale stabilite de Kretschmer şi frecvenţa conduitelor
deviante există o anumită legătură? Dar între natura normelor încălcate
şi respectivele tipuri constituţionale? Dacă da, cum ar putea fi explicată?
7. Credeţi că teoria biotipurilor criminale are o fundamentare ştiinţifică?
Aduceţi argumente pro sau contra.
8. Analizaţi teoria inadaptării biologice care a fost lansată de O. Kinberg şi
identificaţi elementele pe care le aduce în plus comparativ cu cele
anterior prezentate.
9. În ce constă caracterul pluridimensional al perspectivei propusă de
Kinberg? Ar putea fi utilizată şi în prezent? Argumentaţi.
10. Credeţi că toţi omenii sunt potenţiali infractor şi că ceea ce-i
deosebeşte este doar pragul de la care un stimul exterior determină
apariţia unei conduite delincvente? Argumentaţi punctul dvs. de vedere.
11. Apreciaţi că există o relaţie între anomaliile cromozomiale şi
tendinţa spre delincvenţă? Dacă da, cum ar putea fi explicată?
12. După părerea dvs. teoriile care pun accent pe doar pe aspectele
biologice, înnăscute, sunt capabile să explice geneza comportamentului
deviant? Care ar fi argumentele care ar susţine un astfel de punct de
vedere? Dar cele contrare?
13. Aspectele de natură biologică / genetică ar putea explica riscul mai
mare, pentru anumiţi indivizi, de a se implica în acte delincvente? Ar
putea exista o predispoziţie în acest sens?
14. Ce rol joacă conceptul de personalitate criminală în cadrul teoriilor
psihologice referitoare la criminalitate?
15. Care este relaţia dintre teoriile psihologice, cele de orientare
biologică respectiv sociologică?
16. Descrieţi cele două etape principale ale evoluţiei concepţiei
freudiene asupra psihicului uman şi identificaţi corespondenţele dintre
cele trei concepte utilizate în prima variantă respectiv în cea de a doua.
17. Care sunt mecanismele prin care Freud explică medierea
conflictelor dintre „sine” şi „supraeu”? Încercaţi să daţi exemple de
situaţii concrete în care respectivele mecanisme rezolvă cu succes
conflictele menţionate precum şi de cazuri în care eşuează, generând
conduite deviante.
18. În ce mod explică Adler relaţia dintre complexul de inferioritate şi
conduita normală respectiv cea deviantă? Încercaţi să daţi exemple de
situaţii în care un complex de inferioritate conduce la o conduită
socialmente dezirabilă, respectiv la una deviantă.

24
19. După părerea dvs., teoriile lui Freud şi Adler explică geneza
conduitei deviante sau o predispoziţie a unor indivizi înspre
comportamente antisociale? Argumentaţi răspunsul.
20. Care e relaţia dintre infractor şi non-infractor din perspectiva lui
Greef?
21. Care sunt fazele procesului criminogen din perspectiva teoriei
psiho-morale şi cum ar putea fi exemplificate concret în cazul unui
delincvent?
22. Care sunt elementele pe care Pinatel, în cadrul teoriei personalităţii
criminale, le preia de la Greff (teoria psihomorală)?
23. Care sunt elementele pe care le aduce în plus teoria personalităţii
criminale în raport cu celelalte perspective psihologice prezentate?
24. Între infractori şi non-infractori există doar o diferenţă cantitativă sau
sunt esenţialmente diferiţi din punct de vedere psihologic? Argumentaţi
răspunsul pornind de la teoriile psihologice care au fost prezentate.
25. Credeţi că factorii psihologici singuri sunt capabili să explice geneza
conduitei delincvente sau există şi alte aspecte importante care trebuie
luate în calcul? Argumentaţi răspunsul utilizând şi cunoştinţele
sociologice pe care le deţineţi.
26. Imaginaţi exemple concrete în care factori biologici şi psihologici
care ar putea favoriza conduita deviantă conduc efectiv la încălcarea
normelor sociale respectiv la situaţii în care comportamentul indivizilor
este unul de conformare la respectivele norme.
27. Pornind de la ceea ce ştiţi (din experienţa proprie, cărţi, mass-
media) despre o persoană care a comis acte delincvente, încercaţi să
verificaţi în ce măsură conduita acesteia poate fi explicată de factorii
biologici sau psihologici, aşa cum sunt descrişi în teoriile care au fost
prezentate. Încercaţi să identificaţi şi alţi factori care au jucat un rol
important.

MODULUL III
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ ASUPRA DEVIANŢEI

Rezumat: Modulul III prezintă principalele teorii sociologice ale devianţei.

În prima parte sunt prezentate deschiderile teoretice ale primilor sociologi
care au analizat fenomenul în discuţie, punând bazele conceptuale şi
metodologice ale studierii lui. În a doua şi a treia parte sunt prezentate
teoriile moderne privitoare la devianţă, atât cele care pot fi subsumate
modelului consensual (de inspiraţie funcţionalistă) cât şi cele circumscrise
modelului conflictual (de sorginte marxistă sau neo-marxistă). Am propus,
de asemenea, o retrospectivă critică asupra ansamblului teoriilor privitoare

25
la devianţă precum şi anumite particularizări, vizând probleme actuale şi de
interes în care sociologia devianţei îşi găseşte un obiect pertinent de
analiză (sinuciderea, toxicomaniile şi delincvenţa juvenilă).

Termeni cheie:
Perspectivă ecologică, curent culturalist, curent funcţionalist, control social,
zone criminogene, asociaţii diferenţiate, învăţarea socială, dezorganizare
socială, subcultură delincventă, anomie socială, scopuri şi mijloace licite /
ilicite, oportunităţi diferenţiate, rezistenţă la frustrare, conflict, ordine
socială, sărăcie, interacţionism simbolic, rol social, interacţiune,
personalitate, etichetare, stigmat, putere politică, clasă dominantă /
dominată, reacţie socială, sinucidere, toxicomanii, delincvenţă juvenilă

CAPITOLUL 4
ÎNCEPUTURILE ANALIZEI SOCIOLOGICE A DEVIANŢEI

4.1 Şcoala cartografică

S-a ocupat de analiza statistică a criminalităţii, cu scopul de a

descoperi „regularităţi” în dinamica acesteia.
A.M. Guerry (1834, citat de R.M. Stănoiu, 1995) consideră că între
distribuţia geografică a criminalităţii şi climă (aici intervenind şi
anotimpurile) ar exista o legătură.
A.J. Quételet formulează „legea termică a criminalităţii” (1835, citat
în aceeaşi sursă) susţinând (ca şi Guerry) că infracţiunile contra persoanei
predomină în sud şi în anotimpurile calde, iar cele contra proprietăţii
predomină în nord şi în sezonul rece.
G. Tarde (1886, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995) îl combate,
susţinând că deosebirile dintre nord şi sud, în ceea ce priveşte
criminalitatea, s-ar datora nu climei, ci inegalei dezvoltări social-economice.
Quételet se situează printre primii utilizatori ai metodelor statistice şi
matematice în ştiinţele sociale, inclusiv în ceea ce priveşte rolul factorilor
sociali şi individuali în etiologia crimei. Pe lângă „factorii termici” mai
amintim:
- vârsta influenţează atât comiterea infracţiunii (adultul tânăr) cât şi tipul
infracţiunii (violenţa contra persoanei predomină în prima parte a vieţii,
infracţiunile contra proprietăţii în cea de a doua);
- bărbaţii predomină net per total, femeile comit cu precădere infracţiuni
împotriva proprietăţii;
- eterogenitatea socială (determinată de imigrare) poate conduce la
discriminare, inegalitate socială şi violenţă;
- profesia poate influenţa tipul de delict;

26
 - sărăcia, nu atât cea cronică, cât cea instalată precipitat (trecerea bruscă
de la confort la mizerie) favorizează infracţionalitatea;
- alcoolismul favorizează infracţiunile violente (din 1129 omucideri,
Quételet găseşte 446 comise sub influenţa alcoolului. (L. Siegel, 1983, citat
în aceeaşi sursă).
Şcolii cartografice i se reproşează numărul insuficient de cazuri
studiate, unele erori metodologice, dar mai ales neglijarea factorilor
individuali.

4.2 Şcoala sociologică

Fiind vorba de precursori, am reunit aici diverse orientări de la
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, care şi-au propus
investigarea rolului factorilor sociali în geneza criminalităţii.
Şcoala mediului social („Şcoala lioneză)
Prin reprezentanţii săi (A. Lacassagne, L. Manouvrier, G. Tarde)
şcoala respectivă a lansat concepţia conform căreia rolul determinant în
geneza criminalităţii îi aparţine mediului social. Dintre cei trei se distinge
Gabriel Tarde, viziunea sa fiind studiată, de obicei, în antiteză cu cea a lui
Emile Durkheim (apud J. Pinatel, 1959, citat de R.M. Stănoiu, 1995), date
fiind numeroasele deosebiri şi controverse dintre cei doi.
Durkheim, în lucrările sale elaborate între 1893-1897, consideră
criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală: „Nu poate exista
o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv. Ca atare, este inevitabil ca printre aceste abateri să nu fie şi unele
care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este
importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa
comună” (Din „Les regles de la methode sociologique”, 1895, citat reprodus
în aceeaşi sursă). Crima este necesară şi utilă, consideră Durkheim, fiind
legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, condiţii care, la
rândul lor, „sunt ele însele indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a
dreptului” (ibidem). În acest sens, criminalitatea nu poate fi analizată şi
explicată decât în contextul temporal şi spaţial al unei anumite culturi.
Un alt concept de referinţă lansat de Durkheim este cel de anomie
(a nomos – fără norme; în sens mai larg – dezordine, haos), care
desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o
dereglare a normelor, consecutiv unor modificări bruşte (războaie, revoluţii,
crize economico-financiare etc.). Anomia creează un dezechilibru între
nevoile individului şi posibilitatea de-a şi le satisface, ceea ce duce, printre
altele, la creşterea ratei sinuciderilor dar şi a criminalităţii (la baza acesteia
aflându-se determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale
individului) (Durkheim, 1897, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995)

27
 Contrar viziunii antipsihologizante a lui Durkheim, G. Tarde (1886,
citat de R.M. Stănoiu, 1995) priveşte realitatea socială ca fiind constituită
din relaţii psihosociale stabilite între indivizi, guvernate de legea imitaţiei.
Conceptul este aplicat şi în criminologie: angajarea pe calea criminalităţii
nu se datorează unor impulsuri biologico-psihologice, ci influenţelor
psihosociale asimilate prin imitaţie. Într-un următor pas al demersului său,
Tarde lansează conceptul de criminal profesionist (în opoziţie cu cel
ocazional) pe care-l substituie celui de criminal înnăscut.
Tarde contestă viziunea durkheimiană asupra criminalităţii ca factor
de normalitate şi sănătate socială (prin „delimitarea binelui de rău”)
reproşându-i, printre altele, că ar confunda constanţa cu normalitatea.
Părerea lui Tarde că socialul ar fi un fenomen determinat de relaţiile
psihologice (sau psihosociale, în alte surse) dintre indivizi îl face pe Jean
Pinatel (citat de R.M. Stănoiu, 1995) să-l considere întemeietorul „Şcolii
interpsihologice”.

Tot printre precursori mai amintim grupul de cercetători care

încearcă, prin analiză statistico-matematică, să surprindă relaţia
criminalităţii cu stratificarea socială, concurenţa, repartizarea veniturilor etc.
(von Liszt, A. Prins, Van Hammel, citaţi de R.M. Stănoiu, 1995). Fără a
reuşi să impună o teorie criminologică propriu zisă, autorii citaţi au
contribuit la promovarea metodelor cantitative de analiză şi la
perfecţionarea statisticii judiciare.

O altă orientare este cea de influenţă marxistă (Ducpétiaux, Berg,

Battaglia etc.), care vede criminalitatea ca o devianţă determinată social-
economic prin exploatare, inegalitate, şomaj, corupţie etc.
Cel mai important reprezentant al orientării este însă olandezul W.A.
Bonger (1916, citat de R.M. Stănoiu, 1995) care realizează o cuprinzătoare
analiză a rolului pe care factorii economici îl deţin în etiologia crimei,
stabilind relaţiile existente, în societatea capitalistă, între oscilaţiile
economice şi dinamica „criminalităţii achizitive”.

Enrico Ferri. Teoria sociologică multifactorială.

Enrico Ferri (1856-1929), jurist şi sociolog italian, este considerat
fondatorul criminologiei sociologice (J. Pinatel, 1963, citat de Nistoreanu şi
Păun, 1995).
Ferri, deşi acceptă determinismul lombrosian, cercetează cu
precădere factorii exogeni. Pe de altă parte, caută un răspuns la
întrebarea: de ce în condiţii exogene similare numai unii indivizi comit
infracţiuni? Concluzia sa este că delincvenţa e un fenomen complex cu
determinări multiple exo şi endogene ce ţin atât de caracteristicile biologice

28
şi psihologice ale individului cât şi de mediul social (inclusiv locul şi timpul
comiterii faptei).
În viziunea lui Ferri, factorii criminogeni pot fi clasificaţi în felul
următor (R. Gassin, 1990, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995):
1/. factori antropologici (endogeni) regrupabili în trei categorii: aparţinând
constituţiei organice a infractorului, aparţinând constituţiei sale psihice şi, în
fine, unor caracteristici personale (vârstă, sex etc.);
2/. factori fizici (cosmo – telurici) cum ar fi clima, anotimpul, solul, condiţiile
meteorologice etc.);
3/. factorii mediului social: familia, educaţia, densitatea populaţiei, opinia
publică, organizarea economică şi politică, nivelul industrializării, vicii
precum alcoolismul etc.
Ferri, elaborând „legea suprasaturaţiei mediului”, atrage atenţia şi
asupra unor influenţe sociale globale şi de anvergură crescută ce survin în
condiţii speciale (război, revoluţie, criză economică etc.), situaţie în care
apare o creştere bruscă a criminalităţii. (Fenomenul poate fi asimilat cu
„anomia” durkheimiană!)
Sociologul italian, în viziunea sa asupra criminalităţii, asociază două
elemente care vor furniza fundamentul teoretic al sociologiei
criminogenezei: cel de sinteză (reunirea datelor oferite de alte discipline
criminalistice) şi cel de analiză a fenomenului infracţional considerat ca fiind
determinat de viaţa socială (D. Szabo, 1968, citat de R.M. Stănoiu, 1995).

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE

Orientarea sociologică a criminologiei a înregistrat un avânt notabil

la începutul secolului XX, cu precădere pe pământ american.
Teoriile rezultate, dată fiind marea lor diversitate, sunt dificil de
clasificat.
Siegel (1983, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995) distinge trei
categorii de orientare:
1/. Teoriile structurii sociale (curentul culturalist şi cel funcţionalist);
2/. Teoriile proceselor sociale, cuprinzând teoriile învăţării, ale controlului
social şi ale „etichetării”; sociale;
3/. Teoriile conflictului social.
Gassin (1990, citat în aceeaşi sursă) relevă caracterul multifactorial
al respectivelor teorii, subliniind faptul că factorii sociali sunt analizaţi în
cadrul acestora mai degrabă prin prisma percepţiei psihologice a indivizilor
supuşi socializării.
Criminologul canadian Denis Szabo (1978, citat în aceeaşi sursă)
propune o împărţire a teoriilor sociologice moderne în două categorii
principale: modelul consensual şi cel conflictual (clasificare pe care o vom

29
adopta în cele ce urmează).

CAPITOLUL 5
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP FUNCŢIONALIST

Modelul consensual, tributar gândirii teoretice a lui Durkheim,

Pareto şi Parsons, a predominat în sociologia criminologică a secolului
trecut, până prin anul 1960. Modelul respectiv propune o analogie între
sistemul social şi cel din natură.
Cele două sisteme evoluează, în egală măsură, într-un echilibru
ecologic bazat pe adaptare şi autoreglare, elemente în lipsa cărora evoluţia
devine imposibilă sau chiar întreg sistemul este sortit disoluţiei.
În acest sens, în mediul social, infractorul este văzut ca un
neadaptat ce se cere resocializat spre a nu periclita echilibrul întregului
sistem.
Modelul consensual şi-a propus să studieze acei factori care
modifică tendinţele normale de adaptare a individului la mediu.
Teoriile aparţinând acestui model au încercat să stabilească
normele menite a ocroti valorile sociale dominante, a căror încălcare îl
plasează pe individ în categoria infractorilor (R.M. Stănoiu, 1989, citată în
aceeaşi sursă)
În cadrul modelului în discuţie pot fi incluse patru curente relativ
distincte: cel ecologic, curentul culturalist, curentul funcţionalist şi teoriile
controlului social (ibidem).

5.1 Şcoala ecologică de la Chicago

Şcoala ecologică de la Chicago s-a bucurat de o mare audienţă în

anii ’20 -’30 ai secolului XX. Conform reprezentanţilor şcolii respective (H.
Mc Kay, C.R. Shaw, F. Thrasher, citaţi de Nistoreanu şi Păun,1995), orice
element, indiferent de natura sa, (animală, vegetală, biologică, psihologică),
intrat în relaţii cu altele este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală,
de esenţă ecologică, fapt perfect valabil şi în relaţia individ – societate.
Investigând cauzele criminalităţii în centrele urbane unde proporţia
imigranţilor era apreciabilă, Shaw şi Mc Kay propun o analogie între
respectivele grupuri şi anumite specii de plante transmutate ce încearcă să
supravieţuiască pe un sol străin şi ostil (C.R. Shaw, H.D. Mc Kay, 1929 şi
1942, citaţi în aceeaşi sursă).
În aceeaşi ordine de idei, autorii amintiţi au semnalat corelaţia dintre
delincvenţă şi aşa numitele zone criminogene specifice (cartiere sărace, cu
condiţii de muncă mizere, şomaj, învăţământ dezorganizat etc.). (R.M.

30
Stănoiu, 1989, citată în aceeaşi sursă.)
Şcolii ecologice îi aparţine şi conceptul de „ecologie urbană”,
concept la care s-au raliat generaţii de sociologi ce s-au ocupat de influenţa
factorilor sociali asupra comportamentului infracţional. Curentul a avut un
larg ecou în domeniul politicii penale, generând programe speciale de
prevenire a criminalităţii ce au fost aplicate până prin a doua jumătate a
secolului XX.

5.2 Curentul culturalist

Curentul culturalist generează un alt grup de teorii aparţinând

modelului consensual, caracterizat prin raportarea personalităţii individului
la cultura în care se dezvoltă şi pe care o asimilează.
Promotorii curentului îşi axează cercetarea pe identificarea
sistemului social care ar avea menirea de a integra într-un echilibru dinamic
clasele, categoriile şi grupurile aparţinătoare.
Problema centrală a orientării culturaliste în criminologie este relaţia
dintre cultură şi criminalitate, în speţă acele elemente care vin în conflict cu
consensul cultural general. Criminalitatea este privită ca o „adaptare
inversă” a indivizilor, care îşi însuşesc norme şi valori opuse celor
acceptate de către majoritatea membrilor societăţii.

Teoria „asociaţiilor diferenţiate”. Învăţarea socială a comportamentului

delincvent.
Lui E. Sutherland, considerat ca fondator al criminologiei
sociologice în SUA, îi aparţine teoria „asociaţiilor diferenţiate”, teorie
reprezentativă a orientării culturaliste (1924, citat de Nistoreanu şi Păun,
1995)
În viziunea lui Sutherland, comportamentul delincvent se învaţă, în
interiorul unor grupuri, printr-o comunicare curentă cu alţi indivizi care
agreează respectivul comportament şi prin delimitare de cei ce îl
condamnă.
Ca atare, „asociaţia diferenţiată” s-ar afla la baza actului infracţional.
Desigur, apropierea de conceptul „imitaţiei” al lui G. Tarde este evidentă:
tendinţa de a imita, cu precădere într-o direcţie negativă şi preponderent la
vârste tinere, este un dat social determinat, de regulă, de frustrări,
complexe de inferioritate etc. În acest sens, Sutherland subliniază că, cu
cât asocierea cu modelul criminal este mai precoce, cu atât „învăţarea” se
produce mai rapid, aici intervenind şi „prestigiul” modelului însuşit (aceeaşi
sursă).
Dacă influenţa lui Tarde pare incontestabilă, cea a lui Durkheim este

31
şi ea la fel de prezentă: „asociaţiile diferenţiate” apar pe fondul unor
conflicte socio-culturale aflate la baza dezorganizării sociale (ibidem).
Analogia cu „anomia” este evidentă.
Ca şi contribuţie personală, putem aminti identificarea unor forme
de criminalitate ce reuşeau de regulă să se sustragă rigorilor legii, cum ar
fi, de pildă, criminalitatea „gulerelor albe”.
Principalele critici aduse lui Sutherland sunt următoarele:
- teoria „asociaţiilor diferenţiate” nu explică originea primară a criminalităţii,
ignorând sursa de „învăţare” a „modelelor” (sau a modelelor modelelor...).
- nu sunt aprofundate nici cauzele pentru care numai anumiţi indivizi
„învaţă” comportamentul criminal (H. Mannheim, 1965, citat în aceeaşi
sursă).
Teoria „conflictului de cultură”.
Îi aparţine lui T Sellin, criminolog din SUA, care în lucrarea sa
„Conflictul de cultură şi criminalitatea” (1938, citată de Nistoreanu şi Păun,
1995) fundamentează teoretic curentul culturalist.
Premisa autorului este următoarea: normele juridice penale reflectă
normele culturii dominante în societate; într-o societate diversificată şi
eterogenă există mari deosebiri culturale între autohtoni şi imigranţi, bogaţi
şi săraci, între grupuri şi subgrupuri sociale. Comportamentul delincvent
apare, pe fondul conflictelor culturale determinate de amintitele deosebiri,
ca o consecinţă a încercărilor de a impune norme şi valori străine aflate în
contradicţie cu cele dominante în societate.
În acest sens, ar exista o relaţie directă între numărul şi amploarea
acestor contradicţii şi rata delincvenţei.
Teoria lui Sellin a generat interpretări de factură rasistă
(incriminarea imigranţilor, a populaţiei de culoare din SUA etc.). (R.M.
Stănoiu, 1989, citată în aceeaşi sursă).

Teoria „subculturilor delincvente”.

În cadrul curentului culturalist mai distingem teoria lui A. Cohen (cea
a „subculturilor delincvente”) axată pe ideea că infracţionalitatea tinerilor
defavorizaţi reprezintă, de fapt, un protest împotriva normelor culturale
dominante în SUA. În acest sens, Cohen vede în delincvenţi nişte frustraţi,
discriminaţi, marginalizaţi pe care barierele sociale şi economice îi
determină să-şi făurească valori şi norme proprii („subcultură delincventă”)
şi să purceadă la infracţiuni „non-profit” ce nu urmăresc compensaţii
materiale ci, pur şi simplu, păgubirea cu rol de pedeapsă a majoritarilor şi
dobândirea de „prestigiu” în faţa membrilor grupului (A.K. Cohen, 1955,
citat de Nistoreanu şi Păun, 1995).

32
 Această viziune a justiţiei sociale luată în propriile mâini abordează
doar un posibil segment particular al problemei, ignorând variantele de
delincvenţă ce aduc profit precum şi cauzele care determină, la nivel
individual sau de grup, opţiunea (sau opţiunile) non-delincvente. Pe de altă
parte, alţi cercetători (M.E. Wolfgang, F. Ferracuti, 1967, citaţi în aceeaşi
sursă) au găsit o rată crescută a infracţiunilor săvârşite cu violenţă în cadrul
subculturilor delincvente. Mai precis, au arătat că există o relaţie directă
între rata omorurilor şi toleranţa grupului faţă de violenţă. În consecinţă, cu
cât un individ este mai puternic integrat într-o „subcultură violentă”, cu atât
mai mare este riscul ca el să comită infracţiuni grave, presupunând
violenţa.

5.3 Curentul „funcţionalist”

Sociologia „funcţionalistă” vede societatea ca un tot, ca un

mecanism în care indivizii, grupurile şi structurile îndeplinesc nişte roluri,
nişte funcţii convergente ce asigură echilibrul şi funcţionalitatea întregului –
ca un organism viu.
Pornind de la această viziune, unii sociologi au căutat să
stabilească o relaţie între disfuncţiile ce pot să afecteze respectivul
„mecanism” şi criminalitate.
Respectivele disfuncţii sunt generatoare de tensiuni sociale şi
frustrări individuale.

Teoria anomiei sociale.

Îi aparţine lui R.K. Merton, care adaptează conceptul durkheimian
de anomie la condiţiile societăţii americane, transferându-l însă de la nivelul
structurii sociale la cel al individului, sub forma aşa numitei frustrări sociale.
Stabilitatea socială presupune un echilibru între scopuri şi
mijloacele necesare spre a le atinge. Când acest echilibru se rupe, apare
anomia.
În acest sens, ar fi vorba de reacţia individului faţă de
neconcordanţa dintre scopuri şi mijloacele acceptate în vederea
materializării acestora. Astfel, individul lipsit de mijloacele licite, va apela la
altele (ilicite). Merton susţine că în SUA, de regulă, nu se ţine cont de faptul
că anumite obiective nu pot fi atinse pe căi legale. Ceea ce determină, mai
ales în cazul tinerilor aparţinând grupurilor defavorizate, opţiunea pentru
calea delincvenţei (L. Siegel, 1983, R. Gassin, 1990, R.M. Stănoiu, 1989 –
citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995).
Determinismul social (şi nu individual) al infracţionalităţii, susţinut de
Merton, Shaw, Mc Kay sau Sellin, a influenţat notabil strategiile americane

33
de prevenţie a criminalităţii în cea de a doua jumătate a secolului XX.
Fireşte, teoria mertoniană nu ne explică de ce numai unii dintre
„beneficiarii” stării de anomie virează spre infracţionalitate şi alţii nu.

Teoria „oportunităţii diferenţiate”.

În ceea ce priveşte fondul problemei nu găsim nici o diferenţă, doar
atât că mijloacele şi căile de-a ignora sau învinge barierele normative ale
societăţii au fost denumite de către promotorii teoriei (R. Cloward şi L.
Ohlin, 1960, citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995) – „oportunităţi diferenţiate”.
Aceste oportunităţi (diferenţiate) acţionează însă şi în interiorul grupului de
subcultură delincventă, în funcţie de forţa, inteligenţa şi abilitatea membrilor
componenţi, determinând o stratificare, o ierarhizare în interiorul grupului.
Pe de altă parte, autorii văd în aceste grupuri germenii crimei
organizate.

5.4 Teoriile (auto)controlului social

Sunt teorii care inversează unghiul de abordare al criminalităţii: nu

se mai caută cauzele criminalităţii (toţi indivizii fiind consideraţi ca potenţiali
infractori), ci motivul pentru care oamenii respectă, în majoritatea lor,
normele sociale.
În aceeaşi ordine de idei, se pune în discuţie (şi se contestă)
factorul considerat ca fiind determinant până atunci: „teama de pedeapsă”.
Vom prezenta, în acest context, teoria „apartenenţei (legăturii)
sociale” şi teoria „rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)”
Teoria apartenenţei (legăturii) sociale.
Îi aparţine criminologului american T. Hirschi (1969, citat de
Nistoreanu şi Păun, 1995).
Autorul consideră că oamenii, cu toţii potenţiali infractori în viziunea
lui, nu comit în marea lor majoritate infracţiuni, de teama că şi-ar putea
afecta ireversibil relaţiile sociale de apartenenţă la grup, instituţie etc.
Respectiva „legătură socială” ar include următoarele:
1/. Ataşamentul faţă de semeni, cu precădere faţă de părinţi. În lipsa
acestuia respectul faţă de orice autoritate devine îndoielnic;
2/. Respectul şi acceptarea obiectivelor convenţionale ale societăţii;
3/. Implicarea (fiind vorba de activităţi sociale şi de lipsa de timp efectiv
pentru fapte antisociale);
4/. Încrederea în regulile morale şi sociale.
Teoria lui Hirschi a fost confirmată de numeroase cercetări empirice
(M. Hindelung, 1973, citat în aceeaşi sursă).

34
Teoria rezistenţei la frustrare.
Îi aparţine lui W.C. Reckless (1970, citat de Nistoreanu şi Păun,
1995) şi încearcă să completeze ideea controlului social cu unul individual,
de sorginte psihologică.
În viziunea autorului, elementele individuale care dublează controlul
social ar fi:
- imaginea favorabilă despre sine;
- practici morale şi comportamentale puternic fixate;
- toleranţă accentuată la frustrare.

Am tratat problema controlului social în cadrul „modelului

consensual”, dat fiind faptul că prin aceasta am pus în lumină mult invocata
„verigă lipsă”: de ce majoritatea indivizilor nu comit fapte antisociale, deşi ar
putea s-o facă?!

CAPITOLUL 6
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP CONFLICTUALIST

Apărut, în a doua jumătate a secolului XX, ca o reacţie la modelul

consensual, modelul conflictual scoate în evidenţă interesele opuse şi
conflictogene dintre clase şi grupuri sociale.
Dacă în modelul consensual diferenţele dintre indivizi, grupuri sau
clase sociale şi conflictele aferente se rezolvă (sau se cer a fi rezolvate)
prin adaptare, ajustare, reechilibrare, în modelul conflictual se postulează
egalitarismul, inegalităţile urmând a fi rezolvate prin confruntări, conflicte şi
revoluţii. (D. Szabo, 1978, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995).
Este vorba, evident, de teze marxiste, în care clasele şi grupurile
sociale defavorizate sunt privite ca o majoritate exploatată, pauperizată,
oprimată etc., iar cei care stabilesc normele şi instituie legile nefiind decât o
minoritate care îşi impune supremaţia prin dreptul forţei. În acest context,
chiar şi infracţionalitatea este politizată şi privită ca o reacţie la inegalitatea
socială şi la abuzurile şi samavolniciile celor ce o menţin şi impun.
Din punct de vedere metodologic, adepţii modelului conflictual, în
opoziţie cu cei ai modelului consensual, abordează infracţionalitatea nu
cantitativ, ci calitativ, nu de pe o poziţie de neutralitate, ci de pe una
partizană – implicându-se alături de „victime” şi denunţând inechităţile
sociale ce se cer abolite pe cale revoluţionară (aceeaşi sursă citată).

6.1 Şcoala economică

Tezele marxiste au fost preluate de numeroşi criminologi

35
occidentali, printre care Turati, Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania,
Dupuy şi Legoyt în Franţa, Ducpetiaux în Belgia, pe care i-am mai amintit
în capitolul închinat precursorilor. Tot acolo am vorbit, succint, de olandezul
W. Bonger (1916) – considerat cel mai de seamă reprezentant al „Şcolii
economice”. A sosit momentul să-i detaliem viziunea (A. Turk, 1969, citat
de Nistoreanu şi Păun, 1995):
- mobilul crimei nu este biologic, ci social;
- actul infracţional este pedepsit de către cei ce deţin puterea politică;
- infracţiunile sunt acte antisociale ce afectează clasa dominantă;
- dreptul penal, în cazul dat, va apăra interesele clasei dominante;
- chiar dacă fapta este neutră din punct de vedere politic, cel mai aspru va
fi pedepsită cea care afectează un reprezentant al clasei dominante;
- divizarea societăţii în bogaţi şi săraci nu se datorează unor deosebiri de
capacitate intelectuală, ci raporturilor indivizilor în cadrul relaţiilor de producţie;
- ordinea socială în statul capitalist este menţinută nu prin consens, ci prin
forţă;
- sistemul capitalist generează individualism, alienare, egoism, favorizând,
astfel, infracţionalitatea;
- în ultimă analiză, crima rezultă din sărăcie, fie că este vorba de
încercarea de a supravieţui, fie că avem de-a face cu o distrugere a
sentimentelor nobile ale oamenilor;
- infracţiunile săvârşite de către reprezentanţii clasei dominante vizează
obţinerea de avantaje nelegitime şi, de regulă, provin dintr-un sentiment de
imunitate vizavi de lege;
- dacă bogăţia socială ar fi redistribuită în funcţie de nevoile fiecăruia,
criminalitatea reziduală ar dispare şi nu s-ar mai comite decât infracţiuni cu
determinare patologică.
După cum se poate vedea, teoria lui Bonger (1916) reprezintă o
fidelă transpunere în criminologie a celor mai radicale concepte marxiste
ale vremii.

6.2 Curentul interacţionist

Este un curent derivat din „interacţionismul simbolic”, orientare

lansată de G.H. Mead, C.H. Cooley şi W.I. Thomas (H. Blumer, 1969, citat
de Nistoreanu şi Păun, 1995), în a căror viziune:
- acţiunile indivizilor sunt determinate de propria interpretare a realităţii;
- oamenii deprind sensul valorilor şi nonvalorilor din reacţia, pozitivă sau
negativă, a semenilor lor la acestea;
- ei analizează şi evaluează propriul comportament prin aceeaşi modalitate
de raportare.
Curentul interacţionist operează cu următoarele concepte

36
psihosociale:
- noţiunea de „rol” (comportamentul social al individului corespunde unui
rol social determinat);
- „interacţiunea” (la nivel de persoane sau grupuri) este un proces dinamic
„în lanţ”: orice act este o reacţie determinată de un stimul aparţinând unui
alt actor al vieţii sociale şi, totodată, reprezintă un nou stimul pentru o altă
reacţie aparţinând altui actor social;
- „personalitatea” individului se formează în timp, ca rezultat al
interacţiunilor dintre indivizi.
Teoriile aparţinând acestui curent sunt cunoscute sub denumiri ca:
„teoria etichetării”, „teoria stigmatizării”, „teoria reacţiei sociale”, „teoria
interacţionistă” etc. (H.S. Becker, 1963, citat în aceeaşi sursă).
Teoria „etichetării”
Devianţa este rezultatul unei etichetări, actul deviant existând, ca
atare, doar în măsura în care este considerat deviant.
Becker (1963, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995), reprezentantul cel
mai proeminent al orientării respective, afirmă: „Deviant este acela căruia i
s-a aplicat cu succes această etichetă; comportamentul deviant este
comportamentul indivizilor care au fost astfel etichetaţi”.
Grupul social deţinător al puterii politice şi economice, prin
elaborarea şi aplicarea unor legi care îi favorizează interesele, generează
devianţă şi delincvenţă (aceeaşi sursă).
„Etichetele” aplicate determină izolare, marginalizare socială şi
deschid „cariere penale”.
„Etichetarea” realizează un stigmat (şi) în ceea ce priveşte imaginea
asupra propriei persoane. Stigmatizatul, izolat de societate şi pus în afara
legii, este obligat să-şi redefinească întreaga personalitate în raport de
„eticheta” respectivă şi să se orienteze spre subgrupuri culturale etichetate
similar – neavând alternativă (aceeaşi sursă).
În lumina celor de mai sus, singura deosebire notabilă dintre
infractori şi noninfractori o realizează „etichetarea”, cei „neetichetaţi”
beneficiind, de regulă, de imunitate în raport cu normele de drept, dar, mai
ales, faţă de mecanismele de aplicare ale acestora.
Adepţii teoriei (interacţioniştii – în general) evită, de obicei, să-şi
pună întrebarea: de ce ajung indivizii să săvârşească fapte ce determină
etichetarea lor ca infractori? Unul dintre cei care, totuşi, o face este W.
Gove (1975, citat în aceeaşi sursă). Iată câteva din motivele invocate:
- apartenenţa la subculturi ale căror norme şi valori diferă de cele ale
clasei dominante;
- convingerea că nu-şi vor putea împlini aspiraţiile pe căi licite;
- necunoaşterea legii.
Chiar dacă punerea în scenă este mai nuanţată, abordarea e tot

37
una clasială (de la dominant – la dominat) şi, în ultimă analiză, de influenţă
marxistă.

Teoria „reacţiei sociale”

Înrudită cu cea a „etichetării” şi aparţinând tot modelului conflictual,
criminologia „reacţiei sociale” încearcă să extindă viziunea interacţionistă
asupra ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de
devianţă.
Reprezentanţii acestei teorii (W. Chambliss, R. Quinney, A. Turk,
citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995) susţin că promotorii „etichetării” nu au
detaliat suficient modul în care criminalitatea este generată direct şi
nemijlocit de reacţia socială.
Printre precursorii criminologiei reacţiei sociale, alături de
interacţionişti, se numără şi Ralf Dahrendorf şi George Vold.
R. Dahrendorf (1958, citat în aceeaşi sursă), adept al viziunii
clasiale, consideră că orice sistem social are la bază coerciţia pe care o
aplică clasa conducătoare asupra restului societăţii.
G. Vold, pornind de la această premisă, consideră criminalitatea ca
pe un rezultat al conflictului social. Legislaţia penală este elaborată de către
clasa dominantă spre a-şi apăra privilegiile şi interesele şi, totodată, pentru
a îngrădi posibilităţile de reacţie ale claselor (şi grupurilor) dominate.
„Întregul proces politic de adoptare, de încălcare şi de aplicare a legii
penale constituie expresia directă a conflictului fundamental dintre grupuri
de interese în cucerirea şi menţinere puterii politice în stat” (Vold, 1959,
citat în aceeaşi sursă).
Ca urmare, reprezentanţii „reacţiei sociale” au investigat procesele
interacţioniste ale creării şi aplicării legii penale, modul în care aceste
procese generează criminalitate, felul în care justiţia acţionează întru
apărarea intereselor celor bogaţi şi puternici (aceeaşi sursă).
Iată poziţia lui W. Chambliss şi R. Seidman (1971, citaţi în aceeaşi
sursă):
a/. privitor la legea penală:
- unele acţiuni sunt calificate ca infracţiuni, în interesul clasei
dominante;
- dreptul penal, în condiţiile în care industrializarea măreşte distanţa
dintre clase, urmăreşte supunerea proletariatului prin represiune, în
interesul clasei conducătoare;
b/. privitor la consecinţele sociale ale criminalităţii:
- infracţionalitatea reduce şomajul şi, de asemenea, creează locuri
de muncă în cadrul organelor de control social;
- crima distrage atenţia proletariatului de la exploatarea la care este
supus, deturnând-o spre probleme „interne” create prin „diversiunea

38
etichetării”;
c/. privitor la originea conduitei infracţionale:
- delincventă sau nu, conduita umană este raţională şi are un
caracter specific de clasă;
- fluctuaţiile criminalităţii reflectă structura economică şi politică a
societăţii.

Teoria „radicală” sau „critică”

În ciuda tuturor evidenţelor, criminologii interacţionişti au negat
consecvent esenţa (sau originea) marxistă a teoriilor lor sociologice.
În acelaşi context, în 1973 apare un nou curent conflictualist
cunoscut sub numele de „criminologie radicală (sau critică)”, promovat fiind
de către englezii I. Taylor, P. Walton şi J. Young în lucrarea lor intitulată
„Noua criminologie” (1975, apud Nistoreanu şi Păun, 1995).
În viziunea acestor autori, actul deviant exprimă starea conflictuală
dintre individ şi structurile sociale şi economice, iar infracţiunea este
expresia actului politic prin care delincventul îşi manifestă protestul faţă de
organizarea socială dată.
Analizând actul infracţional, ei deosebesc următoarele etape cu viză
explicativă:
- originea îndepărtată a actului deviant (inechităţile sociale, economice şi
politice – privilegiile de clasă);
- originea imediată a actului, explicată, pe fondul celor de mai sus, prin
„psihologia socială a crimei”;
- actul în sine; aici, actele fiind de natură şi gravitate variabilă, criminologia
este chemată să analizeze şi explice opţiunea diferenţiată a infractorilor,
prin aprofundarea studiului dinamicii sociale a devianţei în general şi, în
particular, a dinamicii actului infracţional;
- reacţia socială imediată; fiind foarte diversă (de la condamnare – până la
indiferenţă), se impune elaborarea unei „psihologii a reacţiei sociale”;
- reacţia socială îndepărtată; originile ei pot fi găsite în orânduirea social-
politică a societăţii, ceea ce ar impune elaborarea unei „analize politice a
reacţiei sociale” – întregul sistem penal constituind, în realitate, un
instrument de dominare asupra claselor şi grupurilor defavorizate.
Ideile criminologilor englezi au stârnit un larg ecou în SUA, soldat,
până la urmă, cu desfiinţarea, în 1971, a Institutului de criminologie de la
Berkeley (California), cel ce a îmbrăţişat în cea mai mare măsură „teoria
radicală” (aceeaşi sursă citată).
O (altă) abordare convergentă este cea a lui G. Sykes (1974, citat
în aceeaşi sursă). Iată principalele concluzii ale autorului:
- legislaţia şi justiţia îi ajută pe cei bogaţi şi puternici să-şi impună propriile
norme şi interese, să-şi apere valorile şi bunurile şi să-i neutralizeze pe cei

39
ce ar atenta la siguranţa acestora;
- cei săraci comit acte antisociale deoarece legea penală nu corespunde
normelor morale ale claselor exploatate; imposibilitatea lor de a participa la
elaborarea normelor ordinii sociale şi, pe de altă parte, neputinţa de a-şi
atinge, în condiţiile date, propriile aşteptări – le produce o accentuată stare
de frustrare sau chiar ostilitate.

6.3 Evaluarea critică a modelului conflictual

Marxiste sau nu, recunoscute ca atare sau nu, abordările specifice

modelului conflictual – chiar dacă, sunt, într-o anumită măsură, pliate pe
realitatea socială, – sunt unilaterale, exclusiviste, politizate partizan şi, pe
de altă parte, incapabile de a răspunde la o serie întreagă de aspecte ale
criminalităţii ce nu ţin de clasele (sau grupurile) sociale, de deosebirile şi
conflictele dintre acestea, de doctrine, orânduiri, relaţii de producţie,
inechităţi etc.
Ar fi suficient să amintim, în acest sens, faptul că în cazul
„etichetării”, de pildă, se inversează pur şi simplu raportul cauză – efect.
Pe de altă parte, ce legătură ar putea exista între omucidere (sau
viol) şi faptul că legile penale sunt elaborate şi aplicate de către clasa
dominantă? Dar atunci când este vorba de o crimă pasională?
Acestea (omuciderea şi violul), dacă atât victima cât şi agresorul
aparţin clasei dominante, vor fi tolerate şi muşamalizate?
Sau, inversând datele, dacă ambii (victima şi agresorul) aparţin
claselor defavorizate, reprezentanţii acestora nu vor apela la aceeaşi
justiţie „de clasă” spre a se face dreptate?
Desigur, în anumite regimuri social-politice autoritare sau
dictatoriale un infractor aparţinând clasei dominante ar putea fi favorizat
atunci când victima aparţine unei clase defavorizate, sau, inversând datele
problemei, un infractor provenind din clasele defavorizate ar putea fi
penalizat mai aspru în caz că victima provine din clasele suspuse. Dar de
aici şi până la a generaliza chestiunea şi a reduce infracţionalitatea la o
reacţie secundară frustrării sociale (în faţa unor inechităţi şi abuzuri), la o
expresie a „luptei de clasă”, există o distanţă a cărei ignorare echivalează,
pur şi simplu, cu legitimarea unei crime!
Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că am încerca să punem în discuţie
importanţa factorului social în criminogeneză sau să minimalizăm
abordările conflictualiste. Numai că problema este de o complexitate
incompatibilă cu orice simplificare, schematizare ori viziune „în alb şi
negru”.
Vom încheia cu o simplă constatare: după decembrie 1989, dată
care a marcat desprinderea de o epocă în care „socialismul” nu ne-a scutit

40
nici de delincvenţă şi, cu atât mai puţin, de crime politice patronate de stat,
am asistat, în noile condiţii, la o veritabilă explozie a infracţionalităţii,
inclusiv a variantei ei transnaţionale – crima organizată.

CAPITOLUL 7.
REVEDEREA ASPECTELOR TEORETICE VIZÂND DEVIANŢA

Am abordat, într-o lucrare ce se ocupă de Sociologia devianţei,

teoriile criminologice în ansamblul lor, considerând, pe de o parte, că
prezentarea acestora este strict necesară atât din punct de vedere istoric
cât şi ca orizont de cunoaştere şi, pe de altă parte, pentru că cele trei
orientări principale (biologică, psihologică, sociologică) nu sunt, în realitate,
atât de net delimitate cum s-ar putea crede, existând nu puţine zone de
interferenţă (explicită sau implicită, recunoscută ca atare sau nu) sau chiar
teorii cu caracter, mai mult sau mai puţin, integrativ.
Aşa stând lucrurile, cele trei orientări, oricum le-am privi, nu se află
într-o relaţie antagonistă, ci, mai degrabă, într-una de complementaritate. În
consecinţă, chiar dacă ele au apărut într-o anumită succesiune cronologică,
chiar dacă fiecare şi-a trăit perioada de supremaţie, fenomenul devianţei nu
poate fi, astăzi, privit şi studiat decât ţinând cont de toate achiziţiile viabile
pe care ni le oferă biologia, psihologia şi sociologia, devianţa ţinând, nu
neapărat în egală măsură, atât de personalitatea bio-psihologică şi morală
a individului – cât şi de factorii mediului social.
Astfel, în ciuda tuturor criticilor şi contestărilor, biotipul criminal
descris de către Lombroso, de pildă, este la fel de valabil şi astăzi – dacă
nu prin predestinare genetică, prin marginalizare socială.
În aceeaşi ordine de idei, alţi cercetători de orientare biologică
(Dugdale, Eastbrook, Lange, Christiansen, Mednick etc.) ne oferă date care
confirmă existenţa reală a unor filiere şi filiaţiuni ereditare, cel puţin în ceea
priveşte moştenirea unei predispoziţii.
Mai putem aminti aici relaţia, dovedită statistic, dintre gradul de
inteligenţă şi delincvenţă (chiar dacă astăzi ea este explicată prin
marginalizarea socială a oligofrenilor).
Şi alte diverse „biotipuri” creionate pe parcurs par a ascunde un
sâmbure de adevăr, sau pot măcar ridica semne de întrebare.
Cât priveşte interferenţele, l-am reaminti pe di Tullio, cu noţiunea lui
de „prag”, ceea ce denotă mai degrabă o abordare psihologică.
În aceeaşi ordine de idei, îl putem cita pe Kinberg, care vorbeşte de
constituţie bio-psihologidă + funcţie morală + stimulii din mediul social,
ceea ce reprezintă o veritabilă abordare integrativă.
Desigur, întrepătrunderi mai există – măcar prin reevaluări
ulterioare.

41
 Cât priveşte orientarea psihologică, Freud, chiar dacă nu integral,
rămâne la fel de valabil şi astăzi. La fel Pinatel, cu noţiunea de „grad” (sau
„prag”), preluată de la Greef sau di Tullio, pe care însă o disecă mai
amănunţit pentru a contura „personalitatea criminală”. Toţi reprezentanţii
orientării psihologice păcătuiesc, în schimb, prin neglijarea omului ca fiinţă
socială.
Orientarea sociologică, chiar dacă opune determinismul social
predispoziţiei biopsihologice, prin Tarde, de pildă, postulează că socialul
este determinat de relaţiile interpsihologice dintre indivizi. Ferri merge mai
departe, recunoscând etiologia plurifactorială a infracţionalităţii (ca şi
Kinberg, de altfel).
Pe de altă parte, „modelul consensual” (ecologist, funcţionalist etc.)
vede societatea ca pe un organism biologic în care funcţionarea întregului
depinde, la urma urmei, de fiecare individ component, dereglările (în ultimă
analiză – umane) generând (şi) infracţionalitate. În aceeaşi ordine de idei,
Merton, preluând „anomia” durkheimiană, o transferă de la societate la
individ („frustrare”).
De altfel, atât „învăţarea” lui Sutherland, cât şi „imitaţia” lui Tarde se
bazează, în ultimă instanţă, tot pe relaţii interumane.
Este adevărat că, cu o singură excepţie (curentul „controlului
social”), adepţii modelului consensual nu răspund la întrebarea: de ce, în
aceleaşi condiţii ale mediului social, unii indivizi devin infractori – alţii nu.
Dar promotorii „controlului social” (de fapt, un autocontrol!) o fac, folosind
tot argumente ce ţin, la urma urmei, de individ şi nu de societate.
Cât priveşte „Modelul conflictual” (recent analizat) am adăuga doar
atât: abordarea pare perfect plauzibilă – dacă o aplicăm unor societăţi
capitaliste asemănătoare celor pe care le-a studiat Karl Marx.
În lumina celor expuse, ceea ce afirmam la început despre
interferenţă şi complementaritate credem că se confirmă. În acelaşi sens,
putem repeta, fără teama de a greşi, că orice abordare sociologică a
devianţei, chiar dacă perspectiva şi metodologia acesteia este diferită de
cea a criminologiei, va trebui să ţină cont şi de celelalte orientări (biologică
şi psihologică), va trebui să fie plurifactorială şi integrativă.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de câteva aspecte particulare
ale devianţei, cum ar fi suicidul, toxicomaniile sau delincvenţa juvenilă, dată
fiind atât gravitatea lor, cât şi amploarea luată în ultima vreme.

CAPITOLUL 8
TEME ACTUALE ALE SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

8.1 Sinuciderea

42
 Emile Durkheim (1897, citat de Cusson în „Tratat de sociologie”,
coord. R. Boudon, Humanitas, 1997) este primul care elaborează un studiu
temeinic al suicidului în lucrarea sa „Despre sinucidere”, lucrare
considerată, în perspectiva timpului, ca o primă etapă de edificare a
conceptului de „control social”.
Durkheim pleacă de la ipoteza că ar exista trei tipuri principale de
sinucidere (diferite ca şi cauzalitate): egoistă, altruistă şi anomică, cărora la
adaugă pe parcurs şi o a patra – cea fatalistă.
În ceea ce el numeşte „sinucidere egoistă”, autorul porneşte de la
constatarea că în ţările catolice rata sinuciderilor este incomparabil mai
scăzută decât în cele protestante. De asemenea el remarcă, în general, că
respectiva rată este deosebit de mică la evrei. Durkheim raportează prima
constatare la integrarea religioasă superioară a catolicilor, iar pe cea de a
doua la solidaritatea din totdeauna a evreimii (aceeaşi sursă menţionată).
Vom continua cu două citate durkheimiene emblematice (reproduse
în aceeaşi sursă):
„Sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare al
societăţii religioase, civile şi politice”;
„Dacă hotărâm să numim egoism acea stare în care eul individual
se afirmă în exces faţă de eul social şi în detrimentul celui din urmă, atunci
putem da numele de egoist tipului particular de sinucidere ce rezultă dintr-o
individualizare nemăsurată”.
În viziunea lui Durkheim „sinuciderea altruistă” este, fireşte, opusul
celei egoiste. Exemplele pe care le dă Cusson (în aceeaşi sursă) sunt
următoarele:
- eschimosul bătrân, devenit povară pentru familie, preferă moartea prin
îngheţare;
- în India de odinioară, la moartea soţului (şi stăpânului) se întâmpla ca
soţia (şi servitorii) să-şi dea foc;
- în Europa, militarii din corpuri de elită (deţinători de secrete militare de
importanţă vitală) nu arareori se sinucid.
Tot aici putem încadra fenomenul „kamikadze” sau varianta lui
teroristă. După cum gestul de a te arunca pe o mină pentru a salva viaţa a
sute de camarazi, aflaţi pe un ponton, tot sinucidere altruistă este.
În toate aceste cazuri putem vorbi de un surplus de integrare
socială, de o autoritate excesivă a societăţii asupra individului.
„Sinuciderea anomică”, în viziunea lui Durkheim, presupune o „stare
de anomie” (nu în varianta mertoniană, fireşte!), ceea ce ar însemna (în
aceeaşi viziune) războaie, revoluţii, crize economice – cu afectarea
aferentă a funcţiei regulatoare a societăţii asupra individului. Numai că,
spre deosebire de infracţionalitate (care creşte exploziv în toate amintitele
ipostaze ale anomiei), rata suicidului creşte, tot după părerea lui Durkheim,

43
doar în cazul de crize (recesiuni) economice, pe când în caz de război sau
revoluţii ea, dimpotrivă, scade apreciabil. Una din două: sau funcţia
regulatoare a societăţii este selectivă – sau există mai multe feluri de
anomii. (Desigur, nu noi am descoperit contradicţia sau echivocul de mai
sus, dar în sursele cercetate n-am găsit o subliniere suficient de categorică
a chestiunii).
De altfel, credem că cele de mai sus l-au determinat pe Merton să
transpună anomia de la societate la individ şi să o boteze „frustrare
socială”, frustrare derivată din aşteptările, aspiraţiile şi dorinţele individului
confruntate cu imposibilitatea de-a le atinge, de-a şi le împlini. Anomia
mertoniană (şi nu cea Durkheimiană) poate să ducă, finalmente, la soluţia
disperată a sinuciderii. În acest sens pledează, de altfel, şi argumentele pe
care le mai avansează Durkheim:
- industrializarea (sursă de polarizare socială) creşte frecvenţa
sinuciderilor;
- în mediul rural rata acestora este mult mai scăzută;
- crizele care tulbură mediul familial cresc această rată;
- celibatarii, divorţaţii, văduvii se sinucid mai frecvent;
- în familiile cu copii sinuciderea reprezintă o raritate.
Până la urmă, însuşi Durkheim a renunţat la „sinuciderea anomică”
– integrând-o în cea „egoistă”.
Cât priveşte „sinuciderea fatalistă” (sclavi, cupluri prea tinere etc.)
ce se referea la situaţii fără ieşire, dată fiind raritatea acestora, Durkheim a
renunţat, până la urmă, la aprofundarea respectivului concept.
Pe de altă parte, rata sinuciderilor mai poate fi influenţată şi de
factori mult mai prozaici. De pildă, după cum relatează Cusson (în aceeaşi
sursă), în perioada 1960-1975, rata sinuciderilor scade în Anglia cu 35%,
atunci când în alte state occidentale ea stagnează sau creşte. Şi asta în
condiţiile în care şomajul creşte cu 50% iar criminalitatea cu 60%.
Explicaţia? S-a eliminat oxidul de carbon din gazul de uz menajer, mai apoi
s-a înlocuit acesta cu gaz metan (netoxic). Or, cea mai frecvent practicată
metodă de suicid din Anglia era tocmai intoxicaţia (voluntară) cu gaz. Deci,
în lipsa celui mai la îndemână, mai comod şi mai lipsit de suferinţă mijloc
de a-ţi curma viaţa rata sinuciderilor scade cu 35%! (Clarke şi Mayhew,
1988, citaţi de Cusson, 1997). Ca atare, ajungem din nou la factorul
individual.
În acelaşi sens pledează şi faptul că în Anglia, unde controlul
armelor de foc este foarte strict, rata sinuciderilor este de opt ori mai mică
decât în SUA, unde procurarea unei arme de foc nu reprezintă o problemă
(aceeaşi sursă).
În încheiere, mai trebuie să amintim că din tentativele de suicid doar
10% reuşesc, precum şi faptul că majoritatea acestor tentative nereuşite

44
sunt gesturi demonstrative, de răzbunare, de şantaj sentimental şi se
petrec pe o structură isteroidă (M. Petcu, „Delincvenţa”, 1999).

8.2 Toxicomaniile

Mai întâi să subliniem nişte chestiuni cvasi-elementare dar, din

păcate, cunoscute cu suficientă aproximaţie pentru a genera confuzii,
inclusiv la nivele ce depăşesc (sau ar trebui să depăşească) bagajul
general de cunoştinţe:
Drogul este un termen generic, semnificând o substanţă (de origine
vegetală, animală sau sintetică) folosită la prepararea medicamentelor
sau/şi stupefiantelor;
Un drog (sau o combinaţie de droguri), în funcţie de doză (sau de
durata de administrare) poate fi medicament, agent nociv sau otravă;
Dependenţa este un fenomen calitativ, organismul individului
dependent reclamând imperios, prin întregul său metabolism, aportul ritmic
al substanţei (ce a indus dependenţa) spre a-şi păstra echilibrul
homeostatic, psihic şi afectiv;
Obişnuinţa este un fenomen cantitativ, fiind vorba de faptul că
organismul (prin diverse mecanisme) „se obişnuieşte” cu substanţa
respectivă şi reclamă o creştere progresivă a dozei – pentru ca efectul
acesteia să se menţină la nivelul dorit (cel iniţial);
Sevrajul nu reprezintă doar o frustrare determinată de absenţa
euforiei şi „desmărginirii” pe care o oferă drogul, ci o veritabilă suferinţă
psiho-somatică ce poate căpăta accente paroxistice.
În altă ordine de idei, pentru că majoritatea autorilor vorbesc de o
agregare a actelor deviante (furt + toxicomanie + violenţă + suicid etc.), am
vrea să facem o remarcă: principalul motiv, în viziunea noastră, al asocierii
toxicomaniei cu furtul este procurarea banilor necesari cumpărării drogurilor
respective (care orice numai ieftine nu sunt – mai ales în cazul heroinei),
mai cu seamă în condiţiile în care dozele crescânde sporesc paralel şi
suma necesară procurării.
După aceste câteva precizări (necesare, credem) să reamintim,
pentru a localiza în timp fenomenul şi a-i schiţa relaţia cu devianţa, că
arabii, de pildă, au tolerat timp de secole consumul haşişului, iar morfina
(mai precis – morfinomania) a fost scoasă în afara legii, în Europa, abia în
anul 1914.
Dat fiind faptul că problema drogurilor (în accepţiunea curentă a
noţiunii) ne interesează din punct de vedere sociologic, nu credem că o
clasificare riguroasă a acestora şi-ar avea locul (sau rostul) în prezenta
lucrare. Dependenţa faţă de droguri trebuie explicată, în acest sens, mai
degrabă ca un proces social şi nu ca o relaţie între proprietăţile drogului şi

45
impactul lor asupra organismului uman. Amintim doar atât că ele se împart
în două mari categorii: legale (alcoolul, tutunul, sedativele, antalgicele,
barbituricele, cofeina etc.) şi ilegale (opiul şi derivatele sale [morfina,
heroina], cocaina, marijuana, LSD etc.)
Oricum, consumul de droguri este în egală măsură o opţiune
personală şi o problemă socială, fiind departe de a reprezenta „o crimă fără
victime” (S. Rădulescu, 1999). În realitate, alături de deteriorarea sănătăţii
fizice, psihice şi morale a milioane de indivizi (nu arareori cu deznodământ
fatal), consumul de droguri generează şi o serie de efecte sociale
„colaterale”. Redăm, în acest sens, un pasaj sugestiv din „Bomba
drogurilor” (reprodus în aceeaşi sursă) :
”în timp ce sănătatea şi şansele unei vieţi productive sunt puse în pericol
prin consumul individual de droguri, individul nu este singurul care suferă.
Familia suferă şi ea, lipsită de armonie şi îndurerată să fie martorul
autodistrugerii celui iubit. Trebuie adăugaţi factorii economici: pierdere de
producţie, număr sporit de accidente, absenţă mai mare de la lucru şi
costuri sporite pentru îngrijirea medicală. Cumpărătorul va avea în cele din
urmă de suferit, întrucât va trebui să achiziţioneze bunuri inferioare la un
preţ mai ridicat. Contribuabilul va avea de suferit, deoarece banii săi sunt
necesari pentru eforturile guvernului, forţelor de ordine şi centrelor de
tratare şi reabilitare pentru combaterea drogurilor (...). La aceasta trebuie
adăugat sprijinul financiar pe care consumatorul de droguri îl dă
organizaţiilor criminale, care profită de pe urma drogurilor şi activităţilor
criminale la care se dedă adesea consumatorul de droguri pentru a-şi
susţine viciul”.
În aceeaşi ordine de idei, OMS a definit dependenţa faţă de droguri
în următorii termeni:...o stare de intoxicare periodică sau cronică
dăunătoare pentru individ şi pentru societate, produsă de consumul repeta
al unui drog (natural sau sintetic). Caracteristicile sale includ:
1/. O dorinţă sau o nevoie copleşitoare de a continua administrarea
drogului şi de-al obţine prin orice mijloace;
2/. O tendinţă de creştere a dozei;
3/. O dependenţă psihică (psihologică) şi, uneori, fizică faţă de efectele
drogului (reprodus din aceeaşi sursă).

Perspectiva sociologică

Studiind procesul de dependenţă faţă de opiacee, John Clausen

(1957, citat de S. Rădulescu, 1999) relevă faptul că respectiva dependenţă
este rezultatul unui proces de „învăţare socială”, de regulă în cadrul unui
grup de „iniţiaţi”. Dacă la început este vorba doar de curiozitate, de o
experienţă inedită, ulterior, în funcţie de rezultatul primului impact, dar,

46
după câteva repetări, şi de prima experienţă de „sevraj”, novicele are toate
şansele ca din consumator ocazional să se transforme într-unul „de
carieră”. Ceea ce va presupune găsirea unor filiere „de aprovizionare” sau
chiar afilierea la acestea. Urmează stigmatizarea, confruntarea cu reacţiile
sociale, inserarea într-un grup de subcultură, suportarea şantajului exercitat
de către reţelele ce deţin monopolul drogurilor, dar şi a presiunilor
exercitate de către „brigăzile antidrog” ale forţelor de ordine (nemaivorbind
de internările forţate de dezintoxicare).
Aşa stând lucrurile, nu atât efectele farmacologice ale drogului, cât
presiunile sociale vor avea efectul cel mai devastator asupra toxicomanului
„de carieră” (aceeaşi sursă).

Teorii sociologice cu privire la consumul şi dependenţa de droguri

Dependenţa de droguri ca formă de evaziune

Teoria îi aparţine lui Robert Merton (1938, citat de S. Rădulescu,
1999) care, în cadrul variantei proprii de anomie (discrepanţa dintre scopuri
şi mijloacele legitime de a le atinge) vede în drogomanie o evaziune a
individului, o negare atât a scopurilor culturale cât şi a mijloacelor legitime
respective, o retragere în resemnare şi contemplare pasivă.

Ipoteza „dublului eşec”

Richard Clowaed şi Lloyd Ohlin (1960, citaţi în aceeaşi sursă) reiau
„evaziunea” lui Merton, dar o atribuie, în cazul consumatorului de droguri,
faptului că acesta, deşi a avut acces la ambele mijloace de atingere a
„scopului”, a eşuat cu amândouă în tentativele sale de a-şi atinge
obiectivele. Ceea ce ar reprezenta un „dublu eşec”.

Teoria lui Alfred Lindesmith şi John Gagnon (1964, citaţi în aceeaşi sursă)
Autorii pornesc de la ideea că deşi anomia (în accepţiunea
mertoniană) era prezentă şi în secolul XIX – când drogurile nu erau
prohibite şi se foloseau în terapia diverselor stări şi afecţiuni – ea n-a
produs toxicomanii în rândurile frustraţilor sociali ci, dimpotrivă, în rândurile
categoriilor sociale favorizate şi prospere. Situaţia s-a inversat abia după ce
drogurile au fost scoase în afara legii, fapt ce a determinat înflorirea unui
deosebit de rentabil comerţ clandestin şi dezvoltarea unei veritabile industrii
ilicite a drogurilor. Paralel s-a edificat şi o puternică reţea internaţională de
distribuţie, de tip mafiot, a acestora. Ca atare, nu anomia, ci efectele politicii
represive faţă de droguri, alături de disponibilitatea acestora în anumite arii
(deci accesul la ele şi în mediile sociale defavorizate) au determinat
fenomenul dependenţei faţă de droguri.

47
Teoria lui Alfred R. Lindesmith
Autorul, în lucrarea sa „Dependenţă şi opiacee” (1968, citat de S.
Rădulescu, 1999), afirmă, pur şi simplu, că motivaţia consumului
permanent de droguri nu este căutarea euforiei, nu este dependenţa, ci
teama drogatului faţă de sindromul de sevraj (abstinenţă).

În încheiere, câteva date despre traficul de droguri în România

„Crima organizată poate exista fără trafic de droguri, invers nu” (T.
Amza, 2000, citat de A.C. Cercel, 2009).
Dacă până nu de mult România era doar o ţară de tranzit, astăzi ea
este deja o piaţă de desfacere pentru droguri.
Având în vedere efectul devastator al consumului de droguri, dar şi
faptul că una din sursele principale ale finanţării terorismului internaţional o
constituie exact respectivul trafic, autorităţile române au elaborat şi pus în
practică un cadru legislativ menit să combată acest flagel.
În acest sens, Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu forurile
europene de profil, au elaborat un program concret de reducere a cererii şi
ofertei de droguri, de control strict al substanţelor precursoare şi de creare
a unui sistem integrat de informare, evaluare şi coordonare în lupta
antidrog.
În strategia comunitară antidrog (2005-2012) s-a pus la punct o
viziune de ansamblu care abordează multidimensional fenomenul (politic,
sanitar, ştiinţific, ca şi cooperare operaţională etc.). Centrul de monitorizare
european şi Europolul deocamdată nu pot raporta o scădere semnificativă a
consumului de droguri. În schimb, cuantumul cazurilor grave (inclusiv
decese) s-a stabilizat, ba a început chiar să scadă. Instituţiile de
dezintoxicare – reabilitare au crescut numeric. În ceea ce priveşte traficul cu
droguri, el rămâne încă unul din cele mai profitabile segmente de comerţ.
Cât priveşte situaţia din România, reţelele de trafic s-au extins în
toată ţara, a crescut numărul utilizatorilor de droguri, s-au format grupuri de
consum şi distribuire a drogurilor, s-a răspândit consumul lor în baruri,
discoteci, campusuri universitare.
Datele statistice sunt grăitoare:
- între 1990-1997 au fost descoperite 412 cazuri de trafic, cu 649 persoane
implicate, dintre care 219 cetăţeni români;
- între 2001-2002, 1545 cazuri, 1978 persoane implicate, dintre care 1798
cetăţeni români.
Măsurile de contracarare, alături de Poliţia antidrog, mai vizează
familia, şcoala, informarea în general (a tinerilor în special), incintele
medicale specializate, asistenţa psihologică, reabilitarea socială şi, fireşte,
securizarea frontierelor (din aceeaşi sursă citată).

48
 8.3 Delicvenţa juvenilă

Multiplele transformări apărute în ultimele decenii în toate sferele

activităţii umane (precum şi amploarea şi ritmul acestora) au condus la
creşterea apreciabilă a eforturilor de acomodare – adaptare – integrare
socială. Fenomenul este cu atât mai manifest, cu cât avem de a face cu
vârste la care nici autoritatea parentală nu mai funcţionează cu eficienţa din
copilărie, nici personalitatea indivizilor nu este încă definitiv structurată şi
nici integrarea socială nu este şi nu are cum să fie finalizată. Este vorba de
adolescenţă şi de prima tinereţe, categoriile de vârstă cele mai expuse
derapajelor, inclusiv spre delicvenţă.
Ca atare, sintagma „Delicvenţă juvenilă” (delinquere = a greşi, în
latină) circumscrie delicvenţa unui anumit segment demografic şi
antropologic. Analiza acestui segment se concentrează asupra studierii
conceptelor de responsabilitate individuală, capacitate delictuală şi, de
asemenea, asupra relaţiilor dintre infractorul minor şi mediul social
(Nistoreanu Gh. Şi Păun C. , 1996, citaţi de A.C. Cercel, 2009).
Desigur, definirea fenomenului comportă dificultăţi, atât în ceea ce
priveşte diversitatea „materialului” (minori cu tulburări comportamentale, cu
diverse probleme, aflaţi în derivă etc.), cât şi datorită multiplelor perspective
de abordare (şcolară, psihologică, penală etc.). N. Queloz (2007, citat de
A.C. Cercel, 2009) dă următoarea definiţie generală: „Delicvenţa juvenilă
este un ansamblu de transgresiuni, de violări ale legilor, comise de către
minori”.
Acest tip de delicvenţă este influenţat de o multitudine de factori
individuali (personalitate disarmonică, incapacitate de adaptare, vârstă,
sex, rasă, religie etc.), familiali (categoria socio-profesională a părinţilor,
antecedente penale ale acestora sau ale altor membrii ai familiei, familii
dezorganizate etc.), şcolari şi sociali.
N. Queloz (2007, citat de Cercel, 2009) aminteşte printre
elementele care au determinat amploarea crescândă a delicvenţei juvenile
în Elveţia următorii factori: diminuarea toleranţei sociale faţă de unele acte
de violenţă juvenilă, abandonul şcolar, creşterea participării fetelor la acte
de delicvenţă, scăderea controlului părinţilor, posesia de arme albe,
creşterea numărului bandelor de cartier, afilierea la grupuri de criminalitate
organizată.
O. Brezeanu (1994, citat în aceeaşi sursă) subliniază anumite
modificări, cu ecou şi în sfera juvenilă, survenite în criminalitate în general:
numeroase eliberări prin acte de clemenţă a unor condamnaţi, urbanizarea
excesivă a populaţiei (fără asigurarea unor condiţii decente de muncă şi de

49
locuit), diminuarea controlului social şi toleranţa faţă de unele acte
antisociale, insuficienţa cadrului juridic, şomajul, mizeria etc.
Dintre toţi factorii care intervin în prevenirea sau, dimpotrivă,
determinarea delicvenţei juvenile, rolul primordial îl joacă familia minorului,
atât prin „modelul” oferit în primul rând de către părinţi, cât şi prin stilul de
educaţie practicat de aceştia în timpul copilăriei, pubertăţii şi adolescenţei.
Privitor la „stilul de educaţie”, redăm un fragment edificator: „...au
putut fi identificate familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de
valenţe morale, care adoptă o atitudine tolerantă şi permisivă faţă de
conduitele deviante ale tinerilor. Există, de asemenea, familii care nu-şi
îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de fapt, o «subsocializare»
morală, lipsind astfel pe tânăr de un model valoric şi cultural adecvat. Alte
familii realizează, dimpotrivă, o «suprasocializare» a adolescentului,
ferindu-l de orice contact cu dificultăţile vieţii sociale, crescându-l într-un
climat asigurător şi protector, diminuându-i în felul acesta toleranţa la
frustrare. Sunt familii care practică un stil educativ autoritar («despotic»),
privându-l pe tânăr de afectivitatea şi securitatea emoţională paternă, ceea
ce conduce la tendinţe de evaziune din familie, acte de violenţă şi
agresivitate. În sfârşit, există unele familii care realizează o socializare
«negativă» a tinerilor, inducându-le modele de conduită aflate în
discordanţă cu normele şi valorile dezirabile social, favorizând, astfel,
propensiunea spre devianţă a acestora” (S. Rădulescu, D. Banciu,
„Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990).
Şcoala reprezintă, la rândul ei, un alt factor important de educaţie
care, printre altele, facilitează învăţarea şi asimilarea de către tineri a
normelor şi regulilor de conduită în societate. Faţă de familie, paleta de
modalităţi şi mijloace de socializare de care dispune şcoala este mai largă
şi mai sistematică, fundamentând atitudini şi convingeri morale menite a
asigura integrarea tinerilor în societate. Spre a realiza o socializare
individualizată (vârstă, grad de instruire etc.), şcoala ar trebui să ţină cont
de deficitul educativ al unor elevi (status familial, nivel cultural şi moral
etc.), ceea ce, din păcate, nu se prea întâmplă. De regulă, sunt preferaţi
elevii fără probleme, educatorii şi diriginţii tinzând să-i evite pe elevii
proveniţi din familii cu un climat moral inadecvat sau care pun ei înşişi
probleme din acest punct de vedere (aceeaşi sursă).
Un alt factor ce nu poate fi neglijat este orientarea adolescentului
spre diverse grupuri de referinţă (prieteni, grupuri de stradă, de cartier etc.)
care îi oferă ocazia de a se afirma, de a se emancipa de sub autoritatea
familiei şi a şcolii. Influenţa acestora poate fi benefică, contribuind la
manifestarea şi dezvoltarea unor comportamente deprinse acasă sau la
şcoală, cum ar fi cele legate de dreptate, onestitate, responsabilitate,

50
loialitate etc. Printre aceste grupuri există însă şi unele care, prin
componenţa lor (indivizi fără ocupaţie, cu antecedente penale, cu
preocupări ilicite etc.) şi, de asemenea, prin activitatea lor deviantă,
organizată sau nu, pot influenţa în mod negativ evoluţia tinerilor intraţi în
sfera lor de influenţă, antrenându-i chiar şi în activităţi infracţionale (aceeaşi
sursă).
Interacţiunea acestor trei factori (familie, şcoală, grupuri) s-a
considerat a fi determinantă în evoluţia socializării categoriei de vârstă
despre care discutăm. Numai că delimitarea „elevi buni” – „elevi problemă”
nu concordă, de multe ori, cu premisele luate în considerare. Există
suficiente cazuri în care în pofida mediului familial adecvat, a educaţiei
corecte primite şi chiar a unor rezultate şcolare bune, evoluţia tânărului să
nu fie cea scontată (existând, desigur, şi reversul fenomenului). Care sunt
condiţiile concrete, care este cauza reală pentru care, în condiţii socio-
economice şi culturale asemănătoare, unii tineri comit acte delicvente, iar
alţii nu? (aceeaşi sursă).

Analiza etiologică a delicvenţei juvenile

Vom începe prin redarea unui pasaj prea bine conceput pentru a fi
„mutilat”: „În prezent, analiza etiologică este marcată de prezenţa a două
orientări principale, cea psihologică şi cea sociologică. Prima orientare se
concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a
comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delicvent, care
încearcă să explice devianţa penală ca rezultat al unor tulburări de
comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la
exigenţele normative. Cea de-a doua orientare pune accentul pe condiţiile
şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerând fenomenul de
delicvenţă ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existente în cadrul
sistemului social. Nici una din aceste orientări nu este strict reducţionistă,
deoarece este obligată să facă apel atât la factori de natură psihică, cât şi
la factori cu caracter social. Orientarea psihologică, de pildă, prelungindu-
se într-o direcţie care înglobează perspectiva psihologiei sociale, ţine
seama atât de caracterele individuale ale delicventului, cât şi de
proprietăţile mediului familial care l-a format. La rândul ei, orientarea
sociologică, ocupându-se cu prioritate de evidenţierea particularităţilor
mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a
personalităţii”. (S. Rădulescu, D. Banciu, 1990).

Orientarea psihologică
Are, la rândul ei, două orientări principale: cea psihanalitică şi cea
psihopedagogică.

51
 Prima atribuie tânărului delicvent o structură nevrotică, cu conflicte
intra şi interpersonale, provenind din eşecul de rezolvare al „conflictului
oedipian” din cadrul familiei, ceea ce conduce, în adolescenţă, la apariţia
unei crize de identitate ce determină acte impulsive şi agresive la adresa
celor din jur.
Cea de a doua încearcă să evalueze cauzele delicvenţei juvenile
din perspectiva greşelilor de educaţie şi socializare morală, considerând că
respectiva delicvenţă este o expresie a eşecului acestora (aceeaşi sursă).

Orientarea sociologică
Este axată, în principal, pe mediul social şi cultural, văzând în
delicvenţa juvenilă nu atât o manifestare de inadaptare, cât o formă de
exprimare a conflictului tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei. Aflat
într-un mediu social defavorizant, tânărul aspiră la obiective ce depăşesc
nivelul său de clasă (sau grup), dar nu le poate atinge fiind privat de
mijloacele legitime (licite) necesare. Ca atare, va apela la mijloace ilicite,
atât pentru a-şi atinge scopurile, cât şi pentru a protesta împotriva
inechităţilor sociale.
Cât priveşte amănuntele, abordările specifice şi teoriile aferente
(pentru ambele orientări) ele au fost expuse în capitolul închinat teoriilor
criminologice. (A se revedea, în acest sens, teoria lui Freud şi, respectiv,
teoriile „rezistenţei la frustrare”, „asocierilor diferenţiate”, „subculturilor
delicvente” şi „etichetării”.)

 MODULUI III Întrebări de evaluare

1. Credeţi că există o legătură între climă, anotimpuri, şi distribuţia

criminalităţii? Cum s-ar putea explica o astfel de relaţie?
2. Ce factori identifică Quételet ca fiind relevanţi pentru incidenţa şi natura
infracţionalităţii? Pe ce cale a ajuns la aceste rezultate?
3. Ce aspecte sunt reproşate şcolii cartografice şi ce consecinţe ar putea
avea acestea asupra validităţii rezultatelor?
4. Care este ideea centrală a şcolii mediului social privind geneza conduitei
deviante şi care au fost sociologii care au iniţiat-o?
5. Cum explică Durkheim existenţa devianţei? După părerea dvs. ar fi
posibilă o societate în care devianţa să nu se manifeste? Încercaţi să
imaginaţi un exemplu în acest sens.

52
6. În opinia lui Durkheim caracterul deviant al unei conduite are o realitate
independentă de membrii societăţii în care se manifestă? Care este
părerea dvs. în această chestiune?
7. În ce sens consideră Durkheim că „crima este necesară şi utilă”? Cum
se explică, în aceste condiţii, faptul că în toate societăţile criminalitate
este condamnată şi pedepsită?
8. De ce consideră Durkheim că devianţa nu poate fi analizată şi explicată
decât în contextul temporal şi spaţial al unei anumite culturi?
9. Ce înţelege Durkheim prin anomie şi în ce relaţie se află acest concept
cu cel de devianţă?
10. Care este critica adusă de Tarde lui Durkheim şi ce perspectivă
alternativă propune?
11. În ce constă viziunea de influenţă marxistă asupra sociologiei devianţei?
12. Cum îşi explică Ferri faptul că în condiţii exogene similare numai unii
indivizi comit infracţiuni?
13. Cum pot fi clasificaţi, în viziunea lui Ferri, factorii criminogeni?
14. Cum circumscrie Ferri rolul analizei şi al sintezei în studiul devianţei?
15. Unde îşi ar originea modelul consensual al explicării fenomenului
devianţei şi care au fost aspectele preluate?
16. În ce constă analogia dintre sistemul social şi cel biologic? Încercaţi să
daţi exemple concrete care să releve similitudinile.
17. Modelul consensual acceptă normalitate devianţei în sens durkeimian?
Argumentaţi răspunsul.
18. Care sunt curentele sociologice care pot fi circumscrise modelului
consensual şi care sunt caracteristicile lor similare?
19. Cum explică şcoala ecologică incidenţa ridicată a criminalităţii în zonele
cu mulţi imigranţi? Ce alte explicaţii ar putea fi formulate?
20. Ce sunt „zonele criminogene specifice” şi de ce credeţi că incidenţa
devianţei este atât de ridicată aici?
21. Cum a influenţat şcoala ecologică programele de prevenţie a devianţei?
22. Care sunt premisele curentului culturalist în criminologie şi cum este
explicată relaţia dintre cultură şi criminalitate?
23. De ce credeţi că unii indivizi îşi însuşesc norme şi valori opuse celor
acceptate de către majoritatea membrilor societăţii?
24. Care este modul în care indivizii ajung la comportamente deviante, din
perspectiva teoriei „asociaţiilor diferenţiate”
25. Care sunt, în viziunea lui Sutherland, condiţiile de asociere cu modelul
criminal care cresc riscul conduitei deviante?
26. Care e relaţia dintre dezorganizarea socială şi geneza comportamentului
deviant în viziunea lui Sutherland? Ce similarităţi apar în raport cu
conceptul durkheimian de anomie?
27. Care sunt principalele critici aduse teoriei asociaţiilor diferenţiale?

53
28. În ce mod relaţia dintre normele proprii culturii dominante şi cele ale sub-
culturilor poate genera fenomenul de devianţă?
29. Care sunt premisele teorie subculturilor delincvente şi cum explică
aceasta geneza comportamentului deviant?
30. Ce critici au fost aduse teorie subculturilor delincvente?
31. Ce semnificaţie are, în viziunea lui Merton, conceptul de anomie socială
şi cum explică geneza conduitei delincvente?
32. Daţi exemple de situaţii în care există neconcordanţe între scopurile
valorizate social şi mijloacele licite la care au acces diferite grupuri
sociale susceptibile de a conduce la conduite deviante.
33. Cum vă explicaţi faptul că doar unii dintre indivizii aflaţi în situaţie de
„anomie socială” devin delincvenţi?
34. Dacă „oportunităţile diferenţiate” de acces la mijloacele licite ale reuşitei
sociale generează, pentru unele grupuri, un risc crescut al delincvenţei,
cum ar putea fi redusă intensitatea de manifestare a fenomenului?
35. În ce mod explică teoria apartenenţei (legăturii) sociale comportamentul
deviant? Care este diferenţa esenţială în raport cu rolul atribuit factorilor
sociali comparativ cu teoriile anterioare?
36. Care sunt elementele care scad riscul conduitei deviante din perspectiva
teoriei apartenenţei sociale? Cum ar putea fi valorificate într-un program
de reducere a fenomenului devianţei?
37. Care sunt factorii psihologici explicativi ai conduitei deviante propuşi de
teoria rezistenţei la frustrare? Cum credeţi că s-ar putea dobândi
trăsăturile psihologice care scad riscul conduitei deviante?
38. Care este diferenţa dintre modul în care se propun rezolvarea
conflictelor dintre grupurile sociale (responsabile, în bună măsură, de
delincvenţă) în modelului explicativ consensual respectiv conflictualist?
39. Care sunt ideile principale pe care le susţine W. Bonger (reprezentant al
„şcolii economice”) privitoare la problematica devianţei?
40. Care ar fi consecinţele redistribuirii bogăţiei sociale în funcţie de nevoile
fiecăruia? Încercaţi să imaginaţi o situaţie reală.
41. Care sunt premisele de bază ale interacţionismului simbolic? În ce sens
a fost aplicată această perspectivă în studiul devianţei?
42. Ce semnifică conceptul de etichetare din perspectiva lui Becker?
43. În ce fel grupul dominant generează devianţa prin fenomenul etichetării?
Încercaţi să daţi exemple concrete.
44. Care sunt efectele etichetării? Cum vi le explicaţi? Cum ar putea fi
contracarate?
45. Singura diferenţă dintre infractori şi non-infractori o constituie aplicarea
etichetei? Eticheta se aplică în mod absolut arbitrar, fără nici un motiv
întemeiat? Încercaţi să exemplificaţi.

54
46. Care sunt aspectele noi pe care le aduce teoria reacţiei sociale în raport
cu teoria etichetării? În ce sens criminalitatea este generată direct şi
nemijlocit de reacţia socială?
47. Încercaţi să identificaţi în societatea românească aspecte ale legislaţiei
care favorizează clasa dominantă în detrimentul celei dominate şi arătaţi
în ce sens este generată devianţa prin etichetare.
48. Care este poziţia lui W. Chambliss şi R. Seidman privitor la a legea
penală, la consecinţele sociale ale criminalităţii şi la originea conduitei
infracţionale
49. Care este semnificaţia actului deviant din perspectiva teoriei radicale
(critice)? Care sunt perspectivele din care ar trebui analizată devianţa
conform punctului de vede al teoriei radicale?
50. Care credeţi că sunt aspectele pozitive, sporul de cunoaştere pe care îl
aduce modelul conflictualist şi care sunt limitele acestuia?
51. Argumentaţi importanţa abordării inter / pluridisciplinare a problematicii
devianţei încercând să relevaţi complementaritatea dintre abordările
biologică, psihologică şi sociologică
52. Care este tipologia sinuciderii pe care o realizează Durkheim şi cum
este relaţionat respectivul fenomen cu cel de anomie?
53. Care sunt factorii, identificaţi de Durkheim, care cresc respectiv scad
rata sinuciderii? Cum vă explicaţi incidenţa acestor factori?
54. Există aspecte „tehnice” care pot influenţa rata sinuciderii? Oamenii
renunţă sau nu la viaţă în funcţie de accesibilitatea unei metode comode
de sinucidere? Contrazice acest fapt perspectiva descrisă de Durkheim?
55. Explicaţi conceptele de drog, dependenţă, obişnuinţă, sevraj. Oricine
poate deveni un toxicoman? Argumentaţi răspunsul.

55