PARTEA I

POLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI

CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiune
Calitatea vieţii este în mod decisiv influenţată de modul în care
societatea îşi stabileşte traiului decent şi îşi structurează valorile.
Funcţionarea instituţiilor şi legitimitatea acestora determină şi ele calitatea
vieţii indivizilor.
De-a lungul timpului, mai mulţi autori aparţinând unor şcoli şi curente
de gândire diferite au încercat să dea un răspuns la întrebarea ,,Ce este
politica socială?" . Astăzi, după aproape un secol de studii de politică
socială, nu s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire socială
în cadrul mai larg al politicilor publice. Politicile sociale şi ocuparea forţei de
muncă acoperă domenii vaste, dar strâns legate între ele. Dintre aceste
domenii se pot menţiona: legislaţia muncii şi condiţiile de lucru, egalitatea de
şanse între bărbaţi şi femei, protecţia socială, protecţia muncii, eliminarea
excluderii sociale şi lupta împotriva discriminării, crearea unui sistem de
dialog social funcţional, atât la nivel de întreprindere, de ramură, naţional, cât
şi comunitar, care să asigure consultarea partenerilor sociali în luarea celor
mai importante decizii economico-sociale.
Noţiunea de "politică socială" este foarte controversată, deoarece nici
după un secol de studii nu s-a ajuns la un consens absolut privind în special
conţinutul concret al acesteia, ariile de acoperire socială, în cadrul mai larg al
politicilor publice.
Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte
a politicilor publice, provine pe de o parte din tradiţiile culturale si politice
diferite la nivelul continentului şi, pe de altă parte, din dinamica pe care
,,socialul" a cunoscut-o ca semnificaţie şi ca impact, chiar la nivelul aceleiaşi
societăţi, de-a lungul ultimelor decenii. Există în schimb un consens relativ în
ceea ce priveşte politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate
politici sociale: politica externă, politica de apărare, internele, justiţia şi
politicile economice. Chiar şi acesta este un consens relativ, având în vedere
în primul rând interdependenţele accentuate între politicile economice şi cele

1
sociale, între care tot mai greu se pot trasa graniţe precise, sau consecinţele
sociale care decurg uneori din politica externă şi de apărare a unei ţări1.
Sociologul britanic T. H. Marshall defineşte pe cât de simplu, pe atâ
de cuprinzător semnificaţia acestui concept: "Obiectivul esenţial al politicii
sociale în secolul XX este asigurarea bunăstării cetăţenilor".
În general, se disting două abordări în privinţa motivaţiei care stă la
baza unei politici sociale. În mod tradiţional, abordarea ideologică este în
conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunăstării pe raţiuni politice
(legate de doctrină şi praxis în acelaşi timp), iar abordarea pragmatică, mult
mai recentă, promovează funcţia de "social problems solving" ( de rezolvare
a problemelor sociale) a politicii sociale, golind-o astfel de orice conţinut
ideologic şi conferindu-i solide valenţe tehnocratice. Marşând evident pe
prima direcţie, s-a mers până la a se considera că politicile bunăstării nu sunt
susţinute din raţiuni umaniste şi pentru a întâmpina nevoile reale ale
muncitorilor, ci doar pentru a răspunde - conjunctural - unor nelinişti sociale,
pentru a menţine ordinea socială, pentru a "mitui" muncitorii şi a-i determina
să nu recurgă la proteste.
Politica socială a secolului al XIX-lea, obsedată de costul binefacerii
publice, limitează într-un mod foarte restrictiv câmpul socialului. Adolphe
Thirs, ale cărui idei reprezintă o ultimă formă a acestei ostilităţi faţă de o
protecţie socială extinsă, defineşte cel puţin strict terenul responsabilităţilor
statului: "Există două feluri de incapacitate: copilăria şi bătrâneţea (...). Omul
trebuie să facă faţă propriei sale existenţe în afară de câteva excepţii"2.
Non-ideologică, descărcată de conţinuturi doctrinare, abordarea
pragmatică pune accentul pe rezolvarea tehnică, punctuală, a problemelor
sociale. În literatura românească de specialitate, această abordare este
sintetizată de Liliana Mihuţ astfel: "Politica socială este, sau ar trebui să fie,
un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale
anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri"3.
Cea mai adecvată soluţie în abordarea conţinutului politicii sociale
este însă una intermediară, care să încerce să concilieze ideologia cu
pragmatismul, principiile cu soluţiile deoarece este foarte greu să se traseze o
graniţă precisă între obiectivele "actorilor" care influenţează politicile (actori
politici) şi consecinţele intervenţiilor lor. Într-adevăr, pare destul de justificat
să credem că intervenţia socială nu poate fi desprinsă de un set de obiective
majore, stabilite prin decizie politică, după cum şi rezolvarea problemelor
comunităţii prin acţiune socială concretă nu poate fi ruptă de o anumită
direcţie de dezvoltare a societăţii în ansamblu, dezvoltare ce trebuie să se
întemeieze pe o viziune globală şi să se aibă un sens bine precizat, legitimat
politic.
1
De exemplu, influenţa socială a restructurării complexului militar-industrial al fostei Uniuni
Sovietice, după evenimentele din 1989.
2
Fr. Démier, Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Institutul European, 1998, p. 6.
3
A se vedea V. Naumescu, op. cit.

2
 Politica socială poate fi înţeleasă ca "ansamblul reglementărilor,
măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alţi
agenţi interesaţi) în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei
comunităţi, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat"4. Altfel spus,
politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi
reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite,
taxe, respectiv pensii, alocaţii, indemnizaţii, burse etc. din cadrul sistemelor
de asigurări şi asistenţă socială), finanţarea, producerea şi furnizarea de
bunuri şi servicii sociale pentru populaţie.

II. Definirea politicii sociale în literatura românească de

specialitate
O definire a politicii sociale a fost realizată de Valentin Naumescu
"prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce rămâne din
politica unui guvern sau a unor autorităţi locale, după excluderea politicilor
publice fără impact social direct5. O asemenea definiţie nu răspunde însă, în
mod evident, decât în mică măsură cerinţelor studiului politicii sociale. Mai
utilă pentru înţelegerea acestor preocupări ar fi o definiţie pozitivă,
afirmativă, care să atingă nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de
politică socială.
Valentin Naumescu remarcă faptul că există două abordări ale
motivaţiei care stă la baza unei politici sociale, o abordare ideologică în
conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunăstării pe raţiuni politice şi o
abordare pragmatică, care promovează funcţia de "social problems solving" a
politicii sociale, conferindu-i solide valenţe tehnocratice.
În literatura românească de specialitate, această abordare este
sintetizată de Liliana Mihuţ astfel: "Politica socială este, sau ar trebui să fie,
un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale
anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri" (Mihuţ şi
Lauritzen, 1999). Între cele două mari concepţii există fireşte şi abordări
intermediare, încercări de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu
soluţiile. Joan Higgins sugerează că ambele variante se sprijină totuşi pe
modele raţionale de acţiune politică, în care trebuie să se acorde atenţie
legăturii complexe care apare între obiectivele actorilor care influenţează
politicile şi consecinţele intervenţiilor lor (Higgins, 1978, citat de Esping-
Andersen, 1991). Într-adevăr, pare destul de justificat să credem că
intervenţia socială nu poate fi desprinsă de un set de obiective majore,
stabilite prin decizie politică, după cum şi ,,rezolvarea problemelor
comunităţii" prin acţiune socială concretă nu poate fi ruptă de o anumită
direcţie de dezvoltare a societăţii în ansamblu, dezvoltare ce trebuie să se

4
C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, 1995, citat în V. Naumescu, op.
cit.
5
V. Naumescu, Introducere în studiul politicilor sociale, http:/idd.euro.ubbcluj.ro.

3
întemeieze pe o viziune globală şi să se aibă un sens bine precizat, legitimat
politic.
Într-o carte foarte importantă pentru dezvoltarea studiilor de profil în
România postcomunistă ("Politici sociale. România în context european"),
care a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale ca disciplină
de studiu, profesorul Cătălin Zamfir afirma că politica socială poate fi
înţeleasă ca ansamblul reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în
principal de stat (dar posibil şi de alţi agenţi interesaţi) în scopul modificării
parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil
la un moment dat. Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi
legislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe
sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocaţii,
indemnizaţii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurări şi asistenţă
socială), finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii sociale
pentru populaţie, conform unei definiţii ,,de dicţionar" formulată de I.
Mărginean în 1994.

III. Domeniul de activitate al politicii sociale

Cât priveşte anvergura politicii sociale, aceasta diferă pe coordonatele
spaţiu-timp, cunoscând o varietate aproape infinită de abordări, existând ţări
şi momente ale istoriei în care politica socială se suprapune cu "peste trei
sferturi din ceea ce face un guvern", după cum există contexte în care politica
socială se reduce considerabil, limitându-se la acordarea unor beneficii
minimale pentru persoanele fără venituri. Diferenţele în delimitarea politicii
sociale provin atât din raportarea la un context politico-economic variabil în
timp, dar şi din asumarea unor tradiţii legate de cultura politică a fiecărei
societăţi. De exemplu, în Marea Britanie se conferă acestei politici un înţeles
mai restrâns şi bine precizat, cu referire strictă la cinci servicii fundamentale:
securitatea socială (în sensul menţinerii unui minim de venit prin alocaţiile de
şomaj şi sistemul de pensii), politica în domeniul sănătăţii, politica
educaţională, politica locuinţelor sociale şi serviciile de asistenţă socială. În
principiu, aceeaşi semnificaţie restrictivă o are politica socială şi în Statele
Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenţa medicală, învăţământul
public, sistemul "welfare" (asistenţa socială în înţelesul american) şi
asigurarea locuinţelor pentru persoanele fără venituri.
În schimb, în Europa, politica socială ocupă o plajă mai largă
(îmbogăţită în special de tradiţia franceză), incluzând o gamă variată de
iniţiative şi programe ale statului. În afara preocupărilor menţionate în
dreptul sistemelor britanic şi nord-american, apar deseori, ca "apanaje" ale
politicii sociale, politica privind angajarea forţei de muncă, politica
transporturilor, politica privind protecţia mediului (politica ecologică),
politica privind promovarea culturii şi chiar politica privind petrecerea
timpului liber (leisure policy sau politica agrementului). Punctul comun al
tuturor acestor politici nu poate fi decât existenţa unor cheltuieli publice

4
îndreptate pe direcţia creşterii calităţii vieţii şi confortului cetăţenilor, deci cu
impact asupra bunăstării colective. Fără a fi negate implicaţiile sociale ale
politicilor mai sus menţionate, se poate totuşi afirma că o abordare atât de
largă aproape că suprapune politica socială peste politica publică.
În ceea ce priveşte principalele domenii de activitate în politica
socială, sunt considerate astfel numeroase politici sociale sectoriale, cum ar
fi: securitatea socială (social security), politica educaţională (education
policy), politica pentru îngrijirea sănătăţii (health-care policy), politica
locuinţelor sociale (housing policy), asistenţa socială (social assistance sau
welfare policy6), politica ocupării forţei de muncă (employment policy),
politica în domeniul culturii (culture policy), politica mediului (environment
policy), politica pentru tineret (youth policy).

6
În Statele Unite, termenul de "welfare" se referă strict la acordarea unor ajutoare sociale.

5
 Secţiunea II
SECURITATEA SOCIALĂ

I. Definiţie
Securitatea socială este definită ca fiind "protecţia pe care societatea o
acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei
economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere
importantă a câştigurilor datorită bolii, maternităţii, accidentului de muncă,
şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de
îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii"7.
Securitatea socială începe adesea înainte de naştere (îngrijiri
prenatale) şi se prelungeşte după moarte (pensiile de urmaş). Ea se prezintă
sub multiple forme şi acoperă un câmp extrem de vast. Idealul este ca fiecare
membru al colectivităţii să fie, toată viaţa sa, în caz de nevoie, protejat de
securitatea socială8. Se afirmă că în Franţa cvasi-totalitatea populaţiei (99%)
este acoperită printr-un regim de asigurare socială9.
Expresia „securitate socială” este aproape întotdeauna utilizată în
două înţelesuri diferite, şi anume: se vorbeşte de politici de securitate socială
şi de sisteme de securitate socială. Cele două expresii nu sunt sinonime10.
Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate
economică, comportă patru direcţii:
- securitatea locurilor de muncă;
- securitatea câştigurilor;
- securitatea capacităţii de muncă;
- organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul
perioadelor de inactivitate forţată.
Sunt calificate drept „sisteme de securitate socială” acele norme
juridice care reglementează o redistribuire financiară, adică prelevarea, pe de
o parte, şi repartiţia fondurilor prelevate între beneficiarii acestei redistribuiri,
pe de altă parte.
Securitatea socială are ca obiect protejarea indivizilor faţă de riscurile
inerente vieţii sociale. Aceste riscuri pot fi de ordin:
- psihologic: boală, maternitate, invaliditate, deces, bătrâneţe, care pot
afecta persoanele, antrenând astfel o reducere sau o pierdere a câştigurilor;
- profesional: accidente de muncă şi boli profesionale11.
În România nu s-a făcut referire la termenul de securitate socială
decât relativ recent, după anul 1990, când, sub influenţa legislaţiei
internaţionale şi a considerentului că este de datoria unui stat să asigure
7
Bureau International du Travail, La sécurité sociale, Genève, 1995, p. 4.
8
Bureau International du Travail, op. cit., p.13.
9
Martine Meunier-Boffa , Droit social, Editions Litec, Paris, 1991, p. 29.
10
J. J. Dupeyroux, Droit de la sécurité sociale, 12 edition, Précis Dalloz , Paris, 1993, p. 4.
11
Martine Meunier-Boffa, op. cit., p. 29.

6
tuturor cetăţenilor o protecţie cât mai eficientă, se discută tot mai mult despre
securitatea socială, despre dreptul aplicabil acesteia12.
După 1989, în România s-a înţeles necesitatea realizării unei politici
de securitate şi protecţie socială şi datorită imperativului alinierii la
standardele europene, sfera persoanelor care urmează să beneficieze de
protecţie socială devine tot mai cuprinzătoare, incluzând şi acele persoane
care nu au posibilitatea ca prin activitatea proprie să beneficieze de protecţie
socială.
Evoluţia pe această coordonată a dispoziţiilor legale13 în domeniul
securităţii sociale a dus la apariţia unei noi ramuri de drept, desprinsă din
dreptul muncii, o disciplină autonomă, de sine stătătoare: dreptul securităţii
sociale.
Într-o opinie14, dreptul securităţii sociale reprezintă ansamblul
normelor care au ca obiect modul de organizare şi funcţionare a organelor
instituţionalizate competente în materie cele privitoare la determinarea sferei
beneficiarilor de măsurile de securitate şi protecţie a muncii cele prin care se
stabileşte modul în care cei îndreptăţiţi vor putea valorifica drepturile ce li se
cuvin şi se achită de obligaţiile aferente acestor drepturi.
Relaţiile sociale care se nasc în domeniul securităţii sociale sunt
complexe şi securitatea socială este aplicabilă tot mai multor categorii de
persoane care au nevoie de protecţie, indiferent dacă au sau nu calitatea de
salariat.
În lumina normelor internaţionale (în special a Codului european de
securitate socială), conceptul de securitate socială include atât asigurările
sociale, cât şi asistenţa socială.
În considerarea celor prezentate mai sus, dreptul securităţii sociale
poate fi definit ca fiind "acea ramură autonomă aparţinând dreptului public
alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează atât relaţiile de
asigurări sociale, cât şi pe cele de asistenţă socială"15.

II. Obiectul dreptului securităţii sociale

Dreptul securităţii sociale are ca obiect raporturile juridice de
asigurări sociale şi cele de asistenţă socială.
Raporturile de asigurări sociale sunt acele "relaţii sociale în cadrul
cărora se realizează asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident a
persoanelor care sunt subiecţi într-un raport juridic de muncă, a membrilor
lor de familie sau a altor persoane prevăzute de lege"16.
12
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 346.
13
Gh. Brehoi, Dreptul securităţii sociale - ramura distinctă de drept, în "Dreptul" nr.7/1994,
p. 23.
14
N. Firoiu, Dreptul securităţii sociale, Bucureşti, vol. I cartea I, p. 7.
15
Al. Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 24.
16
Sanda Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, op. cit., p. 269.

7
 Raporturile de asigurări sociale se caracterizează prin următoarele17:
- se nasc ex lege, prin urmare asigurarea este obligatorie în condiţiile
determinate;
- subiectele unui astfel de raport sunt persoana asigurată, pe de o
parte, şi unitatea de asigurări, pe de altă parte (de regulă, organismele statale -
în cazul asigurărilor sociale de stat);
- în conţinutul raportului de asigurare, care este prestabilit de lege,
intră obligaţia asiguratului de a plăti contribuţia de asigurări sociale,
corelativă cu dreptul instituţiei de asigurări de a pretinde plata, precum şi
dreptul asiguratului de a primi indemnizaţia, corelativ cu obligaţia instituţiei
de asigurări de a o plăti;
- funcţionează pe principiul punerii în comun a riscurilor. Fiecare
asigurat varsă o cotizaţie la o unitate de asigurări, iar, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prescrise pentru atribuirea prestaţiilor (de exemplu, asiguratul se
îmbolnăveşte şi a cotizat pe perioada prevăzută), va primi indemnizaţia
stipulată.
Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale, care au o sferă de
cuprindere mult mai mică datorită faptului că sunt condiţionate de calitatea
de asigurat, raporturile de asistenţă socială au o arie de cuprindere mult mai
extinsă, derivată din noţiunea de nevoie. Asistenţa socială are o vocaţie
universală deoarece, deîndată ce nevoia este dovedită, ea va permite accesul
tuturor categoriilor de persoane defavorizate, adică a celor aflaţi în situaţii
dificile din punct de vedere material, la prestaţiile ce se acordă în astfel de
situaţii.
În România, raporturile de asistenţă socială se caracterizează prin
următoarele trăsături18:
- sunt reglementate exclusiv prin lege;
- subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte, şi
statul, prin organismele sale specializate, pe de altă parte;
- în conţinutul acestor raporturi intră dreptul persoanelor asistate
social de a primi prestaţiile în bani sau în natură stabilite de lege, precum şi
obligaţia organelor specializate ale statului de a le acorda;
prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive
ca cele de asigurări sociale.

17
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 10-11.
18
A se vedea Al. Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p.
29-30.

8
 Secţiunea III
POLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI.
EVOLUŢIA SOCIO-INSTITUŢIONALĂ

I. Consideraţii generale privind politica socială a României după

1989
După decembrie 1989, în România a apărut necesitatea de a
reconsidera întreg sistemul de securitate socială şi, implicit, politica socială
românească, datorită tranziţiei de la economia planificată la economia de
piaţă. Legislaţia în domeniul securităţii sociale se bazează, în principiu, pe
dispoziţiile constituţionale, convenţiile internaţionale, anumite principii ale
dreptului şi prevederi ale dreptului comunitar. Conform art. 47 din
Constituţia revizuită, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică
şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de
asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. De asemenea, au
dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
În literatura de specialitate s-a exprimat o opinie potrivit căreia
politica socială a României după decembrie 1989 reprezintă imaginea "în
oglindă" a politicii sociale britanice de după cel de-al doilea război mondial:
"reformele fără precedent de după 1945 care au condus la punerea în practică
a Planului Beveridge şi la realizarea statului bunăstării propriu-zis
(keynesian) au fost puternic egalitariste, exact contrare celor din România de
după 1989, care au produs (...) sărăcie, excluziune socială, o subclasă socială
a celor dezavantajaţi"19. Această evoluţie inversată se datorează existenţei
unor diferenţe specifice între contextele în care au avut loc cele două
evenimente majore, precum şi particularităţilor de ordin economic, politic,
social ale celor două ţări.

II. Etapele politicii sociale post-decembriste

În funcţie de obiectivele propuse şi de fundamentele juridice realizate,
politica socială a României post-decembriste a fost divizată în trei etape20:
a) etapa reparatorie - se întinde de la revoluţia din decembrie 1989
până la sfârşitul lui iunie 1990, când s-a instaurat primul guvern rezultat din
alegeri. Politica socială românească din această perioadă s-a axat pe
principiul reparaţiilor (repararea nedreptăţilor şi a abuzurilor săvârşite de
regimul comunist, repararea nedreptăţilor operate de diferitele valuri de
naţionalizare a pământului, a întreprinderilor şi a locuinţelor). Punerea în
practică a principiului restitutio in integrum a presupus aplicarea unor măsuri
19
M. Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 117.
20
C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999, p. 44-47.

9
reparatorii care vizau doar un segment restrâns al populaţiei, ducând astfel la
un dezechilibru al întregii societăţi: asigurarea produselor necesare
consumului prin sistarea exporturilor forţate, ridicarea restricţiilor asupra
importurilor şi liberalizarea vânzărilor de produse pe piaţa tărăneascp;
eliminarea şomajului mascat, a celui nerecunoscut şi a diferitelor forme de
reducere a salariului; reparaţii în sistemul salarial; reparaţii acordate
victimelor politice; sporirea cheltuielilor pentru protecţia socială a diferitelor
caegorii sociale (mamă şi copil, handicapaţi, persoane instituţionalizate,
vârstnici); recompense pentru revoluţionari sau urmaşii victimelor revoluţiei;
retrocedarea pământurilor prin desfiinţarea cooperativelor agricole de
producţie21.
b) etapa elaborării strategiei tranziţiei şi a cadrului legislativ şi
instituţional minim - este cuprinsă între a doua parte a anului 1990 şi prima
parte a anului 1991. În această etapă a fost elaborat un întreg ansamblu de
legi cu incidenţă asupra domeniului social (Legea ajutorului de şomaj nr.
1/1991, Legea privind sindicatele nr. 54/1991, Legea conflictelor de muncă
nr. 15/1991, Legea contractului colectiv de muncă nr. 13/1991, Legea
salarizării nr. 14/1991, Legea concediului de odihnă nr. 6/1992), al căror
principal obiectiv a fost stoparea ciclului destructiv al
revendicărilor/reparaţiilor caracteristice primei etape, dezvoltarea unui nou
sistem legislativ social şi înfiinţarea noilor instituţii cu atribuţii în domeniul
politicii sociale.
c) etapa efectivă a tranziţiei - se caracterizează printr-o politică
socială incoerentă, "mai degrabă reactivă, fără concepţie, cu puternice
tendinţe minimaliste"22.

III. Implementarea sistemului instituţional social

Eforturile României pentru îndeplinirea integrală a criteriilor de la
Copenhaga din 1993 a implicat nu numai întărirea şi reformarea aparatului de
stat, cât mai ales dobândirea şi consolidarea unei administraţii moderne şi
eficiente capabilă să asigure coerenţa necesară şi coordonarea prin
conlucrarea cu ministerele şi instituţiile implicate.
În locul unui departament oarecare în organigrama Guvernului
României, s-au pus bazele Ministerului Integrării Europene23 (MIE) la
începutul anului 2001 cu misiunea de a concentrarea toate eforturile de
integrare ale României; alte departamente cu responsabilităţi exclusive în
domeniul integrării europene au fost înfiinţate atât la nivel central cât şi la
nivel local, pe lângă autorităţile administraţiei publice locale (prefecturi şi
consilii judeţene). Prin conlucrarea cu toate ministerele şi instituţiile
impliocate, Ministerului Integrării Europene îi revine responsabilitatea
21
Maria Dan, Politici sociale, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, p. 183.
22
Maria Dan, op. cit., p. 184.
23
Conform H.G. nr. 1075/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Integrării
Europene.

10
coordonării pregătirii strategiei în vederea aderării României la Uniunea
Europeană. În concordanţă cu aceste obiective, Ministerului Integrării
Europene îi revin următoarele atribuţii:
- asigură coordonarea instrumentelor de preaderare şi a programelor
de asistenţă externă;
- coordonarea raporturilor ministerelor şi a altor organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi locale;
- urmărirea îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din Acordul European,
prin elaborarea documentelor de programare strategică;
- conducerea şi coordonarea activităţii Delegaţiei Naţionale pentru
negocierea aderării României la UE;
- avizarea proiectelor de acte normative care urmăreasc armonizarea
legislaţiei naţionale cu ce comunitară;
- coordonarea asistenţei financiare nerambursabile şi monitorizarea
construcţiei instituţionale pentru asigurarea derulării programelor europene;
- coordonarea activităţii Institutului European din România.
Date fiind regulile procedurale clare de desfăşurare a negocierilor de
aderare, reforma sistemului instituţional prevede întărirea substanţială.
Organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei (MMSSF) a fost reglementată de H.G. nr.737/2003. MMSSF
reprezintă organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului, cu rol de sinteză pentru
asigurarea şi coordonarea aplicării strategiei şi politicilor Guvernului în
domeniile: muncii, solidarităţii sociale, protecţiei sociale, familiei.
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei îi revine rolul de
punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul muncii,
protecţiei, solidarităţii sociale şi familiei, rolul de reglementare şi sinteză, în
vederea elaborării cadrului normativ şi instituţional necesar pentru realizarea
obiectivelor sale, rolul de armonizare cu reglementările legislaţiei europene,
rolul de autoritate de management pentru programul operaţional sectorial
privind politica socială, rolul de administrare a bunurilor şi de gestionare a
bugetelor şi fondurilor alocate, rolul de reprezentare internă şi externă
conform obiectului activităţiii, rolul de autoritate de stat, prin care se asigură
exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în
domeniul său de activitate, precum şi exercitarea controlului asupra midului
de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare pentru
ordonatorul principal de credite, delegate, potrivit legii, conducătorului
executiv al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, respectiv
Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.
H.G. 737/2003, art. 4, pct. A enumeră atribuţiile MMSSF în domeniul
politicilor sociale:
- identifică, în colaborare cu inisterele şi organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi locale, efectele sociale ale politicilor publice
aflate în derulare;

11
 - efectuează studii şi analize asupra impactului social al schimbărilor
intervenite în plan legislativ, al deciziilor şi măsurilor de politică socială şi
economică;
- evaluează şi analizează calitatea proceselor sociale imortante induse
în societate prin aplicarea politicilor publice.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este instituţia
căreia îi revine atribuţia de control în domeniul furnizării serviciilor de
preconcediere colectivă, acordare a plăţilor compensatorii şi a măsurilor
active şi pasive care vizează persoanele disponibilizate.
Inspecţia Muncii24 este instituţia ca atribuţii de control în domeniul
aplicării legislaţiei referitoare la relaţiile de muncă, la securitatea şi sănătatea
în muncă, regimul protecţiei salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite.
Pe lângă aceste atribuţii interne, alte atribuţii vizează cooperarea şi
informarea autorităţilor competente despre neregulile apărute în procesul de
aplicare a legislaţiei în vigoare.
Implementarea acquis-ului comunitar în domeniul social a condus la
instituţionalizarea dialogului social tripartit, asigurând cadrul pentru
constituirea dialogului social bipartit. Astfel, s-au pus bazele constituirii şi
funcţionării Consiliului Economic şi Social25, ca organ de consultare, la nivel
naţional, cu vocaţie tripartită: Guvern-sindicate-patronat. Înfiinţarea
Consiliului Economic şi Social a impus necesitatea organizării şi funcţionării,
la nivel sectorial, a comisiilor consultative de dialog social sectorial la
nivelul unor ministere şi al prefecturilor. Prin constituirea acestor comisii
consultative s-a asigurat implementarea Deciziei 98/500/CE care promovează
dialogul social în contextul european.
Prin Directiva 94/45/CE din 22.09.1994 se pun bazele unei Comitet
european de întreprindere sau a unei proceduri în întreprinderile şi grupurile
de întreprindere de dimensiune comunitară în vederea informăriii şi
consultării lucrătorilor. Conform Secţiunii I, art. 2 al Directivei,
"întreprinderea de dimensiune comunitară" este o întreprindere cu cel puţin
1000 de salariaţi în statul membru sau are cel puţin 150 de salariaţi pentru
fiecare stat, dacă întreprinderea există în cel puţin două state membre.
Instituirea unui comitet de întreprindere european sau a unei proceduri de
informare şi consultare a salariaţilor este menţionată de Secţiunea II, art. 4,
direcţia centrală este responsabilă de crearea condiţiilor şi mijloacelor
necasare în vederea insituirii comitetului european sau a unei proceduri de
informare şi consultare. În art. 5 se menţionează etapele constituirii
comitetului european de întreprindere din propria iniţiativă sau prin iniţierea
unor negocieri sau consultări cu cel puţin 100 de salariaţi, sau cu
reprezentanţii acestora, în cazul în care respectiva întreprindere este prezentă
pe teritoriul a cel puţin două state membre.

24
Înfiinţată prin Legea nr. 108/1999.
25
Înfiinţat prin Legea nr. 109/1997.

12
 În vederea coordonării sistemului naţional de asistenţă socială, prin
Legea nr. 705/2001 a fost constituită Comisia interministerială privind
asistenţa socială, coordonată de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi
familiei. Conform noilor reglementări, Comisia are ca principale atribuţii:
- elaborarea politicii unitare în domeniul asistenţei sociale;
- coordonarea la nivel naţional a activităţilor de asistenţă socială;
- avizarea politicilor şi măsrilor de asistenţă socială elaborate de
ministerele şi instituţiile prevăzute în art. 34, alin. (2).
Pentru mijlocirea dialogului între serviciile publice de asistenţă
socială şi solicitanţii sau beneficiarii de drepturi de asistenţă socială, la 23
decembrie 2003, Guvernul emite H.G. nr. 1615/2003 cu privire la
organizarea şi funcţionarea Comisiei de mediere socială, cu rol consultativ,
organizată în acdrul fiecărei direcţii pentru dialog, familie şi solidaritate
socială judeţene, respectiv a municipilui Bucureşti. Comisia este compusă din
5 membri, reprezentanţi ai unor institţii publice şi organizaţii
neguvernamentale şi are ca principale atribuţii:
- analizarea motivelor de nemulţumire notiicate de către solicitanţii
drepturilor de asistenţă socială;
- clarificarea divergenţelor dintre părţi;
- difuzarea organelor şi autorităţilor interesate, aducând la cunoştinţă
solicitanţilor sau beneficiarilor de drepturi de asistenţă socială concluziile
raportului la mediere;
- elaborarea, prin secretariatul propriu a programelor principalelor
sale activităţi;
acordarea unor consultaţii gratuite în domeniul drepturilor de asistenţă
socială.
Constituirea Institutului Naţional de Cercetare ştiinţifică în domeniul
Muncii şi Protecţiei Sociale - INCSMPS Bucureşti26 funcţionează pe bază de
gestiune şi autonomie financiară şi desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:
- activităţi de cercetare-dezvoltare în cadrul Planului naţional pentru
cerecetare-dezvoltare şi inovare, pentru realizarea planurilor sectoriale şi
activităţi de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică;
- activităţi conexe activităţii de cercetare-dezvoltare, desfăşurate în
domeniul propriu de activitate.

26
Regulamentul din 21/10/2004, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1038 din
10/11/2004 de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în
domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (INCSMPS) Bucureşti.

13
 CAPITOLUL II
DIALOGUL SOCIAL ŞI RELAŢIILE COLECTIVE DE MUNCĂ

Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I. Noţiunea şi obiectivele dialogului social

Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) a constituit o rampă de
lansare pentru dialogul social. UE a urmat această cale, dând partenerilor
sociali posibilitatea de a negocia, la nivel european, soluţiile care pot fi
transformate automat în directive comunitare în ceea ce priveşte, de exemplu,
concediul parental şi munca pe timp limitat.
În cadrul consultărilor şi negocierilor ce se înscriu inevitabil în
relaţiile sociale de muncă, întâlnim partenerii sociali consacraţi: salariaţii
(reprezentaţi de regulă de sindicate) şi patronatul.
Dialogul social se realizează prin negociere, consultare, informare,
gestionare în comun, prin care se urmăreşte armonizarea intereselor patronale
cu cele ale salariaţilor de la nivel de unitate până la scară naţională.
Obiectivul permanent al dialogului social îl constituie realizarea păcii
sociale. Din acest punct de vedere prezintă relevanţă obligaţia de pace socială
inclusă explicit sau implicit în contractele colective de muncă (având cel mai
puternic rol, consacrat legal, în Germania şi în statele nord-europene).
În sfera largă, de ordin conceptual, a dialogului social intră
bipartitismul, ca relaţie sindicate-patronat, şi tripartitismul, ca relaţie
instituţionalizată sindicate-patronat-guvern.
Tripartitismul presupune, între altele27:
- existenţa unei economii de piaţă, restrângând prin acord liberul joc
al forţelor pieţei;
- cooperare pentru asigurarea echilibrului dintre ceea ce economic
este posibil şi ceea ce "social" se pretinde;
- sacrificii considerabile din partea celor ce caută consensul, pentru a
fi menţinut şi consolidat tipul de societate ales.
Participând direct la dialog, guvernul realizează fie un dialog bipartit
cu sindicatele din sectorul public (când guvernul are poziţia de patron al
proprietăţii publice), fie un dialog tripartit alături de patroni şi sindicate, când
se caută soluţii ce privesc conţinutul şi natura relaţiilor economice şi
sociale28.
Dialogul social se realizează în practică prin diferite mijloace ca, de
exemplu, schimb de informaţii între parteneri, consultări pe teme de interes
comun, negocieri finalizate prin semnarea unor documente, elaborarea unor
principii şi proiecte de politică economică şi socială, luând forma unor
acorduri sau pacte sociale.
27
C. Belu, Dreptul muncii, Editura Reprograph, Craiova, 2003, p. 59-60.
28
Idem, p. 60.

14
 Pentru ca relaţiile colective între partenerii sociali să se poată
desfăşura în condiţii optime, pe bază de deplină egalitate şi în vederea
realizării unei reale păci sociale, se impune recunoaşterea, la nivel de
principiu, a mecanismului tripartit în luarea deciziilor esenţiale ce privesc
raporturile de muncă.
În România, intervenţia partenerilor sociali la nivel macroeconomic şi
social se traduce prin următoarele măsuri:
- obligarea consultării prealabile de către Guvern a reprezentanţilor
partenerilor sociali atunci când iniţiază proiectele unor acte normative ce
privesc raporturile de muncă;
- crearea unor organisme speciale cu participarea reprezentanţilor
salariaţilor şi ai patronatului, de regulă, sub forma unor comisii de tip
consultativ.

II. Organisme tripartite de dialog social

A. Consiliul Economic şi Social
România este singura ţară în care s-a considerat că apariţia Consiliului
Economic şi Social trebuie stabilită prin lege. Ca atare, după o lungă perioadă
de dezbateri, a apărut Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea
Consiliului Economic şi Social.
Consiliul Economic şi Social (CES) este un organism tripartit,
autonom, de interes public, în scopul realizării dialogului social între guvern,
sindicate şi patronat şi a climatului de pace socială29.
Ţinând seama de scopul său, CES, ca organism tripartit autonom, de
interes public, nu se subordonează puterii executive (nici guvernului, nici
preşedintelui republicii). El este compus din 27 de membri, astfel30:
- 9 membri numiţi de guvern;
- 9 membri numiţi de comun acord, de către confederaţiile patronale
reprezentative la nivel naţional;
- 9 membri numiţi de comun acord, de confederaţiile sindicale
reprezentative la nivel naţionalin.
Analizând situaţia economică şi socială a ţării, CES face propuneri în
condiţiile prevăzute de lege, în domenii fundamentale: restructurarea şi
dezvoltarea economiei naţionale, privatizarea întreprinderilor cu capital de
stat, relaţii de muncă, politică salarială, protecţie socială şi ocrotirea sănătăţii,
învăţământ şi cercetare. De asemenea, CES are rol consultativ în stabilirea
politicii economice şi sociale, precum şi în medierea stărilor conflictuale
intervenite între partenerii sociali, înainte de a se declanşa procedurile
prevăzute de lege pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

B. Comisiile consultative de dialog social

29
Art. 1 din Legea 109/1997.
30
Art. 13 din Legea 109/1997.

15
 Comisiile consultative de dialog social din cadrul unor ministere şi al
prefecturilor31 desfăşoară o activitate ce vizează asigurarea unor relaţii cu
partenerii sociali - patronat, sindicate - care să permită o informare
permanentă asupra nevoilor acestora şi să faciliteze rezolvarea revendicărilor
şi a problemelor ridicate care sunt de resortul ministerului respectiv sau al
prefecturilor32.

C. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă33 are următoarele
obiective:
- instituţionalizează dialogul social în domeniul ocupării şi formării
profesionale;
- aplică stategiile în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplică măsurile de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în
muncă.
ANOFM asigură, persoanelor fizice sau juridice interesate, servicii de
ocupare şi de formare profesională. Serviciile pentru persoanele fizice sunt:
- orientarea şi consilierea persoanelor neîncadrate în muncă şi a altor
persoane, în vederea găsirii unui loc de muncă;
- calificarea şi recalificarea persoanelor neîncadrate în muncă;
- reconversia profesională a personalului din cadrul agenţilor
economici supuşi restructurării, în vederea prevenirii şomajului;
- stabilirea şi plata, potrivit legii, a drepturilor de protecţie socială a
persoanelor neîncadrate în muncă şi a altor categorii socio-profesionale.
Persoanele juridice pot beneficia din partea ANOFM de următoarele
servicii:
a) medierea între cererea şi oferta de pe piaţa muncii;
b) selecţionarea candidaţilor pentru ocuparea locurilor de muncă;
c) consiliere pentru crearea de întreprinderi mici şi mijlocii.
Aceste servicii pot fi încredinţate şi unor prestatori din sectorul public
sau privat, introducându-se principiile concurenţei şi în acest domeniu.
ANOFM este condusă de un consiliu de administraţie format din:
- 5 membri, reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi de ministrul
muncii, solidarităţii sociale şi familiei, dintre care un membru este secretar de
stat în MMSSF şi are calitatea de preşedinte al ANOFM, numit de primul-
ministru;
- 5 membri, numiţi pin consens de asociaţiile patronale reprezentative
la nivel naţional;
- 5 membri, numiţi pin consens de asociaţiile sindicale reprezentative
la nivel naţionalin.

31
Au fost înfiinţate prin H.G. nr. 89/1997.
32
Art. 4 din H. G. nr. 89/1997.
33
Înfiinţată prin Legea nr.145/1998.

16
 Pentru organizarea şi coordonarea activităţii de formare a forţei de
muncă, la nivel judeţean şi al mun. Bucureşti, s-au înfiinţat, în subordinea
ANOFM, agenţii pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a mun.
Bucureşti, unităţi cu personalitate juridică34.

D. Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor

Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor este o
autoritate administrativă, autonomă, ce funcţionează în sistem tripartit, având
ca obiect de activitate sprijinirea procesului de formare profesională a
adulţilor, prin asigurarea elementelor necesare în vederea fundamentării
politicilor şi strategiilor ce se adoptă în acest domeniu, în concordanţă cu
cerinţele economiei de piaţă35.

E. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este o instituţie publică
autonomă cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, ce are ca principal
obiect de activitate asigurarea funcţionării sistemului de asigurări sociale de
sănătate din România36.

F. Departamentul pentru dialog social

Departamentul pentru dialog social37 asigură funcţionarea relaţiilor
Guvernului cu partenerii de dialog social, având şi atribuţia organizării
întâlnirilor primului - ministru cu reprezentanţii partenerilor de dialog social
(cu confederaţiile sindicale şi patronale reprezentative).

G. Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale38 este o
instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, care
administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale.

34
Art. 2 din Legea nr. 145/1998.
35
Art. 2 din Legea nr.132/1999.
36
Art. 1 din Legea nr.145/1997.
37
Înfiinţat prin H. G. nr.873/1998.
38
Înfiinţată prin Legea nr. 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale.

17
 Secţiunea II
STATUTUL ŞI ROLUL SINDICATELOR ÎN CADRUL DIALOGULUI
SOCIAL

I. Definiţie şi cadru legal

Sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere prevăzut de
Constituţie: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate şi în alte forme de asociere“39. Cadrul legal al organizării şi
funcţionării sindicatelor îl reprezintă Legea nr. 54/2003 şi art. 217-223 din
Codul muncii.
Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop
patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor colective
şi individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale,
culturale şi sportive ale membrilor lor40.
Legea nr. 54/2003 privind sindicatele nu oferă o definiţie explicită a
sindicatelor, ci prevede doar că acestea sunt constituite în scopul apărării
drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective
de muncă, şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale,
culturale şi sportive ale membrilor lor 41.
Având în vedere aceste elemente, sindicatele pot fi definite ca fiind
acele organizaţii profesionale independente, fără caracter politic şi fără scop
patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării intereselor
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor,
precum şi a drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, contractele colective
de muncă, pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este
parte.
În doctrina juridică franceză, sindicatul este definit ca "un grup privat
şi pluralist, independent atât faţă de puterea publică, cât şi faţă de patronat şi
alte organizaţii, inclusiv sindicatele concurente"42.
Persoanele care au dreptul de a se organiza în sindicate se împart în
mai multe categorii:
a) persoanele care au calitatea de salariat;
b) persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau profesie în mod
independent;
c) membrii cooperatori;
d) agricultorii;
e) persoanele în curs de calificare;

39
Art. 37 Al. 1 din Constituţie, modificat.
40
Art. 217 din Codul muncii.
41
Art. 1 Al. 1 din Legea nr. 54/2003.
42
J. M. Verdier, Droit du travail. Syndicats et droit syndical, Dalloz, Paris, 1987, vol. I, p.
150.

18
 f) funcţionarii publici.
Este interzisă asocierea în organizaţii sindicale următoarelor categorii
de salariaţi: salariaţii care deţin funcţii de conducere; salariaţii care deţin
funcţii de demnitate publică, conform legii; magistraţii (procurorii şi
judecătorii); personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciului Român de
Informaţii, Servicului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe
şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile aflate în
subordinea acestora.

II. Rolul sindicatelor în cadrul dialogului social

Dialogul social se realizează prin negociere, consultare, informare,
gestionare în comun. În cadrul consultărilor şi negocierilor ce se înscriu
inevitabil în relaţiile sociale de muncă, întâlnim partenerii sociali consacraţi:
salariaţii (reprezentaţi de regulă de sindicate) şi patronatul.
Acţiunea sindicală nu se limitează la nivelul întreprinderii deoarece
prin dialogul social, la care participă sindicatele, în calitate de parteneri
sociali, se urmăreşte armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaţilor
de la nivel de unitate până la scară naţională. Mai mult încă, pe lângă
aptitudinea de a participa la negocierea şi încheierea contractelor colective de
la nivel de unitate, ramură şi de la nivel naţional, sindicatelor li se recunoaşte
rolul de "actori ai vieţii sociale" 43, alături de alte grupuri şi organizaţii
economice sau politice.
Pentru ca relaţiile colective între partenerii sociali să se poată
desfăşura în condiţii optime, pe bază de deplină egalitate şi în vederea
realizării unei reale păci sociale, se impune recunoaşterea, la nivel de
principiu, a mecanismului tripartit în luarea deciziilor esenţiale ce privesc
raporturile de muncă.
Intervenţia statului în relaţiile de muncă este limitată. Legiuitorul nu
are alt rol decât acela de a fixa o limită minimă admisă (în privinţa salariului
minim, concediului minim etc.) şi de a furniza un cadru legal negocierilor
colective. Salariile sunt negociate în mod liber de către interlocutorii sociali,
cu condiţia de a nu se coborî sub nivelul salariului minim pe economie. În
caz de conflict, statul nu poate interveni decât cu rol de intermediar
(mediator) al discuţiilor purtate între salariaţi, reprezentaţi prin sindicate, şi
angajatori, reprezentaţi prin patronate. Între patronate, sindicate şi puterea
politică, discuţia este permanentă44. De asemenea, elaborarea legilor privind
domeniul relaţiilor de muncă şi politica socială implică consultarea
interlocutorilor sociali.

III. Raporturile sindicatelor cu patronatul

43
D. Gatumel, Le droit du travail en France, Éditions Francis Lefebvre, Paris,2000, p. 452.
44
G. Lyon-Caen, Jean Pélissier, Droit du travail, Éditions Dalloz, Paris, 1992, p. 37.

19
 Raporturile dintre sindicat şi unitatea în care acestea s-au constituit şi
îşi desfăşoară activitatea sunt multiple şi diferă în funcţie de convergenţa sau
divergenţa intereselor lor.
Interesele lor sunt convergente deoarece atât sindicatele, cât şi
unitatea (patronul) urmăresc desfăşurarea unei activităţi cât mai rentabile,
eficiente şi profitabile.
Interesele lor sunt însă şi divergente deoarece, în timp ce unitatea
(patronul) urmăreşte obţinerea unor câştiguri cât mai mari cu cheltuieli cât
mai mici, sindicatele doresc să obţină salarii cât mai mari pentru membrii lor,
condiţii de muncă cât mai bune, ceea ce presupune cheltuieli sporite pentru
patronat şi, implicit, beneficii diminuate.
Datorită existenţei acestor interese opuse, de cele mai multe ori,
patronatul încearcă slăbirea forţei sindicale prin crearea, în cadrul unităţii, a
unui sindicat paralel cu care să poată ajunge la înţelegere şi care să se opună
sindicatului iniţial sau să obstrucţioneze procesul de constituire a unor noi
sindicate, pe lângă cele iniţiale, care sunt favorabile conducerii patronale45.
Sub auspiciile reglementării anterioare (Legea nr. 54/1991), procesul
de constituire a unui nou sindicat la nivel de unitate putea fi împiedicat numai
de o insuficienţă numerică deoarece pentru formarea unui sindicat era necesar
un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi unitate, iar un salariat nu putea
face parte, în acelaşi timp, decât dintr-o singură organizaţie sindicală.
Conform Legii nr. 54/2003, o organizaţie sindicală se poate constitui
cu un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune (deci
nu neapărat din aceeaşi unitate), dar, pentru a putea participa la negocierile
colective şi la încheierea contractului colectiv la nivel de unitate este necesară
îndeplinirea unei condiţii de reprezentativitate, şi anume: numărul de membri
ai sindicatului să reprezinte cel puţin o treime din numărul salariaţilor
unităţii.
Convenţia nr. 98 din anul 1949 a OIM prevede interdicţia, pentru
patron, de a crea sindicate aservite intereselor sale, precum şi de susţine
financiar o organizaţie sindicală cu scopul de a o aservi.
Noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) şi noua Lege a sindicatelor
(Legea nr. 54/2003) au preluat şi adaptat aceste prevederi, întărind poziţia
neutră şi imparţială pe care trebuie să o adopte patronatul faţă de sindicate.
Astfel, este interzis orice act de ingerinţă al patronilor sau al organizaţiilor
patronale, fie direct, fie prin reprezentanţii sau membrii lor, în constituirea
organizaţiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor46.
De asemenea, angajaţii trebuie să fie protejaţi împotriva ingerinţelor
angajatorilor în sensul favorizării unui anumit sindicat. Orice măsură a
angajatorului pentru a facilita crearea unui sindicat sau favorizarea altuia aflat
sub influenţa sa constituie şi ea o atingere adusă libertăţii sindicale.
45
În ţările dezvoltate, ca Franţa, Italia, Japonia, sindicatele favorabile conducerii unităţii sunt
denumite "sindicate de casă" sau "sindicate de familie".
46
Art. 221 din Codul muncii.

20
 Pe de altă parte, legea prevede o serie de măsuri de protecţie a
membrilor de sindicat, în general, şi a membrilor aleşi în organele de
conducere a sindicatelor, în specialin. Sunt interzise orice discriminări ale
salariaţilor întemeiate pe apartenenţa şi activitatea sindicală în ceea ce
priveşte: angajarea, repartiţia în muncă, formarea profesională, avansarea în
profesie, salarizarea, măsurile disciplinare şi concedierea. Formularele de
angajare nu trebuie să conţină probleme referitoare la afilierea sindicală.
Clauzele de neafilere sindicală incluse în contractele de muncă sunt nule.
Prevederi care vizează protecţia drepturilor sindicale şi a membrilor
organizaţiilor sindicale sunt incluse şi în contractele colective de muncă de la
diferite niveluri, precum şi în legi speciale. În acest sens, Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic prevede că sindicatele din învăţământ
beneficiază de gratuitate pentru corespondenţa oficială şi expedierea de
materiale ştiinţifice şi metodice47.
Între sindicate şi unitate, interesele divergente se manifestă şi sub
forma întârzierii sau tergiversării încheierii contractului colectiv de muncă,
contestării calităţilor manageriale ale conducătorilor unor unităţi, izbucnirii
unor conflicte colective de muncă etc.

IV. Raporturile sindicatelor cu organele statului

Raporturile sindicatelor cu organele statului sunt guvernate de
principiul independenţei sindicatelor. Constituirea, funcţionarea şi dizolvarea
lor sunt puse sub semnul deplinei libertăţi.
Constituirea liberă a sindicatelor se referă la absenţa oricărei
autorizări prealabile, la imposibilitatea dizolvării sau suspendării activităţii
lor în baza unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice sau
ale patronatelor48, precum şi la necesitatea reducerii la minimum a
formalităţilor necesare.
Independenţa sindicală (libertatea sindicală colectivă) cuprinde în
conţinutul său următoarele aspecte49:
- dreptul fiecărui sindicat de a se asocia şi a se constitui în uniuni
sindicale, federaţii sau confederaţii pe criterii profesionale, teritoriale,
departamentale ori la nivel naţional, precum şi dreptul de a se afilia la
asemenea organisme;
- dreptul fiecărui sindicat de a nu se constitui sau de a nu se afilia la
asemenea uniuni, federaţii sau confederaţii, precum şi dreptul de a se retrage
din aseemnea organizaţii;
- dreptul oricărei forme de organizare sindicală de a-şi elabora
propriile statute prin care să stabilească modul de organizare, asociere şi
gestiune;

47
Art. 108 Al. 3 din Legea nr. 128/1997.
48
Art. 39 din Legea sindicatelor.
49
Roxana Radu, Statutul şi rolul sindicatelor pe scena politică, în "Revista de Ştiinţe
Politice" nr. 1,2/2004, p. 79.

21
 - dreptul fiecărui sindicat, indiferent de nivelul de organizare, de a-şi
alege singur reprezentanţii sau liderii;
- dreptul sindicatelor de a-şi stabili propria democraţie sindicală
bazată pe legea majorităţii şi propria disciplină sindicală, bazată inclusiv pe
sancţiuni specifice.
Conform art. 221 alin. 1 din Codul muncii, în exercitarea drepturilor
şi libertăţilor sindicale, autorităţilor publice le este interzisă orice intervenţie
de natură a limita sau a împiedica exercitarea legală a drepturilor sindicale50.
Intervenţia statului prin restrângerea libertăţii sindicale va fi
justificată numai în cazul în care ea este impusă de problemele generale şi
esenţiale ale societăţii, când, prin acţiunile lor, sindicatele încalcă legea,
ordinea şi liniştea publică51.
Sindicatele nu pot fi dezinteresate de modul în care un guvern
administrează afacerile ţării, dar ele nu pot desfăşura direct activităţi politice,
nu pot participa la campaniile electorale, organiza şi desfăşura greve sau
manifestaţii cu caracter politic, ori să protesteze contra ordinii stabilite, a
legii sau contra guvernului.

V. Activităţile sindicale
Activităţile sindicatelor pot fi multiple şi complexe, orientate spre
realizarea obiectivelor şi scopurilor lor. În baza legii, sindicatele pot:
- să sprijine material pe membrii lor în exercitarea profesiei;
- să constituie case de ajutor proprii;
- să editeze şi să tipărească publicaţii proprii în vederea creşterii
nivelului de cunoaştere a membrilor lor şi pentru apărarea intereselor
acestora;
- să înfiinţeze, în condiţiile legii, şi să administreze în interesul
membrilor lor unităţi de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul
activităţii sindicale, unităţi economico-sociale, comerciale, precum şi bancă
proprie pentru operaţii financiare în lei şi valută;
- să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor lor;
- să organizeze şi să sprijine material şi financiar sportul pentru toţi şi
sportul de performanţă în asociaţii şi cluburi sportive, precum şi formaţii
cultural-artistice.
Pentru realizarea acestor activităţi, sindicatele au dreptul la obţinerea
de credite.
În literatura de specialitate52 s-au delimitat următoarele categorii de
activităţi:
- participarea sindicatelor la dialogul social şi la negocierile colective;

50
Această prevedere a noului Cod al muncii corespunde reglementărilor cuprinse în
Convenţia nr. 87 din anul 1948 a OIM.
51
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 650.
52
V. Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, Editura Fundaţiei
"România de mâine", Bucureşti, 2000, p. 170.

22
 - participarea sindicatelor la încheierea şi executarea contractelor
colective de muncă;
- participarea sindicatelor la desfăşurarea unor acţiuni de protest şi
revendicative;
- participarea sindicatelor în cadrul unităţilor de bază la reglementarea
unor probleme de muncă, inclusiv de domeniul organizării şi disciplinei
muncii;
- organizarea unor acţiuni şi activităţi în favoarea membrilor lor,
decurgând din calitatea sindicatului de persoană juridică.
Atunci când consideră că scopurile pentru care au fost create nu pot fi
atinse sau drepturi anterior obţinute sunt în pericol de a fi pierdute,
sindicatele au dreptul să folosească mijloace specifice cum sunt: negocierile;
procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere;
petiţia; protestul; mitingul; demonstraţia şi greva, potrivit statutelor proprii şi
în condiţiile prevăzute de lege53.
La nivelul unităţilor, sindicatele elaborează, împreună cu organul de
conducere al unităţii, regulamentul de ordine interioară prin care sunt
reglementate raporturile de muncă la nivelul unităţii, inclusiv din punct de
vedere al organizării muncii, cât şi al disciplinei muncii şi al răspunderii
disciplinare.
De asemenea, angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai
sindicatelor să participe în consiliile de administraţie la discutarea
problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv54.
În scopul apărării intereselor sociale ale membrilor lor, organizaţiile
sindicale au dreptul de a primi informaţiile necesare pentru negocierea
contractului colectiv de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor
privind raporturile de serviciu, precum şi pe cele privind constituirea şi
folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă,
protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale55.
Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din
legislaţia muncii, statutele profesionale, contractele colective de muncă şi
contractele individuale de muncă, precum şi acordurile privind raporturile de
serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor
de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii
sau aleşi.
În acest scop, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice
acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele
membrilor lor (dacă aceştia nu se opun sau nu renunţă la judecată), fără a
avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

53
Art. 27 din Legea sindicatelor.
54
Nerespectarea acestei obligaţii de către angajator constituie contravenţie.
55
Art. 30 din Legea nr. 54/2003.

23
 În România, intervenţia sindicatelor la nivel macroeconomic şi social
se traduce prin următoarele măsuri56:
- obligarea consultării prealabile de către Guvern a reprezentanţilor
partenerilor sociali (şi, implicit, a sindicatelor) atunci când iniţiază proiectele
unor acte normative ce privesc raporturile de muncă. Şi în ceea ce priveşte
implicarea organizaţiilor sindicale în elaborarea şi, uneori, în implementarea
unor politici publice sau a unor acte normative, s-a observat o poziţie mult
mai puternică a sindicatelor la întrunirile tripartite, în comparaţie cu celălalt
partener social, reprezentat de patronate, care suferă de inconsecvenţă şi lipsă
de strategie. Astfel a ajuns să se spună, de exemplu, despre Codul muncii
cum că ar fi "un Cod al sindicatelor". Tot legat de acest exemplu, în faţa unor
cereri ale investitorilor străini de modificare a Codului muncii, sindicatele au
adoptat o atitudine fermă, declarând că "sindicatele susţin actualul Cod al
muncii şi vor bloca orice iniţiativă de modificare" şi că "dacă lucrurile vor
evalua (...) avem la dispoziţie şi alte mijloace sindicale, de care vom uza fără
reţinere"57.
- crearea unor organisme speciale cu participarea reprezentanţilor
salariaţilor: comisiile consultative de dialog social din cadrul unor ministere
şi al prefecturilor, Consiliul Economic şi Social, Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă etc.
În ceea ce priveşte statutul organizaţiilor sindicale, Legea nr.
130/1996 face distincţie între sindicate în funcţie de gradul lor de
reprezentativitate58. În scopul prevenirii abuzurilor, criteriile alese pentru a

56
Roxana Radu, op. cit., p. 82.
57
A se vedea M. Fica, "Arătând adevărata faţă a PSD, deputatul sindicalist Dumitru Chiriţă
se opune modificării Codului Muncii", în "Ziua" din 17 februarie 2004, p. 10.
58
Conform art. 17 din Legea nr. 130/1996, organizaţiilor sindicale li se cer îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii de reprezentativitate:
a) la nivel naţional:
- au statut legal de confederaţie sindicală;
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- au în componenţă structuri sindicale proprii, în cel puţin jumătate din numărul total al
judeţelor, inclusiv în mun. Bucureşti;
- au în componenţă federaţii sindicale reprezentative, din cel puţin 25% din ramurile de
activitate;
- organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel puţin egal cu
5% din efectivul salariaţilor din economia naţională;
b) la nivel de ramură:
- au statut legal de confederaţie sindicală;
- au independenţă organizatorică şi patrimonială;
- organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel puţin egal cu
7% din efectivul salariaţilor din ramura respectivă.
La nivelul ramurilor de activitate, chiar dacă mai multe organizaţii sindicale îndeplinesc
condiţiile de reprezentativitate, organismele de tip confederativ de la nivel naţional trebuie să
desemneze un singur reprezentant în negocierea la nivel de ramură;
c) la nivel de unitate:
- au statut legal de organizaţie sindicală;

24
aprecia reprezentativitatea sunt obiective, ţinându-se cont, în primul rând, de
numărul de membri şi urmărindu-se, în al doilea rând, să se asigure o
protecţie satisfăcătoare organizaţiilor minoritare pentru a le permite
desfăşurarea activităţilor lor sindicale şi realizarea scopurilor lor. Principiul
existenţei unei diferenţe între organizaţiile sindicale a fost admis în
numeroase ţări pentru a facilita dezvoltarea armonioasă a relaţiilor
profesionale. Totuşi, o problemă care stârneşte încă controverse în literatura
de specialitate59 este aceea dacă prioritatea sau exclusivitatea acordată
anumitor organizaţii în materie de reprezentativitate nu este de natură a limita
în mod substanţial activitatea sindicatelor minoritare, deci de a influenţa
salariaţii în alegerea unei anumite organizaţii. De aceea, avantajele acordate
unor anumite organizaţii sindicale nu trebuie să depăşească cadrul
negocierilor colective. Astfel, reprezentativitatea organizaţiilor sindicale se
apreciază la diferite niveluri: numai confederaţiile sindicale reprezentative
participă la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional 60; o
organizaţie minoritară pe plan naţional, dar reprezentativă pentru o anumită
ramură de activitate sau pentru o unitate poate apăra într-o manieră adecvată
interesele specifice ale membrilor ei, poate negocia condiţiile de muncă şi
salariile şi poate încheia contracte colective la un nivel inferior.

VI. Acţiunea politică a sindicatelor

Acţiunea politică a sindicatelor prezintă numeroase nuanţe şi aspecte
contradictorii deoarece ele nu pot desfăşura direct activităţi politice.
Sindicatele sunt organizaţii cu caracter profesional, constituindu-se
după criteriul ramurii de activitate sau al profesiunii. Scopul constituirii lor îl
reprezintă apărarea şi promovarea intereselor profesionale, economice,
sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor.
Un sindicat are dreptul de a utiliza mijloace politice în scopuri
profesionale, cum sunt petiţiile61, mitingurile, demonstraţiile62, luările de
poziţie, presiunile asupra instituţiilor şi puterilor publice.
În ceea ce priveşte mijloacele de presiune asupra instituţiilor şi
puterilor publice, cele mai eficiente s-au dovedit a fi grevele. Un exemplu
concludent în acest sens îl constituie greva minerilor din Valea Jiului din
- numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor
unităţii;
- sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.
59
J. M. Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de droits international et
comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 43-44.
60
În baza Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
61
Petiţiile îşi au temeiul legal în art. 47 din Constituţie, potrivit căruia organizaţiile legal
constituite, deci şi sindicatele, au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor
pe care le reprezintă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite de lege.
62
Mitingurile şi demonstraţiile trebuie să fie organizate conform dispoziţiilor Legii nr.
60/1991, care prevăd obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, autorizării
acestora şi îndeplinirii anumitor condiţii pentru desfăşurarea lor.

25
august 1994 sau cea a salariaţilor din Reşiţa din decembrie 1994, încheiate cu
rezultate pozitive: s-a hotărât acordarea unor prime, majorarea salariilor,
luarea măsurilor pentru redresarea activităţii economice locale, demiterea
unor persoane cu funcţii de conducere etc63. Demne de menţionat sunt şi
grevele muncitorilor de la "Tractorul" - Braşov, Combinatul Siderurgic de la
Hunedoara, "Roman" Braşov, "Electroputere" - Craiova din martie 2003,
cauzate de măsurile de concediere colectivă, care au avut drept rezultat
majorarea cuantumului plăţilor compensatorii, precum şi mărirea perioadei
de acordare a indemnizaţiei de şomaj şi a venitului lunar de completare64.
Chiar dacă într-o anumită perioadă de timp acţiunile revendicative au
fost de o mai mică amploare, în general s-au încheiat prin satisfacerea unora
dintre ele, în special a celor referitoare la creşterea salariilor.
Conform legii, un sindicat nu se poate constitui pentru a apăra un
program politic şi nici pentru a urmări un scop politic. Totodată, el nu are
dreptul de a utiliza fondurile sindicale pentru a finanţa campania electorală a
unui candidat.
Membrii sindicatelor pot avea ideologia lor, pot face parte din diferite
partide politice65, sindicatul trebuie să-i unească însă independent de opiniile,
convingerile şi ideile lor politice. Aşa cum afirma un fost lider sindical,
apărând drepturile membrilor lor, sindicatele fac o anumită politică
economică, socială, într-un cuvânt: politica sindicală, foarte greu de delimitat
de "politica pură"66.
Departe de a respecta însă interdicţiile legale privind scopul politic şi
de a se rezuma la "politica muncii", sindicatele s-au implicat, în practică, în
politica pură, propriu-zisă. Astfel, Curtea de Casaţie din Franţa sublinia
faptul că sindicatele nu sunt decât instrumentul unui partdid politic, la
originea creării lor67. Unele sindicate au contacte bune cu partidele aflate la
putere, altele cu partidele care se prefigurează a câştiga puterea politică.
În România, multe sindicate au stat la baza înfiinţării unor partide
politice: Convenţia Solidarităţii Sociale, înfiinţată din iniţiativa Convenţiei
Naţionale Consultative a Sindicatelor ("ALFA", Consiliul Naţional al
Sindicatelor Libere şi "FRĂŢIA")68 şi Partidul Naţional Sindical (alcătuit din
iniţiativa Blocului Naţional Sindical).
63
A se vedea E. Delcea, "Guvernul cedează presiunii minereşti", în "Adevărul" din 5 august
1994, p.1.
64
Prin modificarea O.U.G. nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare,
reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi
comerciale cu capital majoritar de stat.
65
Condiţiile impuse prin statut pentru admiterea într-un sindicat nu trebuie să fie de ordin
politic sau religios.
66
A se vedea "Vrând-nevrând, sindicatele fac o anumită politică" - interviu cu Victor
Ciorbea, în "Curierul Naţional" din 18 martie 1992, p. 1.
67
A se vedea D. Gatumel, op. cit., p. 447.
68
A se vedea Irina Dimiu, C. Moraru, "Da, sindicatele fac politică!", în "Adevărul" din 1
august 1992, p. 3; Tr. Dobre - "Sindicatele, paşi spre arena politică", în "România liberă"
din 10 ianuarie 1992, p. 5.

26
 Şi pentru alegerile din noiembrie 1996 unele sindicate şi-au asumat
angajamente politice. De exemplu, Confederaţia sindicală HERCULES a
încheiat un protocol de colaborare cu Partidul Socialist. Ca o consecinţă, mai
mulţi lideri ai confederaţiei au fost incluşi pe listele electorale pentru
alegerile parlamentare, întocmite de acest partid69.
De asemenea, Centrala Naţională a Sindicatelor Miniere din România
şi Federaţiile Sindicale din SNCFR au încheiat convenţii de colaborare cu
Uniunea Social Democratică prin care s-au angajat să susţină această
formaţiune politică în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale şi
parlamentare70.
Unii lideri sindicali consideră că polarizarea mişcării sindicale, prin
declararea opţiunilor spre o doctrină politică este binevenită71, alţii afirmă,
dimpotrivă, că sindicatele trebuie să rămână în afara jocurilor politice72.
Obiectivele politice nu trebuie excluse din sfera acţiunii sindicale
pentru că, pe de o parte, delimitarea între politic şi profesional nu este
absolută, iar, pe de altă parte, pentru că sindicatele fac parte dintr-o
multitudine de organisme politice consultative73.
De altfel, toţi teoreticienii dreptului constituţional includ sindicatele
în categoria grupurilor de presiune, respectiv "acele organizaţii constituite în
vederea influenţării puterilor publice prin formalizarea unor interese de grup,
adoptarea unei strategii de influenţare şi identificarea unor mijloace concrete
de presiune asupra puterii"74.
Principala dificultate cu care se confruntă sindicatele în plan politic o
reprezintă gradul lor de divizare, care este mult mai mare decât al
patronatelor. Pe de o parte, acest fapt se datorează faptului că, în timp ce
patronatele urmăresc un singur scop - ataşamentul faţă de proprietate,
respingerea intervenţionismului şi a naţionalizării, sindicatele sunt mult mai
divizate din punct de vedere ideologic în curente reformiste, social-
democrate, revoluţionare etc. Pe de altă parte, divizarea sindicală este dată şi
de faptul că sindicatele luptă pe două fronturi: cu patronatul şi cu puterea
publică.
Dincolo de toate aceste consideraţii, organizaţiile sindicale, acţionând
pentru îndeplinirea scopului lor firesc - apărarea şi promovarea intereselor
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale salariaţilor,

69
A se vedea S. Achim - "Sprijin sindical pentru partidele stângii", în "Adevărul" din 11
septembrie 1996, p. 2.
70
I. Cristoiu - "USD", în "Evenimentul zilei" din 2 octombrie 1996, p.1.
71
Al. Grigoriev, "E necesară o polarizare a mişcării sindicale", în "România liberă" din 22
noiembrie 1994, p. 5.
72
C. Moraru, "Sindicatele nealiniate s-au aflat în afera jocurilor politice", în "Adevărul" din
7 septembrie 1994, p. 10.
73
A se vedea N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 101.
74
D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universitaria, Craiova,
1999, p. 90.

27
constituie un puternic factor de echilibru economic şi social, un partener
redutabil pentru puterea executivă şi organizaţiile patronale, devenind astfel,
cu sau fără voia lor, actori ai scenei politice.

28
 Secţiunea III
PATRONATELE

I. Consideraţii generale
Patronul este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică
autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capitalul, indiferent
de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi
care angajează muncă salariată75. Din această definiţie rezultă că:
a) patronul poate fi o persoană fizică sau juridică care administrează şi
utilizează capital în scopul obţinerii de profit, şi anume:
- regiile autonome şi societăţile comerciale, cât şi asociaţiile familiale,
înmatriculate potrivit legii;
- orice persoană fizică autorizată potrivit legii;
b) au calitatea de patron numai acele persoane fizice şi juridice care
angajează personal cu contract individual de muncă.
Rezultă că nu au calitatea de patron: unităţile şi instituţiile publice,
asociaţiile şi fundaţiile, partidele politice şi sindicatele, persoanele fizice care
angajează personal casnic. Persoanele juridice sau persoanele fizice care nu
urmăresc realizarea de profit pot avea calitatea de angajator, dar nu şi pe
aceea de patron (în sensul Legii nr. 356/2001 şi al Codului muncii).
Patronatele sunt organizaţii ale patronilor, autonome, fără caracter
politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial 76.
Patronatele reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în
relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi
fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, potrivit propriilor
statute şi în acord cu prevederile legii.
Pentru a constitui un patronat este necesară întrunirea unui număr de
cel puţin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice autorizate
potrivit legii. Un patronat se poate constitui şi cu un număr de cel puţin 5
membri, în ramurile în care aceştia deţin peste 70% din volumul producţiei.

II. Raporturile patronatelor cu ceilalţi parteneri sociali

Patronatele sunt persoane juridice de drept privat, cu caracter
autonom. Elaborarea statutelor, a regulamentelor de organizare şi
funcţionare, alegerea organelor de conducere, organizarea gestiunii şi
activităţii sunt atribuţii proprii patronatelor77, fiind exclusă orice ingerinţă a
factorilor statali în activitatea lor.
Este interzisă orice intervenţie a autorităţilor publice de natură a limita
exercitarea drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea legală78.

75
Art. 230 din Codul muncii şi art. 2 din Legea patronatelor nr. 356/2001.
76
Art. 231 Al. 1 din Codul muncii.
77
Art. 12 Al. 1 din Legea nr. 356/2001.
78
Art. 235 Al. 2 din Codul muncii.

29
 De asemenea, este interzis orice act de ingerinţă al salariaţilor sau al
sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanţii lor sau prin membrii
sindicatului, după caz, în constituirea asociaţiilor patronale sau în exercitarea
drepturilor lor79.
Patronatele se pot constitui în:
- uniuni sau federaţii patronale, formate din două sau mai multe
patronate;
- confederaţii patronale, formate din mai multe uniuni sau federaţii
patronale;
- confederaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, potrivit
legii, se pot constitui într-un organism de reprezentare a patronatelor cu
statut şi regulament de organizare şi funcţionare proprii, asigurând o
reprezentare unitară a intereselor patronale la nivel naţional şi internaţionalin.
Ca şi în cazul liderilor sindicali, membrilor organelor alese de
conducere ale patronatelor li se asigură protecţia legii împotriva oricăror
forme de discriminare, condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării
funcţiilor lor, sub sancţiunea pedepselor prevăzute de lege.

III. Atribuţiile patronatelor

În calitate de partener al dialogului social, alături de Guvern şi
sindicate, organizaţiile patronale au următoarele atribuţii:
- participarea la negocierea contractelor colective de muncă la toate
nivelurile;
- participarea activă la soluţionarea conflictelor de muncă;
- contribuţia la elaborarea strategiilor economico-sociale
guvernamentale şi la elaborarea proiectelor de acte normative din domeniul
muncii şi securităţii sociale.
La elaborarea proiectelor de acte normative privind activităţile
patronale, iniţiatorii sunt obligaţi să solicite în prealabil avizul consultativ,
scris şi motivat, al structurilor patronale reprezentative.
De asemenea, patronatele pot adresa autorităţilor publice - fără a avea
un drept de iniţiativă legislativă - propuneri de legiferare în domenii de
interes patronal80.
Patronatele reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în
relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi
fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, atât în plan naţional, cât
şi internaţionalin.
În vederea realizării scopului pentru care sunt înfiinţate, patronatele81:
a. reprezintă, promovează, susţin şi apără interesele economice,
tehnice şi juridice ale membrilor lor;

79
Art. 235 Al. 3 din Codul muncii.
80
Art. 13 al Legii nr. 356/2001.
81
Art. 10 din Legea nr. 356/2001.

30
 b. activează pentru deplina libertate de acţiune a patronilor, în scopul
dezvoltării şi eficientizării activităţii acestora;
c. promovează concurenţa loială, în condiţiile legii, în scopul
asigurării de şanse egale fiecăruia dintre membrii lor;
d. sunt consultate de Guvern la iniţierea, elaborarea şi promovarea
programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare
economică şi participă în structurile de coordonare şi gestionare a
programelor cu Uniunea Europeană;
e. desemnează, în condiţiile legii, reprezentanţi la negocierea şi
încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative şi acorduri în
relaţiile cu autorităţile publice şi cu sindicatele, precum şi în structurile
tripartite de conducere şi de dialog social.
Patronatele asigură pentru membrii lor informaţii, facilitarea de relaţii
între aceştia, precum şi cu alte organizaţii, promovarea progresului
managerial, servicii de consultanţă şi asistenţă de specialitate, inclusiv în
domeniul formării forţei de muncă.
La cererea membrilor lor, patronatele îi pot reprezenta pe aceştia în
cazul conflictelor de drepturi82.
De asemenea, patronatele pot83:
- să acorde ajutor şi credit mutual membrilor lor;
- să editeze şi să tipărească publicaţii proprii;
- să înfiinţeze, în condiţiile legii, şi să administreze în interesul
membrilor lor unităţi de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul
activităţii patronale, unităţi economico-sociale, comerciale, precum şi bancă
proprie pentru operaţii financiare în lei şi valută.

82
Art. 232 Al. 2 din Codul muncii.
83
Art. 16 al Legii nr. 356/2001.

31
 Secţiunea IV
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

I. Consideraţii generale
Aşa cum s-a menţionat într-o opinie84, dreptul muncii este un drept de
protecţie, el trebuind a fi recunoscut ca atare tocmai pentru că este singura
modalitate prin care se poate contracara poziţia superioară pe care angajatorul
o are în cadrul raportului de muncă, pe cale de consecinţă clauzele confuze
din contractele individuale sau colective de muncă sunt interpretabile în
favoarea salariatului şi în concordanţă cu principiul de drept potrivit căruia
actele juridice trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte juridice.
În acest sens, exerciţiul dreptului trebuie astfel realizat încât el să
intervină în limitele permise de lege, ori legea înţelege că în cadrul
raporturilor de ramură să acorde protecţie salariatului prin norme specifice de
dreptul muncii menite întocmai a înlătura un eventual decalaj de forţe ce se
realizează între angajator şi salariatul sau subordonatul atipic acestuia85.
Scopul încheierii contractelor colective de muncă este promovarea
unor relaţii de muncă echitabile, de natură să asigure protecţia socială a
salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor de interese, şi, mai ales,
evitarea declanşării grevelor.

II. Definiţia şi importanţa contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă
între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi,
reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte,
prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum
şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă86(potrivit Legii
nr. 90/1996 se stabilesc şi clauze privind protecţia muncii).
În timp ce legea stabileşte cadrul general al raporturilor juridice de
muncă, contractul colectiv concretizează şi dezvoltă dispoziţiile legii, la
nivelurile la care se încheie.
Contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţii,
grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate, precum şi la nivel naţional87.
Prevederile oricărui contract colectiv la nivel superior sunt considerate
niveluri minime de la care începe negocierea contractelor colective de muncă
la nivelele inferioare şi, în consecinţă, unităţile vor aştepta contractele
încheiate la nivel naţional, de ramură, grup de unităţi şi în raport de clauzele

84
Magda Volonciu, Unele considerente privind dispoziţia de desfacere a contractului
individual de muncă, "Revista Română de Dreptul Muncii", nr. 1, Editura Rosetti, Bucureşti,
2002, p. 65.
85
Ibidem.
86
Art. 236 din Codul muncii şi art. 1 Al.1 din Legea nr. 130/1996.
87
Art. 10 din Legea nr. 130/1996.

32
acestora se vor negocia drepturile şi obligaţiile la acest ultim nivel al
ierarhiei.
De asemenea, contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze
care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele
colective de muncă88.
Importanţa încheierii contractelor colective de muncă poate fi
sintetizată astfel:
a) dacă legea stabileşte cadrul general al raporturilor juridice de
muncă, contractul colectiv concretizează şi dezvoltă dispoziţiile legii, la
nivelurile la care se încheie;
b) prin convenţiile colective devine posibilă armonizarea intereselor
salariaţilor cu cele ale patronilor, precum şi cu interesul general al societăţii;
c) prin clauzele sale se stabilesc drepturile şi obligaţiile reciproce ale
părţilor în promovarea unor relaţii de muncă echitabile, realizând protecţia
socială a salariaţilor, diminuarea sau eliminarea conflictelor colective de
muncă, declanşarea grevelor;
d) dreptul muncii devine un drept negociat de origine convenţională,
fiind creat printr-o bună măsură de către cei doi parteneri sociali prezenţi la
negocieri. Este o realitate care stimulează revenirea dreptului muncii în sfera
dreptului privat.

III. Negocierea colectivă

Contractul colectiv de muncă (sau convenţia colectivă de muncă, cum
este denumită uneori) exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea
esenţială a negocierii colective pentru raporturile juridice de muncă.
Şi viitoarea Constituţie a Europei conferă negocierii colective o
poziţie însemnată89. Conform art. III – 104 pct. 4, un stat membru poate
încredinţa partenerilor sociali, la cererea lor comună, punerea în aplicare a
legilor cadru europene adoptate în domeniile în care Uniunea susţine şi
completează acţiunea statelor membre în vederea realizării obiectivelor
sociale. Aşadar, oricare domeniu sau problemă specifică raporturilor de
muncă - cu excepţia celor excluse, potrivit art. III – 104 pct. 6, din
competenţa Uniunii (remunerarea, dreptul de asociere, dreptul la grevă,
dreptul la lock-out) – care face obiectul unei legi – cadru europene se poate
reglementa în plan naţional prin mijloace specifice dialogului social, în
special prin contractele colective de muncă, de către partenerii sociali, la
cererea comună a acestora90.

88
Art. 238 Al. 2 din Codul muncii.
89
Nu numai în viitor, ci şi în prezent, potrivit art. 137 pct. 4 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, consolidat.
90
Evident, oricare dintre statele membre poate să accepte ca reglementarea anumitor aspecte
ale relaţiilor de muncă să se facă de către partenerii sociali (fără a fi vorba de obligaţii
rezultate în viitor de legi – cadru europene, iar în prezent din directive).

33
 Codul muncii prevede obligativitatea negocierii la nivel de unitate, cu
excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de salariaţi 91. Obligaţia
de a negocia este instituită numai la nivel de unitate, subliniindu-se astfel
rolul esenţial pe care îl joacă contractul colectiv de muncă încheiat la acest
nivel. Obligaţia de a negocia este o obligaţie de diligenţă, nu de scop,
deoarece nu presupune cu necesitate şi încheierea unui contract colectiv de
muncă. În unităţile cu mai puţin de 21 de salariaţi se poate totuşi negocia
contractul colectiv, dacă angajatorul şi salariaţii sunt de acord. În caz contrar,
contractele individuale de muncă se vor conforma sau vor fi la un nivel mai
înalt, prin clauzele lor, faţă de drepturile prevăzute de contractele colective de
la nivelurile superioare.
Nivelurile la care se pot desfăşura negocieri colective şi, implicit, se
pot încheia contracte colective de muncă sunt:
- nivelul unităţilor (persoane juridice care angajează forţă de muncă
salariată);
- nivelul grupurilor de unităţi (grupuri de societăţi comerciale şi regii
autonome);
- nivelul ramurilor de activitate (în care s-au constituit federaţii ori
confederaţii sindicale de ramură, precum şi federaţii patronale);
- nivelul naţional (contractul colectiv de muncă se încheie între
reprezentanţii tuturor confederaţiilor sindicale şi patronale reprezentative).
Legea permite negocierea colectivă şi încheierea unor contracte
colective de muncă şi la nivelul instituţiilor bugetare, însă în acest caz nu se
pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt
stabilite prin dispoziţii legale.
Prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional sunt
considerate niveluri minime de la care începe negocierea contractelor
colective de muncă la nivelele inferioare şi, în consecinţă, unităţile vor
aştepta contractele încheiate la nivel naţional, de ramură, grup de unităţi şi în
raport de clauzele acestora se vor negocia drepturile şi obligaţiile la acest
ultim nivel al ierarhiei.
Dacă nu se respectă această ordine ierarhică şi se încheie un contract
colectiv la nivel inferior înaintea celui de nivel superior, clauzele primului
contract încheiat (de la nivelul inferior) urmează să se modifice obligatoriu
conform celor cuprinse în contractele colective încheiate ulterior (cele de
nivel superior).
Negocierile colective vor avea ca obiect cel puţin: salariile, durata
timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă 92. De asemenea,
se vor negocia obligatoriu şi măsurile de protecţie a muncii93.
Negocierea colectivă are loc în fiecare an, după cum urmează:

91
Art. 3 Al. 1 din Legea nr. 130/1996 şi art. 236 Al. 2 din Codul muncii.
92
Art. 3 Al. 4 din Legea nr. 130/1996.
93
A se vedea Legea nr. 90/1996.

34
 a) după cel puţin 12 luni de la data negocierii precedente neurmate de
încheierea contractului colectiv de muncă sau de la data intrării în vigoare a
contractului colectiv de muncă, după caz.
Atunci când a avut loc o negociere anterioară care nu a dus la nici un
rezultat, părţile pot relua negocierea numai după cel puţin 12 luni, dar până la
sfârşitul anului calendaristic următor. Dacă negocierea anterioară s-a soldat
cu încheierea unui contract colectiv pe o durată mai mare de un an,
următoarea negociere poate fi declanşată după cel puţin 12 luni de la
înregistrarea contractului respectiv. În acest caz, negocierea anuală urmăreşte
numai adaptarea contractului colectiv încheiat pe o perioadă mai mare de un
an la schimbările intervenite pe parcursul executării sale. Numai în ultimul an
de valabilitate a contractului respectiv, negocierea va avea ca obiect
încheierea unui nou contract colectiv de muncă;
b) cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractelor colective de
muncă încheiate pe un an.
În toate cazurile, patronul trebuie să declanşeze negocierea colectivă
astfel încât să se poată încheia un nou contract colectiv de muncă înainte de
încetarea celui aflat în curs de executare având în vedere că durata negocierii
colective nu poate depăşi 60 de zile.

IV. Încheierea contractului colectiv de muncă

Având în vedere faptul că textul art. 10, alin. 1 şi 2 din Legea nr.
130/1996 are caracter dispozitiv şi nu imperativ, rezultă că „încheierea
contractelor colective de muncă, indiferent de nivel, nu este obligatorie”.
Această soluţie poate fi explicată şi prin argumente de drept comparat.
Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate, contractul colectiv de muncă nu are
caracter obligatoriu. Excepţia parţială de la această situaţie o reprezintă
sistemul american, unde în baza Legii Taft – Harley, adoptată în 1946 (care a
conţinut principiile stabilite la prima reglementare unitară în domeniul
muncii din Statele Unite, respectiv Legea Wagner adoptată în 1935), s-a
instaurat obligativitatea negocierii. Instituirea obligativităţii încheierii
contractului colectiv de muncă.
Şi în Europa Occidentală încheierea contractului colectiv de muncă
rămâne exclusiv la dispoziţia partenerilor sociali. Faptul că o astfel de soluţie
este preferabilă, în special pentru Europa, rezultă şi din recomandările făcute
de Organizaţia Internaţională a Muncii. Astfel, unul dintre aspectele
fundamentale ale Convenţiei nr. 98/1949 privind drepturile de organizare şi
de negociere colectivă, se referă la promovarea negocierii voluntare, forul
internaţional în domeniu considerând că o poziţie cât mai neutră a statului în
ce priveşte negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă este
preferabilă.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, la negocierea clauzelor şi
la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere94.
94
Art. 236 Al. 3 din Codul muncii.

35
Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale,
constituie legea părţilor, producând efecte ca şi un act normativ.
La fiecare dintre nivelurile prevăzute de lege (unitate, grup de unităţi,
ramură de activitate, nivel naţional) se încheie un singur contract colectiv de
muncă95.
Sub aspectul duratei, contractul colectiv de muncă se încheie:
- fie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni;
- fie pe durata unei lucrări determinate.
Contractul colectiv de muncă încheiat pe durata unei lucrări
determinate poate fi şi pe o durată mai mică de 12 luni.
La expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv
de muncă, părţile pot hotărî prelungirea aplicării acestuia, în condiţiile în care
a fost încheiat sau în alte condiţii ce vor fi convenite96.

V. Conţinutul contractului colectiv de muncă

A. Clauzele contractelor colective de muncă
La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale
referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimalin. Contractele
colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la
nivel superior. Altfel spus, în contractul colectiv de muncă de la nivel inferior
se pot prevedea, pentru salariaţi, numai drepturi egale sau mai mari decât cele
din contractul colectiv de muncă de la nivel superior. De asemenea,
contractul colectiv de muncă de la nivel inferior poate cuprinde doar clauze
care instituie obligaţii egale sau mai mici pentru salariaţi decât cele din
contractul colectiv de la nivel superior (numai dacă obligaţiile respective nu
sunt reglementate legal prin norme imperative, neputându-se deroga de la
ele).
Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu
încălcarea prevederilor legale sunt lovite de nulitate absolută. Nulitatea
absolută intervine dacă s-au stipulat clauze contrare ordinii publice sau prin
care se stabilesc drepturi inferioare faţă de normele legale şi contractele
colective de muncă de la nivel superior sau dacă s-au inserat clauze prin care
se depăşeşte minimul legal admis al obligaţiilor pentru salariaţi.

B. Conţinutul contractului colectiv de muncă la nivel naţional

Contractele colective de muncă la nivel naţional au în conţinut
capitole asemănătoare cu cele înscrise în Codul muncii. În literatura juridică
de specialitate97 se consideră că într-un contract colectiv de muncă la nivel
naţional se pot întâlni trei categorii de clauze:

95
Art. 241 Al. 2 din Codul muncii.
96
Art.22 Al.2 din Legea nr.130/1996.
97
A se vedea Ş. Beligrădeanu, Legislaţia muncii 1992, comentată, vol. IV, p.107; Sanda
Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 680-681; C. Belu, op . cit., p. 81-82.

36
 • Clauze referitoare la drepturile de personal care, potrivit actelor
normative din legislaţia muncii, se stabilesc prin negocieri colective
(salariile, durata concediilor de odihnă, a concediilor fără plată,
nominalizarea personalului care beneficiază de un program de muncă
sub 8 ore pe zi, drepturile de delegare-detaşare pentru personalul
societăţilor comerciale şi regiilor autonome etc.);
• Clauze în legătură cu unele drepturi de personal cu privire la care
actele normative din domeniul legislaţiei muncii nu conţin nici un fel
de reglementări98;
• Clauze privind acordarea unor drepturi de personal în cuantumuri
superioare celor prevăzute de legislaţia muncii în vigoare. Având în
vedere că "Prevederile legale ale contractelor colective de muncă au
un caracter minimal pentru părţile contractante"99, înseamnă că, per a
contrario, peste acest nivel negocierea este permisă100.

C. Conţinutul contractului colectiv de muncă de la celelalte

niveluri
Orice contract colectiv de muncă concretizează nu numai prevederile
legii, ci şi pe cele ale contractului superior. Clauzele incluse în contractul
colectiv de muncă la nivel naţional vor sta la baza negocierilor prilejuite de
încheierea contractelor colective la nivel de ramură. Acest contract, odată
încheiat, va influenţa conţinutul contractelor colective la nivel de grup de
unităţi sau la nivel de unitate.
Dacă un contract colectiv la nivel naţional cuprinde clauze de maximă
generalitate, contractul colectiv încheiat la nivelul unităţii cuprinde clauze
concrete, specifice acelei unităţi.
Din cuprinsul unui contract colectiv de muncă de la nivelurile
inferioare contractului colectiv la nivel naţional vor face parte, în primul
rând, clauze referitoare la: sistemul de salarizare, adaosurile şi sporurile la
salariul de bază, durata timpului de muncă, a concediului de odihnă şi a
celorlalte concedii (de studii, fără plată sau cu plată), reguli de protecţia şi
igiena muncii, de formare profesională, sancţiunile disciplinare şi abaterile
disciplinare, drepturile de delegare-detaşare, condiţiile de încetare a
raporturilor juridice de muncă, alte drepturi şi obligaţii ale părţilor în
procesul de muncă etc.
98
De exemplu, în Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2005-2006 s-a
prevăzut ca la desfacerea contractului de muncă din motive neimputabile salariatului,
patronii să acorde acestuia o compensaţie de 50% din salariul lunar, în afara drepturilor
cuvenite la zi; legislaţia muncii nu conţine nici o reglementare privitoare la o astfel de
compensaţie.
99
Art. 8 Al. 4 din Legea nr. 130/1996.
100
De exemplu, conform Codului muncii, durata preavizului în cazul desfacerii contractului
individual de muncă din iniţiativa unităţii este de minim 15 zile lucrătoare, dar prin
negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional s-a obţinut durata de 20 de zile
lucrătoare sau chiar o lună.

37
 Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pot
cuprinde clauze referitoare la: obligaţia unităţii de a plăti integral şi la termen
salariile; de a asigura condiţii decente de muncă, inclusiv căldură şi apă caldă
în halele de producţie; de a acorda minimum 4 zile de concediu pentru o
vechime în muncă de până la 5 ani; de a învoi salariaţii în cazul unor
evenimente familiale, de a asigura condiţiile necesare pentru protecţia muncii
şi acordare de asistenţă socială. De asemenea, în unele contracte sunt
prevăzute şi reglementări privind abaterile grave, atât în muncă, cât şi cu
ceilalţi membri ai colectivului.

VI. Efectele contractului colectiv de muncă

Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor
legale constituie legea părţilor.
Drepturilor salariaţilor le corespund obligaţii corelative ale patronilor.
Chiar dacă un patron nu a încheiat un contract colectiv de muncă, el trebuie
să se conformeze unui contract colectiv de muncă încheiat la un nivel
superior.
În cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivel de grup de
unităţi şi ramură de activitate, unităţile componente ale acestora se stabilesc
şi se precizează de părţile care negociază contractul colectiv de muncă.
Contractele individuale de muncă de muncă nu pot conţine clauze
care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele
colective de muncă101. Contractul colectiv de muncă guvernează contractele
individuale ca o lege; impune obligaţiile patronului şi creează drepturi
salariaţilor la care aceştia nu ar putea renunţa102. Clauzele contractului
individual contrare clauzelor contractului colectiv sunt înlocuite de drept cu
acestea din urmă.
Salariul prevăzut în contractul colectiv se impune ca un minimum
pentru salariul stabilit prin contractul individual (la fel şi durata concediului
de odihnă).
Dacă în contractul colectiv sunt prevăzute avantaje extra-legale
(concedii suplimentare, indemnizaţii de concediere etc.), patronul este obligat
să le acorde salariaţilor.
Contractul colectiv de muncă guvernează nu numai contractele
individuale încheiate ulterior aplicării sale, ci toate acele contracte existente
în cursul executării lui.

Secţiunea V
SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ

I. Definiţia şi clasificarea conflictelor de muncă

101
Art. 238 Al. 2 din Codul muncii.
102
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 693.

38
 Conflictele de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între
partenerii sociali, în raporturile de muncă103. Conflictele de muncă sunt
conflictele individuale sau colective născute între angajator şi salariaţi, cu
privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la
drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă104.
Subiectele conflictului de muncă sunt, pe de o parte, salariaţii
persoane fizice care desfăşoară activitate în temeiul unui contract individual
de muncă şi angajatorii, persoane fizice ori persoane juridice, care utilizează
munca prestată de salariaţi. Nu sunt conflicte de muncă conflictele dintre
unitate ori angajator persoană fizică şi persoanele care îşi desfăşoară munca
pe alte baze decât contractul de muncă, ori între membrii unei cooperative
meşteşugăreşti şi cooperativa respectivă.
Legea obligă părţile să soluţioneze conflictele de muncă prin bună
înţelegere (calea amiabilă) sau prin procedurile stabilite de lege.
Conflictele de muncă se mai clasifică în:
- conflicte de interese - sunt conflictele de muncă ce au ca obiect
stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de
muncă şi care fac referire la interesele cu caracter profesional, social sau
economic ale salariaţilor ;
- conflicte de drepturi - sunt conflictele de muncă ce au ca obiect
exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi
sau din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau
individuale de muncă. Astfel de conflicte vizează, aşadar, drepturile
salariaţilor, deja născute, şi se soluţionează pe cale judiciară.
Conflictele de drepturi pot fi individuale105 sau colective106, în timp ce
conflictele de interese sunt întotdeauna colective107.

II. Conflictele de interese

Conflictele de interese nu pot interveni într-un alt moment al derulării
raporturilor de muncă decât cel al negocierii contractelor colective de muncă
(nu şi al negocierii contractului individual de muncă). De asemenea, nu se pot
declanşa pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă.
Conflictele de interese pot avea ca obiect aspecte care pot fi
reglementate, conform legii, prin contract colectiv de muncă; nu pot avea ca

103
Art. 248 Al. 1 din Codul muncii.
104
Art. 3 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
105
Un conflict individual de drepturi ar putea fi situaţia în care patronul a concediat un
lucrător pentru abateri serioase, iar acesta pretinde, la rândul său, că acţiunea sa nu reprezintă
o abatere serioasă, aşa cum o defineşte legea, astfel încât să justifice concedierea sa.
106
Un exemplu de conflict colectiv de drepturi este situaţia în care salariaţii şi patronatul au o
neînţelegere asupra unei clauze a contractului colectiv care nu este explicit sau corect
formulată.
107
Un conflict de interese poate fi situaţia în care negocierea unui contract colectiv de muncă
ajunge într-un impas pentru că salariaţii cer o mărire a salariilor cu un procent pe care
patronatul nu-l acceptă.

39
obiect revendicări ale salariaţilor pentru a căror rezolvare este necesară
adoptarea unei legi sau a altui act normativ. Partenerii sociali nu pot face
altceva decât să remită propunerea lor organelor competente (cele care au
iniţiativă legislativă). Dacă nu se dă curs demersului lor, situaţia în cauză nu
poate constitui temei al unui conflict de interese108. Aceste conflicte au
întotdeauna caracter colectiv şi nu pot privi interese ale persoanelor care
prestează munca pe alt temei decât contractul individual de muncă .
Conflictele de interese se pot produce :
a) la nivelul unităţilor, precum şi la nivelul unor subunităţi,
compartimente sau al unor grupuri de salariaţi care exercită aceeaşi profesie
în aceeaşi unitate (dacă între partenerii la negocieri s-a convenit ca aceştia să-
şi stabilească în mod distinct, în contractul colectiv, condiţiile de muncă);
b) la nivelul grupurilor de unităţi, al ramurilor sau la nivel naţionalin.
Conflictul de interese poate fi declanşat în următoarele situaţii109:
a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de
muncă, în condiţiile în care nu are încheiat un astfel de contract sau
contractul colectiv de muncă anterior a încetat;
b) unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi;
c) unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de
muncă, cu toate că negocierile au fost definitivate;
d) unitatea nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe
negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru,
programul de lucru şi condiţiile de muncă. Este situaţia în care există în curs
de executare un contract colectiv de muncă încheiat pe o perioadă de mai
mult de un an (altfel, pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă
salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese).
Orice alt conflict născut între angajator şi salariaţi în absenţa
contractului colectiv de muncă şi a obligaţiei legale a angajatorului de a
negocia nu poate face decât obiectul unui conflict de drepturi, adică al unei
acţiuni individuale a oricăruia dintre salariaţi împotriva angajatorului său110.
Sindicatele reprezentative (sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor),
constatând că în unitate există premisele declanşării unui conflict de interese,
vor sesiza în scris conducerea unităţii (care va primi şi înregistra această
sesizare), precizând revendicările salariaţilor, motivarea şi propunerile de
soluţionare. Conducerea unităţii este obligată ca, în termen de 2 zile
lucrătoare de la primirea sesizării, să răspundă în scris, precizându-şi punctul
de vedere pentru fiecare revendicare. Conflictul de interese se consideră
declanşat dacă intervine una dintre următoarele situaţii: unitatea nu oferă nici
un răspuns; unitatea nu răspunde la toate revendicările formulate; sindicatele
nu sunt de acord cu punctul de vedere al unităţii.

108
Roxana Radu, Dreptul muncii în contextul integrării europene, Editura Universitaria,
Craiova, 2005, p. 83.
109
Art. 12 din Codul muncii.
110
Roxana Radu, Dreptul muncii, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 258.

40
 III. Concilierea
În cazul în care conflictul de interese a fost declanşat, sindicatul
reprezentativ sau după caz, reprezentanţii salariaţilor vor sesiza Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF), prin direcţiile generale de
muncă şi solidaritate socială, în vederea concilierii conflictului respectiv.
Concilierea este o etapă obligatorie, având ca finalitate rezolvarea pe
cale amiabilă a conflictului de interese.
Sesizarea se formulează în scris şi trebuie să cuprindă menţiunile
cerute imperativ de lege111: unitatea la care s-a ivit conflictul de interese, cu
indicarea sediului şi numelui conducătorului; obiectul conflictului de interese
şi motivarea acestuia; dovada îndeplinirii cerinţelor menţionate la procedură;
indicarea persoanelor delegate să reprezinte la conciliere sindicatul sau, după
caz, salariaţii. Sesizarea se depune în două exemplare la direcţia generală de
muncă şi protecţie socială în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea şi
trebuie să fie datată şi semnată de conducerea sindicatului, sau după caz, de
reprezentanţii salariaţilor.
În termen de 24 de ore de la înregistrarea sesizării, MMSSF
desemnează delegatul său pentru a participa la concilierea conflictului de
interese. Acesta este obligat să ia măsuri pentru comunicarea sesizării către
conducătorul unităţii în termen de 48 de ore de la desemnarea sa şi pentru
convocarea părţilor la procedura de conciliere la un termen ce nu poate
depăşi 7 zile de la înregistrarea sesizării.
Părţile participante la conciliere sunt următoarele:
a) Sindicatele reprezentative sau, după caz, salariaţii aleg o delegaţie
formată din 2-5 persoane ce vor avea împuternicirea scrisă pentru această
conciliere. Pot face parte din delegaţia sindicatului şi reprezentanţi ai
federaţiei sau confederaţiei la care sindicatul este afiliat;
b) Unitatea, reprezentată fie de conducătorul acesteia, fie de o
delegaţie compusă din 2-5 membri, desemnată de conducătorul unităţii printr-
o împuternicire scrisă;
c) Delegatul MMSSF, care verifică împuternicirile delegaţilor
părţilor şi stăruie ca aceştia să acţioneze pentru a realiza concilierea.
Susţinerile părţilor şi rezultatul dezbaterilor se consemnează într-un
proces-verbal ce va fi semnat de către părţi şi de către delegatul MMSSF,
fiecare parte semnatară reţinându-şi în final câte un exemplar, iar cel de-al
treilea va fi reţinut de către delegatul MMSSF.
Efectele concilierii pot consta în: obţinerea unui acord cu privire la
soluţionarea revendicărilor formulate şi desigur încheierea conflictului;
obţinerea unui acord parţial112, caz în care în procesul-verbal se vor consemna

111
Art. 18 Al. 1 din Legea nr. 168/1999.
112
Salariaţii pot hotărî să accepte rezultatul concilierii, conflictul încheindu-se chiar dacă
acordul nu este totAl. Revendicările conciliate nu pot fi reluate şi nu pot constitui obiectul
unui nou conflict de interese.

41
revendicările soluţionate şi cele nesoluţionate (privitor la acestea din urmă, se
vor preciza punctele de vedere ale fiecărei părţi); dezacord total, situaţie în
care în procesul verbal se vor menţiona punctele de vedere ale părţilor pentru
fiecare revendicare respinsă.
Reprezentanţii sindicatului sau salariaţilor care au făcut sesizarea
pentru această conciliere au obligaţia să aducă la cunoştinţa salariaţilor
rezultatele concilierii.

IV. Medierea
Medierea conflictului de interese are loc numai atunci când
concilierea nu s-a finalizat cu soluţionarea revendicărilor, iar părţile hotărăsc,
prin consens, să recurgă la procedura medierii. Medierea constă în activitatea
pe care o persoană autorizată, aleasă de comun acord de către părţi, o depune
pentru a soluţiona conflictul de interese, la cererea părţilor şi cu respectarea
procedurii stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional113.
Mediatorii sunt persoane numite anual de ministrul muncii şi
solidarităţii sociale, cu acordul Consiliului Economic şi Social.
În termen de 48 de ore de la semnarea procesului-verbal prin care
părţile convin să înceapă medierea, fiecare parte va propune o listă de
candidaţi din lista de mediatori numiţi de ministrul muncii şi solidarităţii
sociale la nivelul judeţului unde are sediul unitatea în care s-a declanşat
conflictul de interese. În situaţia în care, după prima întâlnire, părţile nu
reuşesc să stabilească un mediator de comun acord, procedura de mediere
încetează, trecându-se la următoarea etapă prevăzută de lege.
Spre deosebire de conciliere (care este obligatorie), medierea este
facultativă şi este reglementată în scopul tendinţei de evitare a grevei.
După ce părţile au numit un mediator de comun acord, ele vor pune la
dispoziţia mediatorului datele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale.
Mediatorul are dreptul să convoace părţile şi să le ceară relaţii scrise cu
privire la revendicările formulate.
Durata medierii nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data
acceptării medierii acestui conflict de către mediator. În urma medierii,
mediatorul are obligaţia să întocmeasă un raport în care îşi va preciza şi
punctul de vedere cu privire la eventualele revendicări rămase nesoluţionate.
Părţile vor primi câte un exemplar iar unul va fi trimis la MMSSF.

V. Arbitrajul
Arbitrajul este o altă etapă facultativă a soluţionării conflictului de
interese. Pe întreaga durată a unui conflict de interese părţile pot hotărî prin
consens ca revendicările formulate să fie supuse arbitrajului unei comisii114.
Părţile pot recurge la arbitraj, însă numai după desfăşurarea
concilierii, care este obligatorie şi numai dacă aceasta s-a soldat cu un eşec.
113
N. Voiculescu, op. cit., p. 167.
114
Art. 32 Al.1 din Legea nr.168/1999.

42
Arbitrajul poate interveni şi fără săse fi desfăşurat medierea care e, la rândul
ei, facultativă.
Comisia de arbitraj este compusă din trei arbitri (dintre specialiştii în
domeniul economic, tehnic, juridic etc, desemnaţi anual de către MMSSF, cu
acordul Consiliului Economic şi Social) numiţi astfel : un arbitru de către
conducerea unităţii; un arbitru de către sindicatele reprezentative sau
reprezentanţii salariaţilor; un arbitru de către MMSSF.
Părţile sunt obligate să depună la această comisie întreaga
documentaţie privind revendicările formulate pentru ca, în termen de 3 zile
de la primirea documentaţiei, Comisia de arbitraj să recurgă în mod
obligatoriu la convocarea părţilor şi la dezbaterea acestui conflict de interese.
În termen de 5 zile de la încheierea dezbaterilor, comisia se pronunţă
printr-o hotărâre irevocabilă, moment care marchează încetarea conflictului
de interese. Hotărârea trebuie motivată şi va fi comunicată părţilor în termen
de 24 de ore de la pronunţare. Această hotărâre este obligatorie pentru părţi şi
va face parte din contractul colectiv de muncă.
Conflictul de interese încetează la data pronunţării hotărârii.
Odată ce sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor acceptă să
recurgă la procedura arbitrajului, înseamnă că renunţă să apeleze la grevă
(sau să o continue). Prin urmare, arbitrajul este facultativ numai ca etapă a
soluţionării conflictului de interese, dar obligatoriu prin rezultatele sale115.

VI. Dreptul la grevă

De-a lungul timpului, în funcţie de ţară şi de circumstanţe, greva a
îmbrăcat diferite forme: libertate (în sensul că încetarea prestării muncii, în
condiţiile legii, nu atrage nici o sancţiune disciplinară sau penală), drept (şi,
în consecinţă, absenţa oricărei culpe pe care angajatorul ar putea-o invoca
pentru a pune capăt contractului de muncă sau pentru a aplica altă sancţiune),
mijloc de acţiune sindicală recunoscut şi lucrătorilor individuali116.
Uneori dreptul la grevă nu este un drept fundamental distinct. El intră
în compunerea libertăţii sindicale, care înglobează libertatea de a forma
sindicate, libertatea în interiorul sindicatului şi libertatea acţiunii sindicale117.
Dreptul la grevă constituie însă un mijloc de apărare a intereselor
profesionale care aparţine indivizilor, nu sindicatelor. Aceasta este o
consecinţă a principiului egalităţii care impune un echilibru, o "necesară
conciliere între dreptul la muncă şi dreptul la grevă"118.
Dar "recunoaşterea dreptului la grevă nu poate avea drept consecinţă
excluderea limitărilor care trebuiesc aduse acestui drept ca şi tuturor
115
I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 588.
116
J. M. Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de droits international et
comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 53.
117
M. Duverger, Éléments de droit public, PUF, Paris, 1983, p. 200, citat în I. Dogaru, D.C.
Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 220.
118
Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All Beck,
1999, p. 305-306.

43
celorlalte drepturi în scopul evitării unui exerciţiu abuziv sau contrar
necesităţilor de ordine publică"119.
Organizaţia Internaţională a Muncii a admis restricţiile dreptului la
grevă care diferă de la stat la stat, de la legislaţie la legislaţie: pentru raţiuni
de securitate la nivel de unitate, în timpul operaţiunilor de conciliere şi
arbitraj sau pe durata validităţii contractelor colective (obligaţia de pace
socială). De asemenea, OIM a acceptat interzicerea grevelor strict politice şi
suspendarea dreptului la grevă în situaţii de criză naţională, în special
economică. În anumite cazuri, Comitetul libertăţii sindicale a sugerat să se
asigure, aşa cum o fac şi unele legislaţii naţionale, un serviciu minim în loc să
se interzică dreptul la grevă. În sfârşit, OIM a acceptat interzicerea grevelor
în serviciile considerate esenţiale (ca şi în exercitarea funcţiei publice), cu
condiţia ca această interdicţie să fie acompaniată de anumite garanţii cu rol
compensatoriu, sub forma unor proceduri de conciliere şi arbitraj imparţiale,
rapide şi eficiente, cu participarea părţilor interesate120.
Dreptul la grevă este garantat de Constituţia României care, în art. 43
alin. 2, lasă în competenţa legiuitorului aptitudinea de a stabili condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept. Din aceste dispoziţii constituţionale rezultă
că dreptul la grevă este un drept limitat. În primul rând, conform art. 43
alin.1, dreptul la grevă este rezervat doar salariaţilor: "Salariaţii au dreptul la
grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale". Orice
alte persoane sau categorii sociale (elevi, studenţi, şomeri, pensionari etc.),
chiar dacă îşi autointitulează mişcarea de protest "grevă", nu beneficiază de
aceleaşi drepturi şi de aceeaşi protecţie legală ca salariaţii.
O altă limitare a dreptului la grevă priveşte scopul urmărit, respectiv
"apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale", orice grevă
determinată de motive politice fiind ilegală.
Exercitarea dreptului la grevă suportă restrângeri şi în ceea ce priveşte
declanşarea, desfăşurarea, suspendarea, încetarea grevei, acestea fiind supuse
unor condiţii şi reguli stabilite de lege.
Dar poate că cea mai gravă limitare a dreptului la grevă o reprezintă
interzicerea dreptului la grevă pentru anumite categorii de salariaţi, respectiv:
a) procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului de Interne şi al unităţilor din subordinea acestor ministere,
personalul Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii
Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar
încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea
acestuia;
b) personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu
poate declara grevă din momentul plecării în misiune şi până la terminarea
acesteia;

119
G. Lyon-Caen, J. Pélissier, Droit du travail, Éditions Dalloz, 1992, p. 796.
120
J. M. Servais, op. cit., p. 53-54.

44
 c) personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion
românesc poate declara grevă numai cu respectarea normelor stabilite prin
convenţii internaţionale ratificate de statul român.
Cu aceste excepţii, dreptul la grevă este garantat tuturor salariaţilor.
Prin urmare, principiul constituţional al egalităţii se aplică în această materie
în varianta sa relativă, dat fiind că pentru situaţiile speciale prevăzute de lege
se impune un regim juridic specific121.
Criteriul în funcţie de care se stabileşte un regim juridic diferit al
dreptului la grevă este categoria de salariaţi al cărei statut constituţional al
muncii prezintă unele particularităţi: fie este vorba de funcţii publice a căror
continuitate este vitală pentru chiar existenţa statului, fie este vorba de
domenii de muncă care prezintă o importanţă aparte. Judecătorul
constituţional nu a acceptat alte criterii de diferenţiere, mai ales cele expres
interzise prin art. 4 alin. 2 din Constituţie122. În schimb, cu privire la toate
celelalte posibile criterii, o egalitate strictă este impusă în materie de drept la
grevă123.
O problemă aparte o constituie împăcarea dreptului la grevă cu
principiile continuităţii serviciului public. Legea poate limita dreptul la grevă
sau chiar poate interzice greva atunci când acest lucru se impune pentru a
asigura funcţionarea statului şi a serviciilor esenţiale pentru societate. Astfel,
conform art. 66 alin. 1 al Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor
de muncă, în unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale
radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate,
inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul în
comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu
gaze, energie electrică, căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca
organizatorii şi conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale124, dar nu
mai puţin de 1/3 din activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor minime
de viaţă ale comunităţilor locale. De asemenea, salariaţii din unităţile
sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la sectoarele nucleare,
din unităţile cu foc continuu pot declara grevă cu condiţia asigurării a cel
puţin 1/3 din activitate, care să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor
şi care să asigure funcţionarea instalaţiilor în deplină siguranţă.

VII. Clasificarea, desfăşurarea şi încetarea grevelor

A. Definiţie şi clasificare
Greva constituie o încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o
unitate şi poate fi declarată pe durata desfăşurării conflictelor de interese (cu
121
Simina Elena Tănăsescu, op. cit., p. 306.
122
Conform art. 4 Al. 2 din Constituţie, "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie,
de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".
123
Simina Elena Tănăsescu, op. cit., p. 306.
124
Prin "servicii esenţiale" se înţeleg acele servicii care se integrează în activitatea de profil
(de bază) a unităţii în cauză.

45
excepţiile expres prevăzute de lege)125. Cu toate că legea se referă doar la
unitate, aceleaşi sunt caracteristicile ei şi în cazul grevei pe grupuri de unităţi,
ramuri de activitate sau la nivel naţionalin. De altfel, Codul muncii oferă
următoarea definiţie, mai cuprinzătoare: "Greva reprezintă încetarea
voluntară şi colectivă a lucrului de către salariaţi"126. Atâta timp cât
legiuitorul permite ca un conflict de interese să fie iniţiat la nivele superioare
"unităţii", este firesc să se admită legalitatea unor greve declanşate la aceste
nivele, în cazul nesoluţionării prin alte mijloace a conflictului respectiv.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, Legea nr. 15/1991 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, în prezent Legea nr. 168/1999 prevede
expres posibilitatea declanşării grevei şi la niveluri inferioare unităţii -
subunitate, compartiment, grup de salariaţi (art. 42 alin. 2). Legea leagă însă
această posibilitate de o înţelegere anterioară, intervenită între membrii
subunităţii, compartimentului, grupului de salariaţi şi angajator, înţelegere
având ca obiect stabilirea distinctă, în contractul colectiv de muncă, a
condiţiilor de muncă a membrilor entităţii respective.
Înainte de declanşarea grevei, medierea şi arbitrajul au caracter
obligatoriu numai dacă părţile, de comun acord, au decis parcurgerea acestor
etape.
Unele forme pe care le îmbracă greva sunt considerate licite, altele
sunt apreciate ca fiind contrare prevederilor legale - greve ilicite. Plasarea
acestor forme de grevă într-o categorie sau alta depinde, în cele mai multe
cazuri, de voinţa legiuitorului. Există însă şi sisteme legislative în care
legiuitorul nu se exprimă asupra legalităţii sau ilegalităţii diferitelor forme de
grevă (cum este şi situaţia României), caz în care revine doctrinei şi practicii
sarcina de a distinge între diferitele categorii de grevă care, prin modalitatea
de manifestare, sunt sau nu conforme prevederilor legale.
Potrivit Legii nr. 168/1999, există trei categorii de greve :
• greva de avertisment - nu poate să aibă o durată mai mare de 2 ore
dacă se face cu încetarea lucrului; aceasta trebuie să preceadă cu cel
puţin 5 zile greva propriu-zisă. Dacă îmbracă forma unei greve ce nu
antrenează încetarea lucrului (greva de tip japonez), poate avea şi o
durată mai îndelungată.
Legea nu instituie obligaţia declanşării grevei de avertisment ca o
condiţie sine qua non a declanşării grevei propriu-zise. Pe de altă parte, nimic
nu se opune să aibă loc mai multe greve de avertisment, succesive, înainte de
declanşarea grevei propriu-zise;
• greva propriu-zisă - nu poate urmări realizarea unor scopuri politice,
ci numai apărarea intereselor cu caracter profesional, economic şi
social ale salariaţilor;
• greva de solidaritate - poate fi declarată în scopul susţinerii
revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi aflaţi deja în
125
Art. 40 din Legea nr. 168/1999.
126
Art. 251 Al. 1 din Codul muncii.

46
 grevă. Această grevă de solidaritate nu poate avea o durată mai mare
de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu cel puţin 48
de ore înainte de a înceta lucrul. Greva de solidaritate nu se poate
declanşa decât în cadrul aceleiaşi federaţii sau confederaţii sindicale.
Hotărârea de a declara grevă de solidaritate poate fi luată de către
organizaţiile sindicale reprezentative afiliate la aceeaşi federaţie sau
confederaţie sindicală la care este afiliat sindicatul organizator, cu
respectarea prevederilor art. 42 alin. 1. Prevederile art. 42 alin. 2 nu se
aplică.
Din punctul de vedere al obiectivului urmărit, nu pot fi legale decât
grevele profesionale, respectiv grevele declarate exclusiv în scopul apărării
intereselor profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor. În
România, greve profesionale în sensul legii pot fi considerate următoarele
tipuri de mişcări revendicative: grevele privind asigurarea unor condiţii de
muncă normale; grevele privind asigurarea unei protecţii corespunzătoare a
muncii; grevele privind majorarea salariilor; grevele privind acordarea unor
drepturi specifice muncii, chiar dacă ele exced sferei intereselor tuturor
salariaţilor dintr-o întreprindere, dar sunt favorabile pentru toţi cei dintr-o
anumită profesie sau meserie; grevele izbucnite ca urmare a refuzului unităţii
de a declanşa negocierea colectivă; grevele izbucnite ca urmare a încălcării,
de către angajator, a obligaţiei de a renegocia anual, în cazul în care există un
contract colectiv de muncă încheiat pe o durată mai mare de 12 luni; greve
declanşate ca urmare a refuzului angajatorului de a semna contractul colectiv.
De asemenea, din punctul de vedere al participării la grevă a
salariaţilor, greva poate fi parţială sau totală. Nu are nici o importanţă, din
punctul de vedere al legalităţii grevei, întinderea sau amploarea acesteia
deoarece nu este obligatoriu ca greva să afecteze toate atelierele, serviciile
sau toate categoriile de persoane dintr-o unitate sau dintr-o profesie. Greva
poate fi limitată la o categorie de persoane, la un atelier, laborator sau secţie
deoarece fiecare dintre acestea poate avea propriile sale revendicări. Ea poate
perturba activitatea celorlalte ateliere sau servicii (greva-buşon). Greva
buşon sau tromboză constă în încetarea activităţii la un anumit loc de muncă
(instalaţie, utilaj, abataj etc.) strategic ales, fiind un punct în întreprindere de
care depinde restul producţiei în mod direct sau indirect. Acest tip de grevă
este, în principiu, licită.
Greva japoneză se manifestă prin purtarea unor însemne distinctive
de către salariaţi, fără a înceta lucrul, însemne prin care aceştia îşi manifestă
protestul faţă de comportamentul angajatorului. Având în vedere această
modalitate de manifestare fără încetarea lucrului, acest tip de grevă este
perfect legal. Mai mult, prezintă avantajul că la ea pot apela şi alte categorii
de personal cărora greva le este interzisă. Eficacitatea acestei greve depinde
de gradul de mediatizare a demersului revendicativ respectiv.
După criteriul duratei lor, grevele pot fi:
- nelimitate în timp - durează până la soluţionarea revendicărilor);

47
 - limitate în timp - sunt declarate pe o anumită perioadă (grevele de
avertisment, greva de solidaritate).

B. Declararea grevei
Hotărârea de declarare a grevei poate fi luată de către :
- organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul de
interese, dacă se întruneşte acordul a cel puţin 1/2 din numărul membrilor
sindicatului;
- Adunarea generală a salariaţilor, cu acordul a cel puţin 1/4 din
numărul salariaţilor unităţii (sau, după caz, ai subunităţii, compartimentului
sau grupului de salariaţi), în unităţile în care nu sunt organizate sindicate
reprezentative.
Pentru a dovedi cvorumul cerut de lege, sunt admisibile orice
mijloace de probă; este preferabil însă să se consemneze acordul scris al
sindicaliştilor sau al salariaţilor care se pronunţă în favoarea grevei sau să se
întocmească procese-verbale ale şedinţelor în care organul sindical ori
salariaţii au hotărât declanşarea grevei. Esenţial este însă să se dovedească şi
numărul total al salariaţilor sau al membrilor de sindicat.
Organizatorii grevei trebuie să notifice angajatorului dacă greva de
avertisment sau de solidaritate are loc cu încetarea sau fără încetarea lucrului,
precum şi durata acesteia, fără a putea însă depăşi durata maximă legală, dacă
greva presupune încetarea lucrului.
La declanşarea grevei propriu-zise, organizatorii pot hotărî dacă greva
este pe durată nedeterminată sau determinată, menţionând această durată. Pe
parcursul desfăşurării grevei, organizatorii pot reveni asupra hotărârii iniţiale,
fie limitând durata nedeterminată a grevei anunţată iniţial, fie modificând
durata, în sensul scurtării sau majorării duratei iniţiale, fie prelungind pe timp
nedeterminat o grevă declanşată iniţial pe durată determinată. Chiar în lipsa
unei reglementări exprese, considerăm că şi în situaţia intervenirii unor
asemenea modificări se impune notificarea angajatorului tot cu cel puţin 48
de ore înainte, întrucât raţiunea dispoziţiilor art. 41 şi 45 pct. 3 subzistă, iar
principiul simetriei actelor juridice implică pentru modificarea acestora
respectarea aceloraşi reguli ca acelea prevăzute de lege pentru actele iniţiale.
Pe durata în care revendicările formulate de salariaţi sunt supuse
medierii sau arbitrajului, aceştia nu pot declara grevă. Greva se poate
declanşa numai după o mediere nereuşită, hotărârile comisiei de arbitraj fiind
obligatorii pentru părţi şi marcând sfârşitul conflictului de interese.
Având în vedere prevederile Legii nr. 168/1999 potrivit cărora
conflictele de interese pot avea loc numai în legătură cu negocierea,
încheierea sau semnarea contractelor colective de muncă, rezultă de aici că
declanşarea grevei în afara acestor conflicte va atribui acţiunii revendicative
un caracter ilegal. Dispoziţiile legale care condiţionează declanşarea grevei
de preexistenţa unui conflict de interese sunt neconstituţionale, deoarece
contravin legii fundamentale sub următorul aspect: se creează o discriminare

48
între salariaţii din unităţile în care negocierea colectivă este obligatorie şi cei
care lucrează în unităţi cărora nu le incumbă obligaţia de a iniţia negocierea
colectivă.
Conform art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind negocierea colectivă,
aceasta este obligatorie, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de
21 de salariaţi. Această dispoziţie conduce la concluzia că salariaţii care
lucrează în astfel de unităţi nu pot exercita un drept fundamental recunoscut
de Constituţie. Este adevărat că dreptul la grevă se exercită în condiţiile
prevăzute de lege, însă este contrar Constituţiei să se facă o discriminare între
salariaţi exclusiv pe criteriu numeric. Soluţia care se impune este aceea de a
revedea condiţiile de declanşare a grevei. De lege ferenda considerăm că
greva ar trebui recunoscută ca legală chiar şi în cazul derulării ei independent
de existenţa unui conflict de interese.
Dacă după declararea grevei, jumătate din numărul salariaţilor care
hotărâseră începerea grevei renunţă la grevă, aceasta va înceta.

C. Desfăşurarea grevei
Participarea la grevă este liberă, nici un salariat neputând fi constrâns
să participe la grevă sau să refuze să participe.
Pe durata grevei, organizatorii împreună cu conducerea unităţii au
obligaţia să protejeze bunurile unităţii şi să asigure funcţionarea continuă a
utilajelor şi instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru
viaţa sau pentru sănătatea oamenilor. Încălcarea acestei obligaţii poate
constitui cauză de nelegalitate a grevei.
Pe durata grevei, salariaţii îşi menţin drepturile ce decurg din
contractul individual de muncă, cu excepţia dreptului la salariu şi la sporuri
salariale. Salariaţii beneficiază de drepturile de asigurări sociale şi de
vechime în muncă pe intervalul în care au participat la grevă. Sindicatele,
dacă au fonduri, îi pot susţine material pe grevişti (în temeiul principiului
libertăţii sindicale şi al independenţei lor patrimoniale).
De asemenea, pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate încadra
salariaţi care să-i înlocuiască pe cei aflaţi în grevă. Pe de altă parte, salariaţii
aflaţi în grevă trebuie să se abţină de la orice acţiune de natură să împiedice
continuarea activităţii de către salariaţii ce nu participă la grevă şi totodată,
nu pot împiedica conducerea unităţii să-şi desfăşoare activitatea.
În timpul grevei, organizatorii acesteia au obligaţia de a continua
negocierile cu conducerea unităţii, în vederea satisfacerii revendicărilor ce
formează obiectul conflictului de interese. În cazul în care se ajunge la un
acord, conflictul este soluţionat şi greva încetează. Neîndeplinirea acestei
obligaţii atrage răspunderea patrimonială a organizatorilor grevei pentru
pagubele cauzate unităţii.
În ceea ce-i priveşte pe salariaţii care nu participă la grevă, dar nu
lucrează, independent de voinţa lor, primesc 75% din salariul de bază sau
chiar un cuantum mai mare, stabilit prin contractul colectiv de muncă. În

49
privinţa acestor salariaţi care vor să lucreze fără întrerupere, conducerea
unităţii este în măsură să stabilească modalităţile concrete de desfăşurare a
activităţii şi tot ea este cea care se va pronunţa asupra imposibilităţii acestora
de a presta munca atunci când greva celorlalţi paralizează întreaga activitate a
unităţii. Numai în aceste condiţii şi ca urmare a dispoziţiei conducerii,
salariaţii pot beneficia de salariul de 75% sau mai mare, urmând ca, în final,
el să fie recuperat de angajator sub formă de despăgubiri de la cei culpabili de
declanşarea grevei ilegale.

D. Suspendarea grevei
Conducerea unităţii poate solicita suspendarea grevei pe un termen de
cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării grevei 127, dacă prin
aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor128. Aprecierea
îndeplinirii acestei condiţii - periclitarea vieţii şi sănătăţii oamnilor este de
competenţa organelor de jurisdicţie, fără a avea vreo importanţă dacă este
vorba despre viaţa şi sănătatea oamenilor din unitate sau din afara unităţii.
În acest sens conducerea unităţii se va adresa cu o cerere de
suspendare Curţii de Apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.
Salariaţii grevişti sunt reprezentaţi în faţa instanţei de către organizatorii
grevei.
În termen de 7 zile de la înregistrarea cererii, Curtea de Apel va
soluţiona cauza, pronunţând o hotărâre irevocabilă.
După expirarea termenului de suspendare a grevei (termen care se
calculează pe zile calendaristice, în lipsa altei precizări), şi dacă nu s-a ajuns
între timp la un acord al părţilor, greva poate fi reluată fără nici o altă
formalitate suplimentară. Suspendarea grevei sau continuării grevei se poate
pronunţa ab initio pe o durată de 30 de zile sau, pentru aceeaşi grevă, pot fi
pronunţate hotărâri de suspendare succesive care, însumate, nu pot depăşi 30
de zile.

E. Încetarea grevei
Încetarea grevei are loc în următoarele situaţii :
a) prin renunţarea la grevă a cel puţin 1/2 din numărul membrilor
sindicatelor reprezentative sau, după caz, din numărul salariaţilor care au
hotărât declararea grevei;
b) prin realizarea acordului părţilor cu privire la satisfacerea
revendicărilor ce au constituit obiectul grevei;
c) prin hotărâre judecătorească. Dacă unitatea apreciază că greva a
fost declarată ori continuată cu nerespectarea legii, se poate adresa
tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul, cu o cerere prin

127
În ipoteza în care greva a mai fost, anterior, suspendată, şi, după epuizarea termenului de
30 de zile, lucrul a fost din nou întrerupt.
128
Art. 55 din Legea nr. 168/1999.

50
care solicită încetarea grevei129. Tribunalul examinează cererea şi pronunţă,
de urgenţă, o hotărâre definitivă prin care, după caz, respinge cererea unităţii
sau o admite, dispunând încetarea grevei ca fiind ilegală;
d) prin hotărârea Comisiei de arbitraj. Dacă greva legală a durat 20 de
zile, fără ca părţile implicate să fi ajuns la o înţelegere şi, concomitent,
continuarea ei ar fi de natură să afecteze interese de ordin umanitar,
conducerea unităţii poate supune conflictul de interese unei comisii de
arbitraj (cererea de arbitrare se adresează organelor care au efectuat
concilierea conflictului de interese). Şi în acest caz, recurgerea la arbitraj se
realizează tot prin acordul părţilor.

VIII. Greva ilegală

Autorii de specialitate fac diferenţa între "un exerciţiu normal al
dreptului la grevă" şi "un exerciţiu anormal", între ilicitatea grevei şi
ilegalitatea revendicărilor130.
Caracterul ilicit al unei greve poate rezulta din trei aspecte:
- salariaţii abuzează de dreptul la grevă, exercitându-l în mod
anormal;
- ilegalitatea scopului urmărit;
- ilegalitatea comportamentului greviştilor.
Din conţinutul Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de
muncă pot fi deduse cauzele de ilicitate a grevelor:
• declanşarea grevei prin care se cere soluţionarea unui conflict
de drepturi şi nu de interese;
• urmărirea unor scopuri politice;
• greviştii urmăresc revendicări pentru a căror soluţionare este
necesară adoptarea unei legi sau a altui act normativ;
• greva s-a declanşat fără a fi parcurse procedurile legale de
conciliere;
• greva s-a declanşat sau a continuat după pronunţarea unei
hotărâri valabile a Comisiei de arbitraj;
• la grevă n-a aderat cel puţin jumătate din numărul membrilor
sindicatului reprezentativ sau cel puţin 1/4 din numărul salariaţilor
unităţii;
• momentul declanşării grevei nu a fost adus la cunoştinţa
conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte;
• greva a fost declanşată de categorii de salariaţi ce nu puteau să
apeleze la acest mijloc de soluţionare a unui conflict colectiv de
interese;
• greva are un evident rol şicanatoriu şi nu este justificată prin
motive de natură profesională, economică, socială;
129
Art. 58 din O. U.G. nr.138/2000.
130
G. Lyon-Caen, J. Pélissier, op. cit., p. 807.

51
 • organizatorii grevei nu se achită de obligaţia protejării
bunurilor unităţii sau funcţionării în bune condiţii a utilajelor şi
instalaţiilor, punând în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor.
Greva politică este acea formă de grevă care urmăreşte realizarea
unor scopuri politice. În art. 49 din Legea nr. 168/1999, legiuitorul a definit
pe cale indirectă greva politică, prin raportarea acesteia la "realizarea unor
scopuri politice, fără nici o legătură cu interesele profesionale cu caracter
economic şi social ale salariaţilor".
Greva politică are un caracter ilicit deoarece contravine intenţiilor
legiuitorului, greva fiind reglementată exclusiv ca o acţiune colectivă de
protest pentru motive profesionale, economice sau sociale; contravine
obligaţiei de neutralism politic a sindicatelor; tinde să aducă atingere
instituţiilor legale ale statului de drept; prejudiciază în mod injust pe
angajator deoarece, pe de o parte, nu este determinată, în realitate, de
activitatea lui faţă de salariaţii săi, pe de altă parte, soluţionarea
revendicărilor susţinute nu sunt de competenţa angajatorului; persoana nu
acţionează ca salariat, ci în calitate de cetăţean131.
Uneori s-a făcut distincţie între greva politică în sens strict,
subordonată obiectivelor politice propriu-zise, greva economico-politică,
îndreptată spre obţinerea intervenţiei autorităţii publice pentru îmbunătăţirea
condiţiilor socio-economice ale muncitorilor, aceasta din urmă având caracter
legal132 şi greva profesional-politică care este, de regulă, ilicită deoarece
aspectul politic este predominant. Totuşi, o grevă declanşată pentru a protesta
împotriva politicii economice şi sociale a guvernului este considerată
profesională, deci licită, deoarece are "ca obiect refuzul de blocare a
salariilor, apărarea dreptului la muncă şi reducerea timpului de lucru,
revendicări legate în mod direct de preocupările cotidiene ale salariaţilor în
cadrul unităţii"133. Prin urmare, atitudinile critice, uneori virulente, la adresa
factorilor de putere, ca argumente în sprijinul revendicărilor, nu conferă
grevei un caracter pur politic atâta timp cât finalitatea revendicărilor se
cantonează la nivelul acelora profesionale, economice şi sociale şi nu sunt
însoţite de solicitarea schimbării autorităţilor legal investite în stat, la nivel
local sau naţionalin.
În ceea ce priveşte calificarea grevei ca fiind legală sau ilegală, în
cazul în care ea are un caracter mixt, profesional şi politic, instanţa este
datoare să discearnă obiectivul preponderent şi să delimiteze atitudinea
politică a liderilor de aceea a masei grevăştilor, singurii care conferă esenţa
fenomenului. Dacă în urma cercetării judecătoreşti va rezulta un caracter
politic accesoriu, în principiu, greva îşi păstrează caracterul legal.

131
Al. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 451.
132
G. Giugni, Diritto sindicale, Cacucci Editore, Bari, 1993, p. 245-246, citat în Al. Ţiclea,
op. cit., p. 451.
133
G. Lyon-Caen, J. Pélissier, op. cit., p. 808.

52
 Un alt aspect care trebuie menţionat este acela că cererea de
schimbare a conducerii unităţii exprimată pe parcursul derulării unei greve nu
poate fi considerată ca având un caracter ilegal. În fond, conflictul de interese
are loc între salariaţi şi conducerea unităţii care, în opinia lor, nu le satisface
revendicările. Din această perspectivă apare ca legitimă, în contextul grevei,
cererea de schimbare a conducerii unităţii respective.
O altă categorie de grevă considerată ilegală deoarece antrenează
consecinţe devastatoare pentru economia naţională este greva-demisie care
presupune demisia în bloc a tuturor salariaţilor, deci încetarea contractului de
muncă din iniţiativa lor134. Acest tip de grevă apărut în ţara noastră
presupune, ca premisă, ca salariaţilor care apelează la această formă de
protest să nu le fie recunoscută posibilitatea de a-şi exercita dreptul la grevă.
În doctrină s-a apreciat că o astfel de grevă este ilegală deoarece demisia,
potrivit legislaţiei muncii, este actul unilateral de voinţă a salariatului, prin
urmare, un act individualin. În sprijinul tezei caracterului ilegal al acestei
greve vine, pe de o parte, nerespectarea condiţiilor legale privind demisia, pe
de altă parte, nerespectarea obligaţiei pe care legea o impune ca respectiva
categorie de salariaţi să nu apeleze la forme revendicative colective care să
afecteze desfăşurarea activităţii în unităţile respective.
Grevele perlate (greve de randament sau greve la relanti) sunt o
mişcare de protest caracterizată prin faptul că salariaţii nu recurg la oprirea
totală a muncii, însă execută operaţiunile de muncă într-un ritm lent, ceea ce
antrenează în mod voit reducerea productivităţii muncii şi a randamentului
generalin. Efectele grevei perlate sunt comparative cu cele ale grevei
turnante, putând afecta mai multe puncte de lucru sau chiar întreaga
întreprindere.
Spre deosebire de greva perlată, greva de zel presupune o activitate
exagerat de scrupuloasă, desfăşurată cu respectarea excesivă, până la limita
absurdului, a normativelor de lucru, având efecte negative asupra calităţii
lucrărilor sau asupra duratei rezolvării sarcinilor de lucru.
În doctrina franceză s-a exprimat opinia potrivit căreia atât greva
perlată, cât şi cea de zel nu ar fi o grevă propriu-zisă deoarece aceasta
presupune o încetare efectivă a lucrului, în timp ce, în cazul acestor greve,
ritmul muncii este fie încetinit, fie accelerat. Este adevărat că aceste forme pe
care le poate îmbrăca greva nu se încadrează în definiţia legală a grevei ca
fiind "o încetare voluntară şi colectivă a lucrului de către salariaţi", însă ele
reprezintă tot o formă de protest colectivă a salariaţilor care diferă doar ca
formă de cerinţele legale; fondul ei rămâne acelaşi şi constă în existenţa unui
conflict de interese. În concluzie, faptul că nu se conformează strict
prevederilor legale nu înseamnă că grevele perlate şi cele de zel nu sunt totuşi
greve, doar că sunt ilegale. Caracterul ilegal al acestor greve decurge din
modul de desfăşurare. În principiu, dreptul la grevă permite salariaţilor să
înceteze lucrul, antrenând suspendarea contractelor lor individuale de muncă.
134
Al. Ţiclea, op. cit., p. 448-449.

53
Este exclus însă ca, sub acoperirea exercitării acestui drept, salariaţii să îşi
execute munca în alte condiţii decât cele stabilite prin contractelor lor
individuale de muncă. Mai mult, o astfel de prestare necorespunzătoare a
muncii poate fi sancţionată disciplinar.
Greva sughiţ constă într-o abţinere de la muncă, fracţionată în timp pe
perioade scurte. Această formă de grevă poate fi combinată cu greva turnantă,
rezultând aşa-numita grevă articulată, prin care se urmăreşte perturbarea
producţiei cu o minimă pierdere a salariilor de către grevişti. Greva
articulată se întâlneşte destul de rar în practică, ea fiind utilizată ca mijloc de
luptă numai în fazele acute ale conflictului de muncă135.
Greva cu ocuparea locului de muncă reprezintă un mijloc de presiune
asupra angajatorului, punându-l pe acesta în imposibilitatea de a recurge la
alte persoane care să-i înlocuiască pe grevişti. Este posibil ca ocuparea
locurilor de muncă să reprezinte o reacţie a salariaţilor faţă de intenţia
patronului de a abandona unitatea, închizând-o sau lichidând-o prin proceduri
judiciare. Având în vedere că, pe durata grevei, greviştii au obligaţia legală
de a nu împiedica conducerea unităţii şi pe ceilalţi salariaţi care nu participă
la grevă să îşi desfăşoare activitatea, această formă de manifestare a grevei
prin ocuparea locului de muncă apare ca având un caracter ilegal. Este
adevărat că angajatorul nu va putea încadra în muncă alte persoane care să-i
înlocuiască pe participanţii la grevă, însă poate recurge la alţi salariaţi (deja
angajaţi) din rândul celor care nu participă la grevă pentru a diminua efectele
negative ale acesteia.
Desfăşurarea grevei prin încetarea lucrului, dar în asociere cu alte
forme de manifestare a greviştilor (de exemplu, greva foamei, blocarea în
subteran sau ocuparea locurilor de muncă dacă nu împiedică pe salariaţii
neparticipanţi la grevă să lucreze ori nu periclitează utilajele şi instalaţiile
unităţii) nu conferă grevei caracter ilegal.
În ceea ce priveşte consecinţele unei greve ilegale, acestea pot fi
foarte grave. Este firesc că declanşarea grevei poate constitui o cauză de
întârziere a executării contractelor, având drept efect obligarea unităţii la
plata unor daune moratorii sub forma penalităţilor de întârziere, în ipoteza în
care termenul contractual nu este esenţial pentru a genera rezoluţiunea sau
rezilierea contractului şi plata unor despăgubiri. În orice variantă, sumele
plătite de unitate creditorilor săi sub forma despăgubirilor sau prejudiciile
suferite de unitate prin rezoluţiunea sau rezilierea contractelor în care era
parte se recuperează, în temeiul art. 61 din Legea nr. 168/1999, de la cei
culpabili de declanşarea grevei ilegale sau de continuarea acesteia.
Eventualele clauze contractuale de exonerare a unităţii debitoare de
răspundere pentru întârzierea în executarea contractului din cauza grevei îşi
pot găsi eficienţă numai în privinţa grevei legal declanşate, căci numai în
această ipoteză ea poate fi asimilată cazului fortuit.

135
G. Giugni, op. cit., p. 250, citat în Al. Ţiclea, op. cit., p. 450.

54
 CAPITOLUL III
LEGISLAŢIA MUNCII ŞI TRANSPUNEREA ACQUIS-ULUI
COMUNITAR

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL LA MUNCĂ

I. Noţiuni introductive
România acceptă în întregime acquis-ului comunitar al capitolului 13
-Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, în vigoare la data de 31
decembrie 1999, nu solicită nici o perioadă de tranziţie sau derogare şi
declară că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest
acquis136. În vederea alinierii la normele comunitare, legislaţia românească
a înregistrat o importantă evoluţie în domeniul dreptului muncii prin
adoptarea noului Cod al muncii (Legea nr. 53/2003), în domeniul libertăţii
de circulaţie a lucrătorilor prin modificările aduse Legii nr. 203/1999
privind permisul de muncă şi Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor
români care lucrează în străinătate, în domeniul securităţii sociale, prin
completările şi modificările suferite de Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi de Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă.

Obiectivele politicii sociale sunt apropriate celor care vizează

transpunerea în practică şi implementarea politicii regionale. În acest context,
dacă politica regională are ca obiectiv scoaterea regiunilor mai puţin
dezvoltate din criza în care se află şi promovarea creşterii economice şi a
ocupării, politica socială se adresează categoriilor sociale defavorizate. Atât
politica socială, cât şi cea regională încearcă să rezolve dezechilibrele sociale
şi econmice ale pieţei comunitare; multe din măsurile promovate de una
dintre cele două politici devin complementare acţiunilor celeilalte, iar
instrumentele de finanţare sunt coordonate în strânsă legătură.
Autorităţile comunitare au depus eforturi susţinute pentru a armoniza,
în sânul statelor membre, condiţiile de angajare şi de muncă. Aceste condiţii
sunt de o mare diversitate deoarece ele depind nu numai de sistemul juridic în
care se înscriu, ci şi de nivelul de dezvoltare economică şi socială al fiecărei
ţări. Intensificarea concurenţei antrenează însă în mod inevitabil
uniformizarea costurilor muncii şi, prin consecinţă, şi a condiţiilor de muncă.
Intervenţia comunitară vizează stimularea progresului social şi impulsionarea
legislaţiilor naţionale de a se alinia la standarde cât mai înalte. Cu toate
acestea, "trebuie să existe totuşi o parte ireductibilă de specificitate naţională,
136
Extras din Documentul de poziţie a României la capitolul 13: Politica socială şi de
ocupare a forţei de muncă (acceptarea acquis-ului comunitar).

55
condiţiile de angajare şi de muncă fiind produsul echilibrelor şi tradiţiilor
proprii fiecărei ţări"137.
Demersurile organelor şi instituţiilor comunitare în ceea ce priveşte
condiţiile de muncă s-au concentrat asupra a patru probleme fundamentale:
- egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei;
- remunerarea;
- durata muncii;
- igiena şi securitatea muncii.
În aceste domenii, normele comunitare preiau de multe ori, ca
standarde minimale, dispoziţiile convenţiilor adoptate în cadrul altor
organizaţii internaţionale, cum sunt OIM sau Consiliul Europei.
Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei se aplică în mai multe
domenii: remunerare, acces la angajare, formare şi promovare profesională,
condiţii de muncă, protecţie socială.
Codul Muncii (Legea nr. 53/2003) este legea-cadru în România în
domeniul muncii şi exprimă regulile generale ce guvernează relaţiile de
muncă, drepturile şi obligaţiile persoanelor încadrate în muncă, precum şi
jurisdicţia în domeniul muncii138.

II. Dreptul la muncă şi libertatea muncii

Munca reprezintă acel "factor de producţie constând în activitatea
umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi utilizează
aptitudinile fizice şi spirituale în scopul producerii bunurilor, prestării de
servicii şi executării lucrărilor cerute de satisfacerea trebuinţelor"139.
Dreptul la muncă este unul dintre drepturile fundamentale ale omului
care este consacrat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, Pactul internaţional din 1966 cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională asupra eliminării
tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965, Convenţia
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 18
decembrie 1979 etc.
O preocupare a societăţii internaţionale în ceea ce priveşte
recunoaşterea şi protecţia dreptului la muncă se concretizează în activitatea
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) care devine instituţie specializată
a ONU. În anul 1946. Numeroasele convenţii internaţionale adoptate şi
mecanismele de control stabilite de OIM au constituit o preţioasă cpntribuţie
la ameliorarea condiţiilor de muncă din lumea întreagă. Sub auspiciile sale au
fost elaborate peste 150 de convenţii internaţionale şi 150 de recomandări cu
privire la aspecte concrete ale dreptului la muncă, pentru eliminarea
137
N. Catala, R. Bonnet, Droit social européen, Éditions Litec, Paris, 1991, p. 141.
138
V. Puşcaş, Negociind cu Uniunea Europeană. Documente iniţiale de poziţie la capitolele
de negociere, Bucureşti, Editura Economică, 2003, p.456.
139
C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,
p. 244.

56
inegalităţilor de tratament şi a discriminărilor în exercitarea dreptului la
muncă, precum şi cu privire la dreptul de asociere şi abolirea muncii forţate.
OIM este forul căruia, prin Declaraţia de la Philadelphia din 1944, i s-
a recunoscut obligaţia solemnă de a sprijini punerea în aplicare, de către
statele lumii, a unor programe proprii pentru a realiza deplina utilizare a
forţei de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă, de a examina repercusiunile
politicilor economice şi financiare asupra politicii de utilizare a forţei de
muncă.
Studii ale ONU şi OIM au relevat un fapt esenţial, şi anume: creşterea
potenţialului economic al unui stat nu duce în mod automat la multiplicarea
locurilor de muncă şi nu asigură întotdeauna menţinerea şi cu deosebire
creşterea salariului. Mecanizarea, automatizarea şi electronizarea producţiei
pot avea rezultate contrarii dacă nu se iau măsuri de control a implicaţiilor
asupra locurilor de muncă, de asigurare a accesului la orientare şi formare
profesională, atât pentru noii angajaţi, cât şi pentru cei în a căror prestaţie
profesională apare necesară o reorientare.
Conform prevederilor art. 41 alin. 1 din Constituţia României, dreptul
la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt
libere. Dreptul la muncă exprimă "într-o corelaţie juridică necesară,
exigenţele libertăţii cetăţeanului cu economia de piaţă şi cu caracterul social
al statului“140.
Spre deosebire de Constituţie, Codul muncii face referire la libertatea
muncii, nu la dreptul la muncă. Ideea de drept presupune existenţa unei
obligaţii corelative, în timp ce noţiunea de libertate nu presupune cu
necesitate existenţa unei atare obligaţii.
Corelaţia dintre dreptul la muncă şi libertatea muncii constă în aceea că
dreptul la muncă reprezintă posibilitatea exercitării în concret a libertăţii
muncii, prin obţinerea unui loc de muncă. Exerciţiul libertăţii muncii
presupune exprimarea opţiunii juridice de a munci141.
Libertatea muncii are două laturi:
- libertatea de a munci - presupune dreptul oricărei persoane de
alegere liberă a locului de muncă, a profesiei, meseriei sau activităţii;
- libertatea de a nu munci presupune interzicerea muncii forţate.
Libertatea persoanei de a munci are drept corespondent libertatea
angajatorului de a-şi selecta în mod liber personalul. Aceasta este o
consecinţă a caracterului consensual al raportului juridic de muncă. Libertăţii
persoanei de a se încadra la un anumit angajator îi corespunde libertatea
angajatorului de a încadra un anumit salariat : "Nimeni nu poate fi obligat să

140
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia
României - comentată şi adnotată, R. A. "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p. 95.
141
Raluca Dimitriu, Noul Cod al Muncii. Privire asupra principiilor fundamentale, în
"Raporturi de muncă" nr. 3/2003, p. 50.

57
muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o
anumită profesie, oricare ar fi acestea"142.
De asemenea, libertatea muncii este exprimată în reglementarea
încetării contractului de muncă din iniţiativa salariatului (art. 79 din Codul
muncii).
Art. 4 din Codul muncii interzice munca forţată, înţeleasă ca fiind
"orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru
care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber".
Deşi Codul reglementează distinct principiul neîngrădirii dreptului la
muncă şi principiul interzicerii muncii forţate, în fapt este vorba despre un
singur principiu constituţional şi, concomitent, al dreptului muncii. Principiul
este, în fond, neîngrădirea dreptului la muncă, care are drept componente:
libertatea muncii (inclusiv sub aspectul interzicerii muncii forţate) şi
stabilitatea în muncă143.
Nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impuse de
autorităţile publice:
a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă
definitivă, în condiţiile legii;
d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau
pericol de catastrofe, precum: incendii, inundaţii, cutremur, epidemii sau
epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate
circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă
ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.

142
Art. 3 Al. 3 din Codul muncii.
143
I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra
noului Cod al muncii, în "Dreptul nr. 4/2003, p. 17.

58
 Secţiunea II
PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII SAU EGALITĂŢII DE
TRATAMENT

I. Noţiuni introductive privind discriminarea

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face
distincţie între anumite obiecte, elemente sau persoane, a stabili între ele o
separaţie, o diferenţiere plecându-se de la trăsăturile lor distinctive.
În condiţiile societăţii actuale, termenul de "discriminare" a căpătat
însă o conotaţie negativă; el nu mai înseamnă pur şi simplu a separa, deci a
distinge în plan orizontal, ci a separa prin ierarhizare, prin operarea unei
distincţii pe verticală. Sensul cel mai frecvent al discriminării este acela de
aplicare a unui tratament mai rău persoanei sau persoanelor identificate drept
victime la discriminării. Discriminarea poate acţiona însă şi în sens invers,
prin aplicarea unui tratament mai favorabil anumitor persoane care devin
astfel "beneficiare" ale discriminării în raport cu celelalte, considerate
victime.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, discriminarea
reprezintă o "deosebire, distincţie efectuată între mai multe elemente" sau o
"politică prin care un stat sau o categorie de cetăţeni ai unui stat sunt lipsiţi de
anumite drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate".
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului144 se arată că
discriminarea între oameni pe motive de rasă, culoare sau etnie etnică
constituie o jignire a demnităţii umane şi trebuie condamnată ca o
nerecunoaştere a principiilor Cartei Naţiunilor Unite, ca o încălcare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca o piedică în calea
relaţiilor prieteneşti şi paşnice dintre naţiuni şi ca un fapt de natură a tulbura
pacea şi securitatea popoarelor.
O definiţie a discriminării o găsim în Convenţia nr. 111 a OIM
potrivit căreia discriminarea constă în "orice distincţie, excluziune sau
preferinţă fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, apartenenţă
naţională sau origine socială, care are drept efect distrugerea sau alterarea
egalităţii de şanse sau de tratament în materie de angajare sau de profesie".
Din cele două definiţii se poate observa, pe de o parte, că DEX-ul
extinde noţiunea de discriminare la rangul de "politică", dându-i sensul de
tactică, de strategie intenţionată prin care anumite persoane sau chiar state
sunt lipsite de anumite drepturi pe baza unor criterii considerate neîntemeiate.
Pe de altă parte, efectele pe care le poate produce discriminarea nu constau
numai în "lipsirea de anumite drepturi", ci ele se pot manifesta şi în sens
invers, respectiv prin acordarea mai multor drepturi sau favorizarea anumitor
persoane faţă de altele, deşi se află în aceeaşi situaţie sau au acelaşi statut.
144
Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.217/A/III din 10 decembrie 1948,
cu 48 de voturi şi nici un vot contrar, iar un număr de opt state s-au abţinut de la vot.

59
 Luând în considerare obiectul de activitate al OIM, definiţia dată de
această organizaţie este restrânsă la domeniul raporturilor de muncă, iar
criteriile enumerate sunt limitate la rasă, culoare, sex, religie, opinie politică,
apartenenţă naţională, origine socială. Discriminarea se poate manifesta însă
în orice domeniu al vieţii sociale sau politice, iar criteriile care pot sta la baza
discriminării sunt atât de numeroase încât ele nu pot fi amintite decât cu titlu
exemplificativ.
Prin urmare, cele două definiţii amintite mai sus prezintă numeroase
neajunsuri.
Punând în calcul toate considerentele înfăţişate mai sus, putem defini
discriminarea ca fiind orice act sau fapt de excludere, deosebire, restricţie sau
preferinţă, fondat pe un criteriu neîntemeiat ca, de exemplu, sex, orientare
sexuală, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune
politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială,
apartenenţă sau activitate sindicală, care are ca scop sau ca efect neacordarea,
restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării anumitor
drepturi recunoscute prin Constituţie, legi, convenţii sau tratate
internaţionale.
Interzicând discriminarea sub orice formă, Codul muncii defineşte şi
noţiunile de discriminare directă şi discriminare indirectă.
Astfel, discriminarea directă constă în toate actele şi faptele de
excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai
multe dintre criteriile prevăzute de lege, respectiv sex, orientare sexuală,
vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică,
origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă
sau activitate sindicală, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea
ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în
legislaţia muncii145.
Discriminare indirectă constă în actele şi faptele întemeiate în mod
aparent pe alte criterii decât cele prevăzute de lege, dar care produc efectele
unei discriminări directe146.
Există distincţii care sunt menţionate în mod expres în Constituţie sau
în legislaţia naţională ca discriminări interzise, în egală măsură există însă şi
distincţii de care trebuie să se ţină seama şi în funcţie de care se vor face
diferenţieri în modul de reglementare constituind, în consecinţă, discriminări
permise: "În cadrul distincţiilor inevitabile în aplicarea principiului
constituţional al egalităţii, unele vor fi luate în considerare, altele vor fi
considerate condamnabile şi, ca atare, vor fi calificate drept discriminări"147.

145
Art. 5 Al. 3 din Codul muncii.
146
Art. 5 Al. 4 din Codul muncii.
147
R. Pelloux, Les nouveaux discours sur l'inégalité en droit public francais, RDP 1982, p.
909, citat în Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999, p. 29.

60
 Noţiunea de "discriminare" a înregistrat o evoluţie semnificativă în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, trecându-se de la discriminările interzise
în mod expres la discriminările considerate arbitrare.
Această evoluţie se înregistrează şi în materie constituţională. Astfel,
Constituţia României, recunoscând dreptul la identitate al minorităţilor
naţionale, permite luarea de către stat a unor măsuri de protecţie în scopul
păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu principiile
de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români 148.
Aceste măsuri de protecţie echivalează cu nişte discriminări permise.
Un exemplu concret de discriminare interzisă şi de discriminare
permisă este conţinut de Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între
femei şi bărbaţi care interzice discriminarea prin utilizarea de către angajator
a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex la anunţarea,
organizarea concursurilor sau examenenlor şi selecţia candidaţilor pentru
ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat (discriminare
interzisă), exceptând locurile de muncă în care, datorită naturii sau condiţiilor
particulare de prestare a muncii, prevăzute de lege, particularităţile de sex
sunt determinante (discriminare permisă).
După cum se poate observa, cadrul legal interzice discriminările de
gen, însă introduce şi anumite excepţii de la această regulă în locurile de
muncă în care, datorită naturii sau condiţiilor particulare de prestare a muncii,
prevăzute de lege, particularităţile de sex sunt determinante.

II. Principiul nediscriminării

Principiul egalităţii de tratament sau al nediscriminării în materia
raporturilor de muncă este o creaţie a Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
fiind consacrat prin intermediul Convenţiei nr. 111.
În România, principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi
angajatorii a fost prevăzut de art. 5 din noul Cod al muncii (Legea nr.
53/2003). Acest principiu întăreşte art. 16 din Constituţie referitor la
egalitatea în drepturi149 şi constă în interzicerea oricărei discriminări directe
sau indirecte faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală,
vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică,
origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă
sau activitate sindicală.
Codul muncii preia, la nivel de principiu, reglementările O.G. nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
care incrimina în mod expres:
a) discriminarea unei persoane într-un raport de muncă şi protecţie
socială, manifestată în următoarele domenii:
148
A se vedea art. 6 Al. 2 din Constituţie.
149
Conform art. 16 Al. 1 din Constituţie, "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări".

61
 - încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de
muncă;
- stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de muncă
sau al salariului;
- acordarea drepturilor sociale, altele decât cele ce reprezintă salariul;
- formarea, perfecţionarea, reconversia şi promovarea profesională;
- aplicarea măsurilor disciplinare;
- dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de
acesta;
- orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare;
b) refuzul unei persoane fizice sau juridice de a angaja în muncă o
persoană pe motiv că aceasta aparţine unei rase, naţionalităţi, etnii, religii,
categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza
convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia;
c) condiţionarea ocupării unui post, prin anunţ sau concurs lansat de
angajator sau de reprezentantul acestuia, de apartenenţa la o rasă,
naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau categorie defavorizată, de
vârsta, de sexul sau de orientarea sexuală, respectiv de convingerile
candidaţilor, cu excepţia ipotezelor de "discriminare pozitivă";
d) discriminarea angajaţilor de către angajatori, în raport cu prestaţiile
sociale pe care le acordă acestora, din cauza apartenenţei la o rasă,
naţionalitate, comunităţi lingvistice, origine etnică, religie, categorie socială
sau categorie defavorizată ori datorată vârstei, sexului, orientării sexuale sau
a convingerilor acestora.
Conform O.G. nr. 137/2000, este interzisă invocarea de către orice
persoană a unor motive discriminatorii de natura celor enumerate anterior
pentru a refuza:
- acordarea unor servicii publice administrative ori juridice;
- accesul la servicii de sănătate publică;
- vânzarea unui imobil;
- închirierea unui imobil ( în ambele cazuri, indiferent dacă este o
locuinţă, o altă construcţie ori un teren);
- acordarea unui credit bancar;
- încheierea oricărui contract;
- accesul la serviciile oferite de magazine, hoteluri, restaurante;
- accesul la companiile de transport etc.
Principiul nediscriminării nu poate fi interpretat în sensul restrângerii
dreptului angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu
corespunde cerinţelor şi standardelor uzuale în domeniul respectiv, atâta timp
cât refuzul nu constituie act de discriminare. Nu are caracter discriminatoriu
impunerea unor condiţii a căror îndeplinire este obligatorie pentru prestarea
activităţii respective.
Criteriul fundamental pentru încadrare sau promovare în muncă
rămâne capacitatea profesională; angajatorul nu poate introduce însă în mod

62
nejustificat propriile criterii, esenţial deosebite de cele uzuale în acel
domeniu.
Angajatorul ar putea încheia un contract de muncă cu luarea în
considerare a religiei, sexului, rasei sau originii sociale a angajatului în acele
circumstanţe în care consideră, cu bună-credinţă, că aceste particularităţi ar fi
necesare pentru desfăşurarea normală a operaţiunilor cerute în cursul
executării contractului de muncă.

III. Criteriile nediscriminării

Conform art. 4 alin. 2 din Constituţie care consacră egalitatea între
cetăţeni, "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie,
de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".
Curtea Constituţională a interpretat principiul nediscriminării într-un
sens uniformizant, egalizator: "...în analiza acestei aprecieri trebuie să
observăm că, prin conţinutul său, articolul 16 alineat 1 din Constituţie se
corelează cu dispoziţiile articolului 4 alineat 2 al legii fundamentale care
determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea şi originea
socială"150. Concepţia strictă asupra principiului constituţional al egalităţii
constă în a afirma că numai ceea ce este în mod expres interzis de către textul
constituţional ca discriminare este contrar egalităţii, în rest egalitatea este
presupusă151. Prin urmare, principiul nediscriminării ar fi circumscris numai
acestor criterii limitativ enumerate de legea fundamentală, alte forme de
diferenţiere fondate pe alte criterii decât acestea dar având, în fond, aceleaşi
efecte ca discriminarea, nefiind deci incriminate.
În această viziune restrânsă, rolul Curţii Constituţionale este minimal,
singura sa îndatorire fiind de a interpreta dispoziţiile exprese ale legii
fundamentale şi de a le aplica cazurilor concrete ce se deduc de aici. Această
viziune a fost însă destul de repede îndepărtată, fiind extinsă, într-o primă
fază, la nediscriminările conţinute în izvoarele dreptului internaţionalin. În
cazul în care judecătorul sesizează vreo diferenţă de tratament condamnabilă
dar care nu se încadrează perfect în cazurile enumerate la art. 4 alin. 2 din
Constituţie, el se sprijină pe normele de referinţă internaţionale.
Curtea recurge la tratatele internaţionale din două motive: atât pentru
a întări fundamentul juridic al deciziilor sale, cât şi pentru a impune un
criteriu de nediscriminare care lipseşte din enumerarea făcută la art. 4 alin. 2
din Constituţie152. Prin urmare, dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie
corelate cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale din
domeniul drepturilor omului, de exemplu Pactul internaţional privitor la

150
Considerentul nr. 4 al Deciziei nr. 70/1993 a Curţii Constituţionale.
151
Simina Elena Tănăsescu, op. cit., p. 30.
152
Ibidem.

63
drepturile civile şi politice sau exemplu Pactul internaţional privitor la
drepturile economice, sociale şi culturale.
Din analiza prevederilor diverselor tratate şi convenţii internaţionale
în ceea ce priveşte interzicerea discriminării în diverse domenii, se observă că
există o mare varietate de asemenea criterii de nediscriminare.
Spre exemplu, Convenţia nr. 111 a OIM prevede că discriminarea
constă în "orice distincţie, excluziune sau preferinţă fondată pe rasă, culoare,
sex, religie, opinie politică, apartenenţă naţională sau origine socială, care are
drept efect distrugerea sau alterarea egalităţii de şanse sau de tratament în
materie de angajare sau de profesie".
Tot astfel, Convenţia privind lupta împotriva discriminării în
domeniul învăţământului prevede că termenul de "discriminare" cuprinde
orice distincţie, excludere, limitare sau preferinţă care, întemeiate pe rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, situaţie economică sau naştere, are drept obiect sau ca
rezultat suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte
învăţământul153.
Criteriile nediscriminării enumerate de Codul muncii sunt: sexul,
orientarea sexuală, vârsta, apartenenţa naţională, rasa, culoarea, etnia, religia,
opţiunea politică, originea socială, handicapul, situaţia sau responsabilitatea
familială, apartenenţa sau activitatea sindicală.

IV. Cele mai frecvente cazuri de discriminare întâlnite în practică

Cum între teorie şi practică există întotdeauna diferenţe considerabile,
în practica raporturilor de muncă s-au înregistrat şi alte criterii decât cele
enumerate de lege - spre exemplu, aspectul fizic al unei persoane, înălţimea,
greutatea etc.
Între cele mai frecvente cazuri de discriminare se înscriu154:
- discriminările sexuale (de gen) - oferte de muncă exclusiv pentru
bărbaţi; oferte de muncă exclusiv pentru femei;
- discriminări întemeiate pe vârstă - limite de vârstă la angajarea
bărbaţilor; limite de vârstă la angajarea femeilor; limite de vârstă neutre (fără
specificarea sexului) - pentru a constitui o discriminare, aceste limite de
vârstă trebuie să fie impuse de angajator, nu de lege;
- discriminări întemeiate pe experienţă prealabilă pentru postul
solicitat - cerinţa experienţei prealabile pentru persoanele de sex masculin;
cerinţa experienţei prealabile pentru persoanele de sex feminin;
- discriminări motivate de imaginea unei persoane - aspect fizic plăcut
sau încadrarea în unele limite de înălţime şi/sau greutate ca cerinţă la
angajarea persoanelor de sex masculin, ca cerinţă la angajarea persoanelor de
153
A se vedea art. 1 pct. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului.
154
A se vedea Centrul pentru Dezvoltare Socială Sighişoara, Manifestări discriminatorii în
procesul de angajare, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2003, p. 25.

64
sex feminin sau ca cerinţă fără specificarea sexului; solicitarea unei fotografii
înainte de angajare - condiţie pentru persoanele de sex masculin; condiţie
pentru persoanele de sex feminin; condiţie fără specificarea genului.
Includerea experienţei prealabile în cadrul acestor categorii de
discriminare poate părea surprinzătoare însă această formă de discriminare se
manifestă în cazul acelor posturi pentru care legea nu impune condiţia
vechimii în muncă. Există cazuri în care dorinţa unei companii de a găsi
personal cu experienţă este justificată, dar criteriul experienţei apare ca
discriminatoriu în raport cu candidaţii care sunt proaspeţi absolvenţi ai unor
instituţii de învăţământ.
Pentru anumite locuri de muncă, cerinţa experienţei prealabile diferă
de la un angajator la altul sub aspectul întinderii. Astfel, pentru un post de
contabil, de exemplu, experienţa necesară solicitată variază de la 2 la 10 ani.
Numărul anunţurilor în care se solicită experienţă prealabilă este
extrem de ridicat, reprezentând peste o treime (34,33%). De asemenea,
femeile par mai afectate decât bărbaţii prin introducerea criteriului de vârstă
la recrutarea de personalin.
Din cercetarea anunţurilor cu oferte de locuri de muncă concluzia care
se impune este că o frecvenţă foarte mare înregistrează discriminările sexuale
(aproximativ 26%). Totuşi, este foarte dificil de surprins dimensiunea reală a
discriminărilor de gen doar prin simpla parcurgere a formulărilor din
anunţurile de angajare. În multe cazuri, substantive din limba română care
denumesc funcţii sau profesii sunt de genul masculin, nepermiţând adaptarea
pentru genul feminin şi nici încadrarea în categoria discriminărilor sexuale.
Existenţa cazurilor de discriminare sexuală devine o certitudine abia în
momentul în care respectivele ocupaţii trimit, printr-o formulare forţată şi
incorectă din punct de vedere gramatical, spre un anumit gen (de exemplu,
picol-picoliţă, contabil-contabilă etc.) sau când se indică cu claritate sexul
persoanei care urmează să fie angajată. La prima vedere, bărbaţii au fost
discriminaţi într-o mai mare măsură la angajare faţă de femei. În plus, ei nu
sunt încurajaţi să ocupe posturi considerate ocupate prin tradiţie de femei,
cum ar fi, spre exemplu: secretară, femeie de serviciu, asistentă medicală,
manichiuristă155.
În ceea ce priveşte discriminarea după criteriul vârstei, se pare că
ponderea acesteia este mult mai redusă, reprezentând aproape jumătate din
valoarea înregistrată de discriminările de gen, ceea ce conduce la concluzia
că angajatorii discriminează în principal raportându-se la sexul unei persoane
şi mai apoi la vârsta acesteia. De asemenea, femeile par mult mai afectate
decât bărbaţii de discriminările care au la origine vârsta.
Discriminările motivate de imaginea unei persoane sunt mult mai greu
de surprins în practică, cu excepţia cazurilor de discriminare manifestă -
introducerea cerinţei unui aspect fizic plăcut în anunţurile de angajare sau
solicitarea expresă a unei fotografii.
155
Ibidem.

65
 În practică, criteriile pe baza cărora a operat discriminarea sunt greu
de surprins şi dovedit. Cazurile de discriminare bazate pe un singur criteriu
sunt, în principiu, rare. De regulă, discriminările se întemeiază pe o
diversitate de criterii. Cercetările au scos la iveală existenţa unor
comportamente discriminatorii multiple, respectiv discriminări care au la
bază mai multe criterii (de exemplu, discriminări de gen combinate cu
discriminări pe criteriul vârstei sau bazate pe imaginea persoanei).

V. Sancţionarea discriminării
Conform O.G. nr. 137/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr.
48/2002, constituie contravenţie refuzul unei persoane fizice sau juridice de a
angaja în muncă o persoană pentru motivul că aceasta apaţine unei anumite
rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii
defavorizate ori din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării
sexuale a acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
De asemenea, constituie contravenţie condiţionarea ocupării unui post
prin anunţ sau concurs, lansat de un angajator, de apartenenţa la o anumită
rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie
defavorizată, de vârstă, de sexul sau orientarea sexuală, respectiv de
convingerile candidaţilor. Prin această prevedere nu se restrânge dreptul
angajatorului de a refuza angajarea unei persoan care nu corespunde
cerinţelor şi standardelor uzuale în domeniu (cu condiţia ca refuzul să nu se
bazeze pe o discriminare de natura celor enumerate anterior).
Prin aceste prevederi sunt protejaţi salariaţii sau persoanele care
doresc să se încadreze în muncă, inclusiv persoanele cu handicap,
interzicerea discriminării fiind prevăzută şi pe perioada valabilităţii
contractului de muncă.
Este interzisă discriminarea pe motivele mai sus-menţionate şi în cazul
alegerii sau exercitării libere a unei profesii ori a unei activităţi economice.
Contravenţiile săvârşite prin încălcarea acestor prevederi sunt
constatate de membrii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Amenzile ce pot fi aplicate sunt cuprinse între 100 lei (RON) şi 1000 lei
(RON) dacă discriminarea priveşte o singură persoană fizică, respectiv între
200 lei (RON) şi 2000 lei (RON) dacă discriminarea vizează un grup de
persoane.
În cazul în care se ajunge la un proces, instanţa poate dispune, la
cererea persoanei interesate, retragerea, de către autorităţile competente, a
autorizaţiei de funcţionare a unei persoane juridice care a cauzat un
prejudiciu semnificativ printr-o faptă discriminatorie ori care a încălcat în
mod repetat prevederile acestor acte normative.
Art. 33 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse
între femei şi bărbaţi instituie la latitudinea celui discriminat o procedură
specială constând în sesizarea angajatorului printr-o sesizare sau reclamaţie
care, dacă nu este rezolvată prin mediere, deschide pentru persoana în cauză

66
calea plângerii la instanţa competentă. Întrebarea care se pune este aceea dacă
aceste dispoziţii pot fi aplicate prin analogie şi în alte cazuri de discriminare
decât cea întemeiată pe criteriul sexului. La prima vedere, răspunsul ar părea
căeste pozitiv, inclusiv în ceea ce priveşte medierea. Dar trebuie să se ţină
seama de faptul că o normă dintr-o lege specială nu poate fi aplicată prin
analogie. În fond, legea specială înseamnă consacrarea unor norme de
excepţie, iar o normă de excepţie nu poate fi aplicată prin analogie pentru
soluţionarea unor situaţii juridice chiar similare. De aceea, de lege ferenda,
încercarea de soluţionare a conflictului individual de muncă prin mediere -
înainte de a se ajunge la instanţele judecătoreşti - ar trebui consacrată de
legiuitor cu titlu general156.
O mare parte dintre anunţurile pentru angajare sunt contravenţionale,
iar unii angajatori par chiar a sfida legea. Deşi O.U.G. nr. 137/2000 stabileşte
constatarea şi sancţionarea acestor contravenţii în atribuţiile Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării, aplicarea eventualelor sancţiuni
poate deveni problematică pe fondul unor modalităţi inovatoare de evitare a
acestora. Astfel, în unele anunţuri există doar un număr de căsuţă poştală sau
numărul de mobil pentru relaţii suplimentare, situaţii în care identificarea
angajatorului este dificilă.
Pe de altă parte, un procent scăzut al anunţurilor de locuri de muncă
cu semnificaţii discriminatorii, mergând până la absenţa acestora nu poate
reprezenta un indicator satisfăcător al discriminării practicate în procesul de
angajare. Legislaţia antidiscriminatorie poate determina un angajtor să
renunţe la formulări discriminatorii, dar nu reprezintă o garanţie a selecţiei
candidaţilor după criterii considerate adesea irelevante. Pe aceste criterii, în
unele ţări s-a lărgit gama metodelor pentru localizarea şi sancţionarea
discriminării.
Eliminarea discriminărilor sau chiar numai atenuarea acestora este
una dintre condiţiile necesare pentru construirea unei societăţi echitabile,
democratice, aceasta presupunând implicarea autorităţilor statului, modificări
în optica angajatorilor, dar şi a fiecărui cetăţean luat în parte.
Limitate doar la o sferă în care discriminarea se poate manifesta,
cercetările demonstrează un lucru deosebit de important: existenţa legilor
anti-discriminatorii nu asigură rezolvarea problemei. Discriminarea încă se
menţine la cote alarmante în procesul de selecţie a personalului şi se poate
croniciza prin înglobarea tuturor sferelor în care aceasta poate acţiona.
Societatea nu poate fi schimbată prin decret, afirma pe bună dreptate
Michel Crozier. Nici reducerea sau eliminarea manifestărilor discriminatorii
nu pot fi atinse doar prin sancţionarea comportamentelor discriminatorii, ori
prin instituirea unor acţiuni afirmative sau a unor măsuri speciale, ci printr-un
concentrat efort deopotrivă legislativ, atitudinal şi comportamentalin.
156
I. Tr. Ştefănescu, Consideraţii referitoare la Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi, cu privire specială asupra domeniului muncii, în "Revista
Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2002, p. 13-14.

67
 În concluzie, reglementările interne în acest domeniu sunt
asemănătoare celor adoptate la nivel european, urmărindu-se protejarea
oricărei persoane fizice împotriva discriminărilor indiferent de motivul
acestora şi de contextul în care apar: în cadrul raporturilor de muncă, în
cadrul raporturilor cu autorităţile publice, cu prestatorii de servicii etc157.

VI. Sancţionarea discriminării sexuale

Conform Legii nr. 202/2002, angajaţii au dreptul ca, în cazul în care
se consideră discriminaţi după criteriul sexului, să formuleze sesizări,
reclamaţii ori plângeri către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este
direct implicat şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al
reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei de la locul
de muncă158.
În cazul în care această sesizare/reclamaţie nu a fost rezolvată la
nivelul unităţii prin mediere, persoana angajată care justifică o lezare a
drepturilor sale în domeniul muncii, în baza prevederilor Legii nr. 202/2002,
are dreptul să introducă plângere către instanţa judecătorească competentă, la
secţiile sau la completele specializate pentru conflicte de muncă şi litigii de
muncă ori de asigurări sociale în a cărei rază teritorială de competenţă îşi
desfăşoară activitatea angajatorul sau făptuitorul ori, după caz, la instanţa de
contencios administrativ, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii
faptei159.
Din aceste prevederi ale legii rezultă că sesizarea şi reclamaţia
reprezintă acţiuni prealabile, cu caracter obligatoriu, care trebuie introduse la
nivelul angajatorului, anterior introducerii plângerii în instanţă. Numai în
măsura în care sesizarea sau reclamaţia nu se rezolvă în mod favorabil la
nivelul angajatorului prin mediere, este posibilă acţiunea în instanţă a celui ce
se consideră discriminat, prin intermediul plângerii.
O asemenea soluţie este corespunzătoare şi dispoziţiilor cuprinse în
art. 95 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional încheiat
pentru anul 2005-2006, dispoziţie care impune procedura prelabilă de
încercare a soluţionaării amiabile la nivelul unităţii a oricăror eventuale
conflicte de drepturi ce s-ar putea naşte între angajator şi un salariat, inclusiv
cele referitoare la cazurile de violenţă şi hărţuire sexuală.
Altfel spus, o acţiune în instanţă ar fi admisibilă numai dacă:
- a avut loc faza prealabilă a medierii şi în urma acesteia sesizarea sau
reclamaţia angajatului nu s-a soluţionat;
- angajatul a suferit o lezare a drepturilor sale (în mod concret) prin
fapta de discriminare;
- nu a trecut mai mult de un an de la momentul săvârşirii faptei.
157
V. Anescu, Ruxandra Anescu, Interzicerea oricăror forme de discriminare, în "Raporturi
de muncă" nr. 6/2002, p. 35.
158
Art. 33 Al. 1 din Legea nr. 202/2002.
159
Art. 33 Al. 1 din Legea nr. 202/2002.

68
 În măsura în care instanţa constată că plângerea este întemeiată şi
legală, poate dispune următoarele măsuri:
- încetarea situaţiei discriminatorii într-un termen stabilit de către
instanţă;
- obligarea persoanei vinovate la plata unei despăgubiri către persoana
discriminată, într-un cuantum ce reflectă în mod corespunzător prejudiciul
suferit.
Instanţa va putea acorda salariatului discriminat despăgubiri menite să
acopere toate prejudiciile suferite prin actul de discriminare, atât materiale,
cât şi morale.
Dacă instanţa judecă o plângere împotriva unui act de discriminare ce
a avut ca efect desfacerea sau modificarea contractului de muncă, angajatorul
poate fi obligat la reintegrarea în unitate sau la vechiul loc de muncă al
persoanei respective. Totodată, angajatorul va fi obligat să plătească şi
remuneraţia pierdută datorită modificării sau încetării contractului de muncă.
Cu toate acestea, spre deosebire de dreptul comun, obligaţia de
reintegrare a angajatorului nu este absolută, art. 37 alin. 2 din Legea nr.
202/2002 făcând referire la ceea ce se poate întâmpla atunci când reintegrarea
nu mai este posibilă. Într-o asemenea situaţie, angajatorul va fi obligat la o
despăgubire egală cu prejudiciul real suferit de angajat, valoarea prejudiciului
fiind stabilită potrivit legii.
În consecinţă, din dispoziţiile art. 37 alin. 2 din Legea nr. 202/2002
rezultă cu valoare de principiu faptul că, ori de căte ori va fi posibil, instanţa
va dispune şi reintegrarea la locul de muncă a persoanei pentru care s-a
modificat unilateral şi nejustificat contractul de muncă prin intermediul unui
act discriminatoriu pe criterii de sex. Numai în măsura în care reintegrarea nu
mai este posibilă, instanţa va lua în discuţie acordarea unor despăgubiri
menite să acopere prejudiciul real suferit de salariat ca urmare a faptului că
reintegrarea în acelaşi loc de muncă nu mai este obiectiv posibilă160.

VII. Incriminarea hărţuirii sexuale

Prin Legea nr. 61/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 89/2001 pentru
modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal referitoare la
infracţiuni privind viaţa sexuală a fost introdusă pentru prima dată
infracţiunea de hărţuire sexuală.
Incriminarea hărţuirii sexuale, care se înscrie printre inovaţiile
legiuitorului nostru menite să apropie dreptul penal intern de cel european,
este de un real folos pentru reprimarea unor comportamente, îndeosebi ale
angajatorilor în muncă, care condiţionează ocuparea unui post ori efectuarea
unor prestaţii sau accesul la unele servicii de obţinerea unor favoruri
sexuale161.

160
Magda Volonciu, Sesizări, reclamaţii şi plângeri împotriva măsurilor de discriminare pe
criteriul sexului, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2003, p. 31.

69
 Codul penal român defineşte infracţiunea de hărţuire sexuală astfel:
"hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a
obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de
autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de
muncă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă"162.
Acest mod de incriminare se deosebeşte de soluţia adoptată de alte
legislaţii, de exemplu de legea penală germană, care concepe această
infracţiune fără existenţa constrângerii sau ameninţării. Considerăm că
soluţia adoptată de legiuitorul român este mult mai eficientă deşi în practică
se vor ivi situaţii în care va fi greu de făcut o diferenţiere între infracţiunea de
hărţuire sexuală şi cea de viol care presupune, de asemenea, existenţa unei
constrângeri sau ameninţări. Este adevărat că hărţuirea sexuală presupune
orice satisfacţie de natură sexuală (inclusiv actul sexual) consimţită prin
folosirea constrângerii sau ameninţării de către cel care se foloseşte de poziţia
lui superioară la locul de muncă, dar diferenţierea va fi dificil de făcut între
constrângerea care a avut ca urmare consimţământul victimei şi
constrângerea care a anulat orice consimţământ.
O primă diferenţiere între cele două infracţiuni este dată de faptul că,
în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală, atât subiectul activ, cât şi cel pasiv,
este calificat.
Subiectul activ este " o persoană care abuzează de autoritatea sau
influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă", prin
urmare o persoană care ocupă o funcţie superioară celei ocupate de victima
infracţiunii.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană, indiferent de sex sau vârstă,
care are calitatea de salariat sau care, neavând această calitate (cazul
raporturilor juridice de muncă care nu se întemeiază pe existenţa unui
contract individual de muncă sau al raporturilor de serviciu), se află într-o
relaţie de subordonare faţă de autorul infracţiunii.
În ceea ce-i priveşte pe minori, aceştia pot fi subiect pasiv al acestei
infracţiuni numai dacă au dobândit calitatea de salariat, deci dacă au vârsta
cuprinsă între 15 şi 18 ani. Cei cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani au
capacitate restrânsă de a se angaja în muncă, respectiv se pot angaja numai cu
încuviinţarea prealabilă a ambilor părinţi sau a autorităţii tutelare.
Sub aspectul pericolului social al infracţiunii, când hărţuirea sexuală
se comite faţă de minorul salariat, indiferent de sex, fapta constituie o formă
agravantă. Având în vedere gravitatea faptei, se impune o diferenţiere sub
aspectul pedepsei163. De lege ferenda propunem introducerea în art. 203
161
Gh. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală introdusă în Codul Penal
Român prin Legea nr. 61 din 16.01.2002, în "Dreptul" nr. 7/2002, p. 3.
162
Art. 2031 din Codul PenAl.
163
E. Tanislav, Tanislav E. jr., Infracţiunea de hărţuire sexuală a angajatului. Propuneri
"de lege ferenda" privind forma agravantă, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr.
1/2003, p. 67.

70
indice 1 din Codul Penal a unei variante agravante prin aceea că faptele de
hărţuire sexuală comise faţă de un minor salariat să fie sancţionate cu o
pedeapsă mai mare.

VIII. Hărţuirea morală la locul de muncă

Legislaţia românească nu conţine nici o referire expresă la hărţuirea
morală. Codul muncii garantează dreptul la securitate şi sănătate în muncă al
salariatului (art. 39 alin. 1 lit. f), precum şi dreptul la demnitate în muncă (art.
39 alin. 1 lit. e). Sănătatea în muncă priveşte nu numai sănătatea fizică, ci şi
cea psihică a salariatului, prin urmare angajatorul este cel căruia îi revine
sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi combaterea
hărţuirii morale. Conform art. 171 alin. 1 din Codul muncii, "angajatorul are
obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii salariaţilor.
Angajatorul are obligaţia să asigure sănătatea salariaţilor în toate aspectele
legate de muncă". Prin urmare, angajatorul este persoana responsabilă de
orice acţiune care ar avea ca efect aducerea unor prejudicii sănătăţii
salariaţilor.
În lipsa unei reglementări exprese, persoana care se consideră victima
hărţuirii morale are la îndemână mijloacele procedurale specifice conflictelor
de muncă. În ceea ce priveşte sarcina probei, aceasta revine angajatorului,
conform art. 287 din Codul muncii care prevede că "sarcina probei în
conflictele de muncă revine angajatorului, acesat fiind obligat să depună
dovezile în apărarea sa".

71
 Secţiunea III
LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN ROMÂNIA

I. Angajarea cetăţenilor români în străinătate

Internaţionalizarea pieţii muncii, ca fenomen complex şi accelerat,
este indisolubil legată de evoluţia legislativă a ţărilor din interiorul şi din
afara Uniunii Europene, în încercarea de a-şi apropia legislaţia de cea
europeană în materie şi de a proteja împotriva discriminărilor lucrătorii care
îşi desfăşoară activitatea în altă ţară decât cea de cetăţenie.
Trecerea României de la regimul comunist care promova, cel puţin în
plan teoretic, ocuparea deplină a forţei de muncă, distribuţia egalitară a
câştigurilor salariale, solidaritatea cu cei dezavantajaţi, egalitatea de şanse
pentru toţi membrii societăţii, la cel capitalist a generat numeroase fenomene
sociale negative: sărăcie, excluziune socială, nivel ridicat al şomajului,
emigrarea forţei de muncă.
Una dintre problemele sociale majore cu care s-a confruntat şi se
confruntă România post-decembristă este aşa-numita "migraţie socială"164 a
lucrătorilor români spre ţările bogate, în căutare de locuri de muncă bine
plătite şi de ajutoare sociale. Acest fenomen prezintă şi aspecte benefice
"pentru că este în măsură să diminueze presiunea asupra unei pieţe a muncii
interne deficitare, contribuind la intrarea în ţară a unor însemnate cantităţi de
devize ce sporesc puterea de cumpărare şi stimulează evoluţia economică"165,
însă efectele negative primează. Pe de o parte, "exodul de creiere ne privează
tot mai mult de elita intelectuală care îşi caută remunerarea pe măsura
capacităţii"166. Pe de altă parte, şi-au făcut apariţia nenumăraţi aşa-zişi agenţi
de ocupare a forţei de muncă care au profitat de pe urma cetăţenilor români
aflaţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate, încălcându-le în mod
flagrant drepturile şi încheind contracte în condiţii net defavorabile de lucru.
În scopul preîntâmpinării unor asemenea abuzuri a fost adoptată Legea nr.
156 din 26 iulie 2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în
străinătate. Această lege prevede condiţiile de înregistrare şi funcţionare a
agenţilor de ocupare a forţei de muncă, precum şi măsurile generale de
protecţie a cetăţenilor români care au încheiat contracte individuale de muncă
în străinătate, altfel decât prin intermediul acestor agenţii.
Conform art. 1 din Legea nr. 156/2000, statul român asigură protecţia
cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate. De
prevederile acestui act normativ beneficiază cetăţenii români cu domiciliul în
România care lucrează în străinătate numai în temeiul unui contract

164
M. Preda, op. cit., p. 191.
165
N. Voiculescu, op. cit., p. 36.
166
R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de Muncă" nr. 7/2002, p.
59.

72
individual de muncă, nu şi în baza unor contracte civile sau comerciale 167.
Din cuprinsul şi chiar din titlul Legii nr. 156/2000 rezultă că ea nu se aplică
nici în cazul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate şi nici în cazul
apatrizilor domiciliaţi în România. De asemenea, legea nu este aplicabilă
cetăţenilor români care:
- sunt angajaţii unor instituţii publice străine care sunt organizate şi
funcţionează pe teritoriul unui alt stat decât România;
- sunt angajaţii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi
reprezentanţelor comerciale române;
- sunt angajaţii unor organizaţii internaţionale cu sediul pe teritoriul
altui stat decât România;
- sunt angajaţii unor societăţi comerciale române sau străine care
efectuează activităţi de transport internaţionalin.
Cu privire la aceste categorii de cetăţeni români, Guvernul României,
prin autorităţile competente, depune diligenţele necesare pentru încheierea de
acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii cu autorităţile publice similare din
alte state, în vederea stabilirii condiţiilor de protecţie a cetăţenilor români
care lucrează în ţările respective.
Prin astfel de acorduri şi înţelegeri, întemeiate pe principiul egalităţii
de tratament şi pe aplicarea clauzelor mai favorabile prevăzute în legislaţia
română, străină sau internaţională la care România este parte se stabilesc cel
puţin: nivelul salariului minim; durata timpului de lucru şi de odihnă;
condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de securitate a muncii;
asigurarea pentru accidentele de muncă sau bolile profesionale, precum şi
pentru cele care intervin în afara procesului muncii.
Dincolo însă de aceste situaţii, cele mai frecvente rămân cazurile de
încadrare în muncă în străinătate prin intermediul unor societăţi specializate.
Legea nr. 156/2000 intervine în contextul constatării unor practici abuzive,
prejudiciabile pentru cetăţenii români, având scopul de a limita aceste practici
şi de a asigura protecţia lucrătorilor români şi dincolo de graniţele ţării.
Activitatea de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate se
poate realiza în România de către societăţi comerciale constituite în temeiul
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, inclusiv filialele societăţilor comerciale străine168,
care au ca activitate principală "Selecţia şi plasarea forţei de muncă" cod
CAEN-7450, denumite agenţi de ocupare a forţei de muncă. O.G. nr.
43/2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor
români care lucrează în străinătate a abrogat prevederile acestei legi privind
acreditarea agenţilor de ocupare a forţei de muncă de către Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

167
Al. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 122.
168
Înfiinţate în România potrivit art. 42 şi 44 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

73
 Agenţii de ocupare a forţei de muncă, pentru a desfăşura o activitate
de mediere a încheierii de contracte de muncă în străinătate, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii în mod cumulativ169:
- dispun de spaţiul şi dotările necesare pentru buna desfăşurare a
activităţii;
- au încadrat în muncă personal cu experienţă în domeniul forţei de
muncă;
- au organizată o bancă de date care să cuprindă ofertele şi solicitările
de locuri de muncă în străinătate, informaţii referitoare la condiţiile de
ocupare a acestora şi la calificările şi aptitudinile solicitanţilor aflaţi în
evidenţă;
- au încheiat, cu persoane juridice, persoane fizice şi organizaţii
patronale din străinătate, după caz, contracte care conţin oferte ferme de
locuri de muncă;
- sunt înregistraţi la inspectoratul teritorial de muncă în raza căruia îşi
au sediul.
Elementul esenţial de protecţie cuprins în Legea nr. 156/2000 este
determinarea clauzelor minimale pe care trebuie să le cuprindă oferta fermă
de locuri de muncă, respectiv actul adiţionalin. Se încearcă astfel
minimizarea riscului desfăşurării de activităţi fără asigurarea protecţiei
muncii, fără cunoaşterea, de la început, de către lucrător, a condiţiilor de
muncă, a condiţiilor de salarizare, de încetare sau suspendare a contractului
etc.
În plus, legea prevede obligaţia agenţilor de ocupare a forţei de muncă
de a asigura încheierea contractelor individuale de muncă şi în limba română,
tocmai pentru a exista garanţia luării la cunoştinţă de către lucrător a
conţinutului acestuia.
În concret, oferta fermă de locuri de muncă, cuprinsă în contractul
încheiat între agentul de ocupare a forţei de muncă şi angajatorul străin,
respectiv actul adiţional încheiat între agentul de ocupare şi salariatul său care
urmează să-şi desfăşoare activitatea în străinătate, trebuie să cuprindă170:
a) durata contractului;
b) numărul de locuri de muncă în străinătate pentru care se încheie
contractul;
c) funcţia, meseria sau ocupaţia;
d) natura şi durata angajării, condiţiile de angajare, de încetare a
angajării sau de reangajare;
e) durata timpului de muncă şi de repaus;
f) tariful orar, salariul lunar şi datele de plată a salariului;
g) sporuri, ore suplimentare şi alte drepturi salariale;
h) cazurile în care pot fi urmărite drepturile salariale;

169
Art. 9 din Legea nr. 156/2000, modificat prin O.G. nr. 43/2002.
170
Art. 10 din Legea nr. 156/2000, modificată prin O.G. nr. 43/2002.

74
 i) durata, modul de acordare şi drepturile băneşti aferente concediului
de odihnă;
j) condiţiile de muncă, măsuri de protecţie şi securitate a muncii;
k) posibilitatea transferării salariului în România;
l) asigurarea medicală a angajaţilor români, similar cu cea a
cetăţenilor din ţara primitoare;
m) acordarea de despăgubiri angajaţilor români în cazul accidentelor
de muncă, bolilor profesionale sau decesului;
n) condiţiile de cazare, de locuit sau, după caz, de închiriere a unei
locuinţe şi de asigurare a hranei;
o) asigurarea formalităţilor, stabilirea condiţiilor de transport din
România în statul în care se asigură ofertele de locuri de muncă şi retur
pentru angajaţii cetăţeni români şi membrii de familie care îi însoţesc sau îi
vizitează, precum şi suportarea cheltuielilor aferente;
p) taxele, impozitele şi contribuţiile care grevează asupra veniturilor
angajaţilor, asigurându-se evitarea dublei impuneri sau a dublei perceperi de
contribuţii de asigurări sociale;
q) obligaţiile angajaţilor cetăţeni români în străinătate.
Aşadar, medierea încadrării unui cetăţean român în străinătate este
condiţionată de cunoaşterea elementelor de mai sus. Un agent de ocupare a
forţei de muncă ce mediază încheierea unui contract de muncă a unui
cetăţean român în străinătate, fără a fi primit oferta fermă cuprinzând
informaţiile de mai sus va răspunde civil sau penal, după caz. Încălcarea
dispoziţiilor Legii nr. 156/2000 se sancţionează, conform art. 16, cu o
amendă contravenţională cuprinsă între 5.000 lei (RON) şi 15.000 lei (RON).
Controlul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 156/2000 şi
al activităţii desfăşurate de agenţii de ocupare a forţei de muncă se realizează
de personalul din cadrul Inspecţiei Muncii, împuternicit în acest sens.
Prin urmare, activităţile de mediere a angajării cetăţenilor români în
străinătate presupun o gamă diversă de activităţi care se referă în principal la:
- constituirea unei bănci de date privind solicitanţii de locuri de
muncă şi ofertele de locuri de muncă în străinătate;
- identificarea locurilor de muncă oferite de angajatori, persoane
juridice sau persoane fizice din străinătate, ori de parteneri de mediere străini;
- publicarea locurilor de muncă şi a condiţiilor de ocupare a acestora;
- preselecţia sau, după caz, selecţia candidaţilor, corespunzător
cerinţelor locurilor de muncă oferite şi în concordanţă cu pregătirea,
aptitudinile şi interesele acestora;
- întreprinderea demersurilor pentru angajarea persoanelor selectate
pe locurile de muncă oferite.
În concret, Legea nr. 156/2000 reglementează regimul juridic a două
categorii de cetăţeni români care lucrează în străinătate:
• persoane care au încheiat contracte individuale de muncă cu
angajatori, persoane juridice sau fizice străine, prin intermediul

75
 agenţilor români de ocupare. În acest caz se încheie două contracte
succesive: un contract care cuprinde oferta fermă de locuri de muncă,
încheiat între agentul de ocupare acreditat şi angajatorul, persoană
fizică sau juridică străină; un contract individual de muncă încheiat
între cetăţeanul român şi angajatorul străin;
• persoane încadrate de agentul de ocupare, cu contract individual de
muncă, şi care sunt trimise în străinătate pentru prestarea de activităţi.
În acest caz se încheie un contract individual de muncă între agentul
de ocupare şi cetăţeanul român şi un act adiţional la contractul de
muncă, în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile reciproce, pe
perioada desfăşurării activităţii în străinătate.
Dacă tarifele pentru prestarea serviciilor de mediere sunt încasate de
la angajatori străini, agenţii de ocupare a forţei de muncă nu pot pretinde
plata acestor servicii şi de la solicitanţii de locuri de muncă în străinătate. De
asemenea, agenţii de ocupare a forţei de muncă trebuie să restituie, parţial sau
total, tariful serviciilor de mediere încasat de la solicitanţi dacă nu reuşesc să
le ofere locuri de muncă în termenul stabilit prin contractele de mediere sau
dacă, înainte de expirarea duratei contractului de mediere, beneficiarul
acestui contract renunţă la mediere. Totodată, agenţilor de ocupare a forţei de
muncă nu le este permis să perceapă comisioane, în afara tarifului serviciilor
de mediere, şi nu pot pretinde garanţii de la persoanele aflate în căutarea unui
loc de muncă în străinătate.
Pentru a determina legea aplicabilă contractelor de muncă ale
cetăţenilor români care lucrează în străinătate trebuie respectate următoarele
reguli171:
a) în cazul în care contractul de muncă se încheie şi se execută în
acelaşi stat, se aplică legislaţia muncii din statul respectiv, cu excepţia
problemelor privind capacitatea salariatului, care sunt supuse legii române;
b) în cazul în care contractul de muncă se încheie într-un stat (altul
decât România) şi se execută în alt stat, se aplică:
- pentru statele cu sisteme de drept de sorginte romană (Franţa,
Belgia, Spania, Portugalia, Venezuela, Brazilia etc.) se aplică, în principiu,
legea locului încheierii contractului de muncă, însă cu respectarea anumitor
norme din statul locului muncii (al executării contractului), şi anume cele
privind programul de lucru, timpul de odihnă, protecţia muncii şi altele.
Normele care trebuie observate şi aplicate obligatoriu (din statul unde se va
executa contractul respectiv) poartă denumirea de norme de aplicaţiune
necesară;
- pentru statele de common law (Anglia, SUA - cu excepţia statului
Louisiana, Noua Zeelandă, Australia, Israel, Canada - fără provincia Quebeck
şi altele), se aplică, în principiu, legea locului executării contractului de
muncă;

171
I. Tr. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 636-637.

76
 c) în cazul în care contractul de muncă se încheie în România, urmând
să se execute în alt stat, se disting următoarele situaţii:
- atunci când parte în contractul respectiv este un angajator român, se
aplică legea română, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
locul prestării muncii;
- atunci când parte în contractul respectiv este un angajator străin,
există două ipostaze:
• prima, când contractul se încheie prin intermediar român, abilitat
legal, situaţie în care se aplică legea în vigoare în statul angajatorului
(care coincide cu locul prestării muncii), mai puţin problemele privind
capacitatea salariatului, care sunt supuse legii române; condiţie sine
qua non este ca, în prealabil, intermediarul român să fi obţinut, în
numele şi pentru viitorul salariat, aprobările şi avizele cerute de
legislaţia muncii din statul în care urmează să se execute contractul;
• a doua, când contractul se încheie prin negociere directă între
angajatorul străin şi viitorul salariat, care nu echivalează decât cel
mult cu o promisiune bilaterală de a contracta, urmând ca ulterior să
se îndeplinească cerinţele prevăzute de legislaţia muncii din statul
respectiv în vederea încheierii contractului de muncă (autorizaţie de
intrare şi de şedere, permis de muncă etc).
O altă problemă importantă în legătură cu protecţia cetăţenilor români
care lucrează în străinătate este accesul acestora la măsurile de protecţie
socială. Cetăţenii români care lucrează în străinătate beneficiază, în ţară, de
prestaţiile acordate de sistemul asigurărilor sociale de sănătate, sistemul
asigurărilor pentru şomaj sau de sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale dacă, în temeiul contractelor de asigurare încheiate, plătesc
organelor competente din România contribuţiile corespunzătoare stabilite pe
baza declaraţiilor privind veniturile lunare realizate în străinătate172.
Pentru a beneficia de prestaţiile acordate de sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale şi al asigurărilor pentru şomaj, cetăţenii
români care lucrează în străinătate trebuie să depună la instituţiile competente
documentele corespunzătoare, respectiv:
- la casa teritorială de pensii - Declaraţia de asigurare în sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;
- la agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă, respectiv a
mun. Bucureşti - Declaraţia de asigurare pentru şomaj.
Pentru a beneficia de prestaţiile acordate de sistemul asigurărilor
sociale de sănătate, cetăţenii români care lucrează în străinătate se pot
asigura, în condiţiile legii, la casele teritoriale de sănătate în a căror rază îşi
au domiciliul.
Cetăţenii români care se angajează în străinătate, în ţările cu care
România are încheiate acorduri internaţionale de securitate socială,

172
Art. 13 din Legea nr. 156/2000.

77
beneficiază de drepturile de protecţie socială prevăzute de aceste
reglementări.
În ceea ce priveşte desfăşurarea de activităţi de către cetăţenii
români în statele din spaţiul Schengen (având în vedere că Acordul
Schengen173 este considerat parte integrantă a dreptului comunitar), aceasta
este supusă unui set de reguli obligatorii pentru cei care doresc să muncească
în aceste ţări, respectiv:
- cetăţenii români care intenţionează să desfăşoare activităţi lucrative,
inclusiv pe termen scurt, sezonier, sunt îndrumaţi să obţină vize de muncă de
la ambasadele statelor respective la Bucureşti, înainte de a intra în spaţiul
Schengen;
- persoanele care se găsesc în vizite de scurt sejur pe teritoriul unui
stat Schengen nu pot solicita obţinerea unei vize pe termen sau pentru muncă
şi nici nu pot solicita prelungirea valabilităţii unei vize obţinute anterior;
- călătoriile în scopuri turistice, pentru afaceri sau participări la
reuniuni ştiinţifice, sportive sau la rude nu vor putea depăşi o durată de
şedere în statele Schengen de 90 de zile pe un semestru;
- durata de şedere de până la 90 de zile poate fi realizată într-un singur
stat sau în mai multe state Schengen; pot fi efectuate mai multe călătorii într-
un semestru, dar totalul zilelor de şedere nu trebuie să depăşească 90 de zile
de la data primei intrări în spaţiul Schengen;
- depăşirea cu o zi a numărului de 90 de zile într-un semestru
înseamnă şedere ilegală şi, automat, măsura interzicerii intrării în statele
membre Schengen pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani. De asemenea,
autorităţile statului pe teritoriul căruia s-a înregistrat şederea ilegală
informează autorităţile române care, potrivit reglementărilor în vigoare,
instituie măsura retragerii paşaportului românesc pentru o perioadă de până la
3 ani;
- măsura nepermiterii intrării în spaţiul Schengen este luată la cererea
oricărui stat membru în situaţia în care un cetăţean român este găsit pe
teritoriul său că desfăşoară muncă la negru, indiferent de durata şederii.
Acordul de asociere între România şi Uniunea Europeană cuprinde
reglementări în materie, prevăzându-se că "tratamentul acordat muncitorilor
de naţionalitate română, angajaţi în mod legal pe teritoriul unui stat membru,

173
Prin Acordul Schengen, numit astfel după oraşul de graniţă din Luxemburg unde a fost
semnat în 1985, a fost eliminat controlul persoanelor care călătoresc (indiferent de
naţionalitatea lor) la majoritatea graniţelor interne ale UE, au fost armonizate controalele la
graniţele externe ale Uniunii şi a fost adoptată o politică comună referitoare la vize. Odată ce
un vizitator a intrat într-o ţară din spaţiul Schengen, acesta poate călători în mod liber în toate
celelalte ţări semnatare ale Acordului, fără o autorizaţie prealabilă şi chiar fără paşaport.
Acordul Schengen cuprinde toate statele membre ale UE, cu excepţia Irlandei şi a Marii
Britanii care nu au suprimat controalele la graniţă, deşi cooperează cu partenerii lor în
celelalte domenii (de exemplu, problemele de poliţie şi cele judiciare). De aceea,
paşapoartele trebuie în continuare să fie prezentate atunci când se intră pe teritoriul Marii
Britanii sau Irlandei.

78
nu va fi supus nici unei discriminări bazate pe naţionalitate, cu privire la
condiţiile de muncă, renumerare sau concediere".
Referitor la libera circulaţie a lucrătorilor după aderare, Uniunea
Europeană consideră că este necesară o perioadă de tranziţie cuprinsă între 2
şi 7 ani. Astfel, Uniunea propune următorul aranjament: statele membre vor
continua să aplice măsurile naţionale pe o perioadă de 2 ani după aderare cu
privire la dreptul de muncă al cetăţenilor noului stat membru. Această
perioadă poate fi prelungită cu încă 3 ani (în funcţie de o evaluare prealabilă)
şi în continuare cu încă 2 ani în cazul unor distorsionări grave pe piaţa muncii
noului stat membru.
Pe tot parcursul perioadei de tranziţie, acordurile bilaterale în
domeniul libertăţii de circulaţie vor continua să se aplice şi pot fi chiar
dezvoltate. În plus, statele membre pot introduce anumite măsuri speciale de
preferinţă pentru cetăţenii noului stat membru în comparaţie cu altul astfel
încât un nou stat membru poate beneficia de mai multe drepturi cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor decât un alt nou stat membru. Mai mult decât
atât, orice stat membru poate introduce în dreptul naţional inclusiv libertatea
deplină de circulaţie cu privire la cetăţenii unui nou stat membru. În cazul în
care într-un stat membru actual, care a renunţat la aplicarea măsurilor
naţionale şi a deschis complet piaţa muncii, apar probleme serioase pe piaţa
forţei de muncă, statul respectiv poate cere reintroducerea restricţiilor (clauza
de salvgardare). Comisia va fi însă cea care va stabili tipul restricţiilor ce vor
fi reintroduse şi perioada lor de aplicare.
La 5 ani după aderare, un stat membru care a menţinut în tot acest
timp măsurile naţionale poate, în cazul unor serioase dezechilibre pe piaţa
muncii statului care a aderat, să prelungească cu încă maximum 2 ani această
perioadă de tranziţie, după ce va notifica în prealabil acest lucru Comisiei
Europene.
Unele dintre statele membre Uniunea Europeană au precizat faptul că
vor opta pentru fixarea unei perioade de tranziţie de numai 2 ani după
aderare; se pare că numai Germania şi Austria înclină spre instituirea
perioadei maxime de tranziţie de 7 ani.
Pe toată durata perioadei de tranziţie, dreptul la libera circulaţie a
cetăţenilor noului stat membru, ca şi drepturile membrilor familiei lui vor fi
supuse aceloraşi condiţii ca şi în perioada de dinainte de aderare. Astfel,
numai la 7 ani după aderare libera circulaţie a lucrătorilor români va fi
deplină.
Perioada de tranziţie impusă de Uniunea Europeană în acest sector va
avea un rol pozitiv pe termen scurt pentru România. Absenţa unei perioade
de tranziţie ar fi dus imediat după aderare la un adevărat "exod al creierelor"
care ar fi încetinit progresul economic tocmai atunci când ar fi fost cel mai
necesar174. O eventuală prelungire a perioadei de tranziţie ar putea avea ca
174
Gabriela Dorobanţu, Implicaţiile pe care le va avea pentru România acceptarea
perioadei de tranziţie solicitată de Uniunea Europeană în legătură cu libera circulaţie a

79
impact o creştere a imigrărilor ilegale. De aceea, pentru a preveni această
situaţie, este necesar ca România să încheie acorduri bilaterale prin care să se
faciliteze accesul lucrătorilor pe piaţa de muncă comunitară până la expirarea
perioadei de tranziţie175.

II. Încadrarea cetăţenilor străini în România

A. Consideraţii privind noţiunea de străin
Art. 2, alin. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat stabileşte că străinii sunt asimilaţi, în
condiţiile legii, în drepturile civile cu cetăţenii români.
Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă defineşte noţiunea de
"străin" ca fiind "persoana care nu are cetăţenie română". În această categorie
intră, aşadar, atât persoanele care au cetăţenie străină, cât şi apatrizii
(persoanele lipsite de cetăţenie). Aceştia vor putea fi încadraţi pe teritoriul
României în aceleaşi condiţii în care pot fi încadraţi cetăţenii români, cu
singura condiţie a obţinerii permisului de muncă.
Din interpretarea prevederilor Legii nr. 203/1999 rezultă că cetăţeanul
străin care mai deţine şi cetăţenia română nu este considerat străin în sensul
acestei legi şi nu i se aplică prevederile acesteia176.
Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislaţia recunoaşte ca
subiect de drept şi străinul persoană juridică, însă numai străinul ca persoană
fizică poate face obiectul acestei secţiuni a lucrării de faţă deoarece numai
persoana fizică poate avea calitatea de salariat. Din acest unghi de vedere
prezintă interes regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică care se
angajează în unităţi din sectorul privat, public sau mixt, autorizate să
funcţioneze în România.
Regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică de către legislaţia
română reprezintă un conglomerat de drepturi şi obligaţii specifice
raporturilor juridice ale străinilor, care aparţin diferitelor ramuri de drept şi
care alcătuiesc ceea ce în doctrină poartă denumirea de "condiţie juridică a
străinului"177.

B. Permisul de muncă
Străinii aflaţi temporar în mod legal în România pot rămâne pe
teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de
şedere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de şedere.
Pe durata şederii în România, străinii sunt obligaţi să declare dacă şi-
au schimbat adresa de reşedinţă sau domiciliul, orice modificare intervenită
în situaţia personală, în special schimbarea cetăţeniei, încheierea, desfacerea

lucrătorilor, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003, p. 34.

175
Ibidem.
176
Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul -
persoană fizică, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 273.
177
A se vedea Mădălina-Virginia Antonescu, op. cit., p. 1-2.

80
sau anularea căsătoriei, naşterea unui copil, decesul unui membru de familie
aflat pe teritoriul României, orice modificare intervenită în legătură cu
angajarea sa în muncă.
Cetăţenii străini şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate pot fi
încadraţi cu contracte individuale de muncă în unităţile din sectorul privat şi
public din România, numai pe bază de permis de muncă, eliberat de MMSSF
şi numai în unităţi stabilite de acest minister178 pentru un interval de 6 luni, cu
posibilitatea prelungirilor pe noi intervale de 6 luni. Obligativitatea acestuia,
ca şi condiţiile de eliberare şi anulare, sunt reglementate prin Legea nr.
203/1999179. Dacă există acorduri sau convenţii încheiate de România în acest
sens, permisul poate fi acordat sau prelungit şi pentru perioade mai mari de 6
luni.
Permisul de muncă este documentul oficial care se eliberează, la
cerere, de către MMSSF, în condiţiile Legii nr. 203/1999 şi în baza căruia
străinii se pot încadra în România.
Permisul de muncă poate fi eliberat, la cerere, străinilor care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege cu privire la încadrarea în muncă şi
care au aplicată pe documentele de trecere a frontierei viza de lungă şedere
pentru angajare în muncă sau, după caz, viza de lungă şedere pentru alte
scopuri.
La eliberarea permisului de muncă, străinul titular va plăti o taxă în
lei, egală cu echivalentul a 200 USD, proveniţi din schimbul valutar, în raport
de cursul oficial al BNR la data efectuării plăţii.
În termen de 10 zile de la data eliberării permisului de muncă, străinul
are obligaţia să se încadreze în muncă.
Permisul de muncă se păstrează şi se gestionează de către angajator,
pentru a face dovada legalităţii încadrării în muncă a străinului.
Dacă raportul de muncă al străinului încetează înainte de expirarea
perioadei pentru care a fost eliberat permisul de muncă, încadrarea în muncă
la alt angajator se poate face numai dacă se obţine un nou permis de muncă.
Pentru prelungirea permisului, străinul titular va plăti o taxă în lei,
egală cu echivalentul a 100 USD. Pentru acoperirea acestor cheltuieli,
MMSSF va percepe străinului un comision de 2% aplicat asupra acestor
sume.
La propunerea MMSSF, în concordanţă cu politica privind migraţia
forţei de muncă şi luând în considerare situaţia pieţei muncii din România,
anual, prin hotărâre a Guvernului se stabileşte numărul de permise de muncă
ce pot fi eliberate străinilor.
Permisul de muncă conferă titularului său dreptul de a se încadra la o
persoană fizică sau juridică din România sau la o reprezentanţă din România
a unei persoane juridice cu sediul în străinătate. Încadrarea în muncă se poate
178
A se vedea Legea nr.203/1999 privind permisele de muncă.
179
Această lege a fost completată prin O.U.G. nr. 172/2000 şi prin Normele metodologice
aprobate prin H.G. nr. 434/2000.

81
face pe baza unui contract individual de muncă sau în alt mod prevăzut de
legea română. Această posibilitate de a se încadra în muncă "în alt mod
prevăzut de legea română" viza iniţial posibilitatea încheierii unei convenţii
civile de prestări servicii, cu condiţia de a îndeplini cu regularitate pe
teritoriul României activităţi care depăşeau, în medie, 3 ore pe zi dintr-un
program de lucru lunar sau, într-un al doilea caz, de a presta muncă în folosul
asociaţiilor de locatari din România. Noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003)
a înlocuit însă convenţia civilă cu contractul individual de muncă cu timp
parţial, care presupune un program de lucru corespunzător unei fracţiuni de
normă de cel puţin 2 ore pe zi180.
Prin urmare, considerăm că încadrarea în muncă a cetăţenilor străini
pe teritoriul României se poate face prin toate modalităţile prevăzute de lege,
respectiv contract individual de muncă pe durată determinată sau
nedeterminată, contract individual de muncă cu timp parţial, contract
individual de muncă prin agent de muncă temporară, contract individual de
muncă cu munca la domiciliu.
Potrivit Legii-cadru nr. 123/2001, legea organică va stabili condiţiile
de exercitare de către străini (singuri sau în asociere) a activităţilor
economice, sociale, cultural-sportive, a actelor de comerţ. Străinii pot fi
angajaţi de persoane fizice sau juridice române sau străine181, cu respectarea
acordurilor încheiate de România cu alte state, referitoare la piaţa forţei de
muncă. Angajarea se face pe baza permiselor de muncă eliberate de MMSSF,
conform normelor stabilite prin hotărâre a Guvernului182. Eliberarea acestor
permise este interzisă dacă străinii nu au vize corespunzătoare; în caz contrar,
permisul e nul de drept.
O prohibiţie generală prevăzută de art. 41 alin. 1 din Legea nr.
123/2001 stipulează că străinii aflaţi în România nu pot desfăşura activităţi
contrare scopului pentru care le-au fost acordate vizele. Art. 39 şi art. 45 din
aceeaşi lege se referă la permisiunea străinului de a fi angajat la agenţi
economici sau la instituţii ale căror activităţi prezintă importanţă pentru
apărarea şi siguranţa naţională (cu excepţia cazurilor stabilite prin hotărâre de
guvern). Textul art. 39, redactat ambiguu, nu exclude, de plano, încadrarea în
muncă a străinilor la agenţii sau instituţii care se ocupă de apărarea sau
siguranţa naţională. Interdicţia apare numai dacă şi în măsura existenţei unei
reglementări speciale instituită prin hotărâre a Guvernului183.
Angajarea unui străin la astfel de instituţii, cu nerespectarea
acordurilor la care România este parte, referitoare la piaţa forţei de muncă sau
în baza unor permise sau contracte de muncă necorespunzătoare este
infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

180
A se vedea art. 101 din Codul muncii.
181
Art. 40 Al. 1 din Legea nr. 123/2001.
182
Art. 40 Al. 2 din Legea nr. 123/2001.
183
I. Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 208.

82
 Legea nr. 123/2001 nu face referire la reglementările restrictive
anterioare ei şi nici nu le abrogă în mod expres. De aici, având în vedere că
specialia generalibus derogant, rezultă că străinii nu pot fi angajaţi nici în
alte situaţii stabilite de reglementări speciale ca fiind incompatibilităţi la
încheierea contractului individual de muncă184.
Astfel, străinii nu pot ocupa funcţii în aparatul organelor centrale de
stat, în unităţile Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi în
celelalte organe ale administraţiei publice şi nu pot fi aleşi sau încadraţi în
organele judecătoreşti şi ale parchetelor185. Străinii nu pot fi încadraţi în
învăţământul superior decât în calitate de personal didactic asociat şi numai
pe perioadă determinată. De asemenea, nu pot fi angajaţi ca paznic, ghid de
turism, personal vamal, expert şi consultant în cadrul instituţiei Avocatul
poporului sau în Consiliul legislativ şi nu pot face parte din Corpul
Gardienilor Publici.
Permisul de muncă este o condiţie de validitate a contractului
individual de muncă încheiat cu un străin. În afara sancţiunii nulităţii
contractului de muncă încheiat în lipsa permisului de muncă sau menţinut în
lipsa unui permis valabil, angajatorul este pasibil, în temeiul art. 7 din Legea
nr. 203/1999, şi de răspundere contravenţională.
De la regula obligativităţii obţinerii permisului de muncă, există o
serie de excepţii. Astfel, pot lucra în România fără să fie necesară obţinerea
în prealabil a unui permis de muncă186:
a) străinii care şi-au stabilit, potrivit legii, domiciliul în România;
b) cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor
semnatare ale Acordului privind Spaţiul Economic European şi membrii de
familie ai acestora;
c) cetăţenii străini al căror acces liber pe piaţa muncii din România
este reglementat prin acorduri, convenţii sau înţelegeri bilaterale încheiate de
România cu alte state;
d) străinii care au dobândit statutul de refugiat pe teritoriul României ;
e) străinii detaşaţi de către o companie străină cu sediul pe teritoriul
unui stat membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului la o reprezentanţă,
sucursală ori filială a sa, aflată pe teritoriul României, sau la o societate
comercială, persoană juridică română, al cărei asociat/acţionar este compania
străină, cu acelaşi obiect de activitate, dacă fac dovada că nu sunt în raporturi
de muncă cu o altă persoană juridică română;
f) străinii detaşaţi de către un angajator cu sediul în străinătate la o
persoană juridică din România, în baza unui contract comercial de prestări de
servicii încheiat între cele două părţi;

184
A se vedea şi I. Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 209.
185
Art. 23 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor din România.
186
Art. 5 din Legea nr.203/1999 privind permisele de muncă, modificată prin O.G. nr.
32/2003.

83
 g) străinii care desfăşoară activităţi didactice, ştiinţifice, artistice sau
alte categorii de activităţi specifice, cu caracter temporar, în instituţii de
profil din România, în baza ordinului ministrului de resort;
h) străinii care urmează să desfăşoare pe teritoriul României activităţi
temporare solicitate de ministere ori alte organe ale administraţiei publice
centrale sau locale sau de autorităţi administrative autonome.
Membrii de familie (soţ, soţie, copii minori aflaţi în întreţinere) ai
personalului misiunilor diplomatice ori consulare din România pot fi scutiţi
(pe bază de reciprocitate) de obligaţia de a deţine permis de muncă pentru
desfăşurarea activităţilor cu caracter lucrativ, în condiţiile stabilite prin
acordurile bilaterale încheiate.
Viza pentru angajare în muncă în România, necesară pentru obţinerea
permisului de muncă, se acordă străinilor, la cerere, de misiunile diplomatice
sau de oficiile consulare ale României din ţara pe teritoriul căreia aceştia îşi
au domiciliul sau reşedinţa.
La solicitarea vizei, se vor prezenta acordul angajatorului privind
încadrarea în muncă a străinului şi avizul favorabil pentru acordarea acestei
vize, eliberat de MMSSF.
Permisul de muncă poate fi eliberat, fără a fi necesară obţinerea vizei
de lungă şedere pentru angajare în muncă, străinilor aflaţi în una dintre
următoarele situaţii187:
- străinii care provin din state cu care România are încheiate acorduri,
convenţii sau înţelegeri de desfiinţare a vizelor pentru trecerea frontierei în
acest scop sau pentru care România a renunţat unilateral la obligativitatea
vizelor;
- beneficiază de drept de şedere temporară pentru reîntregirea
familiei, acordat în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor
în România;
- beneficiază de drept de şedere temporară în scop de studii şi solicită
încadrarea în muncă în baza unor contracte individuale de muncă cu timp
parţial, cu program de maximum 4 ore pe zi;
- sunt membri de familie - soţ, soţie, copii - ai cetăţenilor români cu
domiciliul în România.
Lucrătorii străini pot fi încadraţi în muncă pe teritoriul României
numai cu respectarea următoarelor condiţii:
a) locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate cu personal român;
b) lucrătorul străin îndeplineşte condiţiile speciale de pregătire
profesională şi experienţă în activitate, solicitate de angajator şi de legislaţia
în vigoare.
Permisul de muncă eliberat acestor lucrători poate fi prelungit numai
în situaţia în care sunt întrunite cele două condiţii de încadrare în muncă.
Lucrătorii stagiari pot fi încadraţi în muncă pe teritoriul României
pentru o perioadă de stagiu de 12 luni, cu posibilitate de prelungire a şederii
187
Art. 21 Al. 2 din Legea nr. 203/1999, modificat prin O.G. nr. 32/2003.

84
până la obţinerea calificării profesionale pentru care s-a organizat stagiul.
Lucrătorul stagiar este străinul încadrat în muncă, a cărui prezenţă pe
teritoriul României este strict determinată în timp şi are drept scop
îmbunătăţirea pregătirii profesionale şi a cunoştinţelor lingvistice şi culturale.
Lucrătorii sezonieri pot fi încadraţi în muncă pe teritoriul României
pentru o perioadă de cel mult 6 luni într-un interval de 12 luni şi trebuie să
rămână în afara teritoriului României cel puţin 6 luni înainte de a fi readmişi
în acelaşi scop. Permisul de muncă al lucrătorului sezonier nu poate fi
prelungit în vederea ocupării unui loc de muncă de altă natură. Lucrătorul
sezonier este străinul încadrat în muncă pe teritoriul României, pe un loc de
muncă bine definit, într-un sector de activitate care se desfăşoară în funcţie
de succesiunea anotimpurilor, în baza unui contract individual de muncă
încheiat pe perioadă determinată.
Dreptul de şedere permanentă este un drept de şedere acordat pe
perioadă nedeterminată străinului căruia i s-a aprobat stabilirea domiciliului
în România. Străinii îşi pot stabili domiciliul în România dacă îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
a) au avut o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 3 ani, în
cazul celor căsătoriţi cu cetăţeni români, şi de cel puţin 6 luni, în cazul
celorlalte categorii;
b) fac dovada faptului că pe întreaga perioadă au realizat mijloace de
întreţinere;
c) deţin spaţiu de locuit corespunzător;
d) vorbesc limba română la un nivel satisfăcător.
Prin Legea nr. 25/ 1969 a fost adoptat faţă de cetăţenii străini regimul
naţional prin care le sunt conferite drepturile fundamentale recunoscute
cetăţenilor români, cu excepţia celor politice. În cazul investiţiilor străine este
posibilă încadrarea personalului străin, „însă numai în posturi de conducere
şi de specialitate“ 188.
Patronii şi salariaţii pot să aleagă legea aplicabilă contractului de
muncă189, iar dacă n-o fac, contractul de muncă va fi supus legii statului pe al
cărui teritoriu :
- salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca în temeiul contractului;
- se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi
îndeplineşte munca, prin natura funcţiei, în mai multe state; dacă există totuşi
legături mai puternice ale contractului de muncă cu alt stat, devine aplicabilă
legea acestuia190.
Încadrarea în muncă a străinilor implică îndeplinirea aceloraşi condiţii
de fond şi formă prevăzute de legislaţia muncii pentru cetăţenii români.

188
Legea nr. 35/1991.
189
Art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
190
Art. 102 din Legea nr. 105/1992.

85
 C. Categorii de angajatori
Străinul-persoană fizică poate fi angajat pe teritoriul statului român la
angajatori care sunt fie persoane fizice (indiferent de cetăţenie), fie societăţi
comerciale sau alte categorii de agenţi economici cu capital privat sau mixt
(deci nu integral de stat), în cadrul unor asociaţii familiale, unor fundaţii,
organizaţii sindicale sau patronale sau de către alte organizaţii funcţionând
legal în România. Contractul individual de muncă este înregistrat în termen
de 20 de zile de la încheierea lui la Direcţia de muncă şi protecţie socială, iar
carnetul de muncă va fi completat şi păstrat de către Direcţiile de muncă şi
protecţie socială judeţene sau a mun. Bucureşti.
La solicitarea unor angajatori care au posibilitatea de a păstra şi
completa carnetele de muncă ale salariaţilor, Direcţiile generale de muncă şi
protecţie socială pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de către
aceştia sau de către societăţi comerciale specializate, acreditate în mod legal.
Dacă angajatorii sunt persoane fizice sau juridice străine cu sediul sau
reprezentanţele în România şi angajează personal străin sau român, ei trebuie
să respecte prevederile Legii nr. 130/1999 care se referă la raporturile dintre
angajat-angajator, fără a face vreo distincţie în funcţie de naţionalitatea
acestora. Considerăm că este vorba de un regim juridic de generală aplicare
în cazul încheierii unui contract individual de muncă, el fiind cadrul general
oferit de legiuitorul român în domeniul dreptului muncii.
Conform prevederilor Legii nr. 130/1999, angajatorul are următoarele
obligaţii191:
• Dacă încadrează personal (fie de cetăţenie română, fie de cetăţenie
străină) şi aparţine categoriilor de angajatori specificaţi de art. 8 al
legii (este fie persoană fizică, fie societate comercială sau un alt agent
economic, cu condiţia de a avea capital privat sau mixt, sau o
asociaţie obştească legală) are obligaţia ca, în termen de 5 zile de la
încheierea contractului individual de muncă, să îl înregistreze la
direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene sau a mun. Bucureşti
(pentru cazul în care angajatorul este o persoană fizică/juridică
română care angajează personal străin) sau la Oficiul Muncii (pentru
cazul în care angajatorul este o persoană juridică străină care
angajează personal român);
• Obligaţia de depunere fie la direcţiile de muncă şi protecţie socială,
fie la Oficiul Muncii a actelor de executare, modificare şi încetare a
contractelor individuale de muncă (în 5 zile de la emiterea acestora) şi
a actelor de dovadă a plăţii contribuţiei lunare la fondul pentru
ajutorul de şomaj, la fondul pentru constituirea pensiei suplimentare şi
la fondul pentru asigurările sociale de stat (până la ziua de 15 a lunii
următoare celei pentru care s-au făcut plăţile), împreună cu dovezile
de plată a salariilor;

191
A se vedea art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 130/1999.

86
 • Obligaţia pentru angajatorii care au păstrat şi completat carnetele de
muncă ale salariaţilor, de a se prezenta lunar la cele două autorităţi
competente (în funcţie de caz) şi de a prezenta carnetele de muncă ale
salariaţilor atunci când intervine încetarea raporturilor de muncă (în
scopul certificării legalităţii înscrisurilor făcute)192.
Conform art. 14 din Legea nr. 130/1999, nerespectarea de către
angajator a prevederilor art. 1 alin. 2 (încheierea în formă scrisă a
contractului individual de muncă), art. 4 alin. 3 (înregistrarea, în termen de 20
de zile de la data încheierii lor, a convenţiilor de prestări servicii), art. 8
(înregistrarea, în termen de 20 de zile de la data încheierii lor, a contractelor
individuale de muncă), art. 9 (obligaţia de depunere a actelor de executare,
modificare şi încetare a contractelor individuale de muncă şi a actelor de
dovadă a plăţii contribuţiilor lunare la fondul de şomaj, fondul pentru
constituirea pensiei suplimentare şi la fondul pentru asigurările sociale de
stat) şi ale art. 10 (obligaţia angajatorilor de a se prezenta lunar la autorităţile
competente şi de a prezenta carnetele de muncă în cazul încetării
raporeturilor de muncă) din aceeaşi lege constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă de la 300 lei (RON) la 600 lei (RON).
De observat că obligativitatea obţinerii permisului de muncă se
limitează la ipoteza încadrării străinului de către o persoană fizică - cetăţean
român, persoană juridică cu sediul în România sau de către o reprezentanţă în
România a unei persoane juridice cu sediul în străinătate.
Dimpotrivă, dacă contractul s-a încheiat în străinătate, permisul de
muncă nu va fi necesar, chiar dacă temporar, străinul desfăşoară activităţi şi
pe teritoriul României.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 203/1999, încadrarea în muncă sau
menţinerea în muncă a unui străin care nu are permis de muncă valabil de
către o persoană fizică sau juridică din România (cu excepţia cazurilor în care
permisul de muncă nu este necesar, potrivit legii), constituie contravenţie şi
se sancţionează cu amendă de la 500 lei (RON) la 1000 lei (RON).

III. Libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre UE pe

teritoriul României
În vederea alinierii la normele comunitare în domeniul libertăţii de
circulaţie, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 309/2004 privind libera
circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
192
Pentru prestarea serviciilor prevăzute mai sus, direcţiile generale de muncă şi protecţie
socială vor percepe un comision în valoare de:
- 0,75% din fondul lunar de salarii, angajatorilor (străini, persoane fizice) cărora le păstrează
şi le completează carnetele de muncă;
- 0,25% din fondul lunar de salarii, angajatorilor (străini, persoane fizice) cărora le prestează
serviciile de aprobare a completării şi păstrării carnetelor de muncă, precum şi de verificare
şi certificare a legalităţii înregistrărilor efectuate de către aceştia.
Plata comisionului se va efectua până la sfârşitul lunii următoare celei pentru care se
datorează.

87
Europene şi Spaţiului Economic European. Legea nr. 309/2004 a transpus
însă directive care au fost abrogate de Directiva 2004/38/CEE, motiv pentru
care această lege a fost abrogată prin O.U.G.nr. 102/2005, aprobată,
modificată şi completată prin Legea nr. 260/2005. O.U.G. nr. 102/2005
stabileşte condiţiile în care cetăţenii Uniunii Europene şi ai statelor membre
ale Spaţiului Economic European şi membrii acestora de familie îşi pot
exercita dreptul la libera circulaţie şi şedere, precum şi dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul României, precum şi limitele exercitării acestor
drepturi din motive de ordine publică, securitate naţională sau sănătate
publică.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 102/2005, intrarea cetăţenilor Uniunii
Europene pe teritoriul României este permisă prin toate punctele de trecere a
frontierei de stat deschise traficului internaţional de persoane, cu condiţia
prezentării documentului naţional de identitate, a paşaportului sau a unui
document eliberat în condiţiile respectivei ordonanţe, valabil, fără a se aplica
ştampila de intrare de către organele poliţiei de frontieră în oricare dintre
aceste documente. Străinilor care nu au cetăţenia Uniunii Europene şi sunt
membri de familie ai cetăţenilor Uniunii Europene li se permite intrarea pe
teritoriul României în baza permisului de şedere pentru membrul de familie
al unui cetăţean al Uniunii Europene, eliberat de oricare dintre statele
membre, fără a se aplica ştampila de intrare de către autorităţile poliţiei de
frontieră sau, în cazul în care nu sunt titulari ai unui astfel de document, în
condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România.
Conform O.U.G. nr. 102/2005, în termen de cel mult 15 zile de la data
intrării pe teritoriul României, cetăţenii Uniunii Europene sau, după caz,
membrii familiilor lor au obligaţia de a se prezenta la cea mai apropiată
formaţiune teritorială a Poliţiei Române, a Poliţiei de Frontieră Române sau a
Autorităţii pentru străini, pentru a-şi declara prezenţa în România. De
asemenea, pe durata şederii în România, cetăţenii Uniunii Europene sau
membrii familiilor lor sunt obligaţi să declare, tot în termen de 15 zile, la
oricare dintre autorităţile respective, orice modificare intervenită cu privire la
nume, prenume şi cetăţenie; orice schimbare relevantă cu privire la starea
civilă, în cazul membrilor de familie care nu au cetăţenia Uniunii Europene;
pierderea, furtul sau distrugerea documentelor în baza cărora se permite
trecerea frontierei de stat a României, precum şi a celor eliberate de
autorităţile române în baza prevederilor acestei ordonanţe. Observăm că, spre
deosebire de Directiva 2004/38, O.U.G. nr. 102/2005 impune obligaţia de
înregistrare şi declarare tuturor cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor
familiilor lor, indiferent de durata şederii (mai mică sau mai mare de 3 luni).
O.U.G. nr. 102/2005 reţine că cetăţenii Uniunii Europene, precum şi
membrii familiilor lor, care au intrat legal pe teritoriul României, beneficiază
de drept de şedere pentru o perioadă de 3 luni de la data intrării în ţară, fără
îndeplinirea vreunei condiţii suplimentare. De asemenea, pot beneficia de

88
drept de rezidenţă pe teritoriul României, drept care se acordă pentru o şedere
de peste 3 luni, în următoarele condiţii193:
a) desfăşoară pe teritoriul României activităţi dependente sau
activităţi independente, în condiţiile legii;
b) deţin mijloace de întreţinere pentru ei şi membrii lor de familie cel
puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi sunt asiguraţi în
sistemul de asigurări sociale de sănătate din România;
c) sunt înscrişi la o instituţie din România acreditată în condiţiile legii,
având ca obiect de activitate principal desfăşurarea de activităţi de
învăţământ sau de perfecţionare a pregătirii profesionale, sunt asiguraţi în
sistemul de asigurări sociale de sănătate din România şi declară pe propria
răspundere că deţin mijloace de întreţinere pentru ei şi membrii lor de familie
cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie ai unui rezident, dacă acesta îndeplineşte
una dintre condiţiile prevăzute la lit. a), b) sau c).
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui rezident care nu
sunt cetăţeni ai UE se confirmă prin eliberarea unui document intitulat
"permis de şedere pentru membrul de familie al unui cetăţean al Uniunii
Europene". Acest permis are acelaşi regim juridic ca şi permisele de
rezidenţă ce se acordau sub incidenţa reglementărilor anterioare Directivei
2004/38, fiind valabil timp de cel mult 5 ani de la data eliberării, valabilitatea
sa fiind stabilită în funcţie de următoarele condiţii cumulative194:
a) este egală cu perioada dreptului de şedere al rezidentului;
b) nu poate depăşi perioada de valabilitate a documentului în baza
căruia titularul permisului de şedere a intrat în România.
Valabilitatea permisului de şedere este afectată de absenţe temporare
de pe teritoriul României care depăşesc 6 luni în decurs de un an, cu
următoarele excepţii: satisfacerea serviciului militar obligatoriu, indiferent de
perioadă; starea de graviditate şi de naştere, boli grave, participarea la
programe de învăţământ sau pregătire profesională, mutare în interes de
serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă pentru o perioadă de
maximum 12 luni consecutive.
În vederea obţinerii dreptului de rezidenţă pe teritoriul României,
membrul de familie al rezidentului, care nu este cetăţean al Uniunii
Europene, trebuie să depună la formaţiunea teritorială competentă a
Autorităţii pentru străini o cerere însoţită de următoarele documente: paşaport
valabil; actul de stare civilă care atestă existenţa căsătoriei sau, după caz,
documentul care atestă legătura de rudenie cu rezidentul, însoţit de
traducerea legalizată, în cazul în care nu a fost emis de autorităţile unui stat
membru; certificatul de înregistrare al rezidentului; după caz, documentul
eliberat de autoritatea competentă din ţara de origine sau de provenienţă,
care să ateste că se află în întreţinerea rezidentului sau gospodăreşte
193
A se vedea art. 13 Al. 1 din O.U.G. nr. 102/2005.
194
Art. 20 Al. 1 din O.U.G. nr. 102/2005.

89
împreună cu acesta, ori un document din care să rezulte că se află în
situaţia în care, din motive medicale întemeiate, este necesară asistenţa
personală a rezidentului; dovada asigurărilor de sănătate în sistemul de
asigurări sociale de sănătate din România.
La depunerea cererii, organele competente eliberează solicitantului o
adeverinţă195 care atestă depunerea şi a cărei valabilitate este de 6 luni. În
interiorul termenului de 6 luni, organele competente efectuează toate
verificările necesare pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a
dreptului de rezidenţă, inclusiv, după caz, cele referitoare la elementele pe
baza cărora se poate stabili faptul că este o căsătorie de convenienţă. Dacă se
constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea dreptului de
rezidenţă196, se eliberează solicitantului "permisul de şedere pentru membrul
de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene".
Dreptul de şedere permanentă se obţine, ca regulă generală, de către
cetăţenii Uniunii care au avut o şedere continuă şi legală pe teritoriul
României pentru o perioadă mai mare de 5 ani. Această regulă este valabilă şi
pentru membrii lor de familie care nu sunt cetăţeni ai UE şi care au avut o
şedere continuă pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 5 ani.
Situaţiile de excepţie în care dreptul de şedere permanentă se poate
acorda înainte de împlinirea perioadei continue de 5 ani de şedere se referă la
rezidenţii care:
a) desfăşoară activităţi dependente sau activităţi independente şi care,
în momentul încetării activităţii, au dreptul la pensie pentru limită de vârstă
sau cei al căror contract de muncă încetează cu drept de pensionare anticipată
în condiţiile legii, dacă au fost angajaţi în România în ultimele 12 luni cel
puţin şi au avut o şedere continuă mai mare de 3 ani pe teritoriul României;
b) desfăşoară activităţi dependente sau activităţi independente, au o
şedere continuă mai mare de 2 ani pe teritoriul României şi încetează munca
datorită pierderii totale sau a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă197;
c) după o perioadă de 3 ani de rezidenţă, îşi desfăşoară activitatea
într-un alt stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul României, unde se
întorc regulat, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.
Perioadele de şomaj, de concediu medical sau de încetare a activităţii
datorate îmbolnăvirii ori unui accident, precum şi alte perioade de încetare a
activităţii pentru motive neimputabile persoanei în cauză nu întrerup
continuitatea perioadelor de muncă sau de rezidenţă, fiind luate în calcul.

195
Această adeverinţă conferă titularului un drept de şedere temporară până la
soluţionarea cererii de acordare a dreptului de rezidenţă .
196
În cazul în care organele competente constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
acordarea dreptului de rezidenţă, devin aplicabile prevederile O.U.G. nr. 194/2002 referitoare
la refuzul prelungirii dreptului de şedere temporară.
197
Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli
profesionale, nu se mai impune nici o condiţie privind durata şederii.

90
 În cazul în care cetăţeanul UE dobândeşte dreptul de rezidenţă
permanentă, membrii de familie ai acestuia, indiferent de cetăţenie, au dreptul
de rezidenţă permanentă numai dacă gospodăresc împreună cu acesta pe
teritoriul României.
În cazul în care rezidentul care desfăşoară activităţi dependente sau
independente decedează în perioada de activitate, dar anterior dobândirii
dreptului de şedere permanentă, membrii de familie care au gospodărit
împreună cu acesta pe teritoriul României pot dobândi dreptul de rezidenţă
permanentă dacă:
a) la data decesului, rezidentul avea o şedere continuă de 2 ani pe
teritoriul României;
b) decesul a survenit în urma unui accident de muncă sau unei boli
profesionale;
c) soţul supravieţuitor a pierdut cetăţenia română după căsătoria cu
cetăţeanul Uniunii Europene, titular al dreptului de şedere principalin.
Pentru a li se acorda dreptul de rezidenţă permanentă, persoanele
interesate se pot adresa cu o cerere formaţiunilor teritoriale competente ale
Autorităţii pentru străini, în vederea eliberării cărţii de şedere permanentă
pentru cetăţenii Uniunii Europene, respectiv a permisului de rezidenţă
permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii
Europene.
Până la adoptarea O.U.G. nr. 102/2005, din dreptul nostru intern
lipsea un act normativ care să preia dispoziţiile Directivei 2004/38 privind
restricţionarea dreptului de intrare şi de şedere din motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică. Astfel, potrivit art. 25 al Ordonanţei,
autorităţile române competente pot restrânge exercitarea dreptului la libera
circulaţie pe teritoriul României de către cetăţenii Uniunii Europene sau de
către membrii de familie ai acestora numai din raţiuni de ordine publică,
securitate naţională ori sănătate publică. Modalităţile prin care se poate
restrânge exerciţiul liberei circulaţii pe teritoriul României a cetăţenilor
Uniunii Europene şi a membrilor familiilor acestora sunt următoarele:
nepermiterea intrării pe teritoriul României, îndepărtarea de pe teritoriul
României, declararea ca indezirabil, expulzarea şi nu pot avea decât caracter
temporar.
Cetăţenilor Uniunii Europene, precum şi membrilor familiilor lor nu li
se permite intrarea pe teritoriul statului român numai dacă nu prezintă
documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 din O.U.G. nr. 102/2005 sau
au fost declaraţi indezirabili, în condiţiile legii. În cazul membrilor de familie
ai unui cetăţean al Uniunii Europene care nu au cetăţenia Uniunii Europene,
li se refuză intrarea pe teritoriul României în situaţia în care împotriva lor a
fost dispusă o interdicţie de intrare în ţară, în condiţiile O.U.G. nr. 194/2002,
numai pe perioada de valabilitate a acestei măsuri.
Măsura îndepărtării de pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii
Europene sau a membrilor de familie ai acestora, pentru motive de sănătate

91
publică, poate fi dispusă de către Autoritatea pentru străini, cu avizul
Ministerului Sănătăţii, numai în cazul în care, pe baza analizelor medicale
efectuate de către persoana în cauză la un interval de cel mult 3 luni de la
intrarea pe teritoriul României, se constată existenţa unei afecţiuni dintre cele
stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii, în conformitate cu recomandările
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii198.
Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de
autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori
există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să
pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. Măsura se dispune
prin ordonanţă motivată de către procurorul anume desemnat de la Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini
sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei
naţionale. Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de
la 1 la 10 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă perioadă
cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat
motivele care au determinat luarea acestei măsuri.
Împotriva cetăţeanului Uniunii Europene sau a membrului de familie
al acestuia, care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României, poate fi
dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul
de procedură penală, cu respectarea prevederilor art. 25 din O.U.G. nr.
102/2005. Dreptul de şedere încetează de drept la data la care a fost dispusă
măsura expulzării.
Şi în ceea ce priveşte garanţiile procedurale, O.U.G. nr. 102/2005
preia o serie din dispoziţiile Directivei 2004/38/CEE. Astfel, decizia de
restrângere a dreptului la libera circulaţie se comunică cetăţeanului Uniunii
Europene sau membrului de familie al acestuia în scris, de către Autoritatea
pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale. Decizia trebuie să conţină
motivele care au stat la baza dispunerii unei astfel de măsuri şi, dacă este
cazul, termenul în care cetăţeanul Uniunii Europene sau membrul de familie
al acestuia trebuie să părăsească teritoriul României. OG de declarare ca
indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în
termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel
Bucureşti.
O.U.G. nr. 102/2005 intră în vigoare la data aderării României la
Uniunea Europeană. Până la această dată, cetăţenii statelor membre ale
Uniunii Europene îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie şi pot fi încadraţi
cu contracte individuale de muncă în unităţile din sectorul privat şi public din
România în condiţiile reglementate de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România şi de Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă.

198
Art. 32 din O.U.G. nr. 102/2005.

92
 Secţiunea IV
CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ

I. Noţiune
Prin încheierea contractului individual de muncă, angajatul se obligă
la prestarea unei anumite munci, acceptând subordonarea sa faţă de angajator
care, la rândul său, se obligă la plata salariului şi la asigurarea condiţiilor de
muncă.
Contractul individual de muncă poate fi definit astfel: "acea convenţie
încheiată în scris prin care o persoană fizică (salariatul) se obligă să presteze
o anumită muncă, pe o perioadă determinată sau nedeterminată de timp,
pentru un patron (angajator) care, la rândul său, se obligă să plătească salariul
şi să asigure condiţiile necesare desfăşurării activităţii"199.
Codul Muncii dă o definiţie mai comprimată contractului individual
de muncă: este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită
salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator,
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumită salariu
200
.
Contractul individual de muncă se caracterizează prin următoarele
elemente cumulative:
a) prestarea muncii - într-un contract individual de muncă, salariatul
exercită activitatea în profitul cocontractantului (angajatorul), care îşi asumă
şi riscurile201;
b) retribuirea muncii prestate - constituie un element necesar şi
esenţial al contractului individual de muncă, care este un contract cu titlu
oneros202;
c) legătura de subordonare dintre salariat şi patronul său.
Relaţia de subordonare se caracterizează prin prestarea muncii sub
autoritatea patronului, care are puterea de a da ordine şi directive salariatului,
de a controla îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi de a sancţiona abaterile de
la disciplina muncii203.
Potrivit art. 17 alin. 1 din Codul muncii, anterior încheierii sau
modificării contractului, angajatorul are obligaţia de a informa persoana
selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele
generale pe care intenţionează să le înscrie în contractul individual de muncă
sau să le modifice. Această obligaţie de informare se consideră îndeplinită de
199
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 124.
200
Art. 10 din Codul muncii.
201
În situaţia în care cel ce prestează munca suportă şi riscurile activităţii respective, el nu are
calitatea de salariat, ci pe aceea de lucrător independent.
202
Remunerarea muncii prestate nu este însă un criteriu suficient pentru a califica un contract
individual de muncă, deoarece la fel se întâmplă şi în cazul unui contract de administrare sau
de mandat comerciAl.
203
D. Gatumel, op. cit., p. 374.

93
către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a
actului adiţional, după caz.
Informarea va acoperi cel puţin următoarele elemente:
a) identitatea părţilor;
b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca
salariatul să muncească în diverse locuri;
c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;
d) funcţia/ocupaţia potrivit specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din
România sau altor acte normative şi atribuţiile postului;
e) riscurile specifice postului;
f) data de la care contractul urmează să-şi producă efectele;
g) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui
contract de muncă temporară, durata acestora;
h) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
i) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi
durata acestuia;
j) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale,
precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul;
k) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână;
l) indicarea contractului colectiv de muncă care reglementează
condiţiile de muncă ale salariatului;
m) durata perioadei de probă.
În situaţia în care angajatorul nu-şi execută obligaţia de informare
privind încheierea sau modificarea contractului individual de muncă,
persoana selectată în vederea angajării sau salariatul, după caz, are dreptul să
sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligaţii,
instanţa judecătorească competentă şi să solicite şi despăgubiri
corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării
obligaţiei de informare de către angajator.

II. Drepturile şi obligaţiile părţilor

Cu caracter general, drepturile şi obligaţiile părţilor contractului
individual de muncă sunt reglementate de Codul muncii. De asemenea, alte
drepturi şi obligaţii privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat sunt
stabilite prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi a
contractelor individuale de muncă, sau sunt prevăzute în regulamentele de
ordine interioară.
Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute
de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate204.

A. Drepturile salariatului

204
Art. 38 din Codul muncii.

94
 Salariatul are următoarele drepturi principale205:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de
muncă şi a mediului de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a se constitui sau de a adera la un sindicat.

B. Obligaţiile salariatului
Salariatului îi revin următoarele obligaţii principale206:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini
atribuţiile ce îi revin conform fişei postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern,
contractul de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de
serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în
unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.

C. Drepturile angajatorului
Drepturile angajatorului dau expresie puterilor sale: de directivare, de
control şi disciplinară. Angajatorul are următoarele drepturi principale207:
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în
condiţiile legii şi/sau condiţile contractului colectiv de muncă aplicabil,
încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de
unităţi;
c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva
legalităţii lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu;
205
Art. 39 Al. 1 din Codul muncii.
206
Art. 39 Al. 2 din Codul muncii.
207
Art. 40 Al. 1 din Codul muncii.

95
 e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile
corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi
regulamentului intern.

D. Obligaţiile angajatorului
Angajatorului îi revin următoarele obligaţii principale208:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra
elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în
vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de
muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, contractul
colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a
unităţii, cu excepţia informaţiilor sensibile sau secrete care, prin divulgare,
sunt de natură să prejudicieze activitatea unităţii;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii
salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile
şi interesele acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa,
precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi,
în condiţiile legii;
g) să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze
înregistrările prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de
salariat a solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
salariaţilor.
Dintre aceste obligaţii, o semnificaţie aparte - expresie a dialogului
social - are obligaţia angajatorului de a se consulta cu organizaţiile sindicale
sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile
să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora.

III. Contractul individual de muncă pe durată determinată

Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată se încheie în
temeiul art. 12 alin. 1 din Codul muncii şi constituie regula, având menirea de
a asigura dreptul la stabilitate în muncă şi binenţeles, protecţie pentru
salariaţi.
Conform art. 12 alin. 2 din Codul muncii, prin excepţie, contractul
individual de muncă se poate încheia şi pe durată determinată, în condiţiile
expres prevăzute de lege. Contractul individual de muncă poate fi încheiat
pentru o durată determinată numai în următoarele cazuri (art. 81):

208
Art. 40 Al. 2 din Codul muncii.

96
 a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de
muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă;
b) creşterea temporară a activităţii unităţii;
c) desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier;
d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale
emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc
de muncă209;
e) angajarea unei persoane care, în termen de 5 ani de la data
angajării, îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă;
f) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale,
patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;
g) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia
cu salariul;
h) în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru
desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin
contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de
ramură.
Codul muncii nu se referă în mod expres la consecinţele încheierii
unui contract pe perioadă determinată în alte situaţii decât cele prevăzute
expres de lege. În aceste cazuri devine incident art. 53 din Codul muncii, care
reglementează nulitatea contractului individual de muncă. Contractul
individual de muncă pe perioadă determinată, încheiat contra legem (în alte
situaţii decât cele expres prevăzute de lege) va fi lovit de nulitate absolută,
dar parţială. Efectul va fi înlocuirea de drept a clauzei care consacră durata
determinată a contractului cu clauza care constituie regula în materia
contractelor individuale de muncă, şi anume durata lor nedeterminată.
Contractul individual de muncă pe perioadă determinată se poate
încheia numai în formă scrisă, în sens contrar prezumându-se că a fost
încheiat pe o durată nedeterminată, cu precizarea expresă a duratei pentru
care se încheie210.
Durata pentru care se poate încheia contractul individual de muncă
este de cel mult 24 de luni. În cazul în care contractul pe durată determinată
s-a încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui contract de muncă este
suspendat, durata contractului va expira la data încetării motivelor ce au
determinat suspendarea contractului salariatului titular. Aceasta reprezintă o
situaţie de excepţie, în care contractul de muncă pe durată determinată poate
fi încheiat pe o perioadă mai mare de 24 de luni.

209
Această ipoteză se referă cu precădere la anumite localităţi sau zone în care, de regulă, au
avut loc concedieri colective.
210
Precizarea expresă a duratei este o condiţie de validitate a acestui tip de contract, pentru că
în lipsa acesteia nu se poate vorbi de existenţa unui contract pe durată determinată. A se
vedea Al. Ţiclea, Reglementarea contractului individual de muncă pe durată determinată
conform proiectului Codului muncii, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2002, p.
22.

97
 Contractul individual de muncă pe durată determinată încetează de
drept la expirarea termenului. Contractul individual de muncă pe durată
determinată nu poate înceta înainte de expirarea termenului decât pentru
motive legate de abatere gravă sau pensionare, pentru motive economice,
precum şi prin acordul părţilor.
Contractul individual de muncă pe perioadă determinată poate fi
prelungit şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor,
numai înăuntrul termenului de 24 de luni şi de cel mult două ori
consecutiv211.
Între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte
individuale de muncă pe durată determinată, dar numai înăuntrul termenului
de 24 de luni. Contractele individuale de muncă pe durată determinată
încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată
determinată, anterior, sunt considerate contracte succesive.
La încetarea celui de-al treilea contract individual de muncă pe durată
determinată succesiv sau la încetarea motivelor care au determinat
suspendarea contractului de muncă al salariatului titular, pe postul respectiv
va fi angajat un salariat cu contract de muncă pe durată nedeterminată212.
Angajatorii vor informa salariaţii angajaţi cu contract de muncă pe
durată determinată despre posturile vacante sau care vor deveni vacante în
unitate, corespunzătoare pregătirii lor profesionale, şi vor asigura accesul la
aceste posturi în condiţii egale cu salariaţii angajaţi cu contract individual de
muncă pe perioadă nedeterminată213.
În principiu, regimul juridic aplicabil salariatului încadrat cu contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată se aplică, în egală măsură, şi
salariatului încadrat pe perioadă determinată, cu excepţia dispoziţiilor
contrare cuprinse în legislaţia muncii sau în contractele colective de muncă.

IV. Munca prin agent de muncă temporară

Munca prin agent de muncă temporară este tot o creaţie a noului Cod
al Muncii. Munca prin agent de muncă temporară este munca prestată de un
angajat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează
munca în favoarea unui utilizator214.
Angajatul temporar este salariatul unui angajator specializat în muncă
temporară, pus la dispoziţia unui alt angajator pe durata necesară îndeplinirii
unor anumite sarcini.
Agentul de muncă temporară este societatea comercială autorizată de
către MMSSF, care pune provizoriu la dispoziţia utilizatorilor personal
calificat pe care îl angajează şi salarizează în acest scop. Condiţiile de

211
Art. 80 Al. 3 din Codul muncii.
212
Art. 84 Al. 1 din Codul muncii.
213
Art. 85 din Codul muncii constituie o expresie a obligaţiei generale de informare a
salariaţilor, care revine angajatorului potrivit art. 40 Al. 2 lit. a).
214
Art. 87 Al. 1 din Codul muncii.

98
înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de acreditare a agentului de
muncă temporară se stabilesc prin lege specială.
Contractul de muncă temporară este un contract de muncă pe durată
determinată ce se încheie în scris între agentul de muncă temporară şi
salariatul temporar, de regulă, pe durata unei misiuni care nu poate fi mai
mare de 12 luni.
Durata misiunii se poate prelungi, o singură dată, pentru o perioadă
care, adăugată la durata iniţială a misiunii, nu poate depăşi 18 luni. Condiţiile
în care durata unei misiuni temporare poate fi prelungită sunt prevăzute în
cuprinsul contractului de muncă temporară sau pot face obiectul unui act
adiţional la acest contract.
Utilizatorul este angajatorul căruia agentul de muncă temporară îi
pune la dispoziţie un angajat temporar pentru prestarea unor activităţi cu
caracter temporar.
Între agentul de muncă temporară (prestator de servicii) şi utilizator
(client) se încheie în scris un contract de punere la dispoziţie a prestatorului
de muncă. Contractul de punere la dispoziţie este, ca natură juridică, un
contract comercial de prestări servicii215.
Între prestatorul de muncă (salariat temporar al agentului) şi utilizator
nu se naşte un raport juridic contractualin. Cu toate acestea, între ei există o
anumită legătură juridică. Potrivit art. 91 din Codul muncii, salariaţii
temporari au acces la toate serviciile şi facilităţile acordate de utilizator
salariaţilor săi, inclusiv la echipamente individuale de protecţie şi de muncă.
Un utilizator poate apela la agenţi de muncă temporară numai pentru
executarea unei sarcini precise cu caracter temporar, denumită misiune, şi
numai în următoarele cazuri:
a) înlocuirea unui salariat al cărui contract individual de muncă este
suspendat, pe durata suspendării;
b) pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier;
c) pentru prestarea unor activităţi specializate ori ocazionale, pentru o
durată care însă nu poate depăşi 3 luni.
Pe durata misiunii, salariatul încadrat cu contract pe durată
determinată primeşte salariul de la agentul de muncă temporară ( de la
angajator); dacă în termen de 15 zile calendaristice de la data la care plata
salariului şi a contribuţiilor şi impozitelor legale a devenit scadentă şi
exigibilă, agentul de muncă temporară nu le achită, la solicitarea salariatului,
ele vor fi plătite de utilizator.
Între două misiuni, salariatul care se află la dispoziţia agentului de
muncă temporară beneficiază de un salariu (indemnizaţie) plătit de agent,
care nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară216.

215
A se vedea art. 4 din Codul comerciAl.
216
Art. 94 Al. 2 nu constituie altceva decât o aplicaţie a dispoziţiei cu caracter general
cuprinsă în art. 159 Al. 3 (salariatul este prezent la lucru, dar nu îşi poate desfăşura
activitatea din motive neimputabile lui).

99
 La încetarea misiunii, salariatul temporar poate încheia un contract
individual de muncă cu utilizatorul. În acest scop, urmărindu-se încheierea
unui contract care să asigure stabilitate în muncă, orice clauză inserată în
contractul de punere la dispoziţie, prin care s-ar interzice angajarea de către
utilizator a salariatului temporar după îndeplinirea misiunii, este nulă217.
Dacă utilizatorul continuă să beneficieze de munca salariatului, fără a
încheia cu acesta un contract individual de muncă sau fără a prelungi
contractul de punere la dispoziţie, se prezumă că între salariatul în cauză şi
utilizator a intervenit un contract individual de muncă pe durată
nedeterminată.
Agentul de muncă temporară care concediază salariatul înainte de
termenul prevăzut în contractul de muncă temporară, pentru alte motive decât
cele disciplinare, are obligaţia de a respecta reglementările privind încetarea
contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana
salariatului.

V. Contractul individual de muncă cu timp parţial

Angajatorul poate încadra salariaţi cu program de lucru corespunzător
unei fracţiuni de normă de cel puţin 2 ore pe zi218, prin contracte individuale
de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite
contracte de muncă cu timp parţial219.
Contractul individual de muncă cu timp parţial este acel contract care
prevede o durată medie de lucru, calculată pe timp de o săptămână, inferioară
aceleia a unui salariat cu timp integral, din aceeaşi unitate, având o muncă
identică sau similară220. Contractul individual de muncă cu timp parţial se
încheie numai în formă scrisă.

217
Art. 90 Al. 3 din Codul muncii.
218
În doctrina juridică s-a subliniat că un contract care ar avea un program de lucru mai mic
de 2 ore pe zi nu constituie un contract individual de muncă. A se vedea A. Popescu,
Prestarea muncii în cadrul unui minim de ore zilnic, trăsătură caracteristică a raportului
juridic de muncă, în "Revista română de drept" nr. 7/1979, pag. 25-27. În situaţia în care
activitatea s-ar presta intermitent, dacă săptămânal se asigură prestarea muncii pe o durată
cel puţin egală cu totalul orelor rezultat din numărul zilelor lucrătoare din acea săptămână,
înmulţit cu 2, suntem totuşi în prezenţa unui contract individual de muncă cu timp parţial,
chiar dacă nu se prestează minimul de 2 ore în fiecare zi. Încheierea unui contract individual
de muncă cu timp parţial, pe durată nedeterminată ori determinată, în care se stipulează
prestarea muncii în mod intermitent, este licită, dar numai dacă se respectă regulile
menţionate mai sus.
219
Din experienţa ţărilor cu economie de piaţă consolidată, rezultă că acest contract se
utilizează, pe de o parte, pentru reducerea fenomenului şomajului şi, pe de altă parte, pentru a
răspunde unor cerinţe specifice fie viitorului salariat, fie angajatorului. De exemplu, cazul
unor femei care au dificultăţi casnice, fără a se încadra însă într-una dintre situaţiile legale în
care pot beneficia de un concediu plătit, sau în cazul elevilor şi studenţilor salariaţi care
trebuie să-şi îndeplinească, concomitent, şi obligaţiile de studiu.
220
N. Voiculescu, op. cit., p. 14.

100
 Durata săptămânală de lucru a unui salariat angajat cu contract
individual de muncă cu timp parţial este inferioară celei a unui salariat
comparabil cu normă întreagă221, fără a putea fi mai mică de 10 ore222.
Contractul individual de muncă cu timp parţial va cuprinde, în afara
menţiunilor prevăzute de lege pentru orice contract individual de muncă,
următoarele precizări:
a) durata muncii şi repartizarea programului de lucru;
b) condiţiile în care se poate modifica programul de lucru;
c) interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de
forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii
unor accidente ori înlăturării consecinţelor acestora.
În situaţia în care, într-un contract de muncă nu vor fi precizate
menţiunile enumerate mai sus, contractul se va considera încheiat pentru
normă întreagă.
Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură de
drepturile salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile prevăzute de lege şi de
contractele colective de muncă aplicabile.
Drepturile salariatului angajat prin contract individual de muncă cu
timp parţial se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la
drepturile stabilite pentru programul normal de lucru, cu excepţia duratei
concediului de odihnă, care este cea prevăzută pentru normă întreagă.
Indemnizaţia de concediu însă, fiind un drept de natură salarială, se acordă tot
proporţional cu timpul efectiv lucrat.
Angajatorul este obligat să asigure accesul la locuri de muncă cu
fracţiuni de normă la toate nivelurile, inclusiv în funcţii de conducere 223
(dintre cele prevăzute de art. 294 din Codul muncii, ori altele, stabilite de
contractul colectiv de muncă aplicabil sau, după caz, prin regulamentul
intern).
Salariatul cu normă întreagă care doreşte să ocupe un post cu normă
parţială, precum şi salariatul cu normă parţială care doreşte să ocupe un post
cu normă întreagă în aceeaşi unitate au prioritate la obţinerea unui post
corespunzător calificării lor profesionale. Angajatorul are obligaţia de a
aduce la cunoştinţa celor interesaţi lista posturilor vacante corespunzătoare.

VI. Munca la domiciliu

221
Conform art. 101 Al. 4 din Codul muncii, salariatul comparabil este salariatul încadrat cu
normă întreagă la acelaşi angajator, care prestează aceeaşi activitate sau una similară cu
salariatul angajat cu contract individual de muncă cu timp parţiAl.
222
Dacă activitatea se desfăşoară, săptămânal, sub plafonul minim de 10 ore, nu mai suntem
în prezenţa unui contract individual de muncă cu timp parţial, ci a unui raport juridic
contractual de drept civil.
223
Nu există nici o normă juridică în legislaţia muncii cu caracter imperativ care să impună
ca funcţiile de conducere să fie ocupate numai cu normă întreagă.

101
 Potrivit art. 105 alin. 1 din Codul muncii, sunt consideraţi salariaţi cu
munca la domiciliu salariaţii care îndeplinesc atribuţiile specifice funcţiei,
respectiv postului, la domiciliul lor.
Contractul individual de muncă cu munca la domiciliu este un
contract de muncă pe durată nedeterminată sau determinată, cu timp zilnic de
lucru total sau parţial, având ca particularitate principală faptul că munca
(atribuţiile de serviciu) se execută la domiciliul salariatului224.
În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu
munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.
Angajatorul este în drept să verifice activitatea salariatului cu munca
la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă la domiciliu se încheie numai în
formă scrisă şi va conţine, în afara menţiunilor prevăzute de lege pentru orice
contract individual de muncă, următoarele:
a) precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze
activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului;
c) obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul
salariatului, după caz, a materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează
în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.
Salariatul cu contract de muncă la domiciliu se bucură de toate
drepturile recunoscute prin lege şi contractele colective de muncă aplicabile
salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului.
Reglementarea muncii la domiciliu prezintă numeroase neajunsuri225:
- în art. 105 alin. 1 din Codul muncii se restrânge prestarea muncii
doar la domiciliul salariatului, nu şi în alt loc ales de salariat, în afara
locurilor de muncă aparţinând patronului226;
- de asemenea, Codul muncii nu prevede posibilitatea ca salariaţii să
fie ajutaţi de membrii de familie227;
- art. 106 lit. c) din Codul muncii face referire doar la obligaţia
angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după
caz, a materiilor prime, materialelor şi produselor finite, dar nu aminteşte
nimic de suportarea de către acesta a contravalorii acestora, precum şi a

224
A se vedea I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., pag. 54.
225
A se vedea O. Ţinca, Contractul individual de muncă la domiciliu, în Dreptul nr. 8/2003,
p. 33- 42.
226
Convenţia nr. 177/1996 a OIM privind munca la domiciliu precizează că expresia "munca
la domiciliu" semnifică o muncă pe care o persoană o efectuează la domiciliu ori în alt loc
ales de ea, în afara locurilor de muncă ale patronului, în vederea realizării unui produs sau a
unui serviciu care răspunde specificaţiilor patronului.
227
Art. L. 721-1 şi urm. din Codul muncii francez precizează că salariatul prestează munca
singur, ajutat de soţ sau de copiii pe care-i are în întreţinere ori de un auxiliar, la domiciliul
său, în folosul patronului, care are calitatea de atribuitor de lucrări.

102
cheltuielilor pe care le face salariatul în procesul muncii (electricitate,
încălzire, apă etc.)228.
În vederea suplinirii acestor neajunsuri, se impune modificarea şi
completarea Codului muncii în mod corespunzător, precum şi stabilirea
detaliată a condiţiilor specifice de prestare a muncii la domiciliu prin
contractele colective de muncă.

228
În Belgia, legea prevede expres obligaţia angajatorului de a pune la dispoziţia lucrătorului
uneltele şi materialele necesare procesului muncii. În cuprinsul contractului este obligatoriu
să se menţioneze suma ce urmează a fi rambursată lucrătorului pentru acoperirea cheltuielilor
de muncă la domiciliu. În Ungaria, angajatorul are obligaţia să suporte toate cheltuielile
ocazionate de prestarea muncii la domiciliu. De asemenea, angajatorul poate să-i pună la
dispoziţie salariatului uneltele, dar, dacă nu se prevede în contractul de muncă acest lucru,
salariatul are dreptul la plata unei indemnizaţii echivalente cu contravaloarea folosirii
uneltelor proprii.

103
 Secţiunea V
EXECUTAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

I. Salarizarea
Nu se poate vorbi despre o ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de
muncă fără ca lucrătorii să beneficieze de o garanţie minimală în ceea ce
priveşte remunerarea muncii prestate. Conform art. 154 alin. 1 din Codul
muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza
contractului individual de muncă. Doctrina denumeşte salariul ca fiind
totalitatea drepturilor băneşti cuvenite salariatului pentru munca prestată229.
Art. 157 din Codul muncii prevede că salariile se stabilesc prin
negocieri individuale sau/şi colective între angajator şi salariaţi sau
reprezentanţi ai acestora. Prin excepţie, sistemul de salarizare a personalului
din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele
fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor
sindicale reprezentative sau, după caz, a reprezentanţilor personalului.
În consens cu practica europeană, legea precizează expres că salariul
este confidenţial, angajatorul având obligaţia de a lua măsurile necesare
pentru asigurarea confidenţialităţii. Art. 158 alin. 2 din Codul muncii conţine
o dispoziţie nouă, în sensul că nu poate fi opusă sindicatelor şi
reprezentanţilor salariaţilor confidenţialitatea salariilor.
La stabilirea şi acordarea salariului, este interzisă orice discriminare
pe criterii de sex, vârstă, handicap, origine socială, situaţie familială,
apartenenţa la o etnie, culoare, rasă sau popor, orientare sexuală, opţiuni
politice sau convingeri religioase, apartenenţă sau activitate sindicală.
Cuantumul salariilor contribuie la determinarea competitivităţii şi
prosperităţii unei ţări şi nu poate fi modificat în mod imprudent sau brusc.
Din acest motiv s-a instituit salariul minim garantat, care este salariul
considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale de alimente,
îmbrăcăminte, educaţie, etc. ale salariaţilor, ţinând cont de dezvoltarea
economică şi culturală a fiecărei ţări. Salariul minim garantat este salariul
care în fiecare ţară are forţa legii şi care este aplicabil sub pedeapsa
sancţiunilor penale sau a altor sancţiuni specifice, reprezentând nivelul de
remuneraţie sub care nu se va putea coborî nici în drept, nici în fapt,
indiferent care ar fi modul său de calcul230.
Prin art. 38 alin. 2 din Constituţia României, se prevede instituirea
unui salariu minim pe economie, iar art. 159 din Codul muncii prevede:
"Salariul de bază minim pe ţară garantat în plată, corespunzător programului
normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, după consultarea
229
Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 224.
230
A se vedea Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., vol. II, p. 31.

104
sindicatelor şi a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă
este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se
calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe ţară la numărul
mediu de ore lunar, potrivit programului legal de lucru aprobat".
Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul
individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe ţară. Nivelul
salariului de bază minim brut pe ţară corespunde unui program complet de
170 de ore în medie pe lună. În cazul salariatului angajat cu fracţiune de
normă, se garantează în plată un salariu egal cu nivelul salariului de bază
minim brut pe ţară, corespunzător fracţiunii de normă.
Pentru salariaţii cărora angajatorul, conform contractului colectiv sau
individual de muncă, le asigură hrană, cazare sau alte facilităţi, suma de bani
cuvenită pentru munca prestată nu poate fi mai mică decât salariul minim
brut pe ţară prevăzut de lege.
Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel
puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.
Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este adus la
cunoştinţa salariaţilor prin grija angajatorului.
Stabilirea, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract
individual de muncă, de salarii de bază sub nivelul prevăzut de lege
constituie contravenţie231.
În spiritul prevederilor art.161 alin. 1 din Codul muncii, salariul se
plăteşte în bani, cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul
individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în
regulamentul intern, după caz. Salariul se stabileşte şi se plăteşte în lei sau,
prin excepţie, în valută atunci când reglementările legale prevăd expres
aceasta232.
Conform art. 156, salariile se plătesc înaintea oricăror obligaţii băneşti
ale angajatorilor. Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata
acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese
pentru repararea prejudiciului produs salariatului233.
Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar, în
cazul în care această modalitate este prevăzută în contractul colectiv de
muncă aplicabil.
Plata în natură a unei părţi din salariu este posibilă numai dacă este
prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul
individual de muncă.
Plata drepturilor de salarizare se face numai titularului, iar dacă acesta
nu are posibilitatea să-şi încaseze nemijlocit drepturile de salarizare, va
înputernici prin procură autentificată, specială sau generală, o altă persoană.
În cazul decesului salariatului, drepturile salariale datorate până la data
231
A se vedea H.G. nr. 1105/2002 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară.
232
A se vedea art. 9 din H.G. nr. 127/1991 şi art. 12 din H. G. nr. 1222/1990.
233
Art. 161 Al. 4 din Codul muncii.

105
decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai
defunctului sau părinţilor acestuia, iar în lipsa acestora, drepturile salariale
sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.
În conformitate cu Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE care
reglementează protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului,
noul Cod al muncii român (Legea nr. 53/2003) a prevăzut, în art. 167-168, în
premieră, instituirea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale.
Astfel, conform art. 167: "Angajatorul are obligaţia de a contribui la fondul
de garantare pentru plata creanţelor salariale care rezultă din contractele
individuale de muncă, în condiţiile legii. Fondul de garantare pentru plata
creanţelor salariale asigură plata creanţelor care privesc salarizarea".

II. Protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului

întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia
Art. 169-170 din Codul muncii prevede că salariaţii beneficiază de
protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al
întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator234.
Drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport
de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
După data transferului, cedentul va continua să fie răspunzător în
privinţa obligaţiilor izvorâte din raporturile de muncă stabilite înainte de data
transferului şi neexecutate la termen.
De asemenea, transferul întreprinderii, al unităţii sau al unei părţi a
acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a
salariaţilor de către cedent sau cesionar.
Totodată, cedentul şi cesionarul au obligaţia de a informa concret şi
de a consulta sindicatele sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor cu privire la
implicaţiile juridice, economice şi sociale asupra salariaţilor decurgând din
transferul dreptului de proprietate.

III. Organizarea timpului de muncă

Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte
pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Reglementarea timpului de muncă
are un caracter imperativ şi reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la
odihnă.
Prin timp de lucru se înţelege "orice perioadă pe timpul căreia
lucrătorul este la lucru, la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul activităţii
sau funcţiilor sale, conform legislaţiei şi/sau practicilor naţionale"235.

234
Aceste prevederi constituie o transpunere în dreptul intern a unei norme comunitare -
Directiva Uniunii Europene nr. 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre relative la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul
transferurilor întreprinderilor, stabilimentelor sau părţilor de întreprinderi sau stabilimente.
235
Art. 2 pct. 1 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23.11.1993.

106
 Reglementarea timpului de muncă are raţiuni sociale (protecţia
sănătăţii fizice şi morale a salariatului) şi economice (evitarea diminuării
randamentului muncii). De aceea, încălcarea normelor de protecţie a muncii
privind timpul de muncă, munca în schimburi şi intensitatea muncii
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă236.
Codul muncii stabileşte că, pentru salariaţii cu normă întreagă, durata
normală a timpului de muncă este de 8 ore/zi şi de 40 de ore/săptămână
(regula). Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă,
uniformă, de 8 ore/zi timp de 5 zile, cu 2 zile de repaus. Pentru prima dată în
legislaţia muncii, se prevede expres că durata minimă a timpului de lucru este
de cel puţin 2 ore pe zi237.
Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de
ore/săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de
muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe
săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de
referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe
săptămână.Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite
prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin
contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil,
perioade de referinţă mai mari de 3 luni, dar care să nu depăşească 12 luni.
Aceste prevederi nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Potrivit art.117 din Codul muncii, munca prestată în afara duratei
normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă
suplimentară. Noul Cod al muncii nu mai precizează situaţiile şi cazurile
deosebite în care este permisă efectuarea orelor suplimentare. Orele
suplimentare nu pot depăşi 8 ore săptămânal (conform art. 111 alin. 1, în baza
căruia "durata maximă a timpului de lucru nu poate depăşi 48 de
ore/săptămână, inclusiv orele suplimentare", în condiţiile în care durata
normală a timpului de muncă este de 8 ore/zi, timp de 5 zile pe săptămână, cu
două zile de repaus, potrivit art. 110 alin. 1)238.
Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu
excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate
prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui
accident. Tinerii în vârstă de până la 18 ani nu pot presta muncă
suplimentară.
La solicitarea angajatorului239, salariaţii pot efectua muncă
suplimentară, cu respectarea prevederilor legale privind durata maximă legală
236
Art. 40 din Legea nr. 90/1996.
237
Art. 101 Al. 1 din Codul muncii.
238
Dispoziţiile art. 111 Al. 1 au în vedere timpul de lucru prestat în temeiul unui singur
contract individual de muncă, iar nu în situaţia cumulului de funcţii, când salariatul prestează
activitatea în baza a două contracte
239
Iniţiativa orelor suplimentare aparţine angajatorului. Prin urmare, orele efectuate peste
program de salariat, din iniţiativa sa, nu sunt ore suplimentare care să se preteze la
compensare sau plată.

107
a timpului de muncă (48 de ore/săptămână). Efectuarea muncii suplimentare
peste limita stabilită de lege este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră
sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente
ori înlăturării consecinţelor unui accident.
Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în
următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. În aceste condiţii, salariatul
beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul
normal de lucru. În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este
posibilă în următoarele 30 de zile, munca suplimentară va fi plătită cu un
spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul pentru munca
suplimentară se negociază la încheierea contractelor colective de muncă sau a
contractelor individuale de muncă şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul
de bază.
Munca în timpul nopţii este aceea care se prestează în intervalul
cuprins între orele 22.0-6.00240. Stabilirea prin lege a intervalului de timp în
care munca desfăşurată este considerată muncă de noapte, cu acordarea
sporului aferent, nu împiedică stabilirea prin contractele colective de muncă a
unor sporuri şi pentru munca prestată între alte ore decât 22.00-6.00, dacă
negocierea părţilor contractului colectiv de muncă conduce la stabilirea unor
asemenea sporuri. Fiind vorba de reglementări mai favorabile salariaţilor în
raport cu dispoziţiile legale, părţile pot stabili sporuri în alte procentaje, mai
ridicate. Durata normală a muncii de noapte nu va depăşi 8 ore într-o
perioadă de 24 de ore.
Legislaţia română în materie acoperă în mare parte standardele
instituite de Directiva 93/104/CEE, noul Cod al muncii incluzând şi prevederi
referitoare la garanţiile pentru muncă în perioada nocturnă care nu aveau
corespondent, până acum, în legislaţia noastră:
- salariaţii care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte
beneficiază fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a
zilei de muncă, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază, fie de
un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de
muncă de noapte prestată241;
- salariaţii care urmează să desfăşoare cel puţin 3 ore de muncă de
noapte sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea
activităţii şi după aceea, periodic242;
- salariaţii care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de
sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta vor fi trecuţi la o muncă de
zi pentru care sunt apţi243.

IV. Timpul de odihnă

240
Art. 122 din Codul muncii.
241
Art. 123 din Codul muncii.
242
Art. 124 Al. 1 din Codul muncii.
243
Art. 124 Al. 3 din Codul muncii.

108
 Timpul de odihnă reprezintă "durata de timp necesară pentru
recuperarea energiei fizice şi intelectuale cheltuite în procesul muncii şi
pentru satisfacerea nevoilor sociale şi cultural-educative, durată în care
salariatul nu prestează activitatea pe care o efectuează în temeiul contractului
individual de muncă"244.
Timpul de odihnă îmbracă următoarele forme : pauză pentru masă,
timp de odihnă între două zile de muncă, repausul săptămânal, zile de
sărbători legale şi religioase, concediul de odihnă, concediile cu plată şi
concediile fără plată.
În cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare
de 6 ore, salariaţii au dreptul la pauză de masă şi la alte pauze, în condiţiile
stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul
intern. Pentru tinerii în vârstă de până la 18 ani se stipulează acordarea pauzei
de masă de cel puţin 30 de minute, dacă timpul de muncă zilnic este mai
mare de 4 ore şi jumătate. Pauzele nu se vor include în durata zilnică normală
a timpului de muncă, cu excepţia dispoziţiilor contrare din contractul colectiv
de muncă aplicabil şi din regulamentul intern.
Salariaţii au dreptul la un repaus între două zile de muncă care nu
poate fi mai mic de 12 ore consecutive. Prin excepţie, în cazul muncii în
schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi.
Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi
duminica.
Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt: 1-2 ianuarie,
prima şi a doua zi de Paşti, 1 Mai, 1 Decembrie, prima şi a doua zi de
Crăciun, 2 zile pentru fiecare dintre cele două sărbători legale religioase
anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine,
pentru persoanele aparţinând acestora. Prin hotărâre a Guvernului se vor
stabili programe de lucru adecvate pentru unităţile sanitare şi pentru cele de
alimentaţie publică, în scopul asigurării asistenţei sanitare şi, respectiv, al
aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de strictă necesitate, a căror
aplicare este obligatorie. Salariaţii care lucrează pe locuri de muncă în care
activitatea nu poate fi întreruptă în aceste zile de sărbători legale şi religioase,
vor beneficia de timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile, iar, dacă
acest lucru nu este posibil, vor beneficia de un spor la salariul de bază ce nu
poate fi mai mic de 100%.
Conform Codului muncii român, durata minimă a concediului de
odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. Prin art. 56 al Contractului
colectiv de muncă la nivel naţional, pe anii 2005-2006, durata minimă a
concediului de odihnă de 20 de zile lucrătoare este aplicabilă doar salariaţilor
nou-angajaţi, pentru primul an de activitate înscris în carnetul de muncă.
Pentru ceilalţi salariaţi, durata minimă a concediului de odihnă a fost stabilită

244
I. Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 264.

109
la 21 de zile lucrătoare, cu excepţia tinerilor în vârstă de până la 18 ani, care
au dreptul la un concediu de odihnă de minim 24 de zile lucrătoare245.

V. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă

Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 privind protecţia muncii a fost
elaborată cu sprijinul UE. Ea include în prevederile sale o serie de dispoziţii
cu valoare de principiu cuprinse în normele comunitare, care au fost avute în
vedere şi la elaborarea Legii nr. 177/2000 de modificare şi completare a Legii
nr. 90/1996 privind protecţia muncii.
Dispoziţiile privind protecţia muncii se aplică următoarelor categorii
de persoane246:
• pe de o parte, tuturor persoanelor juridice şi fizice la care activitatea
se desfăşoară cu personal angajat pe bază de contract individual de
muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege. În sensul acestei legi,
prin persoane juridice şi fizice se înţelege:
- agenţii economici din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu
capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României;
- autorităţile şi instituţiile publice, precum şi agenţii economici români
care efectuează lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări în baza unor
convenţii internaţionale sau contracte bilaterale;
- asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile nonprofit, respectiv membrii
asociaţiilor familiale constituite cu respectarea prevederilor legale;
- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente;
- persoanele fizice care angajează personal prin încheierea unui contract
individual de muncă, potrivit legii;
• pe de altă parte, salariaţilor, membrilor cooperatori, persoanelor
angajate cu convenţii civile247 (cu excepţia celor care au drept obiect
activităţi casnice), ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada
efectuării practicii profesionale; persoanelor care îndeplinesc sarcini
de stat sau de interes public; persoanelor care acţionează din proprie
iniţiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă
avutul public sau pentru salvarea de vieţi omeneşti248.
Problema extinderii sferei angajatorilor, în sensul cuprinderii în cadrul
acesteia şi a partidelor politice, a sindicatelor, a fundaţiilor şi asociaţiilor de
orice fel care angajează personal prin încheierea unui contract individual de
muncă (sau convenţie civilă) a fost ridicată în literatura de specialitate, în
perioada imediat următoare adoptării Legii nr. 90/1996249. În prezent, prin

245
La stabilirea duratei concediului de odihnă se ia în considerare vârsta pe care aceşti tineri
au avut-o la data de 1 ianuarie a anului calendaristic respectiv.
246
Art. 3 din Legea nr. 90/1996.
247
Acestea nu mai sunt reglementate de noul Cod al muncii.
248
Art. 23 Al. 2 din Legea nr. 90/1996.
249
I. Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 307.

110
modificările aduse, orice angajator este obligat să se conformeze legii privind
protecţia muncii;
În scopul prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale
este obligatorie stipularea clauzelor privind protecţia muncii în contractele
colective de muncă ce se încheie la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi,
ramurilor de activitate precum şi la nivel naţional, în contractele individuale
de muncă, în convenţiile civile (cu excepţia celor care au drept obiect
activităţi casnice), precum şi în contractele de şcolarizare. Astfel de clauze
trebuie să cuprindă şi convenţiile internaţionale şi contractele bilaterale
încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini, în vederea
efectuării de lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări. În
regulamentele privind organizarea şi funcţionarea persoanelor juridice trebuie
să fie stabilite obligaţii şi răspunderi în domeniul protecţiei muncii.
În adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru
protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor trebuie avute în vedere
următoarele principii generale de prevenire250:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea
locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de
producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii
repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) luarea în considerare a stării evoluţiei tehnicii;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau
cu ceea ce este mai puţin periculos;
g) planificarea prevenirii;
h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i) aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.
De asemenea, persoanele juridice trebuie să stabilească personalul cu
atribuţii în domeniul protecţiei muncii, iar la angajatorii persoane juridice la
care sunt încadraţi cel puţin 50 de salariaţi se constituie un comitet de
securitate şi sănătate în muncă251. În cazul în care condiţiile de muncă sunt
speciale sau deosebite, inspectorul de protecţie a muncii poate cere înfiinţarea
acestor comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 de
salariaţi252.
În scopul protecţiei sănătăţii salariaţilor, angajatorii au obligaţia să
asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii.
Serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom
organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronală.
250
Art. 173 Al. 2 din Codul muncii.
251
Art. 179-180 din Codul muncii.
252
Art. 180 Al. 1 şi 2 din Codul muncii.

111
Serviciile medicale se organizează pentru o unitate sau pentru grupuri de
unităţi, în funcţie de numărul salariaţilor, în scopul supravegherii medicale a
condiţiilor de muncă, a stării de sănătate a salariaţilor, precum şi pentru
depistarea bolilor profesionale, cunoaşterea şi dispensarizarea bolilor legate
de profesiune, acordarea ajutorului medical în caz de accidente sau
îmbolnăviri avute în timpul activităţii, în unităţile cu factori de risc
profesional253.
Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa
potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu
o asociaţie patronală. Medicul de medicină a muncii este membru de drept în
comitetul de securitate şi sănătate în muncă. Medicul de medicină a muncii
stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea
mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare
angajator. Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi
sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

VI. Protecţia salariaţilor în cazul concedierilor colective

Conform art. 68 din Codul muncii român, prin concediere colectivă se
înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, dispusă din
unul sau mai multe motive economice, a unui număr de:
a) cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are
încadraţi între 20 de salariaţi şi 100 de salariaţi;
b) cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează
are încadraţi între 101 şi 300 de salariaţi;
c) cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are
încadraţi peste 300 de salariaţi.
În cazul concedierilor colective, angajatorului îi revin următoarele
obligaţii:
a) să iniţieze, în scopul punerii de acord, consultări cu sindicatul sau,
după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, referitoare la metodele şi mijloacele
de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi
afectaţi şi de atenuare a consecinţelor prin recurgerea la măsuri sociale ce
vizează în special sprijinul pentru recalificare sau reconversie profesională a
salariaţilor concediaţi254;
b) să pună la dispoziţie sindicatului care are membri în unitate sau,
după caz, reprezentanţilor salariaţilor toate informaţiile relevante în legătură
cu concedierea colectivă, în vederea formulării propunerilor din partea
acestora.
De asemenea, angajatorul are obligaţia să notifice în scris sindicatului
sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor intenţia de concediere colectivă, cu
253
A se vedea art. 18-30 din Normele generale de protecţie a muncii, aprobate prin Ordinul
ministrului muncii şi protecţiei sociale şi ministrului sănătăţii nr. 578/D.B./5840/1996.
254
Obligaţia angajatorului este de diligenţă. În lipsa realizării unui acord, măsura concedierii
colective este perfect legală, dacă s-au respectat şi celelalte condiţii prevăzute de art. 69-71.

112
cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.
Angajatorul are obligaţia să comunice notificarea Inspectoratului teritorial de
muncă şi Agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă la aceeaşi dată la
care a comunicat-o sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.
Sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune
angajatorului măsuri în vederea evitării sau diminuării concedierilor ori
diminuării numărului salariaţilor concediaţi, într-un termen de 15 zile
calendaristice de la data primirii notificării. Într-o asemenea situaţie,
angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile
primite, în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi
angajări pe locurile de muncă ale salariaţilor concediaţi pe o perioadă de 9
luni de la data concedierii acestora. În cazul în care, în această perioadă,
angajatorul reia activităţile a căror încetare a condus la concedieri colective,
acesta are obligaţia de a transmite salariaţilor care au fost concediaţi o
comunicare scrisă în acest sens şi de a-i reangaja pe aceleaşi posturi pe care
le-au ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă de probă 255.
Salariaţii au la dispoziţie un termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data
comunicării angajatorului pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu
privire la locul de muncă oferit. În cazul în care salariaţii care au dreptul de a
fi reangajaţi nu-şi manifestă în mod expres consimţământul în termenul
prevăzut de lege sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul poate face noi
angajări pe locurile de muncă rămase vacante.

255
O prevedere în acest sens cuprinde şi Contractul colectiv unic la nivel naţional pe anul
2005-2006 în art. 80, potrivit căruia unitatea care îşi extinde sau îşi reia activitatea într-o
perioadă de 12 luni de la luarea măsurilor de desfacere a contractului individual de muncă
pentru motive neimputabile salariatului, are obligaţia să încunoştiinţeze în scris despre
aceasta organizaţiile sindicale şi să facă publică măsura. Unitatea va reangaja salariaţii cărora
li s-a desfăcut contractul de muncă din motive neimputabile, care au pregătirea necesară
pentru ocuparea posturilor vacante şi care s-au prezentat în termen de 15 zile de la data
anunţului.

113
 CAPITOLUL IV
FORMAREA PROFESIONALĂ

Secţiunea I
FORMAREA PROFESIONALĂ A ADULŢILOR

I. Consideraţii generale privind formarea profesională în

România
În mod generic, formarea profesională constă în "orice formă de
învăţământ care pregăteşte o calificare pentru o profesie, o meserie sau o
slujbă specifică sau care conferă o aptitudine particulară în exercitarea lor,
indiferent de vârstă sau de nivelul formării, şi chiar dacă programul de
învăţământ include o parte de educaţie generală"256. În sfera acestei noţiuni nu
intră activităţile de cercetare ştiinţifică.
Formarea profesională iniţială se realizează prin sistemul naţional de
învăţământ, astfel cum este structurat acesta prin Legea învăţământului nr.
84/1995.
Având însă în vedere caracteristicile economiei aflate în proces de
restructurare, caracteristici ce solicită o piaţă a muncii care să se poată adapta
rapid la noi exigenţe, se impune necesitatea organizării unui sistem eficient
de formare sau reorientare profesională a adulţilor.
De altfel, chiar Legea nr. 84/1995 a inclus în cuprinsul său un capitol
special privind educaţia permanentă, considerată ca fiind o activitate
permanentă de facilitare a accesului la ştiinţă şi cultură al tuturor cetăţenilor,
indiferent de vârstă, în vederea adaptării lor la mutaţiile majore care survin în
viaţa socială.
Noul Cod al muncii acordă şi el o atenţie specială formării
profesionale în Titlul VI. Până la adoptarea noului Cod al muncii, o serie de
acte normative au detaliat obiectivele şi instituţiile responsabile cu derularea
activităţilor de formare profesională.
Astfel, prin Legea nr. 151/1999 privind aprobarea O.U.G. nr. 36/1997
pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, se
prevede că persoanele juridice sau fizice pot organiza, în cadrul sistemului de
formare continuă, împreună cu unităţii sau instituţii de învăţământ ori separat,
cursuri de calificare, perfecţionare şi conversie profesională a adulţilor, care
oferă certificate de competenţă profesionale recunoscute pe piaţa muncii. În
baza aceluiaşi temei legal, pe perioada în care urmează cursuri de
perfecţionare a pregătirii profesionale personalul instituţiilor publice are
dreptul la salariu de bază şi la celelalte adaosuri la acestea. În cazul în care
cursurile sunt organizate în altă localitate decât cea de domiciliu, personalul

256
C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,
p. 189.

114
instituţiilor publice participant beneficiază şi de drepturile cuvenite, potrivit
dispoziţiilor legale, salariaţilor instituţiilor publice aflaţi în delegare.
Ulterior, prin O.G. nr. 102/27.08.1998 privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de educaţie permanentă prin instituţiile
educaţionale257 s-a reiterat necesitatea organizării unui sistem educaţional în
acest domeniu.
Astfel, conform art. 2, formarea profesională continuă prin sistemul
educaţional se realizează prin programe specifice, iniţiate şi organizate de
instituţii publice şi organisme private cu activitate în domeniu, în spiritul
parteneriatului social, utilizând metode interactive cu accent pe demersurile
multimedia: educaţie prin corespondenţă, educaţie la distanţă,
videoconferinţe, instruire asistată pe calculator..
Formarea profesională continuă, realizată prin instituţii educaţionale
organizate ca persoane juridice de drept public sau privat, asigură:
a) completarea educaţiei de bază, prin educaţie recurentă sau
compensatorie;
b) formarea profesională continuă prin perfecţionarea pregătirii
profesionale şi dobândirea unor noi calificări profesionale;
c) educaţia civilă, prin dobândirea competenţelor şi a atitudinilor
necesare exercitării drepturilor şi asumării responsabilităţilor sociale ale
fiecărui cetăţean;
d) educarea, cultivarea aptitudinilor şi a intereselor individuale ale
cetăţeanului pentru îndeplinirea unui rol social activ.
În rândul instituţiilor structurate în mod tripartit, se numără şi
Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, care s-a înfiinţat,
organizat şi funcţionează în temeiul Legii nr. 132/1999. Acesta este o
autoritate administrativă autonomă cu rol consultativ în promovarea
politicilor şi strategiilor privind formarea profesională a adulţilor, care se
organizează şi funcţionează în sistem tripartit.
Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor are ca obiect
de activitate spijinirea procesului de formare profesională a adulţilor, prin
asigurarea elementelor necesare în vederea fundamentării politicilor şi
strategiilor ce se adoptă în acest domeniu, în concordanţă cu cerinţele
economiei de piaţă. Principalele atribuţii ale sale sunt:
a) evaluează, pe baza studiilor şi analizelor efectuate, necesităţile, pe
termen mediu şi lung, privind formarea profesională a adulţilor, pe domenii
de activitate, profesii, meserii şi specialităţi, în plan regional, precum şi la
nivelul întregii ţări;
b) avizează proiecte de acte normative care au ca obiect formarea
profesională a adulţilor;
c) colaborează cu instituţii guvernamentale, cu autorităţi
administrative autonome şi cu organizaţii neguvernamentale, naţionale şi
internaţionale, care desfăşoară activităţi în domeniul formării profesionale.
257
Aprobată cu modificări prin Legea nr. 133/2000 (M. Of. nr. 346/25.07.2000).

115
 Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor este constituit
din 15 membri numiţi de către ministerele interesate, organizaţiile patronale
şi confederaţiile sindicale reprezentative, câte 5 membri de către fiecare
parte, numiţi pentru un mandat de 4 ani ce poate fi reînnoit.

II. Formarea profesională a adulţilor

Prin O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor258 s-a
statuat că în România formarea profesională a adulţilor constituie o prioritate
naţională (art. 1 alin. 1). Impunând principiul accesului egal, fără
discriminări, la formarea profesională, urmează ca drepturile şi obligaţiile
angajaţilor şi salariaţilor în perioada în care salariaţii cuprinşi în cursuri de
formare profesională,să fie prevăzute în contractul colectiv sau, după caz, în
contractul individual de muncă.
Formarea profesională a adulţilor conform acestui act normativ are ca
principale obiective:
a) facilitarea integrării sociale a indivizilor în concordanţă cu
aspiraţiile lor profesionale şi cu necesităţile pieţei muncii;
b) pregătirea resurselor umane capabile să contribuie la creşterea
competitivităţii forţei de muncă;
c) actualizarea cunoştinţelor şi perfecţionarea pregătirii profesionale
în ocupaţia de bază, precum şi în ocupaţii înrudite;
d) schimbarea calificării, determinată de restructurarea economică, de
mobilitatea socială sau de modificări ale capacităţii de muncă;
e) însuşirea unor cunoştinţe avansate, metode şi procedee moderne
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Formarea profesională a adulţilor cuprinde formarea profesională
iniţială şi formarea profesională continuă, organizată prin alte forme decât
cele specifice sistemului maţional de învăţământ. Formarea profesională
iniţială a adulţilor asigură pregătirea necesară pentru dobândirea
competenţelor profesionale minime necesare. În schimb, formarea
profesională continuă este ulterioară formării iniţiale şi asigură adulţilor fie
dezvoltarea competenţelor profesionale deja dobândite, fie dobândirea de noi
competenţe.
În cadrul formării profesionale a adulţilor funcţionează sistemul de
credite transferabile. Pe baza cumulării acestora se poate atesta dobândirea
de competenţe profesionale noi.
Formarea profesională a adulţilor se poate realiza, în condiţiile
prevăzute de O.G. nr. 129/2000, de către persoane juridice de drept public
sau privat, iar în cazul uceniciei, şi de către persoane fizice, denumite
furnizori de formare profesională. Aceştia îşi vor desfăşura activitatea în
baza unei autorizări acordată de comisiile de autorizare, alcătuite din
reprezentanţi ai inspectoratelor şcolare judeţene, respectiv ai mun. Bucureşti,
258
Aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr. 375/2002 (M. Of. nr.
436/21.06.2002).

116
ai agenţilor pentru ocupare şi formare profesională, prefecturii, ai
organizaţiilor patronale şi sindicale reprezentative. La nivel naţional,
activitatea de autorizare a furnizorilor de formare profesională este
coordonată de Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor.
Autorizarea se acordă pe baza unor criterii de evaluare ce se referă, în
principal, la programul de formare profesională, experienţa furnizorilor de
formare profesională şi resursele financiare, pentru o perioadă de 4 ani.
Furnizorii de formare profesională autorizaţi sunt scutiţi de plata
T.V.A. pentru operaţiunile de formare profesională (art. 421, introduse prin
Legea nr. 375/2002).
Formarea profesională a adulţilor se realizează prin programe de
formare profesională care cuprind totalitatea activităţilor de pregătire
teoretică şi/sau practică destinate unor categorii de persoane, unui grup sau
unor persoane în vederea realizării obiectivelor de formare preofesională
penrtu un anumit domeniu. Programele de formare profesională se
organizează de furnizorii de formare profesională pentru ocupaţii, meserii şi
profesii definite şi cuprinse în Clasificarea ocupaţiilor din România - C.O.R.,
precum şi pentru competenţele profesionale specifice mai multor ocupaţii.
Printre instituţiile cu responsabilităţi în organizarea formării
profesionale a adulţilor se numără şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
care, la propunerea Consiliului Naţional de Formare Profesională, elaborează
politici şi strategii naţionale privind dezvoltarea resurselor umane, inclusiv
formarea profesională a adulţilor.
De asemenea, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
coordonează la nivel naţional activitatea de formare a persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă, pune în aplicare politicile şi strategiile privind
calificarea şi recalificarea şomerilor, organizează programe de formare
profesională pentru aceste categorii de adulţi.
Sursele de finanţare a formării profesionale a adulţilor avute în vedere
de O.G. nr. 129/2000, sunt fondurile proprii ale angajatorilor, bugetul
asigurărilor pentru şomaj, sponsorizări, donaţii, surse externe atrase, taxe de
la persoanele participante la programele de formare profesională.
Societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, unităţile
cooperatiste, regiile autonome şi alte instituţii pot efectua cheltuieli pentru
formarea profesională a salariaţilor, cheltuieli care se deduc, după caz, din
impozitul pe profit sau din impozitul pe venit (art. 34). Această prevedere a
legii este de natură să încurajeze alocarea unor sume în beneficiul
programelor de formare profesională, care, din păcate, sunt sacrificate de
unităţile economice, în scopul atingerii unor performanţe economice rapide.
Pe perioada în care participă la programe de formare profesională
finanţate de angajatori salariaţii primesc drepturile salariale stabilite potrivit
contractului individual de muncă pentru programul normal de lucru.
Incidenţă în materie are şi H.G. nr. 1011/8 octombrie 2001 privind
organizarea şi funcţionarea învăţământului la distanţă şi a învăţământului cu

117
frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ superior menite să asigure
posibilitatea de formare iniţială, pe perfecţionare sau de conversie
profesională pentru o largă categorie de cetăţeni. Conversia profesională
asigurată prin acest sistem de învăţământ este de nivel superior şi se
finalizează prin diplome sau certificate (art. 2 lit. d).
În contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2005-2006,
capitolul VII este dedicat formării profesionale. Părţile chiar definesc
termenul de "formare profesională continuă" ca fiind orice procedură prin
care salariatul, având deja o calificare ori o profesie, îşi completează
cunoştinţele profesionale, fie prin aprofundarea studiilor într-un anumit
domeniu al specialităţii de bază, fie prin deprinderea unor metode sau
procedee noi adoptate în domeniul specialităţii lui.
Convenind asupra necesităţii şi obligativităţii perfecţionării
profesionale a tuturor categoriilor de salariaţi, s-a prevăzut că la încheierea
contractelor colective la nivel de unităţi trebuie să se facă referire la
programul anual de formare profesională şi să se identifice posturile pentru
care este necesară această formă de pregătire, cheltuielile respective fiind
obligaţia unităţii.

118
 Secţiunea II
FORMAREA PROFESIONALĂ A SALARIAŢILOR

I. Obiectivele şi modalităţile formării profesionale

Formarea profesională a salariaţilor are următoarele obiective
principale259:
a) adaptarea salariatului la cerinţele postului sau locului de muncă;
b) obţinerea unei calificări profesionale;
c) actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice postului şi
locului de muncă şi perfecţionarea pregătirii profesionale pentru ocupaţia de
bază;
d) reconversia profesională determinată de restructurări socio-
economice;
e) dobândirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee
moderne, necesare realizării activităţilor profesionale;
f) prevenirea riscului şomajului;
g) promovarea în muncă şi dezvoltarea carierei profesionale.
Formarea profesională a salariaţilor este realizabilă prin următoarele
modalităţi260:
a) participarea la cursuri organizate de către angajatori în cadrul
unităţii sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau
străinătate;
b) stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de
muncă;
c) stagii de practică şi specializare în ţară şi străinătate;
d) ucenicie organizată la locul de muncă;
e) formare individualizată;
f) alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.
Angajatorii au obligaţia de a asigura, pe cheltuiala lor, participarea la
programe de formare profesională pentru toţi salariaţii, după cum urmează:
a) cel puţin o dată la 2 ani, dacă au cel puţin 21 de salariaţi;
b) cel puţin o dată la 3 ani, dacă au sub 21 de salariaţi.
Angajatorul persoană juridică care are mai mult de 20 de salariaţi
elaborează anual şi aplică planuri de formare profesională, cu consultarea
sindicatului sau după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, ce vor deveni anexă
la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

II. Stagiile de formare profesională

Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile
părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de
259
A se vedea Roxana Radu, Dreptul muncii în contextul integrării europene, Editura
Universitaria, Craiova, 2005, p. 140-141.
260
Ibidem.

119
realizarea formei respective de formare profesională, inclusiv obligaţiile
contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat
cheltuielile ocazionate de formarea profesională se stabilesc prin acordul
părţilor şi fac obiectul unor contracte speciale, adiţionale la contractele
individuale de muncă.
Salariaţii care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare
profesională mai mare de 60 de zile, iniţiat de angajator pe cheltuiala
acestuia, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o
perioadă de cel puţin 3 ani de la momentul absolvirii cursurilor sau stagiului
de formare profesională.
Nerespectarea de către salariat a dispoziţiilor de mai sus determină
obligarea salariatului vinovat la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de
pregătirea sa profesională, inclusiv a indemnizaţiei primite din partea
angajatorului, dacă a participat la un curs de formare profesională cu scoatere
integrală din producţie, proporţional cu perioada nelucrată din perioada
stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.
Obligaţia de suportare a cheltuielilor revine şi:
- salariaţilor cărora li s-a desfăcut contractul individual de muncă în
perioada stabilită prin actul adiţional, pentru motive disciplinare;
- salariaţilor al căror contract de muncă a încetat ca urmare a arestării
preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o
hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca
lor, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de
exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.
Salariaţii beneficiari ai unui act adiţional la contractul individual de
muncă cu privire la formarea profesională pot primi, în afara salariului
corespunzător postului, şi alte avantaje în natură pentru formarea
profesională.

III. Cheltuieli şi drepturi salariale privind formarea profesională

În cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare
profesională are loc la iniţiativa angajatorului, toate cheltuielile ocazionate de
această participare sunt suportate de către angajator.
În cazul în care cheltuielile sunt suportate de angajator, participarea la
cursurile sau stagiile de formare profesională presupune scoaterea parţială din
activitate, salariatul participant va beneficia de drepturi salariale, astfel:
a) dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului
pentru o perioadă ce nu depăşeşte 25% din durata zilnică a timpului normal
de lucru, acesta va beneficia, pe toată durata formării profesionale, de salariul
integral corespunzător postului şi funcţiei deţinute, cu toate sporurile şi
adaosurile la acesta;
b) dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului
pentru o perioadă mai mare de 25 % din durata zilnică a timpului normal de

120
lucru, acesta va beneficia de salariul de bază şi, după caz, de sporul de
vechime.
Dacă participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională
peresupune scoaterea integrală din activitate, contractul individual de muncă
al salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie
plătită de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă sau în
contractul individual, după caz.
Pe perioada suspendării contractului individual de muncă atunci când
salariatul participă la un curs de formare profesională cu scoatere integrală
din activitate, salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă, această
perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale
de stat.
În cazul în care salariatul este cel care are iniţiativa participării la o
formă de pregătire profesională organizată în afara unităţii, cu scoatere din
activitate, angajatorul va analiza solicitarea salariatului, împreună cu
sindicatul reprezentativ din unitate sau, în lipsa acestuia, cu reprezentanţii
salariaţilor.
Angajatorul va decide cu privire la cererea astfel formulată de către
salariat, în termen de 15 zile de la primirea solicitării. Totodată, angajatorul
va decide cu privire la condiţiile în care va permite salariatului participarea la
forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va suporta, în tot sau în parte,
costul ocazionat de aceasta.
Salariaţii care au încheiat un act adiţional la contractul individual de
muncă cu privire la formarea profesională pot primi, în afara salariului
corespunzător locului, şi alte avantaje în natură pentru formarea profesională.

IV. Concediile pentru formare profesională

Salariaţii au dreptul să beneficieze, la cerere, de concedii pentru
formare profesională. Concediile de formare profesională se pot acorda cu
plată sau fără plată.
Concediile fără plată pentru formare profesională se acordă la
solicitarea salariatului, pe perioada formării profesionale pe care salariatul o
urmează din iniţiativa sa. Cererea de concediu fără plată pentru formare
profesională trebuie să fie înaintată angajatorului cu cel puţin o lună înainte
de efectuarea acestuia. Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului
numai cu acordul sindicatului sau, după caz, cu acordul reprezentanţilor
salariaţilor şi numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea
activităţii.
Concediile cu plată pentru formare profesională
În cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe
cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesională în condiţiile
prevăzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare
profesională, plătit de angajator, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la

121
80 de ore261. Perioada în care salariatul beneficiază de concediu plătit se
stabileşte de comun acord cu angajatorul.
Înainte de adoptarea O.U.G. nr. 65/2005 de modificare a Codului
muncii, regimul de acordare a concediilor cu plată pentru formare
profesională era diferit. În acest sens, art. 152 alin. 1 din Codul muncii
prevedea că în cazul în care, în cursul unui an calendaristic, pentru salariaţii
în vârstă de până la 25 de ani şi, respectiv, în cursul a 2 ani calendaristici
consecutivi, pentru salariaţii în vârstă de peste 25 de ani, nu a fost asigurată
participarea la o formare profesională pe cheltuiala angajatorului, salariatul în
cauză avea dreptul la un concediu pentru formare profesională, plătit de
angajator, de până la 10 zile lucrătoare. De asemenea, se mai prevedea că
durata concediului pentru formare profesională nu poate fi dedusă din durata
concediului de odihnă anual, fiind considerată vechime în muncă şi stagiu de
cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat, prevedere care în prezent este
abrogată.
Dacă participarea la cursurile sau stagiul de formare profesională
presupune scoaterea integrală din activitate, contractul de muncă al
salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită
de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în
contractul individual de muncă, după caz262.

V. Concediile fără plată pentru studii

Suspendarea prin acordul părţilor are loc ca urmare a acordului de
voinţă al salariatului şi patronului. Art. 54 din Codul muncii prevede, printre
cazurile de suspendare a contractului individual de muncă prin acordul
părţilor, şi cazul concediilor fără plată pentru studii.
Fiind un caz de suspendare prin acordul părţilor, acordarea
concediului este rezultatul convenţiei intervenite între salariat şi angajator.
Cererea salariatului privind concediul fără plată pentru studii apare ca o
ofertă, iar aprobarea angajatorului constituie acceptarea. Acordul salariatului
şi al patronului se materializează într-un act adiţional la contractul de muncă.
Pentru salariaţii din administraţia publică, din regiile autonome cu
specific deosebit şi din unităţile bugetare, concediul de studii se acordă
conform prevederilor contractelor colective de muncă şi respectiv
prevederilor H.G. nr. 250/1992. Astfel, potrivit art. 25 alin. 1 din H.G. nr.
250/1992, aceşti salariaţi pot beneficia, la cererea lor, de concedii de studii
fără plată, care însumate să nu depăşească 90 de zile anualin. Concediul de
studii se acordă pentru:
- susţinerea examenului de bacalaureat, a examenului de admitere în
instituţiile de învăţământ superior curs seral sau fără frecvenţă, a examenelor
de an universitar, cât şi a examenului de diplomă pentru salariaţii care
urmează o formă de învăţământ superior, curs seral sau fără frecvenţă;
261
Art. 152 Al. 1 din Codul muncii.
262
Art. 194 Al. 3 din Codul muncii.

122
 - susţinerea examenului de admitere la doctorat în cazul salariaţilor
care nu beneficiază de burse la doctorat;
- prezentarea la concurs în vederea ocupării unui post în altă unitate.
Durata concediului fără plată pentru studii se poate stabili prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. Conform
art. 61 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul
2005-2006, salariaţii au dreptul la 30 de zile de concediu fără plată, acordat o
singură dată, pentru pregătirea şi susţinerea lucrării de diplomă în
învăţământul superior, seral şi fără frecvenţă.

VI. Contracte speciale de formare profesională

Când formarea profesională este organizată de angajator, pot fi
încheiate două categorii de contracte: de calificare profesională şi de adaptare
profesională.
Ambele contracte de formare profesională sunt contracte individuale
de muncă de tip particular, ca de altfel şi contractul de ucenicie la locul de
muncă263.

A. Contractul de calificare profesională

Contractul de calificare profesională este cel în baza căruia salariatul
se obligă să urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru
dobândirea unei calificări profesionale.
Pot încheia un contract de calificare profesională salariaţii cu vârsta
minimă de 16 ani împliniţi, care nu au dobândit o calificare pe parcursul
perioadei de şcolarizare sau au dobândit o calificare care nu le permite
menţinerea locului de muncă la acel angajator.
Contractul de calificare profesională se încheie pe o durată cuprinsă
între 6 luni şi 2 ani.
Pot încheia contracte de calificare profesională numai angajatorii
autorizaţi în acest sens de MMSSF şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Procedura de autorizare, precum şi modul de atestare al calificării
profesionale se stabileşte prin lege specială.

B. Contractul de adaptare profesională

Contractul de adaptare profesională se încheie în vederea adaptării
salariaţilor debutanţi la o funcţie nouă, la un nou loc de muncă sau în cadrul
unui colectiv nou.
Contractul de adaptare profesională se încheie odată cu încheierea
contractului individual de muncă sau, după caz, la debutul salariatului în
funcţia nouă, la locul de muncă nou sau în colectivitatea nouă.
Contractul de adaptare profesională este un contract încheiat pe durată
determinată, ce nu poate fi mai mare de un an.
263
A se vedea I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, p. 64.

123
 La expirarea termenului contractului de adaptare profesională,
salariatul poate fi supus unei evaluări în vederea stabilirii măsurii în care
acesta poate face faţă funcţiei noi, locului de muncă sau colectivităţii noi în
care urmează să presteze munca.
Formarea profesională la nivelul angajatorului prin intermediul
contractelor speciale se face de către un formator. Formatorul este numit de
angajator, dintre salariaţii calificaţi, cu o experienţă profesională de cel puţin
2 ani în domeniul în care urmează să se realizeze formarea profesională.Un
formator poate asigura formarea, în acelaşi timp, pentru cel mult 3 salariaţi.
Formatorul are sarcina de a primi, de a ajuta, de a informa şi de a ghida
salariatul pe durata contractului special de formare profesională şi de a
supraveghea îndeplinirea sarcinilor de serviciu corespunzătoare postului
ocupat de salariatul în formare. Formatorul asigură cooperarea cu alte
organisme de formare şi participă la evaluarea salariatului care a beneficiat de
formare profesională în unitate.

C. Contractul de ucenicie
Ucenicia la locul de muncă se organizează în baza contractului de
ucenicie.
Contractul de ucenicie este un contract individual de muncă de tip
particular, în temeiul căruia angajatorul, persoană fizică sau juridică, se
obligă ca, în afara plăţii salariului, să asigure formarea profesională a
ucenicului într-o meserie potrivit domeniului său de activitate, iar ucenicul se
obligă să se formeze profesional şi să muncească în subordinea angajatorului
respectiv.
Contractul de ucenicie se încheie pe durată determinată. În forma sa
iniţială, art. 205 alin. 2 din Codul muncii prevedea că perioada determinată
pe care se încheie contractul de ucenicie nu poate fi mai mare de 3 ani.
Persoana încadrată în muncă în baza unui contract de ucenicie are
statut de ucenic. Ucenicul beneficiază de dispoziţiile aplicabile celorlalţi
salariaţi, în măsura în care ele nu sunt contrare celor specifice statutului său.
Contractele de ucenicie se încheie în calitate de angajator-formator
numai de către unităţile autorizate de MMSSF împreună cu Ministerul
Educaţiei şi Cercetării.

124
 CAPITOLUL V
EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PENSII ŞI ALTE DREPTURI DE
ASIGURĂRI SOCIALE DIN ROMÂNIA

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Reforma sistemului de pensii din România

Reformarea sistemului de pensii în România a avut sarcina de a
înlocui structura şi ideologia unei economii de comandă, centralizate, cu o
structură bazată pe economia de piaţă. Traversarea perioadei de tranziţie a
impus necesitatea reproiectării unui nou sistem de pensii care trebuia nu
numai să fie adecvat relaţiilor de piaţă, dar şi să ia în considerare problemele
cu care se confruntă societatea românească: sărăcie, şomaj, inflaţie, scăderea
producţiei, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei.
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale este legea-cadru care stă la baza noului sistem de pensii din
România. Ea a abrogat vechea lege a pensiilor nr. 3/1977, precum şi o
întreagă serie de alte acte normative cu incidenţă în domeniu: Decretul nr.
232/1986 pentru modificarea unor dispoziţii legale cu privire la pensia
suplimentară, Decretul nr. 216/1977 privind criteriile şi normele de încadrare
în gradele de invaliditate, Decretul-lege nr. 70/1990 privind modificarea şi
completarea unor reglementări referitoare la pensii, asigurări sociale şi
ocrotiri sociale, Legea nr. 80/1992 privind pensiile şi alte drepturi de
asigurări sociale ale agricultorilor, Legea nr. 2/1995 privind pensionarea
anticipată etc.
Pensiile de asigurări sociale de stat au fost definite ca drepturi băneşti
acordate salariaţilor la expirarea unei perioade determinate de activitate şi la
împlinirea vârstei prevăzute de lege ori în cazul pierderii totale sau în cea mai
mare parte a capacităţii de muncă, precum şi urmaşilor acestor persoane264.
În sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se
acordă, conform art. 40 din Legea nr. 19/2000, următoarele categorii de
pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.
Sub imperiul Legii nr. 3/1997, categoriile de pensii erau: pensia
pentru muncă depusă şi limită de vârstă, pensia pentru piederea capacităţii de
muncă din cauză de accidente de muncă sau boală profesională, pensia pentru
264
Sanda Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, op. cit., vol. III, p. 312-
313.

125
piederea capacităţii de muncă în afara procesului de muncă şi pensia de
urmaş. În afară de aceste pensii care se plăteau de la bugetul asigurărilor
sociale de stat, Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat
şi pensia suplimentară reglementa şi pensia suplimentară. Fondul necesar
pentru plata acestei pensii s-a constituit din contribuţia obligatorie a fiecărui
salariat de 2% din salariul său tarifar de încadrare265.
Legea nr. 19/2000 a eliminat unele categorii de pensii existente în
vechiul sistem (de exemplu, pensia suplimentară) şi a introdus alte categorii
de pensii (pensia anticipată şi pensia anticipată parţial). Dacă iniţial pensiile
stabilite pe baza vechii legi s-au recalculat potrivit Legii nr. 19/2000, urmând
ca asiguraţii care contribuiseră la Fondul pentru pensia suplimentară cu 2%,
3%, respectiv 5%, să beneficieze de o creştere a punctajului prin aplicarea
unor procente de majorare la punctajele anuale realizate în perioadele
respective, ulterior s-a dispus ca punctajul mediu anual pentru cei care s-au
pensionat înainte de data de 1 aprilie 2001 să nu se mai calculeze după noua
lege, ci după o metodă simplificată, prin raportarea cuantumului pensiei
cuvenite conform legislaţiei anterioare la valoarea unui punct266. Această
metodă a provocat mari decorelări între pensiile stabilite în baza Legii nr.
3/1977 şi cele stabilite în baza Legii nr. 19/2000267. Practic, pensia
suplimentară nu se mai regăseşte în pensia acordată în prezent celor ce s-au
pensionat înainte de 1 aprilie 2001268.
Procesul de reformare a sistemului de pensii a continuat cu Legea nr.
249/2004 privind pensiile ocupaţionale care a introdus schemele facultative
de pensii ocupaţionale.

II. Principiile sistemului public de pensii

Conform art. 1 din Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale este
garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii, prin sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale.
Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se
organizează şi funcţionează pe baza mai multor principii: principiul unicităţii,
principiul egalităţii, principiul solidarităţii sociale, principiul obligativităţii,
principiul contributivităţii, principiul repartiţiei, principiul autonomiei.
Potrivit principiului unicităţii, statul organizează şi garantează
sistemul public pe aceleaşi norme de drept. Legiuitorul a avut în vedere o
dezvoltare unitară a sistemului de asigurări sociale, astfel încât, prin
dispoziţiile art. 198 din Legea nr. 19/2000, s-au abrogat o serie de legi prin
care se integraseră în vechiul sistem al asigurărilor sociale, reglementat de
Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa
265
Începând cu data de 1 ianuarie 1999, contribuţia individuală pentru pensia suplimentară a
fost majorată la 5%.
266
Conform O.U.G. nr. 49/2001 de modificare a Legii nr. 19/2000.
267
N. N. Popescu, Evoluţia pensiilor suplimentare, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2004, p. 7.
268
Ibidem.

126
socială cu modificările ulterioare, şi asigurările sociale ale agricultorilor,
scriitorilor, compozitorilor şi muzicienilor, cineaştilor, personalului Bisericii
Ortodoxe Române, al cultului armeano-gregorian, creştin de rit vechi şi
musulman, ale membilor Uniunii Artiştilor Plastici din România, ale
personalului Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică.
Sub imperiul vechii legi a pensiilor nr. 3/1977 existau mai multe
sisteme de pensionare, în funcţie de categoriile profesionale pe care le
reglementau. După 1990, aceste sisteme paralele au început să fie integrate
treptat în sistemul public al asigurărilor sociale, pregătindu-se astfel terenul
pentru sistemul unitar instituit de Legea nr. 19/2000, potrivit căreia sistemul
public de pensii din România este unic, el aplicându-se tuturor persoanelor
care desfăşoară o activitate şi obţin un anumit venit pe an269. Unicitatea
sistemului de pensii cunoaşte însă şi câteva excepţii: pensiile militare de stat
reglementate de Legea nr. 164/2001; pensiile de stat ale poliţiştilor
reglementate de Legea nr. 179/2004; pensiile avocaţilor reglementate de
O.U.G. nr. 221/2000, aprobată de Legea nr. 452/2001; sistemul de pensionare
a membrilor personalului diplomatic şi consular, instituit prin O.U.G. nr.
36/2003, aprobată de Legea nr. 595/2003.
Un alt principiu care stă la baza organizării şi funcţionării sistemului
public de pensii este principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor
la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu
în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Acest principiu
nu garantează acelaşi cuantum al pensiei sau al indemnizaţiei pentru toţi
asiguraţii, ci asigură aplicarea aceloraşi principii şi norme tuturor
participanţilor la sistemul public de asigurări sociale, fără privilegii şi fără
discriminări.
Principiul solidarităţii sociale reflectă faptul că participanţii la
sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiză de drepturi pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege.
Solidaritatea socială funcţionează în condiţiile în care fiecare participant îşi
îndeplineşte obligaţia de a cotiza o anumită perioadă de timp în scopul
formării unui fond comun din care ulterior se vor acoperi prejudiciile suferite
de persoanele asigurate în urma producerii anumitor riscuri (atingerea unei
anumite vârste, incapacitate temporară de muncă, invaliditate, maternitate
etc.) care îi împiedică să mai desfăşoare o activitate în parametrii normali
impuşi de locul de muncă.
Principiul obligativităţii instituie obligaţia, pentru persoanele fizice şi
juridice, de a participa la sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale. Acest principiu implică, în primul rând, obligaţia de a plăti cotizaţia.
Astfel, în sistemul public sunt asigurate obligatoriu prin efectul
legii270:

269
C. Gîlcă, Sistemul public de pensii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 11.
270
Art. 5 din Legea nr. 19/2000, modificat prin art. I, pct. 1 din O.U.G. nr. 9/2003.

127
 I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual
de muncă şi funcţionarii publici;
II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care
sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe
durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a
cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în
condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I;
III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se
suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în
continuare şomeri;
IV. persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu
cel puţin 3 salarii medii brute271, şi care se află în una dintre situaţiile
următoare:
a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;
b) administratori sau manageri care au încheiat contract de
administrare sau de management;
c) membri ai asociaţiei familiale;
d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii
acestora;
f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;
V. persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an
calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se regăsesc
în două sau mai multe situaţii prevăzute la pct. IV.
De asemenea, se pot asigura în sistemul public, pe bază de contract de
asigurare, în condiţiile legii, persoanele care nu se regăsesc în situaţiile
prevăzute mai sus, cele care nu se află în plata unor prestaţii de asigurări
sociale în sistemul public, cele care nu se regăsesc în situaţiile de la art. 38
alin. 1 lit. b) şi c)272, precum şi cele care nu sunt asigurate în alte sisteme de
asigurări sociale, neintegrate în sitemul public. Este vorba despre asigurarea
facultativă.
Potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, asiguraţii sunt cetăţenii români, cetăţeni ai altor
state sau apatrizi, pe perioada care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa
în România.
Principiul obligativităţii participării la sistemul public de pensii prin
plata contribuţiei constituie un element de reformă faţă de vechea lege,
conform căreia obligaţia de plată revenea numai angajatorului.

271
Salariul mediu brut este cel utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat
şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
272
Este vorba despre persoanele care urmează cursurile de zi ale învăţământului universitar,
organizat potrivit legii, precum şi de persoanele care îşi satisfac serviciul militar în termen
sau militar cu termen redus, sunt concentrate, mobilizate sau în prizonierat.

128
 Principiul contributivităţii se traduce prin faptul că fondurile de
asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele
fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale
cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
În vechiul sistem guvernat de Legea nr. 3/1977, fondurile asigurărilor
sociale de stat se constituiau ţinându-se seama de principiul exonerării celor
asiguraţi de plata oricărei contribuţii. Fondurile de asigurări sociale de stat
erau alimentate din contribuţiile plătite de unităţi şi de celelalte persoane
juridice, în cuantum de 15% din câştigul brut realizat, potrivit prevederilor
Decretului nr. 389/1972273. După 1990, această contribuţie a fost majorată
succesiv274, ajungându-se la 25-35% din câştigul brut realizat de salariaţii
încadraţi în diferite grupe de muncă.
Conform art. 18 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public sunt
contribuabili, după caz:
a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
b) angajatorii;
c) persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii
prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. II, asimilate în condiţiile prezentei legi
angajatorului;
d) Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională care
administrează bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
e) persoanele prevăzute la art. 5 alin. (2), care încheie contract de
asigurare socială.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de
condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale. Cotele de contribuţii de
asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de
stat.
Conform principiului repartiţiei, fondurile realizate se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii. Astfel,
"populaţia activă dintr-un moment dat furnizează (prin cotizaţii sau impozit)
resursele necesare plăţii pensiilor la acel moment, în timp ce generaţiile
viitoare vor trebui să finanţeze pensiile populaţiei active de astăzi"275.
Principiul autonomiei constă în administrarea de sine-stătătoare a
sistemului public. Potrivit acestui principiu, bugetul asigurărilor sociale se
desparte de bugetul de stat, modalitatea de colectare aparţinând organismului
însărcinat cu administrarea sistemului, respectiv Casa Naţională de Pensii şi
alte Drepturi de Asigurări Sociale. Acest organism are o alcătuire
quadripartită: reprezentanţi ai Guvernului, ai patronatului, ai sindicatelor şi ai

273
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 57.
274
Prin H.G. nr. 1109/1990 şi nr. 219/1991.
275
C. Tufan, Forme de asigurări sociale în România, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 45.

129
pensionarilor, astfel încât toate părţile implicate în sistemul asigurărilor
sociale să fie reprezentate276.

276
A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 18.

130
 Secţiunea II
CATEGORII DE PENSII

I. Pensia pentru limită de vârstă

Conform art. 56 lit. d) din Codul muncii, contractul individual de
muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de
vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după
caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori
invaliditate a salariatului.
Art. 41 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 prevede că pensia pentru limită
de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, la data pensionării,
următoarele condiţii cumulative:
- vârsta standard de pensionare;
- stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de
ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în
termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea vârstelor
de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani
pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3 din Legea nr.
19/2000.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este
de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va
realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000,
conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3 din lege.
În vechiul sistem, conform prevederilor Legii nr. 3/1977, bărbaţii care
împlineau 60 de ani şi care aveau o vechime în muncă de 30 de ani, precum şi
femeile în vârstă de 55 de ani şi cu o vechime în muncă de 25 de ani puteau
obţine pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă la cererea lor. Majorarea
vârstei standard de pensionare este atenuată prin posibilitatea obţinerii
pensiei anticipate parţiale sau pensiei anticipate, în condiţiile atingerii
stagiului complet de cotizare sau depăşirii lui cu cel mult 10 ani şi, respectiv,
cu cel puţin 10 ani.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de
ani pentru bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în
termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea acestuia,
pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi,
conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3 din Legea nr. 19/2000.
Potrivit art. 37 alin.1 din Legea nr. 19/2000, stagiul de cotizare se
constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la
bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după
caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin.1 pct. IV şi
V alin. 2.

131
 Potrivit art. 38 alin. 1, în sistemul public se asimilează stagiului de
cotizare şi perioadele necontributive, denumite în continuare perioade
asimilate, în care asiguratul:
a) a beneficiat sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale, cu
excepţia celor prevăzute la art. 40 lit. a), b), c) şi e)277;
b) a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat
potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii
acestora. Asiguraţii care au absolvit mai multe instituţii de învăţământ
superior beneficiază de asimilarea, ca stagiu de cotizare, a unei singure
perioade de studii, la alegere. Aceste persoane beneficiază de perioadele
asimilate, dacă în aceste perioade nu au realizat stagii de cotizare în condiţiile
legii;
c) a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu
termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în
prizonierat.
Perioadele asimilate se valorifică pentru obţinerea prestaţiilor de
asigurări sociale prevăzute de lege, cu excepţia pensiei anticipate şi pensiei
anticipate parţiale, în cazul cărora nu se valorifică perioadele asimilate
prevăzute la lit. b, c (cursurile de zi ale învăţământului universitar şi serviciul
militar) şi perioadele în care s-a beneficiat de pensie de invaliditate.
Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii
de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul
handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor
standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3 din Legea nr. 19/2000, astfel
(art. 47):
a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat
cel puţin 1/3 din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat
cel puţin 2/3 din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap
accentuat;
c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare dacă au realizat
stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
Vârsta standard de pensionare se reduce şi în funcţie de condiţiile
(deosebite sau speciale278) de la locul de muncă în care asiguratul şi-a
desfăşurat activitatea279.
Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă,
indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin 1/3 din stagiul
complet de cotizare prevăzut de lege.

277
Este vorba despre pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată
parţială şi pensia de urmaş.
278
Locurile de muncă cu condiţii speciale sunt prevăzute de art. 20 Al. 1 din Legea nr.
19/2000.
279
A se vedea art. 42-46 din Legea nr. 19/2000, modificate prin O.U.G. nr. 49/2001.

132
 Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut
cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de
reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează280:
a) cu un an - pentru 3 copii;
b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii.
Reducerea vârstei în această situaţie nu poate fi cumulată cu o altă
reducere prevăzută de Legea nr. 19/2000 sau de alte legi speciale, iar vârsta
de pensionare redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.
Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru
obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi
a pensiei anticipate parţiale, îşi pot continua activitatea numai cu acordul
angajatorului.
În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare, angajatorii
acestora nu pot dispune încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a
calităţii de membru cooperator, după caz, în vederea pensionării, decât după
primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare281.
Sub imperiul Legii nr. 19/2000, asiguraţii care îndeplinesc condiţiile
de pensionare pot cumula pensia cu alte venituri, de exemplu cu salariul de la
aceeaşi unitate, dacă angajatorul îşi dă acordul pentru continuarea activităţii.
Excepţie fac cei care au obţinut o pensie anticipată sau o pensie anticipată
parţială, situaţie în care angajatorul are obligativitatea de a nu-l mai menţine
în unitate pe salariatul respectiv282.
Potrivit Legii nr. 3/1977, pensionarii pentru limită de vârstă sau
pentru invaliditate de gradul I sau II nu puteau fi încadraţi într-o unitate de
stat, într-o activitate cu caracter permanent în cazuri excepţionale şi cu
aprobarea organelor prevăzute de lege, ei erau încadraţi numai pentru
activităţi temporare sau pentru executarea unor lucrări. Pensionarii puteau
cumula, după caz: pensia (art. 6 din Legea nr. 3/1977); pensia din unele
venituri obţinute prin prestarea muncii, altele decât cele cu caracter de
retribuţie (Legea nr. 57/1977). Pensionarii încadraţi temporar aveau obligaţia
să comunice organului de pensii care le plătea pensia, în termen de 15 zile de
la reîncadrare, unitatea şi data de la care lucrează, precum şi cuantumul
retribuţiei283. Aceeaşi obligaţie revenea şi unităţii care îi încadra. Pensionarii
puteau cumula integral pensia cu retribuţia o perioadă de 2-3 luni pe an, în
condiţiile reglementate de Decretul nr. 445/1978. De asemenea, puteau
cumula integral pensia cu retribuţia, în baza dispoziţiilor art. 4 din Decretul
nr. 245/1977, pensionarii invalizi şi accidentaţii de război de orice grad,
precum şi văduvele de război pensionare. Potrivit dispoziţiilor aceluiaşi
decret, dacă li se cuvenea şi o pensie pentru munca depusă după ce au devenit

280
Art. 48 Al. 1 din Legea nr. 19/2000, introdus prin O.U.G. nr. 49/2001.
281
Art. 41 Al. 6 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 338/2001.
282
C. Gîlcă, op. cit., p. 95.
283
Conform art. 62 Al. 1 din Legea nr. 3/1977.

133
invalizi, atunci puteau cumula cele două pensii. După anul 1990 s-au abrogat
toate aceste reglementări, fiind consacrată regula cumulului de funcţii.

II. Pensia anticipată

Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10
ani (femeile care au un stagiu de cotizare de cel puţin 40 de ani şi bărbaţii
care au un stagiu de cotizare de cel puţin 45 de ani) pot solicita pensia
anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare (femeile
începând de la vârsta de 55 de ani, iar bărbaţii de la 60 de ani)284.
Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al
pensiei pentru limită de vârstă.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate
nu se au în vedere perioadele asimilate, prevăzute de art. 38 alin. 1 lit. b) şi
c), precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de
invaliditate.
La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege,
pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin
adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate
în perioada de anticipare.

III. Pensia anticipată parţială

Asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum şi cei
care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani (femeile care au
un stagiu de cotizare cuprins între 30 şi 40 de ani şi bărbaţii cu un stagiu de
cotizare cuprins între 35 şi 45 de ani) pot solicita pensie anticipată parţială cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani (femeile
începând de la vârsta de 55 de ani, iar bărbaţii de la 60 de ani)285.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate
parţiale nu se au în vedere perioadele asimilate prevăzute de art. 38 alin. 1 lit.
b) şi c), precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de
invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul
pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul
de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de
pensionare, conform tabelului de mai jos:

Stagiul de cotizare Procentul de diminuare

realizat peste stagiul pentru fiecare lună de
standard complet de anticipare
cotizare
până la 1 an 0,50

284
Art. 49 Al. 1 din Legea nr. 19/2000.
285
Art. 50 Al. 1 din Legea nr. 19/2000.

134
 peste 1 an 0,45
peste 2 ani 0,40
peste 3 ani 0,35
peste 4 ani 0,30
peste 5 ani 0,25
peste 6 ani 0,20
peste 7 ani 0,15
peste 8 ani 0,10
între 9 şi 10 ani 0,05

La împlinirea vârstelor standard de pensionare, pensia anticipată

parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin
eliminarea diminuărilor şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a
eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.

IV. Pensia de invaliditate

Beneficiarii pensiei de invaliditate sunt asiguraţii care şi-au pierdut
total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza286:
a) accidentelor de muncă, conform legii;
b) bolilor profesionale şi tuberculozei;
c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate, în aceleaşi condiţii, şi asiguraţii
care au satisfăcut serviciul militar ca militari în termen sau militari cu termen
redus, pe durata legal stabilită, au fost concentraţi, mobilizaţi sau în
prizonierat.
Au dreptul la pensie de invaliditate şi elevii, ucenicii şi studenţii care
şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită
accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din
cauza practicii profesionale.
Persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă şi
marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din
decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie
1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii
invalidităţii din această cauză, au dreptul şi la pensie de invaliditate,
indiferent de vechimea în muncă, pe timpul cât durează invaliditatea, stabilită
în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care
au suferit accidente de muncă.
În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a
capacităţii de muncă, invaliditatea este287:
a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de
muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare

286
Art. 53 din Legea nr. 19/2000.
287
Art. 54 din Legea nr. 19/2000.

135
spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din
partea altei persoane;
b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de
muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi
de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane;
c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin
decizie, emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea
capacităţi de muncă (denumit medic expert al asigurărilor sociale), în termen
de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară.
În ceea ce priveşte condiţiile privind stagiul de cotizare necesare
pentru dobândirea dreptului la pensia de invaliditate, pot fi întâlnite
următoarele situaţii:
1) În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de
muncă, a unei boli profesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţia în care
invaliditatea s-a ivit în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare
(militari în termen sau militari cu termen redus, concentrare, mobilizare sau
prizonierat), asiguratul poate beneficia de pensie de invaliditate, indiferent de
stagiul de cotizare.
2) Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli
obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de
pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în raport
cu vârsta, conform tabelului :

Vârsta Stagiul de cotizare necesar

asiguratului
sub 25 ani 5
25- 31 ani 8
31- 37 ani 11
37- 43 ani 14
43- 49 ani 18
49- 55 ani 22
peste 55 ani 25

În redactarea iniţială a Legii nr. 3/1977, pensia pentru pierderea

capacităţii de muncă în afara procesului muncii se acorda doar celor care,
contractând invalidităţi din cauza unui accident produs în afara procesului de
muncă, aveau la data respectivă o vechime în muncă de cel puţin 5 ani. Prin
adoptarea Decretului-Lege nr. 70/1990, această condiţie de vechime a fost
substanţial modificată în sensul că vechimea minimă necesară s-a fixat în
raport cu vârsta şi cu sexul solicitantului288, începându-se cu o vechime

288
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 147.

136
minimă de 1 an pentru cei cu vârsta de până la 20 de ani, atât femei, cât şi
bărbaţi, şi ajungându-se până la o vechime de 22 de ani pentru bărbaţi,
respectiv 17 ani pentru femei cu vârsta peste 60 de ani. Ulterior, s-a prevăzut
că pot beneficia de pensie de invaliditate şi cei care au o vechime în muncă
de cel puţin jumătate din cea prevăzută de Decretul-Lege nr. 70/1990289, caz
în care cuantumul pensiei se stabilea proporţional cu vechimea în muncă
dovedită prin pensia ce s-ar fi cuvenit pentru vechime integrală. Dreptul de a
solicita o pensie era recunoscut şi celor care, îndeplinind condiţia de
vechime, raportată la vârstă, nu erau încadraţi în muncă la data contractării
invalidităţii290.
Din analiza comparativă a prevederilor Legii nr. 19/2000 şi ale
Decretului-Lege nr. 70/1990 se poate observa că stagiul de cotizare necesar a
fost majorat din nou, fiind cerut un stagiu de 5 ani pentru cei cu vârsta sub 25
de ani, respectiv de 25 de ani pentru cei cu vârsta de peste 55 de ani. De
asemenea, ca o consecinţă a implementării principiului egalităţii de tratament
între femei şi bărbaţi, au fost eliminate diferenţierile în funcţie de sexul
participantului.
3) Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care, până la data
ivirii invalidităţii, au realizat cel puţin 1/2 din stagiul de cotizare necesar
prevăzut în tabelul de mai sus.
4) Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în
condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, beneficiază de pensie de
invaliditate, dacă au realizat cel puţin 1/2 din stagiul de cotizare necesar,
prevăzut în tabel, în raport cu vârsta avută la data expertizării.
5) Au dreptul la pensie de invaliditate şi persoanele care la data ivirii
invalidităţii nu mai au calitatea de asigurat dar îndeplinesc condiţiile
prevăzute la pct. 2), 3) sau 4).
Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara
pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix291.
La împlinirea vârstei standard sau a vârstei standard reduse conform
legii pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de
invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii. Indemnizaţia
de însoţitor se menţine indiferent pentru pensia pentru care se optează.

V. Pensia de urmaş
Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă
persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea
unei pensii.
Legea nr. 19/2000 a adus o noutate faţă de dispoziţiile Legii nr.
3/1977: sub imperiul noii legi, are dreptul la pensie de urmaş oricare dintre
289
Această prevedere este conţinută şi de art. 57 Al. 2 al Legii nr. 19/2000.
290
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 147.
291
Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor se stabileşte anual prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.

137
soţi, atât femeia, cât şi bărbatul. Potrivit vechii legi, avea dreptul la pensie de
urmaş numai soţia supravieţuitoare, soţul neputând beneficia de acest drept în
cazul decesului soţiei.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş:
a) până la vârsta de 16 ani;
b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată
potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;
c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în
perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b).
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş astfel:
a) dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani, are dreptul la
pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de
pensionare;
b) în cazul în care durata căsătoriei este cuprinsă între 10 şi 15 ani,
cuantumul pensiei de urmaş, cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu
0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în
minus;
c) dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an, soţul supravieţuitor
are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este
invalid de gradul I sau II;
d) soţul supravieţuitor care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile
de mai sus, beneficiază de pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data
decesului, dacă în această perioadă nu realizează venituri lunare dintr-o
activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt
mai mici de 1/4 din salariul mediu brut pe economie;
e) soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de
vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca
urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi
dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care
asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de 1/4 din salariul mediu
brut pe economie;
f) soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului
susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază
de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7
ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate
profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici
de 1/4 din salariul mediu brut pe economie.
Pensia de urmaş se calculează, după caz, din:
a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut
dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat;
b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul
susţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea
pensiei pentru limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice

138
grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, în
condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;
c) pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în
condiţiile legii, susţinătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât
pensia pentru limită de vârstă.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte procentual din pensia
susţinătorului, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:
a) pentru un singur urmaş - 50%;
b) pentru 2 urmaşi - 75%;
c) pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100%.
În cazul modificării numărului de urmaşi, pensia se recalculează.
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi,
reprezintă însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.
Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul
decedat poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.
Problema ridicată de dispoziţiile art. 65 corelate cu cele ale art. 40 din
Legea nr. 19/2000 este dacă se acordă pensia de urmaş copiilor şi soţului
supravieţuitor dacă cel decedat primea pensie de urmaş sau îndeplinea
condiţiile de a obţine o asemenea pensie. În literatura de specialitate, sub
imperiul Legii nr. 3/1977, se arăta că "s-ar putea susţine că răspunsul este
afirmativ, deoarece art. 39 nu face nici o distincţie. Considerăm însă că se
impune soluţia negativă, deoarece pensia de urmaş este stabilită de lege în
ipoteza că anumite persoane - soţia şi copiii celui decedat - se află în
întreţinerea acestuia, nu şi succesorii lor"292.
Având în vedere că, potrivit art. 65, au dreptul la pensie de urmaş
copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii, fără a se face nici o
distincţie între categoriile de pensii care se pot primi în cadrul sistemului
public de pensii, considerăm că aceeaşi soluţie se impune şi sub imperiul
actualei legi, respectiv nu au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul
supravieţuitor dacă cel decedat primea pensie de urmaş sau îndeplinea
condiţiile de a obţine o astfel de pensie293.

VI. Pensiile ocupaţionale

Spre deosebire de sistemul pensiilor de stat (schema PAYG sau plata
pensiilor din venituri curente), în care pensiile dintr-un an sunt plătite în mare
parte din contribuţiile aceluiaşi an, schemele pe bază de fonduri create
(pensiile ocupaţionale, particulare sau facultative) sunt acumulări individuale
într-un fond de-a lungul întregii perioade de activitate a individului; la
pensionare acestea se transformă în anuităţi, adică într-un flux de venituri pe

292
Sanda Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, op. cit., p. 343.
293
C. Gîlcă, op. cit., p. 128.

139
viaţă294. Schemele cu fonduri combină astfel economiile de-o viaţă cu
asigurarea (anuitatea).
Legea nr. 249/2004 care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005 a
stabilit principiile înfiinţării schemelor facultative de pensii ocupaţionale şi a
fondurilor de pensii ocupaţionale.
Schema facultativă de pensii ocupaţionale reprezintă un sistem de
termene, condiţii şi reguli pe baza căruia se colectează, se investesc resursele
financiare ale fondului de pensii ocupaţionale şi se plătesc pensiile
ocupaţionale295, iar prin fond de pensii ocupaţionale se înţelege fondul
constituit prin contract de societate civilă, încheiat între toţi participanţii la
schema facultativă de pensii ocupaţionale296. Fondul de pensii ocupaţionale se
constituie din sumele provenite din contribuţiile făcute şi din sumele
provenite din investirea acestora. Un astfel de fond trebuie să aibă minimum
100 de participanţi.
Pensia ocupaţională este suma plătită periodic, pe viaţă, unui
participant, în mod suplimentar şi distinct de cea furnizată de sistemul public.
participantul la schema facultativă de pensii ocupaţionale este numai o
persoană care are calitatea de salariat care a aderat la o astfel de schemă, în
numele căreia s-au plătit contribuţiile şi care are un drept prezent sau viitor la
o pensie ocupaţională.
Dreptul la pensia ocupaţională se deschide la cererea participantului
când a împlinit vârsta de pensionare prevăzută de Legea nr. 19/2000, dacă au
fost plătite minimum 60 de contribuţii lunare, iar activul personal este cel
puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei ocupaţionale minime prevăzute
prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor297, autoritate de
reglementare şi supraveghere prudenţială în domeniul pensiilor ocupaţionale.
Participantul care are vârsta de pensionare, dar nu îndeplineşte
condiţiile privind contribuţia la fond poate primi suma existentă în contul său
ca plată unică sau ca plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la
alegerea sa.
Dacă un participant decedează înainte de pensionare, activele
personale evaluate la acea dată se distribuie moştenitorilor în condiţiile şi
cuantumul stabilite prin actul de aderare şi actul de succesiune. Dacă decesul
survine după deschiderea dreptului la pensia ocupaţională, iar participantul a
ales un tip de pensie ocupaţională cu componentă de supravieţuitor, sumele
aferente se plătesc către persoana nominalizată.
Pensiile ocupaţionale vor permite o majorare a veniturilor
pensionarilor care au contribuit voluntar la acest sistem de pensii, pentru a
294
N. Barr, Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est, o lucrare
publicată pentru Banca Mondială şi Şcoala de Ştiinţe Economice şi Politice din Londra de
Oxford University Press, vol. II, p. 242.
295
A se vedea art. 2 Al. 1 pct. 20 al Legii nr. 249/2004.
296
Art. 2 Al. 1 pct. 15 al Legii nr. 249/2004.
297
Art. 70 Al. 2 din Legea nr. 249/2004.

140
face faţă nevoilor specifice vârstei a treia, în primul rând cele legate de
sănătate298.
Pensiile ocupaţionale reprezintă, de fapt, pensii suplimentare
facultative. Sistemul de pensii ocupaţionale ar putea să nu fie primit cu
încredere de salariaţi dacă aceştia vor ţine seama de instabilitatea legislaţiei
din ţara noastră în acest domeniu şi de discriminările ce s-au introdus pe
parcurs în sistemul public de pensii prin măsurile abuzive luate de Guvern299.

298
N. Pop, Pensiile ocupaţionale, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2004, p. 13.
299
N. N. Popescu, op. cit., p. 9.

141
 Secţiunea III
ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE

I. Categorii de drepturi
Asiguraţii în sistemul public de pensii au dreptul, în afară de pensie,
la:
a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,
cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii
de muncă;
c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;
e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces.
În toate aceste cazuri în care asiguratul beneficiază de concediu sau
imndemnizaţie, dacă nu există culpa salariatului, contrcatul individual de
muncă al acestuia este suspendat. Legea prevede în mod expres interdicţia
desfacerii contractului de muncă din iniţiativa angajatorului300:
- pe durata incapacităţii temporare de muncă;
- pe durata concediului pentru carantină;
- pe durata concediului de maternitate;
- pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la
2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
- pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni
intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
- pe durata îndeplinirii serviciului militar;
- pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical,
cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere
disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către
acel salariat.
Odată cu dispariţia cauzei ce a determinat suspendarea contractului de
muncă, salariatul este obligat să se prezinte la locul de muncă (în cazul
nerespectării obligaţiei putând fi sancţionat disciplinar, inclusiv cu desfacerea
contractului de muncă), iar unitatea este obligată să-l primească (dacă încalcă
această obligaţie plăteşte despăgubiri până la reintegrarea efectivă a
salariatului).

II. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de

muncă, cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii

300
Art. 60 Al. 1 din Codul muncii.

142
 Concediul pentru incapacitate temporară de muncă se acordă în
situaţia în care incapacitatea temporară de muncă este cauzată de boli
obişnuite sau de accidente în afara muncii. Indemnizaţia pentru incapacitate
temporară de muncă cauzată de accident de muncă sau de boală profesională
se plăteşte, de la data de 1 ianuarie 2004, în baza Legii nr. 346/2002 privind
asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, ieşind de sub
incidenţa Legii nr. 19/2000.
În sistemul public asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc
incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical, eliberat
conform reglementărilor în vigoare301.
Au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară
de muncă asiguraţii care au un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat
în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului. În ceea ce-i priveşte pe
asiguraţii cu contract individual de muncă pe durată determinată, ei trebuie să
îndeplinească o condiţie de stagiu de cotizare fie de cel puţin 6 luni, realizat
în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului, fie de cel puţin 12 luni
cotizate în ultimele 24 de luni anterioare riscului.
Asiguraţii beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară
de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul accidentelor de muncă,
bolilor profesionale, urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei şi bolilor
infectocontagioase din grupa A.
În ceea ce priveşte durata concediului pentru incapacitate temporară
de muncă, se pot întâlni următoarele situaţii:
a) durata este de cel mult 180 de zile în interval de 1 an, începând cu
prima zi de îmbolnăvire - pentru cei încadraţi cu contract de muncă pe durată
nedeterminată. Începând cu a 90-a zi, concediul medical se poate prelungi
până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale302;
pentru boli deosebit de grave, durata poate fi mai mare (de regulă, până la 2
ani);
b) durata este de cel mult 90 de zile în cursul unui an calendaristic -
pentru cei încadraţi cu contract de muncă pe durată determinată. În caz de
accident de muncă sau boală profesională, urgenţe medico-chirurgicale,
tuberculoză sau alte boli, durata concediului este egală cu durata incapacităţii
temporare de muncă303;
c) dacă bolnavul nu a fost recuperat la expirarea duratelor de acordare
a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, medicul curant
procedează astfel:
- fie propune trecerea temporară în altă muncă/ reducerea programului
de lucru/ reluarea activităţii în aceeaşi profesie sau într-o altă profesie;
- fie propune pensionarea de invaliditate;
301
Art. 100 din Legea nr. 19/2000.
302
Art. 103 Al. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000.
303
Art. 104 Al. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000.

143
 - fie, în situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării (în
scopul evitării pensionării de invaliditate şi menţinerii asiguratului în
activitate), propune prelungirea concediului medical peste 180 de zile (dar nu
cu mai mult de 90 de zile).
Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de
muncă este mai mare în cazul unor boli speciale şi se diferenţiază astfel:
a) un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară şi
unele boli cardiovasculare, stabilite de CNPAS cu acordul Ministerului
Sănătăţii şi al MMSSF;
b) un an, cu drept de prelungire până la un an şi jumătate de către
medicul expert al asigurărilor sociale, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru
tuberculoză meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor
suprarenale, precum şi pentru SIDA şi cancer de orice tip, în funcţie de
stadiul bolii;
c) un an şi jumătate, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză
pulmonară operată şi osteoarticulară;
d) 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an, în
intervalul ultimilor 2 ani, pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară,
cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.
Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai
mare de 90 de zile, precum şi pensionarii de invaliditate pot beneficia de
tratament balnear şi reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile
programului individual de recuperare304.
Cuantumul indemnizaţiei se determină prin aplicarea unui procent de
75% la baza de calcul. Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate
temporară de muncă cauzată de tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip şi
boală infectocontagioasă din grupa A, stabilită în condiţiile prevăzute la art.
98 alin. 4, este de 100% din baza de calcul.

III. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de

muncă, cauzată de accidente de muncă şi boli profesionale
Prin accident de muncă se înţelege vătămarea violentă a organismului
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura
juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea şi care
provoacă incapacitate temporară de cel puţin 3 zile, invaliditate ori deces305.
În funcţie de caracterul accidentului se disting:
- accident de muncă;
- accident în afara muncii - când nu se încadrează în dispoziţiile
legale spre a fi considerat accident de muncă.
În funcţie de urmările produse şi de numărul persoanelor accidentate,
accidentele de muncă se împart în:
304
Art. 109 Al. 2 din Legea nr. 19/2000.
305
Art. 23 Al.1 din Legea nr. 90/1996.

144
 - accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel
puţin 3 zile calendaristice consecutive;
- accidente care produc invaliditatea;
- accidente mortale;
- accidente colective - atunci când se accidentează cel puţin 3
persoane în acelaşi timp şi din aceeaşi cauză, în cadrul aceluiaşi eveniment.
În situaţia intervenirii unui accident de muncă, el trebuie comunicat
de îndată conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice, de către
conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă
despre producerea accidentului.
Accidentele care produc invaliditate, cele mortale, precum şi
accidentele colective trebuie comunicate de către conducerea persoanei
juridice sau de către persoana fizică inspectoratului de stat teritorial pentru
protecţia muncii şi organelor de urmărire penală competente.
Bolile profesionale reprezintă afecţiuni care se produc ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici
sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea
diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă306. Sunt
asimilate bolilor profesionale şi afecţiunile suferite de elevi, studenţi şi
ucenici în timpul efectuării practicii profesionale, în condiţiile existenţei unor
factori nocivi. Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se
înregistrează atât ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă.
Conform Legii nr. 346/2002307, asigurarea pentru accidente de muncă
şi boli profesionale face parte din sistemul de asigurări sociale, fiind
garantată de stat. Ea cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia
socială împotriva următoarelor categorii de riscuri profesionale: pierderea,
diminuarea capacităţii de muncă şi decesul, ca urmare a accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează
un ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în
vederea promovării sănătăţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale, precum şi pentru diminuarea şi compensarea
consecinţelor acestora.
Sunt asigurate obligatoriu pentru accidente de muncă şi boli
profesionale următoarele categorii de persoane308:

306
Art. 29 Al. 1 din Legea nr. 90/1996.
307
Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale a
intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 2004, cu excepţia prevederilor referitoare la
constituirea fondului iniţial de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, care
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003.
308
Art. 5 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale.

145
 a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract
individual de muncă, indiferent de durata acestuia, inclusiv funcţionarii
publici;
b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care
sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe
durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a
cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în
condiţiile legii, cu ale persoanelor prevăzute la lit. a);
c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii;
d) persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii
civile de prestări servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic
echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute pe economia naţională;
e) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii
profesionale.
Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă.
Cuantumul indemnizaţiei reprezintă 100% din media veniturilor salariale
brute realizate în ultimele 6 luni309. Ea se acordă pentru 180 de zile în interval
de un an, socotite din prima zi de concediu medicalin. În situaţii temeinic
motivate de posibilitatea recuperării medicale şi profesionale a asiguratului,
medicul curant poate propune prelungirea concediului medical peste 180 de
zile, dar cu încă cel mult 90 de zile;
b) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă. Se
acordă pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, în condiţiile în care
venitul salarial brut lunar realizat de asigurat la noul loc de muncă este
inferior mediei veniturilor sale lunare din ultimele 6 luni, calculate de la
momentul depistării afecţiunii. Cuantumul lunar al indemnizaţiei este egal cu
diferenţa dintre media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul
salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin reducerea
timpului normal de muncă, fără a se depăşi 25% din baza de calcul;
c) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă.
Asigurătorul are obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor medicale
acordate până când se realizează restabilirea stării de sănătate sau ameliorarea
deficienţelor de sănătate intervenite în urma unui risc asigurat. Asiguraţii au
dreptul să beneficieze de tratament medical corespunzător, de programe
individuale de recuperare, stabilite de medicul specialist al asigurătorului, de
materiale sanitare pentru corectarea văzului şi auzului, proteze, orteze,
aparate ortopedice şi alte materiale sau mijloace auxiliare destinate unui
asemenea scop;
309
Indemnizaţia se suportă pentru primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a
patra zi de incapacitate din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale.

146
 d) reabilitare şi reconversie profesională. Prestaţiile şi serviciile
pentru reabilitare şi reconversie profesională se acordă de către asigurător la
solicitarea asiguraţilor care, deşi nu şi-au pierdut complet capacitatea de
muncă, nu mai pot desfăşura activitatea pentru care s-au calificat, ca urmare a
unui accident de muncă sau boli profesionale. Asigurătorul preia în sarcina sa
cheltuielile privind serviciile medicale şi psihologice pentru aprecierea stării
fizice, mentale şi aptitudinale în vederea reconversiei profesionale; costul
cursurilor de calificare sau de reconversie; plata unei indemnizaţii310 pe
durata cursurilor de calificare şi de reconversie;
e) compensaţii pentru atingerea integrităţii corporale. Au dreptul la
aceste compensaţii (în cuantum de maximum 12 salarii medii brute pe
economia naţională) asiguraţii care, în urma accidentelor de muncă sau
bolilor profesionale, rămân cu leziuni permanente, dacă acestea reduc
capacitatea de muncă sub nivelul de 50% sau nu reduc capacitatea de muncă,
dar constituie o mutilare;
f) despăgubiri în caz de deces. Cuantumul ajutorului de deces este de
4 salarii medii brute pe economia naţională şi se acordă, după caz, soţului
supravieţuitor, copilului, părintelui, tutorelui, curatorului, moştenitorului, în
condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acestuia, persoanei care dovedeşte că
a suportat cheltuielile ocazionate de deces;
g) rambursări de cheltuieli. Este vorba de cheltuieli privind
transportul de urgenţă a victimei unui accident de muncă sau boli
profesionale, precum şi cele referitoare la confecţionarea ochelarilor, a
aparatelor acustice, a protezelor oculare şi dentare, în situaţia în care acestea
au fost deteriorate datorită unui accident de muncă soldat cu vătămări
corporale.
Fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se
constituie din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc311, suportate de
angajatori sau de persoanele fizice care încheie asigurarea312. Calitatea de
asigurător o are Fondul Naţional de Asigurare pentru Accidente de Muncă şi
Boli Profesionale313, care se constituie ca instituţie publică de interes naţional,
cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

310
Indemnizaţia pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie se acordă lunar şi
reprezintă 70% din salariul de bază lunar brut al persoanei asigurate, avut la data survenirii
accidentului de muncă sau a bolii profesionale. Indemnizaţia se acordă numai dacă persoana
asigurată nu beneficiază, pe durata cursurilor de calificare sau de reconversie, de
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă sau de pensie de invaliditate gradul III,
acordată potrivit legii.
311
Cotele de contribuţie datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se situează în limita
unui procent minim de 0,5% şi a unui procent maxim de 4% aplicat asupra fondului brut de
salarii. Contribuţia datorată de persoanele fizice este unică, indiferent de activitatea prestată,
şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Fondului Naţional, de la 0,5 % la 1%
aplicată asupra venitului lunar asigurat.
312
Asociaţi unici, asociaţi, comanditari sau acţionari; adminstratori sau mangeri; membri ai
asociaţiei familiale; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente etc.

147
 IV. Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea
capacităţii de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă,
asiguraţii din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale pot
beneficia de :
a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;
b) indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
c) indemnizaţie pentru carantină;
d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse
ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de
sănătate;
e) tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la
sigurările sociale de sănătate;
f) reabilitare profesională;
g) bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este
reglementată constituirea fondului social, potrivit legii.

V. Concediu şi indemnizaţie de maternitate

Concediul de maternitate este acordat în conformitate cu prevederile
Legii nr. 19/2000, care stipulează că asiguratele au dreptul la un concediu
pentru sarcină şi lăuzie şi la indemnizaţia aferentă pe o perioadă de 126 de
zile calendaristice. De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat
plata contribuţiei de asigurări sociale în condiţiile Legii nr. 19/2000, dar care
nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte
de naştere, iar concediul de lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere.
Aceste concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea
medicului şi opţiunea persoanei beneficiare314.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu
pentru sarcină, începând cu luna a şasea de sarcină.
În cazul în care copilul se naşte mort sau moare în perioada
concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata
acestuia.
313
Fondul Naţional de Asigurare pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale
administrează, gestionează, coordonează şi controlează întreaga activitate de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale. El îşi exercită atribuţiile prin fondurile teritoriale de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sau prin asociaţiile de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, acestea din urmă în calitate de prestatori de
servicii, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale economiei naţionale. Asociaţiile
profesionale de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale funcţionează pe
bază de statut propriu, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii şi ale Legii nr. 346/2002.
314
Art. 119 Al. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale.

148
 Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza
de calcul stabilită conform art. 99 al Legii nr. 19/2000. Indemnizaţia de
maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale se determină ca
medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit
contribuţia individuală de asigurări sociale din lunile respective315.
În scopul protecţiei maternităţii, O.U.G. nr. 96/2003 a introdus o nouă
prevedere care obligă salariatele să efectueze un concediu postnatal
obligatoriu de minimum 42 de zile de concediu după naştere, în situaţia în
care acest lucru nu ar fi fost posibil din cauza compensării duratelor
concediilor prenatal şi postnatal316.
O altă situaţie în care salariata poate solicita suspendarea contractului
său individual de muncă, în scopul protecţiei sănătăţii şi securităţii sale şi a
copilului, este concediul de risc maternal, reglementat de O.U.G. nr.
96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă317. Astfel,
salariatelor care desfăşoară la locul de muncă o activitate care prezintă riscuri
pentru sănătatea sau securitatea lor, cu repercursiuni asupra sarcinii sau
alăptării, li se acordă un concediu de risc maternal dacă angajatorul, din
motive obiective, nu poate să le modifice corespunzător condiţiile de muncă.
Acest concediu se acordă, la cerere, pe baza recomandărilor medicului de
familie sau medicului specialist, pe o perioadă ce nu depăşeşte 120 de zile,
cuantumul indemnizaţiei fiind egal cu 75% din media veniturilor realizate în
ultimele 10 luni anterioare datei din certificatul medicalin. Concediul de risc
maternal nu se poate acorda simultan cu un concediu medical sau cu
concediul pentru creşterea sau îngrijirea copilului.
În afara concediului legal plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de
până la 2 ani, salariata mamă poate beneficia de încă 1 an concediu fără plată.
Pe perioada acestuia, salariatei nu i se va putea desface contractul de muncă,
iar în postul său nu vor putea fi angajate alte persoane decât cu contract
individual de muncă pe durată determinată318.

VI. Concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani

sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani
Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2
ani se acordă, la cerere, pe baza livretului de familie.

315
Prin această reglementare se elimină posibilitatea majorării spectaculoase a salariului în
luna anterioară intrării în concediu de maternitate, în vederea obţinerii unei indemnizaţii cât
mai ridicate, care nu se suportă de către angajator, ci din bugetul asigurărilor sociale de stat.
316
Pentru protecţia sănătăţii mamei şi a copilului, este interzis angajatorilor să permită
salariatelor să revină la locul de muncă în cele 42 de zile de concediu postnatal obligatoriu.
317
Pentru detalii, a se vedea V. Zanfir, Protecţia maternităţii la locul de muncă, în
"Raporturi de muncă" nr. 8/2004, p. 21-22.
318
Art. 62 Al. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2005-2006.

149
 Conform Legii nr. 19/2000, beneficiază, la cerere, de indemnizaţia
pentru creşterea copilului sau pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional,
unul dintre părinţi, dacă solicitantul are un stagiu de cotizare de cel puţin 10
luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare naşterii copilului. În situaţia în
care naşterea se produce înainte de termen, stagiul de cotizare necesar
deschiderii dreptului se diminuează cu perioada cuprinsă între data naşterii
copilului şi data prezumată a naşterii, certificată de medicul de
specialitate.De aceleaşi drepturi beneficiază şi asiguratul care, în condiţiile
legii, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au încredinţat copii spre
creştere şi educare sau în plasament familialin.

Conform O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea

creşterii copilului, începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în
ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri
profesionale supuse impozitului pe venit319 potrivit prevederilor Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare,
beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o
indemnizaţie lunară în cuantum de 800 lei (RON). În calculul celor 12 luni se
includ şi perioadele în care persoanele s-au aflat în una sau mai multe dintre
următoarele situaţii: a) şi-au însoţit soţul/soţia trimis/trimisă în misiune
permanentă în străinătate; b) au beneficiat de indemnizaţie de şomaj, stabilită
conform legii; c) au beneficiat de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale
de sănătate, potrivit legii; d) au realizat perioade asimilate stagiului de
cotizare în sistemul public de pensii în conditiile prevăzute la art. 38 alin. (1)
din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare; e) au realizat
perioade de stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, în condiţiile
prevăzute de actele normative cu caracter special care reglementează
concedierile colective; f) au realizat în sistemul public de pensii, anterior
datei intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, perioade de stagiu de
cotizare pe bază de contract de asigurare socială; g) au beneficiat de
indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului în cuantum de 800 lei(RON).
Începând cu 1 ianuarie 2007, indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului
scade de la 800 lei(RON) la 600 lei(RON).

În caz de deces al mamei, drepturile ce s-ar fi cuvenit acesteia pentru

creşterea copilului până la 2 ani se vor acorda tatălui, dacă are copilul în
îngrijire320. În cazul decesului mamei, tatăl copilului, la cererea sa, va
319
Prin venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.
571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se înţelege: venituri din salarii, venituri
din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, aşa cum sunt definite de această
lege.
320
A se vedea Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal.

150
beneficia de concediul fără plată neutilizat de mamă până la data decesului
acesteia, cu drepturile cuvenite. Este vorba de un concediu fără plată de 1 an
de care salariata mamă poate beneficia în afara concediului legal plătit pentru
îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani321. Pe perioada acestuia, salariatei
nu i se poate desface contractul individual de muncă, iar în postul său nu vor
putea fi angajate alte persoane decât cu contract individual de muncă pe
durată determinată.

Indemnizaţia pentru creşterea copilului cu handicap până la împlinirea

vârstei de 3 ani se acordă, la cerere, pe baza livretului de familie şi a
certificatului de persoană cu handicap, emise în condiţiile legii.

VII. Concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până

la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente,
până la împlinirea vârstei de 18 ani
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7
ani sau a copilului cu handicap cu afecţiuni intercurente până la împlinirea
vârstei de 18 ani se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat
de medicul de familie şi a certificatului pentru persoanele cu handicap emis,
în condiţiile legii, după caz.
Durata de acordare a indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului bolnav
este de 14 zile calendaristice pe an pentru copil, cu excepţia situaţiilor în care
copilul contractează boli contagioase, este imobilizat în aparat gipsat sau este
supus unor intervenţii chirurgicale; durata concediului medical în aceste
cazuri va fi stabilită de medicul de familie322.
În acest caz, cuantumul indemnizaţiei este acelaşi ca şi în cazul
anterior.

321
Art. 7 din Legea nr. 210/1999 şi art. 62 Al. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă la
nivel naţional pe anul 2005-2006.
322
Art. 124 din Legea nr. 19/2000.

151
 CAPITOLUL VI
POLITICA ROMÂNIEI PRIVIND COMBATEREA ŞOMAJULUI ŞI
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Şomajul, ca fenomen economic, social şi politic

Şomajul este un fenomen negativ pentru orice economie deoarece
produce un dezechilibru important al pieţei muncii, rezultat din faptul că
cererea de locuri de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă323.
Şomajul reprezintă nu numai o problemă economică, dar şi o
problemă socială şi politică deoarece consecinţele sale se răsfrâng nu numai
asupra celor lipsiţi de un loc de muncă, dar şi asupra întregii societăţi. Pentru
a înţelege proporţiile acestui fenomen nu ne putem baza numai pe analiza
economică; chiar dacă şomajul este rezultatul transformărilor suferite de
economiile la nivel mondial, el reflectă profunda redistribuţie a rolului
indivizilor, claselor şi statului. O analiză completă nu poate neglija
dimensiunea antropologică a acestui fenomen324.
Şomajul se formează pe baza a două mari procese: pierderea locurilor
de muncă de către o parte a populaţiei ocupate şi creşterea ofertei de muncă
prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se angaja.
În literatura de specialitate325 din România, şomajul este definit ca
fiind o stare negativă a economiei naţionale, materializată într-o
semnificativă lipsă de echilibru pe piaţa muncii în care cererea de locuri de
muncă este mai mare decât oferta.
Şomajul este generat îndeosebi de următoarele cauze: intervenţia unor
restructurări în viaţa economică; eforturile de rentabilizare ale tuturor
agenţilor economici; transformările tehnologice ce determină în anumite
perioade, restrângerea activităţii în unele ramuri (siderurgie, construcţii-
montaj etc.) şi extinderea în altele (agricultură, turism etc.), creşterea
demografică.
Şomajul reprezintă o componentă permanentă a politicilor
macrosociale deoarece orice economie este funcţională numai dacă toate
pieţele sale sunt echilibrate, iar existenţa unui echilibru al pieţei forţei de
muncă este o condiţie sine qua non pentru realizarea echilibrului
macroeconomic. Prin intermediul politicilor sociale, guvernele caută să se
ajungă la un nivel al ratei angajării apropiat de conceptul de "ocupare

323
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 272.
324
Maria Dan, Politici sociale, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, p. 134.
325
Gh. D. Bistriceanu, F. Bercea, E.I. Macovei, Lexicon de protecţie socială, asigurări şi
reasigurări, Editura Karat, Bucureşti, 1997, p. 668.

152
integrală a forţei de muncă" (full employment). Potrivit opiniei a numeroşi
specialişti români şi străini, o ocupare totală a forţei de muncă este aproape
imposibil de realizat, o rată a angajării de 97-98% fiind condiderată
satisfăcătoare, la fel ca şi o rată a şomajului de 2-3%.
Experienţa economică mondială demonstrează faptul că şomajul nu va
putea fi eliminat în întregime niciodată. Din anul 1900 până în prezent, cea
mai mică rată a şomajului a fost de 1,2%, înregistrată în SUA în anul 1944,
când întreaga economie a fost axată pe producţia de război. Anumite state au
înregistrat succese în efortul lor de a menţine un nivel al şomajului cât mai
scăzut, dar nici unul dintre ele nu a atins "şomajul zero". Având în vedere
aceste considerente, putem spune că ocuparea integrală a forţei de muncă nu
trebuie intrepretată ca şomaj zero, ci mai degrabă ca fiind echivalentă cu un
nivel foarte scăzut al şomajului. La prima vedere, abandonarea şomajului
zero ca obiectiv naţional poate apărea ca o incapacitate a guvernului de a
eradica şomajul. Aceasta este o falsă teorie deoarece şomajul zero este
imposibil de realizat şi, în acelaşi timp, neprofitabil, deoarece în acest caz ar
dispărea concurenţa de pe piaţa muncii.
Piaţa muncii se află într-un proces de continuă transformare. Care
sunt factorii care determină rata şomajului şi numărul total al şomerilor?
Şomajul creşte atunci când intrările pe piaţa muncii depăşesc ieşirile.
Şomajul creşte odată cu sporirea numărului demisiilor, al suspendărilor
contractelor individuale de muncă şi al noilor intraţi pe piaţa muncii deoarece
noii intraţi au nevoie, în mod obişnuit, de o perioadă mai lungă de timp
pentru a se angaja. Reducerea şomajului se realizează prin majorarea ritmului
angajărilor şi prin creşterea numărului celor ce părăsesc forţa de muncă.
Ori de câte ori indicii sărăciei - suma dintre rata şomajului şi cea a
inflaţiei - au valori ridicate, în mod sigur vor candida la postul de cea mai
gravă problemă a societăţii. Atunci când şomajul şi inflaţia sunt mari, ele
devin prioritate naţională şi au capacitatea de a influenţa rezultatele
alegerilor. Atunci când înregistrează valori scăzute, ele dispar practic de pe
lista priorităţilor. Un posibil răspuns la întrebarea "Cum pot cei care se ocupă
de stabilitatea politicii economice să măsoare costurile relative ale diferitelor
opţiuni?" este oferit de către teoria ciclului politico-economic. Conform
acestei teorii, acţiunile şi măsurile sunt astfel poziţionate în timp încât
rezultatele pozitive să fie obţinute în preajma alegerilor. Inflaţia va veni şi ea,
cu siguranţă, dar mai târziu, după alegeri.
Există mari diferenţe ale ratei şomajului între grupuri definite după
criterii diferite: vârstă, sex, experienţă. De exemplu, rata şomajului este mai
ridicată decât media în rândul tinerilor şi al femeilor.
De asemenea, există o mare mobilitate pe piaţa muncii. Imigările şi
emigrările sunt în corelaţie cu numărul angajaţilor şi cu cel al şomerilor.
Această mobilitate este ciclică: concedierile sunt numeroase în timpul
recesiunilor, în timp ce demisiile sunt mai frecvente în timpul expansiunilor
economice.

153
 II. Forme ale şomajului
Şomajul structural (fricţional) este şomajul existent în condiţii de
ocupare totală a economiei. El este rezultatul structurii pieţei muncii, al
naturii locurilor de muncă existente, al obiceiurilor sociale şi al instituţiilor
existente pe piaţa respectivă. Acest fenomen se explică prin faptul că
ajutoarele de şomaj sunt în măsură să influenţeze comportamentul angajaţilor
şi al angajatorilor. Cu cât ajutorul de şomaj este mai ridicat, cu atât mai mare
va fi perioada în care o persoană va căuta un loc de muncă.
Şomajul ciclic se deosebeşte de cel structural prin faptul că este
determinat de modificări fie în compoziţia cererii, fie în compoziţia ofertei de
muncă, respectiv de existenţa unei neconcordanţe între caracteristicile forţei
de muncă şi caracteristicile locurilor de muncă disponibile. Neconcordanţa
poate proveni din lipsa calificărilor cerute de noile condiţii sau din cauza
unor nepotriviri de natură geografică. Acest tip de şomaj poate să apară, ca şi
cel fricţional, chiar şi în condiţiile în care cererea de muncă este egală cu
oferta.
Alte forme pe care le poate îmbrăca şomajul sunt şomajul voluntar şi
şomajul involuntar. Şomajul voluntar reprezintă acea neocupare datorată
refuzului sau imposibilităţii unei persoane de a ocupa un loc de muncă.O
formă specifică de şomaj voluntar, prezent în economiile de tranziţie, este
şomajul benevol, caracterizat prin faptul că şomerii (în special tinerii, femeile
casnice, persoane aflate în pragul pensionării) nu caută de lucru sau o fac
numai pentru a beneficia în viitor de sistemul de securitate socială, şi nu
pentru a se reintegra în sistemul de producţie.
Şomajul involuntar este acea formă de şomaj datorată imposibilităţii
unor persoane de a găsi un loc de muncă în condiţiile în care acceptă salariul
curent sau chiar un salariu mai mic decât acesta.
În România aflată în plin proces de tranziţie a apărut o nouă formă de
şomaj: şomajul de restructurare. Acest tip de şomaj este determinat de
numeroase cauze: amploarea şi dinamismul modificărilor structurale din
economia reală; rigiditatea pieţei muncii care nu se poate adapta decât post
factum la procesele restructurante; restricţii de ordin material care ţin de
nivelul de dezvoltare al economiei, dar şi de degradarea bruscă şi continuă a
producţiei sociale şi a indicatorilor de eficienţă economică; dificultatea
realizării unei strategii macro-economice care să previzioneze traiectoriile
potenţiale de dezvoltare a ramurilor şi subramurilor economiei naţionale326.

III. Noţiunea de şomer

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă reglementează măsurile pentru realizarea
strategiilor şi politicilor elaborate în vederea protecţiei persoanelor pentru

326
Andreea Stan, Şomajul - cauze şi forme, în "Raporturi de muncă" nr. 6/2002, p. 12.

154
riscul de şomaj, asigurării unui nivel ridicat al ocupării şi adaptării forţei de
muncă la cerinţele pieţei muncii.
Şomerul, în înţelesul legii, este persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii cumulative327:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani
şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru
prestarea unei munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din
activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de
şomaj ce i s-ar cuveni potrivit prezentei legi;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare
dacă s-ar găsi un loc de muncă;
e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în
condiţiile prevăzute de lege.

IV. Categoriile de asiguraţi

1. Persoanele care pot avea calitatea de asiguraţi
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate, în condiţiile legii,
persoanele fizice denumite asiguraţi.
Asiguraţii pot fi328:
a) cetăţeni români care sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri
în România, în condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea de
pensionari;
b) cetăţeni români care lucrează în străinătate, în condiţiile legii;
c) străini sau apatrizi care, pe perioada în care au domiciliul sau
reşedinţa în România, sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri, în
condiţiile legii.
Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru
şomaj şi au dreptul să beneficieze de indemnizaţie de şomaj, conform legii.

2. Asigurarea obligatorie
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin
efectul legii (art. 19 din Legea nr. 76/2002):
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual
de muncă sau pe bază de contract de muncă temporară, în condiţiile legii, cu
excepţia persoanelor care au calitatea de pensionari;
b) funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe
baza actului de numire;

327
Art. 5 pct. IV din Legea nr. 76/2002.
328
Art. 18 din Legea nr. 76/2002.

155
 c) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau
care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti,
pe durata mandatului;
d) militarii angajaţi pe bază de contract;
e) persoanele care au raport de muncă în calitate de membru
cooperator;
f) alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate
potrivit legii şi care nu se regăsesc în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) -
e).
Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul
asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 3%, aplicată asupra fondului total de
salarii brute lunare realizate de persoanele asigurate obligatoriu, prin efectul
legii.
Angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira lunar contribuţia
individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 1%, aplicată
asupra salariului de bază lunar brut, pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 19 lit.
a)-d) sau, după caz, pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 19 lit. e), asupra
veniturilor brute lunare realizate.

3. Asigurarea facultativă
Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile
prezentei legi, următoarele persoane (art. 20 din Legea nr. 76/2002):
a) asociat unic, asociaţi;
b) administratori care au încheiat contracte potrivit legii;
c) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
d) membri ai asociaţiei familiale;
e) cetăţeni români care lucrează în străinătate, conform legii;
f) alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate
potrivit legii şi care nu se regăsesc în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) -
e).
Persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru şomaj,
prevăzute la art. 20, au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul
asigurărilor pentru şomaj, în cotă de 4%, aplicată asupra venitului lunar
declarat în contractul de asigurare pentru şomaj.

V. Categoriile de beneficiari
Beneficiază de prevederile Legii nr. 76/2002, respectiv de dreptul la
acordarea indemnizaţiei de şomaj, persoanele în căutarea unui loc de muncă,
respectiv persoanele aflate într-una din următoarele situaţii (art. 16):
a) au devenit şomeri neavând loc de muncă şi nu realizează venituri
sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât
indemnizaţia de şomaj ce li s-ar cuveni potrivit legii (şomerii propriu-zişi);

156
 b) nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de
învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar (persoanele asimilate
şomerilor);
c) ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea
acestuia;
d) au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie
internaţională, conform legii;
e) cetăţeni străini sau apatrizi care au fost încadraţi în muncă sau au
realizat venituri în România, conform legii;
f) nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea
din detenţie.

1. Şomerii propriu-zişi - sunt persoanele prevăzute la art. 16 alin. a)

care se găsesc în una din următoarele situaţii (art. 17 alin. 1):
a) le-a încetat contractul individual de muncă sau contractul de muncă
temporară din motive neimputabile lor;
b) le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
c) le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă
anterior nu au fost încadraţi în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este
posibilă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
d) a expirat durata pentru care militarii au fost angajaţi pe bază de
contract sau li s-a desfăcut contractul din motive neimputabile lor;
e) le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator,
din motive neimputabile lor;
f) au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează
venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici
decât indemnizaţia de şomaj ce li s-ar fi cuvenit potrivit legii;
g) au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi
care ulterior au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să se
reîncadreze în muncă;
h) au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive
neimputabile lor, în perioada de suspendare a acestora, potrivit legii;
i) reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească
definitivă, nu mai este posibilă la unităţile la care au fost încadrate în muncă
anterior, din cauza încetării definitive a activităţii, sau la unităţile care au
preluat patrimoniul acestora;
j) le-a încetat activitatea desfăşurată exclusiv pe baza convenţiei
civile.

2. Persoanele asimilate şomerilor - sunt acele persoane prevăzute la

art. 16 lit. b), dacă îndeplinesc următoarele condiţii (art. 17 alin. 2):
a) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum
16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reunit să se
încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

157
 b) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap, în
vârstă de 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale;
c) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au
fost încadrate în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării
la vatră nu s-au putut încadra în muncă.

158
 Secţiunea II
INDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ

I. Condiţii pentru naşterea dreptului la ajutor de şomaj

A. Condiţii referitoare la şomerii propriu-zişi
Legea impune acestei categorii de beneficiari următoarele condiţii în
vederea acordării indemnizaţiei de şomaj329:
a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni
premergătoare datei înregistrării cererii;
b) nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit
legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;
c) nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii;
d) sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a
căror rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut
ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate.
Constituie stagiu de cotizare şi perioadele în care angajatorul nu a
plătit contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi se află în procedură
de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională,
dizolvare, lichidare sau nu şi-a achitat contribuţiile datorită unor situaţii de
forţă majoră.
Pentru persoanele care au avut raporturile de muncă sau de serviciu
suspendate, cu excepţia suspendării pentru incapacitate temporară de muncă,
dacă aceasta nu depăşeşte 30 de zile, stagiul minim de cotizare se realizează
prin cumularea perioadei de asigurare realizată înainte de suspendare cu
perioada de asigurare realizată după reluarea activităţii.
Pentru persoanele prevăzute la art. 17 alin. 1 lit. g) şi j), stagiul minim
de cotizare se realizează prin cumularea perioadelor de asigurare realizate
înainte de încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu. Pentru persoanele
prevăzute la art. 17 alin. 1 lit. h), stagiul minim de cotizare se realizează prin
cumularea perioadelor de asigurare realizate înainte de suspendarea
raporturilor de muncă sau de serviciu.
Constituie stagiu de cotizare perioadele în care angajaţii sau, după
caz, şi angajatorii au plătit contribuţii de asigurări pentru şomaj în sistemul
asigurărilor pentru şomaj în România, precum şi în alte ţări, în condiţiile
stabilite prin acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este
parte. Drepturile cuvenite în sistemul asigurărilor pentru şomaj din România
se pot transfera în ţările în care asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau
reşedinţa330, în condiţiile stabilite prin acorduri şi convenţii internaţionale la
care România este parte.

B. Condiţii referitoare la persoanele asimilate şomerilor

329
Art. 34 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 76/2002.
330
În moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit.

159
 Această categorie trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii (art. 34 alin. 3):
a) să fie înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a
căror rază teritorială îşi au domiciliul;
b) să nu realizeze venituri sau să realizeze din activităţi autorizate
potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;
c) să nu îndeplinească condiţiile de pensionare, conform legii.

II. Naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj

Dreptul la indemnizaţia de şomaj se naşte la data:
a) încetării contractului individual de muncă sau a contractului de
muncă temporară;
b) încetării raporturilor de serviciu;
c) încetării mandatului pentru care au fost numite sau alese;
d) expirării duratei sau desfacerii contractului militarilor angajaţi pe
bază de contract;
e) încetării calităţii de membru cooperator;
f) încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
g) încetării motivului pentru care au fost pensionate;
h) încetării motivului pentru care au fost suspendate raporturile de
muncă sau de serviciu;
i) rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
j) expirării perioadei de 60 de zile, prevăzută la art. 17 alin. (2) lit. a);
k) absolvirii, pentru cazurile prevăzute la art. 17 alin. (2) lit. b);
l) expirării perioadei de 30 de zile, prevăzută la art. 17 alin. (2) lit. c).
Indemnizaţia de şomaj se acordă de la data prevăzută mai sus, dacă
cererea este înregistrată la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, în termen
de 30 de zile de la această dată.
Dacă cererea este înregistrată după expirarea termenului de 30 de zile,
dar nu mai târziu de 12 luni de la data prevăzută, indemnizaţia de şomaj se
acordă începând cu data înregistrării cererii. Termenul de maximum 12 luni
este termen de decădere din drepturi.

III. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj

Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă,
lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare
la data stabilirii acestuia331.
În cazul persoanelor asimilate şomerilor, indemnizaţia de şomaj este o
sumă fixă neimpozabilă, lunară al cărei cuantum îl reprezintă 50% din
salariul de bază minim brut pe ţară în vigoare.

331
A se vedea H.G. nr. 1090/2002 privind modul de plată a unor drepturi acordate din
bugetul asigurărilor pentru şomaj.

160
 IV. Durata acordării indemnizaţiei de şomaj - este reglementată
astfel:
- în cazul şomerilor, perioadele sunt stabilite diferenţiat în funcţie de
stagiul de cotizare, în felul următor:
a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cupirns între 1 an
şi 5 ani;
b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi
10 ani;
c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10
ani.
- în cazul persoanelor asimilate şomerilor, indemnizaţia de şomaj se
acordă pe o perioadă de 6 luni.

V. Obligaţiile persoanelor beneficiare de indemnizaţia de şomaj -

sunt următoarele (art. 41 alin. 1):
a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt
solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate,
pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de
muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus
la acordarea dreptului la indemnizaţia de şomaj;
c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare
profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt
înregistrate;
d) să caute activ un loc de muncă.

VI. Neacordarea dreptului la indemnizaţia de şomaj

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj:
- persoanele care, la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă
potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o distanţă de cel mult 50 km
de localitatea de domiciliu;
- persoanele care refuză participarea la servicii pentru stimularea
ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei
de muncă;
- absolvenţii care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de
învăţământ.

VII. Suspendarea plăţii indemnizaţiei de şomaj - are loc după cum

urmează (art. 45):
a) la data la care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se prezenta lunar sau
în urma solicitării, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;
b) pe perioada îndeplinirii obligaţiilor militare;
c) la data încadrării în muncă, conform legii, pe perioadă mai mică de
12 luni;

161
 d) la data plecării din ţară pe o perioadă mai mică de 3 luni, la cererea
persoanei;
e) pe perioada în care este arestat preventiv sau pentru executarea unei
pedepse privative de libertate de până la 12 luni;
f) la data pensionării pentru invaliditate;
g) pe perioada acordării indemnizaţiei pentru incapacitate temporară
de muncă, a indemnizaţiei de maternitate şi a indemnizaţiei pentru creşterea
copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv de 3 ani în cazul
copilului cu handicap;
h) pe perioada incapacităţii temporare de muncă mai mare de 3 zile
datorită accidentelor survenite în perioada cursurilor de calificare,
recalificare, perfecţionare sau, după caz, a altor forme de pregătire
profesională, în timpul şi din cauza practicii profesionale;
i) pe perioada acordării plăţilor compensatorii, potrivit legii.
Repunerea în plată, după suspendarea în condiţiile prevăzute la lit. a),
se face de la data depunerii cererii beneficiarului, dar nu mai târziu de 60 de
zile calendaristice de la data suspendării.
Repunerea în plată, după suspendarea în condiţiile prevăzute la lit. b)
- i), se face de la data depunerii cererii beneficiarului, dar nu mai târziu de 30
de zile calendaristice de la data încetării situaţiei care a condus la suspendare.
Perioada de suspendare prevăzută la lit. a) face parte din perioada de
acordare a indemnizaţiei de şomaj.

VIII. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj - are loc (art. 44):

a) la data încadrării în muncă, conform legii, pentru o perioadă mai
mare de 12 luni;
b) la data când realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri
lunare mai mari decât indemnizaţia de şomaj;
c) la 90 de zile de la data emiterii autorizaţiei de funcţionare pentru a
desfăşura activităţi independente sau a certificatului de înmatriculare,
conform legii, dacă realizează venituri lunare mai mari decât indemnizaţia de
şomaj;
d) la data refuzului nejustificat de a se încadra conform pregătirii sau
nivelului studiilor într-un loc de muncă situat la o distanţă de cel mult 50 km
de localitatea de domiciliu;
e) la data refuzului nejustificat de a participa la servicii pentru
stimularea ocupării şi de formare profesională sau la data întreruperii acestora
din motive imputabile persoanei;
f) dacă perioada de pensionare pentru invaliditate depăşeşte 12 luni;
g) la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă,
de la data solicitării pensiei anticipate sau la data când pensia de invaliditate
devine nerevizuibilă;
h) la data plecării în străinătate a beneficiarului pentru o perioadă mai
mare de 3 luni;

162
 i) la data începerii executării unei pedepse privative de libertate pentru
o perioadă mai mare de 12 luni;
j) în cazul decesului beneficiarului;
k) la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru repunerea în plată
în cazul încetării cauzei de suspendare;
l) la expirarea termenului de acordare a indemnizaţiei de şomaj;
m) la data admiterii într-o formă de învăţământ, în cazul persoanelor
asimilate şomerilor, prevăzute la art. 17 alin. 2 lit. a) şi b).

V. Măsuri pentru prevenirea şomajului

În scopul prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin
creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale ale persoanelor
încadrate în muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual de
formare profesională, programe de formare profesională pentru proprii
angajaţi, derulate de furnizorii de servicii de pregătire profesională, autorizaţi
în condiţiile legii, se acordă, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, o sumă
reprezentând 50% din cheltuielile cu serviciile de formare profesională
organizate pentru un număr de cel mult 20% din personalul angajat332.
Angajatorii sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de
serviciu ale persoanelor participante la programul de pregătire profesională
cel puţin 3 ani de la data acordării sumei, în caz contrar fiind obligaţi să
restituie, în totalitate, agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, subvenţia
acordată, plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, în vigoare
la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu333.
În cazul unor restructurări ale activităţii care pot conduce la
modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului,
angajatorii au obligaţia să înştiinţeze agenţiile pentru ocuparea forţei de
muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi
prevenirea efectelor sociale nefavorabile ale acestor restructurări. În aceste
situaţii, angajatorii sunt obligaţi să acorde preaviz, conform prevederilor
Codului muncii sau ale contractului colectiv de muncă, angajaţilor care
urmează să fie disponibilizaţi.
În perioada preavizului angajaţii vor participa la serviciile de
preconcediere realizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă ori de
alţi furnizori de servicii de ocupare din sectorului public sau privat, acreditaţi,
selectaţi de către acestea, în condiţiile legii.
În sensul legii, constituie servicii de preconcediere, în principal,
următoarele activităţi:

332
Angajatorii pot beneficia de suma respectivă pentru derularea unui singur program de
formare profesională în cursul unui an.
333
Dacă încetarea acestora a avut loc din următoarele motive: a) încetarea raportului de
muncă în temeiul art. 55 lit. b), art. 56 lit. c), e) şi f) şi art. 65 din Codul muncii; b) încetarea
raportului de serviciu în temeiul art. 90 alin. 1 lit. b), alin. 2 lit. e) şi alin. 4 lit. c) din Legea
nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.

163
 a) informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia
şomerilor şi acordarea serviciilor de ocupare şi de formare profesională;
b) plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local şi
instruirea în modalităţi de căutare a unui loc de muncă;
c) reorientarea profesională în cadrul unităţii sau prin cursuri de
formare de scurtă durată;
d) sondarea opiniei salariaţilor şi consilierea acestora cu privire la
măsurile de combatere a şomajului.

164
 Secţiunea III
MĂSURI PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI
COMBATEREA ŞOMAJULUI

I. Măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă

Creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de
muncă se realizează, în principal, prin334:
a) informarea şi consilierea profesională - se realizează de către
centre specializate, organizate în cadrul agenţiilor pentru ocuparea forţei de
muncă, precum şi de alte centre şi furnizori de servicii din sectorul public sau
privat, acreditaţi, care încheie cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă
contracte, în condiţiile legii;
b) medierea muncii - este activitatea prin care se realizează punerea în
legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă în
vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu. Serviciile de mediere
pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă se acordă gratuit de către
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
Pentru şomerii care beneficiază de indemnizaţii de şomaj, participarea
la serviciile de mediere, la solicitarea agenţiilor pentru ocuparea forţei de
muncă la care sunt înregistraţi, este obligatorie.
Medierea muncii se poate realiza şi contra cost de către furnizori de
servicii specializate, din sectorul public sau privat, acreditaţi de MMSSF;
c) formarea profesională
Programele de formare profesională asigură iniţierea, calificarea,
recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă.
Serviciile de formare profesională se asigură gratuit pentru şomeri,
pentru cei care nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii
de învăţământ, după satisfacerea stagiului militar, după repatriere ori după
eliberarea din detenţie, precum şi pentru cei ce au obţinut statutul de refugiat
sau altă formă de protecţie internaţională.
De asemenea, persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj
sunt obligate să participe la programele de formare profesională oferite şi
organizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă;
d) consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi
independente sau pentru iniţierea unei afaceri - se acordă, la cerere,
persoanelor în căutarea unui loc de muncă, sub formă de servicii juridice, de
marketing, financiare, metode şi tehnici eficiente de management şi alte
servicii de consultanţă;
e) completarea veniturilor salariale ale angajaţilor
Persoanelor cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj
potrivit legii şi care se angajează pentru program normal de lucru, conform
334
Art. 57 din Legea nr. 19/2000.

165
prevederilor legale în vigoare, beneficiază, din momentul angajării, până la
sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească indemnizaţia de
şomaj, de o sumă lunară, neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor
pentru şomaj, în cuantum de 30% din cuantumul indemnizaţiei de şomaj
stabilită şi, după caz, recalculată conform legii. Nu beneficiază de această
indemnizaţie persoanele care se încadrează la angajatori cu care au fost în
raporturi de muncă sau de serviciu în ultimii 2 ani;
f) stimularea mobilităţii forţei de muncă.
Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de
şomaj se încadrează, potrivit legii, într-o localitate situată la o distanţă mai
mare de 50 km de localitatea în care îşi au domiciliul stabil, beneficiază de o
primă de încadrare neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru
şomaj, egală cu nivelul a 2 salarii minime brute pe ţară în vigoare la data
acordării335.
Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de
şomaj se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui
fapt, îşi schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a 7 salarii minime brute pe
ţară în vigoare la data instalării336.
Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din iniţiativa sau din
motive imputabile angajatului, într-o perioadă mai mică de 12 luni de la data
încadrării în muncă, atrage obligaţia restituirii integrale de către angajat a
sumelor acordate drept prime de încadrare sau de instalare.
În situaţia nerespectării acestor prevederi recuperarea sumelor
acordate drept prime de încadrare sau de instalare se va face pe baza
deciziilor de imputare emise de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă,
care constituie titluri executorii.

II. Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a

şomerilor
Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor se
realizează prin:
a) subvenţionarea locurilor de muncă
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate conform
prevederilor legale se pot subvenţiona cheltuielile cu forţa de muncă
efectuate în cadrul unor programe care au ca scop ocuparea temporară a forţei
de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de lucrări şi activităţi de
interes pentru comunităţile locale (art. 78 alin. 1).
Pot fi subvenţionate din aceste surse în principal, următoarele
categorii de servicii (art. 78 alin. 2):
- servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de
ecologizare şi de realizare a unor lucrări edilitare, organizate de autorităţile
335
Art. 74 din Legea nr. 76/2002.
336
Art. 75 din Legea nr. 76/2002.

166
publice locale, de firme private sau organizării neguvernamentale, cu avizul
administraţiei publice locale;
- servicii sociale care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a
copiilor, bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap,
organizate de autorităţile publice locale, organizaţii neguvernamentale şi alte
organisme, în condiţiile legii.
Subvenţiile prevăzute la art. 78 alin. (1) se acordă angajatorilor pe o
perioadă de cel mult 12 luni, la solicitarea autorităţilor publice locale, pentru
fiecare persoană încadrată cu contract individual de muncă, din rândul
şomerilor, pentru servicii de natura celor prevăzute la art. 78 alin. (2).
Cuantumul subvenţiei acordate este de 70% din salariul de bază
minim brut pe ţară pentru fiecare persoană încadrată cu contract individual de
muncă, din rândul şomerilor.
De asemenea, angajatorii care încadrează în muncă pe durată
nedeterminată absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ primesc lunar, pe o
perioadă de 12 luni, pentru fiecare absolvent:
- un salariu de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data încadrării în
muncă, pentru absolvenţii ciclului inferior al liceului sau ai şcolilor de arte şi
meserii;
- 1,2 salarii de bază minime brut pe ţară, în vigoare la data încadrării
în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ secundar superior sau învăţământ
postliceal;
- 1,5 salarii de bază minime brut pe ţară, în vigoare la data încadrării
în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ superior.
Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată
absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap vor primi sumele respective pe
o perioadă de 18 luni. Nu beneficiază de prevederile de mai sus angajatorii
care au obligaţia, potrivit legii, de a încadra în muncă absolvenţi ai
instituţiilor de învăţământ, pentru absolvenţii din această categorie.
În situaţia în care angajează absolvenţi sau persoane cu handicap,
angajatorii sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale
acestora cel puţin 3 ani de la data încheierii.
Angajatorii care încetează din iniţiativa lor raporturile de muncă sau
de serviciu ale absolvenţilor, anterior termenului de 3 ani, sunt obligaţi să
restituie, în totalitate, agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sumele
încasate pentru fiecare absolvent, plus dobânda aferentă, calculată la nivelul
celei acordate de trezoreria statului pentru bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Aceste prevederi nu se aplică în situaţia în care încetarea raporturilor de
muncă sau de serviciu are loc din iniţiativa sau din motive imputabile
angajatului.
Angajatorii care încadrează în muncă, pe durată nedeterminată,
şomeri în vârstă de peste 45 de ani sau şomeri întreţinători unici de familii
primesc, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste

167
categorii, o sumă egală cu un salariu minim brut pe ţară în vigoare, cu
obligaţia menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 2 ani.
De asemenea, Legea nr. 116/ 2002 privind prevenirea şi combaterea
marginalizării sociale prevede o serie de măsuri pentru facilitarea accesului la
un loc de muncă pentru tinerii cu vârste între 16 şi 25 de ani, aflaţi în
dificultate şi confruntaţi cu riscul excluderii profesionale. Astfel, aceştia pot
beneficia de plasare în muncă la un angajator avizat de ANOFM, în baza unui
contract de solidaritate.
Angajatorii care încadrează tineri în condiţiile unui contract de
solidaritate, denumiţi angajatori de inserţie, vor încheia convenţii cu
ANOFM prin care aceasta se angajează să ramburseze lunar salariul de bază
stabilit la data angajării tinerilor, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial
mediu net pe economie337.
b) acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de
noi locuri de muncă
Pentru crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea sau dezvoltarea
de întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale,
precum şi activităţi independente desfăşurate de persoane fizice autorizate se
pot acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, credite în condiţii
avantajoase.
Creditele se acordă în baza unor proiecte de fezabilitate, proporţional
cu numărul de locuri de muncă ce vor fi înfiinţate, pentru o perioadă de cel
mult 3 ani, pentru investiţii, inclusiv perioada de graţie de maximum 6 luni şi,
respectiv, 1 an pentru asigurarea producţiei, cu o dobândă de 50% din
dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României.
c) acordarea unor facilităţi
Angajatorii care încadrează în muncă persoane din rândul şomerilor,
pe care le menţin în activitate pe o perioadă de cel puţin 6 luni de la data
angajării, beneficiază de reducerea sumei reprezentând contribuţia de 5%
datorată bugetului asigurărilor pentru şomaj.

337
Art. 8 din Legea nr. 116/ 2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale.

168
 CAPITOLUL VII
ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiunea de asistenţă socială

În stadiul actual al societăţii marea majoritate a populaţiei se poate
proteja prin munca proprie şi prin consecinţele prestării unei activităţi utile.
Nu poate fi ignorată însă existenţa unor categorii de persoane care nu se pot
proteja prin efort propriu, în vederea asigurării unui nivel minim de trai în
cadrul societăţii. Asistenţa socială ca parte componentă a dreptului securităţii
sociale vine în ajutorarea acestor persoane defavorizate, defavorizate prin
crearea unui "ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
personalizate, servicii specializate"338.
Asistenţa socială este reglementată prin Legea nr. 705/2001 privind
sistemul naţional de asistenţă socială care prevede că asistenţa socială este o
componentă a sistemului de protecţie socială şi defineşte această instituţie ca
fiind "ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale
administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot
genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane".
În literatura de specialitate339 se consideră că asistenţa socială
reprezintă o prestaţie realizată cu banii statului care se adresează celor aflaţi
în dificultate sau "în stare de sărăcie".
Prin natura sa, conceptul de asistenţă socială desemnează principiile
generale pe care se întemeiază ajutorul acordat de comunităţile sociale
persoanelor aflate în nevoie.
Într-o a doua accepţiune, asistenţa socială reprezintă ansamblul
mijloacelor tehnico-financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea
politicilor sociale.
După un alt autor340, asistenţa socială este o "componentă esenţială a
securităţii sociale şi este reprezentată de un sistem de norme juridice prin care
se pun în aplicare programele de protecţie socială pentru susţinerea unor
prestaţii destinate familiilor cu copii unor categorii de minori, bătrânilor
pensionari şi nepensionari, adulţilor cu deficienţe, precum şi altor
beneficiari".
Prestaţiile destinate acestor categorii de persoane sunt finanţate şi
administrate, în principal, de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.
338
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 346.
339
Idem, p. 347.
340
Idem, p. 346.

169
 Finalitatea asistenţei sociale este susţinerea traiului acelor membri ai
societăţii "aflaţi în nevoie"341, problematica dreptului la asistenţă socială fiind
strâns legată de noţiunea de "nevoie socială".
Nevoia, ca fundament economic al dreptului la asistenţă socială,
constituie lipsa mijloacelor necesare pentru un individ de a-şi susţine traiul,
reprezentând cauza juridică pentru întemeierea dreptului la asistenţă socială.
Nevoia socială, în temeiul art. 4 alin.1 al Legii nr. 705/2001,
reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru
asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de
asistenţă socială, obiectivul principal al asistenţei sociale este protejarea
acelor persoane care din motive de natură economică, psihică, fizică sau
socială nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile de trai, nevoile sociale, să îşi
dezvolte propriile capacităţi şi competenţe în vederea integrării sociale.

II. Asistenţa socială reflectată în reglementările internaţionale

În stadiul actual al societăţii contemporane, problemele asistenţei
sociale nu se rezolvă numai în cadrul naţional al fiecărui stat, deşi asistenţa
socială are prin natura sa un caracter intern.
În prezent nu există organisme internaţionale competente care să
impună statelor reguli obligatorii în domeniul asistenţei sociale, dar nici o
ţară a lumii civilizate nu poate ignora rolul din ce în ce mai important al
colaborării internaţionale, al normelor şi organismelor internaţionale342.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) au fost elaborate
remarcabile documente internaţionale, unul dintre acestea fiind Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, proclamând o
serie de drepturi economice, sociale, culturale ale omului, stabileşte că
persoanele aflate în nevoie trebuie identificate şi trebuie să li se asigure
necesarul de bază pentru siguranţa lor şi a familiilor lor. De asemenea,
potrivit Declaraţiei, mama şi copilul au dreptul de ajutor şi la ocrotiri
deosebite, ceea ce este esenţial pentru îmbunătăţirea sistemului de protecţie a
acestor categorii de persoane343. O importanţă deosebită din punctul de vedere
al influenţei asupra legislaţiei noastre interne în materie de asistenţă socială o
au normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), instituţie specializată
a ONU în problemele muncii şi securităţii sociale, normele (convenţii şi
acorduri) Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene – organisme regionale
cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale. Normele elaborate de organismele
internaţionale nu au aceeaşi importanţă din punct de vedere al influenţei
exercitate de acestea asupra legislaţiei interne a ţării noastre.
Având în vedere sfera problemelor abordate şi influenţa asupra
legislaţiei noastre interne, au proeminenţă normele Organizaţiei
341
Al. Athanasiu, op. cit. p. 348.
342
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 63.
343
Idem, p. 356.

170
Internaţionale a Muncii, urmate de normele Consiliului Europei, şi nu în
ultimul rând de normele Uniunii Europene, ţinând seama de obligaţiile
asumate prin acordurile de asociere a României la acest organism
internaţional, şi de apropierea progresivă a legislaţiei prezente în ţara noastră
de cea a Uniunii Europene344.

III. Raportul de asistenţă socială

Prin raporturi de asistenţă socială se înţeleg acele raporturi juridice
care se nasc se modifică şi se sting în legătură cu dreptul cetăţenilor de a avea
un venit minim necesar susţinerii traiului şi integrării sociale, dacă se află în
imposibilitatea de a-şi procura surse materiale de trai şi obligaţia corelativă a
statului de a garanta acest venit persoanelor aflate în nevoie345.
Raporturile de asistenţă socială au următoarele caracteristici:
- raportul de asistenţă socială este reglementat exclusiv prin lege;
- subiectele raportului de asistenţă socială sunt cetăţenii care, potrivit
art. 10 alin. 1 din Legea nr. 705/2001, au dreptul la asistenţă socială, în
condiţiile legii. Cetăţenii cu domiciliul în România au dreptul la asistenţă
socială fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de opinie, de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială.
Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 705/2001 privind sistemul
naţional de asistenţă socială, au dreptul la asistenţă socială şi cetăţenii altor
state, şi apatrizii, şi cei care au domiciliul sau reşedinţa în România. Această
categorie de persoane au dreptul la asistenţă socială în condiţiile legislaţiei
române şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
Conţinutul raportului de asistenţă socială constă în dreptul persoanei
asistate social de a solicita prestaţiile în bani sau în natură şi serviciile sociale
în vederea asigurării nevoilor sociale şi a integrării sociale, precum şi
obligaţia organelor statului şi societăţii civile de a le acorda.
Obiectul raportului de asistenţă socială îl constituie anumite prestaţii
noncontributive în bani sau în natură, precum şi serviciile sociale organizate
şi susţinute tehnic şi financiar de către stat346.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 705/2001, prestaţiile sociale în bani sau
în natură sunt susţinute de măsuri de redistribuţie financiară cuprinzând
alocaţiile familiale, ajutoarele sociale şi speciale către familii sau persoane în
funcţie de nevoile şi veniturile acestora.
De asemenea, în lumina prevederilor legii privitoare la sistemul
naţional de asistenţă socială, persoanele care au dreptul la măsuri de asistenţă
socială pot beneficia şi de facilităţi prevăzute în legi speciale.

IV. Serviciile sociale

344
Ibidem.
345
Al. Athanasiu, op. cit. , p. 29.
346
Ibidem.

171
 Serviciile sociale, potrivit art.1 al O.G. nr. 86/2004, reprezintă
ansamblul de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale
individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor
situaţii de dificultăţi, pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale şi
în scopul creşterii calităţii vieţii.
În funcţie de criteriul scopului îndeplinit de către serviciile sociale,
acestea se pot clasifica în servicii cu caracter primar şi servicii sociale
specializate:
Serviciile sociale cu caracter primar sunt servicii sociale care au
drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori
vulnerabilitate care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.
Serviciile sociale specializate sunt servicii sociale care au drept scop
menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţii individuale pentru depăşirea
unor situaţii de nevoie socială.
Serviciile de îngrijire social-medicală reprezintă un complex de
activităţi care se acordă în cadrul unui sistem social şi medical integrat şi au
drept scop principal menţinerea autonomiei persoanei, precum şi
prevenirea agravării situaţiei de dependenţă.
Potrivit art. 3 al O.G. nr. 86/2004, principalele categorii de persoane
care beneficiază de serviciile de îngrijire social-medicală sunt persoanele
vârstnice, persoanele cu handicap, bolnavii cronici, persoanele care suferă
de boli incurabile, copiii cu nevoi speciale, persoanele victime ale
violenţei în familie.

172
 Secţiunea II
TRĂSĂTURILE ŞI PRINCIPIILE ASISTENŢEI SOCIALE

I. Trăsăturile asistenţei sociale

Analizând definiţiile date asistenţei sociale, putem afirma că
asistenţa socială are un obiectiv propriu şi trăsături specifice, care o
particularizează. În primul rând, asistenţa socială este o componentă
esenţială a securităţii sociale cu caracteristici şi trăsături proprii,
concretizându-se ca instituţie relativ independentă.
Spre deosebire de asigurările sociale, asistenţa socială are o
vocaţie universală deoarece nevoia, o dată dovedită, va permite accesul
tuturor categoriilor persoanelor aflate în nevoie sau în imposibilitatea de
a-şi dezvolta propriile capacităţi pentru integrare socială, la prestaţiile şi
serviciile sociale ce se acordă în astfel de situaţii347.
Altă trăsătură a asistenţei sociale este aceea că asistenţa socială,
prin actele normative care o reglementează, pune în aplicare programele
de protecţie socială utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor
sociale.
Statul, reprezentând şi depozitarul ordinii publice, este interesat ca
indivizii să primească ajutor prin prestaţiile sociale şi să controleze ca
acest ajutor să nu fie deturnat de la finalitatea sa.
În România, în special după anul 1990, aceste politici sunt orientate
spre creşterea rolului statului, dar şi spre crearea unui parteneriat potrivit
căruia statul, prin instituţiile publice, cooperează cu organizaţiile societăţii
civile în vederea organizării şi dezvoltării serviciilor sociale, astfel cum arată
art. 6 din Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială.
Pe fundalul accentuării riscurilor sociale şi al capacităţii limitate a
statului a apărut o nouă direcţie de orientare a politicilor sociale, şi anume
lansarea unor programe sociale de sprijin şi dezvoltare a comunităţii.
Procesul de descentralizare a serviciilor de asistenţă socială reprezintă
un cadru favorizant, care permite comunităţii să devină activă şi să
mobilizeze resursele şi eforturile umane în rezolvarea problemelor sale348.
În stadiul actual al societăţii, statul îşi asumă responsabilitatea de
realizare a măsurilor de asistenţă socială prevăzute de lege şi asigură
transferul atribuţiilor şi mijloacelor financiare necesare, către autorităţile
publice locale, serviciile publice descentralizate şi societatea civilă349.
Idealul unei societăţi democratice este ca fiecare membru al
colectivităţii să fie protejat prin măsurile de asistenţă socială şi, deşi acest
ideal este greu de atins, constatăm că prin acţiunile legislative întreprinse

347
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 27 .
348
"Asistenţa socială în România şi Marea Britanie" , Unicef , Bucureşti, 2000.
349
Art. 7 din Legea nr. 705/2001.

173
după 1990, în special prin cele din anul 2001, în ţara noastră se tinde ca toate
categoriile de persoane aflate în nevoie să se bucure de protecţie socială350.
O altă trăsătură a asistenţei sociale rezultă din modul în care este
înfăptuită finanţarea sistemului de asistenţă socială. În acest sens subliniem
că, spre deosebire de sistemul de asigurări sociale a cărui naştere este
condiţionată de plata cotizaţiilor care imprimă un caracter mutual prestaţiilor
de asigurări sociale, în cazul asistenţei sociale, potrivit art. 53 alin.1 din
Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, suportul
financiar al prestaţiilor sociale şi al serviciilor sociale este furnizat din
bugetele locale şi din bugetul de stat, fiind utilizate şi sume provenite din
fonduri extrabugetare, din sponsorizări, donaţii sau din alte contribuţii din
partea unor persoane fizice ori juridice, din ţară sau din străinătate.
Legea nr. 705/2001 prevede în art. 53 alin. 2 posibilitatea ca la
finanţarea asistenţei sociale în România să fie utilizate sume provenite din
fonduri extrabugetare, din contribuţia plătită de către persoanele beneficiare
de servicii sociale şi din alte surse, cu respectarea prevederilor legale în
domeniu.
Prestaţiile finanţate de la bugetele de stat sunt necontributive,
reflectând cel mai sugestiv solidaritatea societăţii pentru sprijinirea
persoanelor care nu-şi pot asigura nevoile sociale, pentru întărirea şi
menţinerea coeziunii sociale, fără vreun efort din partea acestora351.
De problemele asistenţei sociale se ocupă autorităţile administraţiei
publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, serviciile publice
descentralizate, precum şi alte instituţii şi organisme guvernamentale care
elaborează, în domeniul lor de competenţă, politici şi programe de asistenţă
socială.

II. Principiile asistenţei sociale

Principiile au forţa şi semnificaţia unor norme generale care pot fi
formulate în textele actelor normative, de regulă în legea fundamentală sau,
dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor promovate de
societate352.
Într-o opinie, în domeniul securităţii sociale întâlnim principii
generale şi principii pentru perioada de tranziţie. Din prima categorie de
principii fac parte: universalitatea protecţiei sociale, fundamentul
democraţiei, îmbinarea protecţiei în funcţie de contribuţie cu protecţia în
funcţie de nevoie, îmbinarea rolului organismelor centrale cu ale celor locale,
încurajarea dezvoltării organizaţiilor nestatale de protecţie socială.

350
A. Leik, M. Mantale, Gh. Filip, Dreptul muncii şi securităţii, Editura Graphies, Bucureşti,
1997, p. 17.
351
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 15.
352
Idem, p. 354.

174
 Din cea de-a doua categorie de principii fac parte: protecţia socială ca
factor al creşterii economice, schimbarea orientării subvenţiei,
particularizarea protecţiei sociale în funcţie de posibilităţi.
Sistemul naţional de asistenţă socială se întemeiază, în lumina art. 6 al
Legii nr. 705/2001, pe următoarele principii generale: respectarea demnităţii
umane (art.6, lit a), universalitatea (art.6, lit. b), solidaritatea socială (art.6,
lit. c), parteneriatul (art.6, lit. d), subsidiaritatea (art.6, lit.e).

A. Respectarea demnităţii umane

În baza art. 6, lit. a din Legea nr. 705/2001, fiecare persoană are
dreptul la dezvoltare liberă şi deplină a personalităţii sale.
Asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială,
asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor acelor situaţii care pot
genera îngrădirea liberei şi deplinei dezvoltări a personalităţii fiecărui
beneficiar de servicii sociale.

B. Universalitatea asistenţei sociale

Constituţia României prevede în art. 15, alin. 1 că "cetăţenii
beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin legi
şi au obligaţiile prevăzute de aceasta". Acest capitol consacră principiul
universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, referindu-se implicit şi
la universalitatea asistenţei sociale.
Având în vedere sfera persoanelor protejate prin asistenţă socială,
fiecare membru al colectivităţii ar trebui protejat toată viaţa sa, atunci când
este nevoie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
În prezent, legislaţia ţării noastre stabileşte pentru persoanele care nu
au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale sau nu se pot integra social în
societate, aceleaşi tipuri de prestaţii de asistenţă socială şi servicii sociale, în
condiţiile existenţei riscurilor sociale sau a producerii unor situaţii nedorite.
Din acest punct de vedere, asistenţa socială îşi lărgeşte aria de interese şi
acţiune, fiind un beneficiu al tuturor membrilor societăţii, indiferent de
condiţia lor juridică de salariat sau nesalariat şi de împrejurarea că desfăşoară
o activitate profesională.
Principiul universalităţii asistenţei sociale este reflectat în art. 6 al
Legii nr. 705/2001 potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă
socială, în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul la asistenţă socială, în baza art.10 din Legea nr. 705/2001,
aparţine tuturor cetăţenilor români cu domiciliul în România, fără deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
În condiţiile legislaţiei române şi ale tratatelor internaţionale în care
România este parte, beneficiază de măsuri de asistenţă socială şi cetăţenii
altor state şi apatrizii care au domiciliul sau reşedinţa în România (art. 10,
alin. 2 din Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială).

175
 Drepturile de asistenţă socială aparţin fiecărei persoane, ca expresie a
unei solidarităţi a colectivităţii în ansamblul său, fiind acordate la cererea
persoanei sau din oficiu şi în condiţiile prevăzute de lege.
Un important progres în domeniul asistenţei sociale îl reprezintă
reglementarea alocaţiei de stat pentru copii pe principiul universalităţii
prestaţiilor familiale acordate în conformitate cu Legea nr. 61/1993353 privind
alocaţia de stat pentru copii.
La baza acestei legi stau prevederile Constituţiei României care
prevede în art. 15 dreptul copiilor la un regim special de protecţie şi asistenţă
în exercitarea drepturilor lor.

C. Solidaritatea socială
Solidaritatea presupune interdependenţa indivizilor aflaţi într-o
comunitate determinată, "de la cea mai restrânsă familie la cea mai extinsă
comunitate internaţională - aspect ilustrat în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului"354.
Astfel concepută, solidaritatea induce ideea existenţei asistenţei
sociale acordate de un grup sau de o comunitate în întregul ei indivizilor
aflaţi într-o situaţie dificilă. Potrivit acestui principiu, comunitatea participă
la sprijinirea persoanelor care nu-şi pot asigura nevoile sociale, pentru
întărirea şi menţinerea coeziunii sociale.
În opinia unui autor355, "slăbiciunile" teoriei solidarităţii pot apărea
întrucât este posibil ca asistenţa socială să fie realizată cu titlu de sancţiune
celor care s-au făcut vinovaţi de acte antisociale.

D. Parteneriatul
Statul, ca reprezentant şi depozitar al ordinii publice, interesat ca
indivizii să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru
integrare socială, îşi asumă responsabilitatea de realizare a măsurilor de
asistenţă socială prevăzute în legi speciale, organizând şi susţinând
financiar şi tehnic sistemul serviciilor sociale. În îndeplinirea acestor
imperative, statul promovează un parteneriat cu comunitatea locală şi cu
reprezentanţii societăţii civile.
În baza art. 6, lit. d) din Legea nr. 705/2001, instituţiile publice şi
organizaţiile societăţii civile cooperează în vederea organizării şi dezvoltării
serviciilor sociale.
Soluţionarea comunitară a problemelor sociale ar trebui să se extindă
simţitor, constituind o resursă majoră pentru politici sociale eficiente, aşa
cum s-a dovedit a fi în ţările occidentale.
353
Legea nr. 61/1993 a fost republicată în temeiul art. 2 din Legea nr. 261/1998, republicată
în M.Of. nr. 523 din 31 decembrie 1998. A fost republicată în M.Of. nr. 56 din 8 decembrie
1998.
354
Al. Athanasiu, op. cit. , p. 178.
355
Idem, p. 179.

176
 Sectorul non-guvernamental, organizaţiile societăţilor civile
reprezintă un important izvor de energie şi resurse prin care se mobilizează
comunitatea pentru rezolvarea propriilor sale probleme.
Trebuie evitate, potrivit unei opinii356, două tipuri de politici sociale
extreme în parteneriatul instituţiilor publice cu organizaţiile societăţii civile:
fie suspiciunea faţă de tot ceea ce nu se dezvoltă în sistemul statal şi, în
consecinţă, descurajarea iniţiativelor non-guvernamentale, fie abandonarea
responsabilităţilor şi funcţiilor statului în speranţa că sectorul non-
guvernamental va rezolva problemele pe care statul nu mai vrea să le rezolve.

E. Subsidiaritatea
În baza art. 6, lit. e) din Legea nr. 705/2001, statul intervine atunci
când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile
persoanelor.
Autorităţile administraţiei publice centrale, au, potrivit acestei legi,
posibilitatea de a controla şi a coordona funcţionarea sistemului naţional de
asistenţă socială, precum şi a îndruma activităţile instituţiilor de asistenţă
socială publice sau private, în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de
asistenţă socială.
Principiul subsidiarităţii presupune posibilitatea ca statul, prin
autorităţile administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul asistenţei
sociale, să urmărească aplicarea legilor speciale în acest domeniu la nivel
central şi local şi să intervină în cazul în care prin iniţiativa locală nu au fost
satisfăcute cerinţele indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale. Spre exemplu, Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, ca autoritate a administraţiei publice
centrale care stabileşte strategia naţională de dezvoltare în domeniul
asistenţei sociale şi stabileşte direcţiile prioritare în acest domeniu, este şi
autoritatea care iniţiază legile speciale în domeniul asistenţei sociale şi
urmăreşte totodată aplicarea acestora la nivel central şi local.

356
"Asistenţa socială în Marea Britanie şi România", Unicef, Bucureşti, 2000, p. 83-84.

177
 Secţiunea III
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN
ROMÂNIA

I. Diversitatea formelor de asistenţă socială

Dacă perioada care a precedat anul 1989 se caracterizează printr-o
gamă restrânsă de prestaţii acordate persoanelor îndreptăţite, lăsând în multe
cazuri fără ocrotire persoanele aflate în nevoie, actualul sistem de asistenţă
socială a urmărit îmbunătăţirea şi lărgirea prestaţiilor de asistenţă socială
reglementate de lege.
Prestaţiile de asistenţă socială pot fi acordate, în baza art. 13 al Legii
nr. 705/2001, în natură şi în bani, sunt susţinute de măsuri de redistribuire
financiară şi cuprind: alocaţiile familiale, ajutoarele sociale şi speciale către
familii sau persoane. Persoanele aflate în dificultate, precum şi cele care,
datorită situaţiei în care se află, nu pot presta o activitate aducătoare de venit,
se bucură şi de anumite facilităţi prevăzute de legi speciale.
Asistenţa socială se acordă într-o multitudine de circumstanţe şi
situaţii, ceea ce imprimă formelor de asistenţă socială o anume diversitate.

II. Acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie

Nevoia reprezintă, în opinia unui autor357, cauza juridică pentru
întemeierea dreptului la asistenţă socială. Potrivit legii, prestaţiile sociale se
acordă în funcţie de nevoie.
Prestaţiile de asistenţă socială sunt într-un cuantum stabilit direct
proporţional cu veniturile totale ale solicitantului dreptului de asistenţă
socială întrucât acordarea sa nu se face în scopul menţinerii unui "standing"
(nivel de viaţă) prin înlocuirea veniturilor profesionale cu o indemnizaţie, ci
pentru asigurarea unui minim vital.
În sensul Legii nr.705/2001, serviciile sociale, având ca obiectiv
menţinerea, dezvoltarea capacităţii individuale, se acordă pentru depăşirea
unor situaţii de nevoie şi în cazul în care persoana sau familia este incapabilă
să soluţioneze această situaţie. Asistenţa socială are o arie de cuprindere mult
mai extinsă în comparaţie cu asigurările sociale care urmăresc acoperirea
urmărilor produse de riscuri sociale cu caracter individual, din motiv că
asistenţa socială se acordă în funcţie de nevoie.

III. Asistenţa socială se asigură din contul mijloacelor statului şi

al colectivităţilor
Întregul sistem de asistenţă socială se bazează în prezent pe resursele
economice pe care economia şi colectivitatea le poate pune la dispoziţie.
Potrivit art. 7 din Legea 705/2001, asistenţa socială este organizată şi
funcţionează pe baza utilizării resurselor financiare ale statului care îşi asumă
357
Al. Athanasiu, op. cit. , p. 176.

178
responsabilitatea de realizare a măsurilor de asistenţă socială şi asigură
transferul atribuţiilor şi al mijloacelor financiare necesare către autorităţile
publice locale, serviciile publice descentralizate şi societatea civilă.
Astfel, în prezent, costul asistenţei sociale cade pe seama statului şi a
colectivităţilor locale în contextul opţiunii Guvernului pentru creşterea
autonomiei locale şi descentralizării. Organismele de stat, asumându-şi
responsabilitatea de reprezentanţe legitime ale cetăţenilor trebuie să asigure
soluţionarea problemelor acestora, inclusiv prin stimularea şi suportul
sectorului non-guvernamental şi al întregii societăţi civile.

IV. Armonizarea asistenţei sociale cu ajutoarele de asigurări

sociale şi cu salariile
Potrivit opiniei unui autor358, asistenţa socială trebuie armonizată cu
ajutoarele de asigurări sociale şi cu salariile şi, în lumina acestei opinii,
şomerii beneficiari de asistenţă socială vor trebui să facă obiectul aceloraşi
cerinţe de a căuta de lucru, aşa cum sunt şi beneficiarii indemnizaţiilor de
şomaj. Astfel se concretizează armonizarea asistenţei sociale cu ajutoarele de
asigurări sociale, indemnizaţia de şomaj reprezentând un drept de asigurări
sociale care se realizează în cadrul unui raport juridic de acest tip.
Din punct de vedere al armonizării asistenţei sociale cu salariile,
muncitorii săraci ar trebui să obţină prestaţii de asistenţă socială, cel puţin în
perioada tranziţiei, îmbunătăţindu-se stimularea fluxului forţei de muncă şi
printr-o structură comprimată a salariului.

V. Scurtă prezentare a evoluţiei şi dezvoltării asistenţei sociale

în România
A. Evoluţia asistenţei sociale până în anul 1945
Spre deosebire de asigurările sociale, care au apărut odată cu
dezvoltarea industriei, asistenţa socială a apărut mult mai devreme.
Începuturile asistenţei sociale în România au fost semnalate, ca de altfel în
toate celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice cu
un profund caracter religios. Aceste acţiuni erau coordonate de către Biserică
în cadrul mănăstirilor şi a congregaţiilor religioase359 şi aveau ca scop
ajutorarea ocazională a celor care din motive de natură economică, fizică,
psihică sau socială nu-şi asigurau nevoile sociale prin propriile sale eforturi.
Un important rol în conturarea începuturilor asistenţei sociale româneşti l-au
avut voievozii şi domnitorii români360, chiar dacă mecanismele de realizare a
anumitor obiective sociale erau rudimentare. Astfel, "practica din secolul al

358
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 335.
359
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România , Editura All Beck,
Bucureşti, 1996, p. 4-6.
360
D. Buzducea, Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.
41-43.

179
XVII-lea de a oferi săracilor oraşului câte o para pe zi din vistierie ar putea fi
numită efectiv o formă de alocare a venitului minim garantat"361.
Treptat, activităţile de ocrotire socială s-au structurat sub forma unor
măsuri reglementate prin acte normative finanţate de la bugetul public, în
cadrul unor instituţii specializate.
Pentru România, actul de naştere al asistenţei sociale poate fi plasat în
anul 1775, o dată cu apariţia primei legi pentru protecţia copiilor şi a
înfiinţării unor instituţii specializate de ocrotire a persoanelor aflate în
dificultate: mame singure, bolnavi, săraci, persoane vârstnice fără sprijin,
persoane cu handicap fizic şi psihic362.
Putem vorbi de un sistem de asistenţă socială abia după anul 1831,
odată cu apariţia Regulamentului Organic, iar după Unirea Principatelor
Române din 1859 apar acte normative care fixează atribuţii concrete pentru
serviciile de asistenţă socială de la nivelul judeţelor şi comunelor.
Din 1881, statul începe să creeze instituţii de protecţie pentru copii,
apar primele azile şi grădiniţe de copii asistaţi şi alte asemenea instituţii unde
copiii urmau cursuri de învăţământ şi apoi erau plasaţi în muncă.
Începând cu anul 1923, în România apăreau pentru prima dată legi
care reglementau aspecte referitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţii
de asistenţă socială. O mare importanţă în acest sens o are Legea serviciului
social din 1930363.

B. Asistenţa socială în perioada 1945-1989

În regimul socialist, întregul sistem al asistenţei sociale a avut o
evoluţie sinuoasă şi contradictorie, iar reglementarea asistenţei sociale ocupă
un loc secundar în rândul măsurilor legislative de ocrotire a populaţiei
împotriva riscurilor sociale.
Perioada 1945-1989 a fost caracterizată din punctul de vedere al
asistenţei sociale, printr-o gamă restrânsă de prestaţii, obiectivele asistenţei
sociale bazându-se pe valori care promovau dependenţa individului faţă de
stat. În această perioadă se acordă foarte puţin spaţiu autorităţilor locale,
iniţiativele organizaţiilor non-guvernamentale fiind excluse prin numărul lor
foarte redus364.
Legislaţia asistenţei sociale de dinainte de 1989 se caracterizează prin
acordarea unei game restrânse de prestaţii persoanelor îndreptăţite şi prin
condiţionarea acordării acestora de calitatea de pensionar sau de asigurat în
sistemul asigurărilor sociale de stat.
În anul 1947 s-au înfiinţat două ministere care până în acel an
funcţionau împreună: Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii.

361
D. Buzducea, op. cit., p. 41.
362
C. Zamfir, op. cit., p. 239.
363
Asistenţa socială în Marea Britanie şi România, Unicef, Bucureşti, 2000, p. 72.
364
Ibidem.

180
 Din anul 1968, Ministerul Muncii a coordonat activitatea de protecţie
şi asistenţă socială, gestionând fonduri alocate pentru acestea şi urmărind
următoarele obiective: creşterea natalităţii, asigurarea unui minim de
îngrijire, în instituţii de asistenţă socială, a bătrânilor pensionari sau a
nepensionarilor, invalizilor şi bolnavilor cronici, somatici sau neuropsihici,
acordarea unui ajutor bănesc sau în natură, după caz, persoanelor incapabile
de muncă, fără venituri proprii şi susţinători legali, îngrijirea în instituţii de
ocrotire sau în familii substitutive a minorilor în cazuri deosebite prevăzute
de lege.
Efectul negativ al acestei situaţii a fost dublu: reducerea la minimum a
serviciilor de asistenţă socială şi deprofesionalizarea persoanelor din acest
sector, specialiştii în domeniu fiind înlocuiţi cu simpli funcţionari.
Ambele aspecte enumerate mai sus au determinat precaritatea
asistenţei sociale în România înainte de 1989, fiind necesară o reformă a
asistenţei sociale care a urmat acestei perioade.

C. Asistenţa socială în perioada de după 1989

În primii ani după 1989, asistenţa socială a continuat să se realizeze
centralizat, fără suficientă eficienţă şi în condiţii de marginalizare socială a
familiilor şi persoanelor aflate în nevoie365.
În anul 1990, principala preocupare a fost aceea de a înlătura din
legislaţia şi practica în domeniu măsurile restrictive, în acest context fiind
urmărite două direcţii principale366: reglementarea unor noi drepturi de
asistenţă socială în favoarea persoanelor aflate în nevoie şi îmbunătăţirea
prestaţiilor de asistenţă socială reglementate de lege.
În intervalul de timp care a urmat anului 1990 s-au făcut primii paşi în
direcţia reformării sistemului de asistenţă socială. Astfel, un prim pas a fost
modificarea Decretului-Lege nr. 70/1990. În anul 1992 au fost adoptate legile
pentru protecţia socială a persoanelor handicapate. De asemenea, în anul
1993, prin măsurile de asistenţă socială s-a încercat să se acorde sprijin
persoanelor şi familiilor care se aflau în imposibilitatea de a-şi asigura cele
necesare traiului. Au fost adoptate Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat
pentru copii şi Legea nr.67/1995 privind ajutorul social. În perioada care a
urmat evenimentelor din decembrie 1989, a crescut rolul organizaţiilor non-
guvernamentale şi al societăţii civile şi s-au intensificat relaţiile instituţiilor
statului cu aceste organizaţii, precum şi cu diferite organisme internaţionale.
Treptat, devine incontestabilă opţiunea pentru dezvoltarea de servicii
de asistenţă socială la nivelul autorităţilor locale şi pentru dezvoltarea unor
servicii sociale specializate, în cadrul unor sisteme diferite, atât în cele
publice, cât şi în sectorul non-guvernamental367.

365
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. , p. 531.
366
Al. Athanasiu, op. cit., p. 184.
367
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, op. cit., p.17.

181
 De o mare importanţă în acest sens este adoptarea Legii nr. 705/2001
privind sistemul naţional de asistenţă socială care reglementează organizarea,
funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială în România.
Potrivit acestei legi, în stadiul actual al sistemului naţional de asistenţă
socială are loc descentralizarea serviciilor de asistenţă socială prin transferul
atribuţiilor şi a mijloacelor financiare necesare, de la stat către autorităţile
publice locale, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi societatea
civilă.
Rolul conferit de Legea privind sistemul naţional de asistenţă socială,
organizaţiilor non-guvernamentale, precum şi societăţii civile de a fi un
partener serios al instituţiilor publice, a dus la creşterea gradului de implicare
a comunităţii şi a specialiştilor profesionişti în rezolvarea problemelor de
asistenţă socială368.
Stabilirea unei politici sociale la nivel naţional, bazate pe evaluarea
eficienţei programelor sociale, a serviciilor de asistenţă socială trebuie să fie
un obiectiv permanent oferind o orientare generală sistemului de asistenţă
socială în acord cu angajamentele naţionale şi internaţionale369.

VI. Organizarea asistenţei sociale

Sistemul instituţiilor asistenţiale de stat diferă de la o ţară la alta,
dezvoltându-se în funcţie de resursele bugetare ale statelor, de specificul
problemelor sociale pe care încearcă sa le soluţioneze, de tradiţiile
asistenţiale şi organizaţionale, precum şi de ideologia dominantă370.
În prezent, activitatea de asistenţă socială în România se realizează de
către instituţiile publice specializate ale autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale şi de către organizaţiile societăţii civile.

A. Organizarea asistenţei sociale la nivel central

De-a lungul timpului, fiecare ţară si-a format structuri financiare şi
organizatorice în scopul de a oferi cetăţenilor săi protecţie, sprijin material şi
servicii sociale pentru acoperirea nevoilor sociale. În funcţie de ponderea
sectorului public faţă de cel privat şi în funcţie de modul de administrare al
fondurilor la nivel central şi local, gradul de control public asupra acţiunilor
sociale şi gradul de centralizare a instituţiilor diferă de la o ţară la alta.
Organismele centrale au competenţă în coordonarea şi stabilirea
dimensiunilor instituţiilor de asistenţă socială şi a fondurilor necesare,
precum şi în delimitarea gradului de autonomie al autorităţilor locale şi
atribuţiilor acestora în domeniul asistenţei sociale. De problemele asistenţei
sociale se ocupă în principal ministerele şi alte instituţii ale statului.

368
Asistenţa socială în Marea Britanie şi România, Unicef, Bucureşti, 2000, p. 81.
369
Ibidem.
370
C. Bocancea, G. Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.
70.

182
Ministerul care stabileşte direcţiile prioritare în domeniul asistenţei sociale
este Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Principalele autorităţi ale administraţiei publice centrale în domeniul
asistenţei sociale sunt următoarele:
- Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;
- Ministerul Sănătăţii;
- Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
- Ministerul Justiţiei;
- Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor;
- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului;
- Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap;
- Comitetul Român pentru Adopţii.
Alături de aceste ministere, au atribuţii în prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot
generaliza marginalizarea sau excluderea socială a diferitelor categorii de
persoane, diferite instituţii şi organisme guvernamentale ca, de exemplu:
Departamentul de Politici Sociale, Comisia antisărăcie şi promovare a
incluziunii sociale, Comisia interministerială privind asistenţa socială371.

1. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

Având rol de sinteză pentru asigurarea şi coordonarea aplicării
strategiei şi politicii Guvernului în domeniul muncii, protecţiei şi solidarităţii
sociale, acest minister este autoritatea care stabileşte direcţiile prioritare în
domeniul asistenţei sociale, iniţiază legile în acest domeniu şi urmăreşte
aplicarea acestora la nivel central şi local. Ministerul Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei elaborează politica de asistenţă socială şi stabileşte
strategia naţională de dezvoltare în domeniul asistenţei sociale. Acest
minister promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu handicap şi al altor persoane aflate în nevoie.
MMSSF dezvoltă programe în parteneriat cu organisme şi instituţii
internaţionale în domeniul asistenţei sociale.
De asemenea, MMSSF are ca unităţi subordonate direcţiile pentru
dialog, familie şi solidaritate socială în cadrul cărora funcţionează
compartimente de specialitate denumite servicii sociale. Aceste direcţii
asigură pe teritoriul ţării cadrul organizatoric de implementare a programelor
elaborate de MMSSF.
În domeniul asistenţei sociale, MMSSF colaborează cu celelalte
ministere, organele administraţiei publice locale, organizaţiile
neguvernamentale, reprezentanţii societăţii civile.
Această autoritate a administraţiei publice centrale cooperează cu
organizaţiile societăţii civile în vederea organizării şi dezvoltării serviciilor

371
Pentru detalii, a se vedea Loredana Belu, Drepturile de asistenţă socială, Editura
Universitaria, Craiova, 2004, p. 31-34.

183
sociale, fapt care stă la baza principiului parteneriatului pe care se întemeiază
sistemul naţional de asistenţă socială.

2. Ministerul Sănătăţii
Ministerul Sănătăţii organizează, coordonează şi urmăreşte activităţile
de asistenţă socială pentru asigurarea sănătăţii populaţiei, sprijinirea sănătăţii
familiilor şi categoriilor de populaţie defavorizate372. De asemenea, acest
minister realizează coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii de
protecţie a persoanelor cu handicap.
În subordinea Ministerului Sănătăţii funcţionează Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi direcţiile de sănătate publică
judeţene, respectiv a mun. Bucureşti, precum şi alte unităţi finanţate integral
de la bugetul de stat sau din venituri extrabugetare.
În domeniul asistenţei sociale, Ministerul Sănătăţii colaborează cu
celelalte ministere, autorităţi publice locale, Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate, Colegiul Medicilor din România, precum şi cu organizaţii
nonguvernamentale.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap este, potrivit art.
3 din O.U. nr. 14/2003, organul de specialitate al administraţiei publice
centrale şi are ca obiectiv coordonarea, promovarea şi controlul activităţii de
protecţie al persoanelor cu handicap şi integrarea socială a acestora.

3. Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Ministerul Educaţiei şi Cercetării este organizat şi funcţionează în
baza Legii nr. 23/2001, fiind organul de specialitate al administraţiei publice
centrale care aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul
învăţământului şi cercetării ştiinţifice.
În baza art. 34 alin. 2 din Legea nr. 205/2001 privind sistemul
naţional de asistenţă socială, Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează în
domeniul său de competenţă, politici şi programe de asistenţă socială.

4. Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor

Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor este autoritatea care
funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care
se organizează şi funcţionează în baza H.G. nr. 8/2001.
Asigurând buna funcţionare a instituţiilor şi organismelor care îşi
desfăşoară activitatea în subordinea sa, Ministerul Administraţiei Publice şi
Internelor elaborează în domeniul său de competenţă politici şi programe de
asistenţă socială, colaborând cu instituţii guvernamentale, consiliile judeţene
şi locale şi reprezentanţii societăţii civile.

5. Ministerul Justiţiei

372
Art. 2 din H.G. nr. 22/2001.

184
 Ministerul Justiţiei, organizat şi funcţionând în conformitate cu
dispoziţiile H.G. nr. 212/2001, are în principal rolul de a asigura elaborarea,
coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de guvernare în vederea
bunei funcţionări a justiţiei şi veghează la stricta aplicare a legii.
Potrivit art.4 din HG nr. 212/2001, Ministerul Justiţiei asigură condiţii
de odihnă, tratament şi recuperare a stării de sănătate a magistraţilor a
familiilor acestora şi a celuilalt personal din sistemul justiţiei.
În subordinea Ministerului Justiţiei funcţionează Direcţia Generală a
Penitenciarelor, în subordinea căreia funcţionează direcţii, servicii, birouri şi
secţii. Prin preluarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor373, Ministerul
Justiţiei se numără printre organismele administraţiei publice centrale cu
atribuţii în domeniul asistenţei sociale.
În domeniul asistenţei sociale, Ministerul Justiţiei colaborează cu
Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi celelalte ministere,
cu autorităţile administraţiei publice locale şi reprezentanţii societăţii civile.

6. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul protecţiei drepturilor
copilului, Autoritatea îndeplineşte următoarele funcţii: de strategie, de
reglementare, de administrare, şi poate finanţa sau cofinanţa programe de
interes naţional pentru protecţia copilului.
Autoritatea coordonează activitatea Comitetului Român pentru
Adopţii care face parte din structura organizatorică a acestuia, alături de
Comisia pentru Protecţia Copilului, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului şi alte direcţii cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului.
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, autoritatea colaborează cu
autorităţile şi cu instituţiile publice române sau străine, organizaţiile
nonguvernamentale, organizaţii internaţionale, persoane juridice sau fizice
din ţară sau din străinătate.
Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor
Copilului se remediază o serie de deficienţe de fond ale sistemului românesc
de protecţie socială a copilului, promovându-se un parteneriat cu organizaţiile
societăţii civile în vederea organizării şi dezvoltării sociale în domeniu.
În cadrul administraţiei publice centrale, alături de ministere care
elaborează în domeniul lor de competenţă politici şi programe de asistenţă
socială funcţionează Comisia Interministerială privind asistenţa socială.
Această comisie este coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei şi, potrivit art. 35 din Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional
de asistenţă socială, are atribuţii în domeniul asistenţei sociale.

B. Organizarea asistenţei sociale pe plan local

Potrivit art.7 din Legea nr. 705/2001, statul îşi asumă
responsabilitatea de realizare a măsurilor de asistenţă socială prevăzute prin
373
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 378.

185
legi speciale şi asigură transferul atribuţiilor şi al mijloacelor financiare
necesare către autorităţile locale, serviciile publice descentralizate şi
societatea civilă.
Pe plan local, acordarea de prestaţiilor de asistenţă socială se
realizează la nivelul autorităţilor administraţiei publice şi serviciilor
descentralizate ale ministerelor în judeţe374.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de
interes deosebit375.
Principiul fundamental care guvernează activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale este autonomia lor care, potrivit art. 3 alin. 1 al
Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, presupune capacitatea
efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii. Acest principiu atrage după sine
descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, descentralizarea -
un sistem care implică autonomia376.
Descentralizarea este un sistem care cuprinde descentralizarea
teritorială şi descentralizarea serviciilor publice.
În procesul descentralizării unor servicii publice ori a creării de noi
servicii, autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune
nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale fără
asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea
respectivelor responsabilităţi.
De asemenea, nu există subordonare între autorităţile administraţiei
publice locale şi cele judeţene.

1. Organizarea asistenţei sociale la nivelul autorităţilor

administraţiei publice locale
În lumina Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, sistemul asistenţei sociale este organizat şi funcţionează la nivelul
teritorial prin intermediul consiliului local, consiliul judeţean şi a serviciilor
publice descentralizate.
În exercitarea funcţiei sale, primarul, ca şef al administraţiei publice
locale, al aparatului de specialitate şi al autorităţilor administraţiei publice
locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară
(după cum reiese din art. 68, alin.1, litera s) din Legea nr.215/2001). De
asemenea, în baza Legii nr. 705/2001 privind sistemul de asistenţă socială,

374
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C.Tufan, op. cit., p. 380.
375
Art. 2, alin.1 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
376
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 380.

186
primarul stabileşte drepturile la prestaţii de asistenţă socială şi asigură plata
acestora şi acordarea facilităţilor reglementate de lege.

2. Organizarea asistenţei sociale la nivelul serviciilor

descentralizate ale ministerelor în judeţe
Din numărul total al serviciilor publice locale ministeriale şi al
celorlalte autorităţi ale administraţiei publice locale organizate în judeţe, au
atribuţii în asistenţa socială:
- Direcţia pentru dialog, familie şi solidaritate socială;
- Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului;
- Inspectoratul şcolar judeţean;
- Inspectoratul şcolar al mun. Bucureşti.
În cadrul direcţiilor pentru dialog, familie şi solidaritate socială
judeţene şi a mun. Bucureşti, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei organizează compartimente de specialitate denumite servicii publice
de asistenţă socială.
Direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială judeţene,
respectiv Direcţia pentru dialog, familie şi solidaritate socială a mun.
Bucureşti îndeplinesc în domeniul asistenţei sociale următoarele atribuţii
principale:
- realizează la nivel local evidenţa beneficiarilor şi a sumelor cheltuite
cu asistenţa socială;
- controlează aplicarea legislaţiei în domeniu şi aplică sancţiuni în caz
de nerespectare a acesteia;
- controlează activitatea instituţiilor publice şi private de asistenţă
socială şi a organizaţiilor nonguvernamentale care activează în domeniul
social;
- sprijină şi îndrumă, din punct de vedere metodologic, elaborarea şi
derularea programelor din domeniul asistenţei sociale dezvoltate pe plan
local;
- administrează şi gestionează fondurile alocate, conform legii, pentru
asistenţă socială;
- acreditează personalul specializat care acordă servicii speciale la
domiciliu în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Celelalte servicii descentralizate ale ministerelor, direcţia de sănătate
publică judeţeană, respectiv a mun. Bucureşti, Inspectoratul şcolar teritorial,
contribuie la rândul lor la ameliorarea condiţiilor de persoane defavorizate.
Prefectul este reprezentantul guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ- teritoriale.
Interferenţa dintre autorităţile administraţiei publice locale şi
serviciile publice ministeriale descentralizate din judeţ se realizează în
principal la nivelul serviciilor de autoritate tutelară, al Direcţiei generale de

187
asistenţă socială şi protecţia copilului care sunt puse în contact direct cu
acţiunile de coordonare a prestaţiilor de ocrotire şi asistenţă socială.
Între aceste organisme există o relaţie de colaborare inevitabilă,
datorită faptului că, prin luarea de decizii privind o măsură de ocrotire sau de
acordare a unor ajutoare, fiecare dintre acestea are o anumită responsabilitate.

C. Rolul instituţiilor non-guvernamentale

Asistenţa socială este în responsabilitatea instituţiilor publice
specializate ale autorităţilor administrative publice centrale şi locale, dar şi a
organizaţiilor civile. În decursul timpului, organizaţiile nonguvernamentale
au diversificat sfera serviciilor sociale, au modernizat managementul acestor
servicii, contribuind la dezvoltarea unei reţele de parteneriat cu instituţiile
publice377.
Anterior anului 1990 au fost organizate diferite instituţii
nonguvernamentale care funcţionează şi în prezent: de exemplu, două
societăţi naţionale - Asociaţia Surzilor şi Asociaţia Nevăzătorilor aflate astăzi
în subordinea Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap sau Casele
de ajutor reciproc ale pensionarilor (denumite CARP, organizate potrivit
Legii nr. 13/1972).
Acestea sunt organizaţii nonguvernamentale, non-profit, constituite pe
zone teritoriale şi au drept scop protecţia socială şi întrajutorarea mutuală a
pensionarilor şi a membrilor familiei aflaţi în întreţinerea lor.
De asemenea, Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului
(GSPH) este una dintre organizaţiile nonguvernamentale din România al
cărui obiectiv este să ofere un cadru ştiinţific coerent procesului de integrare
socială a persoanelor cu handicap 378.
Alt tip de organizaţie nonguvernamentală cu tradiţie îndelungată în
ţările dezvoltate, care se bazează pe finanţarea din partea unor firme,
persoane particulare sau a organismelor internaţionale este cea care are ca
activitate principală protecţia copiilor: de exemplu, în ţara noastră
funcţionează Organizaţia „Pentru copii noştri” 379.
Prin transferul atribuţiilor şi al mijloacelor financiare necesare de la
stat către organizaţiile societăţile civile s-a dezvoltat în ţara noastră o foarte
activă mişcare non-publică de oferire de servicii sociale unor categorii aflate
în situaţii extrem de dificile: copii abandonaţi, orfani, handicapaţi, copii cu
HIV, mame singure fără locuinţe.

VII. Finanţarea asistenţei sociale

În baza Legii nr. 705/2001, asistenţa socială se finanţează din bugetele
locale şi din cel de stat.
377
Asistenţa socială în Marea Britanie şi România, Unicef, Bucureşti, 2000, p. 81.
378
Mihaela Bărăgan, Handicap-De la cuvânt la acţiune, Bucureşti, 1999, p. 52.
379
C. Bocancea, G.Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.
72.

188
 Majoritatea cheltuielilor destinate acoperirii prestaţiilor în bani sunt
finanţate de la bugetul de stat şi sunt administrate de către Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Bugetele administraţiei publice locale alocă din fondurile proprii,
precum şi din cele transferate de la bugetul statului, sumele necesare pentru
acordarea de prestaţii şi de servicii sociale diferitelor categorii de persoane
defavorizate.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 705/2001, modelul de finanţare al
asistenţei sociale se stabileşte prin legi speciale care reglementează acordarea
de prestaţii şi servicii speciale.
La finanţarea asistenţei sociale sunt utilizate şi sume provenire din
fonduri extrabugetare, din donaţii, sponsorizări sau din alte contribuţii din
partea unor persoane fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi
din alte surse, cu respectarea legislaţiei în domeniu.
De asemenea, la finanţarea asistenţei sociale sunt utilizate şi sume
provenite din contribuţia plătită de către persoanele beneficiare de servicii
sociale care se suportă din veniturile proprii lunare realizate de acestea sau,
după caz, prin participarea altor persoane obligate la întreţinere, potrivit
Normelor Metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului. Aceste
contribuţii nu pot depăşi nivelul costului mediu lunar aprobat prin ordin al
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, pe tipuri de instituţii.
Prestaţiile în sistemul nostru de asistenţă acoperă principalele
categorii de populaţie defavorizate care, dintr-un motiv sau altul, au nevoie
de ajutor din partea statului sau a comunităţii locale380.
Evaluarea cheltuielilor programelor de asistenţă socială arată că în
ultimii 4 ani cheltuielile sociale publice au crescut de la 17,2% în 2000, la
18,4% în 2003381, iar estimările programului VMG demonstrează că cca 3,5
milioane de persoane beneficiază anual de această formă de ajutor.

380
Sanda Ghimpu, Al.Ţiclea, C.Tufan, op. cit., p. 394.
381
România Socială 2001-2004, Guvernul României, Bucureşti, 2004, p. 33.

189
 CAPITOLUL VIII
AJUTORUL SOCIAL ŞI CANTINELE DE AJUTOR SOCIAL

Secţiunea I
AJUTORUL SOCIAL

I. Noţiune, caracteristici şi natură juridică

Cele mai multe ţări oferă, în cadrul sistemului de protecţie socială, o
prestaţie de tip venit minim garantat pentru toate categoriile de populaţie
defavorizate. Şi la noi în ţară funcţionează, în condiţiile Legii nr. 416/2001
privind venitul minim garantat, un astfel de sistem care este fondat pe
principiul solidarităţii, fiind pentru prima dată când o lege face referire la
persoanele fără adăpost.
Ajutorul social poate fi definit ca o formă de protecţie socială ce se
întemeiază pe principiul solidarităţii şi care se concretizează în acordarea de
alocaţii diferenţiale finanţate din veniturile locale cu suplimentare de la
bugetul de stat, menite să ajute familiile, persoanele singure cu venituri sub
un prag considerat ca minimum de bază, precum şi persoanele fără domiciliu
aflate în situaţie de nevoie. Conform art. 15 din Legea nr. 75/2001, ajutoarele
sociale sunt prestaţii în bani şi în natură, acordate persoanelor sau familiilor
ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime.
După cum se subliniază în literatura de specialitate382, caracteristicile
ajutorului social sunt următoarele:
- este o formă de protecţie socială care se întemeiază pe principiul
solidarităţii sociale;
- constă în plata lunară a unei sume de bani ce se suportă din bugetele
locale şi din sumele primite de la bugetul de stat;
- principalii beneficiari sunt familiile şi persoanele singure fără
venituri sau cu venituri mici şi persoanele fără domiciliu;
- este o prestaţie necontributivă de asistenţă socială a cărei finanţare
este suportată din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale, şi
anume din veniturile proprii şi din sumele alocate cu această destinaţie din
bugetul de stat.
Ajutorul social constituie un ajuor "efectiv" pentru familiile aflate în
zona cea mai săracă a societăţii, neavând însă puterea de a-i scoate pe
beneficiari din sărăcie, ca să constituie astfel "ultima plasă de siguranţă" în
protecţia împotriva sărăciei383.

II. Beneficiarii ajutorului social

382
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea. C. Tufan, op.cit, p. 414.
383
Maria Molnar, Sărăcia şi protecţia socială, Editura Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti, 1999, p. 208.

190
 Potrivit Legii nr. 416/2001, beneficiarii ajutorului social distribuit
prin sistemul asistenţei sociale sunt familiile şi persoanele singure, cetăţeni
români. Aceste persoane au dreptul la un venit minim garantat ca formă de
asistenţă socială care se asigură prin acordarea ajutorului social lunar în
condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, beneficiază de ajutor social şi familiile sau persoanele
singure, cetăţeni ai altor state sau apatrizii care au reşedinţa sau, după caz,
domiciliul în România, în condiţiile legislaţiei române.
O situaţie nouă reglementată în actuala lege a venitului minim
garantat este situaţia persoanelor fără domiciliu care beneficiază de ajutor
social, cu condiţia de a se afla în situaţie de nevoie pe baza declaraţiei pe
propria răspundere că nu au solicitat drepturile de la alte primării.
Prin "familie", în sensul art. 2 din Legea 416/2001, se înţelege soţul şi
soţia sau soţul, soţia şi copiii lor necăsătoriţi care locuiesc şi gospodăresc
împreună. Este asimilată termenului de "familie" şi situaţia persoanei
necăsătorite care locuieşte împreună cu copiii aflaţi în întreţinerea sa, precum
şi situaţia bărbatului şi femeii necăsătoriţi, cu copiii lor şi ai fiecăruia dintre
ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună.
Prin urmare, ajutorul social poate fi atribuit următoarelor categorii de
persoane:
a) familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la
nivelul venitului minim garantat;
b) soţii despărţiţi în fapt, dacă ancheta socială justifică acordarea
acestuia;
c) persoanele care nu au loc de muncă, dar sunt disponibile pe piaţa
muncii;
d) persoanele care au în îngrijire, potrivit legii, unul sau mai mulţi
copii în vârstă de până la 7 ani;
e) persoanele care urmează o formă de învăţământ la cursuri de zi,
prevăzută de lege, până la împlinirea vârstei de 25 de ani sau de 26 ani, în
cazul celor care urmează studii superioare cu durată de şcolarizare mai mare
de 5 ani;
f) persoana care îndeplineşte condiţiile legale de pensionare;
g) persoana adultă a cărei incapacitate de muncă este dovedită prin
acte medicale.
Precizăm că persoanele apte de muncă care nu realizează venituri din
salarii sau din alte activităţi se iau în considerare la stabilirea numărului,
membrilor de familie pentru determinarea nivelului de venit pe familie numai
dacă fac dovada că sunt în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei
de muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de muncă oferit sau nu au
refuzat participarea la un program de pregătire profesională.

III. Condiţiile necesare pentru atribuirea ajutorului social

191
 O primă condiţie este formulată în Normele Metodologice de aplicare
a prevederilor Legii nr.416/2001 aprobate prin H.G. nr. 1099/2001 care
prevede că ajutorul social se acordă în completarea veniturilor lunare nete ale
familiei sau ale persoanei singure pentru asigurarea venitului minim garantat.
În situaţia persoanelor singure, nivelul lunar al venitului minim
garantat se indexează anual prin hotărâre a Guvernului, în raport cu evoluţia
preţurilor de consum.
Începând cu data de 1 ianuarie 2006, nivelul lunar al venitului minim
garantat, prevazut la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 416/2001 privind venitul
minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, este de384:
a) 166 lei (RON) pentru familiile formate din două persoane;
b) 231 lei (RON) pentru familiile formate din 3 persoane;
c) 287 lei (RON) pentru familiile formate din 4 persoane;
d) 341 lei (RON) pentru familiile formate din 5 persoane;
e) câte 23 lei (RON) pentru fiecare altă persoană peste numărul de 5
persoane, care face parte din familie, în condiţiile prevăzute de
Legea nr. 416/2001.
Începând cu data de 1 ianuarie 2006, nivelul lunar al venitului minim
garantat pentru persoana singură, prevăzut la art. 4 alin. 2 din Legea nr.
416/2001, cu modificările şi completările ulterioare, este de 92 lei (RON).

IV. Cuantumul ajutorului social

Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între nivelul
venitului minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau a persoanei
singure.
Familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la nivelul
venitului minim garantat beneficiază de o majorare cu 15% a cuantumului
ajutorului social pe familie, în cazul în care cel puţin un membru al familiei
face dovada că lucrează pe bază de contract individual de muncă sau
convenţie civilă de prestări servicii.
Persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură venitul
minim garantat vor efectua lunar, cel mult 72 de ore, la solicitarea primarului,
acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de
lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii. Obligaţia de
a presta muncile respective nu poate fi transferată altor persoane.
În vederea stabilirii cuantumului ajutorului social se va ţine seama de
procedura stabilită prin Normele Metodologice pentru aplicarea Legii
nr.416/2001. Astfel, se va completa fişa de calcul a ajutorului social care,
împreună cu actele doveditoare, ancheta socială şi cererea pentru acordarea
384
H.G. nr. 1770/2005 privind indexarea nivelului lunar al venitului minim
garantat, al ajutorului social lunar care se acordă soţiilor celor care
satisfac serviciul militar obligatoriu, precum şi al alocaţiei pentru copiii
nou-născuţi, prevăzute de Legea nr. 416/2001 privind venitul minim
garantat.

192
ajutorului social se prezintă primarului care dispune, după caz, acordarea sau
neacordarea ajutorului social. În actuala reglementare se dispune un termen
de 5 zile de la emiterea dispoziţiei primarului pentru transmiterea rezultatului
solicitantului, rezultat care poate consta în stabilirea ajutorului social sau
respingerea dreptului la ajutor social, spre deosebire de termenul de 15 zile
care era prevăzut în Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social. Comunicarea
acestui rezultat se realizează pe baza dispoziţiei primarului.
În conformitate cu litera legii, la stabilirea venitului net lunar al
familiei şi, după caz, a persoanei singure se iau în considerare toate veniturile
pe care membrii acesteia le realizează, inclusiv cele care provin din
indemnizaţia de şomaj, creanţe legale, convenţii legale de întreţinere aflate în
executare, indemnizaţii cu caracter permanent, prestaţiile familiale, alocaţiile
de întreţinere pentru copiii încredinţaţi conform legii, precum şi ajutorul
acordat soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu.
De asemenea, dacă familia are în proprietate terenuri, clădiri, spaţii
locative sau alte bunuri mobile sau imobile, la stabilirea venitului net lunar al
familiei se iau în considerare arenda, chiriile, alte fructe civile, naturale sau
industriale, produse de acestea, precum şi veniturile care se pot obţine din
valorificarea bunurilor respective, cu condiţia păstrării unei locuinţe minime
şi a bunurilor necesare nevoilor familiale (legea nu precizează ce se înţelege
prin „locuinţă minimă” şi nici prin „bunuri necesare nevoilor”).
Persoanele apte de muncă care nu realizează venituri din salarii sau
din alte activităţi se iau în considerare la stabilirea numărului membrilor de
familie pentru determinarea nivelului de venit pe familie numai dacă fac
dovada faptului că sunt în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei
de muncă pentru încadrare în muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de
muncă sau nu au refuzat participarea la un program de pregătire profesională.

V. Stabilirea şi plata ajutorului social

Ajutorul social, în condiţiile Legii nr. 416/2001, se acordă pe bază de
cerere şi acte doveditoare privind componenţa familiei şi declaraţia privind
veniturile realizate în luna anterioară depunerii cererii de către membrii
acesteia.
Legea nr. 416/2001 stabileşte cine este titularul ajutorului, precizând
că acesta este acea persoană care a făcut cererea menţionată mai sus. Este
necesar a se face diferenţa între termenul de „titular al ajutorului social” şi
termenul de „beneficiar al ajutorului social”, acesta din urmă fiind familia,
indiferent care dintre membrii acesteia a depus cererea.
Cererea pentru acordarea ajutorului social, însoţită de actele
doveditoare privind componenţa familiei şi declaraţia privind veniturile
realizate se depun şi se înregistrează după cum urmează:
- la primarul localităţii în a cărei rază teritorială se află domiciliul, ori,
după caz, reşedinţa solicitantului;

193
 - la primarul localităţii reşedinţă de judeţ sau, după caz, la primarul
general al mun. Bucureşti, în cazul persoanelor fără domiciliu.
În conformitate cu prevederile legii în materie, la depunerea cererii se
prezintă actele (copii sau original), menţionate în Normele Metodologice, din
care rezultă datele de identificare a titularului, numărul membrilor de familie
ce se va lua în considerare la stabilirea dreptului de ajutor social.
Cererile se soluţionează de către persoanele desemnate prin dispoziţie
de către primar. În vederea soluţionării cererii pentru ajutor social, primarul
dispune în mod obligatoriu efectuarea anchetei sociale care reprezintă proba
legală pentru instanţele judecătoreşti în legătură cu deschiderea dreptului sau
respingerea cererii.
În literatura de specialitate, precum şi în Legea nr. 416/2001, se
menţionează că ajutorul social se plăteşte începând cu luna următoare celei în
care s-a înregistrat cererea la primarul localităţii.
Potrivit Normelor Metodologice aprobate H.G. nr. 1099/2001, plata
ajutorului social se face lunar, pe baza de stat de plată, mandat poştal sau în
cont curent personal. Plata ajutorului social se efectuează lunar, la data
stabilită de primar, prin dispoziţie care se aduce la cunoştinţa titularilor.
Pentru persoanele fără domiciliu, plata ajutorului social se realizează în
ultima zi lucrătoare a lunii curente.
Potrivit art.13, alin.1 din Legea nr. 416/2001, schimbarea la cerere sau
din oficiu a titularului ajutorului social se face prin dispoziţie a primarului şi
se comunică noului titular şi celui înlocuit.

VI. Modificarea, suspendarea şi încetarea plăţii ajutorului social

Titularul ajutorului social are obligaţia de a comunica primarului orice
modificare intervenită cu privire la veniturile şi la numărul membrilor
familiei în termen de 30 zile de la data în care a intervenit modificarea.
Potrivit art. 15, alin.1 din Legea nr. 416/2001, persoanele apte de
muncă pentru care se acordă ajutorul social au obligaţia să dovedească cu
acte, din 3 în 3 luni, că îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru acordarea
ajutorului social.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate avea ca rezultat suspendarea
plăţii ajutorului social în cazul persoanelor singure sau modificarea
cuantumului ajutorului social prin excluderea din numărul membrilor de
familie a persoanelor care nu îndeplinesc aceste obligaţii.
Legea prevede obligaţia de a se efectua lunar, cel mult 72 ore, la
solicitarea primarului, a unor lucrări sau acţiuni de interes local fără a se
putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate
şi igienică a muncii, titularul acestei obligaţii fiind persoanele apte de muncă
din familiile pentru care se asigură venitul minim garantat. În cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii se dispune fie suspendarea plăţii ajutorului
social în cazul persoanei singure sau, după caz, modificarea cuantumului
ajutorului social acordat familiei prin excluderea din numărul membrilor

194
acesteia, a persoanei care refuză nejustificat efectuarea acţiunilor sau
lucrărilor de interes local. Ambele măsuri sunt dispuse de către primar prin
dispoziţie şi se comunică titularului în termen de 15 zile de la data emiterii
acesteia. Suspendarea plăţii sau modificarea cuantumului ajutorului social se
face începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite
obligaţiile menţionate mai sus.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 416/2001, plata ajutorului
social încetează în două situaţii:
- în cazul în care beneficiarii ajutorului social nu mai îndeplinesc
condiţiile prevăzute de lege;
- în cazul în care plata ajutorului social a fost suspendată şi, în termen
de 3 luni de la data suspendării efective a plăţii, nu au fost depuse dovezi că
sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege.
Plata ajutorului social încetează începând cu luna următoare celei în
care au fost constatate aceste situaţii.

VII. Recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de ajutor

social
În conformitate cu art. 21, alin. 1 din Legea nr. 416/2001, sumele
încasate necuvenit cu titlu de ajutor social se recuperează de la beneficiari în
termen de cel mult 3 ani de la efectuarea plăţii.
Recuperarea sumelor plătite cu titlu de ajutor social se face prin
dispoziţie a primarului care reprezintă, astfel cum se subliniază şi în literatura
de specialitate385, un act unilateral de natură administrativă deoarece raportul
juridic în cauză se stabileşte între titularul ajutorului social şi autoritatea
publică locală reprezentată de primar.
În cazul în care nu se pot recupera, integral sau parţial, sumele plătite
necuvenit cu acest titlu vor fi recuperate în condiţiile legii de la persoanele
vinovate de efectuarea plăţii, pe o perioadă de cel mult 3 ani. Recuperarea
sumelor plătite cu titlu de ajutor social se face prin dispoziţie a primarului,
care se comunică în termen de 15 zile de la constatare.

385
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 419.

195
 Secţiunea II
CANTINELE DE AJUTOR SOCIAL

I. Noţiune şi trăsături
Prin Legea nr. 208/1997 a fost reglementată, pe baze normative noi,
organizarea şi funcţionarea cantinelor de ajutor social.
Conform art.1 din Legea nr. 208/1997, cantinele de ajutor social sunt
unităţi publice de asistenţă socială cu personalitate juridică, care funcţionează
în subordinea consiliilor şi prestează servicii sociale, gratuite sau contra cost,
persoanelor aflate în situaţii economico-sociale sau medicale deosebite.
Trăsăturile cantinelor de ajutor social sunt următoarele386:
- cantinele de ajutor social sunt unităţi de asistenţă socială;
- au personalitate juridică;
- prestează servicii gratuite sau contra cost persoanelor aflate în
situaţii economico-sociale sau medicale deosebite.

II. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de serviciile cantinei de

ajutor social
Legea nr. 208/1997 delimitează cercul persoanelor care beneficiază de
serviciile cantinelor de ajutor social astfel:
a) copiii în vârstă de până la 18 ani, aflaţi în întreţinerea acelor familii
al căror venit net mediu lunar pe o persoană în întreţinere este sub venitul net
lunar pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea ajutorului social;
b) tinerii care urmează cursuri de zi la instituţiile de învăţământ ce
funcţionează în condiţiile legii, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi
vârsta de 25 de ani, respectiv 26 de ani în cazul celor care urmează studii
superioare cu o durată mai mare de 5 ani, care se află în situaţia prevăzută la
a);
c) persoanele care beneficiază de ajutor social sau alte ajutoare băneşti
acordate în condiţiile legii şi al căror venit este de până la nivelul venitului
net lunar pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea ajutorului
social;
d) pensionarii;
e) persoanele care au împlinit vârsta de pensionare, aflate într-una
dintre următoarele situaţii: sunt izolate social, nu au susţinători legali, sunt
lipsite de venituri;
f) invalizii şi bolnavii cronici;
g) orice persoană care, temporar, nu realizează venituri.
Pentru această din urmă categorie de persoane, beneficiul serviciilor
cantinelor de ajutor social este limitat la 90 de zile pe an.
Pentru buna funcţionare a cantinelor de ajutor social, beneficiarii
serviciilor sociale oferite de acestea au obligaţia să respecte programul
386
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 443.

196
stabilit pentru servirea mesei, păstrarea curăţeniei localului şi a bunurilor
unităţii şi măsurile de igienă387.

III. Persoanele care nu beneficiază de serviciile prestate de

cantinele de ajutor social
Nu beneficiază de serviciile prestate de cantinele de ajutor social
persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile legii privind protecţia socială
a şomerilor şi reintegrarea lor profesională. Astfel, nu beneficiază de
indemnizaţie de şomaj388:
- persoanele care, la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă
potrivit pregătirii şi nivelului studiilor, situaţiei personale şi stării de sănătate,
situat la o distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliu;
- persoanele care refuză participarea la servicii pentru stimularea
ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei
de muncă;
- absolvenţii care, la data solicitării indemnizaţiei de şomaj, urmează
o formă de învăţământ.

IV. Serviciile sociale prestate de cantinele de ajutor social

persoanelor îndreptăţite
În ceea ce priveşte conţinutul serviciilor prestate de cantinele de ajutor
social, acestea constau în:
a) pregătirea şi servirea a două mese, zilnic, de persoană, prânzul şi
cina, în limita alocaţiei de hrană prevăzute de reglementările legale;
b) aprovizionarea, contra cost, de la sediul cantinei cu produse
agroalimentare de bază, la preţurile la care au fost achiziţionate;
c) transport gratuit pentru persoanele care beneficiază de distribuirea
hranei la domiciliu;
d) pregătirea şi distribuirea hranei prin centre mobile, pentru situaţii
deosebite.
Serviciile sociale prevăzute la lit.a) se prestează gratuit pentru
persoanele care nu au venituri sau ale căror venituri sunt sub nivelul venitului
net lunar, pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea ajutorului
social.
Persoanele care realizează venituri ce se situează peste nivelul
venitului net lunar pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea
ajutorului social, pot beneficia de serviciile cantinei de ajutor social, cu plata
unei contribuţii de 30% din venitul pe persoană, fără a depăşi costul meselor
servite, calculat pe aceeaşi perioadă.
Beneficiarii de ajutor social au dreptul la serviciile cantinei de ajutor
social pe bază de anchetă socială, potrivit dispoziţiei primarului.
387
Art.13, Al. 1 din Legea nr.208/1997.
388
Art. 42 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă.

197
 Potrivit art. 6, alin.1 din Legea nr. 208/1997, cererile pentru prestarea
serviciilor de asistenţă socială de către cantinele de ajutor social se aprobă de
către primar sau de o persoană împuternicită de acesta.
De asemenea, sponsorizările şi donaţiile în bani şi în natură făcute de
către persoanele fizice române sau străine, cantinelor de ajutor social, pot fi
folosite numai în scopul dezvoltării şi îmbunătăţirii calităţii serviciilor pe care
le prestează.
Hrana pentru cele două mese se distribuie, de regulă, o dată pe zi, la
sediul cantinei, sau prin punctele de servire organizate în acest scop.
Distribuirea hranei pentru cele două mese zilnice se poate face şi la
domiciliul persoanei, o dată pe zi, cu transport gratuit, pentru persoanele care,
din motive obiective, verificate prin anchetă socială, nu se pot deplasa la
sediul cantinei.

V. Finanţarea cantinelor de ajutor social

Finanţarea cantinelor de ajutor social se face din bugetele locale.
Consiliile locale pot acorda subvenţii de la bugetele proprii, asociaţiilor şi
fundaţiilor avizate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi
care au ca obiect de activitate organizarea de cantine de ajutor social.
Încasările provenite din contribuţiile datorate de persoanele
beneficiare ale serviciile cantinelor de ajutor social se fac venit la bugetul
local, iar încasările provenite din alte activităţi, în condiţiile art. 10 din Legea
nr. 208/1997, rămân la dispoziţia cantinelor de ajutor social, pentru
îmbunătăţirea hranei persoanelor asistate. Consiliile locale asigură baza
materială necesară funcţionării cantinelor de ajutor social.

198
 CAPITOLUL IX
DREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ A FAMILIILOR CU
COPII

Secţiunea I
NOŢIUNI GENERALE

I. Prestaţiile familiale
Potrivit Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, asistenţa socială cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani şi
în natură, precum şi serviciile sociale.
Ajutoarele sociale sunt prestaţii acordate în bani şi în natură
persoanelor şi familiilor ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea
nevoilor minime389. Potrivit art. 17 din Legea nr. 705/2001, persoanele care
au dreptul la măsuri de protecţie şi asistenţă socială pot beneficia şi de alte
facilităţi prevăzute de legi speciale.
Prestaţiile sociale în bani sau în natură sunt susţinute de măsuri de
redistribuţie financiară şi cuprind alocaţiile familiale, ajutoarele speciale către
persoane sau familii, în funcţie de nevoile şi de veniturile acestora.
Cele mai importante şi mai extinse ajutoare în bani atribuite de
asistenţa socială sunt prestaţiile familiale. Termenul de „prestaţii familiale”
se foloseşte în prezent pentru toate alocaţiile şi ajutoarele care se atribuie în
favoarea familiei. Aceste prestaţii reprezintă principalul instrument al
politicilor familiale care urmăresc să asigure familiei protecţie, condiţii de
perpetuare şi de dezvoltare care să-i permită să-şi exercite plenar funcţiile.
Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în
principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor.
Scopul acordării alocaţiilor familiale este acela de a completa
veniturile familiilor cu copii, pentru ca nivelul de trai al familiilor să nu se
deterioreze în mod drastic odată cu apariţia copiilor. Ele au în primul rând o
funcţie de protecţie socială, de susţinere a familiilor cu copii. În timp, ele au
dobândit şi o funcţie în politica demografică: funcţia de stimulare a
natalităţii; în practică s-a dovedit însă că rolul lor în acest domeniu este
minor390.

II. Alocaţia pentru copiii nou-născuţi

Alocaţia pentru copiii nou-născuţi reprezintă un drept recunoscut de
lege mamelor nou-născuţilor. Acestea primesc o alocaţie în cuantum de 195
lei (RON)391 pentru fiecare dintre primii 4 copii născuţi vii. Când mama nu

389
Art.15 din Legea nr. 705/2001.
390
Maria Molnar, op. cit., p. 202.
391
Acest cuantum este valabil începând cu data de 1 ianuarie 2006.

199
este în situaţia de a beneficia de acest drept, alocaţia se plăteşte
reprezentantului legal al copilului.
Fondurile necesare pentru plata alocaţiilor pentru copiii nou-născuţi
se suportă din bugetul de stat, iar cuantumul alocaţiei se indexează periodic
prin hotărâre a guvernului.
Dreptul la alocaţie aparţine mamei, pentru fiecare copil născut viu şi
numai până la al patrulea copil, inclusiv. Pentru a obţine această alocaţie,
mama se va adresa cu o cerere, însoţită de certificatul de naştere al copilului
nou-născut, primarului localităţii în care domiciliază sau, după caz,
primarului localităţii unde a fost înregistrată naşterea copilului. Plata alocaţiei
se va realiza la dispoziţia primarului, dintr-un fond gestionat de MMSSF.

III. Alocaţia de stat pentru copii

A. Noţiune, natură juridică şi caracteristici
Alocaţia de stat pentru copii (denumită alocaţie familială în Legea nr.
705/2001), reglementată prin Legea nr. 61/1993, este una din principalele
prestaţii de asistenţă socială ce constă într-o sumă de bani pe care statul o
acordă familiilor cu copii în vederea acoperirii nevoilor de creştere şi de
educare a acestor copii392.
Din această definiţie rezultă principalele caracteristici ale alocaţiei de
stat pentru copii:
- este o prestaţie socială în bani, care are semnificaţia de sprijin şi de
participare;
- este acordată de stat;
- se acordă, potrivit legii, familiilor cu copii;
- are în vedere, în principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copilului.
Legea nr.61/1993 a asigurat universalizarea dreptului la alocaţia de
stat pentru copii, prin acordarea, începând cu luna octombrie 1993, a unei
alocaţii lunare, în bani, indexabilă, de acest drept beneficiind circa 5
milioane de copii. Principiul universalităţii prestaţiilor familiale este
principalul criteriu legal de acordare a alocaţiei de stat pentru copii393.
Decretul nr. 410/1985 care reglementa în trecut alocaţia de stat pentru
copii condiţiona acordarea alocaţiei pentru copii de calitatea juridică de
salariat a părintelui copilului minor. În prezent, prin adoptarea Legii nr.
61/1993 beneficiază de alocaţie fiecare copil, indiferent de calitatea de
salariat a părintelui său.
Legea nr.51/1993 stabileşte următoarele:
- mărimea vârstei copilului până la care se acordă alocaţia de stat
pentru copii;
- eliminarea plafonului de venit cu care se plăteşte;
- indexarea periodică a sumelor plătite cu titlu de alocaţie;
- posibilitatea încasării alocaţiei de stat direct de către copii.
392
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 397.
393
Al. Athanasiu, op. cit., p. 62.

200
 B. Titularul dreptului la alocaţia de stat pentru copii
În sistemul Legii nr.61/1993 se face distincţia între titularul dreptului
la alocaţie şi beneficiarul acestui drept. Potrivit acestei legi, titularul dreptului
la alocaţie este copilul, „persoana pentru care dreptul se plăteşte”.
Beneficiarul dreptului la alocaţia de stat pentru copii este aceea persoană care
încasează efectiv suma.
În ceea ce priveşte titularul dreptului la alocaţie, în practica judiciară
s-a stabilit că alocaţia de stat pentru copii se cuvine copiilor, iar părinţii au
obligaţia de a o folosi în interesul acestora. Alocaţia de stat pentru copii
constituie un drept al copilului şi nu al părintelui şi face parte din bunurile
copilului. Părintele care a încasat alocaţia are obligaţia de a o preda acestuia.

C. Categorii de copii care au dreptul la alocaţie

Potrivit art.1 din Legea 61/1993, alocaţia de stat pentru copii se
acordă pentru:
- copiii în vârstă de până la 16 ani;
- copiii care urmează una dintre formele de învăţământ prevăzute de
lege - beneficiază de alocaţie de stat pentru copii până la împlinirea vârstei de
18 ani;
- copiii care sunt încadraţi în gradul I sau II de invaliditate, precum şi
copiii cu handicap - beneficiază de alocaţia de stat pentru copii până la
împlinirea vârstei de 18 ani;
- tinerii în vârstă de peste 18 ani, până la terminarea cursurilor
învăţământului liceal sau profesional, organizate în condiţiile legii - nu
beneficiază de alocaţie de stat dacă repetă anul şcolar, cu excepţia celor care
îl repetă din motive de sănătate, dovedite cu certificat medical394;
- copiii cetăţenilor străini şi ai persoanelor fără cetăţenie, rezidenţi în
condiţiile legii în România, dacă locuiesc împreună cu părinţii.
În afară de copiii născuţi din căsătoria părinţilor, sunt îndreptăţiţi la
alocaţie de stat pentru copii, în aceleaşi condiţii, copiii din afara căsătoriei,
copiii înfiaţi, copiii primiţi spre creştere în baza încredinţării lor de către
organele competente, în condiţiile legii.

D. Categoriile de copii care nu beneficiază de plata alocaţiei de

stat pentru copii
Potrivit art. 5 din Legea nr. 61/1993, nu beneficiază de plata alocaţiei
de stat pentru copii:
- copiii în vârstă de peste 7 ani care nu urmează, potrivit
regulamentelor şcolare, învăţământul general obligatoriu, cu excepţia celor
care nu sunt şcolarizaţi din motive de sănătate dovedite pe certificat medical;
- copiii titulari ai dreptului la alocaţie care se află mai mult de 15 zile
din lună în instituţii de ocrotire sau asistenţă socială care le asigură
394
Art. 1 din Legea nr. 61/1993.

201
întreţinerea completă din partea statului nu beneficiază de alocaţie în luna
(lunile) respectivă.

E. Beneficiarul alocaţiei de stat pentru copii

Beneficiarul alocaţiei de stat pentru copii este acea persoană care
încasează efectiv alocaţia. Potrivit Legii nr. 61/1993, alocaţia de stat pentru
copii se plăteşte următoarelor persoane:
- unuia dintre părinţi, pe baza acordului acestora sau, în caz de
neînţelegere, pe baza deciziei autorităţilor tutelare, părintelui la care s-a
stabilit, prin hotărâre judecătorească, domiciliul copilului ori căruia i-a fost
încredinţat spre creştere şi educaţie;
- tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament
familial copilul sau încredinţat spre creştere şi educare în condiţiile legii.
În temeiul art.4, alin. 3, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
dreptul de a solicita, pe baza încuviinţării reprezentantului său legal, ca plata
alocaţiei de stat să i se facă lui, direct.

F.Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii

Acest cuantum este stabilit într-o sumă fixă, independent de numărul
copiilor şi rangul acestora.
La data adoptării legii, cuantumul alocaţiei era de 3500 lei (ROL)
pentru fiecare copil, dar acestea se indexează, de regulă, o dată cu indexarea
salariilor. Pentru copiii handicapaţi cuantumul se indexează cu 100%.
Potrivit H.G. nr. 2392/2004 privind stabilirea cuantumului alocaţiei de
stat pentru copii, începând cu data de 1 ianuarie 2005, cuantumul alocaţiei de
stat pentru copii este de 23 de lei (RON), iar pentru copiii cu handicap este
de 46 de lei (RON).

G. Procedura de stabilire şi plată a alocaţiei

În baza art. 6 din Legea nr. 61/1993, stabilirea dreptului la alocaţie de
stat pentru copii se face pe baza cererii şi a actelor din care rezultă
îndeplinirea condiţiilor de acordare a acestui drept. Cererea se face în numele
copilului de către reprezentanţii săi legali şi după împlinirea vârstei de 14 ani,
dar cererea se poate face şi de către copil, cu încuviinţarea reprezentantului
legal.
Cererile pentru stabilirea alocaţiei de stat pentru copii şi actele
doveditoare ale împlinirii condiţiilor legale se vor depune la următoarele
organe:
- la consiliile locale comunale, orăşeneşti, municipale sau ale
sectoarelor mun. Bucureşti unde au domiciliul sau reşedinţa, după caz,
reprezentanţii legali ai copiilor care nu urmează o formă de învăţământ;
- la unităţile şcolare unde sunt înscrişi copiii titulari ai dreptului la
alocaţie;

202
 - la inspectoratele teritoriale de stat pentru persoanele cu handicap, în
cazul copiilor cu handicap.
Plata alocaţiei are loc începând cu luna următoare celei în care s-a
născut copilul.
În cazul în care cererea este înregistrată ulterior lunii în care s-a
născut copilul, plata se poate face şi pentru perioadele anterioare, dar nu mai
mult de 12 luni395.
Plata se face de către toate unităţile de învăţământ prin conturi
personale deschise la Societatea Comercială "Banc Post S.A." - pentru copiii
şcolari, prin oficiile poştale - pentru copiii handicapaţi şi prin organele
administraţiei publice locale - pentru copiii care nu urmează o formă de
învăţământ. Pentru copiii handicapaţi şi pentru cei care au contractat o
invaliditate de gradul I sau II până la împlinirea vârstei de 16 ani, plata se
realizează de către Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.
Plata alocaţiei de stat pentru copii încetează începând cu luna
următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acordare.

H. Recuperarea sumelor plătite necuvenite cu titlu de alocaţie de

stat pentru copii
Persoanele cărora li se face plata alocaţiei de stat pentru copii sunt
obligate să comunice împrejurările care au determinat încetarea condiţiilor de
acordare, în termen de 15 zile de la apariţia acestora.
Există două modalităţi de recuperare a sumelor plătite necuvenit cu
titlu de alocaţie de stat pentru copii, potrivit art. 7, alin. 2 din Legea nr.
61/1993, şi anume: pe baza deciziei de recuperare emisă de persoana juridică
plătitoare a alocaţiei şi prin angajamentul de plată scris al persoanei care le-a
încasat în mod necuvenit. Atât decizia de recuperare, cât şi angajamentul
scris constituie titlu executoriu de la data comunicării, respectiv de la data
semnării. Decizia prin care se recuperează sumele încasate necuvenit se
comunică celui obligat la plată în termen de 15 zile de la emitere396.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 61/1993, contestaţiile formulate împotriva
modului de stabilire şi plată a alocaţiei de stat pentru copii se soluţionează
potrivit Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Fondurile destinate plăţii alocaţiei se gestionează de către ministere şi
de către celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate,
conform H. G. nr. 591/1993 modificată prin H.G. nr. 425/1999.
Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită
silit decât în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit.

IV. Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere

pentru familia monoparentală
A. Noţiune
395
Art. 6, alin. 4 şi 5 din Legea nr. 61/1993.
396
Art. 7 alin. 3 din Legea nr. 61/1993.

203
 O.U.G. nr. 105/2003 privind alocaţia familială complementară şi
alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală a abrogat expres Legea nr.
119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii. Astfel,
alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii a fost înlocuită de alocaţia
familială complementară, care se acordă inclusiv familiilor cu un singur
copil, dacă se îndeplinesc cerinţele legale. De asemenea, prin aceeaşi
ordonanţă, a fost introdusă alocaţia de susţinere pentru familia
monoparentală, primind o reglementare distinctă.
O.U.G. nr. 105/2003 a menţinut principiul selectivităţii, respectiv
acordarea prestaţiilor familiale în funcţie de venitul net lunar pe membru de
familie şi în funcţie de numărul de copii, însă a lărgit sfera beneficiarilor,
incluzând aici şi familiile cu un singur copil, avându-se în vedere că, în
România, mai mult de jumătate din familiile cu copii au un singur copil.
Această schemă prezintă avantajul că acordă protecţie unui număr mare de
familii cu un singur copil, aflate în pragul sărăciei397.
În literatura de specialitate, schema universală este considerată mult
mai costisitoare decât cea selectivă, avându-se în vedere cheltuielile directe,
respectiv cele cu alocaţiile. Practica a dovedit însă că selecţia celor care
dispun de venituri mici este extrem de dificilă şi costă foarte mult dacă se iau
în considerare, pe de o parte, cheltuielile administrative implicate de
funcţionarea aparatului de control al veniturilor (resurselor) şi, pe de altă
parte, pierderile implicate de evaziunea fiscală, dezvoltarea muncii la negru şi
de accesul abuziv la alocaţii398. În cazul României, cheltuielile administrative
sunt amplificate de numărul mare al potenţialilor beneficiari, având în vedere
că, la parametrii actuali ai distribuţiei veniturilor, numărul şi ponderea
familiilor care au nevoie de ajutor financiar în vederea creşterii copiilor sunt
foarte mari399.
La fel ca şi alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii, alocaţia
familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia
monoparentală sunt prestaţii familiale de asistenţă socială ce constau
într-o sumă de bani suportată de bugetul de stat în favoarea familiilor
cu copii, în funcţie de numărul acestora, în scopul atenuării consecinţelor
reformei în domeniul economic.
Sunt consideraţi ca făcând parte din familie, în sensul dat acesteia de
O.U.G. nr. 105/2003, şi copiii adoptaţi, încredinţaţi sau aflaţi în plasament
familial ori pentru care s-a instituit tutela, potrivit legii.
Beneficiază de alocaţie familială complementară şi de alocaţie de
sprijin şi familiile ai căror membri sunt cetăţeni români care locuiesc în

397
A se vedea Maria Molnar, op. cit., p. 203-205.
398
Experienţa ţărilor vest-europene a demonstrat faptul că sistemele de asistenţă socială
bazate pe principiul verificării resurselor costă de fapt dublul cheltuielilor cu plata
ajutoarelor.
399
Maria Molnar, op. cit., p. 203-205.

204
România, precum şi cetăţeni ai altor state ori apatrizi care au domiciliul sau,
după caz, reşedinţa în România, în condiţiile legislaţiei române în vigoare.
În ceea ce priveşte natura juridică, alocaţia familială complementară şi
alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală au, ca şi alocaţia de stat
pentru copii, un caracter necontributiv, finanţarea lor fiind asigurată de la
bugetul de stat şi fiind destinată familiilor cu unul sau mai mulţi copii.

B. Alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii în legea

anterioară
Alocaţia suplimentară era reglementată prin Legea nr. 119/ 1997
şi prezenta următoarele caracteristici:
- îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea ei se dovedea prin livretul
de familie;
- reprezenta o prestaţie în bani, care se constituia într-o măsură
compensatorie luată de Guvern;
- se adresa numai familiilor cu doi sau mai mulţi copii, în vederea
ameliorării situaţiei lor materiale, mai ales în condiţiile scăderii semnificative
a puterii de cumpărare a populaţiei;
- era o prestaţie familială de asistenţă socială, suportată de la bugetul
de stat.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 119/1997, titular al dreptului la alocaţia
suplimentară pentru familiile cu copii era tot familia, prin reprezentantul
acesteia. Dreptul la alocaţie suplimentară aparţinea însă numai familiilor care
aveau în întreţinere doi sau mai mulţi copii (nu şi familiilor cu un singur
copil), iar cuantumul acesteia era calculat în funcţie de numărul copiilor.
În accepţiunea Legii nr. 119/1997, termenul de "familie" desemna:
- soţul, soţia şi copiii lor, sau ai oricăruia dintre ei, având domiciliul
comun;
- persoana singură, necăsătorită sau divorţată, şi copiii acesteia cu care
domiciliază şi care se află în întreţinerea sa.
Prin urmare, alocaţia suplimentară se cuvenea şi familiilor
monoparentale pentru care O.U.G. nr. 105/2003 acordă în prezent alocaţia de
susţinere.
În conformitate cu litera legii, erau consideraţi ca făcând parte din
familie şi copiii adoptaţi, copii aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi
familiei. O.U.G. nr. 105/2003 adaugă acestora şi copiii pentru care s-a
instituit tutela, potrivit legii.
Aveau dreptul la alocaţia suplimentară, în conformitate cu prevederile
art. 4 din Legea nr. 199/1997, următoarele categorii de familii:
- familiile care aveau în întreţinere cel puţin doi copii în vârstă de
până la 16 ani sau de până la 18 ani, dacă aceştia urmau cursurile de zi ale
unei instituţii de învăţământ organizate potrivit legii;

205
 - familiile care aveau în încredinţare cel puţin doi copii în vârstă de
până la 16 ani sau de până la 18 ani, dacă erau încadraţi în gradul I sau II de
invaliditate, ori erau declaraţi handicapaţi;
- familiile cetăţenilor străini sau apatrizi care aveau în întreţinere cel
puţin doi copii în vârstă de până la 16 ani sau de până la 18 ani, dacă aceştia
urmau cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ, erau încadraţi în gradul
I sau II de invaliditate ori erau declaraţi handicapaţi şi aveau domiciliul în
România.

C. Alocaţia familială complementară

Alocaţia familială complementară se acordă familiei formate din soţ,
soţie şi copii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea acestora, care
locuiesc împreună, dacă aceasta realizează venituri nete lunare pe membru de
familie de până la 168 lei400.
Cuantumul401 alocaţiei familiale complementare diferă în funcţie de
numărul copiilor astfel402:
a) 34 lei (RON) pentru familia cu un copil;
b) 40 lei (RON) pentru familia cu 2 copii;
c) 45 lei (RON) pentru familia cu 3 copii;
d) 50 lei (RON) pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Pentru familiile care au dreptul la alocaţie familială complementară,
fiind în acelaşi timp şi beneficiare de ajutor social în baza Legii nr. 416/2001
privind venitul minim garantat, cuantumul alocaţiei familiale complementare
se majorează cu 25 %.

D. Alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală

Alocaţia de susţinere se acordă familiilor monoparentale dacă
realizează venituri nete lunare pe membru de familie de până la 168 lei
(RON)403.
În accepţiunea O.U.G. nr. 105/2003, termenul de "familie
monoparentală" desemnează familiile formate din persoana singură şi copiii
în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu
aceasta. De asemenea, prin "persoană singură" se înţelege persoana care se
află în una din următoarele situaţii:
a) este necăsătorită;
b) este văduvă;
c) este divorţată;

400
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 105/2003, aprobată cu completări prin Legea nr. 41/2004.
401
Acest cuantum este valabil de la 1 ianuarie 2006, dar se indexează periodic prin hotărâre a
guvernului.
402
Conform art. 3 din O.U.G. nr. 105/2003, aprobată cu completări prin Legea nr. 41/2004.
403
Cuantumul respectiv este valabil de la 1 ianuarie 2006, dar se indexează periodic prin
hotărâre a guvernului.

206
 d) al cărei soţ/soţie este declarat/declarată dispărut/dispărută prin
hotărâre judecătorească;
e) al cărei soţ/soţie este arestat/arestată preventiv pe o perioadă mai
mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate şi nu
participă la întreţinerea copiilor;
f) nu a împlinit vârsta de 18 ani şi se află în una dintre situaţiile
prevăzute la lit. a)-e);
g) a fost numită tutore sau i s-a încredinţat ori dat în plasament unul
sau mai mulţi copii şi se află în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-c), cu
excepţia asistentului maternal profesionist.
Cuantumul404 alocaţiei de susţinere diferă în funcţie de numărul
copiilor astfel405:
a) 50 lei (RON) pentru familia cu un copil;
b) 59 lei (RON) pentru familia cu 2 copii;
c) 67 lei (RON) pentru familia cu 3 copii;
d) 76 lei (RON) pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Limita de venituri prevăzută pentru acordarea dreptului la alocaţia
familială complementară şi la alocaţia de sprijin pentru familia
monoparentală, precum şi cuantumurile alocaţiilor respective, se corectează
anual în funcţie de evoluţia preţurilor de consum şi se aprobă prin hotărâre a
guvernului.

E. Titularul dreptului la alocaţia familială complementară şi

alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală
Titularul alocaţiei familiale complementare sau al alocaţiei de
susţinere este reprezentantul familiei, iar beneficiarul este familia.
Dreptul la alocaţiile mai sus-amintite se stabileşte numai pe baza
cererii întocmite de reprezentantul familiei, documentele justificative pentru
acordarea alocaţiei fiind cele pe baza cărora s-a acordat dreptul la ajutor
social.

F. Livretul de familie
Îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea alocaţiei familiale
complementare sau a alocaţiei de susţinere se dovedeşte prin livretul de
familie, document instituit prin lege şi al cărui conţinut este reglementat prin
H.G. nr. 495/1997. Acest document cuprinde principalele date cu privire la
componenţa familiei, filiaţia copiilor şi situaţia juridică faţă de reprezentanţii
legali şi are în vedere modele utilizate în practica internaţională privind
componenţa familiei.
Titular al livretului de familie este familia. Livretul de familie va fi
completat şi înmânat titularului prin grija primarului. După completarea
404
Acest cuantum este valabil de la 1 ianuarie 2006, dar se indexează periodic prin hotărâre a
guvernului.
405
Conform art. 8 din O.U.G. nr. 105/2003, aprobată cu completări prin Legea nr. 41/2004.

207
livretului, orice modificare în componenţa familiei, astfel cum este definită
prin O.U.G. nr. 105/2003, se operează de către serviciul de stare civilă al
Consiliului local din localitatea de domiciliu, pe bază de înscrisuri oficale,
prezentate de reprezentantul familiei.

G. Stabilirea şi plata alocaţiei familiale complementare şi

alocaţiei de susţinere pentru familia monoparentală
Cererile pentru stabilirea şi acordarea alocaţiilor se întocmesc de
reprezentantul familiei şi se înregistrează la primăria localităţii sau, după caz,
a sectorului mun. Bucureşti în raza căreia domiciliază familia îndreptăţită sau
au reşedinţa (domiciliul) familiile cetăţenilor străini sau apatrizi. În cazul
familiilor fără locuinţă, cererile se înregistrează la primăria localităţii sau,
după caz, a sectorului mun. Bucureşti în a cărei rază teritorială acestea
trăiesc.
La depunerea cererii se prezintă livretul de familie completat la zi de
serviciul de stare civilă al primăriei din localitatea de domiciliu.
La stabilirea veniturilor pe baza cărora se acordă alocaţia familială
complementară şi alocaţia de susţinere se iau în consideraţie toate veniturile
pe care membrii familiei le realizează, inclusiv cele care provin din drepturi
de asigurări sociale de stat, asigurări pentru şomaj, obligaţii legale de
întreţinere, indemnizaţii cu caracter permanent, precum şi alte creanţe legale.
Dacă familia are în proprietate terenuri, clădiri, spaţii locative sau alte bunuri,
mobile ori imobile, la stabilirea venitului net lunar se iau în considerare
arenda, chiriile, alte fructe civile, naturale sau industriale, produse de acestea.
Verificarea îndeplinirii de către solicitant a condiţiilor de acordare a
alocaţiei familiale complementare sau a alocaţiei de susţinere se face prin
efectuarea unei anchete sociale obligatorii, în termen de 15 zile de la data
înregistrării cererii, anchetă efectuată la dispoziţia primarului. Ancheta
socială se efectuează de către personalul serviciului public de asistenţă
socială din subordinea consiliului local sau, după caz, din compartimentul de
specialitate din aparatul de lucru al consiliului local406.
În conformitate cu litera legii, alocaţia familială complementară şi
alocaţia de sprijin pentru familiile monoparentale se plăteşte titularului prin
mandat poştal sau, după caz, în cont curent personal.

H. Modificarea, suspendarea şi încetarea plăţii alocaţiei familiale

complementare şi alocaţiei de susţinere pentru familia monoparentală
În literatura de specialitate se apreciază că, astfel cum prevede şi
legea, cuantumul alocaţiei familiale complementare sau al alocaţiei de
susţinere se modifică începând cu luna următoare celei în care s-au modificat
condiţiile de acordare.

406
Răspunderea asupra conţinutului anchetei sociale revine primarului şi persoanelor care au
efectuat ancheta socială.

208
 În cazul în care intervin modificări cu privire la componenţa familiei
şi/sau veniturilor realizate de către membrii acesteia, titularul alocaţiei are
obligaţia ca, în termen de 5 zile, să comunice în scris primarului modificările
intervenite. În cazul în care aceste modificări nu conduc la pierderea
dreptului la alocaţie, titularul solicită modificarea cuantumului dreptului
printr-o nouă cerere însoţită de actele doveditoare privind modificările
intervenite. Primarul are obligaţia să verifice, prin efectuarea unei noi anchete
sociale, modificările intervenite şi să emită o dispoziţie scrisă referitoare la
noul cuantum.
De asemenea, în vederea urmăririi respectării condiţiilor de acordare a
dreptului la alocaţia familială complementară sau la alocaţia de susţinere,
primarii dispun efectuarea de anchete sociale la interval de 6 luni. În situaţia
în care se constată modificări ce conduc la diminuarea cuantumului alocaţiei,
primarul emite dispoziţie scrisă privind noul cuantum, pe care o comunică
direcţiei teritoriale, însoţită de rezultatele anchetei sociale.
Familiile care beneficiază de alocaţie familială complementară sau de
alocaţie de susţinere au obligaţia ca, pentru copiii de vârstă şcolară, să
prezinte primarului, din 3 în 3 luni, dovada frecventării cursurilor.
Plata alocaţiei familiale complementare şi a alocaţiei de susţinere se
suspendă în luna următoare celei în care se constată una dintre următoarele
situaţii407:
a) neprezentarea, din 3 în 3 luni, a dovezii frecventării cursurilor de
către copiii de vârstă şcolară;
b) pe perioada încredinţării copilului unei instituţii de asistenţă socială
sau unui aistent maternal profesionist;
c) dacă direcţia teritorială constată că dreptul la alocaţia familială
complementară sau la alocaţia de susţinere a fost stabilit pe baza unor date
eronate privind componenţa familiei ori veniturile realizate sau pe parcursul
acordării au intervenit modificări ale acestora;
d) dacă pe o perioadă de 3 luni consecutive se înregistrează mandate
poştale returnate pentru titularul alocaţiei familiale complementare sau, după
caz, al alocaţiei de susţinere408.
Pe perioada cât reprezentantul familiei pe numele căruia s-a stabilit
plata alocaţiei suplimentare, din diferite motive, nu se află la domiciliu, plata
drepturilor cu acest titlu se face celuilalt soţ sau persoanei care are
împuternicirea autentificată conform prevederilor legale409.
În ceea ce priveşte încetarea plăţii alocaţiei familiale complementare
sau, după caz, a alocaţiei de susţinere, aceasta are loc începând cu luna
următoare celei în care se constată una dintre următoarele situaţii:
407
Art. 30 din O.U.G. nr. 105/2003.
408
Literele c) şi d) au fost introduse de Legea nr. 41/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr.
105/2003 privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia
monoparentală.
409
Art. 5 şi 7 din Hotărârea Guvernului nr. 443/1997.

209
 a) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile de acordare a acesteia,
prevăzute de lege;
b) plata a fost suspendată şi, în termen de 3 luni de la data suspendării,
nu au fost prezentate dovezi că sunt întrunite condiţiile privind frecventarea
cursurilor de către copiii de vârstă şcolară.

I. Recuperarea sumelor încasate necuvenit. Contestaţii

În temeiul art. 33 din O.U.G. 105/2003, sumele încasate necuvenit, cu
titlu de alocaţie familială complementară sau de alocaţie de susţinere, se
recuperează prin decizia directorului executiv al direcţiei teritoriale de muncă
şi protecţie socială judeţene sau a mun. Bucureşti, după caz, de la titularul
dreptului, în termen de 3 ani de la efectuarea plăţii. Decizia de recuperare
constituie titlu executoriu de la data comunicării.
Sumele încasate necuvenit ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni410 se
recuperează integral de la autorii acesteia, în condiţiile legii.
Menţionăm că, în cazul în care sumele plătite necuvenit cu titlu de
alocaţie familială complementară sau de alocaţie de susţinere nu se pot
recupera, integral sau parţial, acestea vor fi recuperate, conform prevederilor
Codului muncii referitoare la răspunderea patrimonială a salariaţilor, de la
persoanele vinovate de producerea pagubei, pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere nu sunt
impozabile şi nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării sumelor
plătite necuvenit cu acest titlu.

410
Declararea unui număr mai mare de membri de familie sau declararea unor venituri mai
mici decât cele reale, în scopul de a obţine foloase materiale necuvenite, constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor Codului penal.

210
 Secţiunea II
ALTE CATEGORII DE PRESTAŢII FAMILIALE

I. Ajutorul care se acordă soţiilor celor care satisfac

serviciul militar obligatoriu
În cadrul prestaţiilor familiale pot fi amintite şi alte drepturi
reglementate prin Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cum ar
fi: ajutorul social care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar
obligatoriu şi ajutorul de urgenţă.
Potrivit art. 23 , alin. 1 din Legea nr. 416/2001, de ajutor social
beneficiază soţiile celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, care nu
realizează venituri sau acestea sunt mai mici decât salariul de bază minim
brut pe ţară.
Începând cu data de 1 ianuarie 2006, cuantumul ajutorului social lunar
care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu,
prevăzut la art. 23 alin. 3 din Legea nr. 416/2001, cu modificările şi
completările ulterioare, este de 195 lei (RON)411 şi se indexează prin hotărâre
a guvernului.
Cerinţele care trebuie îndeplinite alternativ de către persoanele
beneficiare ale ajutorului sunt următoarele:
- să fie gravide, începând cu a patra lună de sarcină;
- să aibă copii în întreţinere în vârstă de până la 7 ani;
- să fie încadrate în gradul I sau II de invaliditate.
Acordarea ajutorului social se realizează, potrivit Normelor
Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1099/2001, la cererea soţiei celui care
satisface serviciul militar care a efectuat încorporarea. La această cerere se
anexează actul de identitate al solicitantei, certificatul de căsătorie, actele
doveditoare privind veniturile nete realizate în luna anterioară depunerii
cererii şi alte acte doveditoare prevăzute de lege.
Stabilirea şi plata ajutorului social pentru soţiile celor care satisfac
serviciul militar obligatoriu se fac de către centrele militare judeţene sau ale
sectoarelor mun. Bucureşti. Plata ajutorului social se efectuează începând cu
luna următoare depunerii cererii şi se efectuează lunar prin mandat poştal,
stat de plată sau în cont curent personal. Plata ajutorului social încetează
începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile
legale care au stat la baza acordării acesteia.
Această categorie de prestaţii se finanţează de la bugetul de stat.
Pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social care se
411
Conform art. 2 al H.G. nr. 1770/2005 privind indexarea nivelului lunar al
venitului minim garantat, al ajutorului social lunar care se acordă soţiilor
celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, precum şi al alocaţiei
pentru copiii nou-născuţi, prevăzute de Legea nr. 416/2001 privind
venitul minim garantat.

211
acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, aceste ajutoare
pot fi supuse executării silite în condiţiile dispoziţiilor privind executarea
silită a creanţelor bugetare.

II. Ajutoarele de urgenţă

În baza art. 28, alin. 1 din Legea nr. 416/2001, guvernul şi primarii
pot acorda ajutoare de urgenţă în limita fondurilor existente, familiilor sau
persoanelor care se afla în situaţii de necesitate datorate calamităţilor
naturale, incendiilor, accidentelor, precum şi altor situaţii deosebite stabilite
de lege, cum ar fi:
- în cazul decesul ambilor părinţi, când copiii minori sunt preluaţi
de familii cu venituri mici;
- decesul persoanei cu handicap grav sau accentuat sau al rudelor
acesteia, până la gradul I, inclusiv;
- decesul beneficiarului de ajutor social, în urma căruia se constată
că urmaşii acestora au suportat cheltuielile de înmormântare;
- în cazul decesului persoanei singure sau al unei persoane dintr-o
familie ale cărei venituri nete pe membru de familie sunt sub
nivelul salariului minim pe economie, când persoana decedată nu
a avut asigurate contribuţiile la fondul asigurărilor sociale şi de
sănătate, urmaşii acestora neputând beneficia de ajutor de
înmormântare din partea altor instituţii;
- în cazul bolnavilor cronici, cu prioritate persoanele vârstnice,
provenite din familii în care venitul net pe membru de familie nu
depăşeşte salariul minim pe economie, pentru acoperirea parţială a
costului medicamentelor;
- în cazul familiilor cu mulţi copii ai căror părinţi ajung inapţi de
muncă din cauze diverse;
- accidentarea, în timpul exerciţiului funcţiunii, a unui angajat al
Consiliului local, în urma căruia a suferit un handicap sau o
spitalizare mai mare de 15 zile;
- decesul în familiile angajaţilor primăriei.
În temeiul Normelor Metodologice aprobate prin H.G nr. 1099/2001,
primarul poate acorda ajutoare de urgenţă familiilor şi persoanelor singure
aflate în una din situaţiile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 416/2001, pe
baza solicitării acestuia de către un membru de familie sau persoanei singure,
precum şi pe baza anchetei sociale.
Ajutoarele de urgenţă prevăzute de lege se pot acorda în bani sau în
natură. Precizăm că, în cazul decesului unei persoane din familiile beneficiare
de ajutor social sau al persoanei singure beneficiare de ajutor social, primarii
pot dispune acordarea unui ajutor reprezentând o parte din cheltuielile de
înmormântare, acordate în bani sau în natură.
În ceea ce priveşte finanţarea ajutoarelor de urgenţă, aceasta se
realizează de la bugetul de stat şi din bugetele locale.

212
213
 CAPITOLUL X
PROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUI

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Protecţia juridică internaţională a drepturilor copilului

Unul dintre scopurile oricărei societăţi democratice este acela de a
asigura ocrotirea tinerei generaţii. În acest sens, Convenţia cu privire la
Drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală ONU la 20 noiembrie
1989, trebuie înţeleasă ca un document fundamental al omenirii
contemporane. România a semnat la 26 ianuarie 1990 această convenţie prin
care ideea de ocrotire a copilului a devenit unul dintre principiile de bază ale
dreptului nostru, valabil în egală măsură atât în dreptul public, cât şi în cel
privat. Din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, proclamă
Convenţia, copilul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, în
principal de o protecţie juridică potrivită, înainte şi după naştere.
Art.1 din Partea l a Convenţiei înţelege prin "copil" orice fiinţă umană
sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile
copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă. Astfel de situaţii de
excepţie, cum este cazul femeilor care prin căsătorie devin majore, sunt
extrem de numeroase în toate sistemele de drept. Există şi cazuri când legile
naţionale stabilesc majoratul la o vârstă mai avansată, în general 21 ani, când
protecţia creată prin Convenţie va exclude o serie de tineri care sunt minori
potrivit legii lor naţionale, dar au depăşit vârsta de 18 ani.
În limba latină, cuvântul „infans” înseamnă „cel care nu vorbeşte”.
Galezii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lor, în timp ce legile
romane dădeau dreptul bărbaţilor să accepte sau să refuze un copil la naşterea
sa. Mişcarea de promovare a drepturilor copilului a început în 1924, odată cu
adoptarea de către Liga Naţiunilor Unite a Declaraţiei Drepturilor Copilului,
elaborată de către Eglantyne Jebb, fondatoarea mişcării "Salvaţi Copiii" din
Marea Britanie.
În ansamblul de măsuri destinate ocrotirii copilului, o însemnătate
deosebită o au prevederile art. 22 din Convenţia cu privire la Drepturile
copilului, potrivit cărora statele se angajează şi garantează ocrotirea
intereselor tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă
natură, a copilului, a părinţilor sau reprezentanţilor săi legali, de originea lor
naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de
naşterea lor sau de altă situaţie.
O atenţie deosebită este acordată conceptului de "interes al copilului",
pe care statele se obligă să-l promoveze consecvent în activitatea tribunalelor,

214
autorităţilor administrative sau a organelor legislative, cu alte cuvinte, în faţa
tuturor celor trei puteri ale statului de drept.
În cazul drepturilor economice, sociale şi culturale, statele se
angajează să ia măsurile necesare, în limitele maxime ale rezervelor de care
dispun şi, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaţionale.
Convenţia recunoaşte, de asemenea, dreptul copilului de a fi protejat
împotriva exploatării economice sau a constrângerii la o muncă ce comportă
riscuri sau este susceptibilă să-i compromită educaţia sau să-i dăuneze
sănătăţii sau dezvoltării sale. Se menţionează, în acest sens, obligaţia de a se
fixa o vârstă minimă, de a se prevedea o reglementare corespunzătoare orelor
de lucru şi condiţiilor de muncă, de a se prevedea pedepse pentru încălcarea
acestor deziderate.
La nivel internaţional, cea mai puternică organizaţie în domeniu este
UNICEF, organizaţie specială a Naţiunilor Unite înfiinţată în 1946. Ea se
îngrijeşte de situaţia copiilor din întreaga lume, de drepturile copilului, de
problemele şi succesele repurtate la implementarea acestora. UNICEF este
activă în 155 de ţări şi teritorii din lume. UNICEF nu este activă în
următoarele ţări: Bahamas, Brunei Darussalam, Cipru, Liechtenstein, Malta,
Mauritius, Monaco, Singapore.
Organizaţia Save the Children este o organizaţie independentă care
creează schimbări pentru copiii cu nevoi din Statele Unite şi din lume.
Organizaţia este membră a International Save the Children Alliance care
cuprinde 27 de organizaţii Save the Children care lucrează în mai mult de 100
de ţări. „Salvaţi Copiii România” este o mişcare democratică naţională,
neimplicată politic sau religios, bazată pe activitatea voluntară a membrilor
săi. Înfiinţată în anul 1990, organizaţia are în prezent filiale în 15 judeţe,
peste 6.000 de membri şi beneficiază de activitatea voluntară a peste 800 de
persoane, în majoritate tineri. „Salvaţi Copiii România” este un membru
activ al Alianţei Internaţionale „Salvaţi Copiii” - o mişcare internaţională
care susţine drepturile copilului, precum şi al unor importante organisme şi
reţele naţionale şi internaţionale. Viziunea organizaţiei este o lume în care
toate drepturile copilului sunt respectate. „Salvaţi Copiii România”
acţionează pentru o lume în care fiecare copil este apreciat şi respectat, care
ascultă şi învaţă de la copii, în care fiecare copil are speranţe şi perspective,
în care fiecare copil este protejat de orice formă de violenţă, abuz şi
exploatare. „Salvaţi Copiii România” acţionează pentru respectarea
drepturilor copilului şi pentru modificarea politicilor şi a legislaţiei în
beneficiul copiilor prin organizarea campaniilor de sensibilizare a opiniei
publice şi sprijină copiii aflaţi în dificultate. Se pune accent pe
responsabilităţile şi îndatoririle părinţilor, reprezentanţilor legali, profesorilor
şi ale altor autorităţi ce acţionează în interesul copiilor. Organizaţia sprijină
părinţii şi specialiştii ce lucrează cu copiii în vederea îndeplinirii obligaţiilor
lor. “Salvaţi Copiii România” acţionează conform valorilor fundamentale

215
stipulate în Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Omului şi in
Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului.
Cele mai importante documente internaţionale care reglementează
drepturile copiilor sunt:
- Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată şi proclamată
de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, semnată de România la
14 decembrie 1955 (art. 23, 24, 25, 26);
- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat
de Adunarea generală a ONU la 16 decembrie 1966 (art. 10, 13, 14);
- Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
generală a ONU la 29 noiembrie 1989412;
- Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului,
referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă,
semnat la New York la 6 septembrie 2000413;
- Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte
armate, la Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptat şi deschis
semnării, ratificării şi aderării prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU
A/RES/54/263 din 25 mai 2000414;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului, adoptată la Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la 14 decembrie 1960415;
- Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de
copii, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 în cadrul Conferinţei de drept
internaţional privat416;
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, încheiată la 29 mai 1993 la Haga în cadrul
Conferinţei de drept internaţional privat417;
- Convenţia OIM nr. 6/1919 privind munca de noapte a copiilor în
industrie, adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Washington la 29
octombrie 1919418;

412
Ratificată prin Legea nr. 18/1990, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 109 din 28
septembrie 1990 şi republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.
413
Ratificat de România prin Legea nr. 470 din 20 septembrie 2001, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 601 din 25 septembrie 2001.
414
România a ratificat protocolul prin Legea nr. 567 din 19 octombrie 2001, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 692 din 31 octombrie 2001.
415
Intrată în vigoare la 22 mai 1962 conform dispoziţiilor art. 14. România a ratificat
Convenţia la 20 aprilie 1964.
416
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 100 din 16 septembrie 1992, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992.
417
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 84 din 18 octombrie 1994, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994.
418
România a ratificat Convenţia prin legea promulgată cu Decretul nr. 1990 din 9 mai 1921,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 34 din 17 mai 1921.

216
 - Convenţia OIM nr. 16/1921 privind examinarea medicală
obligatorie a copiilor şi tinerilor întrebuinţaţi pe bordul vaselor, adoptată la
Conferinţa generală a OIM de la Geneva la 25 octombrie 1921419;
- Convenţia OIM nr. 138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în
muncă, adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Geneva la 6 iunie
1973420;
- Convenţia OIM nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave
forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor,
adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei generale a OIM de la Geneva
la 17 iunie 1999421;
- Declaraţia drepturilor copilului, proclamată de Adunarea Generală
a ONU la 20 noiembrie 1959 prin Rezoluţia nr. 1386 (XIV);
- Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi copiilor în perioade
excepţionale şi de conflict armat, adoptată de Adunarea Generală a ONU la
14 decembrie 1974;
- Ansamblul de reguli minime ale ONU cu privire la administrarea
justiţiei pentru minori, document adoptat de Adunarea Generală a ONU la 29
noiembrie 1985 la Beijing;
- Declaraţia asupra principiilor sociale şi juridice aplicabile
protecţiei şi bunăstării copiilor, cu referire specială la încurajarea
practicilor în materia adopţiunii şi plasamentului familial, pe plan naţional
şi internaţional, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 3 decembrie 1989;
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la Roma în 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953422;
- Acordul european asupra circulaţiei tinerilor sub acoperirea
paşapoartelor colective între ţările membre ale Consiliului Europei, adoptat
la Paris la 16 decembrie 1961;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, adoptată de
Consiliul Europei la Strasbourg în 24 aprilie 1967 şi intrată în vigoare la 26
aprilie 1968423;
- Convenţia europeană asupra repatrierii minorilor, adoptată la Haga
la 28 mai 1970. Nu a intrat în vigoare;

419
România a ratificat Convenţia prin legea promulgată cu Decretul nr. 2511 din 26 mai
1923 şi publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 46 din 2 iunie 1923.
420
România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 83/1975, publicat în Buletinul Oficial nr.
86 din 2 august 1975.
421
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 203 din 13 noiembrie 2000, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 577 din 17 noiembrie 2000.
422
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
423
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 15 din 25 martie 1993, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 67 din 31 martie 1993.

217
 - Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg în 15 octombrie
1975; a intrat în vigoare la 11 august 1978424;
- Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor
privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor,
adoptată la Luxemburg în 20 mai 1980, intrată în vigoare la 1 septembrie
1983;
- Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai
1996 şi intrată în vigoare la 1 iulie 1999425;
- Convenţia cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în
învăţământul superior în statele din regiunea Europei, adoptată la Lisabona
la 11 aprilie 1997426;
- Convenţia europeană cu privire la echivalarea generală a
perioadelor de studii universitare, adoptată de Consiliul Europei la Paris în
15 decembrie 1956 şi intrată în vigoare la 18 septembrie 1957427;
- Convenţia europeană cu privire la echivalarea diplomelor ce permit
accesul în instituţii universitare, adoptată de Consiliul Europei la Roma la 6
noiembrie 1990 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1991428;
- Protocolul adiţional la Convenţia europeană cu privire la
echivalarea diplomelor ce permit accesul în instituţii universitare, adoptată
de Consiliul Europei la Paris la 11 decembrie 1953, intrată în vigoare la 20
aprilie 1954429;
- Convenţia europeană cu privire la recunoaşterea academică a
titlurilor universitare, adoptată de Consiliul Europei la Roma în 14
decembrie 1959, intrată în vigoare la 27 noiembrie 1961430.

II. Convenţia cu privire la drepturile copilului

Documentul de referinţă în domeniul protecţiei copiilor îl reprezintă
Convenţia cu privire la drepturile copilului. Construită pe sisteme legale şi
tradiţii culturale variate, Convenţia reprezintă un set de prevederi şi principii
agreate universal. Aceste standarde de bază - de asemenea numite şi
drepturile omului - stabilesc drepturi şi libertăţi minime care trebuie
424
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 101 din 16 septembrie 1992, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992.
425
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999 publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999.
426
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 172 din 2 octombrie 1998, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 382 din 7 octombrie 1998.
427
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 20 din 13 ianuarie 1998, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 19 din 21 ianuarie 1998.
428
România a ratificat Convenţia prin Legea nr.21 din 13 ianuarie 1998, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 19 din 21 ianuarie 1998.
429
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 22 din 13 ianuarie 1998, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 19 din 21 ianuarie 1998.
430
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 24 din 13 ianuarie 1998, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 19 din 21 ianuarie 1998.

218
respectate de guverne. Ele se bazează pe respectul pentru demnitatea şi
valoarea fiecărui individ, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine
socială, de situaţia materială, incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau de
statutul dobândit al copilului ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia şi astfel se aplică tuturor oamenilor (art. 2). Aceste drepturi sunt
însoţite de obligaţia guvernelor şi a oamenilor de a nu încălca drepturile
celorlalţi. Aceste standarde sunt autonome şi indivizibile; nu putem asigura
anumite drepturi fără, sau cu încălcarea altor drepturi. Astfel, "respectarea
drepturilor omului devine principiul fundamental al teoriei şi practicii
asistenţei sociale a copilului"431.
Convenţia cu privire la drepturile copilului este primul instrument
internaţional legal obligatoriu care cuprinde toate tipurile de drepturi -
drepturi civile, culturale, economice, politice şi sociale. În 1989, liderii lumii
au decis că este nevoie de o convenţie specială pentru copii deoarece
persoanele sub 18 ani au nevoie adesea de atenţie şi îngrijire specială de care
adulţii nu au. Liderii lumii au vrut să se asigure, de asemenea, că lumea
recunoaşte că şi copiii trebuie să se bucure de drepturile omului.
În 54 de articole şi în două protocoale opţionale, Convenţia enunţă
drepturile omului de care copiii de pretutindeni trebuie să se bucure:
- dreptul la viaţă;
- dreptul copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele
şi relaţiile familiale;
- dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl
priveşte;
- dreptul la libertatea de exprimare;
- dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie;
- drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea de
întrunire paşnică;
- dreptul la protecţie şi asistenţă specială din partea statului;
- dreptul copiilor handicapaţi de a beneficia de îngrijiri speciale;
- dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate
posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare;
- dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să
permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială;
- dreptul copilului la educaţie;
- dreptul la odihnă şi la vacanţă;
- dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a
participa liber la viaţa culturală şi artistică;
- dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice;
- dreptul de a fi protejat contra oricărei forme de exploatare sexuală şi
de violenţă sexuală etc.
431
Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001, p. 23.

219
 Cele patru principii de bază ale Convenţiei sunt nediscriminarea,
devotamentul pentru bunele interese ale copilului, dreptul la viaţă,
supravieţuire şi dezvoltare şi respect pentru opiniile copilului. Fiecare drept
specificat în Convenţie este inerent demnităţii umane şi dezvoltării
armonioase a fiecărui copil.
Principiile stipulate în legislaţia internatională a drepturilor omului se
aplică atât copiilor, cât şi adulţilor. Copiii sunt menţionaţi explicit în
instrumentele de protceţie a drepturilor omului; standardele sunt modificate
în mod special sau adaptate în situaţia în care nevoile şi grija pentru un drept
sunt distincte pentru copii. Convenţia cu privire la drepturile omului reuneşte
drepturile copiilor specificate în alte instrumente legislative internaţionale.
Această convenţie stipulează drepturile complet şi oferă un set de principii-
ghid ce modifică în mod fundamental modul în care îi privim pe copii.
În 1990, România a ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile
Copilului, angajându-se să asigure condiţiile necesare pentru respectarea
drepturilor tuturor copiilor din România. Convenţia stipulează principiile care
trebuie să ghideze întregul sistem de protecţie a copilului:
• Interesul superior al copilului - în orice decizie care priveşte copilul,
trebuie să primeze interesul superior al acestuia;
• Dezvoltare şi supravieţuire - fiecare copil are dreptul la viaţă; statele
au obligaţia să asigure supravieţuirea şi dezvoltarea copiilor la potenţialul
maxim al resurselor de care dispun;
• Non-discriminarea - toate drepturile se aplică tuturor copiilor fără
excepţie. Este obligaţia statului să protejeze copiii de orice formă de
discriminare şi să ia măsuri pozitive de promovare a drepturilor acestora;
• Participarea copilului - copilul are dreptul la libertatea de expresie,
libertatea opiniei şi religiei, acces la informaţii, libertate de asociere,
implicare în deciziile care îl afectează. De asemenea, drepturile celor peste 75
de milioane de copii ai Europei sunt menţionate în mod concret în noua
Constituţie Europeană. Statelor membre, dar şi celor candidate la aderare le
revin drepturi şi obligaţii derivate din definirea Uniunii şi a obiectivelor
acesteia, printre acestea numărându-se dezvoltarea durabilă a Europei ce
presupune – între altele – promovarea şi apărarea drepturilor copilului.

III. Protecţia drepturilor copilului în România

Problematica protecţiei copilului în România a constituit un punct
important al procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea
Europeană. Ultimul raport anual de ţară asupra României, elaborat de
Comisia Europeană, menţionează provocările care stau în faţa celor
responsabili de promovarea incluziunii sociale: copiii care părăsesc
instituţiile de ocrotire şi au nevoie de sprijin în găsirea unui loc de muncă,
familiile dezavantajate din mediul rural, persoanele fără adăpost, minoritatea
rromă.

220
 Încălcarea dreptului copilului la un nivel de trai decent, accesul redus
al unor categorii de copii la serviciile medicale sau la educaţie de calitate,
precum şi lipsa unei protecţii eficiente împotriva discriminărilor constituie
probleme pe care România trebuie să le depăşească.
Astfel, mai ales în ultimii ani, cadrul legislativ a fost îmbunătăţit
pentru a răspunde principiului interesului superior al copilului.
Totuşi, perioada de tranziţie pe care România o traversează de 17 ani a
implicat apariţia unei stări de dezechilibru normativ, economic şi cultural, ce
a avut un mare impact asupra familiei. Sărăcia a atins în cea mai mare măsură
familiile cu copii, părinţii găsindu-se în situaţia de a nu putea asigura cele
necesare traiului zilnic. Chiar dacă, la nivel general, rata sărăciei urmează o
tendinţă descendentă, numărul copiilor (şi al familiilor cu copii) aflaţi în stare
de sărăcie este în creştere. Aceasta conduce la rate crescute ale abandonului
şcolar, tensiuni şi conflicte în cadrul familiilor, urmate de abuzuri sau
destrămarea familiei, abandonul copiilor, deteriorarea stării de sănătate.
În unele familii, copiii devin o resursă importantă, fiind exploataţi
economic de către familie, ceea ce pe termen lung le limitează oportunităţile
de a ieşi din sărăcie. Trebuie menţionată situaţia copiilor rromi ca fiind una
ce necesită acţiuni concertate, coerente, pentru a le asigura respectarea
drepturilor copilului. Sărăcia extremă în rândul etniei rrome este de 5 ori mai
mare decât în rândul populaţiei române.
Potrivit art. 1 din Constituţia României, „copiii şi tineriii se bucură de
un regim special de protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor lor”. De
asemenea, în alin. 2 şi 3 al acestui articol este prevăzută obligativitatea
acordării de către stat a alocaţiilor de stat şi a ajutoarelor pentru îngrijirea
copilului bolnav sau handicapat, iar în vederea realizării protecţiei copiilor şi
tinerilor se prevede că ,,exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care
le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală sunt interzise’’.
Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor
pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică socială, economică,
culturală şi sportivă a ţării432.
Drepturile copilului la diverse vârste sunt reglementate în mod
distinct şi detaliat de către legislaţia românească astfel:
• Vârsta majoratului prevăzută de legislaţia României este de 18 ani;
capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la această vârstă, cu excepţia
fetei în vârstă de 16 ani, respectiv 15 ani care se căsătoreşte (cu
încuviinţarea autorităţilor) şi care dobândeşte capacitatea deplină de
exerciţiu;
• Copilul care a împlinit 14 ani are o capacitate juridică de exerciţiu
restrânsă, constând în încheierea de către acesta a unor acte juridice
cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui433. Copilul de 14
432
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 414.
433
Art. 9 din Decretul nr. 31/1954.

221
 ani poate adresa o plângere către autorităţi referitoare la violarea
domiciliului, deschiderea corespondenţei, percheziţie, interceptarea
convorbirilor telefonice, arestare. Pentru copiii care nu au împlinit
această vârstă, plângerea va fi introdusă de către părinţi sau tutori.
Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale434;
• Copilul poate consulta un medic fără consimţământul părinţilor chiar
şi înainte de împlinirea vârstei de 14 ani. Orice copil are dreptul la
asistenţă medicală gratuită;
• Învăţământul general obligatoriu este de 10 clase, iar vârsta începerii
învăţământului primar este de 6 ani. La cererea scrisă a părinţilor,
tutorilor sau a susţinătorilor legali, pot fi înscrişi în clasa I şi copiii
care împlinesc vârsta de 6 ani până la sfârşitul anului calendaristic,
dacă dezvoltarea lor psihosomatică este corespunzătoare435;
• Până la vârsta de 15 ani copiii nu pot fi încadraţi în muncă436. Minorii
ce au vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani au recunoscută o capacitate
restrânsă de a se angaja în muncă, adică angajarea lor este posibilă
numai cu acordul părinţilor (ambii părinţi) sau al reprezentanţilor
legali şi numai dacă minorului “nu îi este periclitată sănătatea,
dezvoltarea437 şi pregătirea profesională” (art. 13 alin. 2 din Codul
muncii)438. Încuviinţarea (acordul) părinţilor trebuie să fie: prealabilă
sau concomitentă încheierii contractului de muncă; specială - să se
refere la acel contract de muncă; expresă - să fie clară, neechivocă.
Dacă nu se realizează acordul părinţilor pentru încheierea contractului
de muncă, hotărârea va putea fi luată de către autoritatea tutelară439.
La încheierea contractului se va face menţiune despre încuviinţare, iar
cei ce au dat-o (părinţii sau tutorii) vor semna contractul alături de
minor440. Persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de a încheia

434
Art. 29 alin. 1 din Legea 272/2004 pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
435
Art. 20 din Legea 84/1995 a învăţământului republicată şi modificată prin Legea
268/2003.
436
Art. 13 din Codul muncii.
437
Termenul "dezvoltare" vizează atât dezvoltarea fizică, cât şi cea morală a minorului.
438
În reglementarea anterioară, se cerea doar ca activităţile desfăşurate în calitate de salariat
să fie corespunzătoare cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele minorului. Prin
urmare, chiar dacă încadrarea ar corespunde cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele
minorului, ea nu se poate realiza dacă ar periclita pregătirea sa profesională. Codul muncii a
instituit astfel, indirect, o restrângere a capacităţii juridice de a încheia un contract individual
de muncă pentru minorii care frecventează învăţământul general obligatoriu, în măsura în
care le-ar fi periclitată pregătirea profesională. A se vedea I. Tr. Ştefănescu, Necesitatea
modificării Constituţiei României cu privire la vârsta minimă de încadrare în muncă, în
"Dreptul" nr. 4/2001, p. 59-63.
439
Art. 99 din Codul familiei.
440
A se vedea pct. 3, alin. 1 din Normele aprobate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale prin Ordinul nr. 185/1990.

222
 un contract de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani441, prezumându-
se că de la această vârstă are maturitatea fizică şi psihică necesară
pentru a intra într-un raport de muncă;
• Pentru protecţia sănătăţii lor, tinerii sub vârsta de 18 ani încadraţi în
muncă nu pot fi repartizaţi la locuri de muncă cu condiţii vătămătoare,
grele sau periculoase şi nu pot fi folosiţi la muncă în timpul nopţii;
• Minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani nu poate avea calitatea de
angajator;
• Codul Familiei prevede următoarele vârste la care se poate încheia
căsătoria: bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar
femeia numai dacă a împlinit 16 ani. Pentru motive temeinice, se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Încuviinţarea
se poate da numai de organismele competente ale prefecturilor
judeţene şi a mun. Bucureşti şi numai în temeiul unui aviz eliberat de
un medic legist442;
• Prevederile legislaţiei în vigoare stipulează expres faptul că se
pedepseşte actul sexual cu persoane ce nu au împlinit vârsta de 15 ani.
Se pedepseşte actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex
diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi a fost
determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către
făptuitor, direct sau indirect443. Este interzisă producerea de materiale
pornografice cu persoane care nu au împlinit 18 ani;
• Înrolarea voluntară în cadrul forţelor armate este permisă doar
persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani;
• Sunt recrutaţi tinerii care în anul în care se face recrutarea împlinesc
19 ani. Elevii liceelor sau ai altor şcoli echivalente sunt recrutaţi în
ultimul an de studiu, chiar dacă nu au împlinit vârsta de 19 ani (Legea
nr. 46/1996);
• În timp de război, tinerii sunt recrutaţi în anul în care împlinesc vârsta
de 18 ani444;
• Copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Copilul
care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă
se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ445, iar copilul care a
împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal;
• Pedeapsa cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă446. Conform art. 22 din Constituţia României, pedeapsa cu
moartea este interzisă. Când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, copilului mai mare de 16
441
Art. 13 din Codul muncii.
442
Art. 4 din Codul familiei.
443
Art. 198 din Codul penal, modificat de OG nr. 143/2002.
444
Art. 11 din Legea nr. 46/1996.
445
Art. 99 din Codul penal.
446
Decretul-Lege nr. 6/1990.

223
 ani i se aplică închisoarea de la 5 la 20 ani, iar copilului între 14 şi 16
ani aceeaşi pedeapsă, cu condiţia dovedirii discernământului în
momentul comiterii faptei;
• În cazul proceselor civile, copilul este audiat în prezenţa părintelui, a
reprezentantului legal sau, dacă nu are reprezentant legal, în prezenţa
reprezentantului instanţei tutelare ori a unui alt reprezentant desemnat
de către instanţa de judecată să îi apere drepturile. În cazul copilului
abuzat sau neglijat, în cadrul procesului, se poate administra ca probă,
declaraţia scrisă a copilului, referitoare la abuzul sau neglijarea la care
a fost supus. Declaraţia copilului poate fi înregistrată, potrivit legii,
prin mijloace tehnice audio-video. Înregistrarea se realizează în mod
obligatoriu cu asistenţa unui psiholog. Acordul copilului este
obligatoriu pentru realizarea înregistrării declaraţiei sale. Dacă
instanţa judecătorească apreciază necesară audierea copilului, aceasta
poate avea loc numai în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog
şi numai după o pregătire a copilului în acest sens. În procesele
penale, este obligatorie audierea copiilor în prezenţa unui apărător din
oficiu sau ales. Dacă fapta a cărei victimă a fost copilul îi poate afecta
imaginea sau intimitatea, copilul poate fi audiat de către completul de
judecată separat, în Camera de Consiliu. Declaraţia copilului care nu a
împlinit vârsta de 14 ani este luată în considerare de către completul
de judecată în procesele penale, având în vedere existenţa şi a altor
probe puse la dispoziţie de către organele de urmărire penală;
• În orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul
are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că
audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei. Solicitările
adresate altor autorităţi se pot face de către copil, fără încuviinţarea
părinţilor sau a altor ocrotitori legali, de la vârsta de 16 ani. Între 14 şi
16 ani, solicitările se fac numai cu încuviinţare. Având în vedere
faptul că minora căsătorită devine majoră la data căsătoriei, aceasta
poate adresa solicitări şi plângeri fără încuviinţarea altor persoane.
Instanţa tutelară poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia,
după împlinirea vârstei de 14 ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori a
pregătirii profesionale stabilite de părinţi sau să aibă locuinţa pe care
o cere desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii profesionale. Totodată,
la cererea copilului care a împlinit 14 ani, instanţa judecătorească va
putea modifica hotărârea de încredinţare a copilului;
• Pentru copil, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de
părinţi sau reprezentantul legal. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire
la schimbarea numelui copilului, decizia este luată de către instanţa de
judecată. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea
va fi semnată şi de acesta. Schimbarea numelui de familie al copilului

224
 se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau
pentru motive temeinice, şi separat. Schimbarea prenumelui copilului
se poate cere oricând. Încredinţarea minorului, în cazul divorţului
părinţilor, se decide de către instanţa judecătorească, după ascultarea
copilului şi ţinând seama de interesele acestuia, luând în considerare
şi recomandarea autorităţii tutelare. Ascultarea copilului se face dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani;
• Părinţii adoptatori au obligaţia de a informa copilul că este adoptat de
îndată ce vârsta şi gradul de maturitate a acestuia o permit şi de a
notifica acest lucru Comisiei pentru Protecţia Copilului;
• Codul Civil prevede, pentru a putea moşteni, condiţia existenţei
persoanei care moşteneşte la momentul deschiderii succesiunii, iar
copilul conceput este considerat că există447. Art. 808 C. civ. conţine
dispoziţia potrivit căreia poate fi gratificat prin donaţie copilul
conceput în momentul donaţiei, după cum poate beneficia de un
testament copilul conceput la data morţii testatorului. Până la
împlinirea vârstei de 14 ani, părinţii/tutorele/Preşedintele Consiliului
Judeţean sau primarul sectorului mun. Bucureşti au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului, de a-l reprezenta în
actele juridice. După împlinirea vârstei de 14 ani, copilul îşi exercită
singur drepturile şi obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă
a părinţilor/tutorelui/Preşedintelui Consiliului Judeţean sau primarului
sectorului mun. Bucureşti. După împlinirea vârstei de 18 ani sau după
obţinerea capacităţii depline de exerciţiu, copilul îşi poate administra
singur bunurile;
• Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale,
precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.
Copiii salariaţi (mai mari de 16 ani) sunt liberi să participe la
constituirea unui sindicat, fără nici o îngrădire sau încuviinţare
prealabilă a părinţilor sau reprezentanţilor legali448. Copilul nu poate
fi, însă, ales în organele de conducere ale sindicatelor, înainte de a
împlini vârsta de 18 ani, cu excepţia copilului care a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu. Copilul mai mic de 18 ani nu poate
participa la formarea unui partid politic, deoarece el nu are drept de
vot. Copilul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate înscrie într-o
structură de tineret a unui partid politic, fără a avea însă calitatea de
membru de partid449;
• Vârsta minimă pentru alegerea religiei este vârsta începerii
învăţământului primar450. Religia este inclusă, ca disciplină şcolară, în
447
Art. 654 din Codul civil.
448
Art. 3 din Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate.
449
Art. 6 din Legea nr. 14/2003.
450
Art. 9, alin. 1 din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată şi modificată de Legea
268/2003.

225
 planul învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional. De la
această vârstă, elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal
instituit, îşi alege pentru studiu religia şi confesiunea. Religia
copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără
consimţământul acestuia. Copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are
dreptul să-şi aleagă singur religia;
• Vârsta minimă pentru consumarea de băuturi alcoolice în localuri
publice este de 18 ani. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor
de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice, consideră drept contravenţie servirea cu astfel de băuturi a
copiilor (art. 2, punctul 25);
• Copilul mai mare de 15 ani are dreptul şi îndatorirea de a-şi continua
studiile pentru absolvirea învăţământului general obligatoriu.
Unităţile care au încadrat în muncă copii mai mari de 15 ani au
obligaţia să-i sprijine în vederea continuării învăţământului general
obligatoriu;
• Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice
în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu
consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui
reprezentant legal451. Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către
părinţi sau alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, în
scopul de a obţine avantaje personale sau de a influenţa deciziile
autorităţilor publice;
• Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de
orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale,
spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi
prin orice mijloace la alegerea sa este inviolabilă452;
• Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau
fără cetăţenie, prin adopţie, atunci când adoptatul nu a împlinit 18 ani
dacă: adoptatorii sunt cetăţeni români; atunci când adopţia se face de
către o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român; dacă,
dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va
fi hotărâtă, de comun acord, de către ei (în caz de dezacord, va decide
instanţa de judecată, în funcţie de interesul adoptatului). Copilului
care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul;
• Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii
hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat
consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul
de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia;

451
Art.22 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.
452
Art. 23 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.

226
 • Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni
străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu
părinţii săi. Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia
română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii, de comun acord; în
caz de dezacord va hotărî tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând
cont de interesele acestuia. Consimţământul copilului care a împlinit
14 ani este necesar, iar cetăţenia se dobândeşte pe aceeaşi dată cu
părintele său;
• Copilul găsit pe teritoriul românesc este cetăţean român dacă nici unul
dintre părinţi nu este cunoscut. În cazul în care filiaţia copilului găsit
pe teritoriul României este stabilită, faţă de ambii părinţi, înainte ca
acesta să împlinească vârsta de 18 ani, iar aceştia sunt de cetăţenie
străină, copilul pierde cetăţenia română. La fel se întâmplă în cazul în
care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte
care este cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut;
• În cazul în care ambii părinţi (sau unul, dacă numai acesta este
cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia
română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate, ori
părăseşte împreună cu ei ţara, copilul pierde cetăţenia română odată
cu părinţii sau, dacă aceştia au pierdut cetăţenia la date diferite, pe
ultima dintre aceste date. De asemenea, copilul minor care, pentru a
domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut
cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din
ţară. Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit 14 ani;
• În cazul în care un copil minor, cetăţean român, este adoptat de un
cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită
aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii
străine, că a dobândit cetăţenia străină. Data pierderii cetăţeniei
române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului.
Dacă adopţia a fost declarată nulă sau a fost anulată, copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Cel mai important document în domeniu în România îl reprezintă
Legea pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului nr. 272/2004.
Potrivit acestei legi, orice reglementări, indiferent de forţa lor juridică,
adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum
şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se
subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
De dispoziţiile acestei legi beneficiază:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;

227
 d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în
condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de
urgenţă constatate, în condiţiile legii, de către autorităţile publice române
competente.
În concepţia legii, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea
dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor şi în subsidiar,
colectivităţii locale din care face parte copilul şi familia sa. Intervenţia
statului este complementară, statul asigurând protecţia copilului şi garantând
respectarea tuturor drepturilor sale prin intermediul instituţiilor statului şi a
autorităţilor publice cu atribuţii în acest domeniu.
Legea prevede o serie de principii care stau la baza respectării şi
garantării drepturilor copilului, printre care:
a) respectarea şi promovarea interesului superior al copilului;
b) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
c) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului;
d) intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice
şi organismele private autorizate;
e) respectarea demnităţii copilului;
f) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia,
ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
g) celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil.
Printre drepturile copilului consacrate de lege, se numără:
- dreptul copilului de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de
familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără nici o ingerinţă;
- deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu
înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi; orice neînţelegeri între părinţi cu
privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa
judecătorească;
- copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale
intime, private şi familiale;
- în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte,
copilul are dreptul de a fi ascultat; este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani;
- copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale.
Legea conţine dispoziţii cu privire la protecţia specială a copilului
lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, acestea fiind
plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată.
Plasamentul şi supravegherea specializată sunt măsuri care se vor aplica şi
pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.

228
 Este interzis, potrivit legii, să se dea publicităţii orice date referitoare la
săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv
date privitoare la persoana acestuia.
Sistemul de protecţie a copilului va fi finanţat din următoarele surse:
bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor; bugetele locale ale
judeţelor, respectiv ale sectoarelor mun. Bucureşti; bugetul de stat; donaţii,
sponsorizări şi alte forme private de contribuţii băneşti, permise de lege.
Instanţa competentă să soluţioneze acţiunile care au ca obiect stabilirea
măsurilor de protecţie specială este tribunalul de la domiciliul minorului.
Cererile sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi urmează a se soluţiona în
regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi cu participarea
obligatorie a procurorului. Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10
zile.
Un nou cadru legislativ privind instituţia adopţiei a fost reglementat
prin Legea privind regimul juridic al adopţiei nr. 273/2004, care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2005. Principiul esenţial al legii este că adopţia
nu se poate realiza decât în interesul superior al copilului. O persoană nu
poate fi adoptată decât pe timpul minorităţii sale, cu excepţia situaţiei în care
a fost crescută de adoptator sau familia adoptatoare.
Una dintre condiţiile de fond esenţiale ale adopţiei este exprimarea
consimţământului părinţilor fireşti sau, după caz, a tutorelui celui adoptat.
Consimţământul poate fi exprimat numai după trecerea a cel puţin 60 de zile
de la data naşterii copilului şi poate fi revocat în termen de 30 de zile de la
data exprimării. De asemenea, se cere consimţământul copilului care a
împlinit 10 ani.
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească
garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării depline şi
armonioase a personalităţii copilului. Respectarea acestei condiţii se
dovedeşte printr-un atestat de persoană sau familie aptă să adopte, valabil
pentru un an de zile, care se eliberează de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului, pe baza unei evaluări.
Procedura adopţiei interne se deschide pe calea unei hotarâri
judecătoreşti, care se pronunţă în situaţia în care planul individualizat de
protecţie a copilului, întocmit de direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului stabileşte necesitatea adopţiei, iar demersurile pentru
reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eşuat.
În vederea adopţiei, copilul va fi încredinţat, pe baza unei hotarâri
judecătoreşti, pe o perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care doreşte
să îl adopte.
Cererea de încuviinţare a adopţiei se introduce la instanţa
judecătorească de către direcţia generală de asistenţa socială şi protecţia
copilului sau de către persoana ori familia care doreşte să adopte, la sfârşitul
perioadei de încredinţare a copilului în vederea adopţiei. În cazul încuviinţării

229
adoptiei, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va urmări
evoluţia copilului pentru o perioadă de cel puţin doi ani.
Noua lege a adopţiei restrânge dramatic posibilitatea adopţiei
intenaţionale, care nu poate fi încuviinţată decât în cazul în care adoptatorul
sau unul dintre soţii adoptatori este bunicul copilului.
Odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii de încuviinţare a adopţiei, se
stabileşte filiaţia între cel adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Adopţia încetează prin desfacere, în cazul în care adoptatorii au decedat
şi se încuviinţează o nouă adopţie. Adopţia poate înceta şi prin declararea
nulităţii acesteia, dacă s-a efectuat cu încălcarea normelor legale. Ca o inedită
derogare de la regimul nulităţii actelor juridice, instanţa judecatorească poate
decide menţinerea unei adopţii încheiate în condiţii de nelegalitate, dacă
această măsură este în interesul celui adoptat.
Cadrul instituţional intern în domeniu este asigurat de către Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), constituită în
baza prevederilor H.G. nr. 1432/2004, care se organizează şi funcţionează ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Autoritatea are următoarele funcţii: funcţia de strategie, funcţia de
reglementare, funcţia de administrare, funcţia de reprezentare la copii, funcţia
de autoritate de stat. Autoritatea asigură respectarea, pe teritoriul României, a
drepturilor copilului prin intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile
administrative şi judiciare privind respectarea şi promovarea drepturilor
copilului. Autoritatea are atribuţii principale în domeniul protecţiei şi
promovării drepturilor copilului şi în domeniul prevenirii separării copilului
de părinţi şi al protecţiei speciale a copilului separat temporar sau definitiv de
părinţi.
În România, în prezent, există numeroase ONG-uri şi fundaţii pentru
apărarea şi promovarea drepturilor copilului dintre care se evidenţiază :
UNICEF România, “Salvaţi copiii”, World Vision care derulează programe
în sprijinul copiilor.

IV. Organisme prin intermediul cărora se exercită protecţia

copilului
Până în anul 1999, problemele copiilor cu handicap erau gestionate
numai de către Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap şi prin
acest fapt se consfinţea diferenţa dintre copii cu handicap şi cei fără handicap.
Prin adoptarea O.U.G nr. 192/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Drepturilor Copiilor abrogată mai târziu prin O.U.G nr.
12/2001 referitoare la înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului şi Adopţie, copii cu handicap au şansa unei mai bune soluţionări a
problemelor lor, eliminându-se diferenţa de statut dintre copiii cu handicap şi

230
cei fără handicap. Astfel, toţi copiii aflaţi în dificultate, precum şi copii cu
handicap trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi.
Orice copil care temporar sau definitiv este lipsit de mediul său
familial sau care în propriul său interes superior nu poate fi lăsat în acest
mediu, are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii
locale.
Legea nr. 272/2004 prevede obligaţia statului de a sprijini
colectivitatea locală din care face parte copilul în îndeplinirea obligaţiilor
care decurg din responsabilitatea acesteia. În art. 7 din Legea nr. 705/2001
privind sistemul naţional de asistenţă socială, statul asigură transferul
atribuţiilor şi al mijloacelor financiare necesare către autorităţile locale,
serviciile publice descentralizate şi societatea civilă în realizarea măsurilor de
asistenţă socială. În vederea exercitării atribuţiilor în legătură cu măsurile de
protecţie a copilului ce se află în dificultate, se organizează şi funcţionează în
subordinea Consiliului Judeţean şi respectiv a consiliilor locale ale
sectoarelor mun. Bucureşti Comisia pentru Protecţia Copilului şi Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

A. Comisia pentru Protecţia Copilului

Reforma pe plan instituţional a fost marcată de crearea Comisiei
pentru Protecţia Copilului, ca organ de specialitate al Consiliului Judeţean,
respectiv al Consiliului local de sector în cazul mun. Bucureşti şi care
îndeplineşte atribuţiile referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a
copilului aflat în dificultate şi la relaţiile cu Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului.
Potrivit Legii nr. 272/2004, Comisia pentru Protecţia Copilului, ca
organ de specialitate, fără personalitate juridică are următoarele atribuţii
principale:
- stabilirea încadrării în grad de handicap şi orientarea şcolară a
copilului;
- pronunţarea cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei
măsuri de protecţie specială a copilului;
- soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului asistentului
maternal.

B. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

Potrivit art. 105 alin.2 al Legii nr. 272/2004, Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului se înfiinţează prin Hotărâre a
Consiliului Judeţean∕Local, cu personalitate juridică a sectorului mun.
Bucureşti şi funcţionează ca instituţie de interes judeţean, respectiv local, cu
personalitate juridică. În acest scop, aceasta are următoarele atribuţii:
a) menţionează şi analizează situaţia copiilor din unitatea
administrativ-teritorială, precum şi modul de respectare a drepturilor copiilor,
asigurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor relevante;

231
 b) realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia
sa;
c) identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii
sau prestaţii pentru prevenirea separării copilului de familie;
d) elaborează documentaţia necesară pentru acordarea serviciilor sau
prestaţiilor şi acordă aceste servicii sau prestaţii;
e) asigură consilierea şi informarea familiilor cu copii în întreţinere
asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului şi
asupra serviciilor disponibile pe plan local;
f) asigură şi urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a
consumului de alcool şi droguri, de prevenire şi combatere a violenţei în
familie, precum şi a comportamentului delincvent;
g) vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de
servicii şi prestaţii;
h) înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară
luarea unei măsuri de protecţie specială;
i) urmăresc evoluţia copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a
beneficiat de o măsură de protecţie specială şi a fost reintegrat în familia sa.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege, prin Hotărârea Consiliului
Judeţean, respectiv al Consiliului local al sectorului mun. Bucureşti, precum
şi prin hotărâri ale Comisiei.

C. Obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale

În domeniul asistenţei sociale au atribuţii autorităţile administraţiei
publice locale: Consiliul Local, Consiliul Judeţean şi serviciile
descentralizate ale ministerelor în judeţene.
Potrivit Legii nr. 272/2004, autorităţile administraţiei publice locale
au obligaţia să acorde sprijin şi asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun
în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului şi să acţioneze pentru:
- asigurarea de servicii de prevenire a abandonului de copii;
- identificarea şi pregătirea unei reţele teritoriale de asistenţi maternali
profesionişti;
- înfiinţarea de centre de îngrijire de zi;
- asigurarea oricăror servicii care să conducă la bunăstarea copilului;
alături de părinţii săi.

D. Organisme private care desfăşoară activităţi în domeniul

protecţiei copilului
Potrivit Legii 272/2004, organismele private care pot desfăşura
activităţi în domeniul protecţiei copilului sunt persoane juridice de drept
privat fără scop patrimonial, constituite în condiţiile legii.

232
 Organismele private pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei
copilului numai dacă au fost autorizate de Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului. Autorizarea organismelor private străine se
face de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
Acestea pot fi autorizate să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei
copilului pe teritoriul României numai dacă sunt reprezentate de organisme
private de naţionalitate română autorizate.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului are
dreptul de a exercita controlul asupra activităţii desfăşurate de organismele
private autorizate.

233
 Secţiunea II
EDUCAŢIA ŞI SĂNĂTATEA COPIILOR

I. Educaţia
Reforma sistemului de învăţământ a devansat multe alte sectoare, dar
efectele sale nu au fost întotdeauna cele scontate, măsurile luate fiind uneori
lipsite de obiective coerente pentru întreg sistemul de învăţământ. Trebuie
remarcată scăderea valorizării educaţiei în rândul familiilor care întâmpină
probleme de natură socio-economică, ceea ce conduce la abandon şcolar şi
reorientarea copiilor către piaţa muncii, adesea în condiţii ilegale. În lipsa
unor măsuri adecvate, acestea pot conduce la o perpetuare pe termen lung a
stării de sărăcie, prin crearea unui cerc vicios sărăcie – educaţie scăzută, lipsă
educaţie – sărăcie.
Învăţământul în mediul rural constituie încă o problemă ce se
concretizează în rezultatele şcolare scăzute, rata de cuprindere şcolară sau
rata de promovabilitate a diferitelor cicluri şcolare mult mai mică decât
pentru învăţământul urban, participarea scăzută a adolescenţilor din mediul
rural la nivelurile superioare de învăţământ.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului include o serie de prevederi referitoare la educaţia copilului,
activităţi recreative şi culturale. Astfel, copilul are dreptul de a primi o
educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a
aptitudinilor şi a personalităţii sale.
Părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei
care urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la şcoală
şi să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei
judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, precum şi inspectoratele şcolare şi unităţile de
învăţământ, ca instituţii ale administraţiei publice locale cu atribuţii în
domeniul educaţiei, sunt obligate să întreprindă măsuri necesare pentru453:
a) facilitarea accesului la educaţia preşcolară şi asigurarea
învăţământului general obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii;
b) dezvoltarea de programe de educaţie pentru părinţii tineri, inclusiv
în vederea prevenirii violenţei în familie;
c) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu
pot răspunde la cerinţele programei şcolare naţionale, pentru a nu intra
prematur pe piaţa muncii;
d) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au
abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de
învăţământ;
453
Art. 48 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.

234
 e) respectarea dreptului copilului la timp de odihnă şi timp liber,
precum şi a dreptului acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi artistică;
f) prevenirea abandonului şcolar din motive economice, luând măsuri
active de acordare a unor servicii sociale în mediul şcolar, cum sunt: hrană,
rechizite, transport şi altele asemenea.
În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi
tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor
sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Pedepsele
corporale în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise. Cadrele
didactice au obligaţia de a semnala serviciului public de asistenţă socială sau,
după caz, direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului cazurile
de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copiilor.
Copilului îi este garantat dreptul la odihnă şi vacanţă. Astfel, copilul
trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe
în mod liber la activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile
culturale, artistice şi sportive ale comunităţii. Autorităţile publice au obligaţia
să contribuie, potrivit atribuţiilor ce le revin, la asigurarea condiţiilor
exercitării în condiţii de egalitate a acestui drept. Autorităţile publice au
obligaţia să asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, locuri de joacă
suficiente şi adecvate pentru copii, în mod special în situaţia zonelor intens
populate.

II. Sănătatea
Starea de sănătate a copiilor este afectată de o serie întreagă de factori
de natură economică şi socială, atât de la nivelul comunităţii, dar şi al
familiei: dezvoltarea reţelei de servicii medicale, resursele financiare alocate
sistemului de asistenţă medicală, nivelul de cunoştinţe referitoare la un stil de
viaţă sănătos sau al noţiunilor elementare de igienă. Starea de sărăcie cronică
în care trăiesc mulţi copii a condus la apariţia unor afecţiuni specifice, între
care se numără bolile digestive şi afecţiunile respiratorii (cauzate de o
alimentaţie necorespunzătoare, sau condiţii adesea improprii locuirii şi bunei
dezvoltări a copiilor).
Deşi datele referitoare la sănătatea copiilor nu sunt foarte detaliate,
trebuie menţionat faptul că în România rata mortalităţii infantile este mult
mai mare decât în statele europene, fapt ce indică atât gradul de sărăcie al
populaţiei, cât şi capacitatea scăzută a sistemului public de asistenţă medicală
de a răspunde nevoilor copiilor. De asemenea, printre problemele grave de
sănătate care afectează o mare parte dintre copii trebuie menţionate: anemia
feriprivă (provocată de lipsa fierului), tuberculoza, alte afecţiuni ale
aparatului respirator.
Conform art. 43 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a se bucura de cea
mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de
serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării

235
efective a acestui drept. Accesul copilului la servicii medicale şi de
recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale în caz de boală este
garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional
unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat.
Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile
administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii publice sau private
cu atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate să adopte, în condiţiile legii,
toate măsurile necesare pentru454:
a) reducerea mortalităţii infantile;
b) asigurarea şi dezvoltarea serviciilor medicale primare şi
comunitare;
c) prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor;
d) asigurarea serviciilor medicale pentru gravide în perioada pre- şi
postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu au calitatea de persoană
asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;
e) informarea părinţilor şi a copiilor cu privire la sănătatea şi
alimentaţia copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei şi
salubrităţii mediului înconjurător;
f) dezvoltarea de acţiuni şi programe pentru ocrotirea sănătăţii şi de
prevenire a bolilor, de asistenţă a părinţilor şi de educaţie, precum şi de
servicii în materie de planificare familială;
g) verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasaţi
pentru a primi îngrijire, protecţie sau tratament;
h) asigurarea confidenţialităţii consultanţei medicale acordate la
solicitarea copilului;
i) derularea sistematică în unităţile şcolare de programe de educaţie
pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea prevenirii
contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor.
Părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală pentru a asigura
copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi pentru a
preveni situaţiile care pun în pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului.
În situaţia excepţională în care viaţa copilului se află în pericol
iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire la
sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acele acte
medicale de strictă necesitate pentru a salva viaţa copilului, chiar fără a avea
acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al acestuia. Vizitele periodice
ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor şi al copiilor
până la împlinirea vârstei de un an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii
sănătăţii mamei şi copilului, educaţiei pentru sănătate, prevenirii
abandonului, abuzului sau neglijării copilului.
De asemenea, copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai
care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
Părinţilor sau, după caz, altor reprezentanţi legali le revine în primul rând
454
Art. 43 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.

236
responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii
de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le
asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură şi pregătirea profesională
Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări
sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi
persoanele în întreţinerea cărora se găseşte. În cazul în care părinţii sau
persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a întreţine copilul nu pot
asigura, din motive independente de voinţa lor, satisfacerea nevoilor minime
de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, statul, prin
autorităţile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin
corespunzător, sub formă de prestaţii financiare, prestaţii în natură, precum şi
sub formă de servicii, în condiţiile legii.
Părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor competente acordarea
alocaţiilor, indemnizaţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură şi a altor facilităţi
prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a informa
părinţii şi copiii în legătură cu drepturile pe care le au, precum şi asupra
modalităţii de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări
sociale.

237
 Secţiunea III
ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

I. Consideraţii introductive
Potrivit art.4, alin. 1 din Legea nr. 272/2004, prin „copil” se înţelege
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea
deplină de exerciţiu. De regulă, minorul nu are capacitate de exerciţiu, dar
minora care se căsătoreşte la cel puţin 15 ani dobândeşte capacitate deplină
de exerciţiu, dar nu devine majoră. De aceea legea prevede două condiţii
cumulative: persoana să fie minoră, adică să nu fi împlinit vârsta de 18 ani;
persoana să nu aibă capacitate deplină de exerciţiu, respectiv minora să nu fie
căsătorită455.
Legea nr. 272/2004, pilonul cadrului legislativ cu privire la protecţia
copilului prevede o serie de măsuri de protecţie a acestei categorii de
persoane. Potrivit acestei legi, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea
sa fizică, mentală, spirituală, morală sau socială este periclitată. Această
situaţie apare în cazul în care părinţii nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător
drepturile şi îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se
vinovaţi de neglijenţă în exercitarea ocrotirii părinteşti, dar fără caracter de
gravitate ori abuz456. Legea menţionată corelează legislaţia internă cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că,
pentru copil, faptul de a trăi împreună cu părinţii săi reprezintă o
componentă fundamentală a vieţii de familie, astfel încât plasarea acestuia
într-o instituţie specializată reprezintă în sine o ingerinţă în viaţa familială a
celor interesaţi457.
Dacă părinţii se fac vinovaţi de neglijenţă gravă sau purtare abuzivă în
exercitarea drepturilor părinteşti se va lua o măsura de protecţie a copilului şi
apoi se va cere decăderea din drepturile părinteşti.
Copilul se află în situaţia de a fi ameninţat în dezvoltarea sa fizică şi
intelectuală în următoarele situaţii:
- copii cu părinţii decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi,
când nu s-a putut institui tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în
grija părinţilor săi din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau abandonat de către mamă în unităţi sanitare;

455
A se vedea I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998, p. 150.
456
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 422.
457
Oana Ghiţă, Adina Ponea-Calotă, Consideraţii privind măsurile speciale de protecţie a
copilului aflat în dificultate, în "Revista de Ştiinţe Juridice" nr. 1-2/2005, p. 23 şi urm.

238
 - copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.

II. Măsurile de protecţie a copilului aflat în dificultate

Măsurile privind protecţia specială a copilului sunt prevăzute la art.
55 din Legea nr. 272/2004 astfel:
- plasamentul;
- plasamentul în regim de urgenţă;
- supravegherea specializată.
Potrivit art. 56 din Legea 272/2004 beneficiază de măsurile de
protecţie specială următorii copii:
- copilul ai cărui părinţi sunt declaraţi decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi
din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-au aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte
morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dar nu
răspunde penal.

A. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială având
caracter temporar care poate fi dispusă, după caz, la o persoană sau familie, la
un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial. Potrivit art. 110 din
lege, serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură
protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat temporar sau definitiv de
părinţii săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului. Sunt considerate
servicii rezidenţiale şi centrele maternale. Aceste servicii se organizează pe
model familial şi pot avea un caracter specializat în funcţie de nevoile
copiilor plasaţi458.
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la
cererea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
Instituirea măsurii plasamentului trebuie să se facă cu respectarea
următoarelor principii:
- plasarea copilului, cu prioritate, în familia extinsă459 sau la familia
substitutivă460. Pentru copilul care nu a împlinit vârsta de 2 ani, în mod
obligatoriu se va dispune plasamentul în familia extinsă sau substitutivă, fiind

458
Marieta Maria Soreaţă, Dreptul familiei, Editura Universitaria, Craiova, 2005, p. 366.
459
Prin familie extinsă, potrivit art. 4 din Legea nr. 272/2004, se înţelege copilul, părinţii şi
rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.
460
Familia substitutivă include persoanele, altele decât cele ce aparţin familiei extinse care,
în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului.

239
interzis plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial, cu excepţia situaţiei în
care copilul sub 2 ani prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri
în servicii de tip rezidenţial specializate;
- menţinerea fraţilor împreună;
- facilitatea exercitării dreptului părinţilor de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
Pe durata măsurii plasamentului, drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă
de copil se menţin.

B. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie
specială, cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat
sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în
unităţi sanitare.
Noţiunea de "abuz asupra copilului" semnifică orice acţiune voluntară
a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de
autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică
sau psihică a copilului461.
Prin "neglijarea copilului" se înţelege omisiunea voluntară sau
involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau
educării copilului, de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi,
fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală
sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului462.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către
directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din
unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul sau cel abandonat
de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat. În cazul
plasamentului în regim de urgenţă se aplică aceleaşi dispoziţii legale ca şi în
cazul plasamentului în ceea ce priveşte locul unde copilul poate fi dat în
plasament şi principiile care trebuie respectate la dispunerea unei astfel de
măsuri.
Specific plasamentului în regim de urgenţă este faptul că, pe durata
acestuia, se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când
instanţa de judecată decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea măsurii de
protecţie şi la exercitarea drepturilor părinteşti463. Pe durata suspendării
exercitării drepturilor părinteşti, acestea trec în sarcina persoanei, familiei,
asistentului maternal sau şefului serviciului de tip rezidenţial care a primit
copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile
copilului sunt exercitate de preşedintele Consiliului judeţean, respectiv
primarul mun. Bucureşti.
461
Art. 89 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.
462
Art. 89 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
463
Marieta Maria Soreaţă, op. cit., p. 368.

240
 C. Supravegherea specializată
Potrivit art. 67, alin. 1 din Legea nr. 272/2004, măsura de
supraveghere specializată se dispune faţă de minorul care a săvârşit o fapta
penală şi care nu răspunde penal. Având în vedere că minorul care nu a
împlinit 14 ani nu răspunde penal, cel cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
iar pentru minorul care a împlinit 16 ani va fi angajată răspunderea penală464,
se constată că măsura supravegherii specializate poate fi dispusă faţă de
minorii sub 14 ani sau între 14 şi 16 ani, dacă aceştia din urmă nu au avut
discernământul faptelor la momentul săvârşirii infracţiunii. Conform
prevederilor legale, faţă de un minor aflat într-una din aceste situaţii poate fi
dispusă fie măsura plasamentului, fie măsura supravegherii specializate.
Pentru a stabili care dintre aceste măsuri este mai indicată, autoritatea
competentă va lua în considerare următoarele criterii: condiţiile care au
favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol social al faptei, mediul în care a
crescut şi a trăit copilul, riscul săvârşirii de către minor a unei alte fapte, orice
alte elemente care caracterizează situaţia copilului.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal,
măsura supravegherii specializate se dispune de către Comisia pentru
Protecţia Copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa
judecătorească.
Supravegherea specializată constă în menţinerea copilului în mediul
familial sau în familia extinsă sau substitutivă, dacă nu este posibilă
menţinerea în familie sau aceasta ar fi dăunătoare copilului, sub condiţia
respectării de către copil a unor obligaţii precum:
- frecventarea cursurilor şcolare;
- utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
- urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
- interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane.
Dacă minorul nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii sau dacă fapta
săvârşită prezintă un grad sporit de pericol social, Comisia pentru protecţia
copilului sau, după caz, instanţa de judecată, dispune pe o perioadă
determinată, plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Pe toată durata aplicării măsurilor privind minorul care a săvârşit
fapte penale, dar nu răspunde penal, sunt asigurate servicii specializate pentru
a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, sau,
după caz, organismul privat autorizat are obligaţia de a urmări modul în care
sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltare şi îngrijire a
copilului pe perioada aplicării măsurii.

464
Art. 99 din Codul penal.

241
 III. Copiii instituţionalizaţi
Dificultăţile socio-economice întâmpinate de către familiile cu copii
în perioada de tranziţie, dar şi incapacitatea sistemului de protecţie socială de
a se adapta noilor probleme sociale au avut drept consecinţă menţinerea
relativ constantă a numărului de copii aflaţi sub protecţia statului -
aproximativ 80.000 de copii. Dintre aceştia, peste 30.000 de copii se află încă
în centre de plasament, iar mai bine de jumătate dintre cei din urmă au vârsta
peste 14 ani. Numărul mare de copii din sistemul rezidenţial de protecţie a
copilului este privit cu îngrijorare din cauza incapacităţii acestor instituţii de
a oferi un mediu propice dezvoltării armonioase a unui copil şi de a crea
oportunităţi reale de reintegrare socială după părăsirea instituţiei. Lipsa
modelului familial are mari influenţe asupra copiilor ocrotiţi în centrele de
plasament: probleme de socializare, lipsa deprinderilor de viaţă independentă,
probleme de ataşament emoţional etc. Astfel, mulţi dintre copiii care părăsesc
instituţiile sunt inadaptaţi social, lipsiţi de o calificare profesională şi de un
suport material minim. În plus, politicile de prevenire a abandonului nu au
avut efectele dorite, rata abandonului menţinându-se la cifra alarmantă de
1,8% dintre născuţi, abandonaţi anual în maternităţi, şi 1,5% în spitale sau
secţii de pediatrie.

IV. Copiii rromi

Copiii rromi reprezintă una dintre categoriile ale căror drepturi sunt
cel mai frecvent încălcate. Ca urmare a standardului scăzut de viaţă, a
lipsurilor generalizate (locuinţă, facilităţi, alimentaţie deficitară, asistenţă
medicală precară), starea de sănătate este inferioară restului populaţiei şi
durata de viaţă mai mică. Multe familii locuiesc în încăperi insalubre, fără
electricitate, apă, căldură, în unele cazuri chiar 6-10 persoane în aceeaşi
cameră. Se întâlnesc frecvent avitaminoze, distrofie, rahitism, deficit staturo-
ponderal, intoxicaţii alimentare.
Accesul copiilor rromi la educaţie a scăzut îngrijorător după 1989.
Foarte puţini copii rromi urmează învăţământul preşcolar, iar acest fapt se
reflectă în dificultăţile pe care aceştia le întâmpină în şcoală în a răspunde
cerinţelor acesteia şi de a se integra, ceea ce conduce mai târziu la absenteism
şi abandon şcolar.

V. Copiii cu dizabilităţi
Societatea românească nu a fost pregătită să răspundă nevoilor
complexe ale copiilor cu dizabilităţi, tradiţia promovată în timpul
comunismului fiind aceea de instituţionalizare a copiilor cu nevoi speciale.
Drepturile de care ar trebui să beneficieze copiii cu dizabilităţi, la fel cu
ceilalţi copii, nu sunt respectate în întregime datorită numeroaselor bariere
care le stau în faţă printre care lipsa unui număr suficient de servicii de
recuperare/reabilitare, insuficienta pregătire a şcolilor (clădiri, corp
profesoral, programe şcolare, elevi) pentru incluziunea copiilor cu

242
dizabilităţi, slaba perspectivă de pregătire profesională şi de încadrare. Aceste
încălcări ale drepturilor copilului conduc la dependenţa fizică şi economică a
viitorului adult, la situaţia de permanentă asistare.
În scopul protecţiei copilului cu handicap, Legea nr. 272/2004 a
prevăzut, în art. 46, că acesta are dreptul la îngrijire specială, adaptată
nevoilor sale specifice. Copilul cu handicap are dreptul la educaţie,
recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor
proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale. Îngrijirea specială trebuie să
asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor
cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi
părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi
se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea
accesului efectiv şi fără discriminare al copiilor cu handicap la educaţie,
formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea
ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice alte
activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a
personalităţii lor. Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale
şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze programe
şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii
nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor acestora în condiţii care să le
garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze
participarea activă la viaţa comunităţii.

VI. Exploatarea muncii copilului

Copiii care muncesc reprezintă un fenomen asupra căruia
concentrarea atenţiei publice şi instituţionale rămâne încă la un nivel scăzut,
deşi consecinţele asupra dezvoltării şi sănătăţii copilului sunt deosebit de
grave. Exploatarea muncii copilului nu înseamnă orice implicare a unui copil
într-o activitate, ci apare atunci când copilul are o vârstă mică (sub 12 ani)
sau când durata muncii depăşeşte un anumit număr de ore pe săptămână sau
aceasta prezintă anumite riscuri. În special în mediul rural, sarcinile primite
de la părinţi includ curăţenia casei, pregătirea hranei pentru membrii familiei,
îngrijirea şi hrănirea animalelor, îngrijirea fraţilor şi surorilor mai mici,
diferite munci agricole, tăiatul lemnelor etc. De multe ori, aceste activităţi
ocupă foarte mult timp, ceea ce conduce la neglijarea şcolii şi chiar abandon.
Abandonul şcolar, nivelul redus de pregătire şcolară şi profesională,
excluziunea socială, abuzurile fizice şi psihice pe care le implică munca şi
exploatarea economică a copilului, precum şi amploarea fenomenului sunt
doar câţiva din factorii care demonstrează necesitatea adoptării unor măsuri
mai eficiente de combatere a acestuia.
În paralel, se constată şi vehicularea anumitor mituri, care nu sunt
adevărate. Copii care muncesc se întâlnesc în toate ţările, nu numai în cele în
curs de dezvoltare, aşa cum se afirmă de regulă.

243
 Principalele cauze ale muncii copiilor sunt următoarele: sărăcia,
analfabetismul, decesul sau absenţa permanentă a tatălui, nivelul de
subdezvoltare rurală, condiţiile de viaţă în cartierele sărace ale oraşului,
imposibilitatea sistemului şcolar de a garanta o viitoare slujbă, familii
numeroase. Deşi pe primul loc în clasamentul acestor cauze se află sărăcia,
exploatarea muncii copiilor se întâlneşte şi în ţările bogate, iar această
practică nu face decât să perpetueze sărăcia.
La baza tuturor convenţiilor adoptate de OIM stau, în conformitate cu
Constituţia OIM, următoarele principii:
- libertatea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de
negociere colectivă;
- eliminarea oricărei forme de muncă forţată sau obligatorie;
- abolirea efectivă a muncii copiilor;
- eliminarea discriminării în materie de angajare şi profesie.
Uniunea Europeană a adoptat Directiva 94/33/CE(protecţia tinerilor
aflaţi la muncă) care interzice munca sub vârsta de 15 ani (cu câteva excepţii
precise) şi reglementează munca pentru persoanele între 15 şi 18 ani.
Conform art. 87 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a fi protejat împotriva
exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potenţial
sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii
sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. De altfel,
conform art. 13 alin. 2 din Codul muncii, angajarea minorilor cu vârsta
cuprinsă între 15 şi 16 ani este posibilă numai cu acordul părinţilor (ambilor
părinţi) sau al reprezentanţilor legali şi numai dacă minorului „nu îi este
periclitată sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională”. În ceea ce
priveşte munca prestată de copii şi tineri, Normele generale de protecţie a
muncii, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii şi al ministrului
sănătăţii nr. 578/1996 prevăd:
- este interzisă folosirea tinerilor sub vârsta de 16 ani la efectuarea
unor operaţiuni manuale de încărcare, descărcare şi transport;
- se interzice folosirea tinerilor sub vârsta de 18 ani la operaţiile cu
materiale şi produse periculoase, la lucrările de vopsit care comportă
utilizarea carbonatului bazic de plumb, a sulfatului de plumb sau a miniului
de plumb şi a tuturor produselor care conţin aceşti pigmenţi;
- pentru tinerii cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani, masele maxime
admise de transport, de susţinut sau de ridicat sunt stabilite în raport cu vârsta
şi sexul, şi anume pentru femei - 5 kg şi pentru bărbaţi - 15 kg.
De asemenea, este interzisă orice practică prin intermediul căreia un
copil este dat de unul sau de ambii părinţi ori de reprezentantul lui legal în
schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a
muncii acestuia.
În situaţiile în care copiii de vârstă şcolară se sustrag procesului de
învăţământ, desfăşurând munci cu nerespectarea legii, unităţile de învăţământ

244
sunt obligate să sesizeze de îndată serviciul public de asistenţă socială. În
cazul unor asemenea constatări, serviciul public de asistenţă socială împreună
cu inspectoratele şcolare judeţene şi cu celelalte instituţii publice competente
sunt obligate să ia măsuri în vederea reintegrării şcolare a copilului.
Inspecţia Muncii, în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului, are obligaţia de a promova campanii de
conştientizare şi informare:
a) pentru copii - despre măsurile de protecţie de care pot beneficia şi
despre riscurile pe care le implică cazurile de exploatare economică;
b) pentru publicul larg - incluzând educaţie parentală şi activităţi de
pregătire pentru categoriile profesionale care lucrează cu şi pentru copii,
pentru a-i ajuta să asigure copiilor o reală protecţie împotriva exploatării
economice;
c) pentru angajatori sau potenţiali angajatori.

VII. Copiii străzii

Biroul Internaţional al Muncii estimează în studiile sale că există în
prezent 120 de milioane de copii ai străzii. În Italia, Camorra napolitană,
Ndrangheta calabreză şi Mafia siciliană se servesc de mii de copii pentru a-şi
asuma un număr mare de sarcini, cum ar fi supravegherea, transmiterea
mesajelor, ridicarea taxelor pentru protecţie, vânzarea de ţigări şi chiar pentru
comiterea de crime. În Statele Unite, armele de foc reprezintă prima cauză a
mortalităţii la copii şi la adolescenţii băieţi. La fiecare două ore un copil este
ucis de glonţ, ceea ce nu este uimitor într-o ţară în care există în jur de 200 de
milioane de arme în circulaţie şi care numără 25.000 crime pe an. Un senator
american care luptă împotriva proliferării armelor semnala recent că ţara sa
numără de 31 de ori mai mulţi vânzători de arme decât restaurante
Mc.Donalds. În 1996, în SUA, mai mult de 6000 de elevi au fost
exmatriculaţi din şcoli pentru că au încercat să introducă arme de foc.
Copiii străzii reprezintă una dintre cele mai vulnerabile categorii de
copii în dificultate. De ordinul miilor, în marile oraşe (circa 5.000 la nivel
naţional şi 2.000 în Bucureşti), aceştia pot fi întâlniţi atunci când efectuează
anumite activităţi sau cerşesc în stradă şi locurile publice, încercând să
câştige un ban, sau rămân nevăzuţi, răzbătând numai uneori din adăposturile
subterane improvizate. Experienţa asistenţei stradale şi studiile centrate pe
situaţia copiilor străzii au relevat faptul că dezvoltarea fizică a acestora este
neconcordantă cu vârsta lor, starea sănătăţii este precară (victime ale
tuberculozei, hepatitei şi bolilor de piele), iar nivelul educaţional este foarte
scăzut (în medie, un sfert dintre copiii intervievaţi sunt analfabeţi, iar mai
mult de o treime au noţiuni limitate de scris şi de citit). Consecinţele acestui
ultim aspect se pot reflecta în probleme de adaptare şi integrare socială, în
transmiterea intergeneraţională a unui model care nu valorizează educaţia,
precum şi în şanse minime de a avea un statut profesional (o calificare).

245
 VIII. Copiii, victime ale abuzurilor
Violenţa poate să aibă implicaţii serioase asupra dezvoltării copiilor.
Societatea românească are încă la bază un model familial tradiţional în care
bătaia copiilor este un mijloc de educare, cu atât mai mult în cazul părinţilor
ce au fost abuzaţi în copilărie. Familia este încă o structură închisă,
problemele ce apar în cadrul acesteia fiind dezvăluite în rare cazuri. Violenţa
domestică este un fapt despre care nu trebuie discutat în afara familiei şi,
atâta timp cât legile nu sunt încălcate flagrant, nimeni nu are dreptul să
intervină. În aceeaşi măsură, comunitatea nu reacţionează la semnalarea
cazurilor de abuz asupra copiilor şi, în anumite medii (instituţii), nici măcar
specialiştii nu intervin.
Deşi au fost create mecanismele legale de intervenţie în cazul
abuzurilor (fie ele fizice, psihice, sexuale sau economice), este necesară
schimbarea mentalităţii atât la nivelul comunităţii, cât şi al autorităţilor.
Conform art. 89, alin. 1 din Legea nr. 272/2004, prin “abuz asupra
copilului” se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-
o relaţie de răspundere, încredere sau autoritate faţă de acesta, prin care este
periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. De asemenea,
copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz,
rele tratamente sau neglijenţă465.
Prin „neglijarea copilului” se înţelege omisiunea, voluntară sau
involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau
educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi,
fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală
sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi
privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie, cât şi în
orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor.
Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupaţiei sale, lucrează
direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu existenţa unei situaţii de
abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de
asistenţă socială sau direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv. Pentru
semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei
direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se înfiinţează
obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr va fi adus la cunoştinţă
publicului.
În vederea asigurării protecţiei speciale a copilului abuzat sau neglijat,
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată:

465
Art. 85, alin. 1 din Legea nr. 272/2004.

246
 a) să verifice şi să soluţioneze toate sesizările privind cazurile de abuz
şi neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenţilor familiali;
b) să asigure prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor
victime ale abuzului sau neglijării şi ale familiilor acestora.
Pentru verificarea sesizărilor privind cazurile de abuz şi neglijare a
copilului, reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului au drept de acces, în condiţiile legii, în sediile persoanelor juridice,
precum şi la domiciliul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură
protecţia unui copil. Pentru efectuarea acestor verificări, organele de poliţie
au obligaţia să sprijine reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului.
Reprezentanţii persoanelor juridice, precum şi persoanele fizice care
au în îngrijire sau asigură protecţia unui copil sunt obligaţi să colaboreze cu
reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi să
ofere toate informaţiile necesare pentru soluţionarea sesizărilor.
În situaţia în care, în urma verificărilor efectuate, reprezentanţii
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului stabilesc că există
motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent
pentru copil, datorată abuzului şi neglijării, şi nu întâmpină opoziţie din
partea persoanelor care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului,
directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului instituie
măsura plasamentului în regim de urgenţă. În situaţia în care respectivele
persoane refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către
reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar
aceştia stabilesc că există motive temeinice care să susţină existenţa unei
situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului şi neglijării, direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa
judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedenţiale de plasare a
copilului în regim de urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent
maternal sau într-un serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în condiţiile legii.
În termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedenţiale
prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească
pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu
măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor
părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. În cadrul
procesului, se poate administra, din oficiu, ca probă, declaraţia scrisă a
copilului referitoare la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declaraţia
copilului poate fi înregistrată, potrivit legii, prin mijloace tehnice audio-
video. Înregistrările se realizează în mod obligatoriu cu asistenţa unui
psiholog. Acordul copilului este obligatoriu pentru realizarea înregistrării
declaraţiei sale.
De asemenea, dacă instanţa judecătorească apreciază necesar, aceasta
îl poate chema pe copil în faţa ei, pentru a-l audia. Audierea are loc numai în

247
camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o prealabilă
pregătire a copilului în acest sens.
În cazul în care abuzul sau neglijarea a fost săvârşită de către persoane
care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau
protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului, angajatorii au obligaţia
să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea
persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa.
În instituţiile publice sau private, precum şi în serviciile de tip
rezidenţial, publice sau private, care asigură protecţia, creşterea, îngrijirea sau
educarea copiilor, este interzisă angajarea persoanei împotriva căreia a fost
pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru
săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni.
Părinţii copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia,
autorităţile publice şi organismele private au obligaţia de a lua toate măsurile
corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică şi psihologică şi
reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de
neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude,
inumane sau degradante şi de a asigura condiţiile necesare pentru ca
readaptarea şi reintegrarea să favorizeze sănătatea, respectul de sine şi
demnitatea copilului466.

IX. Copiii traficaţi

Deşi datele existente relevă un număr relativ mic de copii victime ale
traficului, acestea reprezintă doar vârful aisbergului, numărul de copii ce sunt
exploataţi în reţelele de trafic fiind estimat a fi mult mai mare. Copiii care
ajung în reţelele de trafic de fiinţe umane devin subiecţi ai abuzului fizic şi
sexual, precum şi a altor forme de violenţă şi exploatare.
Modalităţile prin care copiii ajung să fie traficaţi în scopul exploatării
sexuale sau a exploatării prin muncă sunt diferite. Cea mai des întâlnită
modalitate de recrutare în cazul traficului în scopul exploatării sexuale este
promisiunea falsă a unui loc de muncă în afara ţării, venită din partea unor
cunoştinţe recente, a unor prieteni sau rude. În cazul traficului de copii în
scopul exploatării prin muncă, familia copilului este implicată într-un mod
direct sau indirect în acest proces. În multe cazuri este vorba de migraţia
întregii familii în altă ţară, de obicei cu destinaţie vest europeană. În cazurile
în care familia este implicată în procesul de traficare, copiii nu se opun, fiind
convinşi că este de datoria lor să-şi ajute familia şi că vor avea un viitor mai
bun.
În ultimul an, cadrul legal şi instituţional a fost îmbunătăţit pentru a
răspunde nevoilor copiilor. Totuşi, prevenirea acestui fenomen trebuie să aibă
în vedere crearea unor oportunităţi de dezvoltare la nivel local, astfel încât
decizia emigrării prin orice mijloace să nu mai fie apreciată ca singura
opţiune viabilă.
466
Art. 86 din Legea nr. 272/2004.

248
 În ceea ce priveşte protecţia copilului împotriva răpirii şi a oricăror
forme de traficare, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, îi revine sarcina de a efectua demersurile necesare
pentru adoptarea tuturor măsurilor legislative, administrative şi educative
destinate asigurării protecţiei efective împotriva oricăror forme de trafic
intern sau internaţional al copiilor, în orice scop sau sub orice formă, inclusiv
de către proprii părinţi. În acest scop, autorităţile publice menţionate au
responsabilitatea elaborării unei strategii la nivel naţional pentru prevenirea şi
combaterea acestui fenomen, inclusiv a unui mecanism intern de coordonare
şi monitorizare a activităţilor întreprinse.

X. Copiii cu HIV/SIDA
În lume, 6 tineri cu vârsta sub 25 de ani se contaminează în fiecare
minut. Tinerii între 15 şi 25 de ani reprezintă deja azi o treime din
seropozitivii planetei, în jur de 10 milioane de persoane. Printre victimele
pandemiei, putem număra şi cele zece milioane de orfani care trebuie să
supravieţuiască singuri pentru că părinţii au decedat din cauza virusului.
Africa, şi în special sud-estul continentului afişează cifre înfricoşătoare. În
Botswana, în media de vârstă cuprinsă între 15 şi 24 de ani, o tânără din trei
şi un tânăr din şapte sunt infectaţi cu HIV. În Africa de Sud, Lesotho şi în
Zimbabwe, o tânără din patru şi un tânăr din zece sunt contaminaţi. Printre
consecinţele epidemiei, UNICEF remarcă faptul că viitorul copiilor este
ipotecat în Africa Sub-Sahariană. Anul trecut, 860.000 de copii au fost lipsiţi
de profesorii lor, morţi de SIDA.
În România, incidenţa cazurilor de infectare cu HIV/SIDA în rândul
copiilor a fost o problemă moştenită de la vechiul regim şi ale cărui cauze au
necesitat schimbarea practicilor spitaliceşti, dat fiind faptul că principala
modalitate de transmitere la copii este cea nozocomială (intra-spitalicească).
În ultimii 15 ani se remarcă o creştere constantă, de la an la an, a numărului
cazurilor în rândul copiilor cu vârsta de până în 14 ani. Aceste date
îndreptăţesc concluzia referitoare la necesitatea întreprinderii de acţiuni care
să aibă în vedere cauzele fenomenului şi nu numai efectele. În ceea ce
priveşte drepturile copiilor cu HIV/SIDA, frecvent se constată încălcări ale
acestora, cea mai vizibilă fiind încălcarea dreptului la educaţie. În ultimii ani,
cazurile în care copiii cu HIV/SIDA au cerut respectarea dreptului la educaţie
au iscat numeroase dezbateri publice pe această temă.
În vederea aplicării prevederilor art.7 alin. 4 din Legea nr.584/2002
privind măsurile de prevenire a maladiei SIDA în România şi de protecţie a
persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei a elaborat metodologia de acordare a
indemnizaţiei lunare de hrană cuvenite adulţilor şi copiilor infectaţi cu HIV

249
sau bolnavi de SIDA467. Adulţii şi copiii infectaţi cu HIV sau bolnavi de
SIDA beneficiază de indemnizaţie lunară de hrană468, atât pe perioada cât
sunt internaţi, cât şi în ambulatoriu. Dreptul la indemnizaţia lunară de hrană
încetează cu luna următoare decesului persoanei beneficiare. Beneficiarul
indemnizaţiei lunare de hrană sau, după caz, reprezentantul legal al acestuia,
are obligaţia să comunice direcţiei de muncă, solidaritate socială şi familie
orice modificare intervenită în situaţia care a stat la baza acordării dreptului.
REZUMAT
XI. Consumul de droguri în rândul copiilor
Deşi este un fenomen greu măsurabil, diversele studii întreprinse de
instituţii publice sau private au relevat faptul că numărul utilizatorilor de
droguri care au vârsta mai mică de 18 ani a crescut, iar vârsta la care se
începe consumul de droguri a scăzut la 13-14 ani. Creşterea consumului de
droguri este îngrijorătoare şi prin prisma consecinţelor dramatice pe termen
mediu şi lung asupra sănătăţii publice (creşterea incidenţei HIV/SIDA, a
îmbolnăvirilor cu hepatita A, B şi C, a cazurilor de tuberculoză etc.) şi prin
asocierea sa cu o rată crescută a infracţionalităţii asociate traficului şi
consumului ilicit de droguri.
Conform art. 88 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a fi
protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope.
Astfel, este interzisă vânzarea de solvenţi copiilor, fără acordul părintelui ori
al altui reprezentant legal.
Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copiilor, şi, după caz, cu alte autorităţi sau
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, are obligaţia de a
lua măsurile corespunzătoare pentru:
a) prevenirea folosirii copiilor la producţia şi traficul ilicit al acestor
substanţe;
b) conştientizarea publicului larg şi, în mod particular, a copiilor, cu
privire la această problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de
învăţământ şi, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa
şcolară;
c) sprijinirea copiilor şi familiilor acestora, prin consiliere şi
îndrumare - dacă este necesar, de natură confidenţială, dar şi prin elaborarea
de politici şi strategii care să garanteze recuperarea fizică şi psihică şi
reintegrarea socială a copiilor dependenţi de droguri, inclusiv prin
dezvoltarea în acest scop de metode de intervenţie alternativă la instituţiile
psihiatrice tradiţionale;

467
Aprobată prin Ordinul ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei
nr.73/16.02.2004, modificat şi completat prin Ordinul nr.118/2004.
468
Conform H.G. nr.508/2005 pentru modificarea anexei la H.G. nr.839/2004 privind nivelul
alocaţiilor de hrană pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice şi din creşe, de
la 1 iulie 2005 cuantumurile alocaţiilor de hrană pentru bolnavii HIV/SIDA sunt de 9 lei
(RON)/zi pentru adulţi şi 7,2 lei (RON)/zi pentru copii.

250
 d) dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date
reale asupra apariţiei consumului de droguri la copii, ca şi asupra implicării
acestora în producţia şi traficul ilicit de droguri;
e) evaluarea permanentă a acestor situaţii, a progreselor realizate, a
dificultăţilor întâmpinate şi, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;
f) dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă
toleranţa în ceea ce priveşte consumul de droguri şi să ajute la recunoaşterea
primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor.
De asemenea, instituţiile menţionate mai sus se vor asigura că opiniile
copiilor sunt luate în considerare la elaborarea strategiilor antidrog.
Având în vedere că s-a constatat o creştere a proporţiei recidivelor,
concomitent cu scăderea adresabilităţii cazurilor noi, se poate concluziona că
nu există un circuit terapeutic eficient, care să ofere consumatorilor de
droguri posibilitatea unui tratament complet.

XII. Copiii în conflictele armate

UNICEF a confirmat într-un studiu că la sfârşitul anilor '80 cca.
200.000 de copii sub 16 ani din cel puţin 14 regiuni de criză erau înrolaţi,
servind ca soldaţi şi îşi exprimă temerea că numărul acestora ar fi putut să
crească între timp. Astăzi, un număr de aproximativ 300.000 de copii – băieţi
şi fete care au vârsta sub 18 ani - sunt folosiţi ca soldaţi în mai mult de 30 de
conflicte din lume. În Afganistan, Burundi, Côte d'Ivoire, Congo, Somalia,
Nepal, Irlanda de Nord, Sri Lanka, Uganda, Nicaragua, El Salvador,
Columbia, Birmania, Liberia, Sudan, Angola şi Mozambic, precum şi în zona
balcanică afectată de război, copiii înarmaţi fac parte din peisajul de zi cu zi.
Ei sunt recrutaţi de armată sau de grupările paramilitare în mod benevol sau
forţat. Mii de copiii intră "voluntar" în rândurile armatei de frică, de foame
sau din dorinţa de a se răzbuna. În "lumea a treia", copiii străzii şi copiii
orfani sunt cei care sunt consideraţi cea mai ieftină "carne de tun". Dacă sunt
prinşi, ei sunt supuşi aceloraşi suplicii ca şi adulţii: tortură, viol, muncă
forţată.
În 1998 a fost fondată Coaliţia pentru încetarea recurgerii la copiii-
soldaţi de către şase ONG-uri printre care Amnesty International, Human
Rights Watch, Save the Children, Terre des Hommes, cărora li s-au alăturat
mai mult de 500 de organizaţii din lumea întreagă.
În România, Legea nr. 272/2004 include o serie de prevederi
referitoare la protecţia şi asistenţa copiilor afectaţi de conflicte armate. Astfel,
în caz de conflicte armate, instituţiile statului iau măsurile necesare pentru
dezvoltarea de mecanisme speciale menite să asigure monitorizarea măsurilor
adoptate pentru protejarea drepturilor copilului. Nici un copil nu va fi folosit
ca spion, călăuză sau curier în timpul conflictelor armate.
În situaţia existenţei unui conflict armat, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi
Internelor, cu Ministerul Apărării Naţionale, precum şi cu alte instituţii cu

251
atribuţii specifice, are obligaţia de a iniţia şi de a implementa strategii şi
programe, inclusiv la nivel familial şi comunitar, pentru a asigura
demobilizarea copiilor soldaţi şi, respectiv, pentru a remedia efectele fizice şi
psihice ale conflictelor asupra copilului şi pentru a promova reintegrarea
socială a acestuia. Organele administraţiei publice centrale mai sus-
menţionate, în colaborare cu Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de
Muncă şi cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, vor promova măsurile
corespunzătoare pentru:
a) educarea în spiritul înţelegerii, solidarităţii şi păcii, ca un proces
general şi continuu în prevenirea conflictelor;
b) educarea şi pregătirea copiilor demobilizaţi pentru o viaţă socială
activă şi responsabilă.
În orice judeţ sau sector al mun. Bucureşti, preşedintele consiliului
judeţean ori, după caz, primarul sectorului mun. Bucureşti are obligaţia de a
înainta direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, în termen
de 24 de ore de la iniţierea unui conflict armat, o listă completă a tuturor
copiilor aflaţi pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale, în
vederea monitorizării situaţiei acestora. Infrastructura având ca destinaţie
protecţia şi promovarea drepturilor copilului nu va fi folosită în scopuri
militare. În cazul acţiunilor de evaluare desfăşurate în urma unor conflicte
armate, copiilor li se va acorda prioritate. Direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului, în colaborare cu protecţia civilă, va lua măsurile
necesare pentru a se asigura supravegherea copiilor care sunt evacuaţi de
către persoane care îşi pot asuma responsabilitatea ocrotirii şi siguranţei lor.
Ori de câte ori este posibil, membrii aceleiaşi familii vor fi cazaţi împreună.

XIII. Copiii în conflict cu legea

Deşi în ultimii ani fenomenul infracţionalităţii juvenile a cunoscut o
uşoară scădere, s-au remarcat modificări din punct de vedere al formelor de
delicvenţă, apărând astfel noi tipuri de infracţiuni şi o creştere a numărului
infracţiunilor săvârşite cu violenţă, toate acestea solicitând reorganizarea şi
creşterea complexităţii măsurilor şi a metodelor de recuperare a minorilor
delicvenţi.
Sistemul românesc de justiţie juvenilă pune accentul în special pe
pedepsirea infracţiunii şi nu pe reintegrarea sau bunăstarea copilului.
Alternativa la pedeapsa cu închisoarea are o importanţă mare pentru
reducerea recidivei, deoarece studiile demonstrează că minorii deţinuţi
prezintă o rată de recidivă substanţială. Prin alternativa la pedeapsa cu
închisoarea li se permite copiilor să beneficieze de servicii în comunitate,
putând menţine legături pozitive cu familia, şcoala şi comunitatea, astfel
mărindu-se şansele de resocializare ale copilului.
Noul pachet legislativ, adoptat în 2004, a fost construit urmărindu-se
principiile şi drepturile menţionate în Convenţia ONU cu privire la Drepturile
Copilului. De asemenea, au fost adoptate o serie de planuri naţionale de

252
acţiune ce urmăresc punerea în practică a unor strategii de prevenire şi
combatere a traficului de copii, a exploatării sexuale şi a exploatării muncii
copilului. Astfel, următorul pas, şi cel mai dificil, îl reprezintă implementarea
actelor normative adoptate în primul rând prin crearea cadrului instituţional
necesar şi alocarea resurselor financiare necesare.
Conform art. 80 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, pentru copilul care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la
propunerea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a
cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre
următoarele măsuri: plasamentul şi supravegherea specializată. În dispunerea
uneia dintre cele două măsuri, Comisia pentru Protecţia Copilului, atunci
când există acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului, ori,
după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va ţine
seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de
legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în
familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când
copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii
specializate, Comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa
judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în
cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor
menţionate mai sus
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul
care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi
în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 81
săvârşeşte în continuare fapte penale, Comisia pentru protecţia copilului sau,
după caz, instanţa judecătorească dispune, pe perioadă determinată,
plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
De asemenea, este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare
la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv
date privitoare la persoana acestuia.

253
 Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârşeşte
fapte penale şi nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru
a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate.

XIV. Copiii refugiaţi

Conform estimărilor, aproape jumătate din totalul persoanelor
refugiate sunt copii, adolescenţi şi tineri. Aceştia sunt cei mai expuşi la
pericole: familiile lor se destramă, copiii nu sunt obişnuiţi cu vicisitudinile
fizice şi psihice pe care le presupune fuga în exil, în multe lagăre de refugiaţi,
condiţiile sunt catastrofale; multe din aceste lagăre devin însă deseori
locuinţe de durată, fapt ce contribuie şi mai mult la întărirea sentimentului de
"apatriditate de durată" şi de lipsă de referenţiabilitate. Această situaţie
sinistră contribuie substanţial la dezrădăcinarea şi pierderea identităţii de
către copii, ele sunt o piedică în vederea integrării, stând în calea realizării
multora dintre aceştia.
Numărul copiilor refugiaţi, care aleg calea exilului de unii singuri, ca
urmare a pierderii părinţilor şi rudelor, se ridică la 6 - 10 milioane. Având în
vedere această limitare de proporţii a şanselor vitale ale copiilor şi de
încălcarea drepturilor acestora, propoziţia conţinută în preambulul "Cartei
drepturilor copilului" din 1959 - "Omenirea este datoare să ofere copiilor ce
are mai bun de oferit" - sună ca o luare în derâdere a realităţilor în care îşi
duce existenţa cea mai mare parte a copiilor din lume. Convenţia ONU cu
privire la drepturile copilului a venit, la 20 noiembrie 1989, pentru a diminua
acest clivaj existent între certitudini şi acţiuni, între ceea ce se vorbeşte şi
ceea ce se face cu adevărat, între ceea ce se pretinde a fi şi ceea ce este în
realitate, făcând apel la prevederile "superioare" ale unui text de lege. 187 de
state au ratificat sau au aderat între timp la această Convenţie (estimare făcută
în noiembrie 1996).
În scopul ocrotirii copiilor refugiaţi, legiuitorul român a inclus o serie
de măsuri de protecţie în O. G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul
refugiaţilor în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi în Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Astfel, copiii care
solicită obţinerea statutului de refugiat, precum şi cei care au obţinut acest
statut beneficiază de protecţie şi asistenţă umanitară corespunzătoare pentru
realizarea drepturilor lor.
În situaţia în care copilul care solicită statutul de refugiat este
neînsoţit de către părinţi sau de un alt reprezentant legal, susţinerea
intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statutului de
refugiat se asigură de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află organul teritorial al
Ministerului Administraţiei şi Internelor unde urmează a fi depusă cererea469.
Cererea pentru acordarea statutului de refugiat al copilului aflat în această
469
Art. 73 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.

254
situaţie se analizează cu prioritate. În scopul susţinerii adecvate a intereselor
copilului, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
desemnează o persoană cu studii superioare juridice sau de asistenţă socială
din cadrul personalului propriu sau al unui organism privat autorizat, care să
susţină drepturile copilului şi să participe, alături de acesta, la întreaga
procedură de acordare a statutului de refugiat. În situaţia în care se constată
că persoana desemnată de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului nu îşi îndeplineşte corespunzător obligaţia de apărare a
intereselor copilului sau dovedeşte rea-credinţă în îndeplinirea acesteia,
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate solicita direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului înlocuirea acestei persoane.
Până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de acordare a
statutului de refugiat, cazarea copiilor se realizează într-un serviciu de tip
rezidenţial prevăzut de lege, aparţinând direcţiei generale de asistenţă socială
şi protecţia copilului sau unui organism privat autorizat. Copiii care au
împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazaţi şi în centrele de primire şi cazare aflate
în subordinea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
Copiii cărora li s-a acordat statutul de refugiat, beneficiază de
protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor săi, prevăzută de lege.
În situaţia în care cererea copilului de acordare a statutului de refugiat
este respinsă în mod definitiv şi irevocabil, direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului sesizează Autoritatea pentru Străini şi solicită
instanţei judecătoreşti stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de
protecţie specială. Măsura plasamentului durează până la returnarea copilului
în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi
membri ai familiei dispuşi să ia copilul.

XV. Finanţarea activităţilor de protecţie a copilului aflat în

dificultate
Art. 118 din Legea nr. 272/2004 prevede că cheltuielile pentru
protecţia copilului aflat în dificultate se finanţează de la: bugetele locale,
bugetul de stat, sponsorizări, donaţii. De asemenea, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului poate finanţa programe de interes
naţional pentru protecţia copilului din fonduri transferate de la bugetul de stat
cu această destinaţie, din iniţieri de credite, precum şi din fonduri
extrabugetare.
Cheltuielile pentru plata alocaţiei pentru fiecare copil încredinţat sau
dat în plasament se suportă de la bugetul de stat şi se gestionează de către
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Protecţia copiilor cu handicap se realizează în instituţii specializate,
care pot fi organizate sub formă de centre-pilot, centre de îngrijire şi
asistenţă, centre de recuperare şi reabilitare, centre de integrare prin terapie
ocupaţională a căror finanţare se asigură prin contribuţii proprii ale

255
beneficiarului de asistenţă socială ori ale întreţinătorului acestuia, sume
alocate de la bugetul administraţiei publice locale sau alte venituri470.

Statistică

(sursa: studiul "Drepturi, principii, realitate", elaborat de organizaţia Save

the Children, România)

Număr total copii în România: 5.127.205 (2002)

Rata fertilităţii totale: 1,3 copii la o femeie (2002)
Rata natalităţii: 9,8‰ (2003)
Rata mortalităţii infantile: 16,7‰ (2003)
Rata de cuprindere şcolară (învăţământ preuniversitar): 72,9% (2002)
Rata abandonului în 2004:
- 1,8% dintre copiii născuţi sunt abandonaţi în maternităţi
- 1,5% dintre copiii internaţi în spitale şi secţii pediatrice
Număr copii în centre de plasament: 32.679 (decembrie 2004)
Număr copii protejaţi în familii substitutive: 50.239 (decembrie 2004)
Număr de adopţii interne (ianuarie- decembrie 2004): 1.422
Număr copii rromi, declaraţi, cu vârsta 0-14 ani: 194.422 (2002)
Număr persoane de etnie rromă, declarate, cu vârsta între 15 şi 19 ani:
68.124 (2002)
Număr copii cu dizabilităţi: 68.805 (decembrie 2004)
Număr estimat copiii străzii: 2.000 de copii în Bucureşti, 5.000 la
nivel naţional
Număr copii exploataţi prin muncă (INS, 2000-2001):
- 40.620 (declaraţi de către părinţi)
- 70.690 (declaraţii ale copiilor)
Număr copii maltrataţi, abuzaţi şi neglijaţi: 4.100 (2003)
Număr copii români neînsoţiţi, repatriaţi: 1.034 (2003),
Copii consumatori de droguri: 6,3% din totalul consumatorilor
Copii cu HIV : 4.255 ; copii cu SIDA : 3.476 (înregistraţi până în
2004)
Număr infracţiuni săvârşite de minori: 29.374 (ianuarie 2003 - iunie
2004)

470
A se vedea Adrina Albu, C. Albu, Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului
deficient fizic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 210-211.

256
 CAPITOLUL XI
PROTECŢIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP

Secţiunea I
NOŢIUNI GENERALE

I. Definiţia handicapului
Handicapul nu este numai o problemă individuală, ci şi o problemă
socială gravă, care necesită adoptarea unei politici sociale axate pe educaţia
specifică, readaptarea profesională şi încadrarea în muncă a persoanelor
handicapate, pe asistenţa şi integrarea socială a acestora.
Noţiunea de handicap descrie rolul social atribuit unei persoane cu
deficienţă sau dizabilitate, rol în virtutea căruia este dezavantajată în raport
cu alte persoane, în urma interacţiunii cu acestea, respectiv cu mediul său
social şi cultural specific. Astfel, handicapul devine sinonim cu noţiunea de
respingere, marginalizare sau excludere a persoanei cu deficienţă sau
dizabilitate.
Noţiunea de handicap trebuie să fie delimitată strict de noţiunile
înrudite sau învecinate. Astfel, ea se deosebeşte de noţiunea de infirmitate
care cuprinde "orice pierdere, anomalie ori dereglare a unei structuri sau a
unei funcţii la nivelul organismului"471. Infirmitatea apare mai degrabă ca o
cauză eventuală a handicapului decât ca una dintre manifestările sale: aşa
cum handicapul nu este generat în mod necesar de o infirmitate, nici
infirmitatea nu este în mod obligatoriu generatoare a acestuia472.
Trebuie făcută deosebire şi între handicap şi inadaptare: dacă cele
două noţiuni pot avea un efect similar, cea de-a doua nu se referă atât la o
insuficienţă de ordin psihic sau organic cât la un comportament dăunător faţă
de anumite norme sociale date473.
Handicapul nu trebuie să se confunde cu noţiunea de incapacitate în sensul de
"restricţie, diminuare, lipsă ori pierdere a capacităţii de a efectua o activitate
în condiţiile considerate normale pentru o fiinţă normală" 474, nici cu cea de
incapacitate juridică: faptul că handicapul poate duce la aceasta nu înseamnă
că orice persoană handicapată trebuie, a fortiori, să facă obiectul unei
asemenea măsuri.
În sfârşit, handicapul nu trebuie confundat cu noţiunea de excluziune
socială, nu pentru că persoana handicapată nu ar fi expusă riscului
excluziunii, ci pentru că cele două noţiuni se situează pe planuri diferite,
excluziunea nefiind decât o posibilă consecinţă a handicapului: aşa cum

471
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 447.
472
M. Borgetto, R. Lafore, op. cit., p. 276.
473
Ibidem.
474
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 447.

257
handicapul nu duce în mod necesar la excluziune, nici aceasta nu este
neapărat produsă de existenţa handicapului475.
Legea nu face referire decât la noţiunea de persoană cu handicap, din
definiţia dată acesteia putând să concluzionăm că handicapul poate consta în
"orice deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale care o împiedică sau
îi limitează accesul normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socială, potrivit
vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi culturali, necesitând măsuri de
protecţie specială în vederea integrării sociale"476.
Handicapul poate fi definit ca "orice dezavantaj de care suferă o
persoană, ca urmare a unei infirmităţi sau dizabilităţi care o împiedică să
satisfacă total ori parţial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu
vârsta, genul şi cu diferiţi factori sociali şi culturali)"477.

II. Protecţia specială a persoanelor cu handicap

Prin "persoană cu handicap" se înţelege acea persoană care are un
dezavantaj din cauza unor deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale
care o împiedică sau îi limitează accesul normal şi în condiţii de egalitate la
viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi culturali,
necesitând măsuri de protecţie specială în vederea integrării sociale478. În
sensul O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă
a persoanelor cu handicap şi numai în contextul încadrării în muncă, prin
persoană cu handicap se înţelege şi persoana invalidă479.
În Declaraţia persoanelor handicapate, proclamată de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1975, se precizează că termenul "handicapat" desemnează
orice persoană aflată în incapacitate de a-şi asigura în totalitate sau în parte
necesităţile unei vieţi individuale sau sociale normale, din cauza deficienţei
congenitale ori din alte cauze, a incapacităţilor fizice sau mentale.
Conform art. 50 din Constituţia României, persoanele cu handicap se
bucură de protecţie specială. În scopul realizării acestei protecţii, statul
asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire
şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor
cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor.
Protecţia specială a persoanelor cu handicap cuprinde măsurile luate,
în temeiul O.U.G. nr. 102/1999, pentru exercitarea dreptului persoanelor cu
handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de
învăţământ, de instruire şi de integrare socială a acestei categorii de persoane.
475
A se vedea M. Borgetto, R. Lafore, op. cit., p. 276-277.
476
Art. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 47/2001 şi O.G. nr.
163/2001.
477
Luana Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 357.
478
Art. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap.
479
Art. 36 alin. 4, introdus prin O.U. nr. 40/2000.

258
 În mod concret, protecţia specială a persoanelor cu handicap, în
formă instituţionalizată, se realizează prin acordarea de servicii de asistenţă,
îngrijire, tratament, recuperare, reabilitare, orientare şi formare profesională,
precum şi de alte tipuri de servicii în cadrul instituţiilor de protecţie specială
a persoanelor cu handicap.
O.U.G. nr. 102/1999 mai prevede şi o altă măsură de protecţie
specială, şi anume aceea că şi clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale,
sportive sau petrecere a timpului liber, locuinţele construite din fonduri
publice, mijloacele de transport în comun şi căile de acces trebuie să fie
amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu
handicap şi să nu constituie bariere arhitecturale sau alte obstacole pentru
persoanele handicapate480.
Măsurile de protecţie specială se aplică pe baza încadrării în categorii
de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap stabilit în urma
evaluării efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu
handicap. Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap se atestă, atât
pentru adulţi, cât şi pentru copii, potrivit criteriilor de diagnostic clinic,
diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, care stabilesc
gradul de handicap uşor, mediu, accentuat şi grav, prin certificat emis de
comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi,
respectiv copii.

III. Organizarea şi finanţarea asistenţei sociale a persoanelor cu

handicap

Instituţia care se ocupă de protecţia specială a persoanelor cu

handicap şi care urmăreşte respectarea legislaţiei în domeniu este Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Handicap, la nivel naţional, şi Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, la nivel teritorial.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura, în condiţiile legii şi în
limita resurselor care le au la dispoziţie, condiţiile necesare pentru realizarea
programului individual de recuperare şi integrare socială pentru fiecare
persoană cu handicap. Acest program prevede acţiunile medicale, educative,
profesionale şi sociale necesare pentru recuperarea, adaptarea, instruirea şi
integrarea sau reintegrarea socială a persoanelor cu handicap şi este elaborat
de către consiliile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap.
Finanţarea asistenţei sociale a persoanelor cu handicap se realizează
în principal din Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu
handicap(care înlocuieşte Fondul de risc şi accident), constituit în baza art.53
din O.U.G. nr. 102/1999.
Contribuţia pentru constituirea fondului provine din următoarele
surse:
480
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 454.

259
 - penalităţi şi majorări datorate, potrivit legii, pentru neplata la termen
a sumelor datorate la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele
cu handicap;
- donaţii ale persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate, în
condiţiile legii, cu respectarea destinaţiilor stabilite de donatori;
- sumele datorate de societăţile comerciale, regiile autonome, societăţi
şi companii naţionale, de alţi agenţi economici care nu angajează persoanele
cu handicap în limita de 4% din numărul total de salariaţi;
- subvenţii de la bugetul de stat pentru completarea fondului, în
situaţia în care, prin surse prevăzute anterior nu este acoperitor.
Fondul special pentru solidaritate socială pentru persoanele cu
handicap social este gestionat şi administrat de Autoritatea Naţională pentru
Persoanele cu Handicap şi se aprobă prin legea bugetului de stat.

IV. Obligaţiile persoanelor cu handicap

Potrivit legii, persoanele cu handicap au următoarele obligaţii481:
- să se prezinte la comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu
handicap, care funcţionează pe lângă inspectoratele de stat teritoriale pentru
persoanele cu handicap, aflate în subordinea Secretariatului de Stat pentru
Persoanele cu Handicap, pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu
handicap care necesită protecţie specială în raport cu gradul de handicap,
precum şi la reevaluarea periodică;
- să urmeze programul individual de recuperare şi integrare socială,
stabilit de comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap, sub
supravegherea asistenţilor sociali din cadrul inspectoratelor de stat teritoriale
pentru persoanele cu handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale
autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi de protecţie specială a
persoanelor cu handicap, care colaborează cu aceste inspectorate;
- să se încadreze în muncă, în condiţiile legii, în raport cu pregătirea şi
posibilităţile fizice şi psihice ale acestora şi pe baza recomandărilor medicale;
- să colaboreze cu asistenţii sociali şi cu inspectoratele de stat
teritoriale pentru persoanele cu handicap, precum şi cu instituţiile de protecţie
specială a persoanelor cu handicap.
Având în vedere obliagaţia legală prin care persoanele cu handicap
sunt ţinute "să se încadreze în muncă, în condiţiile legii, în raport cu
pregătirea şi posibilităţile fizice şi psihice ale acestora şi pe baza
recomandărilor medicale", s-ar putea susţine că legea instituie o formă de
muncă forţată în seama persoanelor cu handicap care contravine flagrant
principiului libertăţii muncii consacrat de art. 41 alin. 1 din Constituţie şi de
convenţiile internaţionale în materie, ratificate de România. Considerăm că
spiritul legii este însă unul cu totul raţional: spre a i se putea acorda o
protecţie specială, persoana cu handicap trebuie să se încadreze în muncă pe
baza şi în concordanţă cu recomandările medicale. Altfel spus, fără
481
Art. 21 din O.U.G. nr. 102/1999.

260
încadrarea în muncă - dacă este medical posibilă - persoana cu handicap nu
beneficiază de măsurile de protecţie prevăzute în actele normative. În
corelaţie logică - spre deosebire de regula existentă în condiţiile economiei de
piaţă - se explică şi excepţia, respectiv obligaţia agenţilor economici care au
minimum 100 de angajaţi de a încadra persoane cu handicap, într-un procent
de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi. Ambele obligaţii – a persoanei
cu handicap şi a angajatorului – au, laolaltă, un scop şi un efect protectiv şi,
în consecinţă, constituţional482.

482
A se vedea I. Tr. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
552.

261
 Secţiunea II
PROTECŢIA PERSOANELOR CU HANDICAP

I. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

Angajarea persoanelor cu handicap ridică o serie de probleme. În
primul rând, modul de organizare a producţiei, gradul de specializare şi
natura muncii afectează măsura în care persoanele cu handicap pot participa
la prestarea unei munci. Astfel, acolo unde familia este unitatea de producţie,
pare mai uşor pentru aceste persoane să-şi facă simţită contribuţia, în raport
cu flexibilitatea şi complexitatea muncii şi cu suportul primit din partea
membrilor de familie şi al membrilor comunităţii. Însă atunci când pe primul
plan trece competiţia specifică unei pieţe a forţei de muncă, participarea
persoanelor cu deficienţe devine mai problematică483.
Încadrarea persoanelor cu handicap se face de către persoane fizice
sau juridice, conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii fizice şi
intelectuale de care dispun, pe baza unui contract individual de muncă. Luând
în considerare şi persoanele invalide pe care, în contextul încadrării în
muncă, legea le include în sfera persoanelor cu handicap, prin contract
individual de muncă se înţelege şi convenţie individuală privind raporturile
de muncă dintre organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti şi prin angajat se
înţelege şi membru cooperator484.
În acest scop, pot înfiinţa unităţi protejate485 sau locuri de muncă
protejate, special organizate, prin asigurarea unor înlesniri şi adaptări potrivit
cerinţelor persoanelor handicapate sau prin angajarea cu munca la domiciliu.
Persoanele cu handicap pot fi angajate cu munca la domiciliu, caz în
care persoana fizică sau juridică care le angajează are obligaţia de a asigura
transportul la şi de la domiciliu al materiilor prime şi materialelor pe care le
utilizează în activitate şi al produselor finite pe care le realizează. La data
adoptării O.U. nr. 102/1999, munca la domiciliu nu era reglementată. Noul
Cod al muncii a oferit însă un regim juridic legal muncii la domiciliu prin art.
105-107, în care se prevede, printre altele, şi obligaţia angajatorului de a
asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului al materiilor prime şi
materialelor pe care le utilizează în activitate şi al produselor finite pe care le
realizează.
Cum reglementarea muncii la domiciliu prezintă numeroase
neajunsuri486, se impune de lege ferenda completarea acesteia, în sensul
prevederii posibilităţii ca persoana handicapată angajată cu contract

483
L. Manea, Protecţia persoanelor cu handicap, în Elena Zamfir (coord.), Strategii
antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 442.
484
A se vedea alin. 4 al art. 36 din O.U.G. nr. 102/1999, introdus prin O.U. nr. 40/2000.
485
Autorizate de Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap.
486
A se vedea Roxana Cristina Radu, Dreptul muncii, Editura Universitaria, Craiova, 2003,
p. 66-67.

262
individual de muncă la domiciliu să poată fi ajutată de soţ/soţie, copiii sau de
un auxiliar.
Pentru persoanele handicapate, potrivit prevederilor O.G. nr.
102/1999, actul de repartizare în muncă a acestora este obligatoriu pentru
unităţile protejate sau cu locuri de muncă protejate în limita de 4% din totalul
posturilor. Persoanele handicapate sunt obligate să dea curs actului de
repartizare în muncă.
Unităţile protejate487 sunt unităţi socio-economice special organizate
şi amenajate potrivit cerinţelor persoanelor cu handicap, în vederea
desfăşurării activităţii acestor persoane, cu eliminarea oricărui impediment488.
Unităţile protejate vor fi sprijinite, atât la înfiinţare, cât şi pe parcursul
desfăşurării activităţilor lor, de autorităţile administraţiei publice locale, de
inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap şi de
organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care au
activităţi de protecţie specială a acestora.
Unităţile protejate cu personalitate juridică beneficiază de următoarele
facilităţi:
- plata unui impozit pe profit de 5%, cu condiţia ca cel puţin 50% din
profitul obţinut să fie reinvestit pentru achiziţionarea de echipamente
tehnologice (maşini, utilaje, instalaţii de lucru) şi/sau pentru amenajarea
locurilor de muncă protejate, special organizate, potrivit prevederilor legale;
- scutirea de plata taxelor vamale pentru importurile de materii prime,
materiale, semifabricate, utilaje şi părţi componente necesare în procesul de
producţie, inclusiv de produse necesare pentru protecţia specială a
persoanelor cu handicap. Este interzisă vânzarea semifabricatelor, utilajelor şi
a părţilor componente necesare în procesul de producţie, inclusiv a
produselor necesare pentru protecţia specială a persoanelor cu handicap, pe o
perioadă de 5 ani.
Unităţile protejate pot fi:
- agenţi economici, indiferent de forma de organizare şi cea de
proprietate, care încadrează pe bază de contract de muncă cel puţin 50% din
personal persoane cu handicap;
- secţii sau ateliere, fără personalitate juridică, din cadrul agenţilor
economici, care au contabilitate proprie şi cel puţin 50% din totalul
angajaţilor persoane cu handicap;
- asociaţii familiale, asociaţii sau fundaţii fără scop lucrativ,
constituite de cel puţin o persoană cu handicap, precum şi persoana cu
handicap care este autorizată să desfăşoare activităţi economice
independente, cu condiţia achitării contribuţiei de asigurări sociale.

487
Conform alin. 2 al art. 37 din O.U.G. nr. 102/1999, introdus prin O.U. nr. 40/2000, prin
unităţi protejate se înţeleg şi centrele de integrare prin terapie ocupaţională (fostele cămine-
ateliere) aflate în coordonarea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap.
488
Art. 38 alin. 1 din O.U.G nr. 102/1999, modificat prin O.U. nr. 40/2000.

263
 Societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile
naţionale şi alţi agenţi economici care au un număr de cel puţin 100 de
angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap cu contract individual
de muncă într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi 489.
Refuzul de a angaja persoane cu handicap în condiţiile prevăzute de lege
atrage obligaţia de a se plăti lunar la Fondul special de solidaritate socială
pentru persoanele cu handicap o sumă egală cu salariul minim brut pe
economie, înmulţit cu numărul locurilor de muncă în care nu au încadrat
persoane cu handicap. Persoanelor cu handicap angajate cu contract
individual de muncă de către aceşti agenţi economici li se asigură toate
adaptările şi înlesnirile necesare pentru înlăturarea oricăror impedimente în
activitatea pe care o desfăşoară.
La începutul fiecărui an calendaristic, unităţile protejate au obligaţia
să prezinte inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap o
informare care va cuprinde datele necesare pentru a dovedi respectarea
dispoziţiilor legale referitoare la funcţionarea unităţilor respective şi măsurile
întreprinse pentru realizarea adaptărilor şi înlesnirilor necesare pentru
desfăşurarea activităţii persoanelor cu handicap.
Unităţile protejate pot organiza cursuri de calificare la locul de muncă
pentru persoanele cu handicap adulte, cu avizul Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, al Ministerului Educaţiei Naţionale şi al
Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap.
Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu
handicap se realizează exclusiv prin modalitatea perioadei de probă de
maximum 30 de zile calendaristice490. Prin urmare, perioadei de probă nu i se
poate asocia nici o altă modalitate de verificare profesională: examen,
concurs, probă practică, interviu.
Persoanele cu handicap grav, accentuat sau mediu, angajate, au
următoarele drepturi:
- pot ocupa orice funcţie în cadrul organigramei angajatorilor, potrivit
pregătirii şi capacităţii fizice şi intelectuale;
- scutire de impozit pe salariu;
- o perioadă de probă plătită de maximum 30 de zile calendaristice;
- un preaviz plătit de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la
desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului,
pentru motive neimputabile salariatului;
- program de lucru redus, respectiv posibilitatea de a lucra mai puţin
de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de o
recomandare medicală în acest sens;
pensionare pentru limită de vârstă pentru o vechime în muncă mai mică.

489
Art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999.
490
Art. 31 alin. 2 din Codul muncii a abrogat art. 44 lit. c) din O.U.G. nr. 102/1999 privind
protecţia în muncă a persoanelor cu handicap, în temeiul căruia acestea beneficiau de o
perioadă de probă plătită de cel puţin 45 de zile lucrătoare.

264
 În plus, în vederea asigurării dreptului la securitate socială, precum şi
a dreptului la ocrotirea sănătăţii, adulţii cu handicap angajaţi cu contract
individual de muncă mai beneficiază de următoarele drepturi 491:
- nevăzătorii beneficiază de un venit lunar sub forma unei pensii
sociale în valoare de 80 lei (RON), indiferent de vârstă şi de veniturile
realizate din salarii, pe toată durata handicapului grav ;
- cei cu handicap accentuat beneficiază de un venit lunar în cuantum
de 50% din venitul stabilit pentru cei cu handicap grav, pe toată durata
handicapului ;
- persoanele nevăzătoare care cumulează salariul cu pensia pentru
limită de vârstă, cu pensia I.O.V.R. sau cu pensia pentru pierderea capacităţii
de muncă vor opta pentru una dintre acestea sau pentru pensia socială ;
- pentru nevăzătorii cu handicap grav, care realizează venituri
salariale în baza unui contract individual de muncă, se acordă o indemnizaţie
lunară în valoare de 20 lei (RON), suportată din Fondul special de solidaritate
socială pentru persoanele cu handicap;
- femeile cu handicap asigurate beneficiază de concediu pentru
sarcină începând cu luna a şasea de sarcină492 ;
- nevăzătorii şi alte persoane cu handicap beneficiază de un concediu
suplimentar de odihnă de cel puţin 3 zile lucrătoare493.
Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii
de handicap preexistent calităţii de asigurat494, în funcţie de gradul
handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor
standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3 din Legea nr. 19/2000,
astfel495:
a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat
cel puţin 1/3 din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat
cel puţin 2/3 din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap
accentuat;
c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare dacă au realizat
stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă,
indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin 1/3 din stagiul
complet de cotizare prevăzut de lege.
În cazul agravării handicapului pe timpul executării contractului
individual de muncă şi încadrării salariatului în alt grad de handicap, se
491
Art. 19 alin. 1, lit. b), n) din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U. G.
nr. 40/2000.
492
Art. 119 alin. 3 din Legea nr. 19/2000.
493
Art. 142 din Codul muncii.
494
Este vorba de acele persoane care, înainte de a încheia contractul individual de muncă,
aveau un handicap şi nu de cele care la încheierea contractului de muncă erau sănătoase, dar
pe parcursul executării acestuia, din diferite motive, au devenit handicapate.
495
Art. 47 din Legea nr. 19/2000.

265
aplică dispoziţiile legale referitoare la gradul de handicap cu care s-a încadrat
deoarece Legea nr. 19/2000 precizează clar în ce condiţii de handicap
preexistent496.

II. Drepturile de care beneficiază adulţii cu handicap

A. Ajutorul special pentru persoanele cu handicap
În conformitate cu art. 19, alin.1 din Legea nr. 343/2004, persoanele
adulte inapte de muncă din cauza handicapului, dacă nu au alte venituri cu
excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de un ajutor special lunar de 140 de lei
(RON) pe toată durata handicapului.

B. Drepturi financiare pentru nevăzători

În conformitate cu prevederile O.G. nr. 2/2004497 pentru modificarea
şi completarea O.G. nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, aprobată
prin Legea nr.14/2004, persoanele cu handicap vizual beneficiază de anumite
drepturi financiare care se plătesc din bugetul alocat Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei prin direcţiile de muncă, solidaritate socială şi
familie. Plata drepturilor financiare ale persoanelor cu handicap vizual se
efectuează de către direcţiile de muncă, solidaritate socială şi familie
teritoriale, lunar, în baza deciziei emise de conducătorul serviciului public de
asistenţă socială din subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului
local, al sectorului mun. Bucureşti.
Drepturile financiare ale persoanelor cu handicap vizual fac parte din
categoria prestaţiilor sociale. Drepturile financiare si cuantumul acestora
sunt:
- alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap grav, în
cuantum de 170 lei (RON);
- alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap accentuat, în
cuantum de 85 lei (RON);
- indemnizaţia pentru plata însoţitorului adultului nevăzător cu
handicap grav, în cuantum de 295 lei (RON);
- alocaţia de stat pentru copiii cu handicap, în cuantum de 46 lei
(RON);
- indemnizaţia lunară pentru nevăzătorii cu handicap grav care
realizează venituri salariale în baza unui contract individual de muncă, în
cuantum de 20 lei (RON).
Dacă la reevaluarea periodică a persoanelor cu handicap nu se mai
întrunesc condiţiile necesare încadrării în gradul de handicap stabilit iniţial şi
care deschide drepturile menţionate se poate recomanda
încetarea/suspendarea sau modificarea dreptului.

496
C. Gîlcă, Sistemul public de pensii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 101.
497

266
 Încetarea/suspendarea sau modificarea dreptului se face prin decizie a
conducătorului serviciului public de asistenţă socială.

C. Transportul urban sau interurban cu mijloace de transport in

comun
Persoanele cu handicap accentuat şi grav au dreptul la gratuitatea
transportului urban cu mijloace de transport în comun. Acest drept îl au şi
asistenţii personali sau însoţitorii persoanelor cu handicap.
Adulţii cu handicap grav au dreptul la gratuitatea transportului
interurban, la alegere, cu tren de persoane clasa a II-a, cu autobuzele sau
navele pentru transportul fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an.
Adulţii cu handicap accentuat şi însoţitorii acestora au dreptul la gratuitatea
transportului, în aceleaşi condiţii ca şi persoanele cu handicap grav, dar în
limita a 6 călătorii dus-întors pe an. Acest drept se acordă în condiţiile
stabilite de Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 102/1999
aprobate prin hotărâre de Guvern.
Aceste gratuităţi se suportă din Fondul special de solidaritate socială
pentru persoanele cu handicap - în cazul transportului urban cu mijloace de
transport în comun, şi din bugetele locale - în cazul transportului interurban.

D. Scutiri de taxe
Persoanele cu handicap grav deţinătoare de aparate radio şi
televizoare, precum şi persoanele care au în întreţinere o persoană cu
handicap beneficiază de dreptul la scutire de la plata taxelor de abonament.
Au prioritate la instalarea postului telefonic şi scutirea de la plata
taxelor de instalare, transferare şi de abonament telefonic, precum şi de la
costul a 50 de impulsuri pentru abonament-linie individuală şi de 400 de
impulsuri pentru nevăzători, atât adulţii cu handicap, cât şi familiile acestora,
dacă au domiciliul comun.
Precizăm că nevăzătorii cu handicap grav beneficiază de o scutire de
la plata taxei pentru abonamentul la curent electric. Deconectarea
abonamentului la curentul electric se face, potrivit art.19, alin.1, lit.o), pe
bază de documente justificative din Fondul special de solidaritate socială
pentru persoanele cu handicap.

E. Alte facilităţi
În conformitate cu prevederile O.U.G. nr.102/1999, modificată şi
completată prin O.U.G. nr. 40/2000, persoanele cu handicap mai au dreptul
la:
- pregătirea şcolară la domiciliu, la cerere, a adulţilor cu handicap,
nedeplasabili, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei
naţionale, cu avizul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap şi al
Ministerului Finanţelor;

267
 - acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe bază de
contracte de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe,
deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la solicitarea
persoanelor cu handicap grav, precum şi a familiilor care au în întreţinere un
copil cu handicap grav;
- stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere
pentru suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe deţinute de stat sau de
unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, iar
pentru nevăzători, redus cu 50%;
- prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din
fondul de stat şi repartizarea, la cerere, a apartamentelor, la niveluri inferioare
ale imobilelor pentru persoanele cu handicap accentuat sau grav;
- acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale pentru persoanele cu
handicap grav, conform legislaţiei în vigoare.

III. Drepturile de care beneficiază copiii cu handicap

Copiii cu handicap care necesită măsuri de protecţie specială,
beneficiază în condiţiile O.U.G. nr. 102/1999 de:
- alocaţie de stat pentru copii. Copiii cu handicap, până la împlinirea
vârstei de 18 ani, aflaţi în întreţinerea familiei, beneficiază de alocaţia de stat
pentru copii în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%;
- alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap aflaţi în plasament
familial sau încredinţaţi, potrivit legii, unei familii sau persoane sau unui
organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevăzut de lege,
majorat cu 50%;
- alocaţia de stat pentru copiii nevăzători, în cuantum de 46 lei
(RON)498.
În scopul evitării instituţionalizării unor astfel de copii, O.U.G. nr.
102/1999 stipulează, pentru persoanele care îi îngrijesc şi îi supraveghează în
permanenţă, drepturi prevăzute de O.U.G. nr. 40/2000.
Pe lângă prestaţiile precizate mai sus, copii cu handicap mai
beneficiază de o serie de facilităţi şi gratuităţi în condiţiile O.U.G. nr.
102/1999. Aceste drepturi şi facilităţi se acordă copiilor cu handicap în
vederea asigurării integrării cu şanse egale în viaţa socială.

IV. Succese înregistrate în procesul de reformă privind protecţia

persoanelor cu handicap
Legislaţia actuală este complet aliniată şi adaptată cerinţelor
internaţionale, creând mediul legislativ favorabil pentru deplina
implementare a planului de acţiune al Naţiunilor Unite privind persoanele cu
dizabilităţi.
498
Conform O.G. nr. 2/2004 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 14/2003 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,
aprobată prin Legea nr.14/2004.

268
 Eforturile care au inclus cu succes persoanele cu dizabilităţi în
comunitate, pe piaţa forţei de muncă, educaţie, cultură, activităţi sociale şi
recreative, de implicare în viaţa religioasă, de exercitare a dreptului de vot,
transport, locuinţe au dus la includerea acestora în comunitate.
Statutul persoanei cu handicap a cunoscut un proces rapid de
schimbare şi continuă îmbogăţire, ajungând la demnitate şi personalitate
datorită în primul rând creării mediului legislativ favorabil, a unei structuri
publice descentralizate cu rol de reformă şi control, a parteneriatului puternic
dezvoltat între structurile de stat şi organizaţiile nonguvernamentale ale
persoanelor cu handicap sau a celor care activează în domeniul protecţiei
persoanelor cu handicap, a unei acţiuni concertate de conştientizare a
societăţii civile despre persoana cu handicap, a descentralizării sistemului de
protecţie existent şi a umanizării acestuia.
Un rezultat notabil a fost înregistrat în ceea ce priveşte angajarea în
muncă a persoanelor cu handicap deoarece aceasta le asigură includerea în
comunitate şi obţinerea unor mijloace de subzistenţă prin forţe proprii.
Cooperaţia meşteşugărească a fost multă vreme singura structură în
cadrul căreia lucrau persoane cu handicap. Primele ateliere pentru nevăzători
au apărut în anul 1906 şi se ocupau cu confecţionare de frânghii, ţesătorie şi
împletire de pantofi.
Primele drepturi pentru persoanele cu handicap în domeniul angajării
în muncă au fost recunoscute prin Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în
muncă a persoanelor handicapate, abrogată ulterior prin O.U.G. nr. 102/1999.
Conform acestui act normativ, persoanele cu handicap pot fi încadrate în
muncă conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii fizice şi intelectuale
de care dispun, atât în mediul obişnuit, cât şi în unităţi protejate.
Dreptul la muncă al persoanelor cu handicap este reglementat de
asemenea prin :
- Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei Sociale Europene
revizuite ;
Ordinul nr. 748/460/2002 privind aprobarea criteriilor de încadrare şi a
modului de autorizare a unităţilor protejate ;
- Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă.
La data de 31 martie 2003, în evidenţele statistice ale Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap erau înregistrate 12.183 de
persoane cu handicap încadrate în muncă, dintre care:
- 3.872 erau persoane cu handicap fizic, 1.628 cu handicap auditiv şi
1.322 cu handicap de vedere ;
- 2.067 erau persoane cu handicap grav.
Schimbările de atitudine în domeniul angajării în muncă se manifestă
pe două planuri :
- pe plan guvernamental, prin sprijinul din ce în ce mai susţinut dat de
stat înfiinţării de ateliere/unităţi protejate. Până în prezent, Autoritatea

269
Naţională pentru Persoanele cu Handicap a autorizat peste 30 de ateliere
protejate, în Bucureşti şi în alte regiuni ale ţării. Profilul activităţilor este
foarte variat : confecţionare de fotolii rulante, activităţi de editare, artizanat,
croitorie, ambalaje etc. ;
- pe plan neguvernamental, prin dezvoltarea de proiecte proprii sau în
colaborare cu autorităţile locale. Astfel, organizaţiile neguvernamentale
înfiinţează centre de pregătite profesională pentru tineri şi adulţi cu
dizabilităţi fizice sau intelectuale, ateliere de croitorie, tâmplărie, patiserie,
informatică etc. În acest mod sunt pregătiţi mulţi tineri şi adulţi care, dacă nu
ar fi incluşi în asemenea proiecte, ar rămâne acasă, într-o stare de izolare şi
aşteptare pasivă a drepturilor băneşti cuvenite prin lege.
Din anul 2002, pentru persoanele cu handicap se organizează anual
Bursa locurilor de muncă.
În conformitate cu Legea nr. 202/2002 referitoare la crearea de şanse
egale între femei şi bărbaţi şi luând în considerare H.G. nr. 967/1999 privind
constituirea şi funcţionarea Comisiei Interministeriale de Consultanţă în
domeniul egalităţii şanselor între femei şi bărbaţi, ca şi H.G. nr. 1273/2000
pentru aprobarea Planului Naţional de Acţiune privind egalizarea şanselor
între femei şi bărbaţi, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap a
întocmit planul strategic de monitorizare a căilor prin care toate aceste
reglementări sunt aplicate în domeniul persoanelor cu handicap. O atenţie
specială a fost acordată femeilor cu handicap, pentru a preveni tripla lor
discriminare : ca femei, ca persoane cu handicap şi discriminarea bazată pe
motive economice. Un exemplu de punere în practică a acestor măsuri de
protecţie a femeilor cu handicap este faptul că o reprezentantă a Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap din România face parte din
Comitetul Naţional de promovare a femeilor în ştiinţă.

270
 CAPITOLUL XII
DREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ALE PERSOANELOR
VÂRSTNICE

Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I. Noţiunea de "persoană vârstnică"

Politica socială a unui stat democratic, responsabilă de protejarea şi
ajutorarea tuturor categoriilor defavorizate ale populaţiei, trebuie să vizeze
sprijinirea persoanelor de vârsta a III-a din perspectiva oportunităţii oferite de
a participa la viaţa socială şi de a menţine un anumit standard de siguranţă şi
confort499.
Potrivit unei opinii500, în lume se utilizează două criterii pentru a
considera că o persoană este vârstnică: biologic şi cronologic, cel de-al doilea
fiind cel mai frecvent întâlnit. Drept consecinţă ,în lumina art.1, alin.4 din
Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, sunt
considerate "persoane vârstnice" persoanele care au împlinit vârsta de
pensionare stabilită de lege.
În literatura de specialitate s-a apreciat că bătrâneţea este însoţită de
modificări profunde ale organismului, în sensul uzurii generale a acestuia,
provocându-se starea deficitară a individului din toate punctele de vedere. La
această stare deficitară se adaugă boli specifice bătrâneţii. Această situaţie,
însoţită de lipsa unor venituri corespunzătoare sau de sprijin şi ajutor familial,
constituie principala cauză a problemelor sociale întâlnite la persoanele
vârstnice.
Beneficiarii măsurilor de asistenţă socială care se realizează prin
servicii şi prestaţii sociale sunt, potrivit art. 3 din Legea nr. 17/2000,
persoanele vârstnice care se găsesc în una dintre următoarele situaţii:
- nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane
obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
- nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de
locuit pe baza resurselor proprii;
- nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru
asigurarea îngrijirii necesare;
- nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire;
- se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale
datorită bolii ori stării fizice sau psihice.
Modalitatea de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice este, potrivit
legii, ancheta socială, iar nevoile persoanelor vârstnice aflate în situaţia de
499
V. Miftode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani, 1995, p. 189.
500
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 434.

271
pierdere totală sau parţială a autonomiei care poate fi de natură medicală,
socio-medicală, psiho-afectivă, se stabileşte pe baza grilei naţionale de
evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice501.

II. Servicii şi prestaţii sociale

În lumina Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, asistenţa socială cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani
sau prestaţii în natură, precum şi serviciile sociale.
Persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, potrivit
dispoziţiilor Legii nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor
vârstnice, în raport de situaţia socio-medicală şi de resursele economice de
care dispun. Menţionăm că măsurile de asistenţă socială prevăzute de actul
normativ amintit sunt complementare celor reglementate prin sistemul
asigurărilor sociale. Dreptul de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice
se stabileşte şi cu respectarea criteriilor prevăzute în grila naţională de
evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, reglementată de H.G. nr. 886/2000.
Legea nr. 17/2000 stabileşte serviciile sociale asigurate persoanelor
vârstnice la domiciliu, în instituţii rezidenţiale, centre de zi, cluburi pentru
vârstnici, apartamente şi locuinţe sociale. Aceste servicii se acordă în baza
anchetei sociale realizate de către un colectiv format din 2 asistenţi sociali din
cadrul consiliului local sau de la direcţia generală judeteană sau a mun.
Bucureşti. În situaţia persoanelor vârstnice dependente, colectivul se va
completa în mod obligatoriu cu medicul specialist al persoanei respective.
Serviciile sociale pot fi:
- servicii privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea
marginalizării sociale şi sprijinire pentru reintegrare socială, consiliere
juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii
curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea
hranei;
- servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorul pentru
realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice şi psihice,
adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la activităţi
economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi,
aziluri de noapte sau alte centre specializate;
- servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale,
care sunt acordate în baza reglementărilor legale privind asigurările sociale
de sănătate;
- serviciile sociale de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării
sociale şi pentru reintegrare socială, care se asigură fără plata unei contribuţii,
ca un drept fundamental al persoanelor vârstnice, de către asistenţii sociali.
Tipurile de servicii şi costul acestora se stabilesc de către consiliile
locale.

501
Art. 4 şi 5 din Legea nr. 17/2000.

272
 Asistenţa socială pentru persoana vârstnică se acordă la cererea
persoanei vârstnice interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei
judecătoreşti, a personalului de specialitate din cadrul consiliului local, a
poliţiei, a organizaţiei pensionarilor, a unităţilor de cult recunoscute în
România sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate
asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Cu scopul menţinerii, refacerii şi dezvoltării capacităţii individuale
pentru depăşirea unei situaţii de nevoie, cronice sau de urgenţă în cazul în
care persoana sau familia este incapabilă sa o soluţioneze, în prezent se
realizează servicii comunitare organizate şi susţinute de către stat în
parteneriat cu comunitatea locală şi cu reprezentanţii societăţii civile.
Potrivit art.7 din Legea nr.17/2000, serviciile comunitare se realizează
numai cu consimţământul persoanelor vârstnice care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru a beneficia de asistenţă socială şi au în vedere:
îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu; îngrijirea temporară sau
permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice; îngrijirea într-un centru
de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi
locuinţe sociale.
În sistemul asistenţei sociale din ţara noastră a fost reglementat un
nou tip de furnizare a asistenţei sociale şi anume serviciile de îngrijire
temporară sau permanentă la domiciliu. Astfel, art.8 din Legea nr. 17/2001
prevede că persoanele vârstnice beneficiază de servicii sociale privind în
special îngrijirea persoanelor, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinirea
pentru reintegrare socială, consiliere juridică şi administrativă, ajutor pentru
menaj, prepararea hranei; servicii socio-medicale, servicii medicale sub
forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în instituţii de
sănătate.
În prezent, căminele pentru pensionari, căminele pentru bătrâni şi
căminele pentru bolnavi cronici funcţionează sub formă de cămine pentru
persoane vârstnice cu secţii pentru: persoane dependente, persoane
semidependente, persoane care nu sunt dependente.
Căminele pentru persoanele vârstnice sunt instituţii de asistenţă
socială cu personalitate juridică, infinitaţe, organizate şi finanţate potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 17/2000. Aceste instituţii de asistenţă socială sunt
coordonate de direcţiile generale de munca şi protecţie socială judeţene şi a
mun. Bucureşti şi sunt finanţate pe principiul împărţirii responsabilităţii între
administraţia publică centrală şi cea locală. Menţionăm că îngrijirea
persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistenţă socială care
poate fi dispusă cu titlu de excepţie pentru persoanele care îndeplinesc
condiţiile necesare pentru a beneficia de asistenţă socială prevăzute de Legea
nr. 17/2000. Astfel, în actuala organizare a asistenţei sociale
instituţionalizate a bătrânilor se elimină diferenţa existentă, potrivit H.G nr.
454/1997, între bătrânii pensionari şi nepensionari.

273
 În conformitate cu art. 19 din Legea nr. 17/2000, principalele
obiective sunt:
- să sigure persoanelor vârstnice îngrijire, maximum posibil de
autonomie şi siguranţă;
- să ofere condiţii de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea
şi demnitatea persoanelor vârstnice;
- să stimuleze participarea persoanelor vârstnice la viaţa socială;
- să prevină şi să trateze consecinţele legate de procesul de
îmbătrânire;
- să asigure supravegherea şi îngrijirea medicală necesară.
Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii şi sunt îngrijite în
căminele organizate potrivit Legii nr. 17/2000 au obligaţia să plătească lunar
o contribuţie de întreţinere stabilită pe baza costului mediu lunar de
întreţinere.
Trebuie să subliniem că, spre deosebire de serviciile comunitare
asigurate persoanelor în cămine pentru realizarea cărora e necesar ca
persoanele beneficiare să plătească o contribuţie, serviciile de consiliere în
vederea prevenirii marginalizării sociale şi pentru reintegrare socială se
asigură fără plata unei contribuţii. De asemenea, serviciile sociale prevăzute
de art. 8, lit. a) din Legea nr. 17/2000 şi serviciile socio-medicale, ambele
tipuri de servicii fiind prestate la domiciliu, se asigură fără plata contribuţiei
persoanelor vârstnice care, evaluate potrivit grilei naţionale de evaluare a
persoanelor vârstnice, nu au venituri sau ale căror venituri sunt mai mici de 5
ori decât nivelul venitului net lunar luat în calcul la stabilirea ajutorului social
pentru o persoană singură. Persoanele care realizează venituri ce se
situează pe acest nivel au obligaţia de a plăti contribuţia necesară pentru
a beneficia de serviciile sociale.

274
 Secţiunea II
CONTRIBUŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎN INSTITUŢIILE DE
ASISTENŢĂ

I. Persoanele obligate la plata contribuţiei de întreţinere

Potrivit art. 1, alin. 1 din Metodologia aprobată prin H.G. nr.
532/1999502, sunt obligate la plata contribuţiei lunare de întreţinere persoanele
asistate în instituţiile de asistenţă socială care realizează venituri proprii din
pensii de orice natură, indiferent de fondurile din care se plătesc acestea, din
indemnizaţii sau din alte drepturi acordate potrivit legii şi din alte surse cu
caracter permanent.
Potrivit legii, la stabilirea contribuţiei de întreţinere nu se iau în calcul
veniturile realizate de persoana asistată din prestarea unor activităţi lucrative
în cadrul acţiunilor de ergoterapie, organizate de instituţiile de ocrotire. De
asemenea, nu se iau în calcul indemnizaţia de îngrijire ce s-a acordat
persoanelor încadrate în gr. I de invaliditate, ajutorul social lunar acordat pe
baza legislaţiei privind pensiile, ajutorul social acordat în baza Legii nr.
201/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor
handicapate, precum şi ajutorul social acordat în baza Legii nr.416/2001
privind venitul minim garantat, a căror plată se sistează pe perioada
internării.
Precizăm că, astfel cum se apreciază în literatura de specialitate,
contribuţia stabilită nu va depăşi costul mediu lunar de întreţinere.
Costul minim lunar de întreţinere se stabileşte anual de Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Handicap pentru instituţiile de asistenţă
socială aflate în coordonarea acesteia, cu avizul Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerului Finanţelor pe categorii de
instituţii, la nivelul cheltuielilor medii lunare ale anului precedent pentru
hrană, întreţinere şi gospodărie, obiecte de inventar, echipament şi
cazarmament.
În conformitate cu art. 2, al 3 din H.G nr. 532/1999, costul mediu
lunar de întreţinere poate fi modificat în cursul anului începând cu luna
următoare celei în care intervin indexări ale alocaţiei zilnice de hrană.
Precizăm că, în cazul în care persoana asistată nu are venituri proprii
ori acestea sunt mai mici decât costul mediu lunar de întreţinere stabilit, plata
contribuţiei de întreţinere se datorează în totalitate sau parţial, după caz, de
către soţul(soţia), copiii sau părinţii acesteia. H.G. nr.532/1999 stabileşte şi
ordinea în care sunt obligate la plata contribuţiei persoanele precizate mai sus
şi anume: soţul pentru soţie sau, după caz, soţia pentru soţ; copiii pentru
părinţi; părinţii pentru copiii. Ea stabileşte, de asemenea, că, în cazul în care
una dintre persoanele care datorează plata, potrivit prevederilor de mai sus,
502
Publicată în M.Of. nr. 325, din 8 iulie 1999 şi modificată ulterior prin H.G. nr. 1021/2000,
publicată în M.Of. nr. 556 din 9 noiembrie 2000.

275
nu are mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente pentru acoperirea
integrală a costului întreţinerii celui asistat, diferenţa de plată trece în
obligaţia celorlalte persoane, în ordinea amintită, până la completarea
integrală a cuantumului contribuţiei de întreţinere. Când această completare
nu este posibilă din lipsa mijloacelor materiale ale celor obligaţi la plată,
contribuţia de întreţinere datorată se stabileşte potrivit sumelor ce pot fi
efectiv încasate de la persoanele respective.
În conformitate cu art.3, al 4 din H.G nr. 532/1999, în cazul în care
obligaţia de plată a contribuţiei de întreţinere revine mai multor persoane, ea
poate fi plătită şi numai de unele dintre acestea care îşi asumă obligaţia de
întreţinere. Legea prevede o scutire de la plata contribuţiei de întreţinere
pentru susţinătorii legali a persoanelor internate în căminele atelier, precum şi
pentru susţinătorii legali ai bolnavilor neuropsihici în cămine, spitale.

II. Stabilirea şi plata contribuţiei de întreţinere

Costul de întreţinere în căminele pentru persoane vârstnice este
reglementat prin Ordinul ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei
nr. 687/2005 şi este stabilit la 290 lei (RON).
Contribuţia de întreţinere se stabileşte de către conducerea căminului,
în funcţie de gradul de dependenţă a persoanei vârstnice îngrijite, de
veniturile acesteia şi, după caz, de veniturile susţinătorilor ei legali, conform
Normelor metodologice prevăzute în H.G. nr.1021/2000. Contribuţia lunară
de întreţinere pentru persoanele vârstnice care au venituri este de 60% din
veniturile personale lunare, fără a se depăşi costul mediu lunar de întreţinere
aprobat pentru fiecare cămin.
Dreptul la asistenţă socială în instituţiile de asistenţă socială pentru
persoane vârstnice se stabileşte pe baza anchetei sociale şi a certificatului de
încadrare într-o categorie de handicap. Costul mediu lunar de întreţinere în
cadrul acestor instituţii de asistenţă este stabilit prin Ordinul
nr.79/2002 astfel:
- centre de îngrijire şi asistenţă: 175 lei (RON);
- centre de integrare prin terapie ocupaţională: 160 lei (RON);
- centre de recuperare şi reabilitare: 190 lei (RON).
Contribuţia de întreţinere a persoanelor asistate care realizează
venituri şi a susţinătorilor legali ai acestora în cadrul acestor instituţii de
asistenţă socială este reglementat prin H.G. nr. 532/1999, modificată prin
H.G nr. 503/2003.
Înaintea internării, fiecare dintre cei obligaţi la plata contribuţiei de
întreţinere semnează un angajament de plată care constituie titlu executoriu,
în condiţiile legii. În conformitate cu art.8 din Metodologia aprobată prin
H.G. nr. 532/1999, în angajamentul de plată se menţionează şi
consimţământul persoanei care urmează să achite contribuţia de întreţinere, în
condiţiile migrării cuantumului acesteia, ca urmare a indexării veniturilor şi a
modificării costului lunar de întreţinere.

276
 Persoanele care urmează să achite contribuţia au obligaţia de a aduce
la cunoştinţa instituţiilor de asistenţă socială orice modificare intervenită în
situaţia conturilor personale sau ale familiei, obligaţie care este necesar a fi
consemnată în angajamentul de plată.
Angajamentul de plată se întocmeşte în trei exemplare dintre care: un
exemplar se ataşează dosarului asistatului, un exemplar se transmite
persoanei obligate la plata contribuţiei de întreţinere, iar al treilea exemplar
se emite organului care urmează să facă reţinerile sau care urmăreşte plata
contribuţiei de întreţinere.
Legea prevede o situaţie specială în cazul în care cel obligat la plată
este pensionar şi anume: instituţia de asistenţă socială va reţine sumele
reprezentând contribuţia lunară de întreţinere. În toate celelalte cazuri, plata
se face la organele financiare în a căror rază de activitate se află domiciliul
persoanelor obligate la plată care vor încasa sumele.
Astfel, cum persoanelor care urmează să achite contribuţia le revine
obligaţia de a aduce la cunoştinţa instituţiilor de asistenţă socială orice
modificare intervenită în situaţia veniturilor, acestea din urmă au obligaţia de
a informa aceste persoane ori de câte ori intervin modificări ale cuantumului
contribuţiei plăţii acesteia.
În vederea stabilirii contribuţiei de întreţinere, dosarul persoanei
asistate va cuprinde, pe lângă documentaţia necesară internării şi actele
privind starea civilă, componenţa familiei şi situaţia materială a celui internat,
precum şi a persoanelor din familia susţinătorilor legali, care pot fi obligaţi la
plată potrivit art.8 alin.3 din Metodologia aprobată prin H.G nr.532/1999.
Sumele încasate cu titlul de contribuţie de întreţinere se varsă în
termen de 3 zile la bugetul de stat, sau, după caz, la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale, din care este finanţată instituţia de asistenţă socială.

277
 CAPITOLUL XIII
DREPTURILE VETERANILOR, INVALIZILOR, ORFANILOR SI
VĂDUVELOR DE RĂZBOI

Secţiunea I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Calitatea de veteran de război

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 44/1994503, au
calitatea de veteran de război persoanele care au participat la primul sau al
doilea război mondial în armata română şi s-au aflat într-una din următoarele
situaţii:
a) au luptat în unităţi militare-subunităţi, mari unităţi sau
comandamente la diferite eşaloane ori au făcut parte din formaţiile logistice,
aşa cum sunt prevăzute în Nomenclatorul Marelui Stat Major;
b) au acţionat în unităţi specializate din zona interioară, la
dezamorsarea proiectilelor, precum şi la curăţarea teritoriului până la 31
decembrie 1946;
c) au fost comandanţi militari sau comandanţi ai gărzilor militare ori
membri în consiliile militare de control şi recepţie, în întreprinderi furnizoare
de materiale de război, prevăzute în Nomenclatorul Marelui Stat Major;
d) au luptat pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic,
împotriva acestuia, în unităţi ori formaţiuni constituite, recunoscute ca atare
de Marele Stat Major;
e) au făcut parte din justiţia militară, poliţia militară, poliţia judiciară,
jandarmerie, din unităţi de pompieri militari, companii de Poliţie în cadrul
Ministerului de Interne, care au acţionat în zona de operaţiuni ori s-au aflat în
unităţi sau formaţiuni constituite şi au acţionat în timpul războiului, în
perioadele arătate în Nomenclatorul Marelui Stat Major;
f) au devenit invalizi de război;
g) au fost prizonieri de război.
După cum se apreciază în literatura de specialitate504, sunt asimilate
veteranilor de război şi persoanele aflate în următoarele situaţii:
- cetăţenii români din orice teritoriu, care s-au înrolat voluntar şi au
luptat în rândurile armatelor Naţiunilor Unite;
- locuitorii din provinciile româneşti vremelnic ocupate în perioada
1940-1945, care au fost încorporaţi sau mobilizaţi în mod obligatoriu şi au
luptat şi în armatele altor state, în cazul în care si-au păstrat sau redobândit
cetăţenia română şi domiciliul în România;

503
Publicată în M.Of. nr. 172, din 7 iulie 1994 şi modificată prin O.U.G., nr. 215 pe 2001,
publicată în M.Of. nr. 606 din 25 mai 2000 şi aprobată prin Legea nr. 770/2001, publicată în
M.Of. nr. 14 din 11 ianuarie 2002 şi republicată în M.Of. nr. 783 din 28 octombrie 2003.
504
Al. Athanasiu, op. cit., p. 179.

278
 - persoanele de naţionalitate germană care au fost încadrate
obligatoriu în unităţile armatei germane, în cazul în care si-au păstrat
cetăţenia şi domiciliul în România.
Potrivit art. 5 din Legea nr.44/1994, calitatea de veteran de război se
stabileşte de către Ministerul Apărării Naţionale, pe baza datelor din livretul
militar ori, în lipsa acestora, pe bază de acte oficiale eliberate de către
organele stabilite de acest minister. Dacă din diferite motive, cei îndreptăţiţi
nu posedă livret militar, nu li se mai poate elibera dovada necesară datorită
inexistenţei sau distrugerii arhivelor confirmată în scris, iar calitatea de
veteran de război se va determina de către comisiile de reconstituire, cu
martori, în condiţiile prevăzute de lege şi de metodologia stabilită în acest
scop de Ministerul Apărării Naţionale.
În baza art. 6 din Legea nr. 44/1994, legitimaţia de veteran de război
se eliberează persoanelor prevăzute la art.1 şi 2 de către Ministerul Apărării
Naţionale. Legitimaţia se poate elibera celor îndreptăţiţi de către Asociaţia
Naţională a Veteranilor de Război sau de către alte asociaţii ale veteranilor de
război constituite legal, fiecare pentru membrii săi; aceasta va fi
contrasemnată de către împuterniciţii Ministerului Apărării Naţionale.
În afară de cazurile în care legea dispune astfel, drepturile decurgând
din calitatea de veteran de război nu sunt transmisibile şi ele încetează prin
moartea titularului.
Remarcăm faptul că au fost incluşi în categoria veteranilor de război
şi invalizii de război, chiar dacă invaliditatea nu s-a ivit în legătură cu
serviciul militar, fiind suficient ca ivirea acesteia să se datoreze rănirii sau
accidentării în timpul sau din cauza războiului. De asemenea, după cum se
poate observa, legiuitorul a introdus în categoria veteranilor de război şi
prizonierii de război.
Prizonier de război, în conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr.
44/1994, poate fi:
a) persoana capturată de inamic în cursul operaţiunilor de război,
indiferent dacă a fost combatant sau necombatant, precum şi cea asimilată cu
aceasta, potrivit convenţiilor internaţionale la care România este parte;
b) persoana care, după încetarea ostilităţilor, la 23 august 1994 a fost
dezarmată de trupele sovietice sau germane, sau chiar nedezarmată, a fost
internată în lagăre de prizonieri;
c) elevii şcolilor militare de ofiţeri, subofiţeri şi maiştrii militari,
trimişi la studii în Germania, precum şi cadrul, şi soldatul aflat în această ţară
la specializare, consideraţi prizonieri de război de către autorităţile germane
la 23 august 1994.
Calitatea de prizonier de război se dovedeşte de către acesta prin
datele înscrise în livretul militar, precum şi prin orice alt document emis de
Ministerul Apărării Naţionale ori de organul la care au fost reţinute. De
aceea, putem arata că drepturile invalizilor de război dobândite în temeiul

279
Decretului nr. 240/1977 pot fi cumulate fără nici o îngrădire cu cele
reglementate în favoarea lor de Legea nr. 44/1994.
În ceea ce priveşte cumulul drepturilor reglementate de Legea
nr.44/1994 cu celelalte drepturi de asigurări sociale, persoanele în cauză au
posibilitatea să opteze pentru aplicarea acelei reglementări mai favorabile,
dacă prestaţiile respective sunt reglementate atât în legea veteranilor de
război, cât şi în cea referitoare la drepturile deţinuţilor politici.

II. Categoriile de persoane ce nu pot dobândi calitatea de veteran

de război
Potrivit art.7 din Legea nr. 44/1994, nu poate dobândi calitatea de
veteran de război persoana care:
a) a comis acte de trădare de patrie ori a acceptat să fie folosită de
inamic ca spion sau agent de diversiune pe teritoriul ţării, constatate printr-o
hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
b) a luptat ca voluntar în armate străine împotriva ţării sau a
Naţiunilor Unite ori a săvârşit acte de teroare şi crime împotriva populaţiei
autohtone din teritoriile vremelnic ocupate de inamic;
c) a dezertat din armata română în timpul războiului;
d) a obţinut actul doveditor prevăzut în art.5, alin.1 prin declaraţii
false ori prin manopere dolosive constatate prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă sau când hotărârea comisiei de reconstituire a fost anulată.
Dacă faptele prevăzute la alin.1 lit a), b) şi c) au fost constatate după
stabilirea calităţii de veteran de război, precum şi în cazul prevăzut la alin.1
lit.d), cel în cauză va pierde această calitate şi va fi obligat, potrivit legii, să
restituie sumele încasate necuvenit, precum şi contravaloarea facilitaţilor de
care a beneficiat ca veteran de război.

III. Calitatea de văduvă de război

Văduva de război este soţia supravieţuitoare a celui decedat pe front,
prizonier sau ca urmare a rănilor ori a bolilor contactate pe front sau în
prizonierat505.
Calitatea de văduvă de război se stabileşte pe bază de documente, în
condiţiile prevăzute în reglementările elaborate de Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.

505
Art.9 din Legea nr. 44/1994.

280
 Secţiunea II
DREPTURILE ACORDATE INVALIZILOR, ORFANILOR ŞI
VĂDUVELOR DE RĂZBOI POTRIVIT LEGII NR. 49/1999

I. Natura juridică
În literatura de specialitate, se subliniază că drepturile acordate
invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război au un caracter predominant
reparatoriu şi servesc pentru satisfacerea unor nevoi materiale ale unor
persoane cu venituri mici, în vederea compensării unor privaţiuni de ordin
social şi material la care beneficiarii lor au fost sau continuă să fie expuşi.
Drepturile acordate invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război
potrivit Legii nr. 49/1999 au o natură juridică complexă care rezultă din
îmbinarea în egală măsură a caracteristicilor drepturilor de asigurări sociale,
pe de o parte, cu drepturile de asistenţă socială, pe de altă parte.
În acelaşi timp, dacă luăm în considerare faptul că de aceste drepturi,
reglementate de Legea nr. 49/1999, beneficiază persoane cu venituri mici,
fiind în imposibilitatea de a-şi asigura condiţiile de viaţă în vederea integrării
sociale totodată că aceste persoane beneficiază şi de alte drepturi, cum ar fi
gratuităţile la mijloacele de transport în comun, diferite scutiri de impozite,
putem afirma că suntem în prezenţa unor drepturi de asistenţă socială.
În concluzie, natura juridică a drepturilor acordate invalizilor,
orfanilor şi văduvelor de război potrivit Legii nr.49/1999 este o natură
juridică complexă deoarece îmbină caracterele juridice ale prestaţiilor de
asigurări sociale cu cele ale prestaţiilor de asistenţă socială506.

II. Dreptul la pensie al invalizilor, accidentaţilor şi văduvelor de

război
Pensiile I.O.V.R. ce se acordă invalizilor şi accidentaţilor de război,
urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi urmaşilor foştilor
pensionari invalizi şi accidentaţi de război se stabilesc potrivit Legii
nr.19/1999 privind pensiile I.O.V.R.
Decretul nr. 245/1977, care reglementa modul de stabilire a pensiilor
I.O.V.R. înainte de adoptarea Legii nr.49/1999, prevedea dreptul invalizilor
şi accidentaţilor de război la pensie de invaliditate, iar modul de stabilire a
pensiei pentru aceste categorii de persoane era diferit, după cum beneficiarii
pensiei erau sau nu încadraţi în muncă la data ivirii invalidităţii.
În baza vechii reglementări, pensia invalizilor şi accidentaţilor de
război proveniţi dintre persoane încadrate în muncă se stabilea în
conformitate cu Legea nr.3/1997 privind pensiile de asigurări sociale de stat
şi asistenţă socială referitoare la invaliditatea din cauză de accident de muncă
corespunzătoare grupei a III-a de muncă. Rezultă că, astfel cum se subliniază

506
Al. Athanasiu, op. cit., p. 158.

281
şi în literatura de specialitate507, acestor categorii de persoane care beneficiau
de pensie de invaliditate li se aplicau dispoziţiile referitoare la pensia pentru
pierderea capacităţii de muncă determinată de accident de muncă şi se ţinea
cont de precedentele aplicabile grupei a III-a de muncă.
Pentru persoanele care nu erau încadrate la data ivirii invalidităţii,
pensia se stabilea într-un cuantum fix, diferenţiat pe patru grupe de
invaliditate şi în raport cu mediul urban şi rural în care locuiesc, respectiv:
mari mutilaţi, gradul I, II şi III, astfel cum erau prevăzute în Decretul
245/1977.
Spre deosebire de prevederile Decretului 245/1977, prin Legea nr.
49/1999 privind pensiile I.O.V.R. invalizii şi accidentaţii de război
beneficiază de pensii în cuantumuri fixe, diferenţiate în funcţie de gradul de
invaliditate, indiferent dacă erau sau nu încadraţi în muncă înainte de a
deveni invalizi508. Aşadar, Legea nr.19/1999 stabileşte acordarea pensiilor în
cuantumuri fixe, diferenţiate după gradul de invaliditate, eliminând criteriul
acordării pensiilor în cuantumuri fixe, diferenţiate după mediul urban sau
rural în care domiciliază persoana. Legea nr.49/1999 stabileşte drepturile
băneşti ale accidentaţilor de război în afara serviciului ordonat, bineînţeles
acordate în funcţie de gradul de invaliditate în care sunt încadraţi.
Precizăm că accidentaţii de război, în afara serviciului ordonat au
posibilitatea să cumuleze drepturile lor cu o altă pensie de asigurări sociale.
În baza art.6, alin.3, drepturile accidentaţilor de război în afara serviciului
ordonat pot constitui baza pentru acordarea pensiei de urmaş. Totodată,
accidentaţii de război în afara serviciului ordonat au dreptul să cumuleze
pensia cu salariul în perioada în care lucrează, dar numai cu respectarea
condiţiei de a fi nevăzători.
În lumina actualei reglementări, alături de categoria invalizilor şi a
accidentaţilor de război beneficiază de pensie I.O.V.R. şi văduvele de război,
regimul juridic al pensiei fiind reglementat în favoarea acesteia din urmă. În
acest sens, atât Legea nr.49/1994, cât şi Legea nr.49/1999 privind pensiile
I.O.V.R. stabilesc că dreptul văduvelor de război la pensie I.O.V.R. este
recunoscut indiferent de durata căsătoriei, dacă aceasta nu s-a recăsătorit509.
Menţionăm că, potrivit H.G. nr. 1169/2001, văduvele de război au
dreptul să primească, pe lângă pensia I.O.V.R., şi pensia de asigurări sociale
la care sunt îndreptăţite potrivit legii.

III. Dreptul la pensie de urmaş

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.49/1999, copiii şi soţiile celor
morţi sau dispăruţi în război, precum şi cei care la data decesului erau
pensionari I.O.V.R., au dreptul la pensie de urmaş în condiţiile în care se

507
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 178.
508
Art. 2, alin.1 din Legea nr. 49/1999.
509
Al. Athanasiu, op. cit., p. 160.

282
acordă, potrivit Legii nr.19/2000510 cu modificările şi completările ulterioare,
pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat.
Fără îndoială că, în principiu, beneficiarul pensiei de urmaş trebuie să
îndeplinească şi în acest caz cerinţele legii cu privire la soţia supravieţuitoare
şi copiii minori, prevăzute în Legea nr.19/2000 privind sistemul de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale. Pe de altă parte, ca urmare a unor acte
normative adoptate ulterior Decretului nr. 24/1977, regimul juridic al pensiei
de urmaş reglementată în favoarea soţiei supravieţuitoare a cunoscut unele
modificări de substanţă.
În acest sens, prin Legea nr.49/1991 cu modificările şi completările
ulterioare, s-a stabilit că dreptul soţiei supravieţuitoare la pensie I.O.V.R. este
recunoscut indiferent de durata căsătoriei, dacă aceasta nu s-a recăsătorit. Cu
alte cuvinte, s-a instituit o excepţie în favoarea văduvelor de război care nu s-
au căsătorit, aceastea beneficiind de pensie I.O.V.R. fără a ţine cont de durata
minimă a căsătoriei, condiţie obligatorie în dreptul comun pentru acordarea
pensiei de urmaş soţiei supravieţuitoare. Totodată, potrivit art. 11, alin.1 din
Legea nr. 44/1994 cu modificările şi completările ulterioare, se instituie o altă
excepţie de la dreptul comun, unde există doar posibilitatea opţiunii între
pensia propriu-zisă şi cea de urmaş, prin acordarea dreptului văduvelor de
război de a cumula pensia de urmaş cu pensia pentru limita de vârstă.
Legea nr. 49/1990 prevede că văduvele de război au dreptul la pensie
de urmaş indiferent de durata căsătoriei cu soţul decedat, neprecizând că vor
avea acest drept numai cu condiţia de a nu se fi recăsătorit.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a pensiei de urmaş, Legea nr.
49/1991 prevede la art. 15, alin. 4 că, în cazul în care la data decesului,
susţinătorul primea pensie I.O.V.R. şi pensie de asigurări sociale, pensia de
urmaş se stabileşte din pensia cea mai avantajoasă.

IV. Alte drepturi ale pensionarilor I.O.V.R.

În baza art. 7 din Legea nr. 49/1999, pensionarii I.O.V.R. au dreptul
în mod gratuit la asistenţă medicală în spitale şi ambulatoriu, întreţinere şi
medicamente pe timpul internării, în condiţiile legii. De asemenea,
beneficiază, potrivit legii, de trimitere la tratament în staţiunile
balneoclimaterice.

A. Prestaţiile în natură
În baza art. 7 din Legea nr.49/1994, veteranii de război beneficiază
de următoarele drepturi:
a﴿ câte 12 călătorii interne dus-întors sau 24 simple în cursul unui an
calendaristic la clasa I pe calea ferată, pentru marii mutilaţi, pentru invalizii
de război, precum şi pentru veteranii de război decoraţi cu ordine şi medalii;
510
Publicată în M.Of. nr. 140 din 1 aprilie 2000, modificată prin O.U.G. nr. 14/2000,
publicată în M.Of. nr. 183 din 27 aprilie 2000 şi O.U.G. nr. 171/2000, publicată în M.Of. nr.
531 din 27 octombrie 2000.

283
 b) veteranii de război nedecedaţi au dreptul la 6 călătorii interne dus-
întors sau 12 simple pe calea ferată;
c) generalii şi ofiţerii călătoresc la clasa I, iar ceilalţi ofiţeri nedecedaţi
la clasa II;
d) cei care locuiesc în mediul rural au dreptul, în cursul unui an
calendaristic la 12 călătorii interne dus-întors gratuite pe mijloacele de
transport auto, dacă nu există posibilitatea să călătorească pe calea ferată, sau
la 12 călătorii interne dus-întors gratuite pe caile fluviale, la alegere.
În cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titulari, aceştia le pot
folosi şi pentru însoţitori. Însoţitorii marilor mutilaţi şi ai invalizilor de gradul
I beneficiază de aceleaşi drepturi de transport gratuit şi la aceeaşi clasă ca şi
titularii drepturilor ai căror însoţitori sunt:
- gratuităţi în mijloacele de transport în comun în mediul urban
(metrou, tramvai, troleibuz, autobuz);
- prioritate la repartizarea şi închirierea locuinţelor din fondul locativ
de stat;
- prioritate în acordarea de credite pentru construirea sau cumpărarea
de locuinţe în condiţii avantajoase;
- scutirea de impozite a indemnizaţiilor şi a ratei lunare acordate
potrivit legii, de impozitul pe salarii şi impozitul pe clădiri, pe terenurile din
municipiu, oraşe şi comune şi pe alte venituri, cu excepţia celor venite din
activităţi comerciale;
- scutirea de taxe pentru şederea în staţiunile balneoclimaterice pentru
vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, precum şi
plata abonamentelor de telefoane şi radioteleviziune;
- asigurarea gratuită de lemne de foc sau echivalent cărbuni pentru
marii mutilaţi de război din mediul rural şi urban care folosesc asemenea
combustibil;
- asigurarea de facilităţi la obţinerea buteliilor de aragaz;
- asistenţă medicală gratuită în toate instituţiile medicale civile de stat
sau militare şi asigurarea de medicamente gratuite, atât în tratamentele
ambulatorii, cât şi pe timpul spitalizării;
- bilete de tratament gratuite, în limita posibilităţilor existente, în
staţiuni balneoclimaterice, pe baza reglementărilor stabilite de Ministerul
Apărării Naţionale şi Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;
- obţinerea gratuită de către invalizii de război a protezelor, a cârjelor,
a cărucioarelor şi asigurarea cu prioritate şi în condiţii avantajoase a
aparatelor auditive şi implanturilor cardiace, mijloacelor motorii auto
speciale, pentru cei cu handicap locomotor;
- reducere cu 50% a costului biletelor de intrare la toate spectacolele,
iar la serbările naţionale li se va rezerva 5% din totalul locurilor;
- acces gratuit la manifestările cultural-sportive organizate de unităţile
Ministerului Apărării Naţionale.

284
 B. Drepturile de care beneficiază veteranii de război cărora le-au
fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe
câmpul de luptă
În temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994, veteranii cărora le-au fost
acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de
luptă, beneficiază de următoarele drepturi, dacă nu le-au primit în
conformitate cu Legea nr.18/1991 sau sub orice altă formă, de la data
decorării şi până la data intrării în vigoare a legii şi dovedesc cu acte legale
aceste împrejurări de fapt:
a) cei decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul” sau Ordinul „Virtutea
Aeronautică” cu spade, clasa cavaler: împroprietărirea cu un lot de 15 ha de
teren agricol din rezerva creată conform Legii nr. 18/1991 în localitatea de
domiciliu sau cu un loc de casă de 500 m 2 în municipiul, oraşul sau comuna
în care domiciliază şi o rentă lunară echivalentă soldei de grad a unui
sublocotenent;
b) cei decoraţi cu: Ordinul „Steaua României” cu spade şi panglica de
„Virtutea Militară” sau Ordinul „Steaua României” cu spade, Ordinul”
Virtutea Aeronautică” cu spade, Ordinul „Coroana României” cu spade şi
panglica de „Virtute Militară”, Ordinul „Coroana României” cu spade,
Ordinul „Crucea Reginei Maria”, Medalia „Virtutea Maritimă”, Medalia
„Serviciul Credincios” cu spade, Medalia „ Bărbăţie şi Credinţă” cu spade,
Crucea „Serviciul Credincios” cu spade şi Crucea „Meritul Sanitar”, Medalia
„Virtutea Ostăşească”, dacă acestea au fost conferite pentru fapte de arme
săvârşite pe câmpurile de luptă ale primului sau celui de-al doilea război
mondial, ori pentru servicii deosebite aduse armatei în timp de război.
Cei decoraţi cu ordinele sau medaliile prevăzute la lit. b) beneficiază
de o rentă lunară echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent.
Veteranii de război care, din cauza deficitului de teren în localităţile în
care domiciliază, nu au putut fi împroprietăriţi conform legii, vor putea fi
împroprietăriţi cu aceleaşi suprafeţe în alte localităţi decât cea de domiciliu511.
De asemenea, veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine,
medalii sau cruci de război prevăzute al art. 13 lit a), b), c), dar cărora le-a
fost conferită medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război
mondial 1941-1945”, beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 25% din
solda de grad a unui sublocotenent.

C. Dreptul la vechime în muncă de care beneficiază veteranii de

război
Potrivit art.10 din Legea nr. 44/1994, în cadrul vechimii utile la pensie
(stagiul de cotizare) recunoscută veteranilor de război, se include timpul
participării la război, precum şi perioadele de prizonierat, de spitalizare şi de
concedii medicale ca urmare a rănilor suferite în război sau în prizonierat,
indiferent de felul de operaţiuni în care aceştia au luptat.
511
Potrivit O.U.G. nr. 215/2000.

285
 D. Drepturile de care beneficiază văduvele de război
În baza art. 1, lit.c) din Legea nr. 49/1991, văduvele de război, dacă
nu s-au recăsătorit, beneficiază de o indemnizaţie lunară la cerere. Ca şi
pentru veteranii de război, aceste indemnizaţii nu afectează plafoanele de
venituri în funcţie de care se stabilesc chiriile pentru locuinţele din fondul
locativ de stat, bursele pentru elevi şi studenţi şi ajutoarele sociale.
Potrivit unei opinii512, au fost recunoscute anumite drepturi şi soţiilor
supravieţuitoare de veterani de război care nu au calitatea de văduvă de
război.
Potrivit art.11 alin. 1 din Legea nr. 44/1994, soţia supravieţuitoare a
veteranilor de război, care nu s-a recăsătorit beneficiază de o indemnizaţie de
veteran din renta lunară prevăzută în art.13, precum şi de jumătate din
numărul călătoriilor gratuite la care avea sau trebuia sa aibă dreptul, potrivit
legii, soţul decedat.
În afară de indemnizaţie, văduvele de război mai beneficiază şi de
drepturile prevăzute în Legea nr. 44/1994 reglementate în favoarea
veteranilor de război nedecoraţi, printre care se numără:
- călătorii interne gratuite dus-întors sau 12 călătorii simple pe calea
ferată;
- gratuităţi pe mijloacele de transport în comun în mediul urban;
- scutirea de impozite a indemnizaţiilor şi a rentei lunare acordate
potrivit Legii nr.44/1994 privind impozitul pe salarii, pe clădiri, pe terenurile
din municipiu, oraşe, comune;
- scutirea de impozite şi pentru soţiile supravieţuitoare ale veteranilor
de război care nu s-au recăsătorit;
- asistenţă medicală gratuită în toate instituţiile medicale civile de stat
sau militare şi asigurarea gratuită de medicamente atât în tratamente
ambulatorii, cât şi pe timpul spitalizării.

E. Alte drepturi de care beneficiază veteranii de război şi

văduvele de război
Potrivit art.11 alin.1 din Legea nr. 44/1999, veteranii de război pot
beneficia de avansări onorifice în grad potrivit propunerilor anuale ce se vor
face cu respectarea criteriilor stabilite de Ministerul Apărării Naţionale.
Veteranii de război şi văduvele de război suferinzi pot beneficia la cerere şi în
condiţiile legii de internare în căminele de bătrâni, căminele spital existente şi
alte aşezăminte de ocrotire socială ce se vor mai înfiinţa.
Potrivit art.16, alin.3, veteranilor de război şi văduvelor de război li se
asigură în mod gratuit locuri de înhumare în cimitirele militare şi civile.
Veteranilor de război li se acordă funeralii şi onoruri militare potrivit
ultimului grad avut conform reglementărilor în vigoare pentru cadrele
militare active.
512
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 174.

286
 Dacă una şi aceeaşi persoană se încadrează atât în categoria de
veteran de război, cât şi de prizonier de război în fosta URSS, luat după 23
august 1944, beneficiază cumulativ de drepturile băneşti pe perioadele
corespunzătoare avute, cu condiţia ca perioadele să fie distincte. Această
persoană nu poate cumula celelalte drepturi, altele decât cele băneşti, dar are
posibilitatea să opteze pentru aplicarea acelei reglementări mai favorabile sau
să obţină acele drepturi care nu sunt prevăzute în lege, dar sunt recunoscute
legal pentru cealaltă categorie sau celelalte categorii în care se încadrează.

287
288