Normalitate. Conformitate. Devianţă. Delincvenţă.

Sociologia devianţei este o disciplină relativ nouă în ansamblul celorlalte ramuri ale
sociologiei, dar premisele sale teoretice se pot identifica în întreaga istorie a sociologiei
moderne datorită includerii în aria de preocupări a problematicii normalităţii sociale a
raportului dintre normă, valoare şi comportament social. Aceste preocupări au fost
determinate în esenţa lor de profundele schimbări care au însoţit procesul de trecere al
societăţii de la formele ei tradiţionale la cele moderne, ceea ce a pus în centrul atenţiei
sociologului poziţia individului faţă de societate şi problema legitimităţii principiilor
morale şi juridice ce fondează orientările normative şi valorice ale unui anumit sistem
social-politic. ”Ordinea socială”, starea relativă de echilibru şi armonie, poate defini orice
societate care are la baza un anumit sistem de norme şi valori caracteristice sau nu poate
avea niciodată un caracter definitiv pentru că apar conflicte între valori, încălcări ale
normelor sau chiar punerea la îndoială a legitimităţii acestora. Primele cazuri potenţate sunt
caracteristice fenomenului de devianţă, iar în ultimul caz, procesului de schimbare socială,
care poate genera înlocuirea vechii ordini sociale cu alta nouă. Noţiunea de „ordine socială”
are doua sensuri principale:
- un sens evaluativ, care se referă la succesiunea mai mult sau mai puţin regulată a
unor evenimente, fenomene, relaţii sociale. Acest punct de vedere se află în centrul tuturor
teoriilor sociologice care îşi propun să explice viaţa sociala ca univers ordonat de
evenimente sociale. Stephen Menell în lucrarea “Sociological Theory. Uses and Unities”
afirmă că demersul discernerii regularităţilor şi modelelor ordonate în funcţionarea vieţii
sociale face posibila descrierea şi explicaţia cu scopuri fundamentale ale cunoaşterii oferind
posibilitate psihologului să identifice relaţii ordonate nu numai în forme de organizare
stabile, dar şi în evenimente sociale care implică conflicte, schimbări sau limitări ale
modului de funcţionare adecvată a legii şi ordinii în societate.
- un al doilea sens al ordinii sociale se referă la natura organizării social-politice
care caracterizează o anumita societate într-un moment determinant al dezvoltării sale,
imprimând evaluării ordinii sociale anumite caracteristici ideologice generate de
necesităţile imperioase de conservare a sistemului în cadrul căruia orice încălcare a
normelor care îl susţin este calificat drept deviant şi sancţionat ca atare. ”Accentul pus în
sociologia devianţei pe ordinea socială contribuie la reflectarea conştientă a limitelor
libertăţii individuale în aşa fel încât înţelegerea acestora să ne facă capabili de a deveni
liberi în raport cu orice constrângere.” (Guda, M.)
Pentru a descifra semnificaţia unui comportament deviant este necesară o evaluare
de ansamblu asupra modului specific în care este conceputa într-o societate personalitatea
normală şi, mai ales, măsura în care aceasta reprezintă un produs concret al mediului social
şi cultural în care evoluează actorul social. Nu exista o singură personalitate ci o
multitudine de personalităţi, fiecare epocă istorică, fiecare societate, cultură sau grup social
elaborându-şi propriul său model de personalitate, compatibil cu idealurile, valorile şi
normele sale. Întreg procesul de interacţiune socială, amploarea şi profunzimea relaţiei
individului cu ceilalţi indivizi, cu grupurile şi comunitatea socială de care aparţine,
reprezintă condiţia determinantă a dezvoltării sale ca persoană complexa. Ca rezultantă
particulară şi originală a unui complex de determinări de natură biologică, psihologică şi
socială rezultate din procesul socializării şi integrării în comunitate, individul ajunge să
realizeze din ce în ce mai eficient conduitele şi acţiunile solicitate de participarea sa la viaţa
socială şi culturală a grupului, pentru a trece treptat de la un comportament reglat din
exterior la unul definit prin autoreglare şi independenţă personală. Comportamentele
socialmente normale ale membrilor unei societăţi sau a unui grup social sunt dictate şi de
cultura de apartenenţă, ceea ce modelează un aşa numit “sociotip” sau “personalitate de
bază”. Aceasta, ”structura de elemente psiho-sociologice şi de situaţii socio-culturale
(sentimente, aspiraţii, atitudini, comportamente, valori, etc.) asemănătoare, comune unor
anumite categorii de persoane dintr-o societate dată” corespunde idealurilor şi intereselor
unor anumite societăţi. (Neveanu-Popescu, P.). În antichitatea greacă era frumuseţea şi
virtutea, în Evul Mediu era bravura şi virtuţile ostăşeşti, în epoca capitalismului timpuriu
era autorealizarea personalităţii, ş.a.m.d.
“Personalitatea de bază” este rezultatul acţiunii instituţiilor şi modelelor culturale
ale societăţii şi se formează începând din copilărie, prin condiţionarea comportamentului şi
învăţarea în mediul familial şi educativ şi reflectă condiţiile biologice, ecologice,
demografice şi sociale ale grupului. Astfel devine posibilă adaptarea la instituţiile societăţii
care continuă să ii modeleze pe oameni în tot cursul vieţii. Epocile istorice inversează,
adeseori, criteriile de apreciere a normalităţii, astfel că în anumite perioade unele acte sau
conduite considerate ca fiind morale ori normale pot deveni în cursul timpului imorale,
deviante sau chiar delincvente. Astfel în unele societăţi musulmane sau islamice se
permitea consumul de droguri sau poligamia dar se interzicea în schimb consumul de
alcool sau al unor alimente specifice (ex: carnea de porc). Sub influenţa evoluţiei
moravurilor, a obiceiurilor şi a tradiţiilor, o serie de reglementari îşi schimbă forma şi
conţinutul, influenţând şi fiind la rândul lor influenţate de transformarea valorilor şi
normelor grupului. Exemplul tipic fiind cenzura puritana a religiilor protestante care
excludea în mod practic orice etalare în public a conduitelor sau manifestărilor cu privire la
problemele de sex spre deosebire de moravurile sexuale din Franţa care erau deosebit de
lejere, adeseori scandaloase, în contrast puternic cu cele existente în Anglia. Talcott
Parsons menţionează că tradiţiile unei culturi oferă indivizilor orientări de valoare, care
furnizează o serie de cai alternative pentru a acţiona într-un fel sau altul într-o anumita
situaţie socială, cultura generând repere de acţiuni. Societatea influenţează nu numai
acţiunile concrete ale indivizilor, dar le oferă anumite resurse pentru a-şi putea construi
anumite strategii de acţiune şi de a-şi regla în acest mod conduita.
M. Sherif (1969) definea normele astfel: ”Norma este un standard sau o scală
constând din categorii ce definesc o marjă de comportamente şi atitudini acceptabile şi o
marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile pentru membrii unei unităţi sociale”.
Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un ansamblu omogen şi uşor de
identificat. Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Daca unele norme sunt
necontestate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de referinţă este
adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai
multor grupări sociale cu norme diferite. De aici, implicit, şi distincţia dintre devianţă şi
nondevianţă riscă să fie problematică şi variabilă. Procesul de influenţă socială se poate
manifesta la nivelul conformismului, cu care adesea influenţa a fost asimilată;
conformismul se delimitează prin prezenta existentei unei norme dominante şi prin faptul
că indivizii acceptă sistemul de comportamente prevăzut de această normă. Conformarea
presupune ”adaptarea unei persoane la norme sau la sistemul de norme proprii unui grup
social, instituţie sau organizaţie, încadrarea comportamentelor de rolin modele cunoscute
şi consacrate grupal şi/sau social” (Zamfir, C.; Vlasceanu, L.).
Kelman identifică trei forme de conformism, şi anume:
1. obedienţa, ce joacă un rol pur instrumental. Ea constă în adoptarea opiniei majorităţii,
din dorinţa de a câştiga aprobarea grupului şi de a evita situaţiile dezagreabile ce ar
putea rezida din noncomformismul său. Deci, obedienta asigură o reglare a raporturilor
cu sursa de influenţă, propriile sale credinţe nefiind atinse. Un asemenea proces apare în
condiţiile unor relaţii de influenţă bazata pe raporturi de putere. Caracteristica
remarcabilă a obedientei este că modelarea comportamentului nu durează mai mult
decât durează situaţia care o impune, o data ce sursa, agenţii de influenţă nu mai sunt
prezenţi, individul va înceta să se conformeze.
2. identificarea, ce se caracterizează prin dorinţa subiectului de a stabili sau menţine relaţii
pozitive cu grupul pe care îl consideră atractiv. Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat
ceea ce susţine, pertinent fiind nu răspunsul specific la un conţinut specific, ci relaţia sa
cu grupul.
3. interiorizarea, care intervine atunci când atitudinile conformiste nu provin nici din
contextul social, ca în cazul obedientei, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din
invocarea conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în integrarea noii informaţii în
sistemul propriu de valori al subiectului în modalitatea lui subiectiva de înţelegere a
lumii si moralităţii.
Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea unui individ cu un grup
dă naştere unei presiuni ce se exercită asupra lui. Desigur, multe comportamente similare
cu a celor din jur nu reprezintă un comportament conformist. Unele dintre conduitele
similare pot fi manifestări ale unor uniformităţi naturale determinate de stimuli fizici.
Totuşi este în afara oricărei îndoieli că indivizii desfăşoară comportamentul ca răspuns
direct la influenţele exercitate asupra lor. Conformismul constituie adesea dorinţa de a fi în
acord manifest cu grupul, pentru ca desprinderea de grup, prin îndepărtarea de la normele
acestuia, se poate solda cu pierderea statutului sau identificarea ca anormal.
Opusul stării de conformitate este nonconformitatea sau devianţa, o lipsă de
adeziune la normele şi valorile grupului, fie că se încalcă prescripţiile normative care indică
cum trebuie să se comporte individul într-o situaţie socială anumită, fie se încalcă chiar
sistemul legislativ. Noţiunea de devianţă a fost elaborată mai întâi de doi autori, Sellin şi
Merton, care încă din 1938 încercau să obţină obiectul de studii al socio-criminogenezei.
”Sellin definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de
conduită sau al ordinii constituţionale. În opinia lui Merton (1957), devianţa reprezintă
ansamblul comportamentelor disfuncţionale, ce ameninţă echilibrul sistemului social.”
(Preda, V.).
Definit ca un comportament care se opune celui convenţional, devianţa cuprinde nu
numai încălcările legii (infracţiuni), ci orice deviere (abatere) de la regulile de convieţuire
si imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie,
instituţie, cultura, subcultură). În acest sens, devianţa cuprinde o gama extrem de larga de
conduite, de la cele bizare, excentrice, incompatibile cu “codurile” culturale ale grupului
sau societăţii, la cele aşa zise morale care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege, şi până la
cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de lege) sau asocial (bolile
psihice). Date fiind creativitatea şi plasticitatea deosebită a conduitelor individuale, la fel ca
şi diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate considera că:
• orice individ într-o anumită perioadă a vieţii sale transgresează norma de conduită,
devenind ca urmare, deviant;
• nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant
• reprezintă o acţiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este considerat deviant
într-o anumită societate sau într-o anumită perioadă istorică este calificat drept normal în
alta.
Deci nici o acţiune sau conduită umană, prin ea însăşi, nu este deviantă, ci este
calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă care impun standardele de
apreciere si legitimitate pentru actele şi comportamentele socialmente acceptate sau
indeziderabile. Actele care nu aduc prejudicii valorilor sociale se circumscriu devianţei cu
caracter moral. Aceasta se refera la situaţia tinerilor cu tulburări de pubertate, specifice
vârstei, care datorită unui climat familial precar şi a unor disfuncţionalităţi educative
dovedesc o slabă capacitate de a respecta exigentele normative impuse de societate. Ca
exemplu, avem elevii care manifestă un randament şcolar scăzut, indisciplina, atitudini
negative faţă de cadre didactice, colegi şi părinţi, cu participări fluctuante la activităţile
organizate de comunitatea educativă.
Se poate vorbi atât de devianţă ”negativa”, echivalentă cu încălcarea ordinii sociale,
manifestata atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limite instituţionale acceptabile de
toleranţă, cât şi de devianţă pozitivă, echivalentă cu schimbarea sociala manifestată, atunci
când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale stabilite,
permiţând afirmarea de noi tendinţe de organizare socială, inovarea de noi mijloace de
realizare a scopurilor sociale. O altă distincţie in cadrul devianţei, este cea operată de
Edwin Lemert (1951): devianţa primară (persoana rămâne una acceptată din punct de
vedere social, dar al cărei stil de viata este departe de a fi dominat de un model deviant).
Daca individul începe să se caracterizeze prin comportamente deviante, este posibil de
identificat ca deviant, în mod public. Subiectul îşi organizează existenţa în jurul actelor
etichetate ca deviante, angajându-se astfel, în ceea ce se numeşte devianţă secundară.
M. Cusson subîmparte devianţa în şapte categorii:
a) infracţiunea şi delictele: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă, infracţiuni
ale gulerelor albe;
b) sinuciderea, după apariţia studiului lui Durkheim, apare ca o primă etapă a
constituirii controlului social;
c) consumul de droguri, cu toate implicaţiile sale dezorganizate de factură
psihosocială;
d) transgresiunile sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia, lesbianismul;
e) deviantele religioase care, prin atitudini fanatice, antrenează unele secte religioase,
erezii, vrăjitorii;
f) bolile mentale au fost incluse din punctul de vedere al abaterii de la normele
sociale;
g) extremismul politic;
h) handicapurile fizice.
În eterogenitatea acestei categorii exista o gradaţie de la perfect voluntar la
involuntar. Pornindu-se de la studiile lui R. K. Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se
disting patru categorii de devianţi:
a) Devianţi subculturali. Aici Merton vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici de
minorităţile active. Sunt incluşi aici: teroriştii, dezidenţii şi membrii sectelor
religioase.
b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat violează o normă a cărei validitate
o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, oportunism, pasiune.
Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.
 c) Indivizii cu tulburări de comportament sunt: alcoolicii şi toxicomanii, a căror
actiune, într-o primă fază are un caracter voluntar, iar după ce se instalează
dependenţa, încetează a mai fi complet liberi.
d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt încadrate persoane cu handicap fizic (orbi,
cocoşaţi, paraplegici), debili si bolnavi mentali, a căror tulburare este consecinţa
unor tulburări organice, considerăm ca se părăseşte domeniul acţiunii voluntare.
Unii autori au încercat să sintetizeze într-o diagramă relaţia dintre diverse
dimensiuni ale comportamentului antisocial. In particular, Frick, Lahey, Loeber,
Tannebaum, Van Horn, Christ, Hart şi Hanson (1993) au condus o cercetare asupra
dezordinii conduitei, individualizând două dimensiuni ale comportamentului antisocial:
prima se referă la comportamentele publice şi private (forme ascunse sau deschise), a doua
exprima diferenţa dintre comportamentele mai distructive şi cele mai puţin distructive (Fig.
1). Cele patru părţi care reies din figură, prezentate în sens orar, constituie categoriile:
agresivitate, opunere, violarea statusului şi violarea proprietăţii. Cum se poate vedea şi în
figură, unele comportamente aparţin clar unei secţiuni, pe când altele apar in zonele de
limita dintre agresivitate şi opunere sau dintre violarea statusului si violarea proprietăţii.
 Reprezentarea bidimensională a acţiunilor disturbante ale conduitei din perspectiva
părinţilor şi a profesorilor, realizat de Frick şi colegii (1993)

Fig. 1

După părerea lui Huditeanu Al. (“Devianţa comportamentala la adolescenţi”),

acţiunile şi devierile comportamentale mai puţin grave sub raport juridic, dar supărătoare,
cum sunt: minciuna, inconsecvenţa comportamentală, violenţa verbală, copiatul la ore,
fumatul ostentativ, bruscarea de către băieţi a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini
nonconformiste, aspecte care sunt întâlnite frecvent şi cu care se confruntă de obicei
profesorii, fiind tulburări de conduită mai uşoare, neinfracţionale în sensul propriu al
termenului, dar destul de răspândite şi care cer mult efort pentru a fi prevenite sau
eradicate, întră însă în sfera manifestărilor predelictuale şi nu strict infracţionale.
 Delincvenţa formează una din speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii
pentru individ şi societate. Prin delincventă se desemnează conduitele morale inadecvate
ale minorilor, ale adolescenţilor si ale tinerilor care nu au împlinit majoratul, dar care se
abat de la norma penală prin diferite forme de comportament. Punctul de vedere psihologic
are în vedere omul concret, al cărui comportament este determinat de modul în care el
există şi acţionează în mediul ambiant fizic şi social, de modul cum el “cugetă” asupra
acestui mediu şi-l evaluează, precum şi de modul în care omul se percepe şi se evaluează pe
sine în raport cu alţii şi cu mediul său.
Se poate conchide că nu există o singură definiţie satisfăcătoare a normalităţii,
conformării, devianţei, delincvenţei şi ca aprecierea ei presupune utilizarea unei multitudini
de criterii.

Personalitatea antinomică

Cei mai mulţi observatori ai lumii contemporane, în care trăiesc tinerii, admit că
suntem la mijlocul unei crize. Printre simptomele acesteia se pot evidenţia:
• răspândirea epidemică a consumului de droguri;
• schimbarea modelelor şi obscuritatea diferenţierii rolurilor de sex;
• propagarea ethosului Hippie în ambele lui forme: apocaliptică şi evanghelică.
Prin apariţia “subculturii subterane” este propagat noul ethos, schimbarea graniţelor
acceptării publice, a eroticului şi a pornografiei. Pericolul personalităţii “hippie”
(personalitate contra normei) a atras atenţia opiniei publice prin numărul, in creştere, de
tineri care manifestă principalele ei simptome. De exemplu, arată Adler ”într-o practică de
20 de ani a psihoterapiei, am întâlnit rar un consumator de droguri ,cu excepţia celor care
proveneau dintr-o populaţie deviantă.” (Ibis, A.). Însă în ultimii ani numărul
consumatorilor de droguri a crescut considerabil. Cuvântul “antinomic” (contra normei) a
fost introdus pentru a înţelege mai bine personalitatea Hippie şi el apare în vocabularul
religios. ”Antinomia desemnează acele valori şi comportamente care au schimbat
autoritatea ecleziastică şi au pus la îndoiala legea morală. Există o similitudine între acest
termen şi comportamentul neconvenţional. Acest comportament particular şi tipurile de
personalitate aferente lui, poate şi se repeta în condiţii specifice.” (Ibis, A.).
Comportamentul antinomic este alcătuit din categorii psihiatrice, cum sunt stările de
depresie şi de magie. El implică o supervigilenţă, activităţi sexuale, droguri, exerciţii
religioase, înfometare ca părţi ale unui efort de a restabili o orientare suportabilă şi
consistentă. Antinomicul se teme de depersonalizare, el caută să descopere factorii
perturbatori pentru a învinge plictiseala şi insensibilitatea.
Sentimentul izolării si al separării ii conduce la viziunea unei lumi străine şi
detaşata de el. Există o ruptura puternică intre Eul spectator si Eul actor. P. A. apreciaza, în
primul rând, viul şi imediatul, neinhibatul şi scandalosul. In cazul P. A., caracteristicile
vizuale sunt manipulative şi deformate de droguri şi frivolitate. Noţiunea de P. A. se
diferenţiază de conceptul de anomie (lipsa regulilor) prin faptul că aceasta din urmă se
referă la o absenţă a valorilor specifice sau a comportamentului adaptiv, pe când P. A. se
referă la un set de comportamente care îl fac incapabil pe individ să facă faţă eforturilor
încordărilor cognitive, afective şi sociale.
Personalitatea antinomică devine manifestă, revine în condiţii de puternice crize şi
instabilităţi sociale, în condiţii specifice de stres, unde serveşte aceeaşi funcţie adaptativă.
În viziunea lui Adler, ”indivizii aflaţi în asemenea stări conflictuale şi de stres sunt
incapabili să-şi menţină organizarea lumii lor. În căutarea lor pentru ordine şi securitate,
ei văd vârsta de aur şi tânjesc să se întoarcă sub acoperişul lumii inocenţei şi minunilor.
Scăpând de amintirile pe care le resping şi de viitorul care îi înspăimântă, ei ridică un
altar (fac un cult) pentru momentul prezent, un cult al imediatului.” (Smith, E.&Co.).
Antinomicul tânjeşte după prietenie, solidaritate şi căuta să se integreze într-un grup condus
de un leader, are cultul prieteniei şi iubirii care îl fac sa învingă asperităţile vieţii,
incertitudinile. N. Adler a prezentat exemple prin care demonstrează că valorile şi
configuraţia personalităţii antinomice care se regăsesc în mişcarea „hippie” contemporană
nu sunt noi.

Caracteristicile personalităţii deviante

Perspectiva psihologică a devianţei încearcă să explice în ce măsura individul

dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora. Definirea
delincvenţei, a deviantei, din punct de vedere psihologic, personalitatea individuală
implicată în acte infracţionale cu accent pentru unii autori, pe conceptul de imaturitate
socială, sub raportul intensităţii, ca şi caracteristici specifice delincvenţei. Conceptul de
insuficientă maturizare sociala subliniază dificultăţile de integrare socială, de conflict cu
cerinţele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburări ale structurării
raporturilor sociale. De pe aceste poziţii cu abordare a devianţei sunt evidenţiate
Insuficienta proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale şi culturale (deficit de
socializare) şi insuficienţa proceselor de acomodare la mediul social prin acte de conduite
deviante. Astfel, caracteristica fundamentală a acestor subiecţi este caracterul disosant al
maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii (V. Preda). ”În cadrul acestei
imaturizări se înregistrează decalaje de dezvoltare între nivelul maturizării intelectuale, pe
de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă
parte; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor
morale (L. Kohlberg - 1976) sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare
motivaţională şi caracterială.” (Petcu, M.). De pe aceste poziţii, trăsăturile personalităţii
delincvente se identifică cu instabilitatea emotiv-acţională, inadaptarea socială, căutarea
satisfacţiei materiale sau morale, prin infracţiune şi duplicitatea comportamentului
infractor.
♦ Instabilitatea emotiv-acţională este asociată conturării profilului personalităţii
delincvente. Această caracteristică nu este ataşată exclusivist delincvenţilor, deoarece şi
în rândul comportamentului conformist pot apare cazuri de instabilitate emotivă; dar, la
conformişti, comportamentul social pozitiv, reacţiile emotiv-active sunt preponderente,
relativ stabile având o dublă determinare, din ambianţă şi din sistemul de valori etico-
sociale. La aceştia, stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel
conştient, voluntar, precum şi lipsa oscilaţiilor excesive şi în constanta reacţiilor.
În opoziţie cu conformiştii, delincvenţii, având o experienţă negativă a educaţiei
deficiente, deprinderi şi practici antisociale, sunt instabili emotiv-afectiv, cu reacţii
discontinue, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstantă în reacţii faţă de
stimuli, inconstantă preponderent endogenă. Instabilitatea emoţională s-a conturat ca o
trăsătură esenţiala a personalităţii insuficient maturizate a delincventului, la acest nivel
 evidenţiindu-se mai pregnant carentele dezvoltării personalităţii, traumatizările sale,
decât nivelul dimensiunii cognitive.
♦ Inadaptarea sociala, ca şi caracteristică a delincvenţilor, are drept cauză a insuficientei
maturizări sociale carentele educative şi socio-afective din grupurile respective.
Anamneza evidenţiază, în majoritatea cazurilor, provenienţa din medii
dezorganizate (orfani, semiorfani, părinţi divorţaţi, alcoolici, infractori). Educaţia care
are ca efect canalizarea în sensul încadrării în normele sociale ale instinctelor omului, a
proceselor de cunoaştere la copii, concomitent cu formele de conduită adecvată,
presupune şi formarea unor deprinderi utile şi trainice de pliere pe cerinţele vieţii
sociale. Exemplu: alimentarea realizată cu o ritmicitate a programului, educă, pe de o
parte, stăpânirea nevoii de hrană, iar pe de altă parte realizarea normei regimului zilnic
constituind astfel primele elemente ale adaptării sociale. Acum în perioada adolescenţei,
daca nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate din carentele influentelor
educative, prin acţiuni educative nuanţate, modelate pe situaţie, se stabilizează
deprinderi negative, care actualizate în condiţii social-economice nefavorabile, pot
genera devianţă si chiar infracţiune. Carentele educative se manifestă şi prin lipsa de
stabilitate şi continuitate a influentelor educative. Dacă în perioadele timpurii copilul are
libertatea sa vagabondeze, prin contextele de grup în care se încadrează, prin modelele
de leader la a cărui imagine aderă, apare posibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale,
de la insignificantele mici hoţii, spre marile furturi şi crime. Vagabondajul înseamnă
sustragerea tânărului de la influenţele educative familiale şi posibila lui încadrare în
bande de infractori. După teoria disociabilitatii a lui R. Mucchielli (1981),
disociabilitatea delincventului se exprimă prin următoarele:
- neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
- respingerea rolului social acordat înainte de a deveni delincvent si pe care i-l pretinde
colectivitatea.
♦ Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune se încadrează într-o acţiune
nocivă societăţii, de inadaptare socială. Sub raport psihologic e o reacţie atipică,
caracteristică delincvenţilor prin căutarea folosului material şi moral pe care-l aduce.
 Caracterul de insuficienta maturitate psihica derivă din faptul că diferiţi excitanţi
din mediul ambiant exercită asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât la
ceilalţi indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a
infractorului, cât şi din forţa specifica a stimulului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile
pe linie socială. Lipsa de cenzură morală e considerată o caracteristică a delincvenţilor.
Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasa ca o rezultantă a formării intereselor în
direcţia antisocială.
♦ Duplicitatea comportamentului infractor, considerată ca trăsătură a personalităţii
delincventului, apare ca o a doua natură, dând artificialitate întregului sau
comportament. Individul infractor, conştient de caracterul antisocial, distructiv al
acţiunilor sale, lucrează în taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi
în special de al autorităţilor. Pentru cei ce desfăşoară comportamente deviante devine
obsesivă strădania de a acţiona în maniera în care sa nu fie descoperit.
Deoarece personalitatea infractorului este determinată complet şi temeinic se înţeleg
mai bine definiţiile date de diferiţi cercetători conceptului de personalitate în legătură cu
criminogeneza şi psihodiagnosticul comportamentelor deviante, pentru demonstrarea
obiectivă a cauzelor si condiţiilor determinată precum şi a circumstanţelor bio-psiho-
patologice, în situaţii concrete de ordin social, care motivează declanşarea
comportamentelor deviante. Eysenck înţelegea prin personalitate “un larg câmp de
investigaţii asupra fiinţei umane concepute ca un întreg”. După Pende, ”personalitatea se
prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată din ereditate,
cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de comportament, caracter şi
inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii” (Bus, I.).
C. Păunescu (1994) a evidenţiat următoarele caracteristici ale personalităţii
deviante, care contribuie la fixarea tulburărilor de comportament antisocial:
1. modificări la nivelul structurilor morale; structurile morale se realizează, în mod
obişnuit, datorită procesului de socializare, care presupune o recepţionare, prelucrare şi
investire cu forte operatorii a valorilor sociale, într-un cuvânt interiorizarea valorilor. La
nivelul infractorilor nu se realizează gândirea şi reflectarea morală normală, astfel încât
aceste persoane nu pot realiza şi nu pot recunoaşte limitele de confluenta morală între
sine şi lume, în baza unei scale de valori trăite, cunoscute şi asimilate;
2. modificări la nivelul relaţiilor afective: majoritatea relaţiilor afective la cei care prezintă
devianţă în comportament sunt caracterizate prin dispariţie-apariţie. Asemenea
modificări pot fi determinate de experienţa infantilă frustrantă, care generează atitudini
de neîncredere şi ostilitate faţă de celelalte persoane, ce sunt percepute ca potenţiale
agresoare;
3. scăderea pragului de intoleranţă la frustraţie, care se reflectă în caracterul egocentric
al conduitei. Egocentrismul polarizează cele mai multe dintre procesele psihoafective,
astfel încât infractorul percepe orice act care-l determină să renunţe sau să amâne o
satisfacţie, ca pe o agresiune împotriva sa. Delincvenţii nu pot suporta, în relaţiile lor cu
instituţiile şi persoanele, regulile şi exigentele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare
sau punitive ale acestora. Nonadaptarea reprezintă o atitudine agresiv-regresivă,
organizată în structura personalităţii ca răspuns la semnificaţia de agresivitate pe care o
are orice limitare sau dirijare din afară;
4. inexistenţa sentimentului culpabilităţii în urma încălcării normelor sociale: indivizii cu
un comportament deviant îşi pune în funcţiune diferite mecanisme psihice pentru a ieşi
din starea de disconfort faţă de sentimentul culpabilităţii; mutarea responsabilităţilor
asupra unor terţe persoane, devalorizarea unor criterii morale, etc.
5. sentimentul de devalorizare, care se poate origina în: mecanismul interiorizării valorilor
reprezentate de persoanele model şi de grupul de apartenenţă si de referinţă, valori ce
sunt preluate necritic sau care reprezintă false valori; efectele acţiunii directe ale
educaţiei “negative”; mecanismul reprezentat de fenomenul devalorizării datorate stării
conflictuale intre diferite valori propuse prin intermediul a diferite mijloace mai mult
sau mai puţin coercitive, valori care au o mare încărcătură afectogenă;
6. sentimentul de injustiţie ce apare ca urmare a trăirii timp îndelungat a unei situaţii
incompatibile, de neconsonanţă cu societatea şi valorile acceptate de aceasta;
7. contrarietăţile Eului ce se dezvoltă prin realizarea unei disocieri a Eului, în funcţie de
situaţiile externe, fapt care duce la o consecinţă slabă a unităţii şi echilibrului Eului. Din
exterior, aceste modificări pluridimensionale ale Eului, par să indice forţa acestuia, dar,
de fapt, în interior, ele sunt generate de nevoia de echilibru a unui Eu contrariat, cu
ample conflicte, care vrea să evite dezorganizarea de tip psihiatric;
8. tulburări de cunoaştere: în general cunoaşterea este disociată şi fragmentată la
delincvenţi. Ei trăiesc în special la timpul prezent, fără a învăţa din trecut si fără să ţină
cont de consecinţe. Ca un efect principal, apare lipsa capacitaţii de anticipare.
9. perturbări ale mecanismului de apărare: modul de acţiune al sistemului de apărare de
tip delincvent este păstrarea unui status quo caracteristic situaţiei infracţionale. Datorită
structurii egocentrice a personalităţii infractorului, Eul foarte puternic se opune, prin
mecanisme de apărare, într-un mod foarte vehement oricărei modificări;
10. distorsiuni la nivelul structurilor moral-relaţionale: la delincvent se manifestă
fenomenul de “gol afectiv” care constă în inhibarea tendinţei instinctive de a stabili o
relaţie afectivă de prietenie. Acest fenomen se manifestă în forma unor antipatii bogate
şi virulente şi a unor simpatii puternice şi pasagere, care îl fac pe delincvent să fie mai
puţin deschis socializării.
11. dezamăgirea social-morală; la delincvenţi, în procesul de formare al personalităţii,
intervin o serie de distorsiuni şi conflicte care-l fac să nu mai dezvolte o anumita
sensibilitate şi să nu mai interiorizeze valorile sociale. În această situaţie, orice sentiment
umanitar este însoţit de o jenă interioară, fapt care îl determină pe delincvent să-si
activeze un sistem de apărare psihică prin dezangajare.

Atitudini şi comportamente proprii adolescenţilor

Dezvoltarea psihică, a intelectului adolescentului îl maturizează în deosebi sub

raport social şi cultural, îl face să devină avid de cunoaştere şi de participare cu
responsabilitate, în deplina conştiinţă de cauză, la activităţi cu caracter social (participarea
la spectacolele de teatru), se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură (de
exemplu pot participa la scrierea unor articole pentru revista şcolii), artă (lucrări care pot fi
puse la o mică expoziţie a clasei, a scolii), ştiinţă, tehnică. După pubertate, tânărul trăieşte
mai intens ieşirea din societatea de tip tutelar, familial şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-
socială sau într-o formă şcolară mai complexă. Având în vedere caracteristicile biopsihice
şi modelul integrării sociale, putem desprinde în cadrul adolescenţei, următoarele trei
subperioade:
 a) Preadolescenţă (14 - 16 ani). Dezvoltarea psihică este intensă şi încărcată de
conflicte interioare, ca urmare a menţinerii unor stări de agitaţie şi impulsivitate, a unor
momente de nelinişte si anxietate. Identitatea de sine şi adoptarea de comportamente
individuale se dezvoltă sub influenţa planurilor intelectuale şi de relaţionare. Interesele
se diversifică pe direcţia unor roluri pentru care se manifestă dorinţa de exercitare sau
pentru care apar preferinţe în situaţiile ocupaţionale legate de lectură, filme, TV,
tehnică. Pentru acestea se satisface dorinţa de afirmare personala, ce conţine
componente ale socializării. Atitudinile şi acţiunile sunt tot mai impregnante de
planurile intelectual-afective, ceea ce modelează viaţă interioară;
b) Adolescenţa propriu-zisă (16 - 18 ani). E centrată pe o intelectualizare intensă, pe
îmbogăţirea expresiei afective şi structurarea conduitelor ca însemn al personalităţii
complexe. Notele personale şi specifice se exprimă în atitudini de independenţă şi în
îndeplinirea unei responsabilităţi prin care adolescentul să se poată afirme şi autodepăşi.
Adolescentul afişează o demnitate bazată pe valorile culturale şi morale, în care încearcă
să demonstreze simţ critic şi originalitate. El devine acum dornic de competiţie şi
confruntare. Deci, din punct de vedere psihologic, adolescentul este pregătit să răspundă
dificultăţilor ivite.
c) Adolescenţa prelungită (18 - 20 / 25 ani) este înglobata de mulţi autori în perioada
adolescentei, dar sunt unii care o includ în cea a tinereţii. Independenţa este dobândită în
bună măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalităţii
şi afirmării tânărului prin stiluri personale în conduite. În îmbrăcăminte si comportament
se adoptă atitudini moderniste.
După Jean Russelet, se disting trei forme de conduite mai importante ce se produc
prin prisma dorinţei adolescentului de a se afirma şi de a fi unic în felul său. Prima este
conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învăţat sau i s-a impus
să înveţe, adoptă atitudini negativiste, contrazice pe alţii fără temei, îi ironizează, utilizează
un limbaj ieşit din comun cu atitudini pline de ironie, etc. A doua este conduita închiderii
în sine, din care transpare o autoanaliză şi cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor şi
acţiunilor, a introspecţiilor pentru cunoaşterea de sine şi disecarea comportamentelor altora,
lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate şi închiderea în sine. A
treia formă este aceea a conduitei exaltării şi afirmării prin care se caută confruntări cu alţii
pentru a-şi verifică propriile capacităţi fizice, intelectuale şi afectiv-motivaţionale adoptând,
adeseori, atitudini extreme faţă de tot ceea ce dispreţuieşte sau care nu se încadrează în
vederile sale. Asemenea caracteristici ale comportamentelor se manifestă prin toate formele
activităţii psihice, dar unele din acestea sunt într-o stare mai activă faţă de altele.
Adolescentul conştientizează limitele ce le are în asimilarea cunoştinţelor şi trăieşte
stări de anxietate în raport cu domeniile ce intră sub incidenţa ignoranţei. Conştientizarea
ignoranţei se realizează cu dificultate, iar atunci când se produce acest fenomen, se adoptă
o atitudine pozitivă faţă de instruire şi o tendinţă de a acumula cât mai multe informaţii.
Adolescentul conştientizează si alte situaţii care sunt mai puţin plăcute, conflictuale si
tensionate.
Comportamentele de învăţare capătă şi ele un anumit specific pentru această
perioadă, dat fiind faptul că sunt numeroase forme ale inteligentei, ale afectivităţii şi ale
motivaţiei ce imprimă întregii activităţi un caracter selectiv şi o încărcătură de investiţii
psihice complexe. Literatura psihologică evidenţiază că tinerii adolescenţi inteligenţi sunt
creativi, activi sociabili, agitaţi, cu tendinţa de a atrage atenţia, debordanţi şi dornici de a
învinge plictiseala; cei cu inteligenţa medie sunt prudenţi, lipsiţi de siguranţă, mai puţin
sociabili, dar autocritici până la devalorizarea activităţii lor; cei cu inteligenţa slabă,
paradoxal, sunt mai siguri şi mai puţin ezitanţi, manifestă o sociabilitate mai bună şi o
oarecare expansiune socială, iar adolescenţii cu retarduri intelectuale sunt slabi creativi şi se
relaţionează fără o fundamentare realistă evidentă. În general, adolescenţii foarte inteligenţi
şi foarte creativi manifestă comportamente mai degajate, mai independente şi cu dorinţe de
autoperfecţionare. Aceştia sunt şi mai nonconformişti, fenomen activ în respingerea
aspectelor convenţionale şi de afirmare a autorităţii.
Adolescentul este sensibil faţă de situaţia de respingere şi faţă de judecata adultului,
ceea ce duce la apariţia unei ambiguităţi comportamentale ce se transpune în forme de
timiditate şi de confruntare, în care conflictele şi frustraţiile pot deveni acute. Din
intersectarea motivaţiei şi a afectivităţii, la adolescent, se constituie o serie de
comportamente ce sunt legate de conduite de amor propriu, politeţe, reticenţă, evitare,
ruşine, bunăvoinţă, compasiune, etc. Complexitatea comportamentelor ce caracterizează
adolescentul este amplificata şi de varietatea trebuinţelor. Pe lângă conduitele normale,
care denotă dimensionarea echilibrului şi adaptării adolescentului, pot apărea conduite
amorale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilităţii, negativismului,
nonconformismului bazat pe ignoranţă, pe încălcarea unor reguli din necunoaşterea lor sau
nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda asemenea atitudini şi conduite imorale, când
încălcarea normelor şi regulilor se face în cunoştinţă de cauza sau deliberat.

Atitudini şi comportamente specifice băieţilor şi fetelor la vârsta adolescenţei

Creşterea numărului de probleme în adolescenţă poate fi legată direct de

schimbările hormonale de la pubertate (Buchanan, Eccles şi Becker, 1992 cit. în Smith, E.
& Co.), dar majoritatea problemelor ţin de efectele personale şi sociale ale schimbărilor
fizice şi, mai important, de momentul apariţiei acestor schimbări. Maturizarea timpurie sau
târzie a copilului (cu un an mai devreme sau mai târziu decât media) afectează nivelul de
satisfacţie al adolescentei faţă de înfăţişarea şi imaginea corpului ei. În general, băieţii de
clasa a şaptea sau a opta care au ajuns la maturizare mai repede, tind să aibă un autocontrol
şi o stabilitate emoţională mai reduse decât băieţii care se maturizează mai târziu. Ei sunt
mai înclinaţi să fumeze, să bea, să se drogheze, să aibă probleme cu legea (Williams şi
Dunlop, 1999 cit. în Smith, E. & Co.). Băieţii care se maturizează mai târziu, spre
deosebire de primii, au un nivel mai redus al autostimei în clasa a VII-a, dar ajung de obicei
să fie grupul cel mai echilibrat în ultimii ani de liceu (Peterson, 1989 cit. în Smith, E. &
Co.).
Maturizarea precoce are efectul opus asupra autostimei fetelor, comparativ cu fetele
care se maturizează mai târziu; maturizarea precoce duce la niveluri mai mari de anxietate
şi depresie, la un nivel mai mic al autostimei şi, în general, la un grad mai redus de
satisfacţie pentru aspectul şi greutatea corporală. Fetele care se maturizează precoce tind să
se simtă jenate de faptul ca au corpuri mai feminine decât colegele lor - mai ales pentru că
standardele actuale de atractivitate feminine pun accentul pe o imagine suplă. Totuşi,
maturizarea precoce duce la creşterea popularităţii deoarece aceste fete sunt privite ca
precoce din punct de vedere sexual. De asemenea, ele sunt mai înclinate să aibă o relaţie
conflictuală cu părinţii, să abandoneze şcoala şi să se confrunte cu probleme emoţionale şi
comportamentale (Caspi şi Moffit, 1991; Stattin şi Magnusson, 1990 cit. în Smith, E. &
Co.). Cu toate astea,adolescenţa timpurie este o perioadă relativ lipsită de probleme pentru
majoritatea băieţilor şi fetelor.
Băieţii se caracterizează prin următoarele:
• comportamentele desfăşurate de ei se pot observa mai cu seamă în cadrul grupurilor din
care aceştia fac parte, constituite din mai mulţi membri;
• ei petrec mai mult timp în fata televizoarelor, a calculatorului pentru a viziona unele
filme de acţiune;
• in ultimul timp, adolescenţii îşi petrec tot mai mult timp în faţa videojocurilor sau play
station-ului, care prin conţinutul lor pot influenţa comportamentul;
• dat fiind faptul că băieţii tind, mai mult decât fetele, să se reunească în locuri publice,
activităţile lor sunt mai puţin posibile de a fi controlate, deci au mari şanse de a
desfăşura activităţi antisociale, fără a fi pedepsiţi.
Fetele se caracterizează prin următoarele:
• fac parte din grupuri mai restrânse ca număr decât cele ale băieţilor;
• au o “prietena de suflet”, căreia îi destăinuie toate secretele, cu care se sfătuieşte în
anumite probleme, se ajută reciproc (uneori se “acoperă” una pe cealaltă în săvârşirea
unor fapte ce nu trebuiesc a fie ştiute de alţii, în general, de părinţi);
• majoritatea adolescentelor îşi întocmesc un jurnal în care scriu toate evenimentele care
au avut loc într-o anumită perioadă, precum şi unele comentarii, păreri, etc.;
• atunci când se află în faţa televizorului, fetele urmăresc filme de dragoste, spre
deosebirea băieţilor, ele având o fire mai sensibilă.

În ceea ce priveşte agresivitatea comportamentelor deviante, acestea sunt mai

frecvente la băieţi decât la fete (Hyde, 1984; Maccoby, Jacklin, 1974, 1980; Patterson,
1982; Rutter, Giller, 1983; Parke, Slaby, 1983 cit. în. Smith, E. & Co., 2005, pag. 599).
Totuşi dacă afirmăm această frecvenţă mai ridicată la nivelul băieţilor decât la nivelul
fetelor, trebuie să avem în vedere şi alte elemente:
- Aceasta diferenţă este prezentă în perioada preşcolară, dar e mult mai marcată la
finalul pubertăţii şi în adolescenţă;
- Diferenţa sexuală variază, în oarecare măsură, în funcţie de cultura din care
adolescenţii fac parte;
 - Diferenţa sexuală se întâlneşte în aproape toate tipurile de delincvenţă;
- Dacă în cazul delincvenţei, diferenţele sexuale există (ceea ce e dovedit) şi au existat
din totdeauna, acum sunt reduse;
- Diferenţa sexuala în ceea ce priveşte agresivitatea poate fi mare, mai ales în acţiunile
de răspuns decât în cele iniţiative, în dinamica comportamentală masculin mai mult decât
în cea de cuplu sau grupuri mixte.
“Factorii care conduc băieţii la o preponderenţă netă a hiperactivităţii par să fie
cei mai influenţi. Creşterea testosteronului la băieţi în timpul adolescenţei poate mări
tendinţele agresive (Rubin, Reinisch, 1990)” (Rutter M. M.). Variaţiile diferenţelor sexuale
cu vârsta sugerează că un anumit rol îl au şi factorii sociali. O altă caracteristică importantă
legată de diferenţele sexuale este observata în ceea ce priveşte devianţa directă şi indirectă.
Aşa cum e analizat, acţiunile de tip direct, verbale şi, mai ales, fizice se manifestă mai
frecvent în cazul băieţilor, pe când cele indirecte caracterizează relaţiile între fete
(Bjorkqvist, 1994, cit. în Smith, E. & Co.. În timp ce băieţii săvârşesc acţiuni asupra altor
băieţi şi a fetelor, acestea din urma abuzează asupra altor colege.

Relaţia comportament agresiv - devianţă

Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru, cooperare, toleranţă,

comportamentul agresiv poate fi considerat drept o caracteristică a formelor de
comportament orientat în sens distructiv. În opinia lui J. Ranschburg (1979), agresivitatea
se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect,
ce are drept scop producerea într-o formă directă sau simbolică a unei pagube, jigniri sau
dureri.”Este o tendinţă antisocială care, din păcate, face parte din natura umană şi care
copiii trebuie să înveţe să o controleze şi a o redirecţiona.” (Schaffer, H. R.). În societatea
noastră, un comportament agresiv este valorizat mai mult în unele grupuri culturale decât în
altele.
Tipurile de agresivitate.
Agresivitatea apare sub mai multe forme: poate fi verbală sau fizică, exercitată în
grup sau individual, poate fi însoţită de emoţii puternice sau pusă în desfăşurare cu “sânge
rece”, poate fi directă sau indirectă. Poziţiile teoretice asupra agresiunii sunt:
 a) poziţia behavioristă, care consideră ca agresiune orice comportament ce râneşte sau
aduce prejudiciu altcuiva;
b) poziţia neobehavioristă, care defineşte agresiunea ca o intenţie de a răni sau de a
aduce un prejudiciu altuia;
c) poziţia cognitivista, după care un comportament este considerat ca agresiv numai
dacă este în acelaşi timp intenţionat si reprezintă o violare a normei care guvernează
situaţia în care se produce.
În viziunea lui S. Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul
de a agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această “presiune” ereditară nu poate fi înlăturată,
este necesar ca, în procesul influenţării educaţional-culturale să se găsească modalităţi
nedestructive de canalizare a tendinţelor agresive. După părerea lui Albert Bandura,
agresivitatea este un comportament social învăţat. Bandura consideră că, cel mai frecvent,
modelele de conduită agresivă sunt întâlnite în:
- familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi provin ei înşişi din familii
în care metodele educative de disciplinare a copiilor au fost pedepsele fizice);
- mediul social (în culturile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi
admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii: de exemplu subcultura violentă a
unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);
- mass-media (în special televiziunea prin oferirea aproape zilnică a modelelor de
agresivitate fizică şi verbală).
În timpul adolescenţei, apare o adolescenţă fizică. Este în legătură cu energia
biologică de derivare hormonală combinată cu senzaţii necunoscute, nemaiîncercate până
acum, legate la un corp divers. Rar se întâmplă ca adolescenţii să îşi arate propria forţă
fizică pentru a demonstra celorlalţi că sunt diverşi, mai puternici şi că nu mai sunt copii.
”Grupurile generaţiei de adolescenţi recunoaşte şi confirmă acţiunile agresive. Însă,
comportamentul agresiv, într-o epocă caracterizată de necesitatea încercării de emoţii
puternice ,fie fizice cât şi psihice ,poate reprezenta şi modul în care un adolescent încearcă
să-ţi exprime propriile nevoi şi dorinţe. Supărarea şi tristeţea, suferinţa interioară şi
disconfortul pot duce la o agresivitate difuză, dificilă de controlat.” (Maiolo, G.).
Factori generatori ai comportamentului deviant la vârsta adolescenţei şi modalităţi de
cunoaştere.
Urmărind Fig. 2 se pot observa grupele de factori care contribuie la explicarea
comportamentelor deviante la adolescenţi.

Fig. 2 Grupele de factori care contribuie la explicarea conduitelor deviante

 Trăsăturile negative întâlnite mai frecvent la adolescenţii devianţi - consideraţi
imaturi caracterologic - sunt: toleranţa scăzută la frustrare; autocontrolul deficitar;
egocentrismul; impulsivitatea şi agresivitatea; subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor
disociale şi antisociale comise; nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare
de ordin social; indiferenţa şi dispreţul faţă de activităţile sociale utile (învăţare, muncă);
evitarea efortului voluntar; dorinţa realizării unei vieţi “uşoare” fără muncă; opoziţia faţă de
normele juridice, morale şi respingerea acestora; devalorizarea de sine şi aderarea la
statutul de delincvent, la un stil de viaţă indezirabil social; imagine falsă despre lume,
despre relaţiile interpersonale, despre autonomia şi libertatea individuală, pe care le
concepe îndeosebi sub semnul forţei brute, agresivităţii şi violenţei.
Huditeanu, Al., în lucrarea sa “Devianţa comportamentală la elevi”, afirmă că
“factorii individuali ai generării conduitelor deviante (sau aberante), ţin de capacitatea
personală a fiecărui elev de a reacţiona, adică de resursele personale, de bogăţia şi
calitatea <<schemelor de adaptare>>. Unii sunt cu un potenţial mai mare de adaptare,
maleabili, comunicativi, acceptând interdicţii şi tolerantă la frustrare, alţii dimpotrivă mai
rigizi, mai intoleranţi, mai puţin permisivi în raportul cu ceilalţi.” (Huditeanu, Al.). După
părerea lui, factorii individuali sunt de două feluri, şi anume:
1. Factori constituţionali, dependenţi de zestrea ereditară şi de structura
neuropsihică a copilului.
Personalitatea e ca un sistem deschis, îndreptat spre cucerirea unui mediu din ce în
ce mai extins. Ea consistă în organizarea bio-psiho-socio-culturală a individului uman, fiind
o sinteză dinamic structurată a potentialităţilor înnăscute si a însuşirilor dobândite, într-o
formă individualizată, irepetabilă, proprie subiectului, în interacţiune specifică cu mediul
social. Factorii biologici şi cei psihologici joacă un rol important în manifestarea
personalităţii şi în adaptarea sau inadaptarea socială.
Factorii biologici. Studiile pe gemeni arată ca dacă un geamăn monozigot are
caracteristici de personalitate antisocială, celalalt geamăn va avea şi el aceste caracteristici
în aproximativ 50% din timp. În schimb, în rândul gemenilor dizigoti, rata de concordanţă
pentru personalitatea antisocială este de numai 20% (Carey şi Goldman, 1997; Rutter s.a.,
1990 cit. în Smith, E.). Una dintre cele mai importante caracteristici ale personalităţii
antisociale este impulsivitatea (Rutter, 1997 cit. în Smith, E., 2005). Multe studii sugerează
că aceste comp. impulsive şi agresive sunt legate de nivelurile scăzute ale
neurotransmiţătorului serotonina. (Berman, Kavussi şi Coccaro, 1997; Ferris şi Vreis,
1997; Moffitt, s.a., 1998 cit. în Smith, E.,2005).
Indivizii cu personalităţi antisociale prezintă, de asemenea, deficite în capacitatea de
a se concentra, în gândirea abstractă şi în formarea conceptelor, în formularea şi
implementarea obiectivelor, în autoobservare şi autoconştientizare şi în trecerea de la
pattern-uri de comportamente maladaptive la altele mai adaptive (Henry si Moffitt, 1997
cit. în Smith, E., 2005). Multe studii au susţinut că persoanele cu tulburare de personalitate
antisocială au niveluri scăzute de excitare nervoasă, ceea ce le poate determina să caute
stimularea şi senzaţia prin acte impulsive şi periculoase (Raine, 1997).
Un alt factor biologic-ereditar este deficienţa intelectuală, constând în insuficienţă
sau întârziere în dezvoltarea mintală, a inteligenţei. Deficientul de inteligenţă, întârziatul
mintal este inadaptat la societate. Lipsit de discernământ, naiv şi influenţabil, se dovedeşte
uneori incapabil de a-şi satisface trebuinţele şi de a avea grijă de dânsul. Depistarea
insuficienţelor pe plan intelectual, nu este atât de uşoara pe cât pare la prima vedere. Unii
indivizi docili, bine educaţi, care posedă o excelentă memorie şi o mare fluenţă verbală, au
cunoştinţe generale întinse care pot să inducă în eroare. La cealaltă extremă, persoane terne,
şterse, timide au bun nivel intelectual, deşi s-ar putea crede contrariul. De aceea se folosesc
testele pentru aprecierea nivelului de inteligenţă al persoanelor examinate. Întârziatul
mintal nu suferă de nici o boala deosebită: este pur şi simplu un individ care nu reuşeşte să
se armonizeze în mod armonios grupului sau social, din cauza insuficienţei sale mintale.
Deficienţele intelectuale însă, devin tot mai mult o cauza, o premisă a devianţei
comportamentale, mai ales atunci când întâlnesc condiţii favorabile, asociindu-se cu
tulburări afective şi cu condiţii defavorabile de mediu.
Au un puternic substrat ereditar modificările accentuate ale vieţii afective şi ale
voinţei: toleranţă foarte scăzută la frustrare; o pronunţată labilitate afectivă; indiferenţă
afectivă (absenţa emoţiilor). În mod firesc avem dorinţe, trebuinţe, nevoi, aspiraţii pe care
urmărim sa le satisfacem. Din multe motive şi factori, adeseori explicabili şi de înţeles,
multe nu se pot satisface nici imediat, nici dintr-o dată, nici fără efort, nici fără a întâmpina
anumite rezistenţe, nici fără a depăşi anumite obstacole şi dificultăţi sau a ne încadra în
anumite exigenţe şi cerinţe. Se observă la elevii “problemă”, sub raportul comportamental
disciplinar, că doresc ca aceste dorinţe şi trebuinţe să fie satisfăcute întotdeauna, imediat şi
să primească tot ceea ce îşi doresc. Ei, încorsetaţi de egoism, sunt dominaţi de incapacitatea
de a se detaşa de propriile trăiri, căutând numai drepturi, numai sa primească, neacceptând
şi îndatoriri. Devin incapabili de a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie şi fiind
vorba de propriile trebuinţe egoiste, adeseori recurg la încercări de satisfacere pe alte căi
decât cele normale sau legale.
Labilitatea afectivă (instabilitatea manifestărilor şi trăirilor emoţionale), reacţiile
imprevizibile (datorate insuficienţei dezvoltări a autocontrolului afectiv, lipsa unei
autonomii afective sunt alte trăsături ale personalităţii adolescenţilor cu comportament
deviant. Labilitatea afectivă este succesiunea rapidă sau chiar coexistentă, sub influenţa
unor factori externi sau a ideaţiei interne, a unor sentimente diferite, adesea contradictorii.
S-a spus ca labilitatea afectivă poate fi calificată drept “mobilitate a afectivităţii” sau “fugă
de sentimente”.
Referitor la factorii biologic-ereditari, J. Selosse arată: ”în pofida existenţei unor
semne certe biologice asociate cu delincvenţa, nici un practician nu consideră pe aceasta
din urma drept o malatie a cărei etiologie ar fi de natura esenţial biologică” (Huditeanu,
Al.).
2. Ca structură subiectivă, individual organizată, personalitatea se adaptează
condiţiilor obiective şi relaţiilor sociale prin procese de asimilare a informaţiilor, a
cerinţelor şi normelor mediului socio-economic şi cultural respectiv şi de acomodare la
acest mediu. Tocmai la perturbarea proceselor de asimilare şi acomodare trebuiesc căutate
cauzele devianţei juvenile. Aceştia sunt factorii individuali (neuro-psihici). Ei ţin şi de
trăsăturile de caracter ale adolescenţilor, care trebuiesc tratate individual (nu toţi copii cu
tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au cunoscut, în copilărie sau
adolescenţă, o fază a deviantelor caracteriale.
Un alt posibil factor neuro-psihic implicat în etiologia devianţei juvenile este
disfuncţia cerebrală, relevată la delincvenţii minori prin E.E.G. (traseele
electroencefalografice). Aspectul E.E.G. nu reprezintă o constantă biologică bine conturată
la adolescenţi, ca şi la adulţi. Se schimbă în raport cu vârsta şi cu ansamblul restructurărilor
neuro-endocrine. Examinările repetate pot permite delimitarea a ceea ce este pasager şi
consecutiv unei perturbaţii critice, faţă de ceea ce este constant şi ţine de structura
neurologica a minorului care a săvârşit un anumit comportament deviant. Examenul E.E.G.
trebuie însoţit şi de alte investigaţii medicale, precum şi de examinări psihologice. R.
Muchelli exprimă că devianţii sunt caracterizaţi prin desocializare:
a) falsa percepţie a celor din jur;
b) absenţa aprofundării şi evaluării corecte a consecinţelor actelor omise;
c) respingerea sarcinilor şi rolurilor propuse de părinţi sau profesori;
d) insolenţa, voluntarism afectiv, opoziţie faţă de încercările educative ale adulţilor,
chiar diverse reacţii şi acte predelictuale, cronicizarea acestora, care duce la faptul
ca personalitatea tânărului sa devină deficitară, imatură sau greşit structurată.

Factorii microsociali

Datorită acţiunilor comune întreprinse de principalele instanţe sociale cu rol

socializator (şcoala, familia, grupul de muncă, ş.a.), cea mai mare parte a adolescenţilor îşi
însuşesc exigentele conformităţii de grup manifestându-se în concordanţă cu valorile
sociale dezirabile. Există însă şi adolescenţi, în număr deloc neglijabil, care se
îndepărtează de la modelele de conduită dezirabile, adoptând comportamente deviante,
nonconformiste. În societate există mai multe instanţe de socializare diferite, specifice
fiecăreia din aceste instituţii, de exemplu familia, îndeplineşte funcţia de socializare într-un
anumit climat afectiv, promovând un stil educativ specific, un anumit tip de control şi de
sancţiuni parentale asupra conduitei adolescenţilor; şcoala, întrebuinţează alte modalităţi de
socializare mai fundamentate şi mai sistematizate decât cele utilizate de familie; grupurile
de referinţă, realizează o socializare informală cu efect uneori mult mai puternic decât
şcoala sau familia. (Fig. 2.).
Şcoala
Se constată că un număr important de educatori sau de profesori diriginţi proferă să
lucreze cu elevii care provin din familii normale, în care există un climat moral
corespunzător şi nu cu acei elevi care au mari probleme familiale sau care manifestă ei
înşişi probleme educative. Pentru cadrul didactic socializarea morală nu înseamnă numai
transmitere de informaţii, ci un proces de formare a unor deprinderi şi trasaturi morale cu
rol de anihilare a comportamentelor imorale asimilate de adolescent în grupul familial şi
stradal. Cadrele didactice din unele şcoli, în lipsa unei asistente pedagogice şi psihologice
specializate pentru problemele copiilor caracteriali şi a devianţei juvenile, nu găsesc
întotdeauna metodele şi procedeele recuperatorii şi compensatorii adecvate fiecărui caz
pentru a înlătura greşelile educative ale familiei, pentru a evita inadaptarea sau
dezadaptarea şcolară a respectivilor minori şi adolescenţi. Astfel, mediul şcolar poate
prezenta uneori influenţe psiho-pedagogice negative, care să determine fenomenele
negative mai sus amintite. Nu în puţine cazuri unii profesori preferă să îi trateze
discriminatoriu pe elevii “problema” proveniţi din familii dezorganizate, recurgând, atunci
când sancţiunile nu dau rezultate, la marginalizarea acestora şi la recomandări pentru şcoli
speciale cu profil de reeducare. Ignorând climatul familial, problemele specifice vârstei, dar
şi prezenţa factorilor extraşcolari perturbatori, unele cadre didactice au înţeles să aibă o
atitudine pasivă, superficială, nereuşind să insufle optimism, încredere în viaţa şi să
redirijeze conduitele adolescenţilor spre carierele şcolare şi profesionale dezirabile. Copilul
iese din comunitatea de dragoste a familiei şi intră în comunitatea de dreptate a şcolii,
prezentând probleme de adaptare şi chiar o anumită criză. Iată câteva posibile influenţe
negative ale şcolii, şi anume:
a) Sub- şi supra- aprecierea capacităţilor reale ale elevului.
Elevul în şcoală trebuie să dobândească încrederea lui în forţele proprii şi aceasta nu
i-o poate da nici notele umflate, nici descurajarea continuă în raport cu dificultăţile pe care
le poate întâmpina, ci numai reuşitele reale de care el îşi poate da seama foarte bine, ştiind
cu destulă claritate când este apreciat obiectiv, sub- sau supra- apreciat. Această încredere
este însă, în mare măsură, ecoul aprecierii profesorului, al încrederii pe care el o acordă
elevului. Când exigentele profesorului faţă de elevi, considerat submediocru sunt artificiale
şi formale, învăţarea elevului respectiv devine formală şi mecanică. Sarcinile şcolare prea
uşoare au ca efect slăbirea energiei nervoase şi stingerea intereselor de cunoaştere.
Nestimulat de profesor, elevul în cauză va deveni tot mai pasiv şi indiferent în timpul
orelor, trecând treptat în rândul elevilor rămaşi în urmă la învăţătură; dacă, nemulţumit de
răspunsurile unui elev, profesorul îşi va exprima în mai multe rânduri neîncrederea în
capacităţile acestuia de a se îndrepta în viitor, elevul respectiv va începe să se convingă tot
mai mult de “adevărul” celor spuse de profesor, dând răspunsuri din ce în ce mai nesigure
şi obţinând rezultate tot mai slabe.
Docimologia este studiul ştiinţific al metodelor de practicare a examenelor şi
concursurilor, măsura care la noi s-a luat în învăţământ în ultimii ani. Ca efect asupra
aprecierii şi a încrederii deosebite pe care o manifestă în capacităţile unui elev, profesorul îl
supraîncarcă intelectual, elevul în cauză fiind nevoit să facă mereu faţă unei disproporţii de
ordin intensiv şi calitativ, între sarcinile şi cerinţele care-i sunt puse în faţă şi propria-i
rezistenţă nervoasă. Acest dezacord între “cereri” şi “ofertă” îl poate determina pe elev să
acţioneze fie prin protest şi respingere a exigenţei, fie printr-o îndeplinire formală a
acesteia. De la această demobilizare poate contribui şi notarea incorectă, voluntar sau
involuntar, nestăpânirea cum se cuvine a metodelor docimologice.
b) Dezacordul asupra motivaţiilor conduitei elevului.
Între factorii importanţi care ţin de activitatea fiecărui profesor în parte, care
determină comportament deviant se includ şi unii cate ţin de stilul profesorului de a lucra
cu elevii, de capacitatea sa de relaţionare şi mai ales de capacitatea de comunicare şi de
abordare a fiecărui elev în parte. Trebuie să fie o artă ca pe de o parte sa reuşească să
pretindă să fie exigent, să urmărească îndeplinirea conţinutului programei şcolare şi
celelalte obiective privind dezvoltarea aptitudinilor, capacităţilor cognitive, a inteligenţei, a
tuturor obiectivelor instructiv-educative şi totodată chiar în condiţiile de a pretinde elevilor
ceea ce au de acut, să menţină comunicarea cu ei, să-i înţeleagă, să-i apropie şi să prevină
retragerea, refuzul, încăpăţânarea sau ceea ce se va numi “rezistenţa interioară” din partea
elevului asupra unor măsuri ale profesorilor. Pot să existe dezacorduri importante între
profesor şi elev, cu privire la motivele care determină o anumită conduită a elevului, atât în
ceea ce priveşte reuşita, cât şi în ceea ce privesc nereuşitele şcolare ale elevului. Acest
dezacord aparent neimportant, se poate dovedi ca factor psihologic cu consecinţe de
accentuare a eşecului şcolar al elevului, în cazul în care nu exista acorduri cu privire la
cauzele acestui eşec, între opinia profesorului şi opinia elevului şi nu doar cu privire la
rezultatele la învăţătură, dar în anumite manifestări ale comportamentului general al
elevului. De exemplu, în măsura în care profesorul consideră pe elevul leneş şi îl califică
astfel în faţa clasei, faptul acesta poate avea eventual şi efecte pozitive daca este un elev
ambiţios, orgolios, puternic, cu un psihic stabilizat şi echilibrat, chiar împotriva acestui fapt
se va concentra, încorda şi va căuta să dovedească faptul că nu este astfel. Dar, totodată, e
posibil ca elevul să se simtă nu doar neînţeles, ci şi nedreptăţit, pentru că el considera că,
tocmai aici, în şcoală, în general, trebuie să găsească înţelegerea pentru stările lui mai grele.
Alfred Binet arată că lenea se poate deosebi între:
- o lene “de ocazie”, care este tranzitorie, accidentală, fiind determinată de un eveniment
neplăcut, care ar fi putut lipsi; e o descurajare temporară prin care, inevitabil, elevul trece,
cum trecem cu toţii în tot cursul vieţii, când avem de înfăptuit anumite lucruri sau, influenţe
defavorabile din partea părinţilor sau nişte evenimente deosebite în care el a fost antrenat
împreună cu alţi colegi şi care aveau o tensiune emoţională, stârneau curiozitatea sau
altceva;
- lenea “din naştere” definită printr-o lipsă, un defect iniţial în preocuparea pentru muncă.
În acest caz, adolescentul este apatic din fire, ceea ce se constată chiar din insensibilitatea
sa chiar faţă de stimulii obişnuiţi; în consecinţă, el este indiferent la orice, indolent, indecis
şi incapabil de a “gusta” plăcerea care este inspirată de perspectiva scopului de atins.
Mulţi elevi s-au apropiat de anumite discipline, au reuşit să-si construiască chiar un
destin în viaţa pornind de la anumite materii, în funcţie de impresia lor, sentimentul că au
fost mai bine înţeleşi de profesor, sprijiniţi, încurajaţi, ajutaţi sau înţeleşi îndeosebi şi alţii,
dimpotrivă, s-au îndepărtat poate de discipline şcolare pentru care aveau chiar înzestrare
nativă, anumite aptitudini, şi nu le-au urmat datorita unei lipse de tact, de adecvare a
profesorului la situaţia elevului.
c) Conflictele individuale în cadrul casei de elevi.
În cadrul clasei, ca in orice colectivitate umană şi cu atât mai mult în societatea
umană aflată în “tranziţie”, a existat şi există inevitabil o competiţie acerbă şi evident
conflicte de interese dintre cele mai intense, acute. Acestea se vor accentua în viitor cu atât
mai mult cu cat nemaiexistând examenele de admitere pentru accesul la universitate şi
preconizându-se că se vor lua în considerare rezultatele obţinute în anii de liceu, atunci, din
multiple direcţii vor interveni factori de presiune pentru a ajuta, a influenţa, a sprijini
această competiţie acerbă. Acest fapt reproduce poate în “micro” o stare de luptă, de
conflict de interese şi de confruntare chiar după principiul “care pe care”.
Acest fapt determină crearea de grupuri şi subgrupuri, de fracţiuni cu caracter
închis, care nu comunică decât în cadrul lor strâmt şi care se izolează de restul clasei,
devenind “bisericuţe”. In aceste grupuri, care, adeseori după criterii proprii, “fac” opinie
divergentă de restul clasei, sau, în raport cu poziţia oficială, se pot cultiva adeseori
preocupări şi atitudini cu caracter predelictual: practicarea de jocuri de noroc, vizionarea de
filme pornografice, hoinărirea pe străzi, furturi sau tâlhării sau uneori chiar atacuri asupra
unor elevi din propria clasa sau din altele. Evident că acestea pot deveni surse de devianţă
şi trebuie să existe o mare capacitate, o mare măiestrie, o mare calitate a unui profesor
pentru a menţine o stare de armonie, unitate, comunicare.
d) Supraîncărcarea programei şi a orarului şcolar care determină apariţia fenomenului de
saturaţie faţă de obligaţiile şcolare.
Ca şi concluzie, majoritatea delincvenţilor adolescenţi sunt inadaptaţi sau
dezadaptaţi şcolar, ceea ce face ca atitudinea lor şcolară să nu se dezvolte, mai ales datorita
unei motivaţii neadecvate faţă de învăţare, faţă de disciplina şcolară, faţă de munca în
general. De asemenea, sentimentele lor etico-morale nu se dezvoltă adecvat. Deci aceşti
adolescenţi se caracterizează îndeosebi prin perturbarea laturii afective, motivaţionale,
volitive şi atitudinale a personalităţii, care se structurează dizarmonic, disocial şi antisocial.
Grupurile delictogene reprezintă un real pericol pentru minorii şi tinerii care vin în
contact si pe care îi includ în cadrul lor. Majoritatea comportamentelor deviante săvârşite
de adolescenţi se efectuează în grup. În grupurile delictogene se inseră mai ales minorii şi
tinerii proveniţi din familii cu multe carente educative, socio-afective şi morale, precum şi
unii minori şi tineri nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de către părinţi. Subiecţii
grupurilor sunt sugestibili, dintre care unii sunt întârziaţi mintal sau cu intelect de limită. În
cadrul bandelor, adolescenţii caută o recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o
siguranţă în lupta contra celor care răspund de ordinea socială, o suplimentare a puterii, o
refortificare a dispreţului şi cinismului şi o facilitate a acţiunilor antisociale. Deci,
adolescenţii cu comportamente deviante urmăresc să aibă un reazem în satisfacerea
trebuinţelor egoiste, ajungându-se la intensificarea egocentrismului lor etic (R. Muchielli
cit. în Smith, E., 2005).
Stela Teodorescu, referindu-se la sistemul relaţional de comunicare afectivă ce
caracterizează anturajul tânărului, arată că acesta are un caracter antiadult, în situaţia în care
multe acţiuni şi activităţi se desfăşoară fără intervenţia adulţilor şi, de multe ori, chiar
împotriva lor. Grupul de prieteni îi influenţează tot mai frecvent pe adolescenţi, înlăturând
ambiguitatea statusului adolescentin, oferindu-i calităţi (autonomie, identitate, prestigiu)
vizate de orice proces de socializare adecvat. În situaţia în care tinerilor le lipsesc orientarea
şi afecţiunea părinţilor, influenţa grupului de prieteni devine tot mai puternică.
Analizând mediul extrafamilial ales de adolescenţii cu comportament deviant, V.
Dragomirescu a constatat: ”structura predominantă a mediului ales este cea de grup
constituit (73%); în grupul de <<prieteni>> predomină aceeaşi categorie de vârsta si de
acelaşi sex cu al minorilor cercetaţi, majoritatea elevi; preocupările principale sunt
hoinăreala, vizionările excesive de filme şi săvârşirea unor acte disociale sau antisociale;
în grupul de <<prieteni>> apar frecvent tineri delincvenţi, care devin lideri ai grupurilor
delictogene.” (Preda, V., 1998). Grupurile delictogene, prin intermediul leaderilor,
urmăresc să-şi sporească coeziunea şi sa-l determine pe fiecare membru să adere tot mai
profund la identitatea şi la statutul de delincvent.

Factorii macrosociali

R. Cloward şi L. Ohlin au propus o teorie sociologica generală a comportamentului

deviant, sintetizând două teorii cu un caracter explicativ parţial:
a) teoria lui K. Merton care susţinea că blocarea accesului prin mijloace legitime la
scopurile împărtăşite de o anumită colectivitate reprezintă o sursă efectivă a
comportamentului deviant;
b) teoria lui E. Sutherland care pune accentul pe rolul condiţiilor favorizante pentru
declanşarea comportamentului deviant, respectiv accesul la oportunităţi ilegale.
Teoria lui Cloward şi Ohlin considera comportamentul deviant drept o consecinţă a
combinării a două tipuri de factori sociali, respectiv psihosociali. Astfel, o anumită
persoană care nu are acces prin mijloace legitime, normale pentru realizarea scopurilor
împărtăşite de colectivitate, poate ajunge să-şi realizeze scopurile prin mijloace ilegale mai
ales dacă are acces la astfel de mijloace. Realitatea a demonstrat permanent că Merton
(1961) avea dreptate să afirme că atunci când un anumit sistem socio-economic şi cultural
ridică în slavi, mai presus de orice, succesul drept scop al întregii societăţi, câtă vreme
structura socială respinge în mod riguros sau chiar barează mijloacele spre succes pentru o
parte considerabila a populaţiei, atunci comportamentul deviant apare pe o scara largă.
 G. Basiliade relevă următoarele contradicţii de nivel societal, care sunt cauze de tip
macrosocial ale devianţei: contradicţiile între stadiile diferite de dezvoltare socio-
economică a unor zone, între modelele diferite socio-culturale, între normativele morale ale
societăţii globale şi moralitatea unor categorii de grupuri şi persoane, între valorile moral-
cetăţeneşti şi juridice şi modul individual sau colectiv de raportare la ele. Un alt set de
contradicţii cu efecte disfuncţionale sunt cele dintre nivelul de dezvoltare al “conştiinţei
colective”, ca factor neinstituţionalizat de reglare a comportamentelor umane şi formele
instituţionalizate de control social şi îndrumare educativă.
Tot mai mulţi psihologi şi sociologi - pe baza unor cercetări mai sistematice -
subliniază faptul ca mijloacele de comunicare în masă, prin conţinutul neadecvat pe care îl
vehiculează uneori, pot propaga în rândul adolescenţilor cu tulburări caracteriale, atitudini
disociale şi antisociale. Deci, conţinutul agresogen, violent, imoral al unor filme, romane,
reviste, etc. poate precipita o devianţă latentă. În acelaşi timp, mijloacele de comunicare în
masa pot fi veritabile canale de transmisie a diverselor tipuri de conduite deviante. Scenele
agresive şi violente văzute la cinematograf sau la TV pot constitui factori incitativi care
grăbesc sau facilitează trecerea la acte agresive. Adeseori, minorii reproduc exact tehnicile
învăţate din diferite filme ce etalează comportamentul agresiv al unor personaje. Se poate
interveni prin anumite modalităţi pentru a se reduce efectul filmelor violente asupra
comportamentului adolescenţilor? D. L. Eron arată că dacă un părinte urmăreşte filmul
împreuna cu copilul său şi condamnă violenţa din diferite scene se poate reduce frecvenţa
şi gradul imitării comportamentului agresiv.
Desigur, cauzele generale, de tip macrosocial, respectiv factorii social-economici
singuri nu explică în întregime şi în mod concret fenomenul deviant şi dinamica acestuia.
Se impune, deci, analiza cauzelor de nivel psihosocial şi psihoindividual, în
intercondiţionările lor complexe.

Familia - sursă a comportamentelor deviante

Cercetările din ultimele decenii asupra evoluţiei fiinţei umane au scos în evidenţă
rolul hotărâtor pe care-l au în configurarea personalităţii, orientării liniilor fundamentale ale
existenţei sale viitoare si ale comportamentului social, anii copilăriei şi adolescenţei.
Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi reprezintă una din verigile
sociale cele mai vechi, grupul ce asigură continuitatea şi afirmarea deplină a fiinţei umane.
Familia, în fapt, este primul mediu social în care indivizii se comportă ca fiinţe umane. Ea
reprezintă un cadru fundamental în cadrul căruia, datorită procesului de socializare, tinerii
asimilează primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie. ”Familiile sunt
ambientul ideal pentru educarea copiilor: sunt grupuri mici şi intime, care facilitează
învăţarea de către copii a regulilor de comportament adecvat; sunt în legătură cu alte
ambiente externe (alte familii, muncă, distracţie, etc.), în care copiii pot fi inseraţi încet;
sunt compuse de indivizi care se dedică, cu pasiune, îngrijirii copiilor, garantându-le
asistenţă şi siguranţă.”(Schaffer, H. R., 1998).
Tot Schaffer este de părere că definirea corectă a familiei de azi, spre deosebire de
puţine decenii în urma, este o încercare complicată. Tradiţional, o familie venea considerată
ca o unitate permanentă compusă dintr-un cuplu căsătorit, şi respectiv copiii, cu un tată,
care asigură siguranţă, şi mama, care îngrijea copiii aduşi pe lume. Totul însă este schimbat
acum: divorţul, familii formate de un singur părinte, concubinajul, inversiunea rolurilor
dintre soţ şi soţie, mame care lucrează, familii mixte, sunt semne ca multe dintre
convenţiile originale au fost abandonate, din momentul în care familia nu mai este unitatea
permanentă pentru fiecare ambient particular. Urmările acestor schimbări asupra copiilor
au dat locul multor preocupări; deci, cercetările familiei netradiţionale au evidenţiat că se
pot dezvolta personalităţi sănătoase, din punct de vedere psihologic, în contextul unei mari
varietăţi de grupări sociale şi ca aderenţă la o normă specifică nu e absolut esenţială pentru
bunăstarea copiilor.
Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a
relaţiilor dintre bărbaţi şi femei de vârstă matură, şi dintre aceştia şi copii. Sistemele
familiale pot fi diferenţiate între ele după:
1. gradul de cuprindere familial: nucleară (soţ, şotie şi copii minori) sau extinsă (rudele de
sânge);
2. transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status): patriliniar, matrilianiar,
biliniar;
3. stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial: patrilocal, matrilocal, neolocal;
4. după modul de exercitare a autorităţii: patriarhal, matriarhal, egalitar.
 Funcţiile familiei: totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul
arhitectonicii de ansamblu a activităţii economiei sociale, într-o anumită perioadă
determinată istoric, asigură punerea în mişcare a structurii familiei, declanşând relaţiile
dintre membrii familiei, conferind specificitate grupului familial. H. H. Sthal realizează o
caracterizare mai complexa a funcţiilor familiei:
a) funcţii interne - cele care contribuie la crearea unui regim de viaţă intimă a familiei; sunt
să asigure tuturor membrilor ei un climat de solidaritate şi sprijin;
b) funcţii externe - asigurarea posibilităţii de dezvoltare a personalităţii fiecărui membru al
grupului în aşa fel încât fiecare membru sa se poată integra în mod corespunzător în
ansamblul vieţii sociale, în societatea externă a familiei.
O alta clasificare şi prezentare a funcţiilor familiei este realizată de dr. M. Voinea
şi dr. A. Stanoiu, astfel:
a) funcţia biologică - satisfacerea necesităţilor sexuale ale partenerilor, o
dimensiune de primă importantă a vieţii de familiei; perturbarea şi incitarea acestora pot
determina deseori o puternica dereglare a familiei pentru că aceste necesităţi nu sunt strict
biologice instinctuale şi au o “puternică încărcătură socio-emoţională”. Satisfacerea
trebuinţelor sexuale trebuiesc integrate în contextul cerinţelor şi normelor morale specifice
societăţii respective şi nu trebuie să constituie un scop în sine, ci trebuie să capete valenţe şi
semnificaţii în raport cu cerinţele majore de ordin social şi să fie mijloc pentru implicarea
personalităţii pentru creşterea gradului de armonie al relaţiei dintre soţi, a coeziunii
conjugale si familiale. O latură esenţială este aceea a procreării copiilor. Aducerea pe lume,
creşterea şi educarea copiilor constituie menirea de bază a familiei.
b) funcţia economică a familiei - realizarea unor venituri suficiente pentru întregul
colectiv familial şi organizarea vieţii de familie pe baza unui buget comun. Asigurarea unor
condiţii de ordin material (locuinţa, mobilier, îmbrăcăminte, etc.), poate garanta
satisfacerea corespunzătoare a tuturor trebuinţelor de bază a membrilor familiali. Un loc
important în analiza bazei economice o constituie locuinţa pentru că nu reprezintă numai un
loc de odihnă, ci şi cadrul în care familia îşi petrece o mare parte a timpului, cadru pentru o
activitate gospodărească, culturală, destindere şi odihnă.
c) funcţia de solidaritate a familiei - familia constituie un complex de relaţii
interpersonale cu drepturi şi obligaţii reciproce, un sistem de participare la întreaga viaţă de
familie, de asumare a unor responsabilităţi specifice. Sentimentul apartenenţei la grupul
familial presupune dragoste, înţelegere, ajutor mutual, preocupări altruiste pentru
dezvoltarea şi afirmarea personalităţii fiecărui membru familial. Aceste relaţii pot fi
analizate prin prezentarea distribuţiei autorităţii în familie pe verticală sau orizontală.
d) funcţia educativ-socializatoare a familiei. Părinţii exercită influenţe educaţionale
asupra copiilor prin două modalităţi:
- în mod direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate;
- în mod indirect, prin modele de conduită oferite, precum şi prin climatul psiho-social
existent în grupuri familiale.
Insuficienţele exercitate se traduc într-o serie de efecte asupra comportamentului
personalităţii copiilor fie asupra componentelor instrumental-operaţionale, fie asupra celor
atitudinal-relaţionale, fie motivaţional-afective.
Educaţia psihomorală presupune formarea unor trasatori atitudinale morale
pozitive, prin prezenţa modelelor de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin
imitaţie şi învăţare şi prin climatul educativ în care se exercită influenţe educaţionale.
Părinţii, între care există frecvente momente conflictuale sau care manifestă atitudini
egoiste, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale pozitive, nu
vor putea să obţină rezultatul scontat. Educaţia social-integrativă reprezintă nivelul de
adaptare şi de integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale şi este
dependenţa în mare măsura de achiziţiile realizate în cadrul grupului de apartenenţă. Astfel,
modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme şi valori sociale,
modul de implicare în viaţă şi activitatea grupului, exercitarea autonomiei pot fi mult
influenţate de modelele educaţionale parentale. Educaţia cultural-formativă constă în
formarea şi cultivarea “apetitului” cultural, spiritual a atitudinilor, sentimentelor estetice a
spiritului critic, receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacităţi creative, în
cultivarea aptitudinilor şi sentimentelor religioase, etc.
Multe cercetări (Lamb, 1981; Parke, 1981; Lewis, 1986) au demonstrat că taţii
adoptă o modalitate de interacţiune cu copiii lor mai mult fizică şi activă decât cea adoptata
de mame, care sunt mai delicate, răspund într-un mod mai puţin tempestiv şi folosesc mai
mult formele de interacţiune verbale decât cele fizice. Astfel, copiii învaţă repede că fiecare
părinte are o funcţie: tatăl cea de coleg de joc, mama e cea care-l asistă. ”Datoria cea mai
grea a părinţilor este aceea de a şti folosi şi de a face sa fie folosite porţile şi uşile.
Deoarece acestea sunt necesare. Dau sensul limitei, al sfârşitului. Dar şi protejează când e
nevoie. Un adolescent are nevoie sa ştie, că poarta e deschisă şi poate ieşi ,se poate
îndepărta, dar şi să reintre când s-a terminat explorarea sau când a întâmpinat greutăţi şi
are nevoie de un loc sigur în care să se refugieze. Deoarece problema nu e aceea de a nu-i
lăsa să intre în pădure, ci aceea de a face ca adolescenţii să aibă echipamentul adaptat
misiunii pe care o au de îndeplinit.” (Maiolo, G., 2004). Părinţii au nevoie de curaj şi
încredere. Curaj de a-i lăsa să se “aventureze” şi încrederea că fiii lor sunt în stare să se
descurce. Acesta e un aspect al dificultăţii de a fi părinte.
A educa un copil este o artă. Nu este un lucru uşor, nici natural, dar e posibil a găsi
un stil propriu, chiar dacă presupune timp şi răbdare. Modul de comunicare în interiorul
familiei şi interacţiunile dintre membrii sunt in strânsă relaţie cu stilul educativ folosit de
părinţi.
1. Atitudinea autoritară a părinţilor.
Prin intermediul interdicţiilor formulate de către părinţi se asigură pentru început
reglarea din exterior al comportamentului copilului, ca apoi, treptat, acesta sa-şi
interiorizeze aceste interdicţii, astfel să se realizeze trecerea de la acţiuni nepermise din
cauza pedepselor la acţiuni permise din cunoaşterea şi evaluarea corectă a acestora. Astfel,
Vincent arată că pentru a păstra echilibrul interior adolescentul trebuie să ştie precis, în
lupta dintre bine şi rău, care este binele şi care este răul; copilul trebuie să ştie ca legea
există şi pentru cei mici si pentru cei mari şi că el trebuie să se conformeze unui anumit
număr de reguli. În cadrul familiei, mediul socio-afectiv prin excelenţă, copilul îşi va putea
investi resursele sale informaţionale, va învăţa să se autocontroleze, rezultatul fiind o
experienţă afectivă şi socială complexă. Ori, severitatea excesivă, cu interdicţii deseori
însoţite de brutalitate, cu ameninţări, privaţiuni, sancţiuni foarte severe, îşi pune negativ
amprenta asupra procesului de socializare şi formare a personalităţii. Această severitate
excesivă poate fi rezultatul convingerii că părinţii autoritari sunt necesari unei bune
educaţii, adaptabilităţi şi integrare socială. Nu este considerat faptul că o autoritate excesivă
potenţată uneori şi de temperamentele dominatoare ale părinţilor, are drept rezultat o
supunere faţă de părinţi, dar vor manifesta agresivitate, ostilitate latentă. Copilul frustrat de
dragostea paternă corespunzătoare, poate deveni un adult nesociabil, egoist, adesea va
reacţiona cu agresivitate, obiectul agresivităţii fiind chiar părintele tiranic sau toţi
deţinătorii autorităţii şcolare, etc.
Acest tip de metodă educativă poate fi startul conduitelor deviante la tineri (fuga de
acasă, vagabondajul) care pot degenera în acte delincvente. De obicei, părintele care
manifesta o severitate excesiva este tatăl, R. Vincent prezentând următoarele tipuri:
a) tatăl dominator a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente,
care ştie să se afirme si sa reuşească, şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul
de tată care pretinde ascultare şi respect, în ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe slabe care
trebuie conduse şi protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi şi inhibizi, dar se
pot manifesta atunci când caracterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui, şi ca fiinţe
rebele şi autoritare. Conflictele dintre asemenea personalităţi pot duce la rupturi brutale ale
raporturilor tată-fiu.
b) tatăl tiran are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o
fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile sporadice şi aberante de autoritate duc, în ultimă
instanţă, la devalorizarea figurii paterne, prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate. Se pot
concura apoi şi dezechilibrări mai profunde care pot apărea în momentul când copilul
devine conştient de mediocritatea reală a părintelui a cărui imagine încetează de a se mai
constitui ca model.
c) tatăl demisionar care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel care e mereu ocupat şi
pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. De asemenea, tatăl demisionar este şi cel
care datorită personalităţii sale nu se simte capabil să-şi controleze şi sa-şi îndrume copiii.
Lipsa controlului, favorizează la rândul său apariţia atitudinilor recalcitrante, formând la
copii deprinderea de a nu se controla imperativelor şcolare, sociale sau morale.
În cazul unei mame tiranice, care în fond nu este cu adevărat femeie, nu înţelege că
a fi om nu poţi să te realizezi decât pe linia biologică, sa accepţi feminitatea care presupune
mai ales dragoste, tandreţe, afectivitate. Incapabila de a înţelege aceste lucruri, ea îşi
foloseşte propriul copil ca un mijloc şi ca victimă a acestui refuz. Semnificativ pentru
consecinţele metodei educative, bazate pe securitatea excesivă sunt rezultatele obţinute de
V. Dragomirescu: 75% dintre adolescenţii cu comportament deviant provin din familii
unde se afla metoda disciplinei stricte. Un efect al atitudini tiranice parentale poate fi lipsa
încrederii în părinţi care nu vor şti niciodată problemele, nevoile, dorinţele copiilor lor,
sentimentele pozitive şi deschise ale copiilor fiind practic inexistente. Copiii crescuţi într-
un climat socio-afectiv neadecvat vor fi uşor influenţabili de modele deviante, însuşindu-şi
valenţele afective specifice grupurilor antisociale, modelul ideal al părinţilor fiind
abandonat.
2. Atitudinea superprotectoare.
În cazul în care copilul este în centrul atenţiei şi beneficiază în mod exagerat de
grijă, dragostea şi afecţiunea adulţilor, poate conduce la o serie de efecte negative asupra
profilului comportamental al acestuia. Copilul poate deveni o fire mult prea voluntară,
revendicativă şi impulsivă, relaţiile cu cei din jur, de nervozitate şi încăpăţânare din partea
copilului. Rezultatele unei astfel de metode pot fi incapacitatea tânărului de a privi lucrurile
decât prin prisma intereselor proprii, evitarea contactului cu realitatea şi tendinţa de a se
refugia în visare şi în lumea imaginaţiei, pasivitate, lipsa de iniţiativa, dorinţa de a rămâne
mic, lipsa de interes pentru viitor. După cum arată R. Mucchielli, la un procent destul de
ridicat de delincvenţi minori s-au constatat legături afective prea strânse cu o mama prea
iubitoare care se sacrifică în întregime de dragul copiilor, arătându-le o dragoste nelimitată,
fără să-si dea seama că astfel îşi poate pierde autoritatea în faţa lor. O atmosferă nocivă este
creată şi atunci când supraprotecţia mamei vine în contrabalansarea atitudinii tiranice a
tatălui; aceasta atitudine de contrazicere bulversează copiii, reperele lor comportamentale
fiind incerte. Carentele de autoritate ale părinţilor pot decurge şi din insuficienta
supraveghere, îndrumare şi control a copiilor, care este de cele mai multe ori factor
predictiv al deviantei juvenile, mai ales dacă este asociat şi cu precocitatea adolescentului,
sub influenţa altor factori extra-familiali. Scăpaţi de sub controlul părinţilor, alunecarea
copiilor respectivi către grupuri deviante este foarte probabilă mai ales la adolescenta,
aceasta vârstă fiind “perioada visărilor”. Părinţii care îşi consideră copiii idoli, îngeri, regi,
nu înţeleg că asemenea atitudini pot conduce la conduite deviante având drept bază
rezistenţa scăzută la frustrare, atitudini egoiste şi exclusiviste în sistemul de relaţii cu
membrii societăţii, agresivitate în planul intercomunicaţional.
3. Atitudinea rece-indiferentă a părinţilor.
Această atitudine a părinţilor nu creează premisele necesare formării emoţiilor,
sentimentelor simpatetice şi atitudinilor pozitive faţă de adulţi şi faţă de societate, ducând
în numeroase cazuri la instalarea unei agresivităţi latente. Adolescenţii “respinşi” de
părinţii lor au tendinţa de a manifesta în mare măsură tulburări comportamentale.
Semnificativ pentru această categorie de copii sunt: instabilitatea emoţională, iritabilitatea,
neglijenţa în ţinută şi activitate, indiferenta faţă de şcoală, o serie de atitudini antisociale-
brutalitate, etc. Nefiind acceptat nici acasă, nici la şcoala, copilul caută un grup unde să se
simtă acceptat. Faţă de răceala afectivă şi antipatia pe care simte că părinţii o manifesta, el
răspunde tot prin antipatie şi agresivitate. Aceasta face ca adolescentul să aibă relaţii
dereglate cu părinţii, să nu le împărtăşească problemele, să nu le ceară sfatul (A. Bandura,
R. H. Walters, 1963 cit. în studiul lui Guda, M.).
Atmosfera conflictuală şi perturbările climatului moral al familiei. Climatul
familial reprezintă o formaţiune psihosocială foarte complexă, care cuprinde ansamblul de
stări psihice, modul de relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie, etc. Acest
climat poate fi pozitiv sau negativ şi se interpune ca un filtru între influentele educaţionale
exercitate de părinţi şi achiziţiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalităţii
copilului. De aceea, pentru realizarea unei bune socializări, pentru formarea pozitivă a
personalităţii sale, copiii au nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, atât în relaţiile
directe părinte-părinte, cât şi în relaţiile părinţi-copii. Copiii trăiesc intens orice eveniment
intervenit între părinţi: certurile, neînţelegerile, violenţele fiind total nefavorabile. Cuplul
social, constituit ca un veritabil model social, prezintă o serie de influenţe hotărâtoare
asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viata, a modurilor de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori. Atunci, în cazul familiei a căror raporturi
interpersonale se caracterizează prin conflicte, certuri, violenţe, părinţii devin modele
negative care pot induce la copii agresivitatea şi comportamentul antisocial, părinţii
neputând să se bucure de nici un prestigiu, iar imaginile lor se devalorizează definitiv în
ochii copiilor. Consumul şi abuzul de alcool influenţează negativ atmosfera familială prin
apariţia de certuri şi conflicte violente, afectând totodată şi resursele financiare ale familiei.
Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată drept un factor cauzal al
delincvenţei juvenile, numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcţiile
sale privind organizarea vieţii şi educarea copiilor. Aşa se întâmplă, de exemplu, în
numeroasele cazuri în care divorţul părinţilor este o consecinţă a unui climat familial socio-
afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism, etc. Datele statistice
privind implicarea dezorganizării familiei printre factorii cauzali ai delincvenţei juvenile
relevă procentaje între 25% şi 60%, primul loc ocupându-l dezorganizarea familiei prin
divorţ.
Bugetul şi condiţiile materiale ale familiei. O societate în schimbare care se
confruntă cu o perioadă de tranziţie implică, într-o oarecare măsură, instabilitate politică,
socială, economică şi culturală care pot conduce la o confuzie şi incertitudine cu tulburări
în viaţa de fiecare zi a oamenilor şi instituţiilor. Alături de funcţia biologică a educaţiei,
funcţia economică capătă valenţe deosebit de importante în analiza şi prezentarea
microclimatului familial, realizarea celorlalte funcţii fiind condiţionată şi de aceasta
funcţie. Neputinţa asigurării unui nivel minim de trai într-o familie duce deseori la
încercarea de compensare a lipsurilor materiale prin mijloace ilegale, fie de către părinţi sau
chiar de către copii. Adoptând un astfel de comportament, părinţii oferă imaginea unor
comportamente deviante care pot fi preluate chiar de copiii familiei respective sau mai
grav, părinţii sugerând ca singură şi necesară o astfel de conduită. O altă categorie este cea
a copiilor care adoptă o astfel de conduită, în special participând la infracţiuni ca furtul,
înşelăciunea, tâlhăria, etc. chiar dacă părinţii nu acceptă şi adoptă aceste comportamente
antisociale, din necesitatea compensării unor trebuinţe pe care un cadru familial nu le poate
satisface. Perpetuarea sărăciei, fenomen tot mai pregnant al zilelor noastre, poate determina
şi marginalizarea copiilor respectivi, iar reacţiile acestora pot fi de tipul manifestărilor
delincvente destul de violente. Atunci când sentimentul de siguranţă, de confort şi
bunăstare nu este asigurat copiilor de către familie, aceştia se vor îndrepta spre grupuri
delincvente. Prioritatea pentru părinţii cu salarii mici sau chiar şomeri este depăşirea
acestor obstacole, funcţia educativă şi socializatoare a copiilor fiind neglijată sau plasată
altor instituţii şi grupuri sociale.
“Întrucât familia poate fi privită ca un sistem relativ deschis în care circulă
afecţiunea, intimitatea, ajustări de identitate familială, ea are un stil pe care îl consumă,
unul care se acceptă ca oficial şi un nivel existenţial spre care aspiră... Echilibrul familiei
se bazează pe forţa de coeziune şi reflectarea regulilor sociale şi deseori ale unui leader,
de obicei persoană cea mai de forţă, mai inteligentă ori mai capabilă să stabilească un
echilibru afectiv şi material.” (Schiopu, U.; Verza, E.).
Influenţa factorilor devianţi familiali trebuie privită în intercondiţionarea multiplă
cu factorii extrafamiliali şi cu cei psihoindividuali ai adolescenţilor.
 Posibilităţi de prevenire, ameliorare şi înlăturare a comportamentelor deviante

Contribuţia psihologiei dezvoltării este, în mod particular, îndreptată înspre sectorul

prevenirii, ameliorării şi înlăturării comportamentelor deviante ale copiilor. După
Weissberg şi Greensberg (1998) în examinarea studiilor asupra acţiunilor de prevenire
putem distinge două paradigme principale: prima, definită “ştiinţa prevenirii” prevede o
elaborare de planuri de intervenţie plecând de la cunoştinţele teoretice asupra problemei şi
de la validitatea modelelor propuse, la nivel ştiinţific. A doua paradigma, definită
“cercetări-acţiuni în colaborare cu comunitatea” prevede o colaborare activă între
operatori şi experţi plecând de la proiecte şi experienţe aflate deja la cunoştinţa comunităţii.
”Pentru a descrie activitatea de prevenire şi diversele ei nivele s-au folosit mai multe
clasificări. Una dintre definiţiile cele mai acceptate este aceea a lui Caplan care
furnizează o tipologie bazată pe trei modele: prevenirea primară, secundară şi terţă.
Prima este o intervenţie destinată întregii populaţii. Prevenirea secundară este îndreptată
înspre subgrupurile populaţiei care prezintă, într-o fază precoce, câteva forme de
devianţă. Terţa prevenire are scopul de a reduce durata şi urmările problemelor de o
anumită gravitate.” (Menesini, E., 2000).
Munca de prevenire presupune cunoaşterea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor care
generează devianţa juvenila, la nivelul micro- şi macro- social. Nivelurile la care sunt
posibile prevenirea, ameliorarea şi înlăturarea comportamentelor deviante sunt:
1. la nivel individual;
2. la nivelul familiei;
3. la nivelul şcolii;
4. la nivelul grupurilor;
5. la nivelul comunităţii.

La nivel individual

Iată masurile cele mai importante ce trebuiesc luate de fiecare pentru combaterea
propriului comportamentului deviant:
a) Contactul moral. Această apropiere se bazează asupra moralei şi a reflectării, ca
oportunitate pentru interiorizarea regulilor, dar, din păcate, nu totdeauna foloseşte la
împiedicarea adolescentului deviant de a acţiona din nou, în mod agresiv;
b) Contactul legal - cuprinde o serie de reguli pe care adolescentul deviant ar trebui să le
cunoască. Obiectul este aplicarea legii şi pedeapsa poate fi uşoară, medie sau grea. La
şcoală, pedeapsa poate fi privită ca o consecinţă. În multe cazuri, găsirea problemei e
rapida şi nu vine cerută consilierea psihologica;
c) Contactul uman - se bazează pe dorinţa din partea profesorului sau consilierului
psihologic de a înţelege adolescentul deviant şi persoana lui. Acest lucru implică capacităţi
de ascultare şi de stabilire a unei comunicări, în scopul schimbării, nu numai al
comportamentului,dar şi al gândului şi sentimentelor copilului aflat în dificultate.
Metodele, în acest sens, sunt:
- contactul fără acuzare - se prevede un proces de responsabilizare şi implicare a aşa zisei
“majoritate tăcută”;
- metoda intereselor împărtăşite - subliniază importanţa unui traseu terapeutic individual,
care poate duce la colaborarea succesivă între deviant şi victimă.

La nivelul familiei

Măsurile primordiale ce trebuie întreprinse pentru diminuarea fenomenului

devianţei juvenile sunt:
- adoptarea unui sistem de măsuri de stimulare economica a familiilor cu mari dificultăţi
financiare şi crearea unei “şcoli a părinţilor” care sa aibă drept efecte realizarea coeziunii
familiale;
- cunoaşterea psihologică a propriilor copii;
- alcătuirea unor programe educative de supraveghere a activităţii şi anturajului tinerilor;
- asigurarea unor condiţii optime de studiu;
- întărirea legăturilor cu toate instituţiile educative, în special cu şcoala.
Multe întâlniri între părinţi şi profesori sunt frustrante şi au ca urmare creşterea
iritaţiei deja existente la primii, mai ales dacă profesorii nu fac nimic pentru a ajuta copilul
aflat în dificultate.
 La nivelul şcolii

La nivel şcolar, una dintre strategiile avansate de mulţi cercetători e aceea de a

defini unele obiective sau o linie model de urmat in cadrul programei. Olweus (1993) a
semnalat necesitatea unei ample consultări în şcoală, asupra problemei. Din punctul de
vedere al valutarii eficacităţii, Smith şi Sharp (1994) au evidenţiat cum că politica şcolară
poate fi una dintre strategiile cele mai eficace pentru a preveni şi a ameliora
comportamentul deviant. Şcoala îşi însuşeşte problema şi găseşte, în cadrul propriei
autonomii, strategiile şi rezolvările la nivelul instituţiei, al clasei sau la nivelul individual al
copiilor.
Iată principalele măsuri ce trebuiesc luate la nivelul şcolii, în vederea prevenirii,
ameliorării şi îndepărtării comportamentului deviant juvenil:
- creşterea autorităţii corpului profesoral printr-o politică salarială decentă;
- înfiinţarea în fiecare unitate şcolară a cabinetelor de asistenţă psihopedagogică (dotarea şi
comunicarea computerizată cu reţeaua educaţională locala şi naţională);
- perfecţionarea activităţii profesorului-diriginte prin absolvirea unor cursuri de psihologie
a copilului, sociologia familiei, sociologia delincvenţei juvenile, etica profesională, metode
şi tehnici de cunoaştere a personalităţii elevului şi colectivelor de elevi;
- instituţionalizarea obligativităţii participării la orele de religie în învăţământul gimnazial
şi liceal;
- tratarea cu mai mare interes, în special, a orelor de educaţie morală şi, în general, a orelor
de dirigenţie;
- asigurarea unui program de audienţe destinat părinţilor cu copii-problemă;
- supravegherea permanentă a elevilor-problemă şi prezentarea sistematică a unor studii de
caz în clasă;
- studierea dreptului constituţional si a celui penal în clasele liceale;
- cooptarea elevilor-problemă în diferite cercuri şcolare şi intensificarea activităţilor
educative extraşcolare (vizite, excursii, etc.);
- organizarea unor dezbateri, mese rotunde cu invitarea unor specialişti din cadrul
instituţiilor de control social.
 La nivelul grupurilor

În cadrul generaţiei de adolescenţi, pot fi considerate următoarele măsuri:

a) ”Operatorul prieten”. Activitatea adolescenţilor îşi poate asuma diferite forme. Cei care
desfăşoară rolul de “operator prieten” pot acţiona ca şi un suport pentru copiii proaspăt
sosiţi în şcoală, pot asuma un rol activ în momentele de pauză ale activităţii didactice,
organizând jocuri sau alte activităţi. Le poate fi asociat lor rolul de “fraţi de sânge” al
elevilor izolaţi sau refuzaţi de propria clasă;
b) Consultarea tinerilor de aceeaşi vârstă (cabinet condus de tineri). Acest tip de
intervenţie reprezintă o forma de ajutor mai structurata în comparaţie cu prima: cuprinde
ascultarea în grup; activarea unei linii telefonice de ajutor condusă de tineri şi crearea unui
cabinet unde să poată fi luate în considerare cererile de ajutor ale colegilor de vârstă;
c) Medierea conflictelor între colegi. Problemele conflictuale cele mai comune dintre clase
(ofensa, îmbrâncirea colegilor) se pot agrava daca nu sunt “întâmpinate” si rezolvate. O
metodă de rezolvare a conflictului prin medierea adolescenţilor e aceea de a crea o climă de
colaborare şi de ascultare care va permite de ajungere la un acord reciproc sau la situaţia de
“victorie-victorie” (după Cowie şi Sharp, 1996), în care ambele părţi sunt mulţumite de
soluţia negociată.
Unele metode de intervenţie, la nivelul clasei de elevi, sunt:
- Apropierea din cadrul clasei. În timpul activităţilor şcolare, în clasă, e posibilă tratarea şi
înţelegerea unor concepte legate de înţelegerea fenomenului deviant. Se poate discuta în
clasă cu tinerii chiar plecând de la probleme sociale. Se poate cere elevilor să studieze cum
în cadrul societăţii nu se încurajează comportamentele agresive şi violente. Alţi stimuli
sunt: activităţi de rol, de scriere a unui eseu asupra conflictelor între elevi la scoală, de
interviu, de folosire a chestionarelor cu alţi tineri şi profesori în modul de a aduna
informaţii asupra fenomenului deviant.
- Potenţialitatea abilitaţilor sociale este un alt plan cu care se poate acţiona. Activităţile pot
fi prezentate sub forma de poveşti, jocuri, video si filme. E o strategie pentru împiedicarea
devianţei şi atingerea unor motivaţii afective care stau la baza fenomenului. Argyle (1983)
susţinea că una dintre componentele de bază ale abilitaţilor sociale este perceperea situaţiei,
realizarea unui proiect de potenţiare a abilitaţilor, de decodificare a semnalelor
comunicative provenite de la celălalt, poate ajuta copii aflaţi în dificultate.
- Promovarea cooperării. După Rigby şi colaboratorii (1997) copiii devianţi sunt mai puţin
cooperanţi decât media. E foarte important rolul educatorului de a crea condiţii de
cooperare şi de ajutor între colegi. A crea o clasă cooperativa e o artă ce necesită resurse şi
energie.

La nivelul comunităţii

La nivelul comunităţii, un contribut important poate fi considerat de radio sau

reviste locale ce apar si aduc la cunoştinţă întâmplări ale unor victime care vor să facă
cunoscută povestea, experienţa lor. Mass-media pot contribui la proiectul împotriva
deviantei prin: adunarea de fonduri, găsirea voluntarilor, promovarea politicii programului,
schimbarea comportamentului persoanelor comunităţii, transmiterea informaţiilor (TV,
radio, ziare, reviste). Obiectivul este acela de a realiza o intervenţie asupra părinţilor în
scopul de a preveni de la origine fenomenul şi de a limita urmările comportamentelor
deviante.
La nivelul altor instituţii sociale ale comunităţii, sunt necesare următoarele măsuri:
- înfiinţarea centrelor şi cabinetelor de consultanţă familială si şcolară specializate în
cauzele cu elevii-problemă;
- reorganizarea comisiilor pentru ocrotirea minorilor prin realizarea unei evidenţe operative
ale familiilor-problemă; comisiile vor trebui să pună sub interdicţie judecătorească sau
decădere din drepturile părinteşti a părinţilor delincvenţi, alcoolici şi agresivi;
- adoptarea unei noi legislaţii pentru tineret în domeniul învăţământului, familiei,
sistemului electoral, asociaţiilor de tineret, etc.;
- eliminarea disfuncţiilor organelor specializate de control social (poliţie, justiţie,
procuratură, autoritate tutelară);
- organizarea unor programe educative autentice la nivelul televiziunii şi radioului
(problema mai sus menţionată);
- înfiinţarea pe lângă comisiile de administraţie ale posturilor de televiziune cu impact
naţional, a comisiilor educative (alcătuite din pedagogi, psihologi, sociologi) având ca
obiectiv selecţionarea filmelor cu caracter artistic, în dauna celor care propovăduiesc
agresivitatea, imoralitatea, promiscuitatea.

BIBLIOGRAFIE

1. Brate, A. – 2000, “Problematica agresivităţii: mit şi realitate. în "profil" - rev.

şcolară a studenţilor la psihologie a ULBS”, Editura "Lucian Blaga" din Sibiu, nr.1.
pag. 13-14
2. Bus, I. – 1997, “Psihologie Judiciară”, Editura Presa Universitară Clujeană , Cluj-
Napoca
3. Hudiţeanu, Al. – 2001, “Devianţa comportamentală la elevi”, Editura Psihomedia ,
Sibiu
4. Ibis, A. – 2004, “Adolescentul deviant în confruntare şi dialog cu profesorii”, Editura
Pansofia, Bucureşti
5. Maiolo, G. – 2000, “Adolescenze spinose”, Editura Erickson, Trento
6. Menesini, E. – 2000, “Bullismo. Che farè? Prevenzione e strategie d’intervento nella
scuola”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze
7. Neveanu - Popescu, P. – 1978, “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros ,
Bucureşti
8. Petcu, M. – 1999, “Delincvenţa. Repere psihosociale”, Editura Dacia , Cluj-Napoca
9. Preda, V. – 1998, “Delincvenţa juvenilă”, Presa Universitară Cluj
10. Rutter Michael, Marjorie – 1995, “L’arco della vita. Continuità, discontinuità e
crisi nello sviluppo”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze
11. Schaffer, H. R. – 1998, “Lo svilupo sociale”, Edizione italiana, Raffaello Cortina
Editore, Milano
12. Smith, E. & Co. – 2005, “Introducere în psihologie”, Ediţia a XIV-a, Editura
Tehnică, Bucureşti
13. Schiopu, U.; Verza, E. – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
14.Tomşa, Gh. – 1999, “Orientare şi dezvoltare la elevi”, Casa de editură si presă
"Viaţa românească", Bucureşti
15. Verza, E. – 1994, “Psihologia vârstelor”, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti