Sociologia Educației

Student: Tisianu Georgiana

1
 Introducere

Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă

oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor. Termenul a
fost propus de către Auguste Comte.
Sociologia constă în studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților. Este un demers
îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru
comportament ca ființe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăților
umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.
A învăța să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginația. Munca sociologică
depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginația sociologică”. Unele dintre
cele mai răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie și
observația socială.1

Analiza unui concept specific disciplinei

EDUCAŢIA ŞI REUŞITA SOCIALĂ

Definirea conceptului de sociologie a educaţiei

După cum se ştie, educaţia şcolară este sarcina statului şi are drept scop formarea indivizilor
conform idealului societăţii în care trăim.
Şcolarizarea copiilor înseamnă a alege un tip de om pentru o anumită societate. În acest sens
s-a născut, printre ştiinţele educaţiei, sociologia educaţiei. Această ramură a pedagogiei analizează
politicile, practicile şi actorii educaţiei în şcoală, urmăreşte cunoaşterea macro, micro, mezo –
sociologică a şcolarizării copiilor şi tinerilor, pe baza cercetărilor sociologice asupra şcolii din alte
ţări şi de la noi din ţară.
Orice societate, indiferent de gradul său de dezvoltare şi civilizaţie, presupune ca o condiţie a
existenţei sale, o comunitate psihică a membrilor săi, o conştiinţă comună. Se înţelege că involuntar
şi inconştient, indivizii care trăiesc laolaltă sub aceleaşi legi, în acelaşi mediu, suferind aceleaşi
influenţe, dobândesc unele asemănări între ei, se omogenizează într-o oarecare măsură, făcând astfel
posibilă convieţuirea în societate. Acest rezultat se poate obţine însă mai eficient şi mai repede
printr-o activitate conştientă şi continuă, exercitată înăuntrul societăţii, prin ceea ce numim în
general educaţie.
Procesul de formare a conştiinţei sociale, care este condiţia fundamentală a existenţei unei
societăţi, este ajutată în mod categoric de educaţie. De aceea pedagogia şi sociologia sunt strâns
legate între ele. Ambele ştiinţe operează cu acelaşi material, adică cu individul uman. Toate
scopurile educaţiei sunt de natură socială, fie că se referă la formarea conştiinţei unui individ, fie că
se referă la pregătirea lui pentru societate. Astfel, Aloys Fischer deosebeşte astăzi, între:

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sociologie

2
  sociologia pedagogică – o privire sociologică asupra educaţiei, adică cercetarea
sociologică a idealurilor educaţiei, a formelor şi scopurilor pe care le urmăreşte;
 pedagogia sociologică – este în primul rând pedagogie şi se ocupă de mijloacele
de educaţie, integrându-le în viaţa socială.
Formele de educaţie şi mijloacele ei sunt diferite în funcţie de timpul în care apar şi de
societatea în care s-au născut. De aceea se poate vorbi despre o educaţie democratică sau o educaţie
aristocratică. Întotdeauna educaţia a avut scopul de a adapta individul la totul social. La această
operă de adaptare a contribuit nu numai activitatea conştientă a educatorului, ci şi legea, opinia
publică, administraţia etc.
Diferitele tipuri de educaţie, aşa cum ni le arată istoria educaţiei, au variat o dată cu tipurile
de societate, căci educaţia ţinteşte să înlesnească procesul de realizare a tendinţelor sociale şi să
pregătească pe indivizi pentru funcţia pe care trebuie să o exercite în societate. De aceea
introducerea generaţiilor noi în mecanismul social, constituie de fapt o adevărată socializare,
timpurie, a generaţiilor tinere.
Fiecare societate considerată la un moment dat al dezvoltării sale, are un sistem de educaţie
care se impune indivizilor cu o forţă irezistibilă. Aşa că noi nu creştem copii cum vrem, ci aşa cum
ne impun obiceiurile, tradiţia, opinia publică, societatea cu structura ei dintr-un anumit moment.
Educaţia, în general, caută să realizeze trei scopuri, în care individul şi socialul se întâlnesc
şi se întretaie în fiecare moment:
 tinde să conserve şi să sporească forţele fizice şi psihice ale individului, pentru a
fi capabil de maximum de randament de care are nevoie societatea;
 prin educaţie se face armonizarea dintre individ şi mediul social, cu ordinea sa;
 educaţia vrea să facă din fiecare individ o personalitate creatoare de valori sociale
noi.
Deci pedagogia trebuie să ţină seama de toate datele sociologice şi să se călăuzească după
ele, iar individul trebuie să înceapă prin a asimila şi interioriza tendinţele realităţii sociale în care
trăieşte.

Identitatea socială şi individuală a elevilor

Elevul aparţine unei etno-socio-culturi, unui grup social, unor reţele sociale, în afara faptului
că are particularităţi bio-psihice. Apartenenţa la acelaşi grup duce la o asemănare între membrii
grupului. Deci identitatea copilului este legată de apartenenţa la grupul social, cultural de
apartenenţă, dar şi de semnificaţiile evaluative date acestei apartenenţe. Copilul va căuta să se
menţină ca membru competent al grupului de apartenenţă sau să adere, să se raporteze la alte
grupuri de referinţă, mai ales când acestea vin să întărească aspectele pozitive ale identităţii sale
sociale şi individuale.
Elevul îşi construieşte personalitatea în unitatea conduitelor (biofizice, psihosociale,
motivaţionale, cognitive) în continuă remaniere, până cel puţin la vârsta adolescenţei. Dar el nu
este o fiinţă imatură, incompletă, asocială, până întâlneşte educatorul, ci este un interpret activ al
lumii. Mult timp în şcoală, însă, este luat în seamă fie numai prin prisma categoriei socio-
profesionale care îi diferenţiază părinţii, fie numai după grupa de vârstă etc. Este importantă
analiza adecvată a caracteristicilor sociologice ale copilăriei şi adolescenţei, deoarece, se ştie că
factorul „mediu” are o importanţă deosebită în dezvoltarea personalităţii elevului.
3
 În trecut iniţierea copiilor în viaţa socială era crudă. Părinţii nu-şi ascundeau faţă de copii
nici măcar viaţa intimă. Copiii aristocraţilor au început apoi să fie educaţi de preceptori (pentru a
le tempera pasiunile vârstei). Astăzi, însă, elevul este învăţat mai întâi meseria de elev. Intrarea în
şcoală este marcată de rituri de iniţiere, de uitarea lumii de acasă, de adaptarea progresivă la
lumea şcolii, de afiliere intelectuală şi instituţională, pe parcursul cărora elevii învaţă regulile
intervenţiilor oportune, să nu piardă timpul, ci să-l câştige, construindu-şi habitusul de elev care
permite interiorizarea mediului din care face parte şi exteriorizarea trăirilor sale, pentru a deveni
membru competent al comunităţii şcolare şi pentru a stăpâni regulile şi practicarea lor. Mult timp
el este, însă, dresat, i se inculcă sau interiorizează el însuşi constrângerile, şi se socializează ca
supus. O dată cu promovarea materialismului dialectic, a căpătat contur ideea formării unui
cetăţean util, ideea integrării într-o ordine morală în care şi elevul este factor de progres.
Comunicarea cu copilul a devenit, treptat, posibilă, ceea ce înseamnă şi presupune un salt de la
dresaj, inculcare, impunere, impregnare, la interiorizare pe baza reconstruirii tuturor
caracteristicilor sale.
Copiii, adolescenţii, sunt actorii propriei lor vieţi, actori care pot accepta sau nu contextul în
care pot deveni persoane. Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna rolul
de părinte şi statutul de autoritate parentală. Este important ca părintele să nu vadă în copil doar
un executant, un novice, ci o persoană care poate avea propriile idei, independenţă personală,
care poate îndeplini sarcini, care are sentimente şi poate oricând deveni partener.
Iată deci, cum copilul trebuie încă de mic să-şi formeze o identitate socială şi individuală,
pentru a nu mai fi manipulat de alţii şi pentru a coopera adecvat în colectivitate. Recunoaşterea
rolului interacţiunii cu ceilalţi în construirea imaginii de sine, a fost afirmată încă de timpuriu.
Cooley, unul dintre primii teoreticieni ai proceselor de interacţiune socială, a marcat în mod clar
concepţia sa cu privire la „sinele ca oglindă”. Pentru el, personalitatea psihologică a persoanei
este de fapt acest sine, văzut de individ ca imaginea exterioară care i se dă şi evaluarea care i se
face de către ceilalţi.
Noţiunea de sine ca oglindă, implică trei elemente în conceptul de sine social:
 imaginea noastră în faţa celorlalţi;
 conştiinţa judecăţii pe care ei o realizează asupra noastră;
 sentimentele pozitive şi negative care rezultă de aici.
Imaginea noastră în faţa celorlalţi se dezvoltă în centrul a ceea ce numim „grupuri primare”,
constituite din anturajul apropiat, familial sau amical, faţă de care individul este ataşat prin
sentimentul apartenenţei comunitare, raportându-se la el în termeni de „noi”. Grupurile
secundare sunt constituite pe baza unei similitudini de practică (colegi de muncă, religie,
organizaţii politice etc) individul neintegrându-se aici decât printr-o participare la o acţiune
comună. Se înţelege că aceste două tipuri de grupuri au o incidenţă diferită asupra formării
imaginii de sine, în funcţie de vârstă şi angajamentul social din care rezultă diversele funcţii
atribuite.
În orice grup există nevoia de comparaţie şi supunere la normele grupului, acestea având un rol
important în formarea imaginii de sine. Devine interesant de studiat ce grupuri şi persoane sunt
alese pentru comparaţie şi de ce; ce grupuri şi persoane sunt alese ca sursă de judecată şi pe ce
considerente?
Evaluarea personală, în general, se raportează la câteva criterii:
 părerea celorlalţi despre cum arăt, estetica mea, se pare că este cel mai important
criteriu de autoapreciere şi formare a sinelui;
4
  puterea de atracţie sau de acceptare a grupului din care fac parte, este un al
doilea criteriu;
 criteriul psihologic, este de cele mai multe ori, ultimul, în autoevaluare şi în
formarea sinelui (particularităţile individuale şi calitatea lor).
În autocunoaştere, celălalt serveşte întotdeauna ca şi referinţă. Mă raportez la alţii pentru a
şti cât de bun., de frumos sunt etc. Deci competenţa, nevoia de competenţă, contribuie
semnificativ la autocunoaştere şi formarea sinelui.
Integrarea socială depinde de gradul de dependenţă faţă de ceilalţi. Finalitatea integrării
sociale este vizibilă mai ales la indivizii dependenţi, în timp ce independenţii sunt mai autonomi
din punct de vedere social, deci şi mai retraşi.
Nivelurile de dependenţă sunt legate de poziţiile sociale, sex, vârstă etc. Astfel, bărbaţii
sunt mai independenţi decât femeile, care aşteaptă de la anturajul lor apropiat un mijloc de a se
autoevalua. De asemenea, tinerii sunt mult mai independenţi faţă de vârstnici, bazându-se pe
referinţe amicale şi sentimentale, în căutare de asigurări mai ales în plan estetic, dar prezintă,
totuşi, o minimă autonomie afectivă şi o minimă preocupare de integrare socială, în comparaţie
cu cei de vârstă matură care, realizaţi social şi profesional, îi preferă pe cei apropiaţi şi anturajul
profesional, decât e prieteni, pentru a se autoaprecia.
Nivelul educaţiei contribuie semnificativ la formarea imaginii de sine. Cei cu nivel şcolar
scăzut se raportează mai puţin la ceilalţi.
Identitatea personală şi socială a tinerilor de astăzi nu se realizează numai prin
identificare, ci şi prin exprimare: modelul nu mai este întotdeauna cel al adultului, ci unul pe care
ş-l construieşte singur în viaţa socială. Elevul se auto-socio-eco-construieşte, într-un mediu ludic,
interactiv, în care are loc formarea reciprocă, colectivă, în care părinţii, copiii, educatorii, învaţă
împreună să ştie, să facă, plecând de la propriile lor resurse, de la ignoranţele recunoscute, de la
dorinţa de a şti, de la reuşitele în relaţii, în contextul în care au utilizat tehnici, instrumente
diferite. Este importantă reciprocitatea deschisă, conştientizarea propriilor cunoştinţe, a lipsurilor,
a ignoranţelor, a aşteptărilor celorlalţi de la tine, pentru a ridica calitatea relaţiilor interpersonale.
Lipsa de diferenţiere a rolurilor pe care le poate avea copilul, adolescentul, comportă
riscul tulburărilor, conflictelor interne şi cu ceilalţi, deoarece se anihilează în ei sentimentul
responsabilităţii individuale. Sunt de apreciat părinţii, educatorii care dau copilului misiuni de
încredere. Multiplicarea rolurilor evită banalizarea statutului copilului. Acest lucru este de
maximă importanţă mai ales prin faptul că azi omul trebuie să joace roluri foarte diferite în
societate, ca oameni care contează, cu iniţiativă, creatori. Acţiunea educatorului este încununată
de succes dacă şi părintele dă copilului posibilitatea experienţei sociale precoce a mai multor
roluri şi se bazează pe relaţiile cu el, de asemenea pe respect reciproc, pe egalitate, solidaritate,
aşteptări pozitive.
Familia, elevul, educatorul, clasa, şcoala, formează un sistem în care dinamica unei
componente le antrenează, dinamizează pe celelalte. Este importantă cercetarea sociologică a
concepţiilor şi practicilor educative familiale, în aceste privinţe (modele de educare în familie,
forme şi grade de mobilizare diferită a membrilor, gradul de coeziune a familiei, grupului etc.).
Sunt educatori care nu acceptă amestecul părinţilor în treburile clasei şi părinţi care nu acceptă
intervenţia educatorilor în familie. Dar este importantă acţiunea coerentă a familiei cu şcoala,
pentru ca elevul să aibă anumite certitudini esenţiale în dezvoltare lui cognitivă, afectivă, volitivă,
socială, pentru a-l responsabiliza ca actor al propriei sale formări.

5
 Problematica sociologiei educaţiei

Sociologia educaţiei este o sociologie de ramură care studiază una din instituţiile
fundamentale ale societăţii, educaţia, sub diferitele ei forme de manifestare.
Problemele esenţiale pe care le are în vedere şi le studiază sociologia educaţiei sunt
următoarele :
 Analiza structurală a sistemului educativ al societăţii ;
 Analiza funcţională a sistemelor educative;
 Analiza schimbărilor şi dezvoltării educaţiei.
Socilogia educaţiei ca ştiinţă apare spre sfârşitul secolului al IX-lea, creatorul ei fiind Emile
Durkheim (1958 – 1917). Cursul de pedagogie şi ştiinţe sociale, pe care l-a ţinut din 1887 la
Universitatea din Bordeaux este considerat primul curs de sociologie, care mai apoi în anul 1902 a
ţinut la Sorbona un curs de ştiinţa educaţiei care de fapt a fost primul curs de sociologia educaţiei. In
viziunea lui Durkheim sociologiei îi revine sarcina de a studia o s erie de fenomene care în secolul al
XIX-lea nu . . . În sfera nici unei ştiinţe şi pe care eminentul sociolog Durkheim le-a numit « fapte
sociale » se referă la comportamente umane, care să fie comune majorităţii membrilor unei societăţi,
cum ar fi de exemplu, modul de a gândi, de a simţi, a face şi la care aceştia ajung datorită unui
sistem de presiuni la care sunt supuşi, prin însăşi apartenenţa lor la comunitate. Trăsăturile
caracteristice pentru asemenea comportamente umane numite fapte sociale sunt :
Exterioritatea : care se referă la faptul că sunt deosebite de acelea care se produc în
conştiinţele solitare nu depind de arbitrariul individual şi sunt preexistente cum sunt
comportamentele comune legate de credinţele religioase, practicile morale, tradiţii naţioanle sau
profesionale, ele nu sunt înnăscute, ci sunt fapte colective exterioare individului, pe care acesta le
găseşte deja constituite la venirea sa pe lume şi el le însuşeşte preluându-le de la semenii săi.
Constrângerea : se referă la faptul că însuşirea de către individ a comportamentului
respectiv, comun semenilor săi, reprezintă o condiţie pentru a fi acceptat de ceilalţi ca fiinţă
psihologică independentă şi autonomă.
Societatea este fundamental interesată ca membrii săi să-şi însuşească anumite
comportamente, fără de care nu ar fi posibilă convieţuirea. In cadrul sociologiei educaţiei
contemporane există două tipuri de abordare : analiza macrosociologică şi analiza microsociologică.
Analiza macrosociologică : îşi propune să evidenţieze organizarea instituţională a educaţiei şi
implicaţiile acestei organizări asupra dezvoltării omului ca fiinţă socială, iar pe de altă parte îşi
propune să studieze modul în care este influenţată educaţia de o serie de procese demografice,
politice, culturale, comunitare, etc., iar în al treilea rând sociologia educaţiei studiază conexiunile
între educaţie şi societate, la toate nivelurile unui sistem educaţional, cum sunt educaţia primară,
educaţia şcolară şi educaţia postşcolară.
Analiza microsociologică : are în vedere fenomenele sociale cotidiene din interiorul dintre
organizaţii şi grupuri educative vizând cu precădere :
- Relaţiile sociale în interiorul grupurilor educative ;
- Rolurile sociale în organizaţiile educative;

6
 - Grupurile educaţionale.
Tot din punctul de vedere al analizei microsociologiei sunt studiate problemele grupării
elevilor în şcoli, procesele de stratificare din interiorul şcolii şi între şcoli. Apoi sunt studiate
aspectele privind problemele abandonului şcolar şi a insuccesului şcolar şi nu în ultimul rând
problematica perfecţionării profesionale a profesorilor.
Raporturile sociologiei educaţionale cu alte ştiinţe
1. Psihologia socială: constituie o sferă interdisciplinară aflata la intersecţia dintre psihologie
şi sociologie, dar şi cu alte ştiinţe cum sunt: ştiinţele politice, juridice, economice, tehnice, biologice
şi umane, ea cercetând aspecte psihologice ale societăţii şi anume, interacţiunea comportamentelor
umane în context social.
2. Ştiinţele politice: evidenţiază faptul că regimul politic, instituţiile politice, doctrinele
politice, activităţile politice influenţează şi au influenţat dintotdeauna conţinutul şi organizarea
educaţiei.
Educaţia fiind un fenomen social se supune tendinţei moderne de abordare multidisciplinară,
interdisciplinară şi transdisciplinară din multiple perspective pentru a se ajunge la o cunoaştere
selectivă a educaţiei şi de o înaltă acurateţe.
Necesitatea studierii sociologiei educaţiei
Pentru profesori şi educatori, învăţători studiul sociologiei educaţiei oferă un set de concepte
privitoare la o serie de factori de natură organizaţională, culturală şi interpersonală de care le vor
lua, la fel şi pentru studenţii preocupaţi să devină educatori. Totodată ca parte a unui program de
pregătire a viitorilor profesori, sociologia educaţiei le permite să:
- aibă pregătirea pentru a participa activ la procesele de reformă şi schimbarea din sistemul
de învăţământ;
- cunoaşterea şi înţelegerea sistemului educativ actual, a schimbărilor pe care le urmăreşte şi
a tendinţelor de schimbare;
- cunoaşterea modalităţilor în care procesul social intervine în actul educaţiei, a modului în
care relaţiile sociale influenţează acţiunea pedagogică, motivaţia învăţării şi interesele de cunoaştere;
- cunoaşterea principalelor strategii de adaptare a educaţiei la diversitatea culturală a copiilor
din şcoli;
- cunoaşterea modalităţilor în care şcoala poate intervenii în sprijinirea educaţiei elevilor
defavorizaţi socio-economic;
- cunoaşterea şi urmarea unor metode de dinamizare a grupurilor şcolare.

A identifica problematica unei anumite discipline ştiinţifice înseamnă a-i contura identitatea,
a o delimita de alte ştiinţe asemănătoare ei. A identifica problematica sociologiei educaţiei înseamnă
a-l ajuta pe cel ce se apleacă asupra ei să-i înţeleagă mai bine obiectul de studiu. Dicţionarul de
sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (Ed. Babel, Bucureşti, 1993) face un inventar al
domeniilor de interes ale sociologiei educaţiei:
- „raporturile între sistemele de învăţământ ca sisteme ale profesionalizării forţei de muncă şi
procesele de mobilitate şi stratificare socială;

7
 - factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea structurală şi
funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina;
- contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui status social-economic;
- rolul educaţiei în distribuirea inegalităţii sau în realizarea oportunităţilor sociale şi
profesionale;
- implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;
- identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile transmisiei
culturale şi formele conştiinţei sociale şi individuale;
- modul de intervenţie a factorilor sociali şi a structurii sociale în selecţia şi transmiterea
cunoaşterii educaţionale;
- modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie;
- raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social” (după Dumitru
Popovici op. cit., p. 20). 2

PROIECT DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

2
https://www.academia.edu/10215491/Sociologia_educatiei

8
 VIOLENŢA VERBALĂ ŞI FIZICĂ ÎN ŞCOALĂ

1. TEMA:
Violenţa verbală şi fizică în şcoală
2. ARGUMENT:
Violenţa este o temă a prezentului în multe ţări având în vedere faptul că jurnalişti, sociologi,
politicieni, cercetători în diferite domenii subliniază creşterea acesteia la diferite niveluri ale societăţii.
Violenţa socială şi cea interpersonală reprezintă argumenta socială care necesită dezvoltarea unor programe
educaţionale pentru conştientizarea acestui fenomen şi pentru a pleda pentru mijloace nonviolente de
interacţiune şi reglare a vieţii sociale. Violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate societăţile. Ea
necesită o luare de poziţie la nivelul întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii în
investigaţie/cercetare, prevenire şi control. Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii
contemporane. Presa scrisă sau audio-vizualul, mass-media în general, informează în permanenţă cu privire
la manifestările diverse ale acestui fenomen, exagerând de multe ori situaţiile în goană după senzaţional
care să determine creşterea audienţei.
De la formele cele mai agresive (războaie, crime, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri etc.) şi
până la cele mai puţin şocante (violenţa verbală), toate acestea sunt susţinute de o abundenţă de imagini
violente şi se perindă zilnic în faţa ochilor noştri. În acest cadru, apariţia diferitelor forme de violenţă în
mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine un lucru obişnuit.
Luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele,
originile, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie
să devină o tema de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional, deoarece şcoala dispune de
importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei.
Cauzele violenţei sunt multiple şi nu de multe ori dificil de structurat. Efectele şi consecinţele sunt, de
asemenea, multiple cu acţiuni ample, distructive, uneori chiar autodistructive.
Identificarea cauzelor ce determină fenomenul de violenţă, în orice formă ar apărea ea, a condus la
abordarea aceastei teme de actualitate şi interes major în instituţiile de învăţământ, în condiţiile în care
şcoala se confruntă zilnic cu forme diferite de violenţă în rândul elevilor, şi nu numai. Agresivitatea
afectează bunul mers al lucrurilor în cadrul educaţional, dezvoltarea spirituală, capacitatea intelectuală şi
psihică a celor implicaţi în derularea procesului instructiv-educativ.
3. TIPUL INVESTIGAŢIEI: Studiu de caz instrumental.
4. SCOPUL PROIECTULUI:
 diminuarea violenţei verbale şi fizice în rândul elevilor prin identificarea cauzelor care o
determină, orientarea sau reorientarea energiei ce mobilizează elevii din direcţia unei conduite violente
spre activităţi mobilizatoare eficiente şi productive.
 eficientizarea sau mai bine spus transformarea violenţei în comportamente nonconflictuale fără
consecinţe penibile, ridicole sau traumatizante se poate face raţionalizând situaţiile cu potenţial violent în
direcţia stingerii sau echilibrării factorilor tensionali.
5. OBIECTIVELE PROIECTULUI
Obiectiv general I. Descrieriea fenomenului de violenţă verbală şi fizică în şcoală.

9
Obiectiv specific 1. Descrierea violenţei în mediul şcolar
Obiectiv specific 2. Identificarea formelor de violenţă şcolară ca element perturbant al procesului
educaţional
Obiectiv specific 3. Obligativitatea lansării unui semnal de alarmă asupra realităţii problemelor cu
care se confruntă şcoala românească.
Obiectiv general II. Descrieriea sintetică a problemelor vizate în cercetare.
Obiectiv specific 1. Identificarea şi descrierea cauzelor care determină violenţa şcolară
Obiectiv specific 2. Identificarea unor soluţii.
Obiectiv general III. Elaborarea unor planuri educaţionale în vederea combaterii fenomenului de
violenţă
Obiectiv specific 1. Prezentarea unor planuri educaţionale
Obiectiv specific 2. Stabilirea şi planificarea activităţi educative
6. IPOTEZELE
 De nivel maxim( cu rază maximă de generalitate):
Dacă ar exista programe sau proiecte naţionale pentru diminuarea fenomenului de violenţă verbală şi
fizică în şcolile din România, şansele de reuşită în acest sens ar fi mai mari.
 De nivel intermediar( cu rază medie de generalitate):
Dacă ar exista un parteneriat între şcoală şi comunitate în vederea combaterii fenomenului de violenţă
verbală şi fizică, ar fi implicaţi factorii sociali determinanţi în formarea şi dezvoltarea copilului-
adolescentului (familia, şcoala, comunitatea, societatea).
 De nivel minim de generalitate( ipoteze de lucru):
Dacă interesul şi motivarea cadrelor didactice ar fi mai mari, s-ar putea organiza şi desfăşura mai
multe activităţi educative de combatere a fenomenului de violenţă în şcoală cu participarea elevilor
în egală măsură.
7. UNIVERSUL INVESTIGAŢIEI
Ancheta se desfăşoară la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 20 din Sibiu.
Subiecţii investigaţiei sunt:
 elevii claselor I-VIII.
 părinţii elevilor
 învăţători şi profesori din şcoală
8. CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII. DOCUMENTAREA
VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR

1. CE ESTE VIOLENŢA ŞCOLARA?

Exista numeroase definiţii ale violenţei. Eric Debarbieux , specialist în problematica
violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului violenţei :
Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal , colectiv sau social şi
care se traduce printr-o pierdere a integritaţii , ce poate fi fizică, materială sau psihică. Această

10
dezorganizare poate să opereze prin agresiune , prin utilizarea forţei ,conştient sau inconştient ,
însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei , fără ca agresorul să aibă
intenţia de a face rău.

Violenţa şcolară este de cele mai multe ori nefatală , dar poate cauza serioase
prejudicii dezvoltării persoanei. Jacques Pain identifica două tipuri de violenţă în mediul şcolar:

 violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului ( crime şi delicte) şi asupra cărora se
poate interveni frontal

 violenţele subiective, care sunt violenţe mai subtile , de atitudine, şi care afectează climatul
şcolar. Sunt incluse aici dispreţul , umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore,
refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau cea ce unii numesc atitudini
antişcolare/antisociale uneori.

Sub eticheta „violenţă” descoperim o diversitate  de forme de conduită , care descriu , sub
aspectul intensităţii , o linie continuă: la intensitatea cea mai mică , violenţa presupune confruntarea
vizuală , poreclirea , tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator ; refuzul de a acorda ajutor ,
bruscarea , lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea,  împingerea , înjunghierea şi împuscarea sunt
forme de intensitate crescută ale violenţei.
Mass-media , cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a
fenomenului in ultimile trei decenii în mai multe ţări ale lumii , astfel încât escaladarea violenţei în
şcoala a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale. Dacă, în fazele de început
ale educaţiei şcolare , predomină violenţa profesorului asupra elevilor  , democratizarea educaţiei a
antrenat o deplasare a violenţei către elevi , canalizând-o dinspre elevi spre profesori.
Violenţa în şcoala este o problemă căreia i s-a făcut  o publicitate considerabilă în multe ţări :
SUA  , Franţa , Anglia, etc. şi , din nefericire, această listă s-a completat şi cu România. Numeroase
posturi de televiziune prezintă  diverse scene de violenţă petrecute în şcoală, de la cele mai uşoare
forme de violenţă  până la cele mai violente .
            Violenţa fizică şi cea verbală sunt două dintre cele mai des întalnite tipuri de violenţă în
şcolile din Europa. În Suedia , 22% dintre elevi de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 13 – 17 ani
au fost implicaţi în trei sau mai multe violenţe fizice în anul 2000. În Nurenberg , Germania , 53%
dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în violenţe fizice în şcoală în anul 2000.
            Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid
determinate de actele de violenţă de la şcoală; acelaşi studiu arată că 80% din victimele violenţelor
consideră violenţa verbală mai stresantă decât atacurile fizice, iar 30% din victime afirmă că
agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare.
Pe ansamblu , datele existente demonstrează că violenţele şcolare au o tendinţă constantă de
creştere , atingând rata cea mai înaltă la nivelul învăţământului gimnazial şi liceal ; din punct de
vedere al distribuţiei pe sexe ,violenţele sunt cel mai des întâlnite la băieţi , atingând frecvenţa
maximă în jurul vârstei de 15 ani.
 Youth Voices , o anchetă UNICEF din anul 2001 asupra opiniilor , temerilor , speranţelor şi
viselor copiilor – eşantionul de populaţie din ţara noastră fiind de 400 de copii şi adolescenţi între 8
11
şi 17 ani, dintre care 97 cuprinşi in sistemul de educaţie publică – a pus in evidenţă că 39% dintre
subiecţi au declarat că se confruntă cu violenţă şi comportament violent  în şcoală.
Atunci când vorbim despre violenţa şcolară nu putem să ne limităm la actele de violenţa
care cad sub incidenta legii. Statisticile Ministerului de Interne arată doar o parte a realităţii acestui
fenomen. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat cu ajutorul altor
indicatori.
O forma de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală
manifestată prin atacuri verbale, intimidări (presiune psihică ), exercitată prin ameninţări, injurii,
umilinţe.
Violenţa verbală nu este perceptă în acelaşi mod de elevi şi de profesori. Elevii o
minimizează în timp ce profesorii o maximizează. Violenţa perturbă grav mediul şcolar. Ea conduce
la o deteriorare a climatului în şcoală, afectează raporturile elev-elev, elev- profesor, elev-părinte şi
generează sentimente de insecuritate, de teamă, de angoasă, de anxietate, care influenţează negativ
dezvoltarea psihică şi morală a elevului.
Elevii şi adulţii nu percep în acelaşi mod violenţa şi intensitatea acesteia. În mediul şcolar se
manifestă o mare diversitate a formelor de violenţă : de la violenţa verbală (injurii, ameninţări,
jigniri) la violenţele fizice (lovituri, bruscari), deteliorări ale bunurilor şi materialelor didactice (scris
pe pereţi, spart geamuri, distrugere a mobilierului), refuzul de a lucra, absenteismul, perturbarea
cursurilor şi până la furturi, agresiuni fizice, violenţe sexuale, consum de droguri se ajunge la
atitudini antisociale.
Este normal ca în astfel de situaţii unii elev să se simtă ameninţaţi şi chiar terorizaţi de ideea
de a merge la şcoală.
De ce există violenţă in mediul şcolar?
Şcoala este locul unde se produc şi se transmit cunoştinţele, unde se formează competenţele
cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu
ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie să formeze, să educe caractere, dorinţa de a reuşi şi de a face
faţa schimbărilor.
A vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii pentru
formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt paradoxal. În ultimii ani,
violenţa în rândul minorilor este destul de des întâlnită. Date certe ne provin din statisticile
Ministerului de Interne şi ele vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori: omoruri,
tentative de omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi din avutul privat sau public, tâlhării.
În această situaţie se nasc următoarele întrebări:
Putem vorbi de o creştere a violenţei în rândul elevilor ?
Care sunt faptele care pot fi încadrate în violenţa şcolara ?
Exista zone şi şcoli care sunt mai predispuse la violenţa şcolara ?
Ce poate face şcoală pentru prevenirea violenţei juvenile ?

2. FACTORI DETERMINANŢI AI VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ

Violenţa şcolară este asociată , în general , cu zonele urbane dificile , cu periferiile , acolo
unde sărăcia este la ea acasa. De aceea , când se vorbeşte despre violenţa în şcoală , se consideră

12
drept surse favorizante atât factorii exteriori şcolii – factorul familial , factorul social , factorul
individual , cât şi un factor intern şcolii – şcoala ca sursă de violenţă.

Factorul familial
Implicarea educaţiei de tip familial în geneza devianţei a fost afirmată încă din secolul trecut
de Cesare Lombroso în Omul delincvent. Cercetări mai noi privind rolul familei in etiologia
devianţei au identificat o diversitate de factori cauzali, cum ar fi socializarea, climatul afectiv ,
coeziunea familială , statusul economic şi cultural, etc.
Ancheta socială efectuată de A.Bandura şi H.R.Walters confirmă faptul ca adolescenţii
agresivi provin , de regulă, din familii în care parinţii înşişi sunt agresivi, şi metodele disciplinare
sunt neadecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relaţiile dintre tatăl tiran şi adolescenti
menţionează faptul că adeseori pot avea loc conflicte , care pot sfârşi printr-o ruptură a relaţiilor cu
părinţii şi fuga de acasă a adolescentului, precum şi prin vagabondaj.
            Climatul socio-afectiv şi moral al familiei este mult mai perturbat atunci când în familie sunt
cazuri de alcoolism , de imoralitate şi de antecedente penale. Adolescenţii proveniţi din familii cu
perturbări ale climatului moral , socio-afectiv şi cu o atmosferă conflictuală se pot asocia mai uşor
grupurilor delictogene .(H.G.Edler , J.Ranschburg).
În Marea Britanie , J.W.B.Douglas şi F.M.Martin au găsit unele corelaţii pozitive între
originea socială a copiilor şi succesul şcolar ; nu atât venitul părinţilor este important pentru reuşita
şcolară , cât nivelul dezvoltării cognitive , variabilă ce depinde de nivelul de cultură şi educaţie al
părinţilor. Familiile aparţinând claselor inferioare valorizează mai puţin instrucţia/educaţia şcolară
ca factor de reuşită socială, preferând frecvent şcolii o calificare rapidă , un salariu şi alte avantaje.
Referitor la relaţia dintre familia deorganizată şi delincventă , o meta-analiză a 50 de studii
publicate pe această temă , realizată de L.E.Wells şi J.Rankin în 1997 a descoperit că : prevalenţa
delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10 – 15 % mai mare decât în familiile organizate ;
corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele
minore de conduită şi mai slabă pentru formele grave de comportamnet infracţional ; nu există o
diferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi băieţilor ; tipul de
dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă astfel: asocierea cu delincvenţa este mai
puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare comparativ cu dezorganizarea
prin deces.
            Influenţa factorilor delictogeni familiali trebuie privită în intercondiţionarea multiplă cu
factorii extrafamiliali şi cu cei psihoindividuali ai copiilor/adolescenţilor.

            Factorul individual

Factorii individuali sunt grupaţi în două categorii: factori constituţionali , dependenţi de
zestrea ereditară şi de structura neuro-psihică  ( debilitate mintala, hiperemotivitate , autism ,
tendinţe agresive) şi de unele particularităţi ale personalităţii ( diferite tulburări de caracter sau
atitudini negative , formate sub influenţa unor factori defavorabili de mediu).
Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea deviantului sunt : teoria
personalităţii criminale( J.Pintel ) , teoria disocialităţii ( R.Mucchielli ) şi teoria autocontrolului
( T.Hirschi si M.Gottfredson). Cele trei teorii sunt destul de asemănătoare şi schiţează următorul
portret al deviantului caracterizat prin: intoleranţa la frustrare , autocontrol deficitar, egocentrism ,

13
impulsivitate, nedezvoltarea sentimentelor morale, indiferenţa şi dispreţ faţă de activităţile sociale
utile, evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării unei vieţi  uşoare , fără muncă , opoziţia faţă de
normele juridice, morale, sociale, devalorizarea de sine, imaginea falsă despre lume. În majoritatea
cazurilor , aceste simptome caracteriale apar încă din copilărie şi se exacerbează în preadolescenţă şi
adolescenţă. Un factor important al comportamentelor agresive este intoleranţa la frustrare. Starea
de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită , şi , în funcţie de temperamentul
individului , de structura sa afectivă se poate ajunge la un comportament violent , individul
nemaiţinând seama de normele şi valorile fixate de societate. Frustrarea afectivă este una din cauzele
cele mai frecvente ale problemelor de comporament. În urma efectuării unui studiu longitudinal
asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de comportament, s-a descoperit prezenţa acestui factor în
etiologia fenomenului  într-o proporţie de 82 % din cazuri . Dobândirea toleranţei la frustrare
depinde de nivelul de autocontrol , de temperament, dar şi de norma de internalitate.
Labilitatea afectivă reprezintă una din caracteristicile personalităţii celor violenţi , ea
manifestându-se prin : sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de moment formate; lipsa unei
autonomii afective ( determinate de o slabă dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare ,
îndeosebi a celor morale). Despre labilul afectiv, T.Rudica spune că este “ un instabil emotiv , un
element care în relaţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta ,
inconstanţa în reacţii faţă de stimuli. Eşecul şcolar este un factor des întâlnit la cei ce manifestă
comportamente violente. Dintre indicatorii care sunt utilizaţi pentru aprecierea unei situaţii de eşec
şcolar sunt mentionaţi : abandonarea precoce a şcolii , decalaj între potenţialul personal şi rezultate ,
părăsirea şcolii fără o calificare , incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice, inadaptarea
şcolara, etc.
Inteligenţa este un factor decisiv în adaptarea şcolara, dar considerată împreună cu 
afectivitatea. Un copil inteligent găseşte mai multe soluţii de adaptare ( sau le găseşte mai uşor) ,
însă relaţia afectivă cu adultul este cea care direcţionează folosirea inteligenţei către adaptări
aprobate social sau către adaptări neconvenţionale. Se apreciază tot mai mult că întârzierile mintale
reprezintă o premisă a violenţei , mai ales atunci când nivelul scăzut se asociază cu tulburări afective
şi cu condiţii nefavorabile de mediu. Deficienţele intelectuale exprimă dificultatea sau
imposibilitatea celui în cauză de anticipare , pe plan mental, a urmărilor atitudinilor deviante
adoptate.
Motivaţia învăţării şcolare include : motivele frecventării şcolii, motivele care îl fac pe elev
să vrea să dobândească cunoştinţe, să-şi folosească talentele, interesele cognitive, scopurile care îl
determină să aspire la propria sa realizare ca fiinţă umană, motivele interacţiunilor cu colegii şi cu
profesorul. Motivaţia reprezintă un factor crucial , deoarece pe de o parte determină performanţele
şcolare , pe de altă parte reglează nivelul şi eficienţa funcţionării tuturor blocurilor funcţionale ale
personalităţii: blocul cogniţiei , cel al comunicării , al afectivităţii , al memoriei, etc.
            Cercetările efectuate de Walker ( 1998, 1990) indică faptul că aproape toti copiii care
prezintă riscul comportamentelor disociale şi antisociale nu posedă nici măcar competenţele
minimale pentru a avea succes şcolar. Odată ce aceşti elevi au fost respinşi de către profesori şi
colegi, au tendinţa de a abandona şcoala , de a se asocia în bande cu comportament violent.
            G.Weil vorbeşte despre sindromul eşecului şcolar ca un factor de risc important in privinta
creşterii violenţei în şcoala. Potrivit lui Weil, sentimentul de eşec interiorizat antrenează sechele
psihologice profunde şi durabile ce se exprimă adesea prin comportamente violente
            Cercetările efectuate de E.Glueck au demonstrat ca rata violenţei şcolare creşte direct
proporţional cu indicele de eşec.

14
            Alcoolul , consumat mai ales în cantităţi mari, se constituie într-un important factor de risc în
comiterea unor acte antisociale bazate pe violenţă.
            Drogurile potm de asemenea , să ducă la un comportament violent, însă, în ce masură se
poate realiza acest lucru, depinde de mai mulţi factori,cum ar fi: tipul drogului , dimensiunea dozei
şi dacă subiectul este sau nu real ameninţat şi pus în pericol.

                       Factorul social

Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă , să stimuleze şi să
întreţină violenţa şcolară: situaţia economică , slăbiciunea mecanismelor de control social ,
inegalităţile sociale , criza valorilor morale, mass-media , disfunctionalităţi la nivelul factorilor
responsabili cu educaţia copiilor şi tinerilor , lipsa de cooperare a instituţiilor implicate in educaţie.
Pentru ţările fost comuniste , creşterea violenţei în general , nu numai a violenţei şcolare, este pusă
pe seama unui complex de factori precum : liberalizarea mass-media , lipsa exerciţiului democratic ,
creşterea libertăţii generale de mişcare, slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate în
respectarea legii , accesul la mijloace de agresiune ( I.Radu , 1994  ).
            G.Basiliade releva următoarele contradicţii de nivel societal , care sunt cauze de tip
macrosocial ale devianţei ( violenţei) : contradicţiile între stadiile diferite de dezvoltare socio-
economică a unor zone, între diferite modele socio- culturale , între normativele morale ale societăţii
globale şi moralitatea unor categorii de grupuri şi persoane , între valorile moral-cetăţeneşti şi
juridice şi modul individual sau colectiv de raportare la ele.
            Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor , care încep
să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât constată
că şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale promovate în şcoală – munca,
meritul , efortul – cunosc o degradare vizibilă. Un mediu social în criză afectează profund
dezvoltarea personalităţii adolescentului şi a individului , în general.
            Violenţa şcolară este un fenomen social complex, iar formele sale de manifestare au evoluat
o dată cu normele sociale.
            Tot mai mulţi psihologi şi sociologi sublinează faptul că mijloacele de comunicare în masă ,
prin conţinutul neadecvat pe care îl promovează uneori , pot propaga în rândul tinerilor , atitudini
disociale şi antisociale. Cercetările lui D.L.Eron ( 1989) arată că mai ales copiii cu potenţial agresiv
urmăresc programe tv care prezintă violenţă.
            Alte experimente, cum sunt cele ale lui A.Bandura , S.A.Ross ( 1963), L.Berkowitz ( 1974)
arată că şi copiii fără tulburări caracteriale pot fi afectaţi de violenţa emanată din unele filme, mai
ales dacă violenţa e promovată de eroul simpatic , cu care copilul se identifică.
            Unii adolescenţi apreciază în filme doar scenele agresive , luate ca atare, fără să facă
distincţia necesară între agresivitatea prosocială şi cea antisocială, fiind interesaţi mai mult de
tehnicile agresiunii, pe care le pot învăţa pentru a le utiliza la rândul lor. Importul de modele de
conduită , combinat cu generalizarea proceselor de imitaţie-învăţare socială şi afirmare socială,
exacerbate la vârsta adolescenţei , joacă un rol cheie în violenţa şcolară şi în delincvenţă, în general.
            Între 1972 şi 1973 , UNESCO a realizat prima ancheta internaţională asupra programelor de
informare şi a emisiunilor de televiziune şi a atras atenţia asupra efectelor programelor cu conţinut
violent, susţinând responsabilitatea educatorilor de a le contracara sau compensa. Comisia Naţională
împotriva violenţei în programele televiziunii din S.U.A. afirmă că până la 18 ani, copiii americani

15
văd 32.000 de crime şi 40.000 de încercări de crimă, fiind martorii a 5-6  acte de violenţă pe oră
receptate prin televiziune.
            Conform cercetării efectuate de Consiliul Naţional al Audiovizualului din România în anul
2005, 57% din video-clipurile publicitare pentru lansarea de albume de muzică conţineau violenţă .
În programele televiziunilor din România primul loc este deţinut de violenţa fizică urmată de cea
verbală.
Asociaţia Psihologilor Americani susţine că cea mai expusă perioadă de vârstă  în ceea ce
priveşte violenţa prezentată  la televizor este preadolescenţa şi adolescenţa.
            Muzica difuzată prin intermediul unor posturi de televiziune şi radio poate incita la violenţă,
de cele mai multe ori autorii acestor cântece inspirandu-se din realitate şi anume din violenţa
întâlnită în mediul în care trăiesc. Unii adolescenţi îşi însuşesc astfel un mod de a trăi , considerând
violenţa un mijloc de supravieţuire.
            P.Ilut include in lista efectelor negative ale mass-mediei asupra violenţei următoarele:
dezinhibiţia, desensibilizarea faţă de victimă, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv,
învăţarea de tehnici de agresiune.
            Prin difuzarea scenelor de violenţă , mass-media este considerată, alături de consumul de
alcool şi droguri, un factor de risc în manifestarea violenţei.
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea  şi intr-un management
defectuos al clasei şcolare , într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară
considerabil schimbată.
            F.Dubet spune că indiferenţa profesorilor este cea mai importantă manifestare a dispreţului
faţă de elevi. Sunt numeroşi elevii care suferă ca urmare a acestor judecăţi negative ale profesorului,
pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de descurajare , de lipsă de
încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, odată interiorizat , poate antrena un ansamblu de
consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitate la lecţie, indiferenţă sau
perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile , provocatoare.
Forma de violenţă cel mai frecvent evocată de profesori e zgomotul , produs prin
comunicarea neautorizată între elevi, în timp ce elevii percep lipsa de comunicare ca fiind principala
formă de violenţă din partea profesorilor faţă de ei ( alături de nedreptate şi lipsa de înţelegere )
În Romania , într-un studiu experimental , efectuat de C.Havarneanu, realizat pe elevi de
liceu s-a descoperit că cele mai frecvente forme de agresivitate a profesorilor faţă de elevi , aşa cum
sunt percepute de aceştia din urmă, sunt, în ordine descrescătoare: folosirea tonului ridicat,
evaluarea neobiectivă, intimidarea elevilor, adresarea de injurii/ jigniri, ameninţarea,lovirea,
nervozitatea permanenta, ironia, absenţa răspunsului la solicitări.
Un profesor agresat are şanse mai mari să fie victimizat din nou,comparativ cu un profesor
care nu a fost agresat deloc. Într-un studiu efectuat in S.U.A în anul 1999 de Metropolitan Life s-a
scos în evidenţă faptul că 1 din 6 profesori au fost agresaţi în şcoală.
Violenţa şcolară este un fenomen extrem de complex , cu o determinare multipla: familială,
societală, şcolară, personală şi culturală. Ea se prezintă ca un ansamblu specific de forme de violenţă
care se condiţionează reciproc şi au o dinamică specifică: violenţa importată din afara şcolii , dar şi
violenţa generată de sistemul şcolar; violenţa adulţilor împotriva elevilor dar şi violenţa elevilor
împotriva profesorilor.

16
 Acest fenomen este greu de evaluat atât la nivel naţional , cât şi la scară mondială, este greu
de estimat , deoarece violenţa fizică  poate fi interpretată ca o problemă internă ,ce trebuie rezolvată
prin mijloace interne mai degrabă decât  prin apelul  la forurile competente.
            Violenţa în şcoală este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se produce in
şcoală, ea conduce şi la alte consecinţe : alături de prejudicii , victimizare , uneori moarte, violenţa
din şcoală reduce şansele elevilor  de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o
educaţie de calitate.

3. CAUZELE VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Violenţa se intâlneşte la toate grupele de vârstă, începând din ciclul primar pana la anii
terminali ai învăţământului preuniversitar. Gravitatea manifestărilor agresive atât fizice cat şi
verbale sunt diferite in funcţie de grupele de vârsta. In clasele mici agresivitatea se manifesta prin
hiperactivitate gălăgie; invăţătorul încercând sa detensioneze atmosfera punând fiecare elev pe
locul lui şi dorind sa oprească vocile stridente ajunge in situaţia de a aplica pedepse cum ar fi:
mustrări, observaţii, note proaste.
Mulţi dintre elevi acumulează lacune in cunoştinţe, şi din cauza masurilor luate la şcoală de
învăţător sunt pedepsiţi acasă de părinţi. Bătuţi, certaţi, li se aplica unele restricţii. Acestea de cele
mai multe ori se fac neraţional şi fără vreun argument; de aici rezulta primele indicii ale
problemelor de comunicare. Din acest motiv elevul devine frustrat şi creează o situaţie stresantă.
Ciclul se reia.
Situaţie stresantă — frustrare — agresivitate
Agresivitatea la elevii din ciclul gimnazial urmează aceeaşi paşi ca şi cei din ciclul primar
dar cu o intensitate şi o implicare mai mare, deoarece schimbările fizice şi psihice se manifesta prin
trecerea la o alta etapa de dezvoltare şi anume pubertatea. Activitatea hormonala este mult mai
intensa de asemenea şi manifestările comportamentale.
Apar interesele pentru sexul opus, simpatiile, antipatiile, percepţia tensiunilor din familie nu
neapărat într-o maniera obiectivă şi materializarea lor în momente improprii.
Copiii sunt lăsaţi sa vizioneze programe şi emisiuni TV ce nu corespund vârstei, sunt
martorii şi uneori chiar părtaşii unor certuri, bătăi, consum excesiv de alcool. Sunt pedepsiţi, bătuţi,
traumatizaţi, ridiculizaţi şi de aici apariţia ocaziilor de eliberare a tensiunilor acumulate. Acestea se
manifesta la şcoală adică intr-un mediu unde constrângerile sunt mai permisive (intre grupurile de
colegi, prieteni).
La elevii de liceu pe lângă cauze ce determina situaţii conflictuale enumerate anterior apare
şi situaţia penibila in care se afla elevii, aceştia comparându-se cu ceilalţi de acceaşi vârstă statut dar
cu un nivel financiar mai ridicat. De aici cauzele abandonului. (imposibilitatea de a naveta de acasă
la şcoală mai ales a elevilor ce stau la periferie, in zone mai dificil de parcurs, cu sărăcie). Unii nu au
haine, nici măcar strictul necesar ca sa nu mai spunem biciclete, telefoane mobile, bijuterii etc.
Trebuie menţionat ca vârsta adolescentei este foarte influenţabila şi influenţata de factori
negativi şi fără o susţinere adecvata şi oportuna din partea familiei poate ajunge la consecinţe grave.
Atunci când se vorbeşte de violenţa in scoală se consideră drept surse favorizante factori
exteriori şcolii:
Mediul familial, mediul social, factori ce ţin de personalitatea elevului, managementul
defectuos al clasei/şcolii.

17
 Mediul familial este cea mai importanta sursa a agresivităţii elevilor. Un număr mare de elevi
care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au trăit experienţa divorţului
părinţilor şi fac parte din familii monoparentale.
Echilibrul familial este perturbat de criza locurilor de munca şi şomaj. Părinţii sunt
confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale dar şi psihologice pentru ca au sentimentul lipsei
valorilor, ineficienţei metodelor şi eşecului. In acest context ei nu mai sunt sau sunt mai puţin
disponibili pentru copiii lor. Datorita lipsei de timp a părinţilor pentru copiii lor apar apoi
problemele familiale grave: violenţa intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului,
neglijenta care îi afectează profund pe copii.
In familie părinţii nu au o foarte bogată experienţa în a da educaţia adecvată copiilor, trec de
la o extrema la alta, de la o permisivitate exagerata la restricţii foarte dure, utilizarea mijloacelor
violente de sancţionare a copilului pe motivul ca „bătaia e rupta din rai”.
Sunt părinţi care privilegiază in mod exagerat relaţia afectiva în detrimentul rolului educativ:
nu le impun interdicţii, reguli, emit puţine exigenţe şi caută sa evite conflictele. Aceasta absenta
cvasi totala constrângerilor (in afara şcolii) il va determina pe elev sa adopte in şcoală
comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
Mediul social induce, stimulează şi întreţine violenţa şcolara prin: situaţia economica
precara, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţi sociale, criza valorilor morale, mass-
media, disfuncţionalităţi la nivelul influentei mass – mediei, factori responsabili cu educaţia
tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate in educaţie; confuzii in ceea ce priveşte
eficacitatea şcolii, utilizarea ştiinţei.
Valorile tradiţionale vehiculate în şcoală, munca, meritul, efortul, cunosc o evaziune vizibila.
Un mediu social în criză (criza locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) influenţează
negativ dezvoltarea personalităţii elevului.

4. REDUCEREA VIOLENŢEI
Catharsisul - energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale sau a
frustrării resimte nevoia descărcării. Trebuie găsite, însă, modalităţi de descărcare a tensiunii
emoţionale, de reducere a pornirii către conduite agresive. Cele mai frecvent întâlnite par a fi
următoarele:
- vizionarea de materiale cu multe scene violente
- consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, a fanteziilor
- angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe antisociale (practicarea unor
sporturi, agresivitate faţă de obiectele neînsufleţite).
Reducerea efectelor învăţării sociale
Comportamentul agresiv se imită şi se învaţă. Pentru a preveni realizarea unor asemenea
achiziţii comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modele de conduită
agresivă. Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de tip conduită
amânată, care în urma raţionalizării situaţiei conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile îl ajută
pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă.

5. PARADIGMA

18
Violenţă – comportamentul unui individ care lezează verbal sau fizic o altă persoană.
Violenţă verbală – modul de a reacţiona al unui individ prin limbaj violent, prin care o altă persoană
este lezată verbal.
Violenţă fizică – modul de a reacţiona al unui individ prin acte de violenţă, prin care o altă persoană
este lezată fizic.
Violent – persoană care, prin comportamentul său, poate leza verbal sau fizic o altă persoană.

6. CONCEPTELE FUNDAMENTALE ŞI OPERAŢIONALIZAREA LOR

Violenţă
Violenţă verbală
Violenţă fizică
Violent
Operaţionalizarea conceptului VIOLENŢĂ
Dimensiuni:
1) Participarea la viaţa şcolară
Variabile:
-absenteismul şcolar motivat/nemotivat
- perturbarea cursurilor
- lipsa de adaptare la mediul şcolar
- interacţiunea cu colegii
- relaţia cu învăţătorul/dirigintele/profesorii
-participarea la cursuri
- paticiparea la activităţi extracurriculare
- eşecul şcolar
- abandonul şcolar
2) Modul de percepţie a normelor şi regulilor instituţionale şcolare
Variabile:
- cunoaşterea normelor din şcoală
- acceptarea respectării stricte a normelor
- acceptarea încălcării ocazionale a normelor
- acceptarea încălcării frecvente a normelor
- dezacord total faţă de norme
3) Raportul faţă de instituţia şcolară
Variabile:

19
 - respect faţă de instituţia şcolară
- respect faţă de sistemul de evaluare
- respect faţă de valorile şcolii
- respect faţă de alte instituţii din şcoală
- respecatrea locului în ierarhia şcolară
4) Participarea la activităţile şcolare în grupurile instituţionale
- dorinţa de participare la activitătile şcolare
- dorinţa de recunoaştere
- dorinţa de cunoaştere reciprocă
- dorinţa de competiţie
- dorinţa de afirmare
5) Participarea la activităţile grupurilor informale
- adeziunea la grup
- respectarea membrilor grupului
- acceptarea locului în grup
6) Controlul exercitat de către şcoală
- evaluări pozitive din partea profesorilor
- evaluări negative din partea profesorilor
- nivelul de acceptare şi recunoaştere a comportamentului de către profesori
- nivelul de delimitare şi neacceptare a comportamentului de către profesori
7) Atitudinea faţă de mediul familial
Variabile:
- ataşamentul faţă de părinţi, fraţi, surori,etc
- cunoaşterea aşteptărilor acestora şi încercări de soluţionare a lor
- respectarea normelor şi regulilor proprii unei bune desfăşurări a vieţii în comun.
8) Participarea la activităţi comunitare-sociale
Variabile:
- cunoaşterea mediului şi grupului social(clasa, şcoala)
- cunoaşterea caracterului şi personalităţii membrilor reprezentativi ai grupului
- satisfacerea nevoii de independenţă/afirmare în grup
- adeziunea la cerinţele şi pretenţiile acestuia

7. STABILIREA ACTIVITĂŢILOR (plan de activitate)

20
- dezbaterea problemelor sesizate cu cadre specializate (poliţia de proximitate, psiholog,
medic pediatru, asistent social, director de şcoală, inspector )
- masă rotundă
- problematizarea în cazul diferitelor probleme identificate (ameninţări din partea anumitor
elevi la adresa colegilor, sau al cadrelor didactice, acte agresive – bruscare, bătaie, lovire, deteriorare
de bunuri şi material didactic)
- joc de rol (cum s-ar comporta anumiţi elevi în anumite situaţii , dacă ar avea un rol de
victimă, ameninţat şi ce soluţie ar trebui să găsească pentru stingerea unui conflict de orice natura ar
fi el).
- legătura dintre starea familiei şi relaţia acesteia cu copilul (cât de ocupaţi sunt părinţii , cât de
important este rolul acestora in educaţie, cum îl supraveghează, ce informaţii au despre grupul lui de
prieteni şi colegi, cât de multe informaţii ştiu despre situaţia la învăţătură).
- lectorate cu părinţii- realizarea de situaţii ipotetice în care părinţii joacă rolul de profesori, şi ce ar
face aceştia , cum ar proceda dacă ar fi cadre didactice. Situaţiile puse în discuţie sunt următoarele:
1. Elevii vorbesc între ei în timpul orelor?
2. Elevii se joacă cu telefoanele mobile în timpul orelor?
3. Elevii îşi adresează cuvinte jignitoare, injurii, cuvinte triviale unii altora?
4. Deranjează, ironizează şi chiar jignesc profesorul?
5. Nu au un comportament adecvat statutului de elev (tunsori extravagante, cercei, haine
deochiate, etc)?
6. Nu sunt responsabili pentru actele comise?
7. Lipsesc nemotivat de la ore?
8. Falsifica motivări şi bilete care ar trebui scrise de părinţi?
9. Aşteaptă respect din partea celorlalţi fără să îl ofere?
10. Se lovesc între ei în ore?

21
BIBLIOGRAFIE

 www.wikipedia.ro
 www.academia.edu
 D.Batâr - Educaţia – Analiză şi posibilităţi de investigare sociologică
 Banciu, D., Rădulescu, M.S. – Introducere în sociologia delicvenţei
juvenile,1990,Ed.Medicală, Buc.
 Cosmovici,A.,Iacob, L.(1998) – Psihologie şcolară, Ed.Polirom,Iaşi
 Debarbieux , E. ( 1996) , La violence en milieu scolaire , vol I , ESF , Paris
 Huditean , A.,( 2002) , Devianta comportamentala la elevi , Psihomedia , Sibiu