1

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ANUL 1 – ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT
SOCIOLOGIE -STRUCTURA SOCIALĂ :DEFINIȚIA STRUCTURII
SOCIALE SI STRATIFICAREA SOCIALA .MOBILITATEA
SOCIALA

Coordonator Știintific:
Lect.Univ.dr.Pescaru Cristina

Student :
Ilie Andreea Bianca

Pitești
2020
 2

Cuprins
1.Definirea structurii sociale.............................................................................3

2. Statusul ........................................................................................................4

3. Clasele sociale şi stratificarea socială...........................................................5

3.1 Diferenţierea grupurilor sociale.............................................................6

3.2 Criterii de stratificare................................................................................6

3.3 Stratificarea ocupaţională.........................................................................8

4. Teoria conflictului a lui Karl Marx............................................................9

5. Teoria lui Max Weber...............................................................................10

6. Perspectiva funcţionalistă.........................................................................10

7. Conceptul de structura sociala................................................................11

Bibliografie:....................................................................................................12
 3

STRUCTURA ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ

1.Definirea structurii sociale
La o primă aproximare, definim structura socială a unei societăţi prin ansamblul relaţiilor
(interacţiunilor) dintre oameni.
Viaţa şi activitatea oamenilor presupun dezvoltarea de interacţiuni multiple, în afara cărora este de
neconceput însăşi existenţa umană şi, prin urmare, a societăţii. Aceste interacţiuni sunt cosubstanţiale
omului. El îşi poate trăi viaţa ca fiinţă umană numai în interacţiune cu semenii săi, ceea ce conduce la
constituirea de sisteme sociale.
Prin sistem se înţelege o mulţime de elemente care acţionează între ele atât de intens încât stările lor
sunt interdependente, modificările unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte. Prin natura
sa, viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate nivelurile sale de organizare. (Dicţionar de
sociologie. Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1993 – reeditat în 1998). Cel mai simplu
sistem social este dat de interacţiunea dintre două persoane, în ordinea complexităţii urmează
interacţiunea din grupurile mici; familia, clasa de elevi, grupul de joacă, echipa de muncă, şcoala,
întreprinderea. Acestea şi altele asemănătoare alcătuiesc aşa-numitele microsisteme sociale, pentru ca la
un nivel mai înalt de diversificare a relaţiilor sociale să vorbim de macrosisteme, de tipul colectivităţilor
teritoriale, claselor sociale, naţiunii, societăţii ca întreg. Acesteia din urmă îi corespunde sistemul social
global. El subsumează sistemele sociale particulare (subsistemele) ca forme de convieţuire şi de
organizare a activităţii umane.
Vom putea acum să definim mai adecvat structura socială ca ansamblul relaţiilor (interacţiunilor)
din cadrul sistemului social global, precum şi între sistemele (subsistemele) sociale componente şi în
interiorul acestora între persoanele care convieţuiesc şi desfăşoară activităţi specifice.
Structura socială caracterizează sistemele sociale, fie acestea aflate şi în stadii incipiente de formare.
Din moment ce un număr de persoane interacţionează în cadrul unei activităţi comune sau pur şi simplu
persoanele sunt dispuse într-o proximitate spaţială, începe să se cristalizeze un sistem social şi o structură
socială.
De-a lungul timpului, s-au constituit diverse forme de convieţuire socială pe baza relaţiilor de
rudenie, căsătorie, origine etnică, apartenenţă naţională, locuire etc. în funcţie de aceste relaţii,
principalele tipuri de convieţuire socială sunt: familia, grupul etnic, poporul, naţiunea, colectivităţile
teritoriale, comunitatea statală, omenirea ca atare.
Ne dăm seama de excepţionala importanţă a formelor de convieţuire umană, deoarece atunci când
unele lipsesc, se impune suplinirea lor, cum este cazul unui substitut de familie pentru copiii rămaşi fără
 4
părinţi sau abandonaţi, ajutorarea bolnavilor şi a persoanelor vârstnice singure etc., eventual un sprijin din
afară pentru familiile cu probleme, în vederea înlăturării dificultăţilor de funcţionare şi asigurarea
îndeplinirii rolurilor specifice.
În cel de-al doilea plan, orientat după organizarea activităţilor desfăşurate de oameni în cadrul
comunităţilor umane, distingem o multitudine de sisteme social cu structurile lor, de la activităţile de
producere de bunuri la cele de natură politică şi culturală, dintre care se detaşează structurile
ocupaţionale, de clasă şi de stratificare socială.
Structura socială existentă la un moment dat se modifică în funcţie da acţiunea unor factori de
natură demografică, economică, socială, culturală şi chiar politică. Astfel, creşterea sau descreşterea
numărului populaţiei, apariţia da noi ocupaţii, constituirea de noi stiluri de viaţă şi modele de consum,
formarea da noi norme şi valori sociale, dezvoltările de ordin educaţional şi cultural schimbarea
regimului politic sunt tot atâţia factori în măsură să conducă la modificări în structura socială.
Interdependenţa dintre structura organizaţională şi structura socială are un caracter legic şi
dinamic, manifestat pe de o parte prin permanenta lor corelare, iar pe de altă parte printr-o
schimbare ce trebuie să tină pasul cu stadiul parcurs de dezvoltarea societăţii.
Societatea îşi constituie şi perfecţionează, sub impactul unor factori generali sau specifici, un
ansamblu de statusuri — de poziţii — în cadrul sistemului organizaţional. Aceste statusuri sunt
ierarhizate şi stratificate în funcţie de rolurile care le sunt aferente şi de modul în care se corelează
unele cu altele. Majoritatea statusurilor capătă un caracter formal, instituţional, fapt care determină o
anumită coerenţă şi stabilitate din nevoia de a le asigura funcţionalitatea, respectiv efi cienţa socială.
Rezultă astfel o structură de statute şi roluri în care societatea atrage pe membrii săi, îi integrează pe
căile specifice validate de practică (norme juridice, concursuri, merite, aptitudini etc.) acordând şanse
egale celor ce îndeplinesc anumite condiţii apreciate ca importante pentru obţinerea unei eficiente
sociale care să răspundă intereselor generale sau de grup.
Această structură se constituie la toate nivelurile organizării sociale. Pentru ca societatea să
funcţioneze, este necesar ca structura socială (în sens funcţional, structura socio-profesională) să fie
adecvată proceselor sociale — în înţelesul general — ca o condiţie a sporirii efica cităţii sociale. Privită
astfel, din punct de vedere sociologic, structura este un tot în devenire. Ea reflectă o realitate
conjuncturală şi de aceea stabilitatea sa nu poate fi decât relativă. Se află într-un echilibru instabil, care
se reface fără încetare într-o multitudine de ierarhii ce se schimbă într-un cadru societal, printr-o
mişcare de structurare şi restructurare.
În cadrul structurii, orice schimbare adusă unui element atrage modificări în celelalte :
Concepte ale analizei structurii sociale. Societatea umană este o organizaţie dinamică ce
evoluează fără încetare, funcţionând ca un sistem. Spre a înţelege modul său de funcţionare trebuie să
cunoaştem structura, felul în care părţile sale sunt aranjate şi în care indivizii obţin apartenenţa la
acestea. Pentru a vedea care este sau poate fi locul acestora în cadrul structurii, vom utiliza noţiunile de
status şi rol.

2. Statusul reflectă ansamblul comportamentelor la care individul se poate aştepta în

mod legitim din partea celorlalţi membri ai grupului sau ai colectivităţii din care face parte; rolul
său este dat de totalitatea comportamentelor la care ceilalţi se aşteaptă în mod legitim din partea
sa.
În alţii termeni, statusul reprezintă drepturile individului, iar rolul exprimă obligaţiile sale. Deşi cele două
noţiuni sunt distincte, ele se completează una pe cealaltă stabilind poziţia socială a fiecărei persoane în societate,
în cadrul propriului grup de apartenenţă sau într-o colectivitate dată. O importanţă aparte pentru prestigiul
individului o are modul în care fiecare se comportă în rolul său. în mod frecvent rolu rile şi statutele se clasifică
după sistemele de referinţă, care pot fi : societatea globală, idealurile sale sau valorile recunoscute.
Deşi, în general, în analizele lor sociologii iau ca referinţă statusul de prestigiu, cel mai instituţionalizat este
statusul profesional.
Îmbinarea acestora ne permite stabilirea unei ierarhii care stă la baza stratificării sociale. Adesea, pentru a-
şi evalua propriul lor status, indivizii se referă la grupul de apartenenţă. Dacă este vorba, de exem plu, de profesie
sau de vârstă, de colectivitate sau comunitate (urbană, rurală) atunci nu intervin dificultăţi în stabilirea grupul ai.
Dar când atenţia se opreşte asupra clasei sociale sau stratului social intervin şi alte probleme, deoarece grupul de
referinţă poate fi complex. Fiecare status trimite în mod necesar la un rol, iar societatea dispune de un sistem de
 5
norme şi de mijloace de constrângere, implicite sau explicite, pentru a obţine ca indivizii să-şi adapteze conduita
lor la modelul care constituie rolul legat de statusul care le este recunoscut (datorită fap tului că rolurile sunt în
general prestabilite).
Statusul, împreună cu rolurile care-i sunt aferente, condiţionează integrarea individului în structura socială.
Adesea, decalajele între diferite tipuri de statusuri constituie cauza unor tulburări sociale sau politice.
Pentru ca societatea să realizeze o dinamică socială este nevoita să asigure o relaţie lipsită de echivoc
între rol şi status, precum şi să definească statusurile într-un mod mai puţin rigid. Deci, între roluri şi statusuri
trebuie asigurată o anumită coerenţă pentru a crea condiţia necesară ca grupul să-şi poată menţine coeziunea şi
să-şi perpetueze existenţa, învăţarea rolurilor conduce la asigurarea funcţionării comunităţii sociale. Statusurile se
constituie în relaţie cu funcţiile societăţii. Astfel, aceleaşi statusuri constituie o categorie socială sau un strat so -
cial. Datorită deosebirilor dintre statusuri şi niveluri se constituie o ie rarhie socială, iar aceasta presupune
inegalităţi care pot fi imputate societăţii.
Plasarea indivizilor sau grupurilor într-un sistem de poziţii sociale în cadrul unui „continuum” de poziţii
ordonate ierarhic într-o scală verticală constituie procesul de stratificare socială, într-un sens mai restrâns,
semnificaţia procesului de stratificare constă în diversificarea structurii unei grupări în straturi după diferite grade
de prestigiu, proprietate şi putere.
Ordonarea verticală a straturilor sociale, existenţa unor categorii inferioare şi superioare în poziţiile sociale,
ca o consecinţa a unei distribuţii diferite a privilegiilor sau a unui sistem de discriminări, precum şi conştiinţa
propriei poziţii în ierarhia claselor constituie elementele fundamentale pentru studierea şi determinarea stratificării
sociale. Societăţile actuale, care au în general o structură deschisă, favorizează indivizilor accesul din fiecare strat
la alte straturi sociale prin procesul de mobilitate socială. Astfel, mobilitatea socială semnifică stratificarea în
expresie dinamică.
Structura şi relaţiile sociale. Noţiunea de structură socială a apărut ca un instrument cu ajutorul căruia
puteau fi exprimate trăsăturile grupurilor care constituie societatea concretă, aflate într-o permanentă
interdependenţă, precum şi relaţiile specifice dintre indivizi, factorii care le generau şi modalităţile în care
influenţau evoluţia societăţii în cursul existenţei sale. Legătura dintre structura socială şi relaţiile sociale nu
presupune o confundare a lor, după cum nu presupune nici o independenţă totală a acestora.
Prin structură socială înţelegem totalitatea grupurilor umane care alcătuiesc o societate şi care se
disting prin modul de constituire şi funcţionare în cadrul acesteia, printr-o organizare specifi că, bazată
pe interdependenţă.
Ele sunt subordonate, totodată, în ceea ce priveşte continuitatea şi dezvoltarea realizării unor obiective, faţa
de care trebuie să manifeste unitate, coeziune şi consens.
Pornind de la ideea că societatea este un sistem funcţional, inte grat, autoorganizat prin mecanisme cu
funcţii autoreglatoare, constatăm structura acesteia este rezultatul unor procese complexe de natură socială,
economică şi politică, prin intermediul cărora iau fiinţă şi se dezvoltă elementele structurale care decurg din însuşi
caracterul şi specificitatea dezvoltării sociale. Analiza structurii sociale constituie calea prin care poate fi conturată
relaţia dintre condiţiile existenţei sociale şi modalităţile în care grupurile umane se raportează la acestea.
Plecând de la interacţiunea care se manifestă între membrii societăţii în cadrul proceselor sociale şi
economice s-a ajuns la elaborarea conceptului de ,,ordine legitimă”, ce poate avea sensul de „structură socială,
întrucât identifică şi prezintă explicit ceea ce are caracter permanent în relaţiile sociale datorită unor garanţii
interne ce decurg din trăsăturile obiective interne şi funcţionările societăţii”. (M Weber).

3. Clasele sociale şi stratificarea socială au o serie de caracteristici comune. Atât

clasele sociale cât şi straturile sociale sunt grupuri umane dispuse ierarhizat şi deci evidenţiază anumite grade de
diferenţiere fi inegalitate socială în ceea ce priveşte tipurile de activitate, nivelul de instrucţie şi de cultură, condiţiile de
viaţă, veniturile şi averea puterea pe care o deţin oamenii în societate, prestigiul social etc.
În condiţiile în care inegalitatea socială este foarte accentuată, se ajunge la fenomene de polarizare
socială, caz în care, pe de o parte, se constituie un grup relativ mic de persoane foarte bogate şi, pe de
altă parte, mari mase de săraci, care nu dispun de posibilităţile de asigurare a traiului zilnic şi cu atât mai
puţin dispun de şanse de dezvoltare şi afirmare socială. Inegalitatea socială poate fi accentuată prin
acţiuni de discriminare la care este supusă o parte a populaţiei pe criterii diverse: sex (discriminarea
femeilor) vârsta (discriminarea ţinerilor, dar şi a vârstnicilor), origine etnică şi socială etc. Necesitatea
eliminării acestor forme de discriminare socială este evidenta, în societăţile democrate practicile
respective sunt încriminate şi pedepsite legal, în cazul în care se constată încălcarea drepturilor şi
libertăţilor umane. Inegalitatea prin polarizare socială extremă devine disfuncţională şi în raport cu
 6
dezvoltarea socială, precum şi o sursă de tensiuni şi conflicte sociale. Din aceste considerente, un
obiectiv constant al societăţilor moderne este acela de a determina discrepanţele sociale, nu atât prin
plafonarea veniturilor şi a averilor celor bogaţi, cât prin îmbunătăţirea situaţiei pentru întreaga populaţie,
care să devină beneficiară a nivelului înalt de dezvoltare economică atins prin libera iniţiativă. Totodată, se
utilizează şi pârghii fiscale adecvate pentru impozitarea veniturilor şi averilor, precum şi un sistem de
transferuri băneşti şi servicii sociale în beneficiul săracilor, fără a se urmări nivelarea socială şi înlocuirea
funcţiei stimulatorii a diferenţierii şi inegalităţii sociale. Numai regimurile comuniste au ambiţionat
realizarea unor utopice proiecte de omogenizare socială, dar preţurile umane, sociale şi economice au
fost imense, iar după înlăturarea vechilor forme de inegalitate, în principal prin desfiinţarea proprietăţii
private şi constituirea proprietăţii socialiste, s-au constituit alte forme de inegalitate, de această dată însă
unele nefuncţionale, care au opus populaţiei o nouă clasă politică. Revenirea la proprietatea privată şi la
economia de piaţă se dovedeşte a fi un proces de durată, costisitor, dar necesar, pentru a restabili
mecanismele fireşti ale vieţii sociale bazate pe libera iniţiativă a oamenilor într-un stat democrat.
Clase sociale sunt grupuri de oameni care se diferenţiază între ele pe criterii economice (proprietate, funcţii
îndeplinite în societate etc.). Totodată, în interiorul claselor se înregistrează diferenţieri şi inegalităţi sociale importante
între oameni.
La rândul lor, straturile sociale sunt grupuri de oameni constituite în funcţie de condiţiile de viaţă şi
comportamentele (stilurile de viaţă) ale populaţiei, în una şi aceeaşi clasă socială se pot identifica mai multe straturi
sociale, după cum acestea din urmă pot grupa persoane aparţinând unor clase diferite.
Deşi se constată o anumită interferenţă între clase şi straturi sociale, ele reprezintă totuşi realităţi diferite.
Clasele sociale au relevanţă mai ales pentru populaţia ocupată, în timp ce stratificarea socială priveşte ansamblul
populaţiei.
Diferenţierile produc la nivelul societăţii ierarhii, care introduc o relaţie de ordine între diferitele poziţii sociale. De
exemplu, există o ierarhie verticală după nivelul şcolarităţii şi o diferenţiere orizontală, cum ar fi: gruparea unei populaţii în
bărbaţi şi femei, care nu generează o ierarhie. Nu putem vorbi de o ierarhie socială dacă nu însoţim criteriul folosit de o
evaluare socială, adică o raportare la valori. Societatea îşi întemeiază judecăţile de valoare pe trei categorii de elemente
(Talcott Parsons):
1. calităţile pe care individul le are de la naştere;
2. realizările sau performanţele sale;
1. ceea ce el dobândeşte în viaţă (competenţă, prestigiu, avere).
Stratificarea socială este orice formă de diferenţiere socială care generează în societate grupări aflate într-o
relaţie de ordine.
Stratificarea se manifestă la toate nivelele de organizare socială: microsocial (al familiei, grupurilor de elevi,
studenţi, de prieteni, de muncă), la nivelul organizaţiilor şi la nivel macrosocial (stat, scară planetară).

3.1 Diferenţierea grupurilor sociale

Toate societăţile umane sunt ierarhizate. Chiar şi societăţile primitive cunosc o diviziune a sarcinilor în funcţie de vârstă
şi sex. Această diferenţiere socială este deci un fenomen universal, dar formele particulare pe care le îmbracă sunt, într-o
mare măsură, produsul istoriei societăţilor. Diferenţierea se datorează unor factori:
- naturali (înnăscuţi) - care conduc la o deosebire a indivizilor din punct de vedere al stării de sănătate, inteligenţei, al
forţei etc.
- sociali - care generează un anumit mod de a se comporta, a consuma, a munci, a se instrui etc.
Cei doi factori se întrepătrund, şi nu se poate spune cu exactitate cât reprezintă factor înnăscut şi cât dobândit prin
instrucţie, de exemplu, în realizarea profesională a unui individ.

3.2 Criterii de stratificare

Societăţile tradiţionale sunt în general caracterizate prin forme de diferenţiere rigide, în caste şi ordine. Acestea
sunt grupuri închise şi separate, caracterizate prin aceea că toate evenimentele importante ale vieţii (naşterea,
căsătoria, moartea) se petrec în interiorul castei. Un astfel de exemplu este societatea indiană tradiţională care se
compunea din patru mari caste: preoţii, războinicii, producătorii şi negustorii.
Diviziunea în ordine a caracterizat societăţile Europei medievale prin existenţa celor trei stări: nobilimea, clerul şi a
treia stare, în societatea bazată pe ordine, transmiterea status-urilor sociale era ereditară, mobilitatea fiind redusă. Spre
deosebire de castele şi ordinele constituite ca ierarhii religioase consacrate de drept, clasele sociale din societăţile
moderne sunt ierarhii de fapt. Ele se statuează în principal pe următoarele criterii economice:
 7
1) sursa de venituri (proprietatea) care a generat în teoria marxistă înţelegerea structurii sociale ca o
structură de clasă, în care clasele sociale opuse (burghezia şi proletariatul în capitalism), au interese opuse care se
concretizează în conflicte şi luptă de clasă. La Marx, noţiunea de clasă derivă din cea de mod de producţie, ca unitate a
forţelor de producţie cu relaţiile de producţie. Clasele sunt grupuri mari de oameni care se deosebesc după raportul
faţă de mijloacele de producţie: dacă sunt sau nu proprietari ai mijloacelor de producţie. După acest criteriu,
fiecare orânduire socială are propriul sistem de clase sociale fundamentale aflate în opoziţie şi conflict inerent.
Este vorba despre stăpânii de sclavi şi sclavi, nobili şi ţărani aserviţi, capitalişti şi proletari, în acelaşi timp, se
constituie şi alte clase sociale. De exemplu, în capitalism sunt clasele micii burghezii şi ţărănimii libere, dar Marx
este preocupat de conflictul fundamental, de relaţiile de exploatare a unei clase de către alta, precum şi de proiectarea
unei societăţi fără clase. Dacă exegeţii reţin valoarea delimitărilor de clasă pentru societatea capitalistă, operate
de Marx, se fac observaţii în legătură cu simplificarea situaţiilor pentru societăţile precapitaliste şi mai ales se pune
la îndoială modelul unei societăţi viitoare fără clase.
Pentru Adam Smith, ca şi pentru David Ricardo, societatea cuprinde trei clase sociale ce corespund principalelor
surse de venituri:
- proprietarii funciari - renta;
- capitaliştii - profitul;
- muncitorii - salariul.
2) dimensiunea economică a stratificării (dar nu redusă la proprietate), cea politică şi status-ul social au stat la
baza constituirii unei viziuni mai complexe şi moderne asupra stratificării sociale al cărei reprezentant a fost Max
Weber. Weber porneşte tot de la criteriul economic al proprietăţii, dar defineşte clasele sociale ca posibilitatea
unor persoane de a fi în aceeaşi clasă socială prin modul în care îşi procură bunurile şi obţin o anumită poziţie în
societate. Pentru Weber, clasele din societatea capitalistă sunt: proprietarii muncitorii, mica burghezie, intelectualii şi
specialiştii lipsiţi de proprietate, cei privilegiaţi prin proprietate şi educaţie.
Acesta distinge trei tipuri de grupuri sociale:
- clasele sociale - ierarhie economică;
- grupurile de status - ierarhie socială;
- partidele politice - ierarhia puterii.
3) diferenţierea între clasele/categoriile sociale aflate în raporturi de dominaţie unele faţă de
altele se face pe baza capitalului cultural sau simbolic. Pierre Bourdieu construieşte o teorie a reproducţiei culturale prin
care societatea impune propria ideologie despre stratificarea socială astfel încât ea este acceptată ca firească.
Şcoala, al cărei rol este să impună un model cultural, este chemată să justifice şi să reproducă inegalităţile sociale
arbitrare, pretinse necesare şi neutre.
Noţiunea de clasă îşi păstrează însă actualitatea. Dacă avem în vedere România, consemnările pentru
secolul al XX-lea putem identifica trei mari perioade de evoluţie a structurii sociale în general, şi a structurii de clasă
în particular, marcate de două momente de ruptură, de destructurare şi restructurare. Astfel, în prima jumătate a
secolului s-au continuat procesele demarate anterior de edificare a unei structuri de clasă specifică societăţii
capitaliste, cu creşterea numărului burgheziei, pe de parte, şi a muncitorilor, pe de altă parte, în condiţiile
industrializării. Cu toate acestea, ţărănimea a rămas clasa socială dominantă. În timpul regimului comunist au fost
desfiinţate clasele sociale bazate pe proprietatea privată şi s-a constituit o structură de clasă determinată de
proprietatea socialistă (de stat şi cooperatistă). Clasa muncitoare şi ţărănimea au devenit principalele clase
sociale. La recensământul populaţiei şi locuinţelor din 1977 au fost înregistraţi 54% dintre locuitori aparţinând
clasei muncitoare şi 23%, ţărănimii cooperatiste, iar intelectualii reprezentau 13%. După Revoluţia din 1989 se
produce o nouă ruptură la nivelul structurii sociale ca urmare a desfiinţării proprietăţii socialiste şi reintroducerii
liberei iniţiative, retrocedarea proprietăţilor, privatizarea şi evoluţia spre economia de piaţă.

3.3 Stratificarea ocupaţională

Diferenţierile se fac pe clase (categorii) socio-ocupaţionale în funcţiei de natura şi complexitatea ocupaţiei,
gradul de calificare cerut, prestigiul social atribuit diferitelor ocupaţii. Criteriul după care se poate aprecia o ocupaţie
poate fi: calitatea unei poziţii de a fi unică sau dependenţa unei poziţii (ocupaţii) de existenţa altora.
Renumitul sociolog american Talcott Parsons susţinea că importanţa poziţiei sociale ocupate de un individ derivă
din sistemul valorilor supreme ale fiecărei societăţi. De exemplu, într-o societate poate fi apreciat foarte bine un preot,
deoarece prin contribuţia sa conservă modelele culturale tradiţionale, în alta se bucură de prestigiu sociologul, fără de
care orice decizie riscă să nu fie adecvată realităţii sociale respective.
 8
Stratificarea ocupaţională, adică ceea ce rezultă în urma clasării poziţiilor sociale prin intermediul profesiilor sau
ocupaţiilor, este rezultatul diviziunii sociale a muncii. Pentru a stabili însă o ierarhie sunt necesare şi alte criterii
valorizatoare (prestigiul, venitul etc.) ataşate celor profesionale.
Categoriile ocupaţionale redate mai jos, reprezintă un instrument de lucru în cercetarea sociologică de
teren şi regrupează profesiile şi ocupaţiile într-un număr restrâns astfel încât, să permită analize cantitative şi
calitative în timp şi spaţiu.
Clasificarea ocupaţiilor:
- muncitori necalificaţi;
- muncitori calificaţi;
- maiştri, tehnicieni;
- subingineri, institutori, funcţionari;
- personal cu studii superioare (lungă durată);
- cercetători;
- patroni, manageri;
- alte categorii.
Această clasificare are în vedere atât nivelul instrucţiei, cât şi mărimea venitului.
Există însă şi alte tehnici de stratificare ce iau în considerare şi alte criterii cum sunt: tipul de locuinţă, zona
rezidenţială, modul de viaţă. Un posibil sistem al claselor socio-ocupaţionale care diferenţiază persoanele după
natura muncii este alcătuit din intelectuali (non-manualii), persoane care desfăşoară activitate preponderent fizică
(manualii, clasa muncitoare), fermierii (ţăranii) şi diferite subclase (persoane marginalizate, excluse social).
Alte astfel de sisteme se referă la structura populaţiei ocupate pe sectoare economice, respectiv la statutul
profesional al populaţiei ocupate.
La nivelul anului 1999, în România, 41% din populaţia ocupată, de 8,4201 milioane persoane, lucra în agricultură şi
silvicultură, 28%, în industrie şi construcţii, 41%, în servicii. (Anuarul Statistic al României. Institutul Naţional de' Statistică,
Bucureşti, 2000). Evoluţiile spre o societate dezvoltată economic presupun o sporire considerabilă a proporţiei populaţiei
ocupate în servicii, comparativ cu celelalte două sectoare.
La rândul său, repartiţia populaţiei ocupate după statutul profesional relevă j încă predominanţa salariaţilor şi o
prezenţă modestă a patronilor şi a lucrătorilor pe cont propriu. Salariaţii reprezentau la nivelul aceluiaşi an 58% din
populaţia ocupată, lucrătorii pe cont propriu, 22%, lucrătorii familiali neremuneraţi, 19% şi patronii, numai 1%.
Combinarea criteriilor şi mobilitatea socială respinge osificarea societăţii, segregarea totală a grupurilor sociale. Este
greu de imaginat şi de dorit o societate în care ar exista o perfectă corelaţie între avere, putere, educaţie şi prestigiu, ca şi o
independenţă totală a variabilelor de stratificare ce ar genera ierarhii fără nici o legătură una cu alta, într-o dezordine
derutantă.
Alte abordări ale claselor sociale se apropie mai mult de ceea ce efectiv reprezintă un anumit sistem de stratificare
socială. Apropierea este anticipată chiar de M. Weber, prin modul în care defineşte clasele sociale. Intenţia este de a
construi un sistem al claselor sociale perfect ierarhizat de tipul: clasa de sus, clasa mijlocie, clasa de jos. Eventual, o
distribuţie pe mai multe clase: vârful clasei de sus (elita), mijlocul clasei de sus, baza clasei de sus etc. Relevanţa specială a
acestui demers de delimitare a claselor sociale, inclusiv prin autoidentificare a oamenilor cu una dintre clasele respective, se
referă la punerea în evidenţă a clasei mijlocii, care a ajuns să deţină ponderea (peste 60%) în structura de clasă din
societăţile dezvoltate şi să devină, astfel, un criteriu de apreciere a modernităţii structurii sociale a unei societăţi.
Într-o cercetare efectuată în anul 1998 la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, s-a solicitat subiecţilor investigaţi să se autoplaseze
într-una din clasele sociale „Dumneavoastră cărei clase sociale, dintre cele enumerate mai jos, credeţi că aparţineţi ?”. Rezultatele au
fost următoarele: 1% au indicat clasa de sus, 27% clasa mijlocie, 40% clasa muncitoare, 28% ţărani (fermieri), 4% nonrăspuns (I.
Mărginean).
Specificul cercetării stratificării sociale se constituie din încercările de a se obţine o dispunere ierarhizată a grupurilor
(straturilor) sociale în funcţie de poziţiile sociale pe care le deţin oamenii în societate, caracterizate după mai mulţi indicatori
(criterii).
Poziţia socială a unei persoane (grup) se constituie prin luarea în considerare a unui set de indicatori (criterii) cu relevanţă
pentru determinarea situaţiei concrete în care se află persoana (grupul): ocupaţia, pregătirea şcolară, veniturile (averea), puterea
politică, modelele de consum şi stilul de viaţă, prestigiul social etc. Totalitatea poziţiilor existente într-o societate la un moment dat
alcătuiesc spaţiul social al acestei societăţi. Spaţiul social se constituie prin activităţile care se desfăşoară în societate, sistemul de
recompense materiale şi morale, asociat diverselor activităţi, reglementările şi controlul asupra practicării unor ocupaţii şi a accesului la
poziţii de putere etc. Spaţiul social este într-o continuă modificare. Ne putem imagina poziţiile sociale, doar în legătură cu deţinătorii tor.
în acest sens, mereu apar noi poziţii sociale în timp ce altele dispar. Cele noi pot fi similare celor dispărute sau diferite de acestea, în
funcţie de schimbările din societate în ceea ce priveşte nivelul pregătirii şcolare a populaţiei, structura ocupaţională, nivelul dezvoltării
economice, regimul politic sau alte componente.
 9
Straturile sociale se determină prin gruparea poziţiilor sociale asemănătoare şi constituirea unei ierarhii
(stratificări) sociale. Cea mai simplă structură de stratificare rezultă din ierarhizarea persoanelor după un singur
criteriu de diferenţiere. Este mai relevantă însă constituirea de modele de stratificare după mai multe criterii deodată în
acest fel, primul strat este alcătuit din persoane a căror poziţie este descrisă de cel mai scăzute valori la fiecare criteriu
(cum ar fi persoanele fără pregătire şcolară, fără ocupaţie, lipsite de venit personal). Din aproape în aproape, se
ajunge la vârful ierarhiei sociale din care fac parte persoanele cele mai bogate, şi deţin cele mal importante funcţii
de putere în societate (economice, administrative, culturale, politice etc.). În realitate, având de-a face cu o ordonare după
mai multe criterii, delimitarea straturilor sociale este dificilă, prin faptul că foarte frecvent avem de-a face cu
incongruenţe ale valorilor de caracterizare a poziţiilor sociale ale unor persoane. Altfel spus, valorile respective nu se
află toate la acelaşi nivel (de exemplu, pregătire şcolară înaltă şi venituri scăzute; pregătire şcolară scăzută şi venituri
înalte). Toate acestea multiplică numărul straturilor sociale existente la un moment dat.

4. Teoria conflictului a lui Karl Marx

Este o teorie globală care încearcă să descrie şi să explice cu ajutorul unui ansamblu de concepte abstracte
(mijloace de producţie, relaţii de producţie, forţe de producţie) şi al unei logici coerente, maniera de producere a
stratificărilor sociale, de-a lungul istoriei. Marx a susţinut că în societate există doar două clase fundamentale: cei
care au în proprietate mijloacele de producţie (nobilimea, burghezia) şi cei care nu dispun de astfel de mijloace
(şerbii, proletariatul)şi care sunt nevoiţi să-şi vândă singurul lor bun, forţa de muncă, pentru a putea să-şi asigure
cele necesare traiului. După părerea lui Karl Marx cele două clase se află pe poziţii antagonice, iar relaţiile dintre
ele se bazează pe exploatare. Conceptul de clasă, din teoria marxistă, nu se referă la convingerile pe care le au
oamenii în legătură cu poziţia lor, ci la condiţiile obiective care permit unora să beneficieze de un mai mare acces la
recompensele materiale, decât alţii.
Au existat şi există mai multe critici ale teoriei lui Marx. Cel mai important atac împotriva acestei teorii a fost
formulat de Max Weber, care a considerat că analiza stratificării sociale propusă de Marx, bazată pe inegalitatea
economică, este limitativă. Mai mult, în societăţile postindustriale, se observă că proprietateaşi administrarea
mijloacelor de producţie sunt deseori divizate, iar vânzarea pe scară largă a acţiunilor, inclusiv către muncitori, au
estompat linia categorică dintre clase. De asemenea rolul tot mai crescut al sindicatelor a schimbat balanţa puterii
dintre muncitorişi patronate, într-un mod considerabil.

5. Teoria lui Max Weber

Stratificarea socială, susţine Weber, este un proces multidimensional, de aceea teoria weberiană se vrea
deopotrivă o critic şi o îmbogăţire a modului marxist de a concepe stratificarea sociala. Max Weber distinge trei
sfere în interiorul cărora indivizii pot fi diferenţiaţi:
- sfera economică,
- sfera socială
- sfera politică.

Astfel o persoană poate avea o poziţie înaltă într-o sferă şi o poziţie inferioară în celelalte.
 10
Specific primei sfere este clasa socială. Aici, Weber formulează puncte de vedere comune cu ale lui Marx,
dar se diferenţiază de acesta, susţinând că poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu
caracter continuu, ce se derulează de la inferior la superior.
Sferei sociale îi este caracteristic statusul. În teoria lui Weber statutul se referă la deosebirile dintre grupuri
sociale, în ceea ce priveşte onoarea sau prestigiul. Grupurile cu un status privilegiat includ oameni care se bucură
de un înalt prestigiu în cadrul unei ordini sociale date. Spre exemplu clerul are un prestigiu ridicat, dar în general, îi
lipseşte bogăţia care l-ar plasa pe o poziţie superioară din punct de vedere economic. Un alt exemplu este oferit de
societatea românească postdecembristă. Persoanele care au dobândit o poziţie economică privilegiată nu se
bucură, de cele mai multe ori, de un prestigiu social ridicat, ba dimpotrivă.
A treia dimensiune, pe care Weber o identifică cu partidul politic, are în vedere gradul în care se exercită
puterea politică. Puterea poate să nu depindă de suportul economic, dar, în cele mai multe situaţii, se dovedeşte că
între cele două dimensiuni există o corelaţie foarte strânsă.
Scrierile lui M. Weber referitoare la stratificare sunt importante datorită faptului că oferă o perspectivă de
analiză mai cuprinzătoareşi mai flexibilă, de aceea sunt folosite în cercetările sociologice contemporane.

6. Perspectiva funcţionalistă
Numitorul comun al tuturor concepţiilor funcţionaliste îl reprezintă principiul conform căruia stratificarea,
existentă în orice tip de societate, îşi are temeiul în faptul că ea răspunde unei necesităţi socialeşi este inevitabilă.
Cel mai elaborat punct de vedere îi aparţine lui Talcot Parsons care consideră că sistemul de ierarhizare socială
este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăţi. După Parsons, societatea îşi întemeiază judecăţile de valoare,
relative la stratificarea socială, pe trei categorii de elemente:
a) calităţile pe care individul le posedă la naştere;
b) realizările sau performanţele sale
c) ceea ce dobândeşte individul de-a lungul existenţei sale (bogăţie, competenţă etc.).
Abordarea funcţionalistă încearcă să explice comportamentul actorilor sociali printr-un ansamblu de valori, cu
o largă acceptare, astfel o anume societate va recompense şi privilegia statutul dobândit de un individ ca rezultat al
propriilor sale acţiuni (diplomă, medalii, succes financiar), în detrimentul statutului atribuit, ce vizează caracteristici
pe care un individ nu le poate controla sau nu este capabil să le schimbe (sex, origine etnică, vârstă etc.).

7. Conceptul de structura sociala

Notiunea de stratificare sociala este corelativa cu notiunea de structura sociala.

Structura sociala ansamblul relaţiilor relativ stabile ce caracterizează sistemul social al unei
societăţi, alcătuit din comunităţile, colectivităţile, clasele, categoriile şi grupurile sociale existente la un
moment dat. Stuctura sociala înglobează totalitatea relaţiilor dintre şi din interiorul diferitelor forme de
convieţuire şi activitate umană în cadrul societăţii aflată pe o anumită treaptă de dezvoltare social-
 11
economică. Structura sociala este o realitate complexă, multidimensională, de aceea şi definirea ei are un
caracter descriptiv, de enumerare a elementelor componente. În determinarea structurii sociale se
porneşte de la identificarea componentelor sistemului social. Se au în vedere: populaţia (cu distribuţiile
caracteristice de sex, vîrstă etc.) ce convieţuieşte în cadrul unei comunităţi umane globale, pentru
societăţile contemporane este vorba de naţiune (inclusiv minorităţile naţionale) organizată într-o
comunitate statală; apoi familia - grup social comunitar specific; colectivităţile teritoriale - satul, oraşul
(adesea şi ele considerate a fi comunităţi umane); clasele, categoriile şi grupurile sociale; categoriile
ocupaţio-nale şi profesionale sistemul de stratificare social.

În funcţie de dispunerea elementelor componente şi a subdiviziunilor acestora pe orizontală

şi/sau pe verticala spaţiului social, se pot delimita diverse procese de stratificare mai mult sau mai puţin
accentuate, unele din ele, cum ar fi venitul şi puterea afectînd în mod decisiv viaţa oamenilor

Structura sociala rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea colectivităţilor

sociale relativ stabile este condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În societate se întîlnesc şi
„grupuri" nestructurate, dar existenţa lor este de scurtă durată (mulţimea). Pentru a supravieţui şi mai
ales pentru a acţiona ca entitate, orice grup uman are nevoie să dezvolte un minimum de structurare
socială. Procesul cristalizării unei structuri specifice constituie deci o legitate pentru orice colectivitate şi
prin urmare şi pentru societatea în întregul său. Pe langă structura sociala în cadrul societăţii se
constituie o serie de alte structuri corespunzătoare sistemelor economic, cultural, politic, juridic,
informaţional şi de comunicare etc. Odată constituită, s.s. nu rămîne neschimbată, ci evoluează sub
acţiunea diverşilor factori determinanţi de natură economică, demografică, culturală, politică -pentru a-i
enumera pe cei mai semnificativi.
 12

Bibliografie:

Gilles Ferreol – Dictionar de sociologie,Polirom,1998

Ioan Mihailescu – Sociologie generala,Polirom,2003

Michel Lallement – Istoria ideilor sociologice,Antet,2000

Raymond Boudon – Tratat de sociologie,Humanitas,1997

Raymond Boudon – Dictionar a gandirii sociologice,Polirom,2009