Tema 1 Devianţa: concept şi fenomen (2 ore)

1.1 Definirea devianței;

1.2 Repere și delimitări terminologice - socializare, adaptare, inadaptare, devieri de
comportament;
1.3 Teoriile psihologice ce explică comportamentul deviant

1. Definirea devianței
Deviație - din lat. deviatio înseamnă abatere.
Devianța desemnează în sens general îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor
față de normele și valorile sociale. Pot fi evidențiate următoarele tipuri de norme: normele de natură
juridică, morală, etică, sociale, ș.a. care se referă la diferite laturi ale vieții umane (sănătate mintală,
cultură, de vârstă).
Norma este o regulă socială de conduită sau un model standard de comportament, definit prin
așteptările unui grup social față de un anumit tip de comportament. Ori „ansamblul obiceiurilor,
convențiilor, regulilor sau interdicțiilor prescrise într-o societate la un moment dat.“
Reprezentînd grupul, dar şi un punct de raportare pentru diferitele situaţii sociale, normele indică
ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentului. Acţionînd ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ
îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Cînd însă un individ manifestă
un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept
deviant.
Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă mult mai largă decît
criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucît include nu numai
încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentele acceptate şi de dorit.
Ce se înţelege prin comportament acceptat şi de dorit? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o
conduită este considerată „normală” şi alta deviantă? Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile
pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite limitări clare între ceea ce este normal şi ceea ce este
deviant sau patologic. Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi - afirma S.M. Rădulescu - „nu există grupuri
sociale care utilizează aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă”.
Unele grupuri sau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor
comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să
accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale (vezi toleranţa societăţii faţă
de consumul de droguri-cocaină în Olanda şi în alte ţări europene).
Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar
chiar şi acolo există state sau localităţi ai căror indivizi reacţionează diferit faţă de aceste practici.
Potrivit lui M. Rădulescu (1994) orice societate, „este caracterizată de o stare de echilibru relativ
datorită unui sistem de valori şi norme sociale care ghidează comportamentele indivizilor. Pentru a putea
funcţiona în mod adecvat, orice societate sau grup uman impune membrilor săi respectarea unui set de
reguli, norme, datorii sau obligaţii. Acest sistem de norme şi obligaţii determină indivizii să adopte numai
acele comportamente compatibile cu valorile societăţii şi numai anumite procedee în anumite situaţii şi
contexte sociale. Toate acestea fac comportamentele umane predictibile şi permit existenţa vieţii sociale”.
Abateri există în orice societate și ele au un caracter mai mult sau mai puțin deviant în funcție de
standardele valorice și morale recunoscute în societatea dată. Sociologul francez [Link], menționa
că devianța este obligatorie, ea pune în acțiune mecanismele sănătoase ale societății și mobilizează
societatea să lupte cu fenomenele destructive. [Link] distinge devianța „pozitivă”, prin care subiectul se
„abate de la stereotipurile acceptate în societate și adoptă norme și valori mai „superioare” decât
standardele medii și devianța „negativă” în cazul căreia individul încalcă indicațiile normei.
1
 Activități de învățare:
1. Aplicați Tehnica „Graficul învățării”.
Completați graficul cu 1-5 răspunsuri la
întrebările oferite;
2. Explicați rolul normelor în societate;
3. Caracterizați devianța „pozitivă” față de cea „negativă”.

2. Repere și delimitări terminologice - socializare, adaptare, inadaptare, devieri de

comportament

Înainte de a contura abordarea proprie asupra problematicii devierilor de comportament și de a

propune noi strategii de prevenire, de control și de tratament ale acestora, credem de cuviință să recurgem
la câteva precizări de ordin terminologic.
Socializarea individului se definește ca un proces de însușire temeinică și liber consimțită a
normelor, valorilor și regulilor de conduită concordante cu modelul etico-normativ al societății,
asigurându-le indivizilor un cumul de abilități, precum: capacitatea de a exercita în mod adecvat rolurile
sociale (pozitive), participarea conștientă (în cunoștință de cauză) la urmărirea și la realizarea scopurilor
și a idealurilor societății, orientarea corectă în câmpul moral, capacitatea de a discerne între conduitele
permise și cele prohibite, între mijloacele legitime și cele ilegitime, între scopurile dezirabile și cele
indezirabile din punct de vedere social, de a îmbina în mod judicios în decizii și în acte cele două tipuri
de atitudini fundamentale în procesul de socializare: conformismul și nonconformismul.
Educației, în dimensiunea sa de dezvoltare în context social a personalității, în speță educației
școlare, îi revine un rol hotărâtor în gestionarea și în continua ameliorare a procesului de socializare.
Dezvoltarea este, aproximativ, modul în care copilul „biologic“ se transformă în „adultul social“. Educația
a fost, este și va rămâne un fenomen social complex de transmitere a experienței de viață, a culturii, a
valorilor civilizatorii de la un om la altul, de la o generație la alta, mijlocind socializarea individului,
constituind in ultima analiză veriga principală a permanentei adaptări a individului la mediul social în care
îi este dat să trăiască. Elementul de integrare a individului în mediul social este desigur, totalitatea
comportamentelor sale.
Triada factorilor: personalitate (P), mediu (M) și comportament (C) este redată în figura următoare.

Modelul tridimensional al lui A. Bandura

Acțiunea agenților de socializare nu este liniară și de cauză și efect, ci este adesea marcată de
contradictoriu, de cotituri, de scăderi și de instabilitate. Mulți dintre acești agenți nu sunt îndreptați spre
socializarea pozitivă, ci, dimpotrivă, se opun includerii sociale, integrării armonioase a individului în
mediul său social. Acțiunea acestor din urmă factori este obiectivată sub forma comportamentelor
deviante.
Devierile de comportament nu apar din nimic, ci constituie o treaptă calitativă autonomă, rezultată
în urma unui cumul de reacții inadaptate. Apariția atitudinilor de inadaptare și stabilizarea lor la nivelul
comportamentului semnifică instalarea comportamentului deviant. Insistăm asupra acestei chestiuni
deoarece prevenirea va avea o eficiență cu atât mai mare cu cât se va acționa începând din momentul
2
observării primelor manifestări de inadaptare. Luarea în discuție a devierilor de comportament la copii
presupune deci unele considerații asupra termenilor legați de adaptare/inadaptare.
Adaptarea reprezintă, se știe, însăși condiția vieții. Potrivit concepției lui J. Piaget (1980), așa cum
organismul recurge la permanente schimburi cu mediul înconjurător, pentru a rămâne în acord cu acesta
și pentru a menține echilibrul mediului său interior, tot așa sistemul psihic uman nu-și poate asigura
unitatea internă și armonia cu exteriorul decât dacă dovedește plasticitate comportamentală: pe de o parte,
o modificare a comportamentului persoanei în funcție de exigențele mediului sociocultural (acomodare),
iar, pe de altă parte, o transformare a condițiilor mediului în funcție de scopurile și de aspirațiile
individuale ale persoanei (asimilare). Aceste două moduri de acțiune interdependentă se combină pentru
a menține starea de echilibru la un nivel cât mai stabil. Adaptarea de tip psihologic presupune, așadar,
asimilarea de noi cunoștințe și valori, dar și renunțări la atitudini sau la valori personale care se dovedesc
nefuncționale pentru că sunt considerate inacceptabile de către societate. Atât mediul familial, cât și cel
școlar, profesional sau social îl obligă pe copil să se supună acestui comportament continuu de adaptare
și remodelare în funcție de cerințele specifice mediilor respective.
Din perspectiva piagetiană, inadaptarea desemnează incapacitatea persoanei de a realiza în mod
echilibrat procesele de asimilare și de acomodare. Caracteristică persoanei inadaptate este ignorarea
constantă sau respingerea voită a cerințelor exterioare, exagerând în schimb dorințele și trebuințele
individuale. Poate exista însă și situația inversă, prezentă mai mult în cazuri extreme-patologice, când
persoana ajunge să fie atât de dezamăgită de ea însăși încât își ignoră orice opțiuni sau preferințe personale,
„lăsându-se în voia sorții“.
Inadaptarea școlară poate fi considerată ca un aspect, ca o latură a inadaptării sociale. Esența
adaptării școlare constă în ajustarea procesului de educație, pe de o parte, și a caracteristicilor de
personalitate ale elevului, pe de altă parte. Se poate considera că un elev este adaptat atunci când se referă
la capacitatea elevului de a relaționa cu profesorii și cu ceilalți elevi, de a interioriza normele școlare și
valorile sociale acceptate. Perspectiva psihologică evidențiază caracterul întotdeauna individualizat al
comportamentului inadaptat. Actul deviant poartă de fiecare dată pecetea psihologică a personalității
autorului lui. Specialiștii sunt astăzi unanimi în a recomanda recurgerea la analiza psihologică în
aprecierea actului deviant. Așadar, în termenii muncii școlare, devierile de comportament se obiectivează
în atitudini de inadaptare școlară, starea conflictuală subînțeleasă instalându-se între elev, pe de o parte,
și școală, pe de altă parte, precum și cu sine însuși. În inadaptarea școlară trebuie identificat un deficit în
planul relațional-acțional, care face ca elevul să ignore în conduita sa necesitatea adecvării acesteia la
normele și la cerințele impuse de statutul de elev, explicitate în regulamentele școlare.
Definițiile date devierilor de comportament de către diferiți autori nu se deosebesc decât în nuanțe,
accente și formulări, conținutul noțiunii fiind același.
Vom înțelege prin comportament deviant orice abatere a comportamentului de la normele generale
de conviețuire, de la normele morale, culturale, juridice ale societății. în ceea ce privește termenul de
deviere de conduită, considerăm că acesta acoperă aceeași realitate ca și cel de deviere de comportament.
De altfel, lucrările lui J. Piaget, ca și Dicționarul de pedagogie, nu fac deosebiri între noțiunile de conduită,
comportament și purtare, luându-le drept sinonime.
Activități de învățare:
1. Aplicați Tehnica „Acvariul definirii unui concept”. Identificați cuvintele-cheie în textul-suport,
ordonați-le de la general la
particular și formulați o definiție
proprie pentru comportamentul
deviant;
2. Realizați „floarea de nufăr”. Completarea florii de nufăr cu delimitări terminologice pentru subiectul
studiat.
3
 3. Teoriile psihologice ce explică comportamentul deviant
Teoria lui Sigmund Freud reprezintă una dintre cele mai valoroase contribuții științifice la
explicarea cauzelor psihice și psihiatrice ale comportamentului deviant. Această teorie se fundamentează
pe următoarele trei principii:
1. Comportamentele și acțiunile unui adult pot fi înțelese pe baza dezvoltării sale din timpul
copilăriei. In acest sens, un rol aparte îi revine subconștientului, care face ca experiențele negative trăite
in prima copilărie și care și-au lăsat amprenta asupra persoanei să justifice comportamentul deviant, chiar
și atunci când individul nu le conștientizează. Astfel, o persoană agresată în timpul copilăriei este posibil
ca, la rândul ei, să dezvolte un comportament agresiv, reacție ce poate fi oprită într-o oarecare măsură în
condițiile în care această persoană conștientizează experiența prin care a trecut.
2. Comportamentul și impulsurile inconștiente se întrepătrund, fapt ce ar putea explica
anumite comportamente deviante. Freud postulează existența în structura psihică a persoanei a trei
componente principale:
a. sinele (id) - locul unde se nasc pulsiunile instinctuale și care este izvorul principal de energie al
psihismului;
b. supraeul (superego) - instanță psihică cu rol prohibitiv/reglator care împiedică exteriorizarea
pulsiunilor inconștiente;
c. eul (ego) - sistemul conștient de conducere și control al comportamentului, la nivelul căruia se
rezolvă conflictele între sine și supraeu.
Așadar, sinele este prezent încă de la naștere, nu este conștient și tinde spre rezolvarea plăcerilor.
Dimpotrivă, supraeul se dezvoltă în timpul copilăriei și acționează ca o instanță cu rol reglator, devenind
principala forță a personalității individului în perioada școlară. În fine, eul reprezintă un element de
legătură care stabilește un echilibru între sine și supraeu. Potrivit acestei teorii, un elev își poate reprima
anumite plăceri ce s-ar putea încadra în categoria comportamentelor deviante (cum ar fi fumatul, abuzul
de alcool, consumul de droguri, unele porniri sexuale ș.a.) nu numai pentru că s-ar teme de consecințele
faptelor sale, ci mai ales pentru că instanțele morale care îi guvernează personalitatea nu îi permit acest
lucru. Din acest punct de vedere, Freud explică apariția devianțelor de comportament în principal la
persoanele dominate de plăcerile sinelui și la care supraeul este slab. O posibilă soluție în acest sens o
constituie sublimarea (transpunerea) pulsiunilor inconștiente și înlocuirea acestora cu comportamente
dezirabile social.
3. Devianța comportamentală este rezultatul unui conflict psihologic. Freud explică acest aspect prin
intermediul „Complexului lui Oedip“, parcurs de orice persoană în copilărie. În esență, acesta constă în
atracția pe care un copil o resimte față de părintele de sex opus și, implicit, în rivalitatea față de părintele
de același sex. De modul în care acest complex va fi soluționat (fie prin reprimarea, fie prin refularea lui)
va depinde evoluția personalității normale sau deviante a individului (deoarece, în acest ultim caz,
impulsurile reprimate ar putea fi redirecționate către conduite agresive sau chiar infracționale). inadecvate
sau inexistente). Psihotraumele copilăriei, care reapar (refulare) la vârsta adolescenței, favorizează
dezvoltarea unei crize de identitate care poate genera comportamente devianțe prin aceea că indivizii își
proiectează agresivitatea spre exterior.
Frustrarea este o stare psihică tensională cauzatoare de reacții ce apar în prezența unui obstacol
care se interpune în calea atingerii scopurilor propuse, o experiență afectivă a eșecului, o trăire mai mult
sau mai puțin dramatică a nereușitei. Sentimentul nerealizării unor trebuințe interne generează frustrări
prin aceea că individul se vede blocat în accesul lui la realizarea acestor trebuințe de către exigențele
mediului social. El trăiește acest blocaj sub forma unui conflict emoțional. Acest mecanism de producere
a frustrării evidențiază faptul că frustrarea este generată, de regulă, de stări conflictuale și, la rându-i,
generează conflicte (E. Fromm, 1983). Aproape toți autorii sunt de acord că indivizii, în funcție de gradul
4
maturizării lor afective și morale, au mai multă sau mai puțină toleranță la frustrare, de unde o mare
varietate a felului și a intensității reacției (răspunsului) lor la frustrare, de la registrul violent (deviant) la
cel inofensiv, fără a avea nimic comun cu devierile de comportament.
În ceea ce privește problema relației frustrare-agresivitate, literatura de specialitate consemnează
orientări diferite:
• Una dintre orientări absolutizează relația frustrare-agresivitate. Se consideră că orice frustrare
produce o tendință către agresiune și, invers, orice manifestare de agresiune este un indiciu al frustrării
anterioare. J. Dollard susține că frustrarea provoacă întotdeauna o agresiune contra sursei frustrării, iar
forța de incitare la agresiune este direct proporțională cu intensitatea frustrării. Agresivitatea ca răspuns
la frustrare fie se manifestă printr-o descărcare explozivă, violentă, fie se interiorizează/se refulează/se
comprimă în ură, care amână descărcarea violentă. Cercetări ulterioare, relativ recente, au nuanțat, au
relativizat această relație de cauzalitate severă;
• S-a constatat că între frustrare și agresivitate există o legătură de determinare relativă, în sensul că
frustrarea nu declanșează automat, în toate împrejurările, un comportament agresiv, ci suscită, mai curând,
o stare de anxietate și de tensiune afectivă care în unele cazuri declanșează reacția agresivă, iar în altele
nu;
• S-a pus în evidență faptul că în anumite situații frustrante actul agresiv poate fi inhibat prin
deplasarea țintei agresivității, ceea ce permite descărcări fără încălcarea normelor și a interdicțiilor (ironic,
calomnie).
Adăugăm acestor nuanțări punctul nostru de vedere referitor la o altă modalitate de sfidare a
frustrării și de convertire a agresivității în acte de creație.
T. Bogdan (1973) sintetizează trei situații de manifestare a relației frustrare-agresivitate:
a) situații în care frustrarea duce cu siguranță la agresivitate;
b) situații în care faptele agresive se comit în absența oricărei frustrări (cele mai multe pe fond
patologic);
c) situații în care stările frustrante nu duc la comportamente agresive.

M. B. Clinard, autorul teoriei frustrării sociale, consideră că manifestările antisociale apar pe

fondul situațiilor de frustrare a anumitor indivizi, din dorința de compensare a acestora. Fiecare individ
are, în funcție de structura sa psihică și de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumită toleranță
la frustrare care îl ajută să suporte frustrarea fără a recurge la răspunsuri inadecvate. Gradul și intensitatea
toleranței îi influențează sensibil comportamentul, acționând fie ca un factor favorizam, fie ca un obstacol
în realizarea intereselor sale pe căi legitime sau ilegitime. Această stare, oarecum normală, nu produce
nici un fel de stres sau de conflict la majoritatea oamenilor, în timp ce la alții poate declanșa anxietate,
nevroze și comportamente agrcsiv-violente.
Teoria disonanței cognitive. L. Festinger, în urma cercetării mecanismelor psihologice ale frustrării
și ale influenței acesteia asupra actului deviant, a ajuns la concluzia că procesul de socializare în familie
și în cadrul altor grupuri sociale este frecvent însoțit de anumite fenomene dizarmonice, tensionale (cel
mai păgubitor dintre acestea fiind așa zisa „disonanță cognitivă“... și „afectivă“, care intervine ori de câte
ori rămâne nerealizată o așteptare... legitimă a individului), cauzate de diferențe semnificative în planul
judecății morale, în comunicarea interpersonală sau la nivel de individ-grup. Depășirea tensiunii sau
ameliorarea dizarmoniei (reducerea disonanței) se realizează, după autorul citat, prin următoarele
mijloace:
• încercarea individului de a-și schimba propriile convingeri și atitudini în funcție de cele ale
majorității membrilor grupului;
• încercarea de a schimba convingerile și atitudinile celorlalți și de a impune propriile convingeri;

5
 • respingerea totală a conduitelor și a comportamentelor convenționale și adoptarea unor conduite
nonconformiste și devianțe.
În concluzie, reunind punctele de vedere asupra teoriilor comportamentului deviant, Andrea Fabian
(2006,) propune un posibil portret psihologic al unor astfel de indivizi din rândul cărora cei mai mulți
provin din clase sociale inferioare, care trăiesc în zone rezidențiale sărace, în plan personal, prezintă o
serie de caracteristici congenitale fizice, intelectuale, precum și o serie de particularități temperamentale
care se constituie in factori predispozanți pentru asemenea manifestări. La aceasta se adaugă o dezvoltare
limitată a eului, rezistența scăzută atât la influențele externe (ale mediului), cât și la cele interne
(instinctuale), o educație socială inadecvată (persoane care au dificultăți în a face față rigorilor societății
în care trăiesc), existența unor antecedente semnificative în domeniu, proveniența din familii
dezorganizate, existența unor tulburări organice (ca, de exemplu, epilepsia), frustrările trăite în perioada
de formare a caracterului (ca urmare a educației instituționalizate, carențelor educaționale în familie ori a
neglijării dure a nevoilor lor emoționale), prezența unor tulburări psihiatrice (de exemplu, nevrozele,
psihopatiile, psihozele) ș.a. Cunoașterea acestor particularități este fundamentală pentru a putea pune
bazele unei terapii corespunzătoare, precum și pentru prevenirea unor devianțe comportamentale pe care
acestea le-ar putea favoriza sau chiar genera.

Activități de învățare:
1. Aplicați Tehnica „Cascada întrebărilor”. Formulați cât mai multe întrebări ce vizează teoriile
psihologice ce explică comportamentul deviant;
2. În ce măsură teoriile psihologice
explică comportamentul deviant.
Realizați tehnica PRES pentru
fiecare teorie în parte;
3. Argumentați necesitatea cunoașterii acestor teorii în dezvoltarea profesională.

Surse:
Albu E. Manifestari tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire
și terapie. București: Ed. Aramis, 2002. ISBN: 973-85940-4-9
Blându V.C. Psihopedagogia comportamentului deviant. București: Aramis Prinț, 2012
ISBN 978-973-679-896-2