Introducere

Devianţa şi delincvenţa sunt două fenomene complexe ce se întâlnesc în fiecare societate, indiferent de
cultura, principiile, valorile, legislaţia sau sistemul politic al acelei ţări, şi necesită o analiză sporită, atât
din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

Cea mai semnificativă diferenţă dintre aceste două concepte este dată de faptul că delincvenţa
reprezintă cea mai gravă formă pe care o poate avea o persoană cu un comportament deviant.

În momentul în care abaterea de la normele sociale depăşeşte regulamentar un cod de conduită,

încălcându-se legislaţia în vigoare prin comiterea unor infracţiuni sau a unor fapte de ordin penal, autorii
acestor fapte devin, deseori, persoane delincvente, condamnate pentru o pedeapsă a cărei recuperare,
va întârzia să apară în marea majoritate a cazurilor.

"Persoana delincventă se află în atenţia cercetătorilor interdisciplinari din sociologia devianţei,

criminologie, sociologie juridică, medicină socială, psihologie socială, psihologie medicală, psihoterapie,
strategii de consiliere şi rezolvarea conflictelor, psihologie judiciară, studiile în materie, relevând teorii
explicative cu diverse grade de generalitate care au drept scop diferenţierea delincvenţilor de non-
delincvenţi"(1).

1. Teorii ale devianţei

Societatea este formată din oameni, oameni diferiţi, cu diferite conduite. Unele dintre aceste conduite
se pot regăsi sub formă de gesturi atipice, acţiuni imorale, urmate de dezordini comportamentale, lipsă
de disciplină şi fapte de ordin denaturat, disfuncţional, delincvent şi total incorect.

Totalitatea acestor tipuri de ieşiri şi de comportamente conduc, de cele mai multe ori, la devierea ordinii
sociale şi fac parte dintr-un fenomen din ce în ce mai răspândit numit devianţă.

Acest concept a început să devină cunoscut pe teritoriul Americii, la sfârşitul anilor 1950, sub forma
abaterii de la anumite valori şi norme sociale, individul fiind exclus dintr-un grup social sau chiar din
societate. "Devianţa desemnează caracteristicile anumitor comportamente de a se abate de la normele
acceptate în interiorul unui grup sau al unei societăţi, putând conduce la conflicte între individul deviant
şi grupul/societatea respectivă"(2).

Devianţa este un fenomen atât de răspândit, încât a fost şi continuă să fie studiată din mai multe puncte
de vedere, în numeroase domenii de studiu, cum ar fi psihologie, sociologie, criminologie, drept civil sau
penal, precum şi în alte discipline. Ea se identifică în comportamente deviante, ca de exemplu, în
infracţiuni şi delicte, consum de droguri, sinucideri, devianţe religioase (vrăjitoria), politice (terorismul),
transgresiuni sexuale (violuri, prostituţie), boli mintale şi handicapuri fizice(3).
"Semnificaţia sociologică a termenului este relativ similar, orice act de devianţă fiind o abatere sau o
deviere de la aşteptările grupului sau colectivităţii, un act neobişnuit, iraţional ori anormal, determinat
de circumstanţe, condiţii şi stări particulare care creează o situaţie de ilegitimitate ce stârneşte diferite
reacţii din partea publicului"(4).

Devianţa a apărut ca o problemă socială, iar de-a lungul timpului, mai mulţi cercetători, precum Emile
Durkheim (sociolog francez) sau Robert King Merton şi Talcott Parsons (sociologi americani) au fost
preocupaţi de acest fenomen, încercând să identifice cauzele ce stau la demararea comportamentul
deviant şi efectele produse de către acesta la nivelul societăţii. "În calitatea ei de disciplină sociologică
particulară, sociologia devianţei s-a născut din preocupările acelor sociologi interesaţi de explicarea
cauzelor şi evaluarea semnificaţiilor abaterilor de la normele scrise sau nescrise, prescriptive sau
neprescriptive, care au valabilitate într-o anumită societate"(5).

Pentru Emile Durkheim, în volumele sale, La division du travail social sau Le suicid, conceptul de
devianţă este raportat la dezorganizarea societăţii. Devianţa nu reprezintă o încălcare sau o abatere de
la normele sociale, ci mai degrabă autorul consideră că, de fapt, lipsa organizării unui stat conduce la
modificările deviante de comportament ale unui individ. Această teorie a lui Durkheim prezintă devianţa
ca un rezultat al anomiei sociale, anomia fiind "o regularitate ce semnalează o stare morbidă ce
ameninţă sănătatea societăţii. Ea constituie o deviere de la ordinea obişnuită a lucrurilor, iar individul nu
se poate adapta acestor schimbări bruşte, se simte frustrat, înşelat în aşteptările sale"(6).

Robert King Merton, consideră, pe de altă parte, că individul ajunge să aibă un comportament deviant
din cauza societăţii, care are prea multe aşteptări de la acesta, el nefiind capabil să le atingă din lipsa
mijloacelor. Pentru acest autor, comportamentul deviant devine "o conduită care se abate în mod
semnificativ de la normele stabilite pentru statusurile sociale ale oamenilor. Comportamentul deviant,
nu poate fi descris în mod abstract, ci trebuie legat de normele care sunt, din punct de vedere social,
definite ca fiind adecvate şi obligatorii moral pentru oamenii care ocupă diferite statusuri"(7).

Totodată, Talcott Parsons consideră că devianţa nu reprezintă o realitate ce poate fi văzută în practică, ci
mai degrabă o stare de conformitate, întrucât: "societatea se bazează pe o ordine unanim acceptată
datorită consensului valoric stabilit între membrii societăţii. Omul este, astfel, un individ conformist,
suprasocializat, care se supune atât presiunilor externe ale mecanismelor instituţionalizate, cât şi
presiunilor interne datorate socializării. Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor la normele şi
mijloacele instituţionalizate, aşa încât devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate
efectivă"(8).

În completarea cercetărilor despre devianţă, avem şi viziunea lui Allen E. Liska, sociolog şi profesor în
cadrul unei universităţi din New York, care clasifică teoriile devianţei în teorii normative, teorii relativiste
şi teorii ideologice(Prin intermediul teoriilor normative, devianţa reprezintă practic încălcarea normelor
sociale, fie că vorbim de întreaga societate sau numai de un grup social. În acest context, se disting,
conform sociologului, teoriile structurale şi cele procesuale. În cazul teoriilor structurale, devianţa apare
ca urmare a unor schimbări legate de sistemul social, trecerea de la o perioadă la alta, producând
anumite mecanisme sociale ce acţionează la nivel individual; despre aceste teorii am amintit şi mai sus,
vezi Emile Durkheim şi Robert Merton - teoria anomiei. Teoriile procesuale indică apartenenţa devianţei
la nivel de grup. Cum? În primă instanţă, individul ce încalcă normele sociale, intră într-un grup care face
aceleaşi lucruri. Odată acaparat, el va continua să acţioneze asemeni celorlalţi, dobândind, într-un final,
statutul de delincvent.

Cea de-a doua categorie, teoriile relativiste, atestă faptul că la baza producerii devianţei stă de fapt
inegalitatea economică, întrucât cei bogaţi pot cataloga orice fel de conduită ca fiind deviantă, atâta
timp cât le este periclitată poziţia socială. Prin aceste teorii, se susţine şi faptul că devianţa poate pleca
de la gesturi inofensive sau de la o simplă etichetare, individul ajungând să se îndepărteze de familie şi
de grupul social din care făcea partea, abordând un comportament deviant, paranoic.

Prin intermediul teoriilor ideologice, devianţa devine un simbol care conduce la instabilitatea societăţii şi
a ordinii sociale. Printre aceste tipuri de teorii, se regăseşte şi teoria lui Talcott Parsons, teoria structural-
funcţională, care consideră că "devianţa este o ieşire din rolurile sociale atribuite individului, o stare de
alienare, activă sau pasivă, pe care societatea are capacitatea de a o evita şi înlătura prin intermediul
mecanismelor de control social"(10).

..........