VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

6.1. Salariul
6.2. Profitul
6.3. Dobânda

6.1. SALARIUL

Pentru a realiza un produs (bun economic) întreprinzătorul trebuie să procure muncă, materii
prime şi capital fix, să-şi asigure un amplasament în spaţiul terestru. El va obţine factorii de producţie,
respectiv serviciile lor, prezentându-se pe pieţele specifice în calitate de cumpărător şi intrând în relaţii
contractuale cu deţinătorii factorilor de producţie, care se prezintă ca vânzători.
Întreprinzătorul va achiziţiona, mai întâi, munca (munca simplă necalificată, munca lucrătorului
calificat, a specialistului-inginer, economist etc.). Acest factor se vinde pe piaţa muncii, iar venitul ce
revine acestuia pentru serviciul prestat este salariul.
Salariul poate fi abordat atât prin prisma factorilor de producţie, reprezentând suma plăţilor
pentru a obţine serviciul factorului muncă-salariat, ca element al costului de producţie (salariul - cost ),
cât şi ca venit alături de rentă, dobândă şi profit (salariul – venit). Această ultimă abordare se bazează
pe faptul că salariul se obţine după ce munca s-a consumat în activitatea pentru care a fost angajată,
deducându-se din preţul încasat pe bunul la producerea căruia a contribuit. Salariul – venit şi salariul
– cost sunt diferite.
Salariul nu exprimă venitul întregii munci-factor de producţie ci numai a muncii salariate, deci a
unei munci speciale care o delimitează de munca totală-factor de producţie.
Salariul nu se identifică nici cu venitul din muncă, care include pe lângă salariu şi alte venituri
din muncă – câştigurile băneşti şi în natură ale fermierilor, întreprinzătorilor individuali, liber
profesioniştilor etc.
Salariul nu se identifică nici cu venitul personal care are o sferă mai largă, el cuprinzând, la
nivel naţional, venitul curent care revine tuturor persoanelor, din toate sursele. Venitul personal
cuprinde: salariile; alte venituri din muncă; veniturile proprietarilor, provenite din activităţi curente;
veniturile din chirii şi arenzi ale persoanelor; dividendele; dobânzile primite de persoane; plăţile
transferate la persoane (pensii, ajutoare de şomaj, burse etc.);
Dacă din venitul personal se scad plăţile fiscale şi nefiscale (impozite, taxe) personale, se
obţine venitul personal disponibil utilizat pentru consum şi economii (investiţii).
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru
participarea lor la activitatea economică, în special sub formă bănească (uneori însă şi sub formă
naturală).

Salariul poate îmbrăca mai multe forme.

În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi:
a. salariul personal sau individual – este salariul încasat de fiecare salariat pentru munca depusă;
b. salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă.
c. salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care, societatea în ansamblul său,
intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai unor grupuri din cadrul
acestora ce se confruntă cu o situaţie familială mai grea sau cu riscuri cărora nu le pot face faţă fiecare
separat dacă nu sunt ajutaţi.

1
 În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional:
a. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care sau pentru
care lucrează. El poate fi:
- salariul nominal brut exprimă suma de bani totală cuvenită factorului muncă salariată.
- salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a
impozitului pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare, etc.
b. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu
salariul nominal.
Salariul real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu nivelul

preţurilor de consum. SR =

SR= salariul real;

SN= salariul nominal;
PC= preţurile bunurilor de consum.

Evoluţia salariului real poate fi evidenţiată astfel:

ISR=indicele salariului real

ISN=indicele salariului nominal
IPc=indicele preţurilor bunurilor de consum

Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt:

A. Factori cu caracter direct:
1. Costul resurselor de muncă. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus sau
în jos (pe termen lung în sus), se traduce, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similară a
mărimii salariului. Întârzierea schimbării salariului faţă de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea
forţei de muncă, precum şi creşterea mai mică a salariului decât a acestor cheltuieli atrag
nemulţumirile salariaţilor şi declanşează sau amplifică mişcările lor revendicative.
2. Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncă se
consideră îndreptăţiţi să primească un salariu mărit. Trebuie însă menţionat că o eventuală scădere a
productivităţii, chiar şi pe termen lung, este însoţită rareori de o scădere a salariului, aceasta
întâmpinând o rezistenţă deosebită din partea salariaţilor.
3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncă este un alt factor care acţionează asupra dinamicii
salariului. În această analiză trebuie să ţinem seama de două aspecte: pe termen scurt, cererea de
muncă (volumul total de muncă necesar) este invariabilă; oferta de muncă, în ansamblul său se
formează în decursul unui timp îndelungat, necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii. De
aceea, incidenţa raportului cerere-ofertă de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie privită mai ales
pe termen lung.
4. Dinamica preţurilor. Aceasta influenţează atât salariul nominal cât şi cel real. La o creştere a
preţurilor generată de inflaţie sau orice altă cauză, salariaţii acţionează pentru creşterea remunerării.
Aceasta se poate face într-un sistem organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul
sau mai multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni revendicative ale salariaţilor.
B. Factori cu caracter indirect:
- gradul de organizare în sindicate;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economică sau/şi cu
organele specializate ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc.

6.2. PROFITUL

2
 Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un întreprinzător ce utilizează factori de
producţie şi care îşi asumă riscul în activitatea economică.
Formele profitului:
a) Profitul legitim este venitul câştigul ce revine întreprinzătorului pentru serviciile aduse în
activitatea economică, pentru aportul la această activitate. Acest profit poate fi motivat numai de către
acei întreprinzători care îşi îndeplinesc în bune condiţii funcţiile pe care le au.
b) Profitul nelegitim este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie.

Funcţiile profitului:
a) funcţia de stimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului;
b) funcţia de incitare la declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor productive. Profitul stă la
baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, fiind principala sursă a acumulărilor, pe baza cărora se
constituie investiţiile, sursă de bază a creşterii economice;
c) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
d) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea unor activităţi
nonprofit, dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generală a societăţii;
e) funcţia de control asupra activităţii firmelor.

Mărimea profitului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori:

Masa profitului – suma pe care o reprezintă profitul unei unităţi economice, unui agent
economic, unei economii naţionale. Se determină ca diferenţă între încasările totale sau cifra de afaceri
şi nivelul costurilor.
Pentru întreaga producţie, profitul se determină folosind următoarea relaţie de calcul:
P = CA – CT
unde : P = masa profitului; CA= cifra de afaceri (CA = Q * PUV); CT= costul total; Q =
cantitatea vândută; PUV = preţul unitar de vânzare .
La nivelul produsului, profitul se determină astfel: pu = PUV – CTM,
unde: pu = profitul unitar (pe produs); CTM = costul mediu al produsului
Rata profitului – se determină ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute
pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului şi cifra de afaceri.
Rata profitului la cost (rata rentabilităţii) se determină astfel: p’CT=
unde: p’ = rata profitului; p = masa profitului; CT = costul total al producţiei.

Rata profitului la capitalul utilizat se determină astfel: p’K =

unde: k = capitalul folosit

Rata profitului la cifra de afaceri se determină astfel: p’CA =
unde: CA = cifra de afaceri

Factorii care condiţionează masa profitului: nivelul productivităţii sau randamentul factorilor
care influenţează volumul rezultatelor; preţul de vânzare şi costul; volumul, structura şi calitatea
producţiei ; viteza de rotaţie a capitalului.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care
producătorul obţine profit. În acest ”punct” încasările totale obţinute din încasarea mărfurilor (VT)
sunt egale cu costul total global al producţiei (CT), iar profitul (P) este nul.
CA = CT, p = 0

6.3. DOBÂNDA

3
 Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire
a capitalului împrumutat, pe întreaga perioadă a împrumutului.
Sursele capitalului de împrumut(oferta de capital):
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt
utilizate de către bănci, în acordarea de împrumuturi.
2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit, care rămâne disponibilă după ce s-
au plătit dividendele, sunt utilizate pentru dezvoltarea acestora. Până la folosirea acestor sume în noi
investiţii, firmele le depun la bănci, care, la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât
cheltuielile bugetare. Aceste surplusuri pot fi utilizate în cadrul sistemului de creditare.
Cererea de capital de împrumut:
1. Cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de bunuri de
folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării
activităţii acestora.
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale , care vizează împrumuturi
pentru o serie de activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de telecomunicaţii etc.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
- masa sau suma absolută a dobânzii, care este direct proporţională cu mărimea creditului
acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii.
D = C . n . d’ ( dobânda simplă)
unde :
D = masa dobânzii; d' = rata dobânzii anuale; C = mărimea creditului acordat;
n = durata acordării creditului (exprimată în ani).
D = Sn – C (dobânda compusă) ; Sn = C(1+d’)n
unde: Sn = suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului;
- rata dobânzii, exprimată în procente: d’ =

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii:

 raportul dintre oferta şi cererea de capital de împrumut;
 riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
 inflaţia. Datorită inflaţiei rata dobânzii se prezintă ca rata nominală a dobânzii (rata dobânzii
cuvenită prin contractul de credit) şi rata reală a dobânzii (rata nominală a dobânzii indexată cu rata
inflaţiei - ri): d’n = d’r + ri
unde: d n = rata nominală a dobânzii; d n = rata reală a dobânzii; ri = rata inflaţiei.
’ ’

 raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;

 politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii.

Funcţiile dobânzii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură
folosirea lor cea mai eficientă;
b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri;
c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit
normal;
d) pârghie de redistribuire a venitului.