UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
SOCIOLOGIE

STRATIFICARE ȘI
MOBILITATE SOCIALĂ
SUPORT DE CURS 

Petroșani,
2020
 Cuprins

1. Stratificarea socială 3
1.1. Obiectul de studiu al stratificării sociale 3
1.2. Definirea stratificării sociale 4
2. Perspective asupra stratificării sociale 7
2.1. Teoria funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore 7
2.2. Teoria conflictului 8
2.3. Abordarea unificată a stratificării sociale 9
3. Mecanisme de organizare socială 11
3.1. Organizarea sociale 11
3.2. Grupurile sociale 11
3.3. Structura socială 12
3.3.1.Statutul social 13
3.3.2. Rolul social 13
3.3.3. Instituţiile sociale 14
3.3.4. Organizaţiile 15
3.4. Tipuri de societăți 16
3.5. Sisteme de stratificare socială 18
4. Mobilitatea socială 21
4.1. Definirea mobilității sociale 21
4.2. Criterii utilizate în definirea mobilității sociale 22
4.3. Formele mobilității sociale 24
4.4. Funcțiile mobilității 26
4.5. Factorii mobilității sociale 26
5. Diferențiere socială, egalitate și inegalitate socială 28
5.1. Diferențierea socială 28
5.2. Egalitate socială 30
5.3. Inegalitate socială 32
6. Stratificare și inegalitate socială în România 34
Bibliografie 38
 1. Stratificarea socială

1.1. Obiectul de studiu al stratificării sociale

Studiul stratificării şi mobilităţii sociale este unul din cele mai importante capitole ale
sociologiei, alături de care, înainte de a trece la acesta ne vom opri la trecerea în revistă a
mecanismelor prin care societatea funcționează. Prin aceasta sunt avute în vedere nu numai
mecanismele organizării sau structurării sociale, ci şi modurile de distribuţie a inegalităţilor
sau de mobilitate a persoanelor în spaţiul social. Studiul modului în care indivizii se
poziţionează şi se mişcă în ierarhiile sociale ale societăţilor stratificate şi al modului în care sunt
generate inegalităţile sociale constituie aria analizelor stratificării şi mobilităţii sociale. Pentru a
înţelege procesele de stratificare şi mobilitate socială, este necesară analiza modului de organizare
a societăţii, analiză care constituie obiectul studiilor structurii sociale.
În definițiile structurii sociale vede tiparul recurent (care revine) al relaţiilor dintre
elementele societăţii. Printre aceste elemente identificăm statusul şi rolul, organizaţiile şi
instituţiile sociale, dar şi comunitatea (N.Goodman, Introducere în sociologie, 1998, p.67). Toate
aceste elemente presupun organizare socială. Astfel, toate sistemele sociale sunt alcătuite din
diviziuni verticale, întemeiate fie pe sex, vârstă sau structură de rudenie, fie pe bogăție materială,
putere sau prestigiu. Orice instituție reprezintă combinația multor ordine ierarhizate, indiferent
dacă avem de a face cu grupuri primare, aparent dintre cele mai puțin inegalitare (familia), sau cu
grupuri secundare, dintre cele mai selective (școala). Toate sectoarele activității umane sunt
stratificate: diferențele de salariu, sursa de venit sau patrimoniul, eterogenitatea religioasă a unei
societăți, distribuția puterii politice între grupuri sau indivizi, modurile de consum al bunurilor
materiale sau simbolice, stilurile de viață, sunt exemple ce ilustrează polimorfe ale acestui
fenomen. Există stratificare din care momentul în care există diferențiere, integrare, ierarhizare,
inegalitate sau conflict între elementele constitutive ale unui grup. (Mohamed Chekaoui, în coord
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, 2006, p.116).
În construcția teoriilor stratificării există patru etape logice care se disting:
- În etapa preștiințifică, s-a încercat să se găsească temeiul stratificării în natură sau într-
o transcendență.
- Cea de a doua etapă își pune problema originii imanente a inegalității.

3 
 
 - Cea de a treia etapă reprezintă evidențierea proceselor sociale aflate la temelia sa.
- A patra etapă este o încercare de a sintetiza problematicile precedente pe baza unor
concepte psihosociologice considerate elementare și fundamentale.
Prin urmare, orice sistem social presupune un ansamblu de poziții structurate, cărora le sunt
asociate îndatoriri și funcții, iar membrii acestui sistem trebuie repartizați în aceste poziții în funcție
de puterea lor. În acest sens, stratificarea socială reprezintă o diferențierea socialmente
recunoscută în care indivizii ori pozițiile lor și sunt judecate în termeni de superioritate-
inferioaritate, deci provoacă inegalități sociale. Mobilitatea socială se referă la deplasarea
indivizilor în spațiul social. Spațiul social se compune din poziții (statusuri), roluri, categorii
sociale, grupuri sociale, pături sociale.
Având în vedere că stratificarea socială este procesul prin care resursele valorizate social
sunt distribuite în mod inegal, printr-un sistem de stratificare socială înţelegem un complex de
instituţii care generează şi menţin inegalităţi.
Conceptul de stratificare socială se referă, în sociologie, la modul în care membrii unei
societăţi sunt poziţionaţi în ierarhia socială conform unor resurse, precum averea, prestigiul sau
puterea, şi la inegalităţile sociale rezultate ca urmare a distribuţiei inegale a acestor resurse. Parte
integrantă a stratificării sociale, aceste inegalităţi sunt întâlnite în toate societăţile cu populaţii mai
mari şi care persistă de-a lungul timpului.
 

1.2.Definirea stratificării sociale

Stratificarea socială este o caracteristică a societăţii, nu a membrilor săi individuali.
Diferenţele de avere sau putere între indivizi reflectă inegalitatea socială care poate rezulta din
faptul că o persoană lucrează mai mult decât alta sau îşi alege o slujbă ori carieră care exercită mai
multă putere decât alta. Vorbim în acest caz de stratificarea socială când apare, pe baza unui
criteriu, o ierarhie socialmente recunoscută, conform căreia indivizii sau poziţii sociale sunt
judecaţi în termeni de inferior/superior, deci când se manifestă inegalităţi sociale (T.Rotariu, P.Iluţ
(coord.), Sociologie, 1996, pp.175-178).
Stratificarea socială reprezintă o diferenţiere a funcţiilor, ierarhizată şi evaluată după
criterii specifice fiecărei societăţi (R.Boudon (coord.), Dicţionar de sociologie, 1996, p.287).
Deosebirile între categorii sociale mai curând decât între indivizi constituie ceea ce se numeşte

4 
 
diferenţiere socială. Când oamenii din aceste categorii sociale diferite sunt plasaţi într-o oarecare
ordine ierarhică, ce le permite accesul diferit la resursele sociale, rezultatul este stratificarea socială.
Studiul stratificării şi inegalităţilor sociale se constituie în unul dintre cele mai importante
domenii ale sociologiei şi aceasta întrucât resursele materiale la care au acces membrii societăţii
determină foarte multe elemente ale existenţei lor (A.Giddens, Sociologie, 2000, p.264).
Toate societăţile cu excepţia celor mai primitive din punct de vedere tehnologic au un anumit
sistem de stratificare. Sistemul este justificat printr-o ideologie susţinută de cei care beneficiază cel
mai mult de el. Acest sistem, cu suportul său ideologic, este transmis generaţiilor viitoare prin
procesul de socializare, definind stratificarea drept inegalităţi structurale între diverse grupuri de
oameni.
Insuficienţa acestor resurse a implicat organizarea funcţională a societăţii ceea ce a
presupus, în condiţiile unor mijloace rudimentare de muncă şi producţie, ca marea majoritate a
oamenilor să muncească sub conducerea unor grupuri restrânse de privilegiaţi. În condiţiile unei
productivităţi a muncii foarte scăzute şi neexistând plusprodus, grupurile privilegiate trăind din
munca producătorilor pe care îi constrângeau fizic să muncească, societatea s-a divizat într-o foarte
mică minoritate de stăpâni şi o foarte mare majoritate de sclavi.
Când productivitatea muncii a asigurat un anumit plusprodus repartiţia lui s-a transformat
într-o formă de constrângere economică. Pe fondul creşterii constrângerii economice şi a scăderii
constrângerii fizice societatea s-a împărţit într-o mică minoritate de nobili (proprietari funciari) şi
o mare majoritate de şerbi (producători funciari dependenţi). Când productivitatea muncii a
asigurat un plusprodus suficient, astfel încât prin repartizarea lui să devină mijlocul exclusiv de
constrângere a producătorilor la muncă, societatea s-a divizat strict economic, după criteriul averii
într-o minoritate de posesori de capital (burghezi) şi o majoritate de posesori de forţă de muncă
(salariaţi) (N.Grosu, Sentinţele sociologiei, 2003, p.155).
Procesul care provoacă stratificarea socială este procesul de diferenţiere socială. Acest
proces este influențat de două tipuri de factori:
a) factori naturali, ce stau la baza diferenţelor fizice, psihice şi intelectuale dintre indivizii
umani;
b) factori sociali, ce diferenţiază oamenii între ei după criterii mai complexe precum:
ocupaţia, nivelul studiilor, modul de a fi, de a consuma etc.

5 
 
 Diferențierea mai poate fi de două feluri: diferențiere pe orizontală (sex: masculin și
feminin, Licențiat: în sociologie, asistență socială, economie, drept) și diferențiere pe verticală
(vârsta, venitul, nivelul de școlaritate). Un alt concept ajutător în înţelegerea celui de stratificare
socială este cel de ierarhizare, care introduce o relaţie de ordine între categoriile de indivizi sau
poziţii sociale. Ierarhizarea se transformă în diferențiere și inegalitate dacă este însoțită de evaluare.
Ierarhizarea în sine neavând nici un fel de semnificaţie de una singură fără conceptul de evaluare
(valorizare). Nu se poate vorbi de inegalitate socială atâta timp cât criteriul de ierarhizare nu este
completat de o evaluare socială, prin care se atribuie calificative: bun, superior, preferabil etc.
 

6 
 
 2. Perspective asupra stratificării sociale

2.1.Teoria funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore

Perspectiva funcţionalistă susţine că stratificarea şi inegalităţile sociale sunt inevitabile

şi necesare. Pentru a înţelege această viziune, ar trebui să ne imaginăm societatea în ansamblu ca
fiind un sistem eficient, care poate acţiona pentru a-şi corecta deficienţele sau disfuncţiile. Teoria
funcţionalistă pune în prim-plan societatea, văzută ca o structură socială organizată în diverse
poziţii (aici termenul de poziţie poate fi echivalat cu ocupaţia). Indivizii nu intră în discuţie decât
ca ocupanţi, fără particularităţi distincte, ai acestor poziţii. Altfel spus, societatea este compusă
dintr-un sistem complex de statute şi roluri. Pentru ca societatea să funcţioneze bine, acele
statute trebuie să fie ocupate de cei mai calificaţi oameni.
Teorie elaborată de către Davis şi Moore (în 1945) .
Conform acestor autori, principalele asumpţii pe care se bazează perspectiva funcţionalistă
sunt:
a) unele poziţii sunt mai importante din punct de vedere funcţional decât altele într-o
societate ;
b) un sistem diferenţiat de recompense este necesar în orice societate datorită acestui
fapt (recompensele sunt mai mari pentru poziţiile mai importante pentru supravieţuirea
societăţii). În plus, pentru unele poziţii, societatea poate găsi ocupanţi mult mai uşor decât pentru
alte poziţii. Acest din urmă lucru se întâmplă fie pentru că unele poziţii sunt mai plăcute şi cu mai
puţine cerinţe şi responsabilităţi pentru ocupanţi decât altele, fie pentru că unele poziţii necesită
mai puţină pregătire şi/sau talent decât altele. Recompensele materiale (sub formă de venituri
şi avere) şi simbolice (sub formă de prestigiu) sunt mai mari pentru poziţiile mai importante şi
pentru poziţiile mai greu de ocupat.
Deoarece poziţiile cele mai importante reclamă pregătire grea şi intensă (ex. să devii
doctor) puţini oameni sunt dispuşi să-şi canalizeze timpul, banii şi munca necesară acestui efort.
Ca urmare, societatea trebuie să dezvolte un sistem de recompense inegale pentru a-i încuraja pe
cei cu talent pentru a trece prin pregătirea necesară. Acest sistem de recompense inegale este
exact ceea ce vrea să însemne stratificarea socială. Dacă indivizii din societate ar putea îndeplini
orice poziţie, atunci nu ar fi necesar un sistem de recompense inegale. Dar Davis şi Moore susţin

7 
 
că nu este cazul, deoarece talentele şi aptitudinile nu sunt distribuite în mod egal în societate.
Ca urmare, un sistem de stratificare serveşte la motivarea celor cu aptitudini necesare pentru a
ocupa statutele corespunzătoare şi a satisface în mod adecvat cerinţele acelor poziţii.
În această perspectivă, stratificarea socială este un fenomen universal şi necesar, generat ca
efect al nevoii societăţii de a găsi ocupanţi potriviţi pentru poziţiile importante. Mai mult,
stratificarea socială are funcţii pozitive datorită faptului că asigură ocuparea poziţiilor de către
ocupanţii cu talentul şi pregătirea necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor poziţiilor. Această
cerinţă este asigurată prin sistemul diferenţiat de recompensare a poziţiilor care contribuie la
motivarea indivizilor de a sacrifica timp şi resurse materiale pentru a câştiga abilităţile necesare
îndeplinirii obligaţiilor asociate cu poziţiile importante sau greu de ocupat.
Teoria a fost criticată. Tumin (1953) susţine că sistemele bazate pe stratificare tind să se
perpetueze până la punctul la care devin contraproductive. Cei în poziţii superioare tind să le
transmită poziţiile copiilor lor, astfel refuzându-le celor din alte categorii sociale, dar cu talent
egal sau superior, şansa de a concura pentru poziţii mai înalte. Această situaţie afectează atât
indivizi, cât şi societatea, privind-o de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziţie.
 

2.2.Teoria conflictului
În contrast cu această abordare, perspectiva conflictualistă susţine că stratificarea
socială nu este necesară pentru societate şi că, teoretic, ar putea exista (şi funcţiona eficient)
societăţi lipsite de inegalităţi sociale. Spre exemplu, Tumin , un exponent al perspectivei
conflictualiste, a adoptat o astfel de perspectivă. Deşi autorul recunoaşte că, practic, nu există
societăţi de acest gen, el susţine că prezenţa sistemelor de stratificare în toate societăţile nu este
o dovadă a faptului că stratificarea este necesară. Mai mult decât atât, conform perspectivei
sale, sistemele de stratificare nu sunt mecanisme eficiente de ocupare a poziţiilor din societate
şi, în general, nu asigură ocuparea poziţiilor de către indivizii cei mai potriviţi, datorită
faptului că oportunităţile de a ocupa o poziţie sunt influenţate nu doar de talentul şi
pregătirea individului, dar şi de poziţia părinţilor individului (spre exemplu, atunci când
resursele materiale ale părinţilor sunt necesare pentru o pregătire educaţională specializată şi
costisitoare a copilului).

8 
 
 Argumentele perspectivei conflictualiste, în care se susţine ideea că sistemele de
stratificare socială au aspecte disfuncţionale - cum ar fi limitarea posibilităţii de a descoperi
şi pregăti ocupanţi talentaţi în segmentele de populaţie care provin din familii cu resurse
limitate şi posibilitatea membrilor elitelor de a-şi transmite avantajele şi poziţia socială
copiilor lor -, sunt susţinute de cercetările empirice referitoare la mobilitatea socială
intergeneraţională . Atât perspectiva funcţionalistă, cât şi perspectiva conflictualistă sunt de acord
că sistemul de motivare a indivizilor de a ocupa diversele poziţii şi de a îndeplini obligaţiile
asociate lor prin recompense materiale şi de prestigiu diferenţiate este principalul factor care
generează stratificarea socială.
Perspectiva conflictualistă pune accentul pe disfuncţiile stratificării sociale şi pe conflictul
generat ca urmare a inegalităţilor sociale între diferite segmente ale populaţiei.
Ideile lui Marx cu privire la conflictul dintre clasele sociale se încadrează în această tradiţie.
Astfel, Karl Marx a susţinut că în societatea capitalistă există două clase fundamentale: cei care
posedă mijloacele de producţie, capitaliştii sau burghezia şi cei care nu posedă mijloace de
producţie proletariatul. El a susţinut că stratificare nu este necesară dacă mijloacele de producţie
sunt în stăpânire colectivă, sau în posesia unui mic număr de indivizi. În analiza lui Marx
capitalismul obligă muncitorii să producă mai mult decât este necesar pentru nevoile lor şi ale
proprietarilor, ducând la obţinerea plusvalorii.
Deoarece capitalismul foloseşte acest surplus pentru a obţine profit, Marx a susţinut că
sistemul bazat pe stratificare este un sistem exploatator.
Unul din criticii lui Marx, Max Weber a susţinut că analiza stratificării sociale a lui
Marx, este prea limitativă, deoarece stratificarea este un concept multidimensional. Există trei
sfere separate şi distincte în care oamenii pot fi diferenţiaţi: sfera economică, socială şi politică.
O persoană poate avea un rang înalt într-o dimensiune şi unul inferior sau intermediar în una
sau amândouă din celelalte.

2.3. Abordarea unificată a stratificării sociale (viziunea de sinteză a celor două teorii:
funcționaliste și conflictualiste după Gerhard şi Jean Lenski)
Teoreticienii perspectivei funcţionaliste susţin că sistemul de motivare este unul eficient
şi funcţional. Perspectiva conflictualistă demonstrează că există consecinţe negative ale acestui

9 
 
sistem de motivare, însă sistemele alternative de motivare propuse (Tumin a propus un sistem
de recompense bazat pe satisfacţia intrinsecă a muncii) sunt în mare parte greu de testat, iar
eficienţa şi funcţionalitatea lor pot fi puse sub semnul întrebării. Lenski observa că în sistemele
de stratificare socialistă a existat un astfel de sistem alternativ de motivare a indivizilor însoţit
de o egalizare a recompenselor materiale pentru diferitele poziţii din societate, sistem care a
avut efecte negative asupra motivării indivizilor de a îndeplini obligaţiile asociate poziţiilor.
Ei au încercat să combine teoriile, funcţionalistă şi cea a conflictului într-o singură teorie
unificată a stratificării sociale. În viziunea lor, repartizarea inegală a resurselor în societăţile
primitive este improbabilă deoarece se consumă tot ce este produs.
În societăţile avansate, resursele suplimentare sunt deseori repartizate inegal. Această
repartizare inegală duce la stratificare, care este consolidată prin puterea ce se acumulează la cei
ce „au”, şi este transmisă generaţiilor viitoare prin familii.
În esenţă, soţii Lenski cred că un anumit nivel de stratificare socială este necesar,
deoarece aptitudinile, talentele, inteligenţa şi resursele societăţii nu pot fi distribuite în mod
egal. Dar nu toate societăţile sunt stratificate deopotrivă. Societăţile dezvoltate şi cele fără
ameninţări externe pot fi mai puţin stratificate decât alte tipuri.
 

10 
 
 3. Mecanisme de organizare socială

3.1. Organizarea sociale

Organizarea socială poate fi definită ca un sistem de roluri şi instituţii sociale, de modele
de comportament, mijloace de acţiune şi de control social ce asigură satisfacerea nevoilor unei
colectivităţi, coordonează acţiunile membrilor acesteia, reglementează relaţiile dintre ei şi asigură
stabilitatea şi coeziunea colectivului. În timp ce structura socială este definită ca un ansamblu de
relaţii cuprinzând o multitudine de elemente (poziţii sociale, grupuri şi clase sociale, instituţii
sociale etc) ce dispun de însuşiri de totalitate, de transformare şi autoreglaj. Diferenţa dintre
structura socială şi organizarea socială, din aceasta perspectivă, ar consta în aceea ca în timp ce
structura socială se referă la modul de alcătuire al sistemului social, organizarea socială se referă
la modul lui de funcţionare. (I.Mihăilescu, Sociologie generală, 2000, pp.221-222). Organizarea
sociala este un ansamblu de mijloace prin care colectivitățile, grupurile și societățile își mențin
echilibrul si își asigura funcționarea.
O colectivitate mare (națiunea, poporul) se constituie din mai multe (zeci, mii) colectivități
mici: familia, grupuri cu scop, colectivități teritoriale (cătunul, satul, orașul,județul, regiunea),
comunități bazate pe cultură (etnice, clanul, popoare), bazate pe asemănarea conduitei (reuniunea
ocazională, mulțimea, publicul). Între acestea, cele care constituie ca structura socială (caste, clase,
pături sociale) sunt deosebit de importante pentru că ele determină șansele de existență, determină
relația de putere în cadrul societății, determină partea de avuție ce revine fiecărei categorii.

3.2. Grupurile sociale

Grupuri sociale: Oamenii trăiesc în grupuri, acestea constituindu-se în cadrul imediat al
acţiunii şi existenţei sociale pentru fiecare dintre noi.
Grupurile sociale s-au formau prin interacţiunea produsă în situaţii obişnuite (ex: înscrierea
la facultate a mai multor tineri a condus la constituirea unui grup social determinat de anul de
studii) şi situaţii deosebite (ex: cazul unor calamităţi care îi determină pe indivizii până nu de mult
indiferenţi unii faţă de ceilalţi să colaboreze pentru a se salva) ele putând fi concepute ca un număr
de oameni care interacţionează în modalităţi consacrate, care au sentimentul apartenenţei comune
şi sunt recunoscuţi ca având acea apartenenţă.

11 
 
 Grupurile sunt constituite din indivizi cu anumite elemente în comun, precum normele de
ghidare a comportamentului, valorile, atitudinile sau aşteptările. Pe lângă aceste similitudini, pentru
a constitui un grup în sensul sociologic al termenului membrii grupului trebuie să interacţioneze
regulat pentru realizarea unor obiective comune. Spre exemplu, colegii de clasă pol constitui un
grup datorită faptului că interacţionează aproape zilnic în situaţii de învăţare sau joc, pe când o
grupare mai largă a tuturor elevilor dintr-o şcoală nu oferă posibilitatea unui elev de a interacţiona
cu toţi ceilalţi elevi decât în situaţii rare.
Atunci când un observator din exterior constată existența unei caracteristici care poate fi
somatică (culoarea pielii, părului, înălțimea), ocupațională (meseria), nivelul de studii (elementare,
medii, superioare), vârstei (tineri, bătrâni), sex (femei, bărbați). Când gruparea se face pe baza unor
criterii importante social, ea devine categorie socială (spre exemplu categoria celor cu studii
superioare, categoria masculină-feminină). Există și alți termeni care se folosesc în mod specific
desemnând grupări spre exemplu în statistică se folosește categorie (nominală) , în demografie –
cahortă (cahorta celor născuți în 1989, cahorta celor peste 40 de ani), în mediul universitar, școlar
se folosește promoție (promoția 2010-2013) care reprezintă gruparea celor care au absolvit într-un
anumit an.
Astfel de grupări mai largi pot constitui organizaţii, însă mărimea nu este singurul factor
care diferenţiază grupurile de organizaţii. Organizaţiile au o structură formală bine definită şi
relativ inflexibilă, axată pe obiective explicit definite, pe când grupurile au, în general, structuri
informale şi fluide, iar obiectivele acestora nu sunt stabilite explicit.
 
 

3.3. Structura socială

Societatea ca centru al existenţei umane, este o colectivitate de oameni care au o cultură
comună, un teritoriu comun şi o identitate comună şi care se influenţează reciproc prin relaţii
organizate social.
Relaţiile dintre elementele sistemului societal alcătuiesc structura societăţii.
Elementele principale ale societăţii sunt: statutul, rolul, grupurile, organizaţiile, instituţiile
sociale şi comunitatea.

12 
 
 3.3.1. Statutul social
În mod curent, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu de bogăţie sau putere. Din punct
de vedere sociologic statutul desemnează poziţia unei persoane într-o reţea de relaţii sociale.
Statutul de „decan” se referă la o poziţie în sistemul de învăţământ. Tată, mamă, fiu desemnează
un membru al reţelei sociale numite familie. Drept urmare, prin status se înţelege poziţia sau rangul
unui individ, în cadrul grupului, sau ale unui grup, în raport cu alte grupuri.
Oamenii au mai multe statute sociale. Tată, fiu, decan, ortodox, român, bărbat se pot aplica
toate unui anumit individ. Unele din aceste statute sunt numite statute atribuite care derivă din
funcţiile familiei în care o persoană se naşte. Oamenii nu pot, cel puţin iniţial să-şi aleagă rasa,
religia, etnia, sexul şi chiar clasa socială.
Există şi statute dobândite, care depind de calităţile individului. Statutul marital, cel
profesional, statutele în grupuri neformale (prieten, preşedinte de partid) sunt funcţii ale alegerii
individuale, deşi constrângerile sociale pot limita opţiunile.
Nu toate statutele din cadrul unui set de statute au aceeaşi importanţă. Avem un statut
principal în identitatea noastră socială. Statul profesional al unui bărbat este important pentru
sentimentul său de sine şi pentru relaţiile sale cu alţii. Vârsta este deseori un statut principal.
Pierderea unui statut principal, de exemplu când oamenii se pensionează, poate tulbura sentimentul
de identitate pe care oamenii l-au edificat în decursul multor ani.

3.3.2. Rolul social

Dacă statutul stabileşte locul unei persoane în cadrul unei reţele sociale, rolul indică două
aspecte diferite ale activităţilor în cadrul unui statut. Ralph Linton a definit rolul ca fiind toate
lucrurile pe care le aşteptăm de la cineva care ocupă un anumit statut. În al doilea rând rolul
este format din comportamentele ocupantului unui anumit statut.
În acest sens putem să spunem că rolul este un model de comportare asociat unei poziţii
sociale sau unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile
indivizilor şi grupurilor într-un sistem social;
O altă definiție descrie rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în mod legitim
îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată de un status social.

13 
 
 Ca urmare sociologii se referă la prescripţiile rolului (aşteptările) pentru a defini normele
sociale proprii unui anumit statut. Ei folosesc termenul îndeplinirea rolului (comportamentul), ca
să se refere la comportamentul efectiv al unei persoane care ocupă un anumit rol.

3.3.3. Instituţiile sociale

Pentru a supravieţui, orice societate trebuie să rezolve anumite probleme care apar în cadrul
ei. Societatea se ocupă de nevoile fizice şi afective ale membrilor săi, asigură transmiterea
moştenirii a societăţii din generaţie în generaţie. Ca urmare societăţile dezvoltă forme structurale
şi culturale stabile, pentru a se ocupa de aceste probleme. Acestea se numesc instituţii sociale.
Potrivit teoriei funcţionaliste majoritatea societăţilor au 5 instituţii importante.
- instituţia familiei cuprinde tradiţiile, moravurile şi modelele de comportament care
satisfac necesităţile de supravieţuire personale şi de reproducere, socializarea şi întreţinerea
copiilor.
- instituţia religiei se referă la existenţa morală şi solidaritate socială.
- instituţia educaţiei se ocupă de asigurarea continuităţii sociale prin transmiterea
moştenirii culturale din generaţie în generaţie.
- instituţia economiei se ocupă de producerea şi distribuirea bunurilor materiale (hrană,
îmbrăcăminte, adăpost) şi a serviciilor. Societatea face toate acestea printr-o varietate de norme şi
valori, precum şi prin statute, grupuri şi organizaţii.
- instituţia politică (guvernării) se ocupă de apărarea vieţii şi a avutului individului şi a
naţiunii.
Am putea vorbi şi de instituţia medicinii care se ocupă de prezervarea şi refacerea sănătăţii,
însă poate fi încorporată la instituţia economiei, în cadrul serviciilor.
Instituţiile tind să fie interdependente datorită normelor, valorilor şi a scopurilor similare.
Funcţionaliştii tind să se concentreze asupra aspectelor pozitive ale instituţiilor sociale şi a modului
în care instituţiile oferă societăţii posibilitatea de a rezolva problemele ce apar frecvent. Pe de altă
parte, teoreticienii conflictului critică instituţiile, pentru că servesc doar scopurile unor membrii ai
societăţii. Ei iau în considerare mai degrabă problemele cauzate de diversele instituţii sociale decât
cele rezolvate de acestea.

14 
 
 Prin instituţionalizare, comportamentele devin tot mai elaborate, standardizate şi
previzibile, se asigură dezvoltarea spiritului comunitar şi deci consolidarea comunităţilor, astfel
încât membrii acestora sunt tot mai condiţionaţi să răspundă necesităţilor specifice prin
intermediul relaţiilor sociale statornicite, pe baza valorilor consacrate şi cu ajutorul procedurilor
prestabilite.

3.3.4. Organizaţiile
Organizațiile sunt grupuri mari secundare, create în mod deliberat pentru a îndeplini un
obiectiv precis sau o serie de obiective. Ele sunt concepute cu grijă şi conţin o structură formală
de statute, roluri şi grupuri mai mici. Sau o organizaţie este un grup mare de persoane, structurat
în mod impersonal şi care are menirea de a asigura anumite obiective specifice date.
Sau o altă definiție dată, accentuează structura organizațională descriind organizațiile ca fiind
ansambluri umane formalizate şi ierarhizate în vederea asigurării cooperării şi coordonării
membrilor lor pentru atingerea unor scopuri.
Din analiza definiţilor se desprind câteva idei principale:
a) interacţiunea membrilor grupului au în comun atingerea anumitor obiective;
b) prin interacţiune trebuie să înţelegem coordonarea activităţilor şi nu desfăşurarea lor haotică;
c) coordonarea acţiunilor are drept efect naşterea unei structuri organizaţionale;
structura organizaţională dispune de roluri, relaţii ierarhice, funcţii și responsabilităţi.
Organizaţiile se deosebesc între ele după foarte multe criterii: mărime, natura activităţii,
mod de organizare şi funcţionare etc. Din perspectivă sociologică se pot izola câteva criterii
generale:
a) după profunzimea implicării subiective a individului, avem: grupuri primare
(organizaţii informale: un grup de prieteni care merg într-o excursie; este o organizaţie pentru că
posedă un scop şi o structură, dar ele nu sunt definite printr-un regulament sau o lege) şi grupuri
secundare (organizaţii formale: sunt constituite deliberat în vederea atingerii unor scopuri după
norme şi reguli precis definite);
b) după natura obiectivelor, avem: organizaţii economice (ex. de producţie, de comerţ,
de servicii), organizaţii religioas (ex. biserici, secte, ordine), organizaţii socio-culturale
(ex.cluburi, asociaţii, fundaţii), organizaţii politice (ex. partidele, coaliţiile);

15 
 
 c)după modul de structurare, avem: organizaţii informale şi organizaţii formale
În societatea contemporană există o puternică expansiune şi diversificare a organizaţiilor
sociale. În fapt, putem spune că se manifestă o infinitate de posibilităţi în care oamenii se pot
organiza: de la grupuri muzicale la cele militare, de la cele religioase la cele economice, de la cele
ştiinţifice la cele naţionale sau multinaționale.

3.4. Tipuri de societăți

Ca fenomen real orice societate este formată dintr-o populaţie (în sens de realitate
demografică) ce se găseşte pe un anumit teritoriu (mediu geografic) pe care îl foloseşte într-un mod
sau altul, mai ales pentru subzistenţă. De aceea fenomenul primordial al oricărei societăţi îl
constituie relaţiile cu mediul înconjurător la care este nevoită să se adapteze sau să o adapteze la
propriile nevoi.
1.Societăţile primitive: vânătorii şi culegătorii Cu mult timp în urmă oamenii au trăit în
societăţi de vânători şi culegători, în mici grupuri sau triburi ce nu depăşeau 30-40 de persoane care
îşi asigurau hrana din vânat, pescuit şi culegerea plantelor comestibile. Deşi astfel de societăţi
continuă să existe şi astăzi în anumite părţi ale lumii (în zonele deşertice din Africa, în jungla
amazoniană etc), cele mai multe dintre ele au fost distruse de răspândirea culturii occidentale iar
cele care încă mai rezistă este puţin probabil să mai dăinuie în viitor (doar 0,001% din populaţia
lumii se întreţine din vânat sau cules).
Comparativ cu societăţile mari, moderne, în societăţile primitive existau puţine inegalităţi,
în acest fel fiind imposibil de distins între bogaţi şi săraci, diferenţele de poziţie sau rang fiind în
funcţie de vârstă sau sex: bărbaţii tind să ocupe poziţiile publice şi ceremoniale, se ocupă cu
vânătoarea şi pescuitul, în timp ce femeile culeg plantele, gătesc şi cresc copiii. De asemenea, cei
mai vârstnici membri ai comunităţii erau consideraţi şi cei mai înţelepţi dintre ei, luând astfel
deciziile cu privire la soarta tribului.
2.Societăţile pastorale şi agrare
a) Societăţile pastorale – există încă în lumea modernă astfel de societăţi concentrate în anumite
zone din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Aceste societăţi migrează de obicei între
diferitele zone în funcţie de schimbările de anotimp principala lor ocupaţie constând în
domesticirea şi creşterea animalelor. Aceste societăţi pot atinge până la un sfert de milion de

16 
 
membri sau chiar mai mult datorită deplasării lor pe arii teritoriale mari ajung chiar să facă şi
comerţ cu alte grupuri.
b) Societăţile agrare – au apărut în acelaşi timp cu cele pastorale iar caracteristica lor definitorie
o constituie semănarea propriilor culturi, această practică dezvoltându-se şi devenind horticultura,
care oferă o rezervă de hrană mai sigură decât cea asigurată prin vânat şi cules. Comportamentul
violent este comun societăţilor agrare dar el este mai puţin pronunţat ca în societăţile pastorale.
Metodele mai eficiente de a face agricultură a permis oamenilor să stea mai mult timp într-
un loc, dezvoltându-se aşezările permanente. Surplusurile de hrană au dus la apariţia mai multor
statute sociale specializate şi la ocupaţii distincte. În locul trocului, apar bani, ca mijloc de schimb
economic, ceea ce a facilitat dezvoltarea pieţelor şi a comerţului. Comerţul a dus la dezvoltarea
centrelor urbane mari şi a oraşului modern.
3.Societăţile industrializate
Industrializarea, apariţia producţiei cu ajutorul maşinilor a condus la distrugerea formelor
de societate ce au dominat întreaga istorie până acum 200 de ani, societăţile industriale, numite şi
moderne, fiind total diferite de orice tip anterior de ordine socială. O primă caracteristică a
societăţilor moderne o constituie faptul că majoritatea populaţiei locuieşte la oraşe, lucrând în
fabrici, birouri magazine şi nu în agricultură. O altă trăsătură o reprezintă sistemele lor politice
care sunt mai dezvoltate şi mai intense decât cele din societăţile tradiţionale.
Se diversifică statutele sociale, se adâncesc inegalităţile sociale. Apariţia maşinismului a
dus la deplasarea forţei de muncă de acasă în fabrică şi din mediul rural în centrele urbane.
Mobilitatea socială însoţită de reducerea importanţei statutului social moştenit a însemnat
şi reducerea inegalităţi sociale.
Industrializarea a avut şi un impact profund asupra educaţiei, a familiei, a politicii şi a
religiei. O populaţie mai educată, familia pierde din importanţa economică. S-au obţinut mai multe
drepturi politice, autoritatea morală a religiei a scăzut. În urma urbanizării, nivelul de trai a crescut,
dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi. Industrializarea a adus multe beneficii dar şi multe probleme
care trebuiau rezolvate.
6. Societăţile post-industrializate
În aceste societăţi, principala sursă de subzistenţă este producerea informaţiilor şi
serviciilor.

17 
 
 Oamenii au în mai mare măsură ocupaţii în sectorul serviciilor economiei (vânzări, finanţe,
comunicaţii, educaţie ) decât în agricultură sau în industria prelucrătoare.
Agricultura şi industria prelucrătoare devin mai eficiente datorită tehnologiei din ce în ce
mai sofisticată.
Societatea postindustrială este o societate bazată pe cunoştinţe şi pe producerea
cunoştinţelor. Obiectivele principale sunt ştiinţa, ingineria şi educaţia.
Tehnologia perfecţionată, comunicaţiile şi transportul au dus la o mobilitate sporită.
Creşterea mobilităţii a creat o diversitate atât de valori şi stiluri de viaţă în societatea postindustrială
modernă, dar şi o serie de probleme cum ar fi: efectele nocive asupra mediului înconjurător,
sistemul de învăţământ mai conservator trebuie să se transforme în aşa fel încât să servească
sistemul postindustrial. Familia trebuie să se adapteze la schimbarea rolului sexelor, schimbând
relaţiile dintre membrii familiei şi schimbând rolurile în muncă.
Dimensiunile şi natura schimbărilor pe care structura socială le va suferi nu sunt în
totalitate previzibile la ora actuală.

3.5. Sisteme de stratificare socială

Se evidenţiază patru sisteme de stratificare de bază: sclavia, casta, starea şi clasa.
a) Sclavia – este forma extremă de manifestare a inegalităţii în care unii indivizi sunt
literalmente proprietatea altora, condiţiile legale de proprietate asupra sclavilor diferind de la o
societate la alta. Se poate spune că prin eliberarea sclavilor din America de Nord şi de Sud, cu mai
bine de un secol în urmă, am asistat la dispariţia aproape completă a sclaviei.
b) Casta – este asociată mai ales cu cultura indiană iar sistemul bazat pe caste este un sistem
de stratificare „închis”, în care poziţia socială a unui individ este determinată, de obicei, pentru tot
restul vieţii prin naşterea într-o anumită familie. Ideile de bază ale acestei societăţi sunt unele
religioase care promovează ideea contactului minim între membrii unor caste diferite. Principalele
caste erau Brahmanii (casta preoților, clericii), Kshatryas (casta ofițerilor, războinicilor,
conducătorii militari), Vaisya (casta negustorilor, meșteșugarilor) Sudra (casta țăranilor, slujitorii)
și Panchamas sau proscrișii, „paria” (aceștia era lipsiți total de putere, de poziție, erau cunoscuți ca
fiind “de neatins”) În cazul în care indivizii nu reuşesc să respecte ritualurile şi îndatoririle castei
lor atunci vor renaşte ca membri ai unei caste inferioare sau chiar animale. Sistemul castelor a fost

18 
 
întâlnit şi în Africa de Sud prin intermediul apartheidului. Oamenii erau împărţiţi în patru caste:
albii, negrii, coloraţii (cei născuţi în căsătorii mixte) şi asiaticii, întreaga lor viaţă fiind determinată
de casta de care aparţineau: unde locuiesc, unde muncesc, dacă pot vota sau nu, dacă pot intra în
anumite localuri şi instituţii etc.
Sistemul castelor a trebuit desființat deoarece el frâna dezvoltarea societăților în care exista din
următoarele motive: relațiile ierarhice nu se puteau stabili pe competență, numeroasele tabu-uri de
alimente sau de altă natură împiedicau o acțiune comună; sărbătorile multe și la date diferite frânau
organizarea în comun a muncii.
c) Stările – au făcut parte din feudalismul european şi constau din pături sociale cu obligaţii
şi drepturi diferite, stabilite prin lege. Cea mai înaltă stare era cea a aristocraţilor. Urmau apoi
clericii, care deşi aveau un statut inferior se bucurau de o serie de privilegii distincte. Din „starea a
treia” făceau parte şerbii, ţăranii liberi, negustorii şi meşteşugarii. Spre deosebire de caste între stări
exista o anumită mobilitate. De exemplu, oamenii de rând puteau fi făcuţi cavaleri pentru servicii
deosebite aduse monarhului, iar negustorii puteau să-şi cumpere titluri (N.Goodman, Introducere
în sociologie, 1998, pp.163-164; A.Giddens, op.cit., pp.264-266).
d) Clasele – termenul se utilizează pentru a desemna în general un ansamblu de indivizi
care au caracteristici, componente identice sau comparabile (R.Boudon (coord.), op.cit., p.53).
Sistemele de clasă diferă prin multe elemente de sclavie, caste sau stări, trebuind punctate în mod
special următoarele:
1. clasele nu sunt întemeiate de prevederi legale sau religioase, iar graniţele dintre ele nu sunt precis
delimitate;
2. clasa unui individ este cel puţin parţial dobândită şi nu „dată” la naştere. Există aşadar o
mobilitate socială, o mişcare în sus şi jos în structura de clasă;
3. clasele depind de deosebirile economice între indivizi, spre deosebire de celelalte tipuri în care
contau factorii non-economici;
4. spre deosebire de alte tipuri de stratificare în care relaţiile de superioritate-inferioritate sunt
personale, în sistemul claselor funcţionează legături la scară mare de tip impersonal;
5. clasa este multidimensională, în sensul că există mai mulţi factori ce contribuie la definirea ei:
bogăţia, puterea şi prestigiul social. Într-o structură de clasă complexă este însă posibil ca o
persoană să aparţină unei clase dar să nu posede toate atributele ei. De exemplu, o persoană poate

19 
 
să se bucure de un prestigiu deosebit (o vedetă, un sportiv) dar să nu aibă putere (A.Giddens, op.cit.,
p.267).

20 
 
 4. Mobilitatea socială

4.1. Definirea mobilității sociale

În anul 1927, P. Sorokin (în lucrarea Social Mobility) defineşte pentru prima dată
mobilitatea socială ca fiind „fenomenul de deplasare a indivizilor în spaţiul social”, urmând ca
majoritatea definiţiilor ulterioare date acestui proces de către alţi autori să se afle în sfera acestei
definiţii.
În studierea fenomenului de mobilitate socială, Bendix şi Lipset (1962) identifică
importanţa existenţei câtorva elemente analitice:
- observarea relaţiei existente între punctul de pornire în cariera unui individ şi punctul în care
individul a ajuns în momentul analizei;
- studierea relaţiei dintre poziţia socială iniţială a individului şi mijloacele de mobilitate socială
(măsura în care fundalul social moştenit influenţează nivelul de educaţie, achiziţionarea abilităţilor,
accesul la persoane aflate la diferite nivele în structura socială, inteligenţa şi motivaţia de a dobândi
poziţii înalte);
- gradul în care există variaţii de patternuri în carierele indivizilor (examinarea completă a
traseului ocupaţiilor deţinute, a schimbărilor deţinute şi a timpului petrecut pe diferite poziţii
sociale), şi
- studiul consecinţelor mobilităţii sociale asupra indivizilor, dar şi asupra structurilor şi
instituţiilor sociale.
Mobilitatea socială ca fenomen ce se constituie prin agregarea mişcărilor indivizilor sau
familiilor între diversele poziţii ale unui spaţiu social, conceput ca un sistem de categorii sociale,
ierarhice sau neierarhice, delimitate pe baza unui criteriu, simplu sau complex.
Uneori, în sens restrâns, mobilitatea socială este văzută ca o mişcare în cadrul unui sistem
de stratificare. Alteori, definiţia se lărgeşte prin luarea în considerare şi a mişcărilor spaţiale
(mobilitatea teritorială) şi/sau a schimbării locului de muncă (mobilitatea sau fluctuaţia forţei
de muncă).
Problema mobilitatea socială în toată amploarea şi importanţa sa a fost de cercetări empirice
ample şi sistematice asupra acestui fenomen s-au efectuat abia în perioada postbelică. Cea mai

21 
 
bogată producţie de lucrări sociologice, pe tema mobilității sociale a constituit unul dintre centrele
majore de preocupări din câmpul sociologiei.
În ţara noastră, literatura teoretico-metodologică referitoare la mobilitatea socială este
destul de bogată, fiind reprezentata de studii elaborate - începând cu a doua jumătate a deceniului
şapte - de către : I. Aluaş, H. Cazacu, V. Constantinescu, O. Hoffman, I. Mărginean, T. Rotariu, A.
Roth etc. în schimb, cercetările empirice sunt foarte puţine, singurele studii mai consistente de
această factură fiind cele ale colectivului Centrului de cercetări sociologice din Bucureşti. Chiar
dacă, pe plan mondial, interesul pentru problemele de mobilitatea socială, pare astăzi mai redus,
fenomenul constituie încă - şi va mai constitui - o zonă problematică de primă importanţă pentru
sociologie, nu numai pentru că ea este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei nu este
contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente aspectele legate de acest fenomen sunt
de mare interes şi importanţă pentru societăţile moderne.

4.2. Criterii utilizate în definirea mobilității sociale

O trecere în revistă a studiilor - teoretice sau empirice - de mobilitatea socială arată că
acestea pot fi situate aproape întotdeauna, din punct de vedere al criteriului folosit, în una din
următoarele trei categorii:
1.Cele care utilizează un criteriu de stratificare propriu-zis, deci cele care urmăresc mişcarea
între straturi strict ierarhizate. Este ceea ce s-ar putea numi tradiţia americană, dată fiind
predominanţa acestei modalităţi de a concepe mobilitatea socială în cadrul cercetărilor din S.U.A.
O asemenea ierarhizare este rezultatul folosirii, în calitate de criteriu, a statutului (statusului)
social, constituit fie exclusiv pe baza prestigiului, fie pe baza unui complex de variabile, care mai
poate implica şi alte elemente.
2. Cele care utilizează drept criteriu de clasificare exclusiv ocupaţia indivizilor, ceea ce conduce
la constituirea unui spaţiu social format dintr-un număr oarecare de categorii socio-
profesionale. Aceasta s-ar putea numi tradiţia nemarxistă vest-europeană. Sociologii din ţările
Europei de Vest uzează mai rar noţiunea de status, iar atunci când o fac au tendinţa de a reduce
această noţiune la cea de ocupaţie, considerând că între ele există o corelaţie suficient de strânsă
pentru a putea identifica, într-o primă aproximaţie, mobilitatea profesională cu mobilitatea socială

22 
 
. Chiar dacă există o asemenea corelaţie, diferenţa faţă de poziţia precedentă este cât se poate de
importantă, cel puţin din două puncte de vedere.
- Mai întâi, poziţiile în spaţiul social astfel construit pot fi delimitate pe baza unor criterii obiective
iar clasificările pot fi - şi sunt - utilizate şi în alte tipuri de investigaţii inclusiv în cele care
furnizează date pentru contabilitatea socială.
- În al doilea rând, o astfel de clasificare nu realizează - decât prin eventuale artificii exterioare - o
structură ierarhică. Într-adevăr, criteriul ocupaţional nu presupune în sine ideea ierarhizării,
aceasta apărând numai din asocierea scalei de ocupaţii cu cea de venit, putere instrucţie etc. Din
punct de vedere al analizei formale a mobilității sociale, sistemul de poziţii neierarhizate reprezintă
un handicap serios în tratarea datelor, fapt pentru care sociologii europeni se străduiesc uneori să
ierarhizeze ocupaţiile, prin asocierile menţionate.
3. Cele care utilizează drept criteriu clasele sociale şi păturile sau categoriile care fiinţează în
orice societate alături de clase. Este, evident, cazul cercetătorilor marxişti sau apropiaţi de tradiţia
marxistă. În ciuda unei anumite superiorităţi, atât în privinţa obiectivităţii şi consistenţei criteriilor
de clasificare, cât şi în cea a posibilităţilor de înţelegere şi interpretare a fenomenelor implicate în
procesele mobilitate, această poziţie are dezavantajul că nu realizează decupaje fine şi, prin urmare,
chiar dacă evidenţiază unele tendinţe majore în mobilitatea socială, nu poate da seamă de o serie
de aspecte particulare, la rândul lor de mare importanţă în societăţile actuale.
O contribuţie importantă (chiar dacă indirectă) pe care Lipset şi Zetterberg (1959) au avut-
o în domeniul mobilităţii sociale a fost stimularea apariţiei unor analize comparative care testau
ipoteza lansată de aceştia, conform căreia pattern-ul general al mobilităţii sociale ar trebui să fie
identic în societăţile industriale ale diferitelor ţări vestice. În cadrul acestora, mobilitatea socială
observată a fost descompusă (Tomescu-Dubrow, 2006) în: mobilitate structurală (cauzată de
schimbările din structura socială) şi mobilitate de schimb (constând în schimburi reciproce între
categoriile sociale).
Pentru o perioadă îndelungată, viziunea dominantă asupra stratificării sociale a fost cea în
care statusul social joacă cel mai important rol. În timp, studiile de mobilitate socială au pus sub
semnul întrebării această asumpţie, iar în prezent patternurile mobilităţii ocupaţionale sunt
acceptate ca fiind un bun indicator al proceselor de structurare socială. Aceste patternuri reflectă
modul în care în contextul actual se formează noile diviziuni sociale şi dispar altele vechi,

23 
 
conturează liniile de demarcaţie între clase şi straturi sociale, distanţele dintre acestea, dar poate
explica şi modul în care se schimbă rigiditatea barierelor de mobilitate în spaţiul social.
Privitor la cauzele pentru care mobilitatea socială se produce, cel mai adesea, studiile
realizate la nivel internaţional au găsit o legătură între statusul socioeconomic al părinţilor
(educaţia acestora, ocupaţia şi venitul) şi nivelul de educaţie şi ocupaţia copiilor. Ilustrative în
acest sens sunt lucrările care au concluzionat că tinerii cu origini în straturi sociale relativ joase
ale societăţii au probabilităţi mai scăzute de a termina liceul şi implicit de a merge la universitate.
Studiul mobilităţii sociale în ţările Europei de Est a presupus considerarea schimbărilor
sociale rapide care au avut loc aici, cele mai importante fiind marcate de introducerea şi căderea
regimurilor comuniste. Acestea s-au dezvoltat treptat, cunoscând etape precum consolidarea puterii
(1948), naţionalizarea, industrializarea şi reforma educaţională, momentul de maturitate a
comunismului (1970), anul 1980 marcând anii comunismului târziu. După anul 1989, o importanţă
particulară o deţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat, care a generat un mare flux de indivizi
care au intrat în categoria proprietarilor, determinând o creştere importantă a volumului total de
mobilitate.

4.3. Formele mobilității sociale

Având în vedere formele pe care mobilitatea socială le poate lua, tot P. Sorokin (1959)
este cel care discută pentru prima dată, identificând astfel:
- mobilitatea orizontală (realizată prin deplasarea individului de la un status social spre
altul, ambele statusuri fiind aflate la acelaşi nivel). De pildă, se vorbeşte de mobilitate orizontală,
atunci când sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci există poziţii de acelaşi
nivel între care au loc mişcări de persoane ; sau când straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi
mişcarea are loc de la una la alta fără ieşirea din interiorul stratului; sau când are loc o mişcare
teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea statutului profesional etc., şi
- mobilitatea verticală (care presupune o mişcare a indivizilor de la un status social la altul şi care
se poate efectua atât spre niveluri superioare - mobilitatea ascendentă - cât şi spre unele inferioare
- mobilitate descendentă, în funcţie de gradele ierarhiei). Mobilitatea socială verticală, ca
distincție fundamentală, poate lua forma mobilităţii intergeneraţionale, care este evaluată în
raport cu statutul părinţilor individului la un punct asemănător al vieţii lor (diferenţa între poziţia

24 
 
unui individ, la un moment dat, şi cea a familiei sale de origine, aceasta din urmă fiind caracterizată,
cel mai adesea, de poziţia tatălui), sau sub forma mobilităţii intrageneraţionale, care se referă la
o schimbare a statutului unui individ, schimbare raportată la poziţiile ocupate anterior de către
aceeaşi persoană (schimbarea poziţiei unui individ, pe scala aleasă, între două momente ale vieţii
sale).
Mobilitatea socială mai poate fii caracterizată şi printr-o serie de termeni specifici, legătură
cu criteriul de clasificare utilizat, vorbim de mobilitatea ocupaţională; în mod similar, se mai
vorbeşte de una instrucţională sau educaţională, de mobilitate pe scara puterii, a veniturilor
etc.
O tipologie a mobilităţii sociale care cuprinde şase dimensiuni a fost realizată de către
Melvin Marvin Tumin astfel:
1. Dimensiunea spaţială a mobilităţii:
- mobilitate orizontală – se referă la trecerea unui individ de la un grup la altul care se află
la acelaşi nivel în cadrul structurii sociale (exemplu: medic care se mută de la o unitate sanitară la
alta);
- mobilitate verticală - se referă la trecerea individului de la un grup la altul, dar de această
dată cu nivele ierarhice diferite. Aceasta cuprinde:
a) mobilitate verticală ascendentă - infiltrarea indivizilor dintr-un strat inferior într-un strat
superior deja existent. Crearea de noi grupuri de astfel de indivizi si pătrunderea lor într-un strat
mai înalt alături sau în locul grupurilor deja existente în acel strat;
b) mobilitate verticală descendentă - căderea individului dintr-un strat superior fără a-şi
degrada grupul de origine. Degradarea grupului în raport cu grupul de origine sau chiar
dezintegrarea sa socială.
2. Dimensiunea temporală a mobilităţii sociale:
a. mobilitate intergenerațională - schimbarea statusului social al individului în raport cu cel avut
de părinţii sau bunicii săi;
b. mobilitate intrageneratională - se referă la schimbarea statusului individului în raport cu cel avut
anterior de acesta.
3. Dimensiunea conţinutului mobilităţii:
a. mobilitatea unor elemente ale statusului luate separat(profesie, domiciliu, venit, stil de
viaţă etc);

25 
 
 b. mobilitatea statusului unui individ luat în totalitatea sa, exact aşa cum este el.
4. Dimensiunea mecanismelor de mobilitate: - care se referă la moştenire, reuşită, căsătorie,
înaintarea în vârstă, vechime etc.
5. Dimensiunea unității de mobilitate:
a. mobilitatea socială a unei singure persoane;
b. mobilitatea unui grup social sau categorii ( de rudenie, etnic, naţionalitate etc);
c. mobilitatea unei societăţii.
6. Dimensiunea subiectivă a mobilităţii: - nivelului de aspiraţie al unei persoane.

4.4. Funcțiile mobilității

În literatura de specialitate se desprind următoarele funcții ale mobilității sociale:
a. funcția de echilibru - constă în corelarea dimensiunilor forței de muncă cu dimensiunile
sistemului productiv (nr. locurilor de muncă).
b. funcția de asigurare a ocupării - constă în faptul că modificările în sistemul productiv
atrag după ele disponibilizări ale forței de muncă.
c. funcția de folosire eficientă a forței de muncă - de readaptare a dimensiunilor forței de
muncă în raport cu noile dimensiuni ale sistemului productiv, asigurându-se concordanța între
cerere și oferta de muncă, precum și folosirea eficientă a acestora.
d. funcția de sporire a venitului național pe locuitor - în cazul în care mobilitatea forței de
muncă nu are loc sau se desfășoară în proporții insuficiente, excedentul coexistă generând straturi
de mari tensiuni sociale, importante pierderi de forță de muncă și încetinirea sistemului creșterii
economice.
f. funcția demografică - deplasarea forței de muncă din localitate spre cele care înregistrează
un deficit, contribuie și la îmbunătățirea structurii pe vârstă în localitatea în care aceasta
înregistrează valori mai scăzute.

4.5. Factorii mobilității sociale

1. Factori demografici - înclinația spre mobilitate este diferită în funcție de anumite
caracteristici demografice (structura pe sexe, pe vârste, în funcție de starea civilă, spre exemplu:

26 
 
bărbații sunt mai mobili decât femeile, tinerii sunt mai mobili decât persoanele vârstnice,
persoanele necăsătorite sunt mai mobile decât cele căsătorite).
2. Factori economici - capacitatea de ocupare a numărului de locuri de muncă.
3. Factori ai nivelului de trai - se concretizează în diferența de salarii oferite în zonele de
origine, comparativ cu cele de destinație.
Costul mobilității - toate formele mobilității forței de muncă implică un cost atât pentru
persoanele implicate (costul deplasării, costul psihologic, constând în dificultățile integrării în
noua cultură), cât și pentru societatea de ansamblu, investiția în formarea ei.
Modalități de reducere a costului mobilității:
- creșterea flexibilității locurilor de muncă prin diversificarea din unele ramuri și domenii
pentru ocuparea totală a locurilor de muncă.
- cuprinderea în sfera mobilității teritoriale a unor proporții cât mai mari a unei forțe de
muncă cât mai tânără care atrage după sine proporții cât mai mici de persoane inactive.
 

27 
 
 5. Diferențiere socială, egalitate și inegalitate socială

5.1. Diferențierea socială

Ca şi alţi autori ai epocii, Durkheim iniţiază un demers de explicare a crizei provocate de
schimbările sociale, determinându-i totodată şi efectele. Prin soluţia găsită - diferenţierea socială
–, Durkheim acordă o valoare importantă individului, invocând pentru aceasta egalitatea şanselor
şi o etică a muncii şi dreptăţii sociale. Obsesia lui Durkheim pentru integrarea socială se
materializează în interesul acestuia pentru găsirea unei soluţii paşnice în cazul efectelor nedorite
ale progresului diviziunii muncii. Dacă mecanismele de integrare au rolul de a limita considerabil
amploarea conflictelor, diferenţierea socio-profesională îi apare lui Durkheim drept principalul
instrument de integrare socială. Deşi, nu poate ignora existenţa unor disfuncţionalităţi la nivel
societal, rămâne totuşi încrezător în capacităţile diviziunii muncii de a asigura coeziunea socială.
Diferenţierea socială, care înseamnă de fapt o diversificare a grupurilor, rolurilor, normelor
posibile, se pune problema (re)construcţiei semnificaţiilor culturale sau principiilor funcţionale
care să permită integrarea societăţii.
Diviziunea muncii, diferenţierea şi separarea activităţilor sociale sau muncii pe sectoare
specializate, în condiţiile existenţei unei coordonări de sarcini şi a unor interacţiuni sau relaţii de
schimb de bunuri şi servicii.
Diviziunea muncii se realizează pe două axe - economică şi socială - care, deşi
complementare, conduc la distincţia dintre diviziunea economică a muncii şi diviziunea socială
a muncii.
Diviziunea economică a muncii constă în separarea activităţilor de subzistenţă socială pe
sectoare şi a muncii din cadrul acestora pe operaţii specializate. Urmând o astfel de separare se
ajunge în plan social la delimitarea de categorii recunoscute social şi specializate funcţional în
forma ocupaţiilor şi a unităţilor productive.
Diferenţierea ocupaţională, ca indicator al diviziunii muncii este funcţie de numărul
ocupaţiilor şi de repartizarea persoanelor dintr-o populaţie pe aceste categorii. Totodată,
diferenţierea ocupaţională se asociază cu tehnici instrumentale şi tehnologii funcţionale specifice
care facilitează şi specializează procesul de muncă, duc la creşterea productivităţii muncii prin
economisirea timpului de muncă şi la solicitarea anumitor abilităţi executive de competenţă şi

28 
 
performanţă din partea agentului uman. Într-o economie industrială se distinge astfel între trei
sectoare: primar, (agricultură, minerit, pescuit etc.); secundar (prelucrarea materiilor prime,
industria manufacturieră); terţiar (servicii manageriale, educaţionale, medicale etc.).
Complexitatea tehnologică şi diviziunea economică a muncii sunt interdependente. Pe de o
parte, creşterea complexităţii tehnologice este determinată de gradul de diferenţiere a diviziunii
muncii. Pe de altă parte, adâncirea diviziunii muncii este generată de dezvoltarea tehnică şi
tehnologică.
Chiar dacă s-a ajuns la o coordonare a principiilor de eficienţă economică a muncii şi de
producere a tehnologiilor adecvate acestora, încă n-au fost înlăturate, ba uneori au fost accentuate,
sursele de înstrăinare umană în procesul strict specializat de practicare a unor ocupaţii productive,
într-un sens mai general, diviziunea socială a muncii o presupune şi o include pe cea economică.
Mai restrâns, diviziunea socială a muncii se referă numai la diferenţierea persoanelor pe
seturi omogene de operaţii de muncă. Atunci când în analiza sociologică se consideră ca dată o
anumită diviziune economică a muncii, se urmăreşte să se identifice: factori care concură la
ocuparea poziţiilor ocupaţionale de către anumite categorii de persoane, mecanismele mobilităţii
ocupaţionale intra sau intergeneraţionale, efectele socio-umane ale identificării unei persoane cu
o anumită poziţie din diviziunea muncii sau ale angajării într-un proces de mobilitate în interiorul
diviziunii muncii într-o altă ipostază, analiza sociologică se concentrează asupra mecanismelor
înseşi ale evoluţiei diviziunii muncii. Altfel spus, nu o mai consideră ca dată ci ca pe un proces a
cărui dinamică trebuie descrisă, explicată şi prezisă. Diviziunea muncii bazată pe diferenţiere,
ordonare, clasificare şi ierarhizare, apare ca un proces autogenerator ce tinde către o detaliere din
ce în ce mai accentuată, a cărei progresivitate implică atât renunţarea la unele poziţii, cât şi apariţia
altora prin subdiviziune sau ca urmare a dezvoltării de noi tehnologii care solicită alte ocupaţii.
Chiar dacă diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor şi o creştere a
productivităţii muncii, ea este un fapt de organizare socială sau de solidaritate care presupune
coordonarea sarcinilor specializate pentru realizarea complementarităţii necesare funcţionării
armonioase (organice) a societăţii. Accentuarea specializării şi coordonării sarcinilor de muncă
divizată a fost realizată de F. W. Taylor (Shop management, 1911) şi de practicienii organizării
ştiinţifice a muncii în vederea atingerii unor parametri superiori de creştere a productivităţii muncii.
Diviziunea muncii este atât orizontală (separarea diferitelor sarcini specializate pe domenii
şi în acelaşi domeniu), cât şi verticală. În acest ultim sens, diviziunea muncii instituie o ierarhie a

29 
 
agenţilor procesului productiv, separând conducerea de execuţie Este clar că raporturile dintre
conducere şi execuţie se schimbă atât ca urmare a unor factori ce ţin de organizarea generală a
sistemului social, cât şi datorită tendinţelor ce apar în evoluţia diviziunii dintre munca fizică şi cea
intelectuală. În condiţiile contemporane tot mai multe sarcini de muncă fizică solicită un grad înalt
de competenţă intelectuală şi capacităţi specifice de operare cu informaţia, astfel că în unele cazuri
se diminuează iar în altele chiar se estompează decalajul dintre munca fizică şi cea intelectuală. În
acest sens, apar forme noi de organizare a muncii şi a grupurilor de muncă: cercuri de calitate (al
căror obiectiv este dublu: producţie şi analiză pentru creşterea calităţii), grupuri de producţie
(centrate pe muncă şi concepţie).

5.2. Egalitate socială

Egalitatea este o stare socială caracterizată prin faptul că toţi membrii colectivităţii sunt
trataţi la fel atât din punctul de vedere al obligaţiilor, cât şi al drepturilor şi, în mod special, prin
accesul egal la resursele colective. Egalitatea reprezintă mai mult o valoare difuză, o aspiraţie
constituită în contextul unei societăţi caracterizate mai degrabă prin inegalitate, ca reacţie adesea
insuficient cristalizată şi utopică. Conţinutul ei variază substanţial de la un context social la altul.
În calitate de aspiraţie, ea apare cel mai adesea nu sub forma unei teorii articulate a unei societăţi
absolut egale, ci ca presiune spre „mai multă egalitate", spre eliminarea unor inegalităţi
considerate a fi inacceptabile moral, politic şi ideologic. Se pot desprinde două sensuri majore
ale egalității, concepută ca stare a unei colectivităţi :
a. Egalitatea într-un sens absolut: toţi membrii colectivităţii au datorii şi drepturi egale (echitate);
au acces egal la resursele colectivităţii (distribuţie egală a bunurilor),
b. Egalitatea într-un sens restrâns: echitate (egalitatea din punctul de vedere al drepturilor şi
datoriilor) şi distribuţia după merit, la care se adaugă egalitatea şanselor. Din acest punct de
vedere se pot desprinde mai multe componente ale egalitatea în diferitele sfere ale vieţii sociale:
1. Egalitatea în faţa legii (echitate): lipsa de discriminare de orice fel (după origine socială, poziţie
socială, rasă, naţionalitate, credinţă religioasă, sex),
2. Egalitatea din punctul de vedere al drepturilor, şi în mod special, a drepturilor fundamentale:
muncă, şcolaritate, asistenţă medicală, locuinţă etc.

30 
 
3. Egalitatea din punctul de vedere al asigurării unor condiţii de viaţă elementare, decente în
raport cu nivelul de dezvoltare al respectivei societăţi,
4. Egalitatea politică: dreptul fiecărui membru al colectivităţii de a avea o influenţă egală cu a
celorlalţi asupra modului în care societatea este condusă („un om, un vot“), dreptul de a alege şi
de a fi ales.
Multe cercetări sociologice au ca obiect investigarea diferenţelor efective de venituri în
cadrul unei colectivităţi, sau a concepţiilor colectivităţilor, grupurilor sociale asupra gradului de
egalitate/inegalitate acceptabil, echitabil, moral, cât şi a factorilor care fac ca în anumite condiţii
colectivitatea să fie orientată spre reducerea diferenţelor de venituri sau dimpotrivă, spre mărirea
lor. Un alt tip de cercetări sociologice se referă la efectele multiple ale egalității/inegalităţii asupra
motivaţiei performanţelor, a coeziunii sociale, a calităţii vieţii, cât şi o serie de efecte
comportamentale ca alienare, criminalitate, sinucideri.
Egalitatea mai poate face referire, pe de o parte, la caracterul echitabil al distribuţiei -
fiecare primeşte în funcţie de contribuţia sa -, iar pe de altă parte, prin excluderea pe cât cu putinţă
a altor surse de venit considerate a fi ilicite şi imorale.
Diferenţierea veniturilor în funcţie de muncă are două posibile justificări:
1. Stimulent al performanţei cantitative, calitative, cât şi a activităţilor de importanţă vitală pentru
întreaga colectivitate;
2. Reflectare a diferenţelor, inegalităţilor de necesităţi, de nivele de aspiraţie existente în cadrul
societăţii. Aspiraţiile, necesităţile nu sunt egale. Ele diferă în mod obiectiv, se pare că în primul
rând în funcţie de tipul de muncă, de profesie. Profesiile cu un grad ridicat de calificare, de
complexitate, generează un mod de viaţă complementar caracterizat în mod obiectiv de cerinţe mai
ridicate. în aceste condiţii, venituri egale la necesităţi inegale creează nu egalitate, ci dimpotrivă,
inegalitate reală.
Egalitatea şanselor reprezintă o opţiune caracteristică societăţilor moderne. În condiţiile
unei societăţi care acceptă inegalitatea în funcţie de poziţia social-profesională, devine crucială
asigurarea unor şanse egale de acces tuturor membrilor societăţii la aceste poziţii în funcţie doar
de capacităţile şi eforturile lor individuale. Datorită caracterului puternic reproductiv al inegalităţii
din societatea actuală, egalitate şanselor reprezintă nu o realitate, ci mai mult un obiectiv de atins.

31 
 
 5.3. Inegalitate socială
O abordare a ocupat un loc prepoderent în dezbaterile intelectuale şi ideologice ale secolului
XX, remarcându-se prin faptul că acordă un rol central conflictelor de clasă în devenirea
societăţilor noastre. Argumentele utilizate pot fi puse cu uşurinţă în evidenţă dacă avem în vedere,
spre exemplu, explicaţia dată de Marx claselor sociale şi luptei de clasă. După Marx, societăţile
sunt împărţite în clase cu resurse inegale.
Inegalităţile sociale şi sărăcia sunt realităţi inerente oricărei societăţi umane cu un grad
minim de diversificare, deoarece bunurile de valoare (materiale sau simbolice) nu sunt şi nici nu
pot fi distribuite în mod egal membrilor societăţii. Inegalitatea averilor face ca un procent mic al
populaţiei să deţină un procent disproporţionat din avuţia respectivei societăţi, în timp ce la capătul
opus al scalei sociale se află întotdeauna un procent mai mare sau mai mic de oameni ce au
insuficiente resurse pentru a supravieţui sau supravieţuiesc în condiţii precare.
Sărăcia are evidente efecte negative asupra tuturor societăţilor, dar aceasta influenţează într-
un grad diferit ţările bogate şi cele sărace, această afirmaţie aproape axiomatică fiind demonstrată
de evoluţiile economice, sociale, politice, culturale etc. diferite din acestea. Mai mult decât atât, în
societăţile contemporane avem de-a face cu o localizare a sărăciei în anumite zone ale lumii, zone
ce s-au zbătut în ultimele secole să găsească soluţiile pentru a ieşi din „periferia” lumii moderne
(Wallerstein, 1992), dar aceste eforturi au fost, în majoritatea cazurilor, fără succes.
Efectele negative ale polarizării sociale, adică ale existenţei unei prăpăstii între cei bogaţi
şi cei săraci, sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, gânditorii greci fiind primii ce ne
avertizează că inegalităţile din societate sunt deosebit de periculoase pentru stabilitatea unei
societăţi, mai ales a instituţiilor ei politice. Analizând principalele forme de guvernare ale cetăţilor
din vremea sa, Aristotel (Aristotel, 1996, pp. 196-198) consideră că la nivelul fiecărei societăţi pot
fi identificate trei clase: o clasă a oamenilor avuţi, una a oamenilor săraci şi una intermediară între
cele două extreme, aceasta fiind cea care, prin moderaţia sa, asigură stabilitatea politică. Celelalte
două clase constituie un permanent pericol la adresa stabilităţii societăţii respective: clasa avută
este formată din persoane care, datorită situaţiei deţinute prin naştere, sunt obişnuite să comande
altor persoane şi să nu se supună, decât în foarte mică măsură, disciplinei ce trebuie să domnească
în orice societate civilizată; la cealaltă extremă, persoanele foarte sărace sunt private de foarte
multe lucruri de la o vârstă foarte fragedă, ceea ce determină obişnuinţa de a se supune asemenea
unor sclavi şi de a trăi în promiscuitate.

32 
 
 Societăţile moderne au dezvoltat forme mult mai complexe de inegalitate decât societăţile
din Antichitate, trei dintre acestea fiind importante aici: este evident că avem de-a face cu o
inegalitate materială, economică, determinată de avere sau de veniturile obţinute de către indivizi,
care se reflectă apoi în stilul de viaţă, condiţiile de locuire etc., apoi putem observa o inegalitate
socială (de prestigiu sau statut social) şi în mod evident avem de-a face cu o inegalitate politică,
adică cu un potenţial diferit de a influenţa deciziile ce se iau la nivelul societăţii.
Inegalitatea veniturilor se datorează în mod special ocupaţiei pe care o îndeplineşte fiecare individ,
deoarece societăţile contemporane răsplătesc într-un mod foarte diferenţiat ocupaţiile existente, ele
fiind din ce în ce mai dependente de introducerea tehnologiilor avansate, ce solicită necesitatea
creşterii nivelului de instruire.
Inegalitatea socială este noţiunea ce evidenţiază deosebirile între poziţiile ocupate de
indivizi sau grupuri sociale pe o scară ierarhică, ataşată unei caracteristici (variabile) sociale.
Inegalitatea socială poate fi privită ca un aspect particular de diferenţiere socială, specificul său
constând în aceea că presupune o comparaţie între elemente ierarhizabile. Expresia de inegalitate
socială se foloseşte, cu precădere, atunci când poziţiile pe scală se pot interpreta în termeni
apreciativi de tipul favorabil/nefavorabil, dezirabil/nondizerabil etc., deci când există posibilitatea
unei aprecieri valorizante socialmente instituită. De regulă, se face distincţia între ierarhiile
naturale şi cele sociale. Primele rezultă pe baza unor factori înnăscuţi, conducând deci la
inegalitate de natură fizică, psihică etc.; celelalte sunt instituite şi consacrate de către societate,
prin instituţii, norme (morale şi juridice), valori etc. Doar în raport cu acestea din urmă se poate
vorbi de inegalitate socială numai că distincţia dintre cele două categorii de inegalitate nu este atât
de netă cum poate părea la prima vedere: o serie de ierarhii şi inegalități „naturale" sunt, cel puţin
parţial, determinate de factori sociali.
Problematica inegalității sociale este una clasică pentru sociologie, ea găsindu-şi un loc de
tratare privilegiat în sociologia stratificării şi mobilităţii sociale, în sociologia educaţiei, a culturii,
a modului de trai etc. Teoretizările referitoare la apariţia, existenţa, amploarea şi rolul inegalității
sociale sunt şi ele foarte variate, mergând de la poziţia care accentuează rolul lor destabilizator,
generator de transformări sociale (legată mai ales de tradiţia marxistă, care pune pe prim plan
inegalități - generatoare de conflicte - între clasele antagoniste) şi până la cea care atribuie
inegalității sociale un rol stabilizator, considerându-le necesare pentru funcţionarea oricărui sistem
social (legată, în special, de tradiţia funcţionalistă).

33 
 
 6. Stratificare și inegalitate socială în România

Analiza inegalităţilor de la nivelul României este dependentă de discutarea evoluţiilor

istorice ce au determinat, într-o foarte mare măsură, realitatea socială a zilelor noastre. Din acest
punct de vedere, trebuie să fim conştienţi că, pentru cazul specific al ţării noastre, inegalitatea şi
sărăcia au fost două constante încă de la formarea statului român modern, iar toate încercările de
reducere a acestora pe parcursul secolului al XIX-lea şi al XX-lea nu au reuşit decât să le
diminueze, ceea ce face ca, şi în prezent, România, alături de Bulgaria, să ocupe primele locuri în
topurile europene ale sărăciei.
Dacă analizăm începuturile statului român, vom vedea că acesta a pornit la drum cu un
decalaj de un secol de înapoiere faţă de Franţa şi două faţă de Anglia. Dobrogeanu-Gherea este
primul ce calculează gradul de sărăcie al populaţiei României la începutul secolului al XX-lea:
România avea anual o avuţie de 1.200.000.000 lei (700.000.000 lei din agricultură, marea industrie
contribuia cu 140 milioane lei, iar mica industrie cu aproximativ 290 milioane lei). Scăzând
cheltuielile statului român, aproximativ 400 milioane lei, pentru cheltuielile populaţiei, rămâneau
800 milioane lei, ceea ce însemna, la o populaţie de 6,5 milioane de persoane, că fiecărui locuitor
îi reveneau, în medie, aproximativ 123 de lei pe an, adică 10 lei pe lună, ceea ce oferă explicaţia
sărăciei extreme a majorităţii populaţiei României din acel moment, suma respectivă putând
acoperi doar supravieţuirea respectivei persoane. O sumă similară celei ce îi revenea unui român
(în jur de 120 de lei pe an) la începutul secolului al XX-lea ajungea în posesia unui britanic în jurul
anului 1700 şi a unui francez în jurul anului 1800. Veniturile anuale ale unui locuitor din mediul
rural românesc erau, în medie, de 8.000 lei, în timp ce în Franţa aceleiaşi perioade, un ţăran obţinea
echivalentul a 60.000 lei, iar în Anglia a 80.000 lei (Scurtu, 2001).
Dincolo de nivelul scăzut al acestor venituri medii, realitatea românească ne arată că există
o distribuţie inegală foarte accentuată a bogăţiei naţionale.
Regimul comunist instalat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a încercat să
niveleze imensele inegalităţi existente la nivelul societăţii interbelice. Mijloacele utilizate în acest
scop nu au fost însă cele mai adecvate, deoarece s-a produs, mai ales spre sfârşitul perioadei
comuniste, o nivelare a societăţii româneşti, ce nu a făcut altceva decât să înăbuşe orice iniţiativă

34 
 
individuală. Rezultatul a fost o stagnare economică pronunţată şi o structură socială uniformizată
până la extrem. Eşecul politicilor din perioada comunistă au devenit evidente după anul 1985, astfel
încât prăbuşirea comunismului din ţara noastră a lăsat în urmă o structură economică
neperformantă, a cărei transformare a generat numeroase convulsii, atât la nivel economic, cât şi
social.
Una dintre transformările cele mai importante de după 1990 a vizat transformarea regimului
proprietăţii private. Aproape inexistentă în cei cincizeci de ani ai regimului comunist, în anii
nouăzeci am avut de-a face cu o acumulare rapidă a proprietăţii, dobândită în special prin
retrocedarea proprietăţilor confiscate la instaurarea regimului comunist, dar şi prin trecerea
proprietăţii de stat în posesie privată, ca urmare a privatizării capacităţilor industriale ale României.
În consecinţă, proprietatea a început să joace un rol determinat în ceea ce priveşte inegalităţile
sociale din ţara noastră.
În paralel cu schimbările în natura proprietăţii şi ca o consecinţă a acestora, în ultimele două
decenii am asistat la o schimbare la nivelul ocupaţiilor din România. Semnificativ la nivelul întregii
ţări este faptul că predomină în continuare salariaţii, deşi ponderea persoanelor cu statut profesional
specific unei economii de piaţă, respectiv lucrătorii pe cont propriu şi patronii, au înregistrat o
creştere constantă, dar modestă. Conform statisticilor, lucrătorii pe cont propriu au cea mai mare
pondere în agricultură (48%), patronii sunt prezenţi mai ales în comerţ (8%) şi în reţeaua de hoteluri
şi restaurante (peste 4%), iar salariaţii sunt prezenţi în proporţie de 82% în comerţ şi peste 90% în
celelalte domenii de activitate. Expresie a dezvoltării sectorului privat este şi creşterea ponderii
salariaţilor din acest sector: în 1995 ponderea salariaţilor din sectorul privat era de 12%; în anul
2000 ponderea acestora ajunsese la aproape 40% din totalul salariaţilor; concomitent ponderea
salariaţilor din sectorul public a scăzut de la 83% în anul 1995 la 47% în anul 2000.
În ceea ce priveşte inegalitatea veniturilor băneşti din România, aceasta a ajuns printre cele
mai ridicate în Uniunea Europeană: spre exemplu, în 2004, veniturile băneşti ale celor mai bogaţi
20% au fost în medie de 7,1 ori mai mari decât ale celor mai săraci 20%, în timp ce în Uniunea
Europeană acest raport varia între 3,3 în Slovenia şi 7,2 în Portugalia. Câştigătorii transformărilor
postcomuniste sunt, persoanele mai tinere, cu educaţie înaltă sau cu o calificare care are căutare pe
piaţă, în special din mediul urban, iar perdanţii sunt în special persoanele cu nivel redus de educaţie,
lipsite de calificare, în special din mediul rural. Copiii, tinerii, romii, persoanele cu nivel redus de

35 
 
educaţie, şomerii şi persoanele ocupate în sectorul informal au avut de-a lungul întregii perioade şi
încă mai au un risc semnificativ de sărăcie.
Dacă ne referim la sărăcie, este important să facem o primă remarcă: Uniunea Europeană
are o preocupare constantă, cel puţin în ultimele trei decenii, de reducere a procentului populaţiei
ameninţate de sărăcie, precum şi de creare a unei uniformităţi de dezvoltare economică şi socială
la nivelul continentului european. Primele preocupări au pornit în anul 1975, atunci când Consiliul
European a dat o definiţie a sărăciei: „... se spune că cineva trăieşte în sărăcie dacă venitul sau
resursele sale materiale sunt atât de reduse încât îl împiedică să aibă un standard de viaţă considerat
acceptabil pentru societatea în care trăieşte. Din cauza sărăciei aceste persoane pot avea diverse
dezavantaje, cum ar fi şomajul, veniturile reduse, condiţiile de locuit precare, îngrijire medicală
necorespunzătoare şi diverse bariere în calea accesului la educaţia pe întreaga durată a vieţii, la
cultură, sport şi recreere. Aceste persoane sunt adesea excluse sau marginalizate la participarea în
activităţi (economice, sociale sau culturale) ce constituie norme pentru alte persoane şi exercitarea
anumitor drepturi fundamentale poate fi restricţionată”.
Cercetările empirice (Stănculescu, 2007) a pus în evidenţă faptul că percepţiile populaţiei
la adresa structurii sociale sunt contradictorii: datele arată că majoritatea populaţiei consideră că
situaţia din România este descrisă de (60%) „o mică elită la vârf, foarte puţini oameni la mijloc şi
cea mai mare parte a oamenilor la bază” sau de (24%) „o societate ca o piramidă, cu o elită mică
la vârf, mai mulţi oameni la mijloc şi cei mai mulţi la bază”, dar când vine vorba despre
autoidentificare, majoritatea (74%) se poziţionează pe straturile sociale de mijloc (inclusiv mijloc-
sus şi mijloc-jos). Clasa de mijloc este semnificativ mai numeroasă în mediul urban, cu precădere
în oraşele mari (peste 200 mii locuitori), în timp ce clasa de jos este semnificativ mai bine
reprezentată în mediul rural. Persoanele care se autoidentifică în clasa de jos sunt predominant
localizate în zonele sărace şi în zonele rău-famate, în special în cele de la marginea localităţilor.
Există însă diferenţe semnificative în ceea ce priveşte strategiile de viaţă specifice acestora. În clasa
de jos, gospodăriile se bazează în principal pe strategii de supravieţuire de tip tradiţional-defensiv,
îşi produc propriile alimente (zarzavaturi, legume, fructe, ouă etc.) şi mai dezvoltă mici activităţi
informale adiţionale. Gospodăriile din clasa de mijloc adoptă predominant strategii de adaptare
pozitivă. Spre deosebire de strategiile tradiţional-defensive (specifice clasei de jos), strategiile de
adaptare pozitivă sunt centrate pe diversificare, care duce la reducerea în timp a vulnerabilităţii
gospodăriei, deci la premise solide de creştere. În clasa de sus, strategiile de adaptare pozitivă sunt

36 
 
combinate cu strategii de acumulare. Pe lângă salarii şi pensii, gospodăriile din clasa de sus obţin
profit din afacere (24%), venituri din capital şi proprietăţi, bani din străinătate (51% au sau au avut
cel puţin un membru la muncă în străinătate). Peste o treime practică agricultura, dar 13% o fac ca
pe o afacere, pentru a vinde produsele.
Această autoidentificare are la bază mai mult o dorinţă a majorităţii populaţiei, decât o
realitate economică şi socială corespunzătoare; un procent important al populaţiei (printre cele mai
mari din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria) trăieşte în sărăcie sau la limita acesteia, în timp
ce veniturile medii ale populaţiei sunt foarte scăzute, cel puţin comparativ cu cetăţenii europeni din
statele dezvoltate. Polarizarea, deşi redusă ca urmare a crizei economice, este una accentuată, ea
fiind şi repartizată geografic: astfel, Bucureştiul şi marile oraşe au cunoscut o dezvoltare foarte
accentuată, în timp ce comunităţile rurale mici, izolate, se zbat în sărăcie, fără o şansă reală de
dezvoltare economică. Populaţia acestora se reduce şi îmbătrâneşte, avem de-a face cu o migraţie
accentuată a populaţiei tinere din aceste zone pentru muncă în alte state europene, astfel încât
tabloul este a două Românii: una săracă şi fără şanse de dezvoltare şi una dinamică şi cu potenţial
de a recupera decalajele faţă de statele europene avansate.

37 
 
Bibliografie
1. Aron, R., Lupta de clasă, Polirom, Iaşi, 1999
2. Anthony Giddens, Sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 2000.
3. Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
4. Georgescu M.-A., , Educaţie şi mobilitate socială, Tg. Mureş, Tipomur, 1998
5. Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998
6. Mărginean, I., Larionescu, M., Neagu, G., Constituirea clasei mijlocii în România, Bucureşti,
Editura Economică, 2006.
7. Millea, V. Structură socială şi transmitere intergeneraţională. Dinamica mobilităţii sociale,
a capitalului educaţional şi valorificarea diplomelor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca,
2009
8. Mureşan, C., (1999) Evoluţia demografică a Românei – Tendinţe vechi, schimbări recente,
perspective (1870 – 2030), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
9. Popescu, Livia (1998). Structură socială și societate civilă în România interbelică, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
10. Răduleț (Pavelea), Ani, Stratificarea socială, Revista Transilvană de Ştiinţe ale Comunicării,
nr. 3(14)/2011, pp. 93-104 accesată on-line
http://ekphrasis.accentpublisher.ro/files/articles_content/353/7%20RTSC%2014.pdf
11. Rotariu T., Iluţ P. (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj,1996
12. Rotariu, T., Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
13. Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998.
14. Vasile M., Stiluri de viață în România postcomunistă. Ce modele de comportament adoptăm
și de ce, Editura Lumen, Iași, 2010
15. http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-3-4-2008/08.pdf

38 
 
 39 
 
 40