Cursul 7 Sociologia educaţiei

DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢA, O REALITATE A TIMPULUI NOSTRU

Termenul de devianţă nu este utilizat de multă vreme. Apărut în sociologia americană la

începutul anilor ’50, desemnează comportamentele (individuale şi colective) care, îndepărtându-
se de normă, crează disfuncţii şi atrag o sancţiune. Definit ca un tip de comportament, care se
opune celui convenţional sau conformist, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii
(infracţiunile sau delictele), ci orice ,,deviere’’ (abatere) de la regulile de convieţuire şi
imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie, instituţie,
cultură, subcultură. În acest sens, devianţa cuprinde o gamă largă de acte sau conduite :
 excentrice sau bizare, prin adoptarea unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest
neconformist, incompatibile cu ,,codurile’’ culturale ale grupului sau societăţii ;
 imorale, care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege : indecenţa, obscenitatea, actele
care sfidează morala publică;
 cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul penal) sau
asocial (bolile psihice).
Devianţa (concept sociologic) se distinge însă de anormalitate (noţiune psihopatologică),
care caracterizează incapacitatea individului, acceptată şi validată din punct de vedere medical,
de adaptare la experienţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale. Având în
vedere diversitatea normelor şi regulilor sociale, se poate considera că :
 orice individ, într-o anumită perioadă a vieţii sale (copilărie, maturitate, bătrâneţe),
transgresează norma de conduită, devenind ca urmare ,,deviant”;
 nu orice act sau comportament, care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant
(inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace neconvenţionale, adeseori ilicite sau
ilegitime, dar mult mai eficace decât cele obişnuite sau instituţionalizate) ;
 devianţa reprezintă o noţiune relativ echivocă, deoarece ceea ce este considerat ca legal
sau blamabil nu este totuşi fixat o dată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de ţară şi de
epocă. Evoluţia ,,reprezentărilor’’ referitoare la nebunie stă mărturie (Ferréol, 1998). În
timp ce în evul mediu, nebunul regelui era autorizat să spună adevărul, luându-l în râs, în
sec. al XIX-lea, abordarea medicală este la loc de cinste, azilul devine un loc de
îndepărtare şi de vindecare.
Un alt exemplu sugestiv, de variabilitate a legii în funcţie de perioade istorice diferite îl
oferă Legea prohibiţiei în S.U.A. apărută, ca un efect al presiunilor normative puritaniste
(abstinenţa ca ,,simbol al clasei mijlocii’’ ) şi care a avut ca efect creşterea gangsterismului şi a
crimei organizate. Reglementările prohibitive ale producerii şi comercializării alcoolului în
America anilor 1920-1933, au reprezentat o dovadă elocventă a relativismului criteriilor legale,
în baza căruia o conduită sau un act poate fi incriminat sau dezincriminat.
În România un exemplu similar îl reprezintă, în prezent, trecerile frauduloase ale
frontierei. Scos de sub incidenţa normelor penale, imediat după evenimentele din decembrie
1989, actul ilicit de părăsire a ţării, fără forme legale, a fost ulterior reincriminat (deşi mai puţin
sever), ca tip de contravenţie sancţionată cu amendă.
Epocile istorice inversează, adeseori, criteriile de apreciere a devianţei, astfel că în
anumite perioade, unele acte sau conduite considerate ca fiind morale ori normale, pot deveni în
cursul timpului morale, deviante sau delincvente.

1
Cursul 7 Sociologia educaţiei

Luarea în considerare a acestei relativităţi culturale nu trebuie să ne facă să pierdem din

vedere esenţialul : actul deviant, ne reaminteşte Durkheim, corespunde unei ,,răni a conştiinţei
colective,, şi se întîlneşte în toate societăţile, indiferent de gradul lor de dezvoltare. A pretinde
alceva ar însemna să dăm dovadă de naivitate sau nerealism.
Variabilitatea modurilor de apreciere a conduitelor deviante şi delincvente în funcţie de
epocă sau ţară face să deosebim :
 devianţă ,,negativă’’ (echivalentă cu încălcarea ordinii sociale), manifestată atunci când
acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale (socialmente) acceptabile de
toleranţă ;
 devianţă ,,pozitivă’’ (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată atunci când aceste
acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentele, ordinea socială existentă. Aceasta permite
afirmarea unei noi ordini sociale cu noi reguli şi mijloace de realizare a scopurilor.
Această distincţie permite recunoaşterea faptului că devianţa nu are numai caracter
distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care :
 oferă o ,,supapă de siguranţă’’ membrilor societăţii, prin prevenirea acumulării excesive
de nemulţumiri, tensiuni ori conflicte, care ar putea ameninţa ordinea socială ;
 mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale
fundamentale (E. Durkheim) ;
 stimulează schimbarea socială, prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor,
redefinirea regulilor sociale şi modificarea rolului mijloacelor de control social.
Încălcarea ansamblului de conduite ocrotite de norma penală se circumscrie ariei de
delincvenţă, din care cea juvenilă are o cotă însemnată. Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să
fie analizată diferenţiat de la o societate la alta, ceea ce consituie premisa a numeroase teze,
orientări, paradigme, şi teorii explicative, unele care se exclud, iar altele care completează
reciproc. Scopul este acelaşi, identificarea şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază care
determină producerea unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Din acest set
de teorii vom încerca să enumerăm succint pe cele reprezentative :

7.1. Teorii care accentuează importanţa cauzelor individuale, de factură embriogenetică

În această categorie se aliniază teoriile condiţionării şi teoriile constituţionale, care atestă
faptul că există persoane cu o predispoziţie genetică spre delincvenţă.

 Teoria condiţionării, fundamentată de Eysenk în 1964, pleacă de la afirmaţia că există

diferenţe individuale ale proprietăţilor fiziologice şi corticale, cum este cazul rapidităţii cu
care apare inhibiţia corticală. Din această perspectivă se diferenţiază două categorii de
subiecţi : prima, cei de tip CIR (cortical inhibition rapidly), a căror inhibiţie corticală este
rapidă şi care resimt în mod subiectiv mai puţin stimularea, iar a doua, cei de tip CIS
(cortical inhibition slowly), la care inhibiţia corticală apare mai încet şi care resimt
subiectiv mai mult stimulul. Această diferenţiere va face ca la indivizii de tip CIR,
inhibiţia corticală să apară mult mai repede în timpul asocierilor, iar condiţionarea va
apare mai încet. Ei vor fi în mod inadecvat socializaţi, iar societatea va eşua în tendinţa de
a le transmite şi impune valorile sale.
Primii reprezintă indivizii care caută stimulul şi ca urmare mănâncă şi beau mai mult,
preferă petrecerile şi au un apetit sexual crescut. În cea de a doua categorie intră indivizii care de
obicei ,,evită stimulul’’ şi care au caracteristici opuse faţă de prima categorie.

2
Cursul 7 Sociologia educaţiei

În concepţia lui Eysenk, internalizarea normelor sociale, este un reflex condiţionat. De

aceea , tipul CIR, care se plictiseşte foarte repede şi pentru care timpul se scurge încet, va încerca
să găsească noi surse de stimulare, încălcând de multe ori legea. Indivizii de tip CIR sunt asociaţi
cu extroversia, iar cei de tip CIS cu introversia. După Eysenk deci, cei care comit fapte criminale
sunt mai extrovertiţi decât cei care nu sunt implicaţi în activităţi ilegale.

 Teoria constituţională, fundamentată de Wiliam Sheldon în 1942, susţine existenţa unei

corelaţii între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale. Pe baza a trei
dimensiuni scalate, folosite în măsurătorile a câteva sute de subiecţi, el conturează patru
tipuri constituţionale sau somatotipuri : endomorf (viscerotonic,cu corp moale, rotund şi
gras), mezomorf (somatotonic, ce beneficiază de un corp atletic, puternic şi musculos),
ectomorf sau echilibrat (cerebrotonic, cu corp lung, slab şi muşchi slab dezvoltaţi).
Concluzia cercetărilor sale este că, persoanele cu structură fizică mezomorfică, au fost
implicate în proporţie de 60,1% în acţiuni criminale. La aceeaşi concluzie ajunge şi Eleonor
Glueck (1950, apud. Mitrofan, 1992).
Concluziile lor trebuie privite cu multă precauţie, deoarece fizicul singur, nu poate exlica
în mod adecvat comportamentul delincvent. Este destul de posibil, ca în copilărie, structurile
mezomorfice să fi folosit mai mult mijloace agresive şi fizice pentru a-şi atinge scopurile. Fiind
recompensaţi pentru acest tip de comportament, ei s-ar putea să persiste în terorizarea altora
când sunt adulţi (Mitrofan, 1992).

7.2 Teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale de factură psihologică.

Acestea se întemeiază pe observaţiile că unii tineri, devianţi sau delincvenţi, au diferite
tulburări de personalitate şi adoptă atitudini de negare a valorilor şi normelor recunoscute de
societatea adulţilor. Din această categorie fac parte : teoria agresivităţii înnăscute şi teoria
rezistenţei la frustrare.

 Teoria agresivităţii
Ideia că agresivitatea este o trăsătură înnăscută a fost formulată pentru prima dată de
Sigmund Freud şi dezvoltată mai târziu de K. Lorenz, respectiv J.E. Eibesfeldt.
În concepţia lui Freud, violenţa nu este doar o problemă colectivă. Stăpânirea agresivităţii
este la fel de mult o problemă personală, pe cât este una de grup. Nimic nu structurează mai mult
viaţa oamenilor decât nevoia de a direcţiona agresivitatea spre interior, violentându-ne pe noi
înşine astfel încât să putem trăi cu ceilalţi.
Freud a recunoscut prezenţa pulsiunii morţii în acţiunile agresive, distructive, îndreptate
sau către împrejur sau împotriva persoanei cuiva.
Noţiunea de pulsiune a morţii, introdusă de Freud (1920) în Dincolo de principiul plăcerii
(1992) şi constant reafirmată de el până la sfârşitul operei, nu a reuşit să se impună discipolilor şi
posterităţii în aceeaşi măsură ca majoritatea aporturilor sale conceptuale; ea rămâne una dintre
noţiunile cele mai controversate.
Pulsiunea morţii sau thanatos semnifică atât distrugerea, cât şi autodistrugerea. În
mitologia greacă, Thanatos este fratele geamăn al lui Hypnos, somnul.
În tezele lui Freud, pulsiunea morţii reprezintă tendinţa fundamentală a oricărei fiinţe vii de
a reveni la starea anorganică. “ Astfel, dacă admitem că fiinţa vie a apărut ulterior
anorganicului şi s-a ivit din el, pulsiunea de moarte este în concordanţă cu formula după care o
pulsiune tinde să se întoarcă la o stare anterioară’’. Din această perspectivă, “oricare fiinţă vie

3
Cursul 7 Sociologia educaţiei

moare în mod necesar din cauze interne”. La fiinţele pluricelulare, “… libidoul întâlneşte
pulsiunea de moarte sau de distrugere, care domină în ele şi care tinde să dezintegreze acest
organism celular şi să conducă fiecare organism elementar (fiecare celulă) la starea de stabilitate
anorganic. El are nevoie să facă inofensivă această pulsiune distructivă şi să se debaraseze de ea,
deviind-o în mare parte spre exterior, dirijând-o împotriva obiectelor lumii exterioare pe mult
timp, cu ajutorul unui sistem organic particular, musculatura. Această pulsiune se numeşte atunci
pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere. O parte a acestei pulsiuni
este plasată direct în serviciul funcţiei sexuale, caz în care ea are de jucat un rol important.
Acesta este sadismul propriu-zis. O altă parte nu urmează această deplasare spre exterior ; ea
rămâne în organism, unde este legată libidinal. În ea trebuie să recunoaştem masochismul
originar, (,,erogen “) .
În “Dincolo de principiul plăcerii ", Thanatos este întors asupra lui însuşi. Ceea ce l-a
inspirat pe Freud nu este marea distrugere a primului război mondial, ci compulsia unui băieţel,
ce repeta un simplu joc, (aruncând ceva din pătuţul său şi trăgându-l înapoi). De ce oare, se
întreabă Freud, oamenii repetă experienţe neplăcute, revăzându-le mereu şi mereu în minţile lor,
traducându-le în act, adeseori în forme simbolice ? Nu încalcă asta oare principiul plăcerii ?
S-ar putea susţine, după cum Freud recunoaşte, fenomenul compulsiei la repetiţie provine
din încercarea de a domina o experienţă traumatică, în acest caz fiind vorba de plecarea mamei.
Dar, adaugă Freud, pare să existe o motivaţie mai adâncă. Compulsia la repetiţie este ea însăşi
expresia unei pulsiuni de a restabili starea primordială a lucrurior, adică nefiinţa. Starea cea mai
timpurie este fiinţa anorganică.
Din această perspectivă, ne luptăm şi ne ucidem unii pe alţii nu pentru că violenţa ne
satisface, ci pentru a fi lăsaţi în pace să murim la timpul nostru propriu.
Nu există nici un cuvânt în "Dincolo de principiul plăcerii" despre satisfacerea unei
pulsiuni agresive de dragul ei înseşi. În schimb, agresivitatea are o funcţie duală :
 de a proteja calea proprie organismului către moarte;
 de a abate pe o perioadă de timp energia lui Todestrieb în exterior, astfel încât să nu
distingă organisme prea diverse.
Dacă agresivitatea care înconjoară lumea este tema lucrării "Discomfort în cultură",
soluţia este să îndrepţi agresivitatea spre interior. Această direcţionare lăuntrică nu are nimic de a
face cu deturnarea spre interior a Thanatos-ului. În schimb, agresivitatea îndreptată spre interior
este sursa supraeului, conştiinţa eliberării de întreaga agresivitate pe care cineva ar fi vrut să o
îndrepte către tată şi către ceilalţi, dar întoarsă împotriva lui însuşi .
Acesta este discomfortul culturii, preţul pe care trebuie să-l plătească o lume de lupi
paşnici, fiecare lup violentându-se perpetuu pe sine pentru a nu-i violenta pe cei pe care îi iubeşte
sau cu care trebuie să trăiască. Civilizaţia este agresivitatea îndreptată împotriva sinelui (adică,
împotriva conştiinţei), ca alternativă la războiul tuturor împotriva tuturor. Supraeu sau supra-stat,
acestea sunt alegerile cu care trăim. Orice altă alegere înseamnă să mori.
Cu siguranţă, supraeul se foloseşte de pulsiunea de moarte pentru a-şi realiza acţiunile de
pedepsire, devenind o “pură cultură a pulsiunii de moarte”, după cum afirmă Freud când discută
melancolia. Pentru Freud, supraeul este compromisul structural făcut pulsiunii de moarte de către
dorinţele conflictuale ale tânărului băiat : să-şi posede mama, să-şi distrugă tatăl, să trăiască şi să
rămână întreg.
Supraeul este prezent în orice moment în care este implicată agresivitatea, primind
semnale de la fantasmele inconştiente, pedepsindu-ne pentru visele noastre, dar căutând nici mai

4
Cursul 7 Sociologia educaţiei

mult, nici mai puţin decât să ne domine “ca o garnizoană într-un oraş cucerit” , după cum spune
Freud.
La Freud întâlnim o teorie tripartită a pulsiunilor, dualismul fiind menţinut doar prin
divizarea cursului vieţii în două:
 eros contra agresivitate la începutul vieţii;
 eros contra thanatos la sfârşitul ei.
Motivul pentru care Freud nu a unit agresivitatea şi thanatosul este evident: ţelul acestui
Thanatos este să desfiinţeze structurile şi combinaţiile, transformând organicul în anorganic.
Thanatosul nu are nici un obiect. El caută, chiar literal, nimicnicia, nimicul.
De vreme ce thanatos nu are alt obiect decât pe sine însuşi, el nu poate fi defel cealaltă
jumătate a agresivităţii, iar teoria dualistă a lui Freud despre pulsiuni trebuie să fie, oricum, nu
deplin coerentă .
Obiectul lui Thanatos este umbra. Ceea ce caută Thanatos-ul nu este disoluţia ca atare,
ci disoluţia graniţelor, a distincţiilor. Din această perspectivă, Thanatos caută nu nimicnicia, ci
desfiinţarea separaţiei, adică unirea. Ceea ce vrea să distrugă thanatos-ul nu sunt legăturile, ci
graniţele. Iar asta ar avea ca rezultat nu doar disoluţia, ci unirea, unirea ca disoluţie a distincţiilor.
Faptul de a înţelege ţelul Thanatos-ului ca unire justifică apropierea dintre Thanatos şi Eros,
modul în care principiul nirvana ce motivează Thanatos-ul, motivează de asemenea şi principiul
plăcerii. O pulsiune de moarte care urmăreşte disoluţia sinelui prin unirea cu o altă viaţă este o
astfel de contradicţie şi nu atât de contradictorie precum toate acestea. O pulsiune de moarte care
urmăreşte propria moarte prin uciderea altuia este una puţin mai contradictorie. "Ucigându-l pe
Jim, m-am ucis pe mine însumi" , este ceea ce a spus cineva care şi-a ucis iubitul, scriind-o pe
hârtia pe care i-a agăţat-o de piept înainte de a chema poliţia.
Avantajele practice ale înţelegerii lui Thanatos sau năzuind către unire : explică
experienţa violenţei afective.
O astfel de formulare explică mai adecvat ura din spatele acestei violenţe. Ura caută să-şi
distrugă obiectul mereu şi pentru totdeauna, astfel încât să nu fie nevoită să rămână singură.
Acesta este telos-ul lui Thanatos, ura care leagă sinele de obiectul său într-o infinitudine a
distrugerii, nirvana în tărâmul violenţei.
Violenţă şi ură
Pentru a ilustra cum arată Thanatos-ul în spaţiul erosului, căutarea nirvanei marcată de
colapsul oricărei distincţii dintre dragoste şi ură, relatăm o întâmplare nefericită din incinta
unui cămin al Universităţii Harvard.
În dimineaţa zilei de 28 mai 1995, Sinedu Tadesse, studentă la Harvard, şi-a înjunghiat
colega de cameră, Trang-Ho, de 45 de ori în timp ce Trang dormea în dormitorul lor de la
Harvard (apud. Elliot, 1999). Până când a sosit poliţia, Sinedu s-a spânzurat în baie. Spre
deosebire de cei mai mulţi dintre criminali, studenta etiopiană a lăsat în urmă un jurnal detaliat al
stărilor sale emoţionale din anii care au condus la crimă.
Spre deosebire de colega sa de cameră, Sinedu nu era o studentă simpatizată. Ea a avut
dificultăţi în privinţa găsirii unei colege de cameră şi a fost în culmea fericirii când Trang-Ho a
fost de acord să stea cu ea. Dar ele nu s-au împăcat şi Trang îşi căuta o altă colegă de cameră.
Sinedu a considerat că această umilinţă este intolerabilă : "Ştii de ce mă tem ? Mă tem că acest
sentiment umilitor care mă însoţeşte… va face ca lucrurile astea legate de colega mea de cameră
să nu meargă cum trebuie, astfel încât să nu-mi pot ţine fruntea sus şi să nu pot vorbi cu mândrie
despre asta ". Dacă ar fi fost în stare, Sinedu ar fi provocat acest sentiment umilitor în colega sa
de cameră, astfel încât poziţiile lor să poată fi inversate, Sinedu fiind cea puternică şi fericită.

5
Cursul 7 Sociologia educaţiei

Dar Sinedu ştia că este imposibil. "Situaţiile noastre nu se vor inversa niciodată, încât să fiu eu
cea puternică şi ea cea slabă. Ea va trăi confortabil în căldura şi sprijinul familiei ei, în timp ce eu
plâng singură în frig". Situaţia a fost înrăutăţită, sau cel puţin a devenit mai patetică, datorită
modului în care mulţi dintre colegi păreau să le confunde, privindu-le ca pe nişte colege exotice
non-occidentale virtual identice. "Relaţiile mediatice le-au făcut să pară gemene : simpatice,
micuţe, harnice, născute în străinătate, studente fruntaşe ". Chiar şi la slujba funerară, pastorul de
la Harvard nu părea să distingă între victimă şi călău, referindu-se la ambele ca victime, cerându-
i Domnului să le ierte pe amândouă .
Nefiind în stare să devină Trang-Ho, Sinedu a decis să se sinucidă, luând-o pe Trang-Ho
cu ea. Doar asta i-ar fi putut hrăni ura. “Pentru a scăpa, calea cea proastă cred că e sinuciderea,
iar calea cea bună este uciderea, savurându-le frica, şi apoi sinuciderea. Dar ştii ce m-ar supăra
cel mai mult, să nu fac nimic”.
În nuvela Immortality a lui Milan Kundera (1990), un personaj afirmă că ,,ura ne prinde
în capcană legându-ne prea tare de adversarul nostru" .
Ceea ce Kundera nu înţelege, sau poate doar personajul său, este că asta e doar ceea ce
este dorit, ura având în mare parte aceeaşi funcţie ca şi iubirea, permiţându-ne să fim prinşi în
capcană cu celălalt, în timp ce luptăm împotriva lui, permiţându-ne să pretindem că ceea ce
dorim este fim liberi, dar fără ca vreodată să ne dăm vreo şansă pentru asta.
Ura culminează în violenţă subită atunci când individul care urăşte revine brusc şi tardiv
la realitate, recunoscând că unirea dorită intens este imposibilă. În acel moment, oricum, cel care
urăşte a abandonat atât de mult din el însuşi dorinţei de a fi celălalt, încât nu mai există cale de
întoarcere, nici un sine suficient la care să se întoarcă, ci doar satisfacţia perversă că cel care este
urât va avea parte de distrugere.
Ura din spatele violenţei afective este calea către unire, o relaţie fierbinte într-o lume
crudă. Violenţa afectivă caută să se unească cu celălalt, prezervând relaţia în absenţa celuilalt,
fără a-şi face griji în privinţa realităţii celuilalt.
Violenţa afectivă urmăreşte să controleze abandonarea, distrugându-l pe celălalt astfel
încât acesta să nu-l poată părăsi. În adâncul sufletului există o mică diferenţă între părăsire şi
abandon. Mică diferenţă, dar în acelaşi timp imensă : diferenţa dintre control şi absenţa lui. Nu
este o întâmplare că toţi prizonierii şi "criminalii cu premeditare", aşa cum a demonstrat-o
experienţa clinică şi testele psihologice au dovedit că aveau nevoi puternice de dependenţă.

 Teoria rezistenţei la frustrare

A fost elaborată de W.C. Reckless (1961) şi încearcă concilierea punctului de vedere
psihologic cu cel sociologic. Conform acestei teorii, la baza protecţiei individului împotriva
agresivităţii şi frustrării stau două structuri: cea interioară, de natură psihică şi cea externă, de
natură socială. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă şi
este socializat (familie, vecinătate, prieteni etc.) şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status,
asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul
ş.a.. Structura interioară dobândeşte importanţă în anumite momente, reprezentând o adevărată
,,matrice’’, care singură tânărului conştiinţa identităţii de sine în raport cu alte persoane sau
grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.
Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistenţă, Reckless consideră că
elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie, ceea ce reprezintă un
mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate, la rândul său, de acte
deviante şi delincvente (Mitrofan, 1992). Spre deosebire de teoriile psihologice, el nu acceptă

6
Cursul 7 Sociologia educaţiei

ideea unei legături directe între frustrare şi agresivitate, ca factori principali în etiologia actului
deviant. Alţi autori consideră că manifestările delincvente se datorează, în mare măsură,
capacităţii reduse a indivizilor de depăşire a situaţiilor de frustrare.
Starea de frustrare apare atunci când subiectul îşi refuză sau i se refuză satisfacerea unei
cerinţe pulsionale (Laplanche, 1994). Fiecare individ are o anumită capacitate de a surmonta o
situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace inadecvate, numită ,,toleranţă la frustrare’’ .
Frustrarea poate acţiona fie ca element favorizant stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor
personale, cu mijloace licite sau ilicite.
Problema raporului frustrare-agresivitate se pune sub două aspecte:
 frustrarea prin ea însăşi, nu declanşează un comportament agresiv, ci suscită, mai
degrabă, o stare de anxietate şi de tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia
agresivă;
 nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, identificându-se în patologia
individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoia), accidentală sau
câştigată.
În cazul adolescenţilor şi al tinerilor, agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un indicator cert
al unui comportament deviant sau delincvent. Ea trebuie văzută ca o încercare a lor de
descoperire a propriei identităţi şi chiar de formare a unei atitudini combative, necesară pentru a-
şi dobândi statusul adecvat în societatea adulţilor. Agresivitatea acestora poate evolua spre
devianţă numai atunci când tânărul realizează că atât atitudinea, cât şi comportamentul său nu
sunt acceptate de societate. În acel moment, tânărul va respinge sau va contesta modelele
convenţional-tradiţionale, prin părăsirea şi abandonarea mediului familial sau şcolar. Apoi, se
asociază acelor grupuri de referinţă care îi asigură suportul emoţional şi securitatea afectivă,
indiferent prin ce mijloace de reuşită.

 Teoria controlului psihosocial

Formulată pentru prima dată de Hirschi (1969), această teorie susţine că tendinţa
indivizilor este de a devia comportamentul de la norme, în mod normal şi constant. Ei se vor
comporta frecvent antisocial dacă nu sunt susţinuţi şi formaţi în a evita această tendinţă. Dacă
legăturile individului cu societatea sunt puternice, atunci probabilitatea de a se conforma legilor
este mai mare, iar dacă legăturile slăbesc, probabilitatea violării normelor va creşte.
Se spune că legătura fiecărui individ cu societatea este ghidată de patru elemente, şi
anume:
 ataşamentul faţă de persoane convenţionale, ce reprezintă un mijloc de acţiune
criminoinhibitivă. Un individ ataşat de alţii, va lua în consideraţie atât efectele
comportamentului său, cât şi efectele comportamentului celorlalţi asupra sa, în timp ce un
individ neataşat de nici o fiinţă umană se va gândi numai la sine;
 obligaţia faţă de comportamente convenţionale. Astfel, o persoană care a investit timp şi
energie în propria educaţie, în propria slujbă are legături mai puternice cu societatea,
decât cei care au o investiţie convenţională mai mică. Prin urmare, din această ultimă
categorie se racolează cei mai mulţi delincvenţi sau criminali;
 implicarea în activităţi convenţionale, micşorează posibilităţile temporale şi energetice de
angajare în activităţi orientate către scopuri neconvenţionale;
 convingerea individului că trebuie să se subordoneze societăţii. Neacceptarea legitimităţii
societăţii în a formula norme şi cerinţe, va determina implicarea într-o mai mare măsură
în direcţia violării lor.

7
Cursul 7 Sociologia educaţiei

Controlul formal, pe care îl exercită societatea prin intermediul legilor, face trecerea de
la controlul coercitiv (de tipul regimului totalitar) la cel informal. Controlul informal se
realizează, mai ales, la nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem şi devine manifest în cadrul
interacţiunilor interumane. El este rezultatul interiorizării sistemului de norme, de modele
comportamentale şi atitudini tipice pentru o societate.
La limită, controlul informal se manifestă ca autocontrol, respectiv ca reglementare
raţională de către o persoană, prin efort conştient sau voluntar, a propriilor comportamente şi
relaţii (Mitrofan, 1992). În explicarea cauzelor criminalităţii, pornind de la autocontrol a fost
formulată teoria înfrânării.

 Teoria autocontrolului sau a înfrânării

Formulată de Walter Reckless (1961), această teorie împleteşte mai bine cele două cauze,
psihologică şi socială. În concepţia acestui autor, comportamentul criminal este influenţat de
o serie de factori, cum ar fi:
 factori de presiune socială: condiţiile economice şi de locuit precare, statut social scăzut,
lipsa oportunităţilor, conflicte familiale;
 factorii de presiune ce acţionează ca factori de atragere şi care abat individul de la
normele acceptate: companionii răi, subcultura delincventă şi criminală, grupurile
deviante;
 înfrânarea exercitată de grupurile din imediata vecinătate a individului, (adică familia,
prietenii etc.), care pot inhiba, mai mult sau mai puţin, acţiunile deviante;
 înfrânarea internă, ca produs al unei bune internalizări a normelor sociale;
 presiunile dinlăuntrul fiinţei individului: tensiuni interne, ostilitate, agresivitate, puternice
sentimente de inadecvare şi inferioritate etc.
După cum se observă, la extreme, se află presiunile sociale şi cele dinlăuntrul individului.
Deşi orice om se află la intersecţia tuturor acestor factori, Reckless arată că un copil ce se află
într-o arie delincvenţială în care înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă
înfrânarea internă este bună şi funcţională.

 Teoria învăţării sociale

Conceptul de învăţare socială a fost introdus în sociopsihologie abia în deceniul al şaptelea
al secolului XX, de către psihologii nord-americani Albert Bandura şi Robert Walters, prin
publicarea lucrării lor comune ,,Învăţarea socială şi dezvoltarea personalităţii’’(1963). Acest
concept se referă la modul de dobândire al experienţei umane prin observare, mimare sau/şi
imitaţie a comportării altor persoane sau, cum se mai spune azi, prin «prin modelarea» unor
conduite ale altora (Tucicov-Bogdan, 1992).
Subiecţii învăţării sociale pot fi indivizii, grupurile, organizaţiile şi chiar societăţile
integrale. Atunci când grupurile, organizaţiile şi mai ales societăţile sunt considerate ca subiect al
învăţării, procesul este individualizat prin conceptul de învăţare societală (Vlăsceanu şi Zamfir,
1993).
Fenomenul învăţării sociale este foarte cuprinzător şi continuu, începând din fragedă
copilărie şi până la cea mai înaintată vârstă. De asemenea, aceasta se realizează în variate forme
şi la diferite moduri de evoluţie, istorică, ontogenetică, profesională, culturală etc., ale fiinţei
umane.
Bandura consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel
agresiv, intervin o serie de mecanisme precum imitaţia şi modelarea. Agresivitatea şi dependenţa

8
Cursul 7 Sociologia educaţiei

pot fi învăţate de la alţii şi văzând ce fel de recompense şi de pedepse primesc aceştia pentru
acţiunile lor. Răspunsurile care conduc la rezultate valoroase vor fi urmate cu mare probabilitate.
Învăţarea poate fi influenţată şi de situaţia în care apar, sau de specificitatea formelor de întărire
şi recompensare.
Conform acestei teorii, indivizii nu se nasc cu repertorii performante ale
comportamentului agresiv, ci ei trebuie să le înveţe.

 Teoria asocierilor diferenţiale

Fundamentată de E.A. Sutherland (1966), această teorie reprezintă o particularitate a
teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Pleacă de la premisa că experienţa de viaţă a
individului influenţează comportamentul social, de mai târziu, al acestuia.
Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane, E.A. Sutherland consideră
comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale
individului, ci de comunicarea din interiorul grupului, de unde individul ,,absoarbe’’ cultura şi se
conformează regulilor şi normelor sociale legale (Petcu, 1999).
Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că indivizii în viaţa socială, atât tineri cât şi
adulţi, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de
comportament şi conduită care se învaţă în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială
dintre indivizi şi grupuri diverse. Cu alte cuvinte, socializarea într-un sistem de valori, ce
conduce la violarea legii stă la baza comportamentului criminal. Astfel, dacă banul reprezintă o
valoare pentru majoritatea indivizilor, unii îl câştigă în mod legal, iar alţii folosesc mijloace
ilegale. Ca urmare, crima nu va persista în absenţa unei ,,subculturi delincvente’’.
Principiile de bază ale asocierii diferenţiale pot fi sintetizate astfel:
 comportamentul criminal este învăţat;
 comportamentul criminal este învăţat în interacţiune cu alte persoane, în procesul
comunicării;
 învăţarea comportamentului criminal include, atât tehnicile comiterii crimei, cât şi
direcţionarea specifică a mobilurilor, trebuinţelor, raţionamentelor şi atitudinilor;
 influenţa învăţării comportamentului criminal apare în cadrul grupurilor sociale familiale;
 indivizii au şanse mari să devină delincvenţi dacă sunt confruntaţi mai mult cu modele
criminale care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale;
 ,,organizarea diferenţială’’ a grupurilor sociale, face ca de cele mai multe ori, normele şi
valorile sociale să nu fie cunoscute şi receptate în totalitate de către toţi indivizii. Drept
urmare, un individ se poate afla, la un moment dat, în faţa unor reguli de conduită mai
mult sau mai puţin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele
grupuri sociale cu care ele vin în contact. De aceea , deşi el realizează care anume dintre
conduite sunt considerate ,,bune’’ şi care ,,rele’’ de către un anumit grup social, prin
,,asociaţie diferenţială’’ va învăţa şi asimila pe cele aparţinând grupului cu care vine mai
mult în contact, sau pe cele considerate ca fiind favorabile îndeplinirii intereselor şi
scopurilor personale (Rădulescu, 1990).
Teoria lui Sutherland a fost criticată deoarece ignoră aspiraţiile indivizilor, pe de o parte,
şi reduce mecanismul devianţei doar la procesul de ,,învăţare socială’’ din cadrul unui grup
restrâns, pe de altă parte.
Cu toate aceste omisiuni, teoria respectivă îşi găseşte o validitate parţială în domeniul
delincvenţei juvenile. Ea ne arată că pe parcursul socializării treptate, tinerii asimilează

9
Cursul 7 Sociologia educaţiei

exigenţele şi interdicţiile sociale, transmise de familie şi şcoală, dar pot învăţa anumite
comportamente nonconformiste în cadrul grupului de prieteni sau stradal.
Teoria ,,asocierilor diferenţiale’’ poate fi folosită cu precauţiile de rigoare şi în explicarea
procesului de ,,inducţie negativă’’, întâlnit în instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi.
Aici, adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol
social, datorită contactului cu cei sancţionaţi pentru delicte grave şi foarte grave, ,,învaţă’’ pe
parcurs o serie de tehnici delincvente, comiţând, la rândul lor, infracţiuni cu grad sporit de
periculozitate.

 Teoria ,,dezorganizării sociale’’

Reprezentanţii Şcolii sociologice de la Chicago, C.R. Schaw şi H.D. Mckay (1942),
confruntaţi cu valul de criminalitate al societăţii americane interbelice, au dat o interpretare pur
sociologiacă a delicvenţei. Conform teoriei emise de ei, marile depresiuni economice şi sociale,
fenomenele de urbanizare şi exod rural stau al baza genezei şi dinamicii fenomenului
delincvenţial.
Schaw şi Mckay au observat că în marile metropole americane, rata delincvenţei este
mult mai ridicată, comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut schimbări social
economice şi culturale spectaculoase. Procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost
însoţite de o creştere constantă a nivelului de delincvenţă, în special juvenilă, datorită constituirii
unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul
social a devenit difuz şi ineficace. Acest lucru a făcut ca, în principal, familiile imgrante să nu-şi
poată îndeplini adecvat funcţiile educative şi socializatoare, ceea ce a condus la o slabă adaptare
şi integrare a copiilor şi adolescenţilor, mărindu-le astfel ,,şansa’’ de a deveni delincvenţi.
Cei doi autori ajung la concluzia că delincvenţa juvenilă este apanajul dificultăţilor
materiale, al contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective, cu care se confruntă
adolescenţii şi tinerii, ce provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic şi
cultural, cu un număr mare de copiii şi, în cadrul cărora, nu se asigură o educaţie şi o socializare
corespunzătoare. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice şi sărace ale
marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi
mediul şcolar, au o slabă inserţie şcolară, ceea ce îi face, în final, să fugă sau să abandoneze
şcoala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Soluţia eradicării delincvenţei ar consta, deci, în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi
soluţii la nivel de comunitate şi nu individual. Accentul ar trebui pus pe ameliorarea condiţiilor
economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele mărginaşe.

 Teoria ,,subculturilor delincvente” şi a ,,grupurilor de la marginea străzii”

Această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile,
din perspectiva particulară a ,,subculturilor’’ existente în cadrul unei societăţi. Principalii
reprezentanţi ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ş.a.) consideră că subcultura
reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale.
Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii,
grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre
valorile şi bunurile sociale. Orice subcultură îşi adoptă propriul set de norme şi valori, diferit de
cel al majorităţii societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de valori dominant.
Cohen (1972) arată că principalul mecanism prin care aceste subculturi acţionează asupra
indivizilor este cel de socializare în grup, prin care se transmit şi se învaţă diferitele procedee şi

10
Cursul 7 Sociologia educaţiei

tehnici delincvente. Cohen identifică chiar tipuri şi nivele diferite de socializare. Astfel, în
familie, copiii asimilează prin intermediul părinţilor, modele de valori şi norme omogene
coerente, în comparaţie cu socializarea din şcoală unde această omogenitate dispare. În
consecinţă, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele şcolare aparţine classelor
privilegiate, sau acelora care deţin puterea. Supuşi celor două forme de socializare, familială şi
şcolară, copiii aparţinând claselor privilegiate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei,
prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande sau ,,subculturi’’ delincvente. Deci, subcultura
apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei privilegiate.
F.M. Thraster (1927), preluând aceste idei, consideră că delincvenţa juvenilă are ca
sorginte bandele organizate, formate din tineri care se confruntă cu şomajul, sărăcia şi ocazii
puţine pentru distracţie şi recreere. Aceste bande funcţionează pe baza consensului intim al
membrilor , stabilindu-şi chiar un veritabil cod al ,,drepturilor şi obligaţiilor’’ mutuale, diferit de
cel al societăţii globale. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare
(sărăcie, mizerie, şomaj, inegalitate), aceste bande organizează acţiuni ilicite, pentru a-şi realiza
scopurile şi interesele, transformându-se uneori în adevărate ,,subculturi criminale’’.
O variantă a teoriei ,,subculturilor delincvente’’, care încearcă să explice delincvenţa
juvenilă ca fiind un comportament ,,învăţat’’, este cel al ,,grupurilor de la marginea străzii’’ sau a
,,societăţii de la colţul străzii’’, elaborată de W. F. White (Rădulescu, 1990 ).
Majoritatea acestor grupuri sunt formate din colegi de şcoală, clasă, stradă, de cartier sau
de oraş. Tânărul care vine în contact cu aceste grupuri îşi dezvoltă limbajul, capacitatea şi
aptitudinile specifice lor, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice acestora.
Unele din aceste grupuri pot avea o situaţie periferică şi marginală în societate, în interiorul lor
predominând sentimentele de frustrare şi insatisfacţie socială şi individuală, de violenţă şi
agresivitate. Ca urmare , aceste grupuri vor contesta normele şi valorile societăţii adulţilor şi îşi
vor elabora altele proprii, în care pevalează mijloacele ilicite pentru obţinerea bunurilor sociale.
Periculozitatea acestor grupuri constă în aceea că sunt alcătuite din tineri cu deficite serioase de
socializare, care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă, tineri fără serviciu şi tineri care au
suferit deja condamnări multiple.
Interesantă prin explicaţii, teoria ,,subculturilor delincvente’’ şi a ,,grupurilor de la
marginea străzii’’ păcătuieşte prin faptul că supralicitează efectul ,,socializării negative’’ în grup
şi neglijează resorturile intime ale motivaţiei individuale, în comiterea actului infracţional.

 Teoria ,,etichetării sociale’’

Explicitarea delincvenţei s-a făcut, până acum, fie din perspectiva culturii deviante
(accentul fiind pus pe indivizi sau grupuri), fie din perspectiva culturii normative (accentul
punându-se asupra societăţii). Punctul de vedere al subculturii deviante, a încercat să surprindă
resorturile delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a indivizilor şi grupurilor,
calificându-se drept problematice problemele sociale ale acestora. Punctul de vedere al culturii
normative etichetează ca ,,problematic’’ orice act care atentează la ordinea şi stabilitatea
sistemului social.
Reprezentanţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic, H. Becher, K. Erikson,
M. Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc., consideră delincvenţa nu ca o trăsătură inerentă a
unui anumit tip de comportament, ci ca o însuşire conferită acelui comportament de către grupul
sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează conduita ca deviantă (Rădulescu, 1990).

11
Cursul 7 Sociologia educaţiei

Prin urmare, această teorie realizează o distincţie între prima devianţă, adică
comportamentul criminal manifest, şi devianţa secundară, sau reacţia societăţii asupra conduitei
infracţionale. Ipotezele acestei perspective sunt următoarele (apud. Mitrofan, 1992):
 înainte ca unele persoane să fie etichetate drept criminale, comportamentul lor trebuie să
fie observat, sau cel puţin presupus a fi observat de către societate;
 observaţia trebuie să fie urmată de o reacţie. Indivizii vor fi etichetaţi drept criminali
numai dacă societatea reacţionează la presupusele infracţiuni;
 încercarea societăţii de a eticheta indivizii drept criminali poate reuşi sau eşua;
 rezultatul negocierii etichetări dintre societate şi indivizi, implică mai mult decât calităţile
actelor criminale presupuse. Caracteristicile presupusului violator, cum ar fi rasa, sexul
sau statutul socio-economic, precum şi climatul politic şi social în care negocierea apare,
vor influenţa rezultatele;
 dacă efectele etichetării sunt de lungă durată sau nu, constituie o problemă negociabilă, şi
ea depinde de reacţiile indivizilor în raport cu etichetarea lor, de percepţiile sociale
privind aceste reacţii, şi de amabilitatea societăţii de a negocia.
Pornind de la aceste criterii, toreticienii etichetării consideră noţiunea de devianţă ca fiind
,,relativă şi echivocă’’, deoarece nici un act sau comportament nu este, prin el însuşi, deviant, ci
doar etichetat astfel din exterior. Importantă şi semnificativă nu este încălcarea normei, ci
,,reacţia socială’’ de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea
acestei reacţii depinzând de o serie de factori, cum ar fi: puterea, clasa privilegiată, bogăţia etc.
De multe ori, cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile privilegiate social,
au tendinţa de a ,,eticheta’’ ca deviant, orice act nonconformist al indivizilor proveniţi din clasele
de jos sau mijlocii ale societăţii. Aceştia din urmă, fie că adoptă eticheta şi se vor comporta în
conformitate cu ea, fie că o resping şi adoptă noi conduite (Rădulescu, 1990). Devianţa depinde,
prin urmare, de ceea ce crede societatea din exterior că înseamnă o conduită deviantă, fără ca
aceasta să fie considerată astfel din ,,interior’’, din perspectiva aşa-numitului deviant.
Criticile aduse teoriei sunt legate de faptul că ignoră responsabilitatea ,,devianţei
primare’’ (actul deviant ca atare), în definirea şi sancţionarea corespunzătoare şi accentuează
rolul ,,devianţei secundare’’ (procesul de etichetare ca atare), care intervine abia ulterior. De
asemenea, teoria identifică devianţa cu anormalitatea, deşi fiecare are un specific aparte
(devianţa este un fenomen social, iar anormalitatea un fenomen de natură psihopatologică).
Semnalând pericolele instituţionalizării, ale dependenţei prelungite faţă de instituţiile de
control social (în cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor cu tulburări psihice prelungite,
care revin greu la condiţiile de viaţă de dinainte de deţinere sau internare), teoria etichetării a
avut un impact puternic în direcţia ameliorării mediilor ,,carcerale’’, contribuind la geneza unei
ample mişcări de umanizare a spitalelor psihiatrice, închisorilor etc. Pe de altă parte, această
teorie, a furnizat reperele unui model explicativ valid, cu ajutorul căruia s-a putut înţelege, mai
bine, modul de derulare al unor cariere deviante şi influenţa exercitată, în acest sens, de o serie
de variabile personale (sexul, vârsta, rasa, sau nivelul de educaţie) în aşa-zisul proces de
etichetare.

12