Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
● orice individ într-o anumită perioadă a vieţii sale transgresează norma de conduită,
● nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind
deviant
deviant într-o anumită societate sau într-o anumită perioadă istorică este calificat drept
normal în alta.
Deci nici o acţiune sau conduită umană, prin ea însăşi, nu este deviantă, ci este
calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă care impun standardele de
apreciere si legitimitate pentru actele şi comportamentele socialmente acceptate sau
indeziderabile. Actele care nu aduc prejudicii valorilor sociale se circumscriu devianţei
cu caracter moral. Aceasta se refera la situaţia tinerilor cu tulburări de pubertate, specifice
vârstei, care datorită unui climat familial precar şi a unor disfuncţionalităţi educative
dovedesc o slabă capacitate de a respecta exigentele normative impuse de societate. Ca
exemplu, avem elevii care manifestă un randament şcolar scăzut, indisciplina, atitudini
negative faţă de cadre didactice, colegi şi părinţi, cu participări fluctuante la activităţile
organizate de comunitatea educativă.
Se poate vorbi atât de devianţă ”negativa”, echivalentă cu încălcarea ordinii
sociale, manifestata atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limite instituţionale
acceptabile de toleranţă, cât şi de devianţă pozitivă, echivalentă cu schimbarea sociala
manifestată, atunci când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii
sociale stabilite, permiţând afirmarea de noi tendinţe de organizare socială, inovarea de
noi mijloace de realizare a scopurilor sociale. O altă distincţie in cadrul devianţei, este
cea operată de Edwin Lemert (1951): devianţa primară (persoana rămâne una acceptată
din punct de vedere social, dar al cărei stil de viata este departe de a fi dominat de un
model deviant). Daca individul începe să se caracterizeze prin comportamente deviante,
este posibil de identificat ca deviant, în mod public. Subiectul îşi organizează existenţa în
jurul actelor etichetate ca deviante, angajându-se astfel, în ceea ce se numeşte devianţă
secundară.
M. Cusson subîmparte devianţa în şapte categorii:
a) infracţiunea şi delictele: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă, infracţiuni
ale gulerelor albe;
b) sinuciderea, după apariţia studiului lui Durkheim, apare ca o primă etapă a
constituirii controlului social;
c) consumul de droguri, cu toate implicaţiile sale dezorganizate de factură
psihosocială;
d) transgresiunile sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia, lesbianismul;
e) deviantele religioase care, prin atitudini fanatice, antrenează unele secte
religioase, erezii, vrăjitorii;
f) bolile mentale au fost incluse din punctul de vedere al abaterii de la normele
sociale;
g) extremismul politic;
h) handicapurile fizice.
În eterogenitatea acestei categorii exista o gradaţie de la perfect voluntar la
involuntar. Pornindu-se de la studiile lui R. K. Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se
disting patru categorii de devianţi:
a) Devianţi subculturali. Aici Merton vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici de
minorităţile active. Sunt incluşi aici: teroriştii, dezidenţii şi membrii sectelor
religioase.
b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat violează o normă a cărei
validitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, oportunism,
pasiune. Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.
c) Indivizii cu tulburări de comportament sunt: alcoolicii şi toxicomanii, a căror
actiune, într-o primă fază are un caracter voluntar, iar după ce se instalează
dependenţa, încetează a mai fi complet liberi.
d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt încadrate persoane cu handicap fizic (orbi,
cocoşaţi, paraplegici), debili si bolnavi mentali, a căror tulburare este consecinţa
unor tulburări organice, considerăm ca se părăseşte domeniul acţiunii voluntare.
Unii autori au încercat să sintetizeze într-o diagramă relaţia dintre diverse
dimensiuni ale comportamentului antisocial. In particular, Frick, Lahey, Loeber,
Tannebaum, Van Horn, Christ, Hart şi Hanson (1993) au condus o cercetare asupra
dezordinii conduitei, individualizând două dimensiuni ale comportamentului antisocial:
prima se referă la comportamentele publice şi private (forme ascunse sau deschise), a
doua exprima diferenţa dintre comportamentele mai distructive şi cele mai puţin
distructive (Fig. 1). Cele patru părţi care reies din figură, prezentate în sens orar,
constituie categoriile: agresivitate, opunere, violarea statusului şi violarea proprietăţii.
Cum se poate vedea şi în figură, unele comportamente aparţin clar unei secţiuni, pe când
altele apar in zonele de limita dintre agresivitate şi opunere sau dintre violarea statusului
si violarea proprietăţii.
Reprezentarea bidimensională a acţiunilor disturbante ale conduitei din perspectiva
părinţilor şi a profesorilor, realizat de Frick şi colegii (1993)
Fig. 1
Personalitatea antinomică
Cei mai mulţi observatori ai lumii contemporane, în care trăiesc tinerii, admit că
suntem la mijlocul unei crize. Printre simptomele acesteia se pot evidenţia:
din care aceştia fac parte, constituite din mai mulţi membri;
● ei petrec mai mult timp în fata televizoarelor, a calculatorului pentru a viziona unele
filme de acţiune;
● in ultimul timp, adolescenţii îşi petrec tot mai mult timp în faţa videojocurilor sau play
● dat fiind faptul că băieţii tind, mai mult decât fetele, să se reunească în locuri publice,
activităţile lor sunt mai puţin posibile de a fi controlate, deci au mari şanse de a
desfăşura activităţi antisociale, fără a fi pedepsiţi.
Fetele se caracterizează prin următoarele:
● fac parte din grupuri mai restrânse ca număr decât cele ale băieţilor;
au avut loc într-o anumită perioadă, precum şi unele comentarii, păreri, etc.;
● atunci când se află în faţa televizorului, fetele urmăresc filme de dragoste, spre
Factorii microsociali
Factorii macrosociali
Cercetările din ultimele decenii asupra evoluţiei fiinţei umane au scos în evidenţă
rolul hotărâtor pe care-l au în configurarea personalităţii, orientării liniilor fundamentale
ale existenţei sale viitoare si ale comportamentului social, anii copilăriei şi adolescenţei.
Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi reprezintă una din verigile
sociale cele mai vechi, grupul ce asigură continuitatea şi afirmarea deplină a fiinţei
umane. Familia, în fapt, este primul mediu social în care indivizii se comportă ca fiinţe
umane. Ea reprezintă un cadru fundamental în cadrul căruia, datorită procesului de
socializare, tinerii asimilează primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate,
interdicţie. ”Familiile sunt ambientul ideal pentru educarea copiilor: sunt grupuri mici şi
intime, care facilitează învăţarea de către copii a regulilor de comportament adecvat;
sunt în legătură cu alte ambiente externe (alte familii, muncă, distracţie, etc.), în care
copiii pot fi inseraţi încet; sunt compuse de indivizi care se dedică, cu pasiune, îngrijirii
copiilor, garantându-le asistenţă şi siguranţă.”(Schaffer, H. R., 1998).
Tot Schaffer este de părere că definirea corectă a familiei de azi, spre deosebire de
puţine decenii în urma, este o încercare complicată. Tradiţional, o familie venea
considerată ca o unitate permanentă compusă dintr-un cuplu căsătorit, şi respectiv copiii,
cu un tată, care asigură siguranţă, şi mama, care îngrijea copiii aduşi pe lume. Totul însă
este schimbat acum: divorţul, familii formate de un singur părinte, concubinajul,
inversiunea rolurilor dintre soţ şi soţie, mame care lucrează, familii mixte, sunt semne ca
multe dintre convenţiile originale au fost abandonate, din momentul în care familia nu
mai este unitatea permanentă pentru fiecare ambient particular. Urmările acestor
schimbări asupra copiilor au dat locul multor preocupări; deci, cercetările familiei
netradiţionale au evidenţiat că se pot dezvolta personalităţi sănătoase, din punct de vedere
psihologic, în contextul unei mari varietăţi de grupări sociale şi ca aderenţă la o normă
specifică nu e absolut esenţială pentru bunăstarea copiilor.
Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a
relaţiilor dintre bărbaţi şi femei de vârstă matură, şi dintre aceştia şi copii. Sistemele
familiale pot fi diferenţiate între ele după:
1. gradul de cuprindere familial: nucleară (soţ, şotie şi copii minori) sau extinsă (rudele
de sânge);
2. transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status): patriliniar,
matrilianiar, biliniar;
3. stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial: patrilocal, matrilocal, neolocal;
4. după modul de exercitare a autorităţii: patriarhal, matriarhal, egalitar.
Funcţiile familiei: totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul
arhitectonicii de ansamblu a activităţii economiei sociale, într-o anumită perioadă
determinată istoric, asigură punerea în mişcare a structurii familiei, declanşând relaţiile
dintre membrii familiei, conferind specificitate grupului familial. H. H. Sthal realizează o
caracterizare mai complexa a funcţiilor familiei:
a) funcţii interne - cele care contribuie la crearea unui regim de viaţă intimă a familiei;
sunt să asigure tuturor membrilor ei un climat de solidaritate şi sprijin;
b) funcţii externe - asigurarea posibilităţii de dezvoltare a personalităţii fiecărui membru
al grupului în aşa fel încât fiecare membru sa se poată integra în mod corespunzător în
ansamblul vieţii sociale, în societatea externă a familiei.
O alta clasificare şi prezentare a funcţiilor familiei este realizată de dr. M.
Voinea şi dr. A. Stanoiu, astfel:
a) funcţia biologică - satisfacerea necesităţilor sexuale ale partenerilor, o
dimensiune de primă importantă a vieţii de familiei; perturbarea şi incitarea acestora pot
determina deseori o puternica dereglare a familiei pentru că aceste necesităţi nu sunt strict
biologice instinctuale şi au o “puternică încărcătură socio-emoţională”. Satisfacerea
trebuinţelor sexuale trebuiesc integrate în contextul cerinţelor şi normelor morale
specifice societăţii respective şi nu trebuie să constituie un scop în sine, ci trebuie să
capete valenţe şi semnificaţii în raport cu cerinţele majore de ordin social şi să fie mijloc
pentru implicarea personalităţii pentru creşterea gradului de armonie al relaţiei dintre soţi,
a coeziunii conjugale si familiale. O latură esenţială este aceea a procreării copiilor.
Aducerea pe lume, creşterea şi educarea copiilor constituie menirea de bază a familiei.
b) funcţia economică a familiei - realizarea unor venituri suficiente pentru întregul
colectiv familial şi organizarea vieţii de familie pe baza unui buget comun. Asigurarea
unor condiţii de ordin material (locuinţa, mobilier, îmbrăcăminte, etc.), poate garanta
satisfacerea corespunzătoare a tuturor trebuinţelor de bază a membrilor familiali. Un loc
important în analiza bazei economice o constituie locuinţa pentru că nu reprezintă numai
un loc de odihnă, ci şi cadrul în care familia îşi petrece o mare parte a timpului, cadru
pentru o activitate gospodărească, culturală, destindere şi odihnă.
c) funcţia de solidaritate a familiei - familia constituie un complex de relaţii
interpersonale cu drepturi şi obligaţii reciproce, un sistem de participare la întreaga viaţă
de familie, de asumare a unor responsabilităţi specifice. Sentimentul apartenenţei la
grupul familial presupune dragoste, înţelegere, ajutor mutual, preocupări altruiste pentru
dezvoltarea şi afirmarea personalităţii fiecărui membru familial. Aceste relaţii pot fi
analizate prin prezentarea distribuţiei autorităţii în familie pe verticală sau orizontală.
d) funcţia educativ-socializatoare a familiei. Părinţii exercită influenţe
educaţionale asupra copiilor prin două modalităţi:
- în mod direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate;
- în mod indirect, prin modele de conduită oferite, precum şi prin climatul psiho-social
existent în grupuri familiale.
Insuficienţele exercitate se traduc într-o serie de efecte asupra comportamentului
personalităţii copiilor fie asupra componentelor instrumental-operaţionale, fie asupra
celor atitudinal-relaţionale, fie motivaţional-afective.
Educaţia psihomorală presupune formarea unor trasatori atitudinale morale
pozitive, prin prezenţa modelelor de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau
prin imitaţie şi învăţare şi prin climatul educativ în care se exercită influenţe
educaţionale. Părinţii, între care există frecvente momente conflictuale sau care manifestă
atitudini egoiste, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale
pozitive, nu vor putea să obţină rezultatul scontat. Educaţia social-integrativă reprezintă
nivelul de adaptare şi de integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii
sociale şi este dependenţa în mare măsura de achiziţiile realizate în cadrul grupului de
apartenenţă. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite
norme şi valori sociale, modul de implicare în viaţă şi activitatea grupului, exercitarea
autonomiei pot fi mult influenţate de modelele educaţionale parentale. Educaţia cultural-
formativă constă în formarea şi cultivarea “apetitului” cultural, spiritual a atitudinilor,
sentimentelor estetice a spiritului critic, receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea
unor capacităţi creative, în cultivarea aptitudinilor şi sentimentelor religioase, etc.
Multe cercetări (Lamb, 1981; Parke, 1981; Lewis, 1986) au demonstrat că taţii
adoptă o modalitate de interacţiune cu copiii lor mai mult fizică şi activă decât cea
adoptata de mame, care sunt mai delicate, răspund într-un mod mai puţin tempestiv şi
folosesc mai mult formele de interacţiune verbale decât cele fizice. Astfel, copiii învaţă
repede că fiecare părinte are o funcţie: tatăl cea de coleg de joc, mama e cea care-l asistă.
”Datoria cea mai grea a părinţilor este aceea de a şti folosi şi de a face sa fie folosite
porţile şi uşile. Deoarece acestea sunt necesare. Dau sensul limitei, al sfârşitului. Dar şi
protejează când e nevoie. Un adolescent are nevoie sa ştie, că poarta e deschisă şi poate
ieşi ,se poate îndepărta, dar şi să reintre când s-a terminat explorarea sau când a
întâmpinat greutăţi şi are nevoie de un loc sigur în care să se refugieze. Deoarece
problema nu e aceea de a nu-i lăsa să intre în pădure, ci aceea de a face ca adolescenţii
să aibă echipamentul adaptat misiunii pe care o au de îndeplinit.” (Maiolo, G., 2004).
Părinţii au nevoie de curaj şi încredere. Curaj de a-i lăsa să se “aventureze” şi încrederea
că fiii lor sunt în stare să se descurce. Acesta e un aspect al dificultăţii de a fi părinte.
A educa un copil este o artă. Nu este un lucru uşor, nici natural, dar e posibil a
găsi un stil propriu, chiar dacă presupune timp şi răbdare. Modul de comunicare în
interiorul familiei şi interacţiunile dintre membrii sunt in strânsă relaţie cu stilul educativ
folosit de părinţi.
1. Atitudinea autoritară a părinţilor.
Prin intermediul interdicţiilor formulate de către părinţi se asigură pentru început
reglarea din exterior al comportamentului copilului, ca apoi, treptat, acesta sa-şi
interiorizeze aceste interdicţii, astfel să se realizeze trecerea de la acţiuni nepermise din
cauza pedepselor la acţiuni permise din cunoaşterea şi evaluarea corectă a acestora.
Astfel, Vincent arată că pentru a păstra echilibrul interior adolescentul trebuie să ştie
precis, în lupta dintre bine şi rău, care este binele şi care este răul; copilul trebuie să ştie
ca legea există şi pentru cei mici si pentru cei mari şi că el trebuie să se conformeze unui
anumit număr de reguli. În cadrul familiei, mediul socio-afectiv prin excelenţă, copilul îşi
va putea investi resursele sale informaţionale, va învăţa să se autocontroleze, rezultatul
fiind o experienţă afectivă şi socială complexă. Ori, severitatea excesivă, cu interdicţii
deseori însoţite de brutalitate, cu ameninţări, privaţiuni, sancţiuni foarte severe, îşi pune
negativ amprenta asupra procesului de socializare şi formare a personalităţii. Această
severitate excesivă poate fi rezultatul convingerii că părinţii autoritari sunt necesari unei
bune educaţii, adaptabilităţi şi integrare socială. Nu este considerat faptul că o autoritate
excesivă potenţată uneori şi de temperamentele dominatoare ale părinţilor, are drept
rezultat o supunere faţă de părinţi, dar vor manifesta agresivitate, ostilitate latentă.
Copilul frustrat de dragostea paternă corespunzătoare, poate deveni un adult nesociabil,
egoist, adesea va reacţiona cu agresivitate, obiectul agresivităţii fiind chiar părintele
tiranic sau toţi deţinătorii autorităţii şcolare, etc.
Acest tip de metodă educativă poate fi startul conduitelor deviante la tineri (fuga
de acasă, vagabondajul) care pot degenera în acte delincvente. De obicei, părintele care
manifesta o severitate excesiva este tatăl, R. Vincent prezentând următoarele tipuri:
a) tatăl dominator a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente,
care ştie să se afirme si sa reuşească, şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este
tipul de tată care pretinde ascultare şi respect, în ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe
slabe care trebuie conduse şi protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi şi
inhibizi, dar se pot manifesta atunci când caracterul lor prezintă analogii cu caracterul
tatălui, şi ca fiinţe rebele şi autoritare. Conflictele dintre asemenea personalităţi pot duce
la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu.
b) tatăl tiran are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o
fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile sporadice şi aberante de autoritate duc, în ultimă
instanţă, la devalorizarea figurii paterne, prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate. Se pot
concura apoi şi dezechilibrări mai profunde care pot apărea în momentul când copilul
devine conştient de mediocritatea reală a părintelui a cărui imagine încetează de a se mai
constitui ca model.
c) tatăl demisionar care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel care e mereu ocupat şi
pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. De asemenea, tatăl demisionar este şi cel
care datorită personalităţii sale nu se simte capabil să-şi controleze şi sa-şi îndrume copiii.
Lipsa controlului, favorizează la rândul său apariţia atitudinilor recalcitrante, formând la
copii deprinderea de a nu se controla imperativelor şcolare, sociale sau morale.
În cazul unei mame tiranice, care în fond nu este cu adevărat femeie, nu înţelege
că a fi om nu poţi să te realizezi decât pe linia biologică, sa accepţi feminitatea care
presupune mai ales dragoste, tandreţe, afectivitate. Incapabila de a înţelege aceste lucruri,
ea îşi foloseşte propriul copil ca un mijloc şi ca victimă a acestui refuz. Semnificativ
pentru consecinţele metodei educative, bazate pe securitatea excesivă sunt rezultatele
obţinute de V. Dragomirescu: 75% dintre adolescenţii cu comportament deviant provin
din familii unde se afla metoda disciplinei stricte. Un efect al atitudini tiranice parentale
poate fi lipsa încrederii în părinţi care nu vor şti niciodată problemele, nevoile, dorinţele
copiilor lor, sentimentele pozitive şi deschise ale copiilor fiind practic inexistente. Copiii
crescuţi într-un climat socio-afectiv neadecvat vor fi uşor influenţabili de modele
deviante, însuşindu-şi valenţele afective specifice grupurilor antisociale, modelul ideal al
părinţilor fiind abandonat.
2. Atitudinea superprotectoare.
În cazul în care copilul este în centrul atenţiei şi beneficiază în mod exagerat de
grijă, dragostea şi afecţiunea adulţilor, poate conduce la o serie de efecte negative asupra
profilului comportamental al acestuia. Copilul poate deveni o fire mult prea voluntară,
revendicativă şi impulsivă, relaţiile cu cei din jur, de nervozitate şi încăpăţânare din
partea copilului. Rezultatele unei astfel de metode pot fi incapacitatea tânărului de a privi
lucrurile decât prin prisma intereselor proprii, evitarea contactului cu realitatea şi tendinţa
de a se refugia în visare şi în lumea imaginaţiei, pasivitate, lipsa de iniţiativa, dorinţa de a
rămâne mic, lipsa de interes pentru viitor. După cum arată R. Mucchielli, la un procent
destul de ridicat de delincvenţi minori s-au constatat legături afective prea strânse cu o
mama prea iubitoare care se sacrifică în întregime de dragul copiilor, arătându-le o
dragoste nelimitată, fără să-si dea seama că astfel îşi poate pierde autoritatea în faţa lor. O
atmosferă nocivă este creată şi atunci când supraprotecţia mamei vine în contrabalansarea
atitudinii tiranice a tatălui; aceasta atitudine de contrazicere bulversează copiii, reperele
lor comportamentale fiind incerte. Carentele de autoritate ale părinţilor pot decurge şi din
insuficienta supraveghere, îndrumare şi control a copiilor, care este de cele mai multe ori
factor predictiv al deviantei juvenile, mai ales dacă este asociat şi cu precocitatea
adolescentului, sub influenţa altor factori extra-familiali. Scăpaţi de sub controlul
părinţilor, alunecarea copiilor respectivi către grupuri deviante este foarte probabilă mai
ales la adolescenta, aceasta vârstă fiind “perioada visărilor”. Părinţii care îşi consideră
copiii idoli, îngeri, regi, nu înţeleg că asemenea atitudini pot conduce la conduite deviante
având drept bază rezistenţa scăzută la frustrare, atitudini egoiste şi exclusiviste în
sistemul de relaţii cu membrii societăţii, agresivitate în planul intercomunicaţional.
3. Atitudinea rece-indiferentă a părinţilor.
Această atitudine a părinţilor nu creează premisele necesare formării emoţiilor,
sentimentelor simpatetice şi atitudinilor pozitive faţă de adulţi şi faţă de societate, ducând
în numeroase cazuri la instalarea unei agresivităţi latente. Adolescenţii “respinşi” de
părinţii lor au tendinţa de a manifesta în mare măsură tulburări comportamentale.
Semnificativ pentru această categorie de copii sunt: instabilitatea emoţională,
iritabilitatea, neglijenţa în ţinută şi activitate, indiferenta faţă de şcoală, o serie de
atitudini antisociale-brutalitate, etc. Nefiind acceptat nici acasă, nici la şcoala, copilul
caută un grup unde să se simtă acceptat. Faţă de răceala afectivă şi antipatia pe care simte
că părinţii o manifesta, el răspunde tot prin antipatie şi agresivitate. Aceasta face ca
adolescentul să aibă relaţii dereglate cu părinţii, să nu le împărtăşească problemele, să nu
le ceară sfatul (A. Bandura, R. H. Walters, 1963 cit. în studiul lui Guda, M.).
Atmosfera conflictuală şi perturbările climatului moral al familiei. Climatul
familial reprezintă o formaţiune psihosocială foarte complexă, care cuprinde ansamblul
de stări psihice, modul de relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie, etc.
Acest climat poate fi pozitiv sau negativ şi se interpune ca un filtru între influentele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psihocomportamentale realizate la nivelul
personalităţii copilului. De aceea, pentru realizarea unei bune socializări, pentru formarea
pozitivă a personalităţii sale, copiii au nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, atât
în relaţiile directe părinte-părinte, cât şi în relaţiile părinţi-copii. Copiii trăiesc intens
orice eveniment intervenit între părinţi: certurile, neînţelegerile, violenţele fiind total
nefavorabile. Cuplul social, constituit ca un veritabil model social, prezintă o serie de
influenţe hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viata, a
modurilor de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori. Atunci, în
cazul familiei a căror raporturi interpersonale se caracterizează prin conflicte, certuri,
violenţe, părinţii devin modele negative care pot induce la copii agresivitatea şi
comportamentul antisocial, părinţii neputând să se bucure de nici un prestigiu, iar
imaginile lor se devalorizează definitiv în ochii copiilor. Consumul şi abuzul de alcool
influenţează negativ atmosfera familială prin apariţia de certuri şi conflicte violente,
afectând totodată şi resursele financiare ale familiei.
Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată drept un factor cauzal al
delincvenţei juvenile, numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre
funcţiile sale privind organizarea vieţii şi educarea copiilor. Aşa se întâmplă, de exemplu,
în numeroasele cazuri în care divorţul părinţilor este o consecinţă a unui climat familial
socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism, etc. Datele
statistice privind implicarea dezorganizării familiei printre factorii cauzali ai delincvenţei
juvenile relevă procentaje între 25% şi 60%, primul loc ocupându-l dezorganizarea
familiei prin divorţ.
Bugetul şi condiţiile materiale ale familiei. O societate în schimbare care se
confruntă cu o perioadă de tranziţie implică, într-o oarecare măsură, instabilitate politică,
socială, economică şi culturală care pot conduce la o confuzie şi incertitudine cu tulburări
în viaţa de fiecare zi a oamenilor şi instituţiilor. Alături de funcţia biologică a educaţiei,
funcţia economică capătă valenţe deosebit de importante în analiza şi prezentarea
microclimatului familial, realizarea celorlalte funcţii fiind condiţionată şi de aceasta
funcţie. Neputinţa asigurării unui nivel minim de trai într-o familie duce deseori la
încercarea de compensare a lipsurilor materiale prin mijloace ilegale, fie de către părinţi
sau chiar de către copii. Adoptând un astfel de comportament, părinţii oferă imaginea
unor comportamente deviante care pot fi preluate chiar de copiii familiei respective sau
mai grav, părinţii sugerând ca singură şi necesară o astfel de conduită. O altă categorie
este cea a copiilor care adoptă o astfel de conduită, în special participând la infracţiuni ca
furtul, înşelăciunea, tâlhăria, etc. chiar dacă părinţii nu acceptă şi adoptă aceste
comportamente antisociale, din necesitatea compensării unor trebuinţe pe care un cadru
familial nu le poate satisface. Perpetuarea sărăciei, fenomen tot mai pregnant al zilelor
noastre, poate determina şi marginalizarea copiilor respectivi, iar reacţiile acestora pot fi
de tipul manifestărilor delincvente destul de violente. Atunci când sentimentul de
siguranţă, de confort şi bunăstare nu este asigurat copiilor de către familie, aceştia se vor
îndrepta spre grupuri delincvente. Prioritatea pentru părinţii cu salarii mici sau chiar
şomeri este depăşirea acestor obstacole, funcţia educativă şi socializatoare a copiilor fiind
neglijată sau plasată altor instituţii şi grupuri sociale.
“Întrucât familia poate fi privită ca un sistem relativ deschis în care circulă
afecţiunea, intimitatea, ajustări de identitate familială, ea are un stil pe care îl consumă,
unul care se acceptă ca oficial şi un nivel existenţial spre care aspiră... Echilibrul
familiei se bazează pe forţa de coeziune şi reflectarea regulilor sociale şi deseori ale
unui leader, de obicei persoană cea mai de forţă, mai inteligentă ori mai capabilă să
stabilească un echilibru afectiv şi material.” (Schiopu, U.; Verza, E.).
Influenţa factorilor devianţi familiali trebuie privită în intercondiţionarea multiplă
cu factorii extrafamiliali şi cu cei psihoindividuali ai adolescenţilor.
La nivel individual
Iată masurile cele mai importante ce trebuiesc luate de fiecare pentru combaterea
propriului comportamentului deviant:
a) Contactul moral. Această apropiere se bazează asupra moralei şi a reflectării, ca
oportunitate pentru interiorizarea regulilor, dar, din păcate, nu totdeauna foloseşte la
împiedicarea adolescentului deviant de a acţiona din nou, în mod agresiv;
b) Contactul legal - cuprinde o serie de reguli pe care adolescentul deviant ar trebui să le
cunoască. Obiectul este aplicarea legii şi pedeapsa poate fi uşoară, medie sau grea. La
şcoală, pedeapsa poate fi privită ca o consecinţă. În multe cazuri, găsirea problemei e
rapida şi nu vine cerută consilierea psihologica;
c) Contactul uman - se bazează pe dorinţa din partea profesorului sau consilierului
psihologic de a înţelege adolescentul deviant şi persoana lui. Acest lucru implică
capacităţi de ascultare şi de stabilire a unei comunicări, în scopul schimbării, nu numai al
comportamentului,dar şi al gândului şi sentimentelor copilului aflat în dificultate.
Metodele, în acest sens, sunt:
- contactul fără acuzare - se prevede un proces de responsabilizare şi implicare a aşa zisei
“majoritate tăcută”;
- metoda intereselor împărtăşite - subliniază importanţa unui traseu terapeutic individual,
care poate duce la colaborarea succesivă între deviant şi victimă.
La nivelul familiei
La nivelul şcolii
La nivelul grupurilor
La nivelul comunităţii
BIBLIOGRAFIE