CAPITOLUL I

DEVIANŢA SOCIALĂ

Transformările sociale au o dinamică specifică fiecărui tip de societate. Acestea,

coroborate cu moştenirea culturală şi istorică, precum şi cu factorii de natură biologică,
psihologică, socială, politică şi economică, pot genera în rândul comunităţilor sau al
indivizilor schimbări comportamentale cognitiv-acţionale.
Comportamentul reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române,
„modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare” 1.
Din punct de vedere psihologic, comportamentul este definit ca fiind „ansamblul acţiunilor
materiale sau simbolice prin care un organism, într-o situaţie dată, tinde să-şi realizeze
posibilităţile şi să reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea”2.

I.1. Concepte şi repere teoretice

Emile Durkheim a fost primul sociolog care a afirmat, oarecum şocant, faptul că
devianţa este starea normală a societăţii. El considera devianţa ca fiind un indicator al
normalităţii sociale, în opoziţie cu orientarea funcţionalistă care accentua caracterul
disfuncţional al devianţei. „Nu există o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau
mai puţin de la tipul colectiv, crima apărând ca un fenomen normal, cu condiţia ca ea să nu
depăşească anumite limite care fac imposibilă funcţionarea societăţii şi convieţuirea
indivizilor”3
Sorin Rădulescu, analizând concepţia lui Durkheim despre devianţă, sublinia că pentru
sociolog fenomenele normale sunt „acelea care sunt aşa cum trebuie să fie, iar fenomenele
patologice sunt cele „care ar trebui să fie altfel decât sunt”4.

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 102
2
Camelia Angelica Dâmbean, Agresivitatea şi comportamentul deviant, în „Psyvolution Science”, nr. 6/2011, p.
52
3
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 116
4
Sorin Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi problemelor sociale, Editura „Tins”, Bucureşti,
1994, p. 31

1
 În dicţionarele de specialitate, devianţa este definită ca „tip de conduită care iese din
normele admise de o societate dată” 5 sau ca „formă de comportament caracterizat printr-o
distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv6.
T. Sellin şi R.K. Merton au fost primii sociologi care au analizat şi descris
comportamentul deviant. Thorsten Sellin, în lucrarea „Conflictul cultural şi crima” a definit,
în 1938, devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de
conduită sau a ordinii instituţionale7.
Merton, accentuând relativismul comportamentului deviant în sensul că atunci când
este pus într-o situaţie constrângătoare, frustrantă, individul poate avea o conduită deviantă,
situată în afara normelor sociale unanim acceptate, vorbea despre „reacţia normală a
oamenilor normali aflaţi în condiţii anormale”8.
Pentru Maurice Cusson, devianţa reprezenta ansamblul conduitelor şi stărilor pe care
membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările lor şi care, în consecinţă, riscă să
trezească sancţiuni şi reprobare9.
Devianţa este un fenomen complex, în diversitatea definiţiilor date de-a lungul
timpului putând fi identificate drept constante noţiunile de
- normă sau prescripţie ideală a comportamentului,
- conformitatea în raport cu aceasta şi
- devianţa de la normă.
Normele sociale reprezintă judecăţile de valoare cu privire la comportamentul adecvat
în anumite situaţii sociale10. Stimulând anumite cerinţe specifice, obligatorii pentru toţi
indivizii care se află în situaţii sociale similare, normele au un caracter general. Totodată, au şi
caracter impersonal, fiind rezultatul voinţei colective a unui grup social. Întrucât pe baza
normelor sociale este construit un ansamblu complex de sancţiuni, au rol stimulativ sau,
dimpotrivă, restrictiv în evaluarea acţiunilor membrilor grupului11.
Emile Durkheim aprecia că norma socială are rol de a asigura organizarea vieţii
sociale pe baze raţionale, stabilind legitimitatea acţiunilor sau conduitelor membrilor
5
Dicţionar de psihiatrie, 1998, p. 185
6
Dicţionar de psihologie socială, 1981, p. 79
7
Psihosociologia comportamentului deviant, apud V.T. Dragomirescu, 1994, p. 31
8
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, 2002, p. 64-65
9
Maurice Cusson, Devianţa, în „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 445
10
Cristina Neamţu, Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 14
11
Sorin Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi problemelor sociale, Editua „Tims”, Bucureşti,
1994, p. 17

2
societăţii. În acelaşi timp, ea exercită şi o constrângere asupra membrilor grupului social,
asigurând consensul social, coeziunea şi ordinea socială, stimulând atât respectarea anumitor
valori, cât şi participarea la realizarea unor obiective comune.
În cadrul oricărei societăţi întâlnim o diversitate de norme:
- prescriptive, care le indică indivizilor ce anume trebuie să facă sau proscriptive,
care le indică ce anume nu trebuie să facă;
- formale, cum este cazul normelor juridice sau informale, cum este cazul regulilor
nescrise care apar în procesul de interacţiune dintre indivizi;
- generale, care sunt valabile pentru toţi membrii societăţii sau specifice,
reglementând doar comportamentul membrilor unui anume grup social.
Compatibilitatea comportamentului cu normele sociale reprezintă conformitatea,
caracterizată prin elaborarea răspunsurilor prescrise de normă. Pentru a obţine conformitatea
cu normele sociale, este nevoie de acţiunea conjugată a mai multor factori, dintre care pot fi
menţionaţi12:
- presiunea grupului social, care exercită asupra individului forţa determinatoare
pentru integrare;
- învăţarea socială a normelor de către individ şi procesul de socializare;
- conştientizarea faptului că orice încălcare a normelor atrage sancţiuni represive, în
timp ce conformitatea este recompensată pozitiv, fiind un proces socialmente
normal.
Cu alte cuvinte, conformitatea este dată atât de exercitarea presiunii grupului social
asupra individului cu scopul de a-l determina pe acesta să respecte normele, cât şi faptul că
individul conştientizează faptul că orice încălcare a normelor grupului duce la sancţiuni cu
caracter represiv. Desigur, conformitatea apare şi ca urmare a internalizării normelor sociale
în cadrul procesului de socializare la care individul este supus în permanenţă, nu doar din
teama de represalii.
Din această perspectivă apare deosebirea dintre conformitate şi conformism, care
reprezintă o „acceptare mecanică fără convingere personală, a validităţii normelor şi valorilor
unui grup, prin faptul că motivaţiile personale ale individului coincid cu scopurile impuse de
societate”13.

12
Cristina Neamţu, Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 16
13
Sorin Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi problemelor sociale, Editua „Tims”, Bucureşti,
1994, p. 237

3
 Privită ca formă de adaptare a individului la viaţa socială, conformitatea este cea care
asigură fundamentele ordinii sociale şi un reper important în raport cu care celelalte modalităţi
de adaptare personală sunt apreciate ca „devieri”.
Devianţa reprezintă ansamblul comportamentelor care violează aşteptările împărtăşite
sau recunoscute drept legitime în cadrul unui sistem social, un fel de non-conformitate cu
normele sociale, un conflict normativ cu standardele comportamentale ale comunităţii,
incluzând acele comportamente care se abat sau care intră în conflict cu standardele sociale
sau culturale acceptate în cadrul unui grup social.
Datorită complexităţii sale, fenomenul de devianţă socială a fost analizat şi interpretat
după mai multe criterii.
Cristina Neamţu consideră că la baza acestor analize stau câteva criterii14:
- criteriul statistic, care evidenţiază faptul că atât în cazul normalităţii, cât şi al
devianţei se vehiculează un sens statistic, devianţa în sens sociologic asemănându-
se cu devianţa în sens statistic de abatere de la tendinţa centrală a unui grup15. Din
acest punct de vedere, impunând norme prin care este stabilit gradul de libertate
individuală, societatea este cea care determină devianţa. Catalogând drept normale
practicile şi comportamentele curente şi drept deviante comportamentele
întâmplătoare, cu o mai mică frecvenţă, a fost impusă ideea că intensitatea
devianţei va fi invers proporţională cu frecvenţa sa. Astfel, cu cât un comportament
considerat iniţial ca deviant, datorită rarităţii sale, ia amploare, cu atât va părea mai
puţin condamnabil, fiind etichetat mai rar ca deviant.
- criteriul normativ, care porneşte de la ideea că devianţa este o încălcare, o abatere
de la norma socială, este cel mai des utilizat în analiza comportamentelor deviante.
În acest caz, caracteristica de deviant nu este atribuită individului de o anumită
trăsătură a personalităţii sale, ci de normele sociale care stabilesc precis ce este
normal şi ce este deviant.
- criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental, conform căruia deviante
sunt numai acele conduite care au o abatere semnificativă de la aşteptările
normative considerate periculoase. În general, normele sociale nu se referă strict la
un anume timp de comportament, ci la o clasă de comportamente considerate a fi
dezirabile sau indezirabile şi, prin urmare, interzise. Se creează, astfel, un anumit
prag de toleranţă socială a grupului în raport cu aprecierea unui comportament ca
14
Cristina Neamţu, Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 18
15
Ibidem

4
 fiind normal sau, dimpotrivă, deviant. Mărimea pragului de toleranţă depinde,
bineînţeles, de existenţa unui anumit consens în cadrul grupului cu privire la norma
respectivă sau de importanţa respectării acesteia pentru asigurarea stabilităţii
grupului. De aceea „devianţa nu se referă al orice variaţie în conduite, ci la variaţii
care se situează în afara câmpului conduitelor tolerate în mod curent în grup pentru
o normă sau alta”16.
- criteriul reacţiei sociale, care consideră că devianţa apare în legătură cu intensitatea
reacţiei emoţionale a membrilor unui grup social în raport cu o anumită conduită
neconformistă. În acest caz, devianţa este un fel de „proces decizional”, prin care
membrii unui grup etichetează comportamentul individului ca fiind deviant dacă
acesta de diferenţiază în mod evident de comportamentul celorlalţi membrii ai
grupului.
- criteriul medical, conform căruia unele deficienţe de ordin fizic şi psihic
influenţează comportamentul unor indivizi, determinând abaterea de la normele
sociale.
Aceste criterii diverse de clasificare a actelor deviante au determinat apariţia, în
literatura psiho-sociologică şi sociologică de specialitate, a unor opinii conform cărora în
categoria faptelor deviante ar intra, pe lângă infracţiuni, delictele, consum de droguri,
sinucidere, devianţele religioase, şi bolile mintale sau handicapurile fizice. Maurice Cusson,
constatând acest fapt, sublinia că, pornind de la Richard Merton şi Serge Moscovici, a putut
distinge patru categorii de devianţi17:
a) devianţii subculturali, denumiţi de Moscovici drept „minorităţi active”, iar de
Merton „nonconformişti”, care pun sub semnul întrebării legitimitatea normelor pe
care le violează. Sunt incluşi în această categorie teroriştii, disidenţii şi membrii
sectelor religioase care îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea;
b) transgresorii, adică indivizii care încalcă deliberat o normă căreia îi recunosc
validitatea, dar consideră că este în interesul lor să procedeze în acest mod;
c) indivizii cu tulburări de comportament pentru care caracterul voluntar al actului nu
este nici exclus, nici acceptat clar. În această categorie sunt incluși alcoolicii și
toxicomanii care, la început acționează în mod voluntar, iar după instalarea
dependenței nu mai poate fi vorba de acţiuni pe deplin voluntare.

16
Ştefan Boncu, 2000, p. 30.
17
Maurice Cusson, 1997, p. 440.

5
 d) persoanele cu diverse handicapuri. Deşi Cusson nu este de acord cu introducerea
acestora în categoria comportamentului deviant, el sublinia faptul că unele studii
sociologice analizează relaţia care poate lua naştere între aceşti indivizi şi oamenii
care se consideră normali.
Această clasificare nu este doar o încercare de sistematizare a diferitelor concepţii cu
privire la devianţă, ci constituie şi un argument în plus în susţinerea caracterului relativ al
devianţei.
Asemenea normalităţii, devianţa este relativă, neputând fi evaluată decât prin
raportarea la valorile, normele şi simbolurile culturale existente în societate. Din acest punct
de vedere putem spune că nicio acţiune sau conduită umană nu este în mod cert, prin ea însăşi,
deviantă, fiind calificată astfel de normele şi valorile grupului de referinţă.
Comportamentul unui individ este, aşadar, răspunsul cu care acesta reacţionează la
influenţele mediului asupra sa. Ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-
mediu, comportamentul are la bază multiple asocieri psihologice, vizând educaţia, condiţiile
de viaţă şi dinamica mediului. Comportamentul individului este pozitiv atunci când mediul
acţionează organizat, stabil, asigurând satisfacerea trebuinţelor individuale. Când acţiunea
mediului este, însă, nefavorabilă, comportamentul individului va fi negativ, deviant.
În general, tipurile de comportament se pot diviza în:
- comportament social, care reprezintă răspunsul individului la normele şi exigenţele
societăţii;
- comportament antisocial sau deviant, care reprezintă atitudinile şi reacţiile
negative, determinate de o serie de constrângeri sau frustrări anterioare, de
comiterea unor devianţe anterioare, inadaptabilitate profesională sau socială.
Literatura de specialitate defineşte comportamentul deviant ca fiind „un sistem de
fapte care vin în contrazicere cu normele etice şi juridice stabilite în societate” 18. Sutherland
consideră comportamentul deviant ca fiind învăţat şi modificat prin intermediul aceloraşi
mecanisme cognitive şi comportamentale ca şi cel social, diferenţele constând în direcţia,
natura şi conţinutul componentelor învăţate19.
Pentru cercetarea sociologică şi psihiatrică, noţiunea de comportament deviant se
dovedeşte utilă întrucât „subliniază reflectarea socială a abaterilor de conduită, cuprinzând
atât formele cu substrat psihopatologic, cât şi pe cele de ordin socio-psihologic. Ambele

18
Ibidem
19
Ibidem

6
categorii se referă la devierea de la normalitate atât în sens psihologic şi psihiatric, cât şi la
abaterea de la normele sociale, fără o motivaţie psiho-patologică de fond”20.
Din punct de vedere psiho-pedagogic, conduita deviantă este văzută în trepte
evolutive:
- comportament deviant, însemnând abateri de la norme,
- comportament aberant, însemnând aspecte psiho-patologice,
- comportament predelictual,
- comportament delictual propriu-zis
- comportament infracţional21.

I.2. Delicvenţa ca formă a devianţei

Delicvenţa, ca formă a devianţei sociale, constituie o problemă socială complexă, fiind

rezultatul interacţiunii conjugate între individ şi mediul social. La nivelul oricărei societăţi apr
manifestări de încălcare a normelor sociale stabilite care, prin raportarea la anumite criterii,
pot lua forma devianţei sau delicvenţei.
„Actul delicvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care
contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor,
societăţii”22.
În opinia lui Edwin Hardin Sutherland, comportamentul delicvent are următoarele
caracteristici23:
- o serie de caracteristici sociale negative, datorită faptului că prejudiciază interesele
întregii societăţi;
- constituie obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
- având un scop destructiv, prezintă o intenţie antisocială deliberată;
- cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
- fapta poate fi probată juridic şi sancţionată ca atare.
Ţinând cont de aceste caracteristici, comportamentul delicvent apare ca o latură cu
caracter penal a comportamentului deviant. În consecinţă, delicvenţa apare ca un fenomen
20
Octavian Pop, Neagu Gheorghe, Criminologie generală, p. 44
21
Dumitru Ozunu, Psihopedagogia comportamentului normal şi deviant, Editura Genesis, Cluj Napoca, 1995, p.
49.
22
Sorin Rădulescu,, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,, 1985, p. 77
23
E.H. Sutherland, Principes de criminologie, Edition Cujas, Paris, 1968, p. 2-3

7
deosebit de complex, care include o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică,
psihologică, sociologică, juridică şi culturală.
Majoritatea teoriilor cu privire la cauzele comportamentului delicvent pot fi clasificate
în două mari categorii:
1. Teoriile biologice, care susţin că, prin intermediul unor factori cu caracter
genetico-ereditar, delicvenţa este o conduită moştenită;
2. Teoriile psihologice şi sociologice, care consideră că, datorită unor factori
familiali, sociali şi culturali, delicvenţa este o conduită dobândită.
Prima categorie, a teoriilor biologice, sunt cele mai vechi în domeniu. Unele explicaţii
elaborate în secolul al XIX-lea pornesc de la faptul că anumite tare genetice, moştenite de la
ascendenţi determină comportamentul delicvent. În acea perioadă, extrem de răspândită era
noţiunea de „degenerescenţă”, care încerca să explice faptul că descendenţii persoanelor
vicioase (imorale sau alcoolice, de exemplu) sau criminale vor ajunge vicioşi şi/sau infractori.
Caesare Lombroso, reprezentant al şcolii pozitive de criminologie 24, opina că
degenerescenţa se poate identifica prin „stigmate” tipice ale individului, sintetizate într-o
constituţie corporală specifică. În consecinţă, delicventul este un efect al involuţiei pe scară
genetică, el fiind născut cu deprinderi criminale25.
În primele ediţii ale lucrării „Omul delicvent”, Lombroso extindea concepţia lui Gall
cu privire la corelaţia dintre anomaliile craniului şi funcţiile creierului şi la alte trăsături ale
individului. Efectuând examene medicale, antropometrice şi psihologice asupra a 5907 de
delicvenţi, Lombrosso a formulat ipoteza atavismului evoluţionist, conform căreia, caracterele
omului primitiv pot apărea la anumite persoane sub forma unor „stigmate anatomice”.
Cercetătorul denumea astfel malformaţiile scheletului şi cutiei craniene, dezvoltarea masivă a
maxilarelor, asimetria bilaterală, anumite anomalii ale urechilor, nasului, mâinilor, picioarelor
sau ochilor. Ulterior, Lombroso a lărgit această ipoteză prin includerea degenerescenţei
epileptice şi a altor anomalii de natură fiziologică, constituţională şi psihologică în cadrul
„stigmatelor”.
Din punctul de vedere al lui Lombroso, când la o persoană se întâlnesc mai multe
anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un individ cu puternice înclinaţii
criminogene, care nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului, Enrico Ferri,
discipolul lui Lombroso, a inventat pentru acest tip de individ termenul „criminal înnăscut”26

24
T. Butoi, T., I. T. Butoi, Psihologie judiciară, :Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2001, p. 42
25
Caesare Lombroso, Omul delicvent, Editura „Măiastra”, Bucureşti, 1992, p. 9
26
Conf. J. Pinatel, P. Bouzat, Traité de droit pénal et de criminologie, Tome III, Criminologie, p. 176.

8
 Spre sfârşitul carierei sale, Lombroso a acceptat şi alţi factori în etiologia crimei,
încercările sale de a demonstra că există o deosebire de natură între criminal şi noncriminal,
precum şi opinia cu privire la stigmatul şi inferioritatea biologică rămânând idei fundamentale
ale teoriei elaborate de acesta.
Un alt curent, al biotipurilor criminale, a reprezentat varianta modernă a antropologiei
criminale şi a avut la bază cercetările tipologice realizate de Ernst Kretschmer în Germania,
N. Pende în Italia şi W. Sheldon în S.U.A.
Conform teoriei biotipurilor, inadaptarea socială, care duce la săvârşirea actelor
delicvente, este corelată cu constituţia anatomică a individului. Kretschmer stabilea
următoarele tipuri, pornind de la conformaţia fizică a individului27:
- tipul astenic sau leptosom, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti şi
musculatură subdezvoltată. În opinia sa, acesta este tipul rece, rezervat, nesociabil;
- tipul atletic, care are musculatură puternică, robust. Acesta, deşi prezintă o bună
stabilitate psihologică, ocazional poate deveni exploziv;
- tipul picnic, scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare, care este prietenos şi
sociabil.
Kretschmer aprecia că tipurile mixte au o mare frecvenţă. Dintre acestea, a acordat o
atenţie deosebită tipului displastic, particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare.
O primă concluzie a lui Kretschmer cu privire la relaţia dintre conformaţia fizică şi
criminalitate a fost că în câmp infracţional există o distribuţie oarecum egală a tipurilor
identificate. De asemenea, există o anumită corelaţie între tipul de infracţiune şi tipul de
constituţie, în opinia lui, astenicul fiind asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu
infracţiunile contra persoanei, picnicul cu fraudele şi escrocheriile, iar displasticul cu
infracţiunile sexuale.
William Sheldon a dus mai departe teoria constituţiei corporale. Mult mai influentă,
teoria sa se bazează pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind un raport între
dezvoltarea corporală şi trăsăturile energo-dinamice ale personalităţii de mai multe tipuri,
astfel:
- endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai pronunţată a organelor interne;
- mezomorf – stomatotonic, cu o puternică dezvoltare a musculaturii;
- ectomorf-cerebrotonic, având o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a
inteligenţei

27
apud Kretschmer,E, în Oancea, I., Probleme de criminologie:,Editura All, Bucureşti, 1994, p. 93

9
 Sheldon a stabilit pe cale experimentală că cele mai multe cazuri de delicvenţă apar în
cazul tipului mezomorf, care ar fi cel mai înclinat către agresiune, violenţă şi delicvenţă,
datorită structurii corporale28.
Teoriile bio-tipologice au fost analizate şi sever criticate de Edwin Sutherland şi
Donald Cressey, care le apreciau ca fiind lipsite de suport ştiinţific29.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, accentul cercetărilor s-a mutat pe caracterul ereditar
al delicvenţei, existând unii autori care susţineau că delicvenţa are drept principală cauză o
anomalie genetică, cum ar fi un extracromozom care ar putea genera retard mintal. Cazul
cercetat a fost acela al structurii cromozomiale de tip XYY, care produce o anomalie
fiziologică compatibilă cu un comportament deviant. Printre cele mai interesante cercetări au
fost cele ale lui Dugdale asupra familiei Juke, în cadrul căreia au existat, de-a lungul a şapte
generaţii, 200 de hoţi, 280 de cerşetori şi 90 de prostituate30
În ansamblu, teoriile biologice şi cercetările întreprinse în baza acestor teorii nu au
reuşit să fie convingătoare în demonstraţia influenţei pe care factorii ereditari o au în
conturarea tendinţelor spre delicvenţă, pentru că s-au concentrat unilateral doar asupra
factorilor cu rol ereditar, omiţând rolul factorilor de mediu.
Teoriile psihologice se concentrează, cu prioritate, asupra rolului trăsăturilor de
personalitate, deşi nu ignoră influenţa mediului social, în special a celui familial. La baza
acestor teorii stă presupunerea că, deoarece delicvenţa este o formă de conduită, ea depinde,
în mod evident, de personalitate.
Delicvenţii sunt priviţi, din acest punct de vedere, ca persoane inadaptate, care nu pot
întreţine relaţii sociale normale, ci definite de frustrare şi agresivitate, datorită coeficienţilor
scăzuţi de inteligenţă şi altor tendinţe atribuite factorilor de personalitate.
Orientarea specifică a teoriilor cu caracter psihologic este direcţia psihanalitică, al
cărei exponent este Sigmud Freud, care a dominat orientarea psihologică în criminologie în
perioada interbelică. El a încercat să demonstreze prin studiile sale existenţa unei personalităţi
antisociale care ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismele de formare a
acesteia. Studiile lui Freud au fost considerate punctul de trecere de la psihologia criminală la
criminologia psihologică31.
28
William Sheldon, The Varieties of Delinquent Youth, New York, Editura Harper, 1949
29
E.H. Sutherland and D. Cressey, Principles of Criminology, Philadelphia and New York, Editura J.B.
Lippincott Co, setenth edition, 1966, p. 130-131
30
H. Touch, Psychology of Crime and Criminal Justice, Prospect Heights, Illinois: Waveland Press Inc., 1986, p.
149
31
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 60.

10
 Freud şi-a elaborat teoria în două etape. În prima etapă, una dintre cele mai cunoscute
idei ale teoriei freudiene a fost cea referitoare la inconştient, ca fiind „partea indivizibilă a
aisbergului care formează cel mai larg şi, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţi
noastre”32. Distinct de acesta este preconştientul, care, deşi este similar inconştientului, poate
fi stimulat prin procesele gândirii şi poate deveni conştient.
Inconştientul cuprinde atât toate impulsurile instinctive ale omului, cât şi memoria sa
refulată din sfera conştientului în cea a inconştientului, provenind, în mare parte, din
experienţele traumatizante din timpul copilăriei timpurii. Acest lucru înseamnă că atât
gândurile, cât şi emoţiile şi acţiunile omului sunt guvernate de forţe ascunse în procesele
memoriei sale şi care pot fi scoase, prin intermediul psihanalizei, la iveală. Freud considera că
pulsiunile inconştiente reprezintă factorul determinant al vieţii psihice, inconştientul,
preconştientul şi conştientul fiind concepute ca entităţi autonome între care impulsurile circulă
pe verticală, ascendent şi descendent.
Ulterior, Freud şi-a îmbunătăţit teoria, propunând o nouă structură a psihicului uman, a
doua clasificare referindu-se la personalitate, cuprinzând Eul, Supereul şi Sinele.
Pentru a înţelege mai bine mecanismele teoriei freudiene, este necesar să detaliem
explicarea termenilor folosiţi de aceasta.
Eul (Ego) este nucleul personalităţii, reprezintă conştiinţa de sine, în alcătuirea sa
intrând cunoştinţele şi imaginea despre sine, alături de atitudinile conştiente sau inconştiente
despre cele mai importante interese şi valori.
Supraeul (Supra-ego) reprezintă conştiinţa morală, constituind expresia existenţei
individului în mediul social. Reprezentând achiziţia recentă a individului, dezvoltată în
conformitate cu normele şi cu nivelul socio-cultural al comunităţii din care face parte,
Supraeul este purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială.
Sinele (Id) este ansamblul instinctelor şi tendinţelor refulate, având caracter apersonal
şi nefiind trăit în mod conştient. El reprezintă polul pulsional al personalităţii, depozitar al
tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune.
În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul
Supraeului, cauza devianţei fiind dată de eliminarea inadecvată a conflictelor anterioare,
rezultate fie din vinovăţie, fie din dezvoltarea deficitară a Supraeului. Apare astfel dorinţa de
încălca legea, corelată cu dorinţa de a fi pedepsit.33

32
H. Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed. Routledge and Kegan Paul, 1965, p. 312
33
George Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006, p. 580

11
Cu alte cuvinte, conflictele afective ale individului, determinate mai ales de eşuarea
tentativelor de sublimare sau compensaţie a acestora, duc la o inadaptare a individului, care
poate conduce în final la trecerea la actul criminal.
Preocupările lui Freud în legătură cu mecanismele care declanşează comportamentul
delicvent au fost episodice, el nefiind criminolog. Viziunea sa, însă, a influenţat în mare
măsură cercetările criminologice ulterioare, fapt ce a dus la apariţia unui număr important de
teorii al căror model etiologic este cel psihanalitic sau psihologic.
Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza comportamentului
delicvent îi aparţine lui Alfred Adler, care a introdus conceptul de „complex de inferioritate” 34.
Potrivit acestei teorii, sentimentul de inferioritate al individului este cel care declanşează
dorinţa acestuia de a-şi depăşi propria condiţie, într-un sistem al relaţiilor de compensare sau
supracompensare. Dacă deficienţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate
degenera în complex de inferioritate.
Complexul de inferioritate poate conduce la producerea de infracţiuni, deoarece
acestea reprezintă un mod facil ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice.
Sentimentelor de inferioritate şi slăbiciune, care sunt principalele caracteristici ale acestui tip
de comportament delicvent, Adler le adaugă lipsa de cooperare ca urmare a sentimentelor de
frustrare apărute în condiţiile unei copilării nefericite.
Evident, criticii teoriei adleriene, după ce au menţionat importanţa considerabilă a
conceptelor şi mecanismelor folosite de autor, au sesizat tendinţa acestuia de a simplifica în
mod exagerat problematica psihologiei infractorului, în contrast cu psihanaliza lui Freud care
părea extrem de complexă şi sofisticată35.
F. Alexander şi H. Staub au utilizat, în criminologia americană, entităţile psihice
propuse de Freud în analiza diferitelor tipologii infracţionale. Din punctul lor de vedere, în
cazul infractorilor din obişnuinţă nu poate fi vorba despre un conflict între Eu şi Supraeu
deoarece aceştia aparţin unui mediu antisocial, iar conduita lor este conformă normelor
impuse de acesta. În cazul delicvenţilor ocazionali, funcţia morală a Supraeului este
suspendată temporar, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibrul.
Carl Gustav Jung a avut o contribuţie importantă în domeniul delicvenţei, în principal
datorită introducerii conceptelor de introvertit şi extrovertit în tipologia psihologică. Aplicarea
acestor concepte în criminologie îi aparţine, în special, lui H. Eysenck care, în încercarea de a
demonstra existenţa unei personalităţi specifice a delicventului, considera că principala cauză
34
Alfred Adler, What Life Should Mean to You, London, 1932
35
H. Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed. Routledge and Kegan Paul, 1965,

12
a delicvenţei este eşecul unei anumite componente a personalităţii de a se comporta acceptabil
din punct de vedere social.
Criminologul belgian Etienne de Greef, principalul reprezentant al teoriei
psihomorale, considera că instinctele de apărare şi de simpatie sunt cele care determină
structurile afective ale individului. În opinia acestuia36, personalitatea delicventului este
structurată de-a lungul unui lent proces de degradare morală a individului, pe care îl denumea
proces criminogen, care conduce la comiterea infracţiunii. Procesul criminogen este axat, în
concepţia lui De Greef, pe Eu, care consimte şi tolerează ideea crimei. Diferenţierea dintre
infractor şi noninfractor constă în faptul că infractorul trece mai uşor la comiterea actului într-
o împrejurare favorabilă, datorită indiferenţei afective.
Criminologul francez Jean Pinatel a preluat ideea lui De Greef, conform căreia există o
diferenţă de grad între personalitatea celor două categorii, precum şi între diferitele categorii
de infractori. Diferenţa de grad reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaţiile
exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială37.
Pinatel consideră că doar reunirea tuturor trăsăturilor frecvent întâlnite la infractori
(egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă) conferă personalităţii un caracter
infracţional, alcătuind „nucleul central al personalităţii criminale”38.
Potrivit conceptului de personalitate criminală, infracţiunea este o faptă omenească.
De asemenea, infractorii sunt oameni normali, ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi fiind „trecerea
la act”, care constituie expresia „diferenţei de grad”. Astfel, între personalitatea infractorilor şi
cea a noninfractorilor existând atât o diferenţă cantitativă, cât şi una calitativă.
Construită pe bazele criminologiei generale, teoria personalităţii criminale lui Pinatel
a constituit o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice, vizând tratamentul şi
resocializarea infractorilor.
Teoriile sociologice au furnizat o consistentă literatură de specialitate, structurată
într-o mare diversitate de curente, teorii şi opinii inspirate de sociologia şi psihologia socială.
Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost numite, generic, „şcoala
franco-belgiană a mediului social”39. Din cadrul acestora, se detaşează unele aspecte
interesant, care impun o prezentare detaliată. Este vorba despre teoriile lui Durkheim şi Enrico
Ferri.

36
E. De Greef, Introduction à la crinimologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946
37
R.M. Stănoiu, op. cit., p. 67
38
George C. Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006, p 758.
39
Gassin Raymond, Criminologie, Paris, Dalloz, ediția a II-a. 1990, p. 159

13
 Teoria lui Durkheim a influenţat profund gândirea criminologică modernă. Trăsătura
definitorie a teoriei lui Durkheim este punctul de vedere potrivit căruia criminalitatea este un
fenomen social normal, care se manifestă în toate societăţile, inevitabil, datorită eterogenităţii
condiţiei umane40. Conform acestei teorii, infracţionalitatea nu este determinată de cauze
excepţionale, ci de structura socio-culturală căreia îi aparţine. Pe de altă parte, criminalitatea
ar trebui analizată şi înţeleasă nu doar prin ea însăşi ca fenomen, ci în strânsă legătură cu o
cultură determinată în timp şi spaţiu.
Principalele idei ale lui Durkheim susţin faptul că structura socială este bazată pe
suprimarea şi reprimarea dorinţelor care sunt reglate în sfera inconştientului, iar dezvoltarea
umană normală presupune satisfacerea pornirilor sexuale în limitele admise social. Eliminarea
inadecvată a conflictelor anterioare, rezultate fie din vinovăţie, fie din dezvoltarea deficitară a
Supraeului determină devianţa, apărând, astfel, dorinţa de a încălca legea, în strânsă corelaţie
cu dorinţa de a fi pedepsit 41. Altfel spus, conflictele afective ale individului, determinate în
special de eşuarea tentativelor de sublimare sau compensaţie a acestora, duc la o inadaptare a
individului, care poate conduce, în final, la trecerea la actul criminal.
O altă contribuţie importantă a lui Durkheim în planul analizei criminologice o
reprezintă elaborarea conceptului de anomie, care desemnează starea obiectivă a mediului
social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte, cum
ar fi crizele economice, războaiele, revoluţiile.
Enrico Ferri, discipolul lui Lombroso, după cum am amintit, a acceptat determinismul
endogen al maestrului său, sar şi-a îndreptat cercetările în special asupra cauzelor exogene,
socio-economice ale fenomenului infracţional. În acelaşi timp, şi-a pus întrebarea, firească de
altfel, de ce doar anumiţi indivizi comit infracţiuni deşi condiţiile exogene sunt similare.
Conform opiniilor sale, delictul este un fenomen complex, determinat atât de factori fizico-
sociali, cât şi biologici, în moduri şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei
implicate, ale timpului şi locului comiterii actului delicvent.
În 1896, la Geneva, la al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală,
Enrico Ferri încadra factorii criminogeni în trei categorii42:
a) factori antropologici (endogeni), în care includea:
- factorii care ţin de constituţia organică a infractorului
- factori care corespund constituţiei sale psihice

40
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 116
41
George C. Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006, p. 580
42
Gassin Raymond, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-a. 1990, p. 165

14
 - caracteristicile personale.
b) Factori fizici sau cosmo-telurici, adică anotimpurile, climatul, natura solului,
condiţiile atmosferice;
c) Factorii mediului social, referindu-se aici la familie, educaţie, opinie publică,
densitatea populaţiei, organizarea economică şi politică.
Ferri acordă prioritate factorilor sociali, reliefând faptul că aceștia de regăsesc cu
precădere în planul general al fenomenului infracțional, elaborând „legea suprasaturaţiei”,
conform căreia fenomenele sociale anormale, cum ar fi războiul, revoluţia sau foametea,
produc o creştere bruscă a criminalităţii, care revine la normal o dată cu terminarea
evenimentului în cauză.
Ferri reuneşte, în viziunea sa asupra criminalităţii, două elemente care vor constitui
baza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei, şi anume:
- elementul de sinteză, obţinut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu
preocupări criminologice;
- studiul analitic al fenomenului infracţional considerat ca fiind determinat de viaţa
socială43.

I.3. Limite ale abordărilor teoretice privind conceptele de devianţă,

criminalitate şi delicvenţă

Sociologia „problemelor sociale”, promovată în special de sociologii americani, a

constituit una din sursele principale ale conceptelor de devianţă, delicvenţă şi criminalitate. În
deceniile V şi VI ale secolului al XX-lea, sociologii din Statele Unite ale Americii au
dezvoltat un nou cadru teoretic şi conceptual al termenului de devianţă sau comportament
deviant care a fost apreciat ca fiind mult mai adecvat din punct de vedere sociologic decât cel
de „problemă socială”. Această schimbare de abordare teoretică s-a datorat schimbărilor
intervenite în cercetarea ştiinţifică de după Al Doilea Război Mondial, în special influenţei
exercitate de către Talcot Parsons în sociologia americană prin schiţarea paradigmei
funcţionaliste44.
Realizând o interpretare de tip holistic, paradigma funcţionalistă caută sursele
devianţei şi criminalităţii la nivelul structurilor sociale deficitare, detaşându-se de concepţiile

43
R.M. Stănoiu, op. cit., p. 73.
44
Mihail Cernea, Sociologia americană. Tendinţe şi controverse, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1974, p. 89

15
tradiţonale, cu caracter biologist şi psihologist, care localizează la nivelul indivizilor cauzele
devianţei.
Concepţia lui Parsons pleacă de la presupunerea fundamentală că „societatea este
bazată pe o ordine normativă unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între toţi
membrii societăţii care împărtăşesc aceleaşi norme şi valori” 45 reprezintă cea mai închegată
variantă a funcţionalismului. În această viziune, „omul este un individ conformist” care se
socializează atât sub „presiunea externă” a controlului social, exercitat prin mecanisme
instituţionalizate, cât şi a presiunilor interne date de constrângeri interiorizate 46. Ambele tipuri
de presiuni realizează conformarea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate în
aşa fel încât devianţa apare ca „stare potenţială”, nu ca realitate obiectivă. Devianţa este
considerată, astfel, un eşec al solidarităţii sociale, perturbând relaţiile dintre oameni şi valorile
sociale care, la un moment dat i-au unit, făcându-i să acţioneze acum ostil sau indiferent faţă
de valorile şi normele societăţii.
Unii analişti au considerat această modalitate de abordare a devianţei ca fiind mai de
grabă o analiză a conformismului, apărându-se ordinea sistemului, explicaţia constituindu-se
într-o ideologie care justifică structurile şi funcţiile societăţii, considerată în stare de echilibru.
De cealaltă parte au existat, evident, analişti care, sesizând reducţionismul ideologic al
noţiunilor de „funcţie” şi „disfuncţie”, au încercat să corecteze paradigma structural-
funcţionalistă, încercând să îndepărteze caracterul vădit ideologic al acesteia47
Paradigma funcţionalistă amendează postulatele unităţii funcţionale, a
funcţionalismului universal şi indispensabilităţii funcţiilor, atenţia cercetătorilor fiind
concentrată pe conceptele de „funcţionalitate” şi „disfuncţionalitate”, raportându-se, însă, la
diversitatea grupurilor sociale din societate. Albert Cohen 48 a atribuit devianţei „funcţii” şi
„subfuncţii”, considerând că devianţa are atât efecte benefice, cât şi mai puţin benefice în
societate.
Potrivit teoriei lui Cohen, manifestările deviante produc funcţionalitate socială prin
presiunile pe care le fac în vederea:
- definirii şi coerenţei corespunzătoare a normelor sociale,

45
Sorin Rădulescu, dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1996, p. 55
46
Talcott Parsons, The Social Systems, New York, London, The Free Press, 1951, p. 85
47
Robert K. Meston, Social Theory and Social Structure, enlarge edition, New York, London, The Free Press,
Collier Mac Milan, Ltd, 1968, pp. 73, 136
48
Albert Cohen, Deviance and Control, New Jersey, Pretince-Hall, Englewood Clifs, 1996, p. 154.

16
 - creşterii solidarităţii grupului, întrucât devianţa obligă deviantul să se conformeze,
producând, aşadar, devianţă colectivă,
- considerării conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa,
- producerii unor schimbări sociale necesare în cadrul sistemului social49
Pin urmare, membrii unui grup îşi pot întări motivaţia de conformare faţă de norme,
receptând efectele devianţei şi reacţiile la devianţe, realizând reprezentări cu privire la eşecuri
şi la sancţionarea unei activităţi deviante.
Ca disfuncţii sociale ale devianţei, pot fi menţionate:
- eliminarea motivaţiei de conformare a indivizilor care apreciază că devianţa şi
conformitatea produc acelaşi tip de recompensă, rezultând ideea că încălcarea
normelor poate fi la fel de benefică precum respectarea lor,
- reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea sistemului social,
- subminarea încrederii necesare pentru păstrarea ordinii sociale.
Cu toate corecţiile ulterioare, paradigma funcţionalistă este extrem de limitată în
încercarea de a defini devianţa, întrucât localizează într-un context sistemic analizele,
considerând că organizările sociale se află într-o stare aproape de echilibru, bazându-se pe
premisa consensului valoric, atemporal, în care indivizii se raportează permanent la exigenţe
statice de ordine socială. Este ignorat în acest fel dinamismul necesităţii oamenilor şi
transformările socio-organizărilor în care sunt înglobaţi, neputând fi analizate procesele
organizante şi dezorganizante care fac ca „socialul” să nu poată fi considerat un sistem, ci o
procesualitate.
Astfel, a apărut, „paradigma conflictului social”. Pornind de la critica modelului „stării
de echilibru” şi a „consensului social” postulate de analiza structural-funcţionalistă, numeroşi
cercetători au sesizat că abordarea ideologică a delicvenţei susţine şu justifică raporturile de
putere în „sistemul social”. În cazul paradigmei „conflictului social”, atenţia s-a concentrat în
analize privind inegalităţile din societate, cercetătorii considerând că devianţa, în general, şi
criminalitatea, în special, „reflectă” contradicţii specifice societăţii capitaliste, punând în
conflict grupări sociale cu interese economice şi politice divergente.
Aducând în prim plan „polarizarea societăţii”, Richard Quinney50 consideră că legea
este instrumentul clasei dominante, care are ca scop transformarea în comportament ilegal a
oricărei conduite ce ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizante. Concentrarea pe

49
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., pp. 41-43
50
Richard Quinney, Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society, Boston, Little Brown, 1974, p.
77

17
factorul economic ca sursă a devianţei determină apariţia unor posibilităţi explicative noi, dar
şi semne de întrebare cu privire la caracterul unilateral al paradigmei, deoarece nu se pronunţă
şi asupra altor surse de devianţă sesizabile, chiar şi în interiorul abordărilor empirice.
La interpretarea teoretică a devianţei contribuie şi orientările fenomenologice, care
aduc două idei în sociologia devianţei, şi anume51:
1. Lumea devianţilor este aidoma celei convenţionale. Valorile şi normele
subculturilor deviante, reprezentate de „iraţionalitate” şi de principiul hedonist al
căutări plăcerii prin orice mijloace îşi găsesc corespondent în valorile „loisir”-ului
care defineşte societatea convenţională.
2. Niciun act nu este deviant prin el însuşi, ci este definit ca atare numai ca urmare a
interacţiunilor sociale în cadrul cărora indivizii reacţionează faţă de conduitele
atipice ale altor indivizi,etichetându-le ca fiind deviante.
Concretizată în teoria etichetării, cea de-a doua idee este centrată, în mod sintetic, pe
definirea devianţei ca manifestare a individului pe care autoritatea o etichetează ca devianţă.
Prin urmare, devianţa ar depinde de reacţia societăţii faţă de tipul de norme pe care societatea
şi-a propus să le impună, de încălcarea acestora sau de situaţiile particulare în care se produc
aceste abateri.
Ca oricare altă concepţie fenomenologică, „teoria etichetării” ignoră faptul că devianţa
este un proces social, toate analizele fiind centrate, din această perspectivă, doar pe procesele
informaţionale. De asemenea, şi interpretările fenomenologice sunt unilaterale, operând cu
formulări de tipul „factori subiectivi”, fără a lua în calcul variabilele determinante în acţiunea
umană.
Aceste teorii operează în modalităţi vagi cu conceptul de devianţă, astfel încât el poate
deveni neoperaţional în cercetarea ştiinţifică.
De exemplu, modul de manifestare a unui individ într-o organizaţie „infracţională”
care încalcă regulile de conduită existente în organizaţie poate fi interpretat ca fiind deviant
„de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine a formei de viaţă colective
(organizaţie, subculturi etc)”52.
În acelaşi timp, membrul unei organizaţii mafiote care încalcă aşa-numita „lege a
tăcerii” devine, în acelaşi timp, atât un deviant de la regulile propriului grup de apartenenţă,
cât şi de la normele sociale generale care sancţionează activitatea grupului. În acest caz se
suprapun, până la confundare, criterii de referinţă diferite, iar noţiunea de devianţă nu mai
51
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura Licorna, 1996, p. 302
52
Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 61

18
poate fi analizată şi folosită ca fiind o accepţie general valabilă şi, mai ales, univocă.
Interpretarea noţiunii de devianţă are, în acest caz, în spaţiul interpretativ corespondenţe vagi
şi parţiale, în acre sunt incluse şi erori neidentificate. În aceste condiţii, în dicţionarele de
sociologie, conceptul de criminalitate este interpretat drept „ansamblul manifestărilor
antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine influenţa
forţei coercitive a statului. În sens larg, criminalitatea este considerată un caz particular al
devianţei sociale, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite şi violează
codurile ei scrise (legea), sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc.),
reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite
societăţi”53
Este evident că definirea şi identificarea delicvenţei rămâne doar un deziderat, atâta
timp cât oamenii nu ajung la o interpretare corectă a evoluţiei sociale. În fiecare stadiu al
evoluţiei organizării sociale se manifestă surse de delicvenţă care decurg organic din limitele
procesării sociale de informaţie şi din erorile specifice. Existenţa socială este o procesualitate,
devenire ei incluzând atât modificări ale capacităţilor sociale de procesare socială a
informaţiilor, cât şi modificări ale organizărilor sociale, reconstrucţii ale organizaţiilor prin
diversificarea şi specializarea organizărilor. În aceste condiţii, nici comportamentul oamenilor
nu poate fi mereu acelaşi. În acelaşi timp, se modifică permanent şi capacitatea de a-l
identifica şi evalua, delicvenţa primind, prin urmare, interpretări diferite, care dezvăluie, pe de
o parte, noi aspecte care îi sunt caracteristice şi, pe de altă parte, dinamica manifestărilor ce
pot fi considerate delicvenţe.
În interpretarea procesual-organică, delicvenţa capătă o dimensiune relativ constantă,
decurgând din caracteristicile bio-procesorilor, care nu se modifică, ci se pot doar altera, şi o
dimensiune modificată, inevitabil, de dinamica socialului, întreţinută de evoluţiile ce se pot
produce în interpretori. În acest caz, comportamentul poate fi delicvent prin consecinţele sale,
nu prin acţiunile evaluatorii.
Indivizii sunt componente active ale societăţii, caracteristicile interpretărilor lor făcând
ca socio-organizările specializate şi cele înglobate să fie condiţionate de modalităţile în care
oamenii procesează informaţiile, de posibilităţile lor de acţiune, de interpretările pe care le pot
da situaţiei, de variantele pe care le consideră preferabile. Intervin, în acest caz, mecanisme,
cum ar fi nevoile, interesele, aspiraţiile, care condiţionează, prin produsele lor, atitudinile,
opţiunile, scopurile şi evaluările.

53
Ibidem, p. 69.

19
 Stările conflictuale între oameni, în interiorul aceleiaşi socio-organizări sau în
organizări diferite, pot fi create de situaţiile sociale care îi situează pe indivizi pe poziţii
incompatibile, ducând la ceea ce psihologii şi sociologii numesc agresiuni pro-sociale54.
Delicvenţa poate fi definită, din perspectiva teoriei procesual-organice, drept acţiunea
socială care este nocivă oamenilor şi organizărilor sociale, inclusiv prin consecinţele care
generează procese disfuncţionale şi dezorganizate ce pot afecta reproducerea lor.
În concluzie, doar prin aprecierea faptelor în sine prin conexări de tip cauzal nu se
poate defini delicvenţa. Pentru aceasta sunt necesare aprecieri mai cuprinzătoare, care să
includă analiza conexiunilor dintre procesele prin care naţiunea de reproduce.

CAPITOLUL II
NOŢIUNILE DE PEDEAPSĂ ŞI SANCŢIUNE

Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a reprezentat din totdeauna o

preocupare esenţială a societăţii. După apariţia statului, apărarea valorilor sociale împotriva
faptelor periculoase a devenit o funcţie importantă a acestuia. Aceasta s-a realizat cu ajutorul
normelor juridice consacrate de autorităţile publice instituite chiar de stat55.
Dreptul reglementează conduita umană, relaţiile sociale care apar între indivizi, între
membrii unei colectivităţi, ai unei societăţi. În acelaşi timp, de respectarea prevederilor
normelor juridice depinde promovarea şi apărarea valorilor sociale ale oricărei societăţi. Prin
normele sale, dreptul este cel chemat să asigure „ordinea socială, binele public şi progresul
social, să contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni şi să evite în cel mai înalt
grad suferinţa”56.
În toate etapele evoluţiei sociale s-a considerat că omul nu va conştientiza în mod real
gravitatea şi efectele dăunătoare ale faptelor sale dacă nu va resimţi personal efectele mai
mult sau mai puţin aspre ale pedepsei aplicate. Revelatoare în acest sens este definiţia celebră
54
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura Licorna, 1996, p. 302
55
Ştefan Pop, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Herman, Sibiu, 1999, p. 79-81.
56
Jeremy Bentham, Introducere în principiile de morală şi legislaţie, 1789, p. 17.

20
şi plastică a noţiunii de pedeapsă aparţinând lui Hugo Grotius, care susţinea că „pedeapsa este
răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei” („Poena est malum passionis quod infligitur
propter malum actionis”)57.
Montesquieu, părintele principiului separaţiei puterilor în stat, era de părere că „orice
pedeapsă care nu derivă dintr-o absolută necesitate este tiranică”. În acest sens. orice act de
autoritate exercitat de om asupra omului, şi care nu derivă dintr-o necesitate absolută, este
tiranic, iar dreptul suveranului de a pedepsi delictele se bazează pe necesitatea de a apăra
„sănătatea publică” de uzurpatorii particulari, caz în care pedepsele sunt aplicate cu deplin
temei58.
În cadrul societăţii, comportamentul a fost din cele mai vechi timpuri edictat de
norme. De aceea sancţiunea sau pedeapsa este privită ca o reacţie naturală a societăţii
împotriva acelor membrii care aduc atingere unor valori, în cele mai multe situaţii, pedeapsa
(sancţiunea) fiind legată de ideea de rău59.
Din aceeaşi perspectivă a interpretării sancţiunii ca efect al unei vătămări produse
societăţii, un alt autor privea pedeapsa ca fiind urmarea răului înfăptuit, aplicată în numele
societăţii şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti60.
Polemica privind pedeapsa sau sancţiunea aplicate de autorităţile statale este departe
de a fi ajuns la un deznodământ. Istoria pedepsei reprezintă o parte componentă a istoriei şi
încercarea de a defini pedeapsa este, de fapt, fundamentul reacţiei statale împotriva faptelor
antijuridice dintr-o societate61.
În societăţile primitive, dreptul a apărut ca fiind în strânsă legătură cu religia, fenomen
care a determinat ca, pentru multă vreme, activitatea de judecată să fie monopolul preoţilor.
Teologia s-a numărat printre primele discipline care au legitimat dreptul statului de a pedepsi,
problema fiind atinsă de mulţi teologi, cum ar fi Thomas d’Aquino, Molina Lessio, Lugo, dar
fără ca aceasta să devină obiectivul central al studiilor lor62.
Noţiunea de răspundere este indisolubil legată de pedeapsa aplicată ca urmare a
încălcării unor norme sociale. În Grecia şi, în mod deosebit, în Roma Antică, chiar dacă nu
existau norme scrise pe baza cărora să se aplice sancţiuni pentru faptele antisociale comise de
57
Leontin Coraş, Sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 8.
58
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 48.
59
Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 213.
60
Ion Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. III, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 12.
61
Cristina Rotaru, Fundamentele pedepsei. Teorii moderne, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti,
manuscris, 2004, p. 2.
62
Cesare Beccaria, op. cit., p. 5.

21
membrii comunităţii, celui vinovat i se aplicau pedepse stabilite de membrii acesteia. Primele
măsuri relativ primitive de a pedepsi persoanele certate cu legea, aplicate de către societate,
constau în alungarea acestora din sat sau lovirea lor cu pietre, fără a fi vorba însă de norme de
drept63. Atunci când aplicarea pedepsei a devenit un obicei, ea s-a transformat pentru
comunitate în regulă de drept, aplicabilă obligatoriu..
În perioada antică şi, ulterior, în Evul Mediu nu se stabilea nicio distincţie între
conceptul de pedeapsă şi cel de sancţiune, acesta din urmă intervenind abia în epoca modernă
ca o variantă a pedepsei. Sancţiunea este specifică dreptului administrativ, şi, implicit, ideii de
răspundere disciplinară.
La început, cele două noţiuni s-au confundat, existând doar mici diferenţe calitative
între mai multe categorii de pedepse.
Dacă originea ideii de pedeapsă presupune întoarcerea în timp la originile umanităţii,
mistice, tribale sau statale, şi, începând tocmai de la originea filosofico-religioasă a
umanităţii, sancţiunea a făcut parte din fundamentul spiritului uman.
În epoca statală a existat o perioadă în care pedeapsa a avut un rol intimidant,
remarcându-se prin atrocitate. De aceea, pedeapsa publică a devenit în acea vreme un mijloc
de menţinere a disciplinei şi de apărare a autorităţii puterii clerice şi militare. Pedepsele erau
în special corporale şi erau însoţite de torturi şi suplicii oribile, privarea de libertate nefiind
cunoscută în acea vreme, delincvenţii fiind închişi în gropi, canale sau chiar mine părăsite
până erau condamnaţi64. Cele mai cunoscute pedepse ale lumii barbare erau bătaia cu biciul,
cu vergele sau nuiele în public, mutilările (tăierea limbii, a urechilor, a degetelor, a braţelor, a
piciorului, scoaterea ochilor, jupuirea pielii), pedeapsa cu moartea prin spânzurare, decapitare,
tragerea pe roată, despicarea corpului, îngroparea de vii, înec, răstignire, ardere pe rug. Toate
acestea menţineau, prin cruzimea lor exacerbată, o stare de teamă continuă faţă de instituţiile
statului din acea epocă şi faţă de eventuala aplicare a legii.
În perioada Antichităţii, sancţiunea era sinonimă răzbunării şi reprezenta posibilitatea
de a recupera onoarea pierdută, de recăpătare a demnităţii şi, mai ales, de a umili
ofensatorul65. Cea mai veche lege a Antichităţii, care a rămas celebră prin complexitatea sa,
deşi a fost scrisă pe un singur bloc de piatră, a fost Codul lui Hammurabi, text ce face referire
la toate aspectele cu care se putea confrunta societatea asiro-babiloniană, făcea referire la o
conştiinţă clară şi surprinzător de modernă a scopului uman al justiţiei, care trebuia „să facă să

63
Cristina Rotaru, op. cit., p. 5-6.
64
Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Institutului de Arte „Ardealul”, Cluj, 1928, p. 250.
65
Aulus Gellius, Nopţi antice, cartea a VII-a, Paris, 1863.

22
domnească dreptatea, pentru ca omul tare să nu îl vatăme pe cel slab”. Ca orice legiuire
arhaică, acest cod conţinea sintetic elemente care acopereau toate ramurile de drept,
dezvoltate distinct mai târziu, precum dreptul penal şi procedura penală, dreptul comercial sau
dreptul familiei66.
Stilul de aplicare a pedepselor în Antichitate şi, în special, duritatea lor, sunt
incomparabile cu sistemul sancţionator al zilelor noastre. Primul cod al Antichităţii nu făcea o
distincţie clară între categoriile de fapte sancţionabile, ci, mai degrabă, departaja pedepsele
aplicabile în funcţie de clasa socială din care făceau parte cel care încălcase norma şi victima
sa. Cele mai multe forme de pedepsire erau de natură corporală şi presupuneau tăierea limbii,
scoaterea ochiului, tăierea braţului sau a ambelor mâini în anumite cazuri, lovirea cu nuiele,
aceasta din urmă fiind practic cea mai uşoară dintre pedepse, aplicabilă în cazul săvârşirii de
fapte cu impact social minor. Astfel, „dacă fiul adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv al
unui epicen îi zice tatălui sau mamei sale adoptive «tu nu eşti tatăl meu sau nu eşti mama
mea», îi va tăia limba”67. „Dacă fiul adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv al unui epicen a
descoperit casa tatălui său adevărat şi, urându-şi tatăl sau mama care l-a crescut, se duce la
casa tatălui adevărat, îi vor scoate ochiul. Dacă un om şi-a dat copilul unei doici să ie alăptat
şi acel copil a murit apoi în grija doicii, dacă acea femeie pune apoi la sânul ei alt copil fără
ştirea tatălui sau a mamei sale, ea va i condamnată şi i se vor tăia sânii”. „Dacă un fiu îşi
loveşte tatăl, i se va tăia mâna, dacă un om va scoate ochiul unui om liber, i se va scoate şi lui
ochiul, dacă el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe şi lui oasele. Dacă acesta scoate ochiul
unui iobag, el va plăti un maneh de argint. Dacă scoate dintele unui iobag, el va plăti un
maneh de argint. Dacă un om loveşte obrazul unui om liber, care îi este superior în rang,
acesta va fi bătut cu 60 de lovituri de bici din piele de bou în faţa obştii”68
Deşi prezentate succint, regulile regelui babilonian au cuprins esenţa problemelor şi şi-
au pus amprenta puternic asupra normelor edictate ulterior de alte popoare.
Termenul de pedeapsă prezintă interes în funcţie de momentul istoric. La romani, de
exemplu, nu a existat la început niciun termen general pentru pedeapsă, cuvântul poena
apărând mai târziu în limbajul juriştilor romani69

66
Nicolae luga, Codul lui Hammurabi, Editura Proema, Timişoara, 2009, p. 8.
67
Art. 192-193 din Codul lui Hammurabi.
68
Art. 195 din Codul lui Hammurabi.
69
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 15-16.

23
 Nici în dreptul românesc nu era folosit termenul de pedeapsă, el fiind introdus pentru
prima dată de fanarioţi70. Înainte de aceasta, cuvântul utilizat era de origine greacă, derivat din
verbul „a învăţa”, întrucât dascălii greci nu concepeau învăţătura fără pedepse. S-a ales, astfel,
pentru pedeapsă cuvântul care însemna învăţătură. Spre exemplu, în „Pravila” lui Vasile Lupu,
cuvântul utilizat era „cercetare”.
În timpurile moderne, încercarea de a defini pedeapsa s-a lovit şi de multitudinea
sensurilor pe care le îmbracă noţiunea ca atare (măsură de represiune, sancţiune aplicată celui
care a săvârşit o greşeală, condamnare, osândă, necaz, nenorocire).
Definirea sancţiunii, respectiv a pedepsei se poate face distinct, în funcţie de factorii
externi sau interni care determină aplicarea unor forme de constrângere, deoarece, oricum şi
indiferent din ce unghi ar fi privită şi definită sancţiunea sau pedeapsa, acestea nu constituie
altceva decât rodul unor constrângeri.
O primă formă de sancţionare invocată des pe plan social, este sancţiunea aplicată de
divinitate, metamorfozată mai apoi în sancţiuni efective, concretizate de instituţia Bisericii
prin canoane, mai mult sau mai puţin dure, care aveau menirea de a curăţi psihicul, sufletul şi,
mai ales, moralul uman ajuns la o anumită fază de degradare. Această formă de pedepsire are
la bază o constrângere de tip religios prin care se urmăreşte înfrângerea păcatului, deoarece
păcatul este încălcarea voită şi cu deplină cunoştinţă a voinţei lui Dumnezeu. Esenţială nu
este, prin urmare. manifestarea exterioară a conduitei, ci consimţirea la încălcarea legii
morale.
Omul trebuie să respecte şi regulile morale, normele societăţii în care trăieşte şi care
exprimă concepţia grupului social faţă de ceea ce este bine sau rău, moral sau imoral în
realităţile sociale. Normele morale indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţele
nerespectării acestei conduite, sancţiunile morale. Astfel, societatea reacţionează la faptele
imorale prin oprobriu public, dispreţ, dezaprobarea conduitei amorale, ironie71.
Regulile de convieţuire socială, adică acele reguli sociale elementare, fără de care
viaţa în comun nu ar mai fi posibilă, fac parte din sistemul normelor morale.
Ca esenţă a pedepsei, constrângerea realizează prevenirea săvârşirii de infracţiuni,
acesta fiind, de fapt, scopul pedepsei. Această comportare preventivă se manifestă atât în
raport cu colectivitatea (prevenţia generală), cât şi cu individul supus sancţiunii penale
(prevenţia specială), ambele forme constituind scopul în sine al pedepsei. Desigur,

70
Cristina Rotaru, op. cit., p. 13
71
Ioan Zăgrean, Morala creştină. Manual pentru seminariile teologice, ed. a 2-a, Editura Institutul Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 108.

24
constrângerea nu realizează automat prevenirea săvârşirii de infracţiuni, ci atenţionează prin
conştiinţa oamenilor asupra cărora se exercită, influenţând structura psihică specifică omului:
raţiune, voinţă, sentiment72.

II.1. Scopul şi funcţiile pedepsei

Fiind predispus la acțiune, omul se intersectează deseori cu acțiunile altor semeni, cu
care fie se armonizează, fie intră în conflict. Persoanele ale căror interese sunt lezate printr-o
acţiune agresivă, vor riposta, evident, împotriva acţiunilor neconvenabile. Enrich Fromm
considera că, în timp ce comportarea neconvenabilă este o formă de agresivitate distructivă,
riposta la o comportare neconvenabilă reprezintă o formă de agresivitate defensivă,
adaptativă, în serviciul societăţii şi al individului73.
Pedeapsa constituie şi ea o formă de reacţie la faptele antisociale, din cele mai vechi
timpuri reprezentând riposta brutală a societăţii împotriva aceluia care a încălcat legea statului
ori prescripţiile morale sau religioase ale timpului. Fie că a fost strâns legată de noţiunea de
păcat, de încălcare a preceptelor religioase, fie că a fost diferenţiată după o multitudine de
criterii prevăzute de canoanele bisericeşti, prin pedeapsă se urmărea îndreptarea celor care au
greşit. Pedeapsa a fost considerată, întotdeauna, o suferinţă, un rău prin care societatea
ripostează împotriva faptelor neconvenabile grupului social74.
Pedeapsa a fost definită ca o sancţiune de drept penal constând dintr-o măsură de
constrângere şi reeducare, prevăzută ca lege şi care se aplică infractorului de către instanţa de
judecată în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni75.
În primul rând, pedeapsa este o măsură de constrângere coercitivă, folosită de stat
împotriva celor care nu au respectat dispozițiile din normele de incriminare și au comis
infracțiuni. Pedeapsa constă într-o privare sau restrângerea unor drepturi impusă forțat,
împotriva voinței infractorului. De asemenea, aplicarea unei pedepse implică o suferinţă ce
diferă ca intensitate şi durată, în funcţie de obiectul ei: libertatea fizică, interesele materiale
sau unele drepturi76.

72
George Antoniu, Sancţiunea penală - concept şi orientări, în „Revista română de drept” nr. 8/1981, p. 45.
73
Erich Fromm, Texte alese, Bucureşti. 1983, p. 454
74
Ion Tanoviceanu, op. cit., p. 12
75
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 213
76
Ioan Marcel Rusu, Drept penal, partea generală, Editura Alma Mater, Sibiu, p. 189.

25
 Scopul esenţial al pedepsei este prevăzut în articolul 52, alineatul 1 Cod penal şi
constă în prevenirea de noi infracţiuni prin aceasta, ca şi prin caracterul constrângător al
pedepsei, realizându-se, totodată, apărarea societăţii împotriva infracţiunilor77.
Scopul pedepsei este, aşadar, acela de reeducare, infractorul fiind ajutat să înţeleagă că
legile trebuie respectate. Ion Tanoviceanu considera că, în primul rând, prin pedeapsă se
urmăreşte îndreptarea individului pedepsit78. În consecinţă, individul care a săvârşit o
infracţiune nu poate fi considerat ca nerecuperabil şi situat în afara procesului educativ, ci, din
contra, trebuie implicat în acest proces, pedeapsa fiind unul dintre mijloacele de educare79.
Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte, aşadar, nu doar reprimarea infractorului, ci şi
formarea la acesta a unei noi atitudini faţă de valorile sociale80.
Alături de reeducare, constrângerea ţine de esenţa pedepsei. Cu toate acestea, conform
art. 22 (2) din Constituţia României, nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de
pedeapsă sau tratament inuman sau degradant81. Pedeapsa este, aşadar, un rău sau o suferinţă
şi exprimă dezaprobarea societăţii faţă de cei care atentează la valorile apărate de legea penală
şi poate fi aplicată în concret dacă este prevăzută de legea penală numai unui infractor şi
numai de organele de judecată, în scopul prevenirii de noi infracţiuni. Ca atare, ea este un
instrument al dreptului, deoarece se bazează pe justiţie.
Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni 82 şi, constituind
mijlocul prin care sunt sancţionate încălcările legii penale, scopul ei coincide cu scopul
acestei legi, adică apărarea socială împotriva infracţiunilor. Prin aplicarea şi executarea
pedepsei nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau psihice, ci prevenirea săvârşirii în
viitor de noi infracţiuni. Prin efectul exemplarităţii, pedeapsa serveşte şi acţiunii de prevenţie
generală83.
Prevenţia generală este realizată ca urmare a prevederii pedepsei de către norma
penală, prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective, pe
care o şi respectă, şi prin teama de o pedeapsă sau de o altă sancţiune, pentru cei care ar fi
tentaţi să comită infracţiuni. Putem spune că pedeapsa are şi un scop preventiv
77
George Antoniu, Contribuţii la studiul pedepsei, în „Revista română de drept” nr. 2/1998, p. 17.
78
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 16-17.
79
Costică Bulai, op. cit., p. 283.
80
Constantin Mitrache, Drept penal roman, partea generală, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L.,
Bucureşti, 1997, p. 89
81
Ştefan Daneş, Rolul pedepsei în combatera infracţiunilor, în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 155
82
Idem.
83
Alexandru Boroi, Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 285.

26
anteinfracţional, deoarece anumite persoane care ar fi tentate să săvârşească infracţiuni se
abţin datorită faptului că ştiu cum au fost sancţionaţi unii infractori.
Prevenţia specială urmăreşte împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel
condamnat şi constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Acest tip de prevenţie se realizează
prin funcţia corectivă a pedepsei şi are rol post-infracţional. Cu toate acestea, procesul
reeducării începe înainte de aplicarea pedepsei, din momentul declanşării procesului penal şi
durează până la executarea acesteia84.
Pentru a fi eficientă, pedeapsa trebuie să întrunească mai multe condiţii:
a) să fie legală;
b) să fie personală, deoarece se aplică doar celui vinovat de comiterea infracţiunii;
c) să fie adaptabilă, adică să poată fi proporţionalizată în funcţie de pericolul concret
al fiecărei infracţiuni, al infractorului şi de împrejurările atenuante sau agravante în
care s-a comis infracţiunea. Din acest considerent, pedeapsa legală este, cu unele
excepţii, relativ determinată, având o limită minimă şi una maximă85.
d) să fie afectivă şi moralizatoare, adică să cauzeze o anumită suferinţă care să
contribuie la îndreptarea şi reeducarea condamnatului;
e) să fie egală pentru toţi infractorii care au săvârşit aceeaşi infracţiune, fără să se ţină
seama de statutul social, naţionalitate, sex sau alte criterii în afara celor stabilite de
lege;
f) să fie inevitabilă, astfel încât persoanele care au comis o infracţiune să ştie că nu
vor scăpa de pedeapsă, care vine ca o consecinţă de neînlăturat a săvârşirii unei
infracţiuni.
În literatura de specialitate, ca funcţii ale pedepsei sunt nominalizate:
- funcţia de constrângere,
- funcţia de reeducare,
- funcţia de exemplaritate,
- funcţia de eliminare86.
a. Funcţia de constrângere presupune intervenţia forţată a statului în domeniul
drepturilor personale, a libertăţilor şi intereselor persoanei, fiind măsura coercitivă
extremă, implicând privarea de libertate, punerea celui condamnat în situaţia de a
fi îndepărtat de familie, suferind privaţiuni de ordin moral şi fizic.

84
Ibidem, p. 284.
85
Vasile Păvăleanu, Drept penal partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 278.
86
Costică Bulai, op. cit., p. 286 şi următoarele.

27
 Un alt element de constrângere se constată şi în regimul de executare a pedepsei în
penitenciar, unde condamnatului îi sunt, de asemenea, impuse tot felul de restricţii.
Indiferent de felul în care este pusă în aplicare pedeapsa, fie privativă de liberate, fie
neprivativă de libertate (supravegherea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea
executării pedepsei), legiuitorul a oferit condamnatului posibilitatea de a se reeduca.
b. Funcţia de reeducare a pedepsei se referă la faptul că prin aplicarea unei pedepse
se urmăreşte formarea unei noi atitudini a infractorului faţă de valorile sociale,
astfel încât acesta să nu mai săvârşească noi infracțiuni. Aplicarea pedepsei trebuie
să conducă la influenţarea conştiinţei condamnatului, lucru care se realizează prin
împletirea şi completarea reciprocă a funcţiei de constrângere cu cea de reeducare.
Pedeapsa nu este expresia răzbunării şi a prigonirii făptuitorului de către societate,
ci, dimpotrivă, se urmăreşte îndreptarea condamnatului, lucru care nu se poate
realiza dacă acesta este înjosit87
c. Funcţia de exemplaritate este una adiacentă atribuită pedepsei şi constă în
influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra celorlalţi
membrii ai societăţii. Aceştia sunt puşi, astfel, în situaţia de a reflecta asupra
propriului comportament şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil
atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Literatura de specialitate subliniază faptul că
pedeapsa, ca măsură de constrângere, are nu doar o finalitate represivă, ci şi una de
exemplaritate, prin dezaprobarea din punct de vedere legal şi judiciar a faptei comise şi a
făptuitorului88.
d. Funcţia de eliminare presupune o eliminare temporară sau definitivă a
condamnatului din societate. Această funcţie este realizată fie prin izolarea
temporară a infractorului, aplicându-i-se pedeapsa închisorii pe timp determinat,
fie, cazurile excepţionale, când se aplică pedeapsa detenţiei pe viaţă89. Funcţia de
eliminare serveşte atât la realizarea prevenţiei generale, cât şi a celei speciale.

87
Alexandru Boroi, op. cit., p. 285.
88
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Editura SOCEC&Co, București, 1939, p. 9.
89
Constantin Mitrache, op. cit., p. 147.

28
 II.2. Clasificarea pedepselor
În diferitele sisteme de drept, pedepsele sunt cunoscute sub diverse forme, fiind
clasificate, în literatura juridică mai recentă, după următoarele criterii90:
1. După obiectul asupra căruia se execută constrângerea:
a) pedepse corporale
Încă din Antichitate bătaia a reprezentat o pedeapsă la toate popoarele. Astfel, în
Sparta, în fiecare an, timp de o zi întreagă, copii erau bătuţi cu nuiele în altarele zeiţei Diana,
în faţa părinţilor. Grecii şi romanii aplicau pedeapsa corporală prin biciuire, În Codul penal al
lui Leopold, duce al Toscanei, era prevăzută pedeapsa cu biciuirea în public, călare pe un
măgar. La noi în ţară, astfel de pedepse au fost prevăzute în Pravila lui Matei Basarab
(vinovatul era purtat în pielea goală pe toate uliţele, călare pe un măgar, în timp ce era bătut
cu două furci) şi în Codul penal al lui Ştirbei91.
Pedeapsa cu moartea face parte tot din această categorie. În prezent, pedepsele
corporale au fost desfiinţate aproape în întreaga lume.
b) Pedepse privative sau restrictive de libertate, care vizează restrângerea dreptului la
libertate de mişcare, de deplasare liberă a condamnatului, cum ar fi, de exemplu,
închisoarea cu executare la locul de muncă, închisoarea cu suspendarea executării
sub supraveghere sau interzicerea condamnatului de a părăsi o anumită localitate92
c) Pedepse pecuniare. În această categorie intră amenzile şi confiscarea averilor. În
codul lui Hammurabi se prevedea faptul că „cel care a furat un bou, un berbec, un
porc, va plăti de 30 de ori valoarea, iar când condamnatul nu poate plăti, va fi
ucis”93. La popoarele barbare toate pedepsele erau pecuniare şi aveau ca scop
repararea daunelor94.
d) Pedepsele privative sau restrictive de drepturi, care constau în suprimarea deplină
sau temporară a unor drepturi ale condamnatului.
e) Pedepsele morale, constând în dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei sale:
mustrarea, blamul public, publicarea şi afişarea hotărârii de condamnare95.
2. După importanţa atribuită pedepsei din punct de vedere funcţional

90
Costică Bulai, op. cit., p. 288-289.
91
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 163.
92
Augustin Ungureanu, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1995, p. 272.
93
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 163.
94
Ibidem, p. 532.
95
Costică Bulai, op. cit., p. 289.

29
 a) pedepse principale – pot fi stabilite şi aplicate singure. Pedeapsa principală are rol
în sancţionarea infractorului şi se aplică singură, fără a fi condiţionată de aplicarea
altor sancţiuni de drept penal.
b) Pedepse secundare sau alăturate – sunt pedepsele complementare şi pedepsele
accesorii. Acestea u rolul de a completa şi sunt aplicate numai pe lângă o pedeapsă
principală.
3. După gradul de determinare a pedepselor prin lege
a) Pedepse determinate, care se caracterizează prin prevederea lor în lege, atât în ceea
ce priveşte natura, cât şi cuantumul lor. Acestea pot fi pedepse absolut determinate,
cum ar fi detenţia pe viaţă, sau relativ determinate, adică acele care prevăd limitele
între care acestea pot fi aplicate.
b) Pedepse nedeterminate, care sunt indicate de legiuitor numai prin denumire sau
arătarea naturii lor, fără a se arăta durata sau cuantumul, cum ar fi, de exemplu,
degradarea militară
4. În raport de numărul pedepselor care pot fi prevăzute în lege pentru
aceeaşi infracţiune
a) Pedepse unice sau singulare – în situaţia în care legiuitorul prevede o singură
pedeapsă pentru o singură infracţiune (închisoarea sau amenda)
b) Pedepse multiple sau plurale – în situaţia în care, pentru aceeaşi infracţiune sunt
aplicate două sau mai multe pedepse concomitent (închisoarea şi interzicerea unor
drepturi). Acestea pot fi cumulative, adică pedepsele care se aplică toate pentru
sancţionarea făptuitorului şi alternative, când dintre cele două sau mai multe
pedepse prevăzute pentru aceeaşi infracţiune instanţa alege doar una.
În dreptul penal din ţara noastră, pentru aceeaşi infracţiune cumularea este posibilă
pentru pedepsele principale şi cele complementare, nu însă şi între pedepsele principale.
Pedepsele multiple sunt prevăzute numai sub formă de pedepse alternative.

30
 CAPITOLUL III
PENITENCIARUL – LOC AL EXECUTĂRII PEDEPSEI PRIVATIVE DE
LIBERTATE

În lucrarea „Aziluri. Eseuri despre situaţia şcolară a pacienţilor psihiatrici şi a altor

categorii de persoane instituţionalizate”, Ervin Goffman încadrează penitenciarul în aceeaşi
categorie cu mănăstirile, unităţile militare, navele de război, azilurile de bătrâni şi spitalele de
psihiatrie, adică în categoria instiuţiilor totale. Sociologul spune că „o instituţie totală poate fi
definită drept un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu
statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc
împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţie96.”
Pornind de la această definiţie, putem observa faptul că persoana condamnată la o
pedeapsă privativă de libertate este pusă în situaţia de a se supune unui regim de viaţă
reglementat din exterior, în mod strict, şi supus controlului unei instanţe asupra căreia nu
poate avea nici o influenţă. Goffman apreciază caracterul acestor instituţii drept delimitatpr
sau total, fiind simbolizat de „interzicerea interacţiunilor sociale cu lumea din afară şi a
părăsirii instituţiei, interdicţie care, deseori, ia forma concretă în clădire ca atare: uşi încuiate,
ziduri înalte, sârmă ghimpată, faleze abrupte, ape, păduri sau zone mlăştinoase”97.
O caracterizare a instituţiilor totale se poate face în funcţie de noţiunea de mediu ca
factor definitiv al modului de viaţă. Dacă în mod normal omul îşi poate selecta persoanele cu
care intră în contact, îşi stabileşte programul zilnic, îşi proiectează acţiunile viitoare pe diferite

96
Ervin Goffman, Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi, p. 11.
97
Ibidem, p. 16.

31
intervale de timp, având libertatea de mişcare garantată, nu acelaşilucru se poate spune şi în
cazul penitenciarizării. Oamenii ajung în această instituţie cu scopul de a ispăşi o pedeapsă
pentru că au săvârşit anumite fapte apreciate de ceilalţi membrii ai societăţii ca fiind
periculoase.
Rolul penitenciarului este acela de a asigura custodia persoanelor sancţionate de
societate, de a încerca reeducarea lor în vederea reintegrării în societate şi de a oferi o
compensaţie morală victimei, alături de celelalte sancţiuni. Pe perioada detenţiei, persoana
instituţionalizată trebuie să respecte un regim de viaţă strict, nerespectarea acestuia ducând la
sancţiuni din partea personalului, privarea de libertate fiind, de fapt, preţul pe care deţinutul îl
plăteşte pentru a fi reabilitat.

III.1. Scurt istoric al instituţiei penitenciarului

Urmărind formele de expresie ale sistemului de distribuţie a dreptăţii într-o societate,
pot fi trase concluzii cu privire la mentalităţi, atitudini faţă de criminalitate, toleranţa faţă de
cei care depăşesc limitele normalităţii specifice unei societăţi, într-o anumită etapă istorică.
Sistemul penitenciar din România a suferit numeroase transformări, influenţate de
sistemele de drept specifice popoarelor cu care, de-a lungul istoriei, a intrat în contact poporul
român.
Deşi nu există mărturii directe cu privire la sistemul juridic al dacilor, avem mărturii
tangenţiale, cum ar fi cea a lui Herodot, care îi nume pe geto-daci „cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci”. După războaiele din anii 105-106, peste sistemul juridic al dacilor s-a suprapus
sistemul juridic roman, care a fundţionat pe teritoriul Daciei şi după retragerea aureliană din
274 e.n98.
Până în anul 1453, până la cucerirea Cinstantinopolului de către Imperiul Otoman,
legislaţia Ţărilor Româneşti a fost influenţată de legislaţia bizantină, care a funcţionat pe
teritoriile româneşti sub titulatura de „Jus Valachicum” (Legea Românească)99.
Despre modul cum se efectua judecata în acele vremuri aflăm din studiul lui Grigore
I.Dianu: „Judecătorii judecau după obiceiurile pământului păstrate din generaţie în generaţie,
pedepsele fiind la buna chibzuinţă a lor. Judecata se făcea fărămulte formalităţi. Se asculta
pâra ridicată contra acuzatului, iar dacă acesta nu avea nimic de spus pentru dezvonovăţirea
lui, se pronunţa pedeapsa, care se executa fără întârziere”100.

98
Emilian Stănişor, coord., Penologie, editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 24
99
Idem

32
 În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir relata despre faptul că Alexandru cel
Bun primea, la începutul secolului al XV-lea, de la „Împăraţii Ţarigradului împreună cu
Coroana Crăiască legile Greceşti zise Vasilicale, care erau copiate în cărţile lui Balsamon. Şi
din cărţile acestea prea largi au scos numai ceea ce este acum Legea Moldovei101.
Frecvent, domnitorii încredinţau dreptul de judecată pentru fapte mărunte şi boierilor
sau înalţilor ierarhi şi egumeni din mănăstiri. De pildă, Petru Vodă acorda, pe baza tradiţiei
bizantine, jurisdicţie egumenică mănăstirilor în anul 1448. Ştefan cel Mare, acorda mănăstirii
Probota, în anul 1472, dreptul de a-i judeca pe săteni, exceptând crimele şi răpirile de fete102.
Se pare că aceste metode au dat roade, judecata monahală dovedindu-se eficientă,
întrucât din regiunile administrate juridic de preoţi ajungeau la divan mai puţine plângeri
decât din celelalte regiuni, fapt care i-a determinat pe domnitori să acorde drept de judecată
tot mai multor mănăstiri103.
Tot mănăstirile au reprezentat cele mai grele sisteme de detenţie. Vlad Ţepeş zidea, în
anul 1457, mănăstirea Snagov, drept loc de surghiun al boierilor care i se opuneau. Boierii,
„sub cuvânt că trebuiau să facă rugăciuni spre a se pocăi şi a li se ierta păcatele, erau duşi într-
o cameră ca să se închine la icoana Maicii Domnului. N-apucau bine să-şi sfârşească
rugăciunea şi pardoseala le fugea de sub picioare, ei căzând într-o groapă adâncă şi plină de
cuţite tăioase, unde mureau, zbătându-se în chinurile cele mai îngrozitoare” 104. În plus, în
mănăstire exista chiar şi o cameră de dotată cu mencanisme de tortură, ambele camere fiind
desfiinţate abia la jumătatea secolului al XIX-lea.
În închisori erau transformate şi beciurile domneşti, temniţele, grosurile şi ocnele fiind
cele mai importante locuri de detenţie, unde erau ţinuţi, deopotrivă bărbaţi şi femei. Mihail
Kogălnicceanu descria desfpre modul în care trei soţii ale unor boieri erau închise noaptea în
„odăile seimenilor”: „Domnul prindea pe femeile lor de le ţinea în grosuri, pe unele câte un an
şi mai bine, dintre care multe u şi murit de foame, iar altele de prunc, că erau multe şi grele
de-şi făceau copiii prin grosuri, până au început a grăi şi unii a umbla în picioare”105.

100
Grigore I. Dianu, Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi şi obiceiuri, Editura Tipoografia
Gurţii Regale, Bucureşti, 1901, p. 2.
101
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 76
102
Ştefan Bruno, Istoria şi reforma închisorilor româneşti, în „Revista de sociologie”, nr. 5-6/2006, p. 487.
103
Ibidem.
104
Grigore I. Dianu, op. cit., p. 17.
105
Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. II, Bucureşti, 1872, p.
22.

33
 Influenţa popoarelor migratoare asupra legii bizantine şi a alementelor autohtone din
Ţările Române a dus la apariţia „datinii norodului”106.
Nu a existat o legislaţie a pedepselor înainte de apariţia pravilelor lui Vasile Lupu în
Moldova şi ale lui Matei Basarab în Muntenia, adică până în aanul 1646, respectiv 1652,
închisorile funcţionând independent de orice sistem juridic. Organizarea închisorilor nu era
regelementată de nicio lege, fiind lăsate la discreţia autorităţilor care le gestionau.
Odată cu apariţia pravilelor, Ţările Române au intrat în ceea ce istoricii numesc cel
mai represiv sistem juridic avut vreodată. Timp de mai bine de 150 de ani, închisorile ai
îndeplinit, în principal, funcţii de executare a torturilor, fiind păzite de maxim două sllugi
înarmate şi, uneori, de unul sau doi armaşi 107. Sursele documentare vorbesc despre pedepsele
aplicate: „scoaterea ochilor, otrăvire, tăierea capului, spânzurarea câte doi de păr, punerea la
plug, arderea în foc, purtarea de cozile cailor, ocna, durghiunul, orbirea, tăierea vreunui
membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea la mână, bătaia cu toiage, închiderea în
gros, confiscarea averii şi altele”108.
Dacă până acum puşcăria era doar locul de torturp sau de aşteptare a unui verdict cu
efecte corporale, în secolul al XVIII-lea s-a trecut la pedeapsa cu închisoarea. A crescut durata
încarcerării, pedeapsa cu închisoarea devenind una dintre pedepsele blânde, puţini
ccondamnaţi putând benficia de ea. Cu toate acestea, corpul a continuat să fie principala ţintă
a represiunii penale, supliciul devenind o rutină, nu doar un ritual al dreptăţii. Nicolae Muste
descrie represiunile pe care le-a declanşat Mihail Racoviţă împotriva boierilor care îi erau
împotrivă la urcarea pe tron: „Au prins pe mulţi din Moldova ce pe toţi cu morţi groaznice îi
au omorât. Pe unii îi au spânzurat, pe alţii îi ardeau în foc de vii, pe alţii de coaste spânzuraţi,
pe alţii de picioare, cât de groază nu puteai să treci pe uliţa cea mare, pe unde atâţia oameni
spânzuraţi şi într-un fel şi într-altul şi cu atâţia morţi ce făceau tâlharilor, tot nu se
părăseau”109.
O importantă reformă a sistemului penal românesc s-a petrecut în timpul domniei lui
Nicolae Mavrocordat, care a interzis dreptul călugărilor şi preoţilor de a judeca şi a dat
închisorilor monahale un sens modern, apropiat de cel din zilele noastre, anume „să cerce a
alina durerea, pre goi să_i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavi să-i caute, pe cei din temniţă

106
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 76
107
Ştefan Bruno, op. cit., p. 490.
108
Octav Gorescu, Văcăreştii Mănăstire. Văcăreştii Penitenciar, Bucureşti, 1930, preluat de Ştefan Bruno, op.
cit., p. 490.
109
Ioan Chiş, Istoria penitenciarelor din România, în „Revista de Ştiinţă Penitenciară”, 1996, nr. 2 (25), p. 31

34
să-i cerceteze cu milă. [...] Când fiare puneţi tâlharului, cercaţi mai întâi pre voi să vedeţi cum
e de greu”110.
Nicolae Mavrocordat a început, în 1716, zidirea mănăstirii Văcăreşti, care a devenit
una dintre cele mai moderne mănăstiri – penitenciar din Europa, deţinuţii find trataţi în acelaşi
mod în care erau trataţi infirmii şi cerşetorii, fiind scoşi la slujba religioasă în fiecare zi111.
Datorită donaţiilor făcute de bucureşteni, mănăstirea Văcăreşti a ajuns, în scurt timp, o
mănăstire bogată, transformându-se, după moartea lui Nicolae Mavrocordat, în principalul loc
de strângere a rentei pe care toate aşezămintele monahale o trimiteau la muntele Athos 112. Cel
care a readus lăcaşul la menirea pentru care a fost ridicat, a fost Alexandru Ioan Cuza.
Legenda vorbeşte despre faptul că, în bine-cunocuta tradiţie, domnitorul, deghizat în călător, a
cerut găzduire la mănăstirea Văcăreşti, „cunoscută ca fiind foarte bugată, unde călugării
adunau averi speculând naivitatea credincioşilor. Nefiind primit, el s-a întors cu armata care
păzea hoţii şi a atacat mânăstirea, scoţând călugării afară şi punând hoţi în locul lor”. Această
schimbare a fost însoţită de cuvintele: „hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc”113.
Până la sfârşitul secolului al XVIII, deţinuţii nu au fost întreţinuţi din bani publici,
închisorile fiind întreţinute de arestaţi, care executau diferite munci publice pentru a-şi plăti
costurile detenţiei114, sau de cetăţeni milostivi. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei
aveau ca sarcină organizarea vieţii de detenţie, având în responsabilitate asigurarea unui
standard minim de viaţă pentru deţinuţi115.
Mihai Şuţu a fost primul care a introdus ideea de cauţiune, hotărând ca arestaţii să
poată fi eliberaţi pe garanţie, condiţia fiind ca mai întâi să treacă pe la spătărie pentru a fi
cercetaţi cu privire la gradul de periculozitate publică, iar cei care garantau pentru eliberarea
deţinuţilor urmau să răspundă cu libertatea lor de purtarea eliberatului116.
Aceluiaşi domnitor i se datorează amenjarea infirmeriilor în cele mai mari închisori,
unde bolnavii cu afecţiuni uşoare erau trataţi, cei grav bolnavi fiind trimişi pentru internare în

110
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în „Cronicari munteni”, Bucureşti, Editura Albatros, 1973,
p. 175.
111
Bruno Ştefan, op. cit., p. 492.
112
Ibidem.
113
Octav Gorescu, Văcăreştii Mănăstire. Văcăreştii Penitenciar, Bucureşti, 1930, citat de Bruno Ştefan, op. cit.,
p. 492.
114
Ovid Stănciulescu, Cercetări asupra regimului penitenciar român din veacul al XIX-lea, Cluj, Tiografia
Fondul cărţilor funduare, 1933, p. 73.
115
Bruno Ştefan, op. cit., p. 493.
116
Ioan Chiş, op. cit., p. 27-28.

35
spitalele civile. De asemenea, deţinuţii au primit fiecare câte o rgojină, începând, aşadar, să fie
trataţi mai uman117.
Regulamentele organice aprobate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova aduc
modificări şi în regimul închisorilor, care, pentru prima oară, au un statut de funcţionare,
anume „Regulamentul temniţelor”118. Potrivit prevederuilor acestuia, era suprimată pedeapsa
cu moartea, la fel şi mutilarea, supunerea la tortură sau confiscarea averilor. De asemenea,
hrana, îmbrăcămintea şi celelalte cheltuieli legate de întreţinerea deţinuţilor intrau în
cheltuiala statului, care aloca 22 de parale pentru custodia fiecărui deţinut119.
La acea vreme, în Muntenia existau 6 temniţe (la Bucureşti, Giurgiu, Brăila, Ocna
Telega, Ocnele Mari şi Craiova) şi 14 închisori judeţene, unde erau încarceraţi cei cu pedepse
scurte sau arestaţii preventiv. În Moldova funcţionau 2 închisori (la Târgu Ocna şi Iaşi) şi 13
închisori în judeţe. Gradul de populare al închisorilor era în jur de 240 de arestaţi, iar în
închisorile judeţene erau maximum 30 de deţinuţi. Pe lângă acestea, mai funcţionau încisorile
din mănăstiri, unde erau trimise persoanele surghiunite şi femeile, regimul de detenţie fiind
mai blând120.
Pentru prima oară, Regulamentele organice instituie cazierul arestaţilor, închisorile
fiind obligate să completeze un registru, „o condică numerotată, scriptuită şi jnuruită spre a
scrie în aceea tâlharii osândiţi spre pedeapsa ocnelor cu numele, porecla, fizionomia lor, fie şi
satul şi ţinutul de unde vor fi şezători acei vinovaţi şi ziua şi luna în care s-au primit la
ocnă”121
Legea asupra regimului închisorilor din 1874 încheie formarea sistemului carceral
românesc, sistemul penal medieval, vechi de 500 de ani, fiind înlcouit de unul modern,
birocratic şi ateu122. Legea din 1874 a prevăzut pentru recidivişti regimul celular, fiind
amenajate localuri adecvate. De asemenea, tot prin această lege s-a consacrat, pentru prima
dată, probaţiunea, ca alternativă la pedeapsa privării de libertate.
Un alt moment important în istoria sistemului penitenciar din România a fost Legea
pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţie, din iulie 1929, care a venit ca o
necesitate de organizare pe baze ştiinţifice a unui sistem cât mai eficient de prevenire li
117
Ibidem.
118
Bruno Ştefan, op. cit., p. 494.
119
Ibidem
120
Ibidem.
121
Ioan C. Filitti, Penitenciarele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul organic, în
„Revista de Drept Penal şi Ştiinţă Penitenciară”, Bucureşti, 1936, p. 14.
122
Bruno Ştefan, op. cit., p. 498

36
reprimare a infracţiunilor şi a reliefat faptul că pentru a ajunge la o reorganizare reală, este
nevoie de conlucrarea tuturor componentelor care concură la pedepsirea celor care săvârşesc
infracţiuni. Considerată drept cea mai avansastă lege în domeniul penal la nivel internaţional,
Legea pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţie a determinat Congresul
Comisiei Internaţionale Penale şi Penitenciare de la Praga să-şi însuşească aceleaşi principii
de pedeapsă ca în România, o parte dintre acestea regăsindu-se şi în Ansamblul de reguli
minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955123.
După apariţia acestei legi, închisorile au fost structurate (penitenciare pentru muncă
silnică, de temniţă grea, pe viaţă, corecţionale, de recluziune etc.), fiind accentuată şi latura
educativă, arestaţii urmând cursuri de scris, citit, ore de religie. Tot acum au apărut criteriile
de evaluare a comportamentului, permiţându-se reducerea pedepselor şi eliberarea
condiţionată, iar închisorile au fost transferate din subordinea Ministerului de Interne în cea a
Ministerului de Justiţie124.
Despre sistemul penitenciar din perioada comunistă au apărut numeroase lucrări, atât
înainte de 1989, cât, mai ales, în perioada de după 1989. Condiţiile de detenţie au fost
înăsprite, înfiinţându-se noi colonii şi unităţi de muncă pentru deţinuţi. Ion Bălan spunea că
prin Decretul nr. 6 din ianuarie 1950 au fost arestaţi „cadre active ale partidelor burghezo-
moşiereşti, vechile structuri de securitate, chiaburii, rudele trădătorilor de patrie, ale spionilor
şi ale elementelor duşmănoase care au fugit din ţară, foştii exploatatori (moşieri, bancheri,
industriaşi, comercianţi)”125. Este perioada în care au fost trimişi la închisoare mulţi oameni
politici cunoscuţi, cum ar fi Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Constantin Brătianu, Constantin
Aregtoianu, Ion Mihalache sau Pantelimon Halippa.
În perioada comunistă, nu doar au fost înăsprite condiţiile de detenţie, ci arestaţii au
fost supuşi şi unor regimuri extzrem de dure de teroare şi privaţiuni, precum şi unui agresiv
proces de îndoctrinare ideologică, aşa-numita „reeducare prin tortură”, bazată pe alternarea
suferinţei şi răzbunării între membrii grupului, teorie dezvoltată de Anton S. Makarenko126.
Acolo unde a fost aplicată, teoria lui Makarenko, perfecţionată şi îmbunătăţită, a făcut
numeroase victime. Cel mai cunoscut loc unde a fot aplicată reeducarea prin tortură a fost
Închisoarea de la Piteşti, unde erau încarceraţi studenţii anticomunişti.

123
Emilian Stănişor, op. cit., p. 26.
124
Bruno Ştefan, op. cit.,, p. 499.
125
Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România. 1945-1946, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, p.
125
126
Bruno Ştefan, op. cit., p. 501

37
 După 1989, periodizarea transformărilor din sistemul penitenciar se suprapune
ciclurilor electorale, închisorile primind de la bugetul statului sume tot mai mari.
În urma încheierii aderării României şa Uniunea Europeană, statul român a afost
obligat de diverse foruri internaţionale (Amnesty International, Comitetul Împotriva Torturii
şi Tratamentelor Inumane) să ia o serie de măsuri de umanizare a închisorilor.
Asemenea sistemelor penitenciare din Europa, sistemul românesc se confruntă cu
aceleaşi probleme, conform datelor puse la dispoziţie de Administraţia Naţională a
Penitenciarelor127: rata crescută a recidivei, supraaglomerarea, creşterea numărului cazurilor
de introducere în închisori a drogurilor şi a obiectelor interzise, insuficienţa personalului.

III.2. Funcţii şi disfuncţii ale penitenciarului

Hotărârea guvenului nr. 1849 din 28 octombrie 2004 reglementează organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, fiind stabilită apartenenţa
sa la sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Activitatea
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, precum şi a unităţilor subordonate, respectiv
direcţii, servicii, birouri şi compartimente, este coordonată direct de către ministrul justiţiei.
Totodată, activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate
cu prevederile Constituţiei României, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu recomandările
Consiliului Europei privind tratamentul deţinuţilor. De asemenea, actele normative care
reglementează activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sunt Legea nr. 293/2004
privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţionaă a
Penitenciarelor, Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi legislaţia privind
executarea pedepselor.
Potrivit broşurii de prezentare a sistemului penitenciar, în România există 34 de
penitenciare, dintre care unul pentru femei, două centre educative, două centre de detenţie şi
şase penitenciare spital. Opt dintre cele 33 de penitenciare au rol de coordonare a unităţilor
care se regăsesc într-o anumită zonă geografică128.
Administraţia Naţională a Penitenciarelor este serviciul public al cărui rol principal
este apărarea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, prin asigurarea pazei, escortării şi
supravegherii deţinuţilor, prin aplicarea regimului de detenţie.
127
http://anp.gov.ro/wp-content/uploads/2017/04/Brosura-de-prezentare-a-sistemului-penitenciar-ilovepdf-
compressed.pdf
128
Idem

38
 Rolul social al acestei instituţii este extrem de important şi este determinat de funcţiile
sale punitiv-educative şi de reinserţie socială a persoanelor private de libertate.
Potrivit bilanţului pe anul 2016 al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, numărul
deţinuţilor a acăzut, de la 31.817 în anul 2012, la 27.455 în anul 2016129.
Din totalul infracţiuinilor, 40,25% reprezintă infracţiuni contra patrimoniului, 37,49%
infracţiuni contra persoanei, 5,37% infracţiuni privind codul rutier, 4,94% infracţiuni privind
traficul şi consumul de droguri, 11,95% fiind infracţiuni privind comerţul electronic, corupţia,
criminalitatea organizată, infracţiuni contra statului şi alte infracţiuni130.
În eforturile pentru exercitarea funcţiilor educative şi de reinserţie socială a deţinuţilor,
demersurile de reintegrare socială destinate persoanelor private de libertate ale Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor se subscriu activităţilor realizate pentru a răspunde nevoilor
sociale individuale şi de grup. Se au, astfel, în vedere depăşirea situaţiei de dificultate,
prevenirea riscului de excluziune socială, promovarea incluziunii sociale şi creşterea calităţii
vieţii. Pentru îndeplinirea acestor deziderate, toate unităţile penitenciare au fost licenţiate ca
furnizori de servicii sociale, în colaborare cu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale131.
În anul de învăţământ 2015-2016, au participat la programul de şcolarizare 2.459 de
deţinuţi, mai puţin faţă de anul 2014-2015, când numărul a fost de 2.932 scăderea numărului
de deţinuţi şcolarizaţi datorându-se scăderii numărului de deţinuţi. Promovabilitatea a fost de
77,56% la învăţământul primar, 77,59% la învăţământul gimnazial, 73,19% la învăţământul
liceal şi tehnologic şi 66,66% la învăţământul universitar132.
O scădere considerabilă se înregistrează la participarea deţinuţilor la activităţi de
formare profesională. Dacă în 2012 participau la aceste activităţi 4.222, până în 2016 numărul
acestora a scăzut treptat, astfel: în 2013 – 4023, în 2014 – 2.569, în 2015 – 2.378, până s-a
ajuns la 519. Diminuarea numărului de deţinuţi participanţi la cursul de calificare profesională
este determinată de faptul că astfel de demersuri nu au mai fost organizate în cadrul
proiectelor cu finanaţare europeană, ci doar prin intermediul Agenţiilor judeţene pentru
ocuparea forţei de muncă, care au şi impus condiţii de selecţie restrictive133.
Programele educative la care au participat deţinuţi pe parcursul anului 2016 au fost
extrem de variate: educaţie pentru sănătate, alfabetizare, educaţie religioasă, educaţie civică,

129
http://anp.gov.ro/wp-content/uploads/2017/04/bilant-ANP-2016.pdf, p. 6
130
Ibidem, p. 13
131
Ibidem, p. 19.
132
Idem.
133
Ibidem, p. 20.

39
educaţie pentru viaţa de familie, autonomie şi viaţă independentă, programe pentru minori şi
tineri sau programe pentru colaboratori.
De asemenea, în cadrul penitenciarelor s-au desfăşurat numeroase programe de
asistenţă psihologică, la care au participat deţinuţii. Este vorba despre programe de
autocunoaştere şi dezvoltare personală, programe pentru persoanele cu afecţiuni psihice,
pentru persoanele cu antecedente în toxicomanie, pentru persoanele cu conduită agrescivă,
pentru diminuarea furiei, impulsivităţii şi a conduitei agresive134.
Scăderea constatată a numărului de deţinuţi incluşi în programe şi activităţi
educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială se datorează, pe de o parte, cum
spuneam mai sus, scăderii numărului de deţinuţi, iar pe de altă parte, deficitului de personal,
existându un educator la aproximativ 55 de deţinuţi, un psiholog la aproape 235 de deţinuţi şi
un asistent social la 325 de deţinuţi. Dacă în anul 2015 exista un număr de 12.657 de angajaţi
în Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în anul 2016 erau doar 12.143 de angajaţi, vârsta
medie fiind de 39,3 ani. Dintre aceştia, 18% reprezintă ofiţeri, 79,99% agenţi şi 2,01%
reprezintă angajaţi civili contractuali135.
Motivele plecărilor angajaţilor din sistemul penitenciar sunt pensionările (94%),
destituirile (1%), demisiile (2%), decesele (1%) şi alte motive (2%).
Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a iniţiat şi
derulat mai multe proiecte pe parcursul anului 2016136:
- Pentru consolidarea capacităţii sitemului penitenciar de a asigura instrumente de
formare, cursuri de formare profesională, precum şi facilităţi adecvate de instruie
pentru personalul penitenciarului, a fost demarat, cu finanţare norvegiană,
proiectul „Consolidarea capacităţii sistemului penitenciar de dezvoltare a
resurselor umane cu privire la personalul din penitenciare”, în cadrul căruia s-au
derulat sesiuni de formare profesională, module de cursuri educaţionale, programe
de mentorat şi coaching. În cadrul acestui proiect au fost formate 180 de persoane,
deşi iniţial indicatorul prevăzut a fost de 100, şi a fost renovat şi dotat Centrul de
formare şi specializare pentru ofiţerii din Administraţia Naţională a Penitenciarelor
Arad.
- Proiectul „Consolidarea capacităţii penitenciarului pentru minori şi tineri Bacău de
a respecta instrumentele internaţionale relevante privind drepturile omului”, fiind

134
Ibidem, p. 21.
135
Ibidem, p. 29-30
136
Ibidem, p. 46-49.

40
 renovaţi 2.804,80 m.p. (suprafaţă construită). Acest proiect a fost iniţiat pentru a
evidenţia recuperarea educaţională şi psiho-socială a minorilor şi tinerilor privaţi
de libertate, prin îmbunătăţirea infrastructurii educaţionale, sociale şi fizice din
zona de detenţie Pentru derularea acestui proiect, 49 de angajaţi au participat la
vizite de studiu în Norvegia, 60 de angajaţi au fost formate pentru lucrul cu minori
şi tineri, iar ca instrument de evaluare au fost implicaţi în proiect 304 minori şi
tineri, fiind create 200 de locuri de deţinere la standarde europene, adică minim 4
m.p. pentru fiecare deţinut.
- Pentru întărirea capacităţii sistemului penitenciar, în special a Penitenciarului
Gherla de a asista în mod eficient recuperarea psiho-socială a femeilor private de
libertate, a fost finanţat de Mecansimul Financiar Norvegian proiectul „Înfiinţarea
unui centru terapeutic pentru femei în cadrul Penitenciarului Gherla”. Acesta a
avut ca finalitate crearea şi echiparea unui centru funcţional de comunitate
terapeutică pentru femei, inclusiv pentru cele de etnie rromă, în Penitenciarul
Gherla. La acest proiect au participat 119 deţinute, inclusiv de etnie rromă, deşi
numărul iniţial fusese de 60. Dintre personal, 30 de persoane au fost instruite
privind metodologia comunităţii terapeutice, 19 în domeniul medical şi asistenţă-
psiho-socială, 11 în domeniul psiho-diagnosticului şi evaluării clinice, fiind
derulate câte un protocol pentru optimizare personală, tulburări de personalitate,
anxietate şi depresie De asemenea, au fost create 60 de lcouri de detenţie care
respectă standardele de 4 m.p. pentru fiecare deţinut.
- Pentru întărirea capacităţii sistemului penitenciar de a facilita procesul de
reintegrare a foştilor deţinuţi, prin îmbunătăşirea competenţelor, beneficiind de
calificare în meserii eco, precum şi pentru creşterea sensibilizării publicului, prin
necesitatea implicării societăţii în asigurarea reintegrării foştilor deţinuţi, şi, în
special a rromilor, tot cu ajutor financiar norgâvegian a fost implementat proiectul
„Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deţinuţilor”, la
Penitenciarul din Tulcea. În urma vizitei de studiu în Norvegia, 50 de angajaţi ai
Penitenciarului Tulcea su fost instruiţi ca treineri calificaţi şi certificaţi în
construcţii şi au fost calificaţi în meşteşuguri trtadiţionale 126 de deţinuţi. Au fost
construite de către deţinuţi 5 ateliere meşteşugăreşti, în suprafaţă de 1.956,24 m.p.
În anul 2016, deţinuţii din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor au
participat la concursuri şi festivaluri naţionale137:
137
Ibidem, p. 52

41
 - Ediţia a VIII-a a Concursului naţional de „Creaţie şi penitenţă”, desfăşurat pe trei
secţiuni: poezie (unde s-au înscris 155 de persoane din 26 de unităţi penitenciare şi
au fost trimise spre jurizare 299 de creaţii), interviu (s-au înscris 19 persoane, din 8
unităţi oenitenciare, cu 19 lucrări) şi realizare de trofee (unde au fost 17 persoane
din 7 unităţi penitenciare, cu 21 de lucrări).
- Festivalul MultiArt pentru Deţinuţi, ediţia a VII-a, „Descătuşare prin cultură”,
derulat în colaborare cuTeatrul Nottara, în perioada 23-24 noiembrie 2016. La
această ediţie s-au înscris 7 unităţi penitenciare, fiind implicaţi 45 de deţinuţi.
- Festivalul Naţional de Folclor pentru Deţinuţi, organizat în colaborare cu Muzeul
Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. 70 de deţinuţi din 23 de penitenciare au
prezentat programe artistice structurate pe patru secţiuni: muzică populară, dansuri
populare, expoziţie de obiecte tradiţionale şi o paradă a costumelor populare
specifice diferitelor regiuni ale ţării.
În vederea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie, lucrările de reparaţii curente au depăşit
cu 203,92% pe cele din anul 2015, costurile ridicându-se la 7.769.558 lei, fiind create 679 de
locuri de detenţie noi şi modernizate, cu 20 mai multe decât cele propuse în Memorandumul
cu tema „Intenţia CEDO de aplicare a procedurii hotărârii pilot în cauzele privind condiţiile
de detenţie”, co-iniţiat de Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Jsutiţiei, Ministerul
Afacerilor Interne, avizat de Ministerul Finanţelor Publice138.
Printre proiectele cu finanaţare externă nerambursabilă finalizate sau aflate în curs de
implementare se nuără cele care vizează obiective ca139:
- revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii şi integrarea lor în societate – proiect în
parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Şcoala Naţională
pentru Studii Politice şi Administrative, Universitatea de Vest din Timişoara,
Centrul Regional de formare Profesională a Adukţilor Călăraşi;
- creşterea şanselor de incluziune socială a persoanelor private de libertate cu
dizabilităţi din sistemul penitenciar, în parteneriat cu Asociaţia Profesională
Neguvernamentală de Asistenţă Socială ASSOC Baia Mare;
- înfiinţarea a trei comunităţi terapeutice în penitenciarele Rahova, Jilava şi Târgşor,
destinate sprijinirii foştilor dependenţi de droguri, în colaborare cu Angenţia

138
Ibidem, p. 56-58
139
http://anp.gov.ro/wp-content/uploads/2017/04/Brosura-de-prezentare-a-sistemului-penitenciar-ilovepdf-
compressed.pdf

42
 Naţională Antidrog şi parteneri norvegieni - Ministerul Sănătăţii, Ministerul
Justiţiei şi două comunităţi terapeutice;
- crearea unei comunităţi de practică la nivel european în domeniul incluziunii
sociale a deţinuţilor şi foştilor deţinuţi, în parteneriat cu 10 state membre ale
Uniunii Europene;
- diminuarea inegalităţii de şanse a deţinuţilor şi foştilor deţinuţi în tranziţia de la
penitenciar la viaţa socio-profesională şi, în acelaşi timp, asigurarea sustenabilităţii
serviciului de reintegrare socială prin înfiinţarea a două structuri de economie
socială pentru foşti deţinuţi, în parteneriat cu Federaţia filantropia, Patriarhia
Română şi cu cinci instituţii din Italia.
Ca eveniment negativ cu impact social destul de puternic trebuie să amintim aici de
revoltele din luna iulie 2016, concretizate în 50 de incidente care au avut loc în mai multe
penitenciare din Iaşi, Arad, Bistriţa, Giurgiu, Poarta Albă, Tulcea, Bacău, Miercurea Ciuc,
Mărgineni, Vaslui, Galaţi, Deva, Focşani, Oradea şi la Spitalul Tîrgu Ocna140.
Cauzele acestor revolte au fost, în opinia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
următoarele:
- supraaglomerarea,
- condiţiile de detenţie,
- specularea vulnerabilităţilor sistemului penitenciar.
Revoltele s-au desfăşurat gradual, în prima fază, deţinuţii vociferând, scandând
lozinci, bătând în gratii, incendiind obiecte textile, refuzând hrana şi automutilându-se.
Ulterior, s-a trecut la escaladarea înălţimilor, baricadarea în camerele de detenţie,
intensificarea manifestărilor iniţiale. Toate acestea au atras, în mod firec, atenţia mass-media.
Bilanţul acestor revolte este următorul:
- 37 de prezentări la Institutul de Medicină Legală,
- 98 de sesizări ale organelor de cercetare penală;
- pagube materiale în valoare de 111.210 lei
- nu a fost rănit niciun funcţionar şi niciun deţinut nu a suferit leziuni grave, care să-
i pună viaţa în pericol141.

III.3. Alternativa la detenţie

140
http://anp.gov.ro/wp-content/uploads/2017/04/bilant-ANP-2016.pdf,, p. 17.
141
Idem.

43
 De obicei, când este vorba de a pedepsi infracţionalitatea, prima opţiune este detenţia
şi abia apoi, sau niciodată este luată în calcul şi alternativa la detenţie.
În 1979, Bo Svensson, cel mai tânăr judecător de la Curtea Supremă de Justiţie a
Suediei scria, într.un articol despre faptul că Suedia nu are nevoie de peste 5.000 de deţinuţi,
în condiţiile în care 3.000 erau suficienţi142
În țara noastră, Ministerul Justiției a inițiat un proces de informare și consultare
publică având două scopuri. În primul rând a vizat informarea publicului cu privire la situația
actuală privind starea de supraaglomerare şi condiţiile din penitenciare. Al doilea obiectiv a
fost acela de a pune în discuţie unele opţiuni care vizează reducerea sustenabilă a
supraaglomerării şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. Pentru a îndeplini acest obiectiv, s-
au avut în vedere măsuri pentru consolidarea infrastructurii, pentru îmbunătăţirea calităţii
vieţii persoanelor private de libertate, pentru consolidarea probaţiunii, facilitarea reintegrării
sociale şi unele măsuri legislative.
Pe 27 aprilie 2016, Guvernul României a adoptat „Memorandumul pentru aprobarea
calendarului de măsuri necesare îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a sistemului de
probaţiune”, iar la 30 iunie 2016, Ministerul de Justiţie şi Administraţia Naţională a
Penitenciarelor au adoptat „Planul de Acţiune Sectorial pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de
Detenţie”143
Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 transpunea în România standardele
Consiliului Europei, conform cărora, fiecărui deţinut trebuie să-i fie alocat un spaţiu de 4
metri pătraţi pentru deţinuţii încadraţi în regim de detenţie închis, de maximă siguranţă,
respectiv 6 metri pătraţi de aer pentru deţinuţii în regim de detenţie semi-deschis şi deschis144.
Ţinând cont de aceste standarde, sistemul penitenciar din România se confruntă cu un
mare deficit de locuri.
Aşa cum aminteam şi în subcapitolul precedent, numărul deţinuţilor a fost în scădere
în ultimii ani. Prin adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod Penal şi a noului Cod de
Procedură Penală în februarie 2014 s-a consolidat caracterul excepţional al privării de
libertate ca mpsură preventivă în cursul procesului penal. Totodată au fost puse la dispoziţia
organelor judiciare mijloacele adecvate pentru aplicarea la scară mare a măsurilor alternative
la privarea de libertate.

142
Bo Svensson, We can get by with 3.000 prisoners, Sveriges Exportrad Spraktjanst: 1 - 5
143
http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/06/Plan-de-masuri-pentru-imbunatatirea-conditiilor-de-
detentie2.pdf
144
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/116216

44
 Analizând statistic numărul persoanelor private de libertate la jumătatea anului 2016,
raportul deţinuţilor, în ţara noastră este de aproximativ 140/100.000 de locuitori, fiind
apropiată mediei statelor Consiliului Europei145.
Scăderea numărului de deţinuţi încarceraţi a dus, evident la o creştere a numărului
persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probaţiuni. În perioada 2014-2015, pentru
priam dată de la înfiinţarea serviciului de probaţiune în România, numărul persoanelor aflate
sub supraveghere este mai mare decât al celor aflate în detenţie în penitenciare. Actul
normativ care a reglementat probaţiunea a fost Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind
organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de executare a
executării sancţiunilor neprivative de libertate146.
În sprijinul adoptării soluţiilor alternative la detenţie este şi costul întreţinerii fiecărei
persoane. Potrivit datelor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, costul mediu pentru un
deţinut era în 2016 de 765 de lei pe lună, în timp ce costul unei persoane aflate în
supravegherea serviciului de probaţiune este de doar 48 de lei pe lună147.
Problema supraaglomerării dinpenitenciarele româneşti a fost sesizată şi de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului care a pronunţat o hotărâre împotriva României în decembrie
2007148
Cinci ani mai târziu, în iulie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat
o hotărâre semi-pilot privind condiţiile de supraaglomerare din penitenciarele româneşti,
cerând României să întreprindă măsurile necesare remedierii problemelor constatate, fără a
acorda, însă, un termen149.
Neacordarea unui termen face diferenţa dintre hotărârile semi-pilot şi hotărârile pilot
ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. În cazul unei hotărâri pilot, ţara noastră ar fi
obligată să adopte toate măsurile necesare pentru remedierea unei probleme sistemice, într-un
termen determinat. În cadrul unei astfel de proceduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
are, pe lângă funcţia de a se pronunţa dacă a existat sau nu o încălcare a Convenţiei într-o
cauză, şi rolul de a identifica problema sistemică şi de a oferi guvernului vizat indicaţii clare
privind măsurile care trebuie luate pentru a remedia problemele150.

145
http://www.prisonstudies.org/country/romania
146
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/24149
147
https://penitenciare.info/2016/09/20/anp-intretinerea-detinutilor-costa-tot-mai-mult-in-fiecare-an/
http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/07/20160726-document-dezbatere-publica-FINAL.pdf
148
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-122647"]}
149
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-123577"]}

45
 Măsurile luate de Guvernul României pentru reducerea sustenabilă a supraaglomerării
şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie au fost, în anul 2016, următoarele:
- Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2016 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, adoptat la 10 martie 2016;
- Memorandumul pentru aprobarea calendarului de măsuri necesare îmbunătăţirii
condiţiilor de detenţie şi a sistemului de probaţiune, adoptat la 27 aprilie 2016. Prin
aprobarea acestui memorandum, Guvernul României şi-a exprimat acordul de
principiu pentru a investi în infrastructură, în perioada 2016-2023, aproximativ
740.234.5823 euro. Fondurile urmează a fi destinate extnderii capacităţii
sistemului penitenciar cu un număr de 10.895 de noi locuri de cazare şi
modernizarea a 1651 de locuri, sperându-se că acest lucru va duce la rezolvarea
problemei deficitului de locuri de detenţie151.
Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţinală a Penitenciarelor au dezvoltat „Planul de
Acţiune Sectorial pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Detenţie”, aprobat la 30 iunie 2016 şi a
vizat aplicarea măsurilor în domeniul accesului la muncă, la servicii medicale şi de calitate şi
reintegrare socială152.
În vederea reducerii costurilor sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale
prin reducerea numărului persoanelor deţinute şi valorificarea potencţialului socio-economic
al infractorilor s-au luat numeroase măsuri pentru consolidarea sitemului de probaţiune.
Prin probaţiune sunt promovate şi puse în executare pedepsele şi măsurile nepreivative
de libertate,, rolul acestei instituţii fiind sporit de legislaţia penală intrată în vigoare în 2014,c
are a lărgit şi reorganizat sfera sancţiunilor alternative la închisoare. Astfel, se aveau în
vedere153:
- amânarea aplicării pedepsei,
- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
- eliberarea condiţionată,
- măsurile educative neprivative de libertate aplicate minorilor.

150
http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2014/11/abordarea-%C3%AEncalcarilor-sistemice-si-structurale-
ale-drepturilor-omului-in-jurisprudenta-cedo-procedura-hotararii-pilot
151
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/177386
152
http://www.just.ro/wp-content/uploads/2015/09/h1155_231220141.pdf
153
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/24149

46
 Activitatea sistemului de probaţiune urmăreşte asigurarea unui echilibru între protecţia
societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, prin
menţinerea în comunitate a indivizilor sancţionaţi penal urmârindu-se reabilitarea socială a
acestora.
Sistemul de probaţiune din România este integrat în Direcţia Naţională de Probaţiune,
structură centrală, cu perosnalitate juridică în cadrul Ministerului Justiţiei, care funcţionează
cu 35 de angajaţi şi, la nivel local, 42 de servicii de probaţiune care sunt subordonate din
punct de vedere administrativ, metodologic şi financiar direcţiei Naţionale de Probaţiune, care
are în schema de personal 355 de consilieri de probaţiune154.
Dezvoltarea sistemului de probaţiune a constituit o măsură obligatorie pentru
susţinerea aplicării sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate pe care le-au introdus
noile coduri penale, procesual-penale, fiind o măsură asumată de Ministerul Justiţiei în cadrul
„Strategiei pentru dezvoltarea sistemului de justiţie 2015-2020” şi în „Memorandumul pentru
aprobarea calendarului de măsuri necesare îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie şi asistemului
de probaţiune”.

154
http://www.just.ro/directia-nationala-de-probatiune/

47