VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

SALARIUL
Salariul poate fi abordat atât prin prisma factorilor de producţie, reprezentând suma plăţilor pentru a obţine
serviciul factorului muncă-salariat, ca element al costului de producţie (salariul - cost ), cât şi ca venit alături de
rentă, dobândă şi profit (salariul – venit). Această ultimă abordare se bazează pe faptul că salariul se obţine după ce
munca s-a consumat în activitatea pentru care a fost angajată, deducându-se din preţul încasat pe bunul la
producerea căruia a contribuit. Salariul – venit şi salariul – cost sunt diferite.
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru
participarea lor la activitatea economică, în special sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală).
Salariul teoretic sau ipotetic este salariul stabilit la angajare, în funcţie de condiţiile de ansamblu proprii
unei economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale (zonale).
Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, corespunzător situaţiei reale din
întreprindere, de programul de lucru şi rezultatele obţinute.

Clasificarea salariului
În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi:
a. salariul personal sau individual – este salariul încasat de fiecare salariat pentru munca depusă;
b. salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă.
c. salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care, societatea în ansamblul său, intervine
pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu o
situaţie familială mai grea sau cu riscuri cărora nu le pot face faţă fiecare separat dacă nu sunt ajutaţi.
În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional:
a. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care sau pentru care
lucrează. El poate fi:
- salariul nominal brut exprimă suma de bani totală cuvenită factorului muncă salariată.
- salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a impozitului
pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare, etc.
b. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul
nominal.
Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de substituire şi a efectului
de venit.
Efectul de substituire se referă la interesul salariatului de a avea un venit cât mai mare, fapt care îl
determină să depună muncă suplimentară (printr-un program prelungit, mai intens sau pe amândouă căile), ceea ce
are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă.
Efectul de venit apare atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă
condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el renunţă la munca suplimentară, iar uneori chiar şi la o parte din
munca prevăzută de un program normal, în favoarea timpului liber.

Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul muncii ce
revine salariaţilor. Se cunosc trei forme de salarizare: a) salarizarea în regie; b) salarizarea în acord; c) salarizarea
mixtă.
Salarizarea în regie sau după timpul lucrat este forma de salarizare prin care plata muncii se face în
funcţie de timpul lucrat: o oră, zi, săptămână etc. De obicei o întâlnim în cazurile în care munca este complexă şi
dificil de normat. În această situaţie singura modalitate de determinare a drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor
este timpul de muncă lucrat de fiecare.
Salarizarea în acord (cu bucata, pe operaţii) este forma de plată individuală sau în grup, în funcţie de
cantitatea de bunuri realizate de individ sau de grup sau în funcţie de operaţiile executate. El se aplică la acele
activităţi unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuită se măsoară prin cantitatea de produse lucrate sau
numărul de operaţii executate. Fiecare dintre acestea sunt plătite după un anumit tarif. La rândul său, salarizarea în
acord s-a diversificat îmbrăcând diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global etc).
Salarizarea mixtă este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme arătate mai sus. Se
constituie dintr-o sumă de bani fixă care se acordă pe unitatea de timp lucrată (exemplu: zi de muncă) şi dintr-o
sumă variabilă ce se acordă corespunzător cu îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc de
către salariat. Aceste condiţii se cuantifică prin intermediul unor tarife, astfel încât ele pot fi determinate bănesc ca
şi în cazul salarizării în acord.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt:

1
 A. Factori cu caracter direct:
1. Costul resurselor de muncă. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus sau în jos (pe
termen lung în sus), se traduce, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similară a mărimii salariului. Întârzierea
schimbării salariului faţă de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea forţei de muncă, precum şi creşterea mai mică
a salariului decât a acestor cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi declanşează sau amplifică mişcările lor
revendicative.
2. Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncă se consideră
îndreptăţiţi să primească un salariu mărit. Trebuie însă menţionat că o eventuală scădere a productivităţii, chiar şi
pe termen lung, este însoţită rareori de o scădere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţă deosebită din partea
salariaţilor. Competiţia dintre unităţile economice autonome generează cerinţe ca fiecare să realizeze o eficienţă cât
mai mare. În aceste condiţii, întreprinderile urmăresc să-şi însuşească din roadele productivităţii muncii o parte
proporţională cel puţin egală cu cea dinainte. Salariaţii au şi ei aceeaşi pretenţie şi, ca urmare, împărţirea
rezultatelor creşterii productivităţii muncii formează obiect de dispută între posesorii factorilor de producţie.
3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncă este un alt factor care acţionează asupra dinamicii salariului.
În această analiză trebuie să ţinem seama de două aspecte: pe termen scurt, cererea de muncă (volumul total de
muncă necesar) este invariabilă; oferta de muncă, în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat,
necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii. De aceea, incidenţa raportului cerere-ofertă de muncă asupra
dinamicii salariilor trebuie privită mai ales pe termen lung.
4. Dinamica preţurilor. Aceasta influenţează atât salariul nominal cât şi cel real. La o creştere a preţurilor
generată de inflaţie sau orice altă cauză, salariaţii acţionează pentru creşterea remunerării. Aceasta se poate face
într-un sistem organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul sau mai multe criterii sau are loc
numai în urma iniţierii unor acţiuni revendicative ale salariaţilor.
B. Factori cu caracter indirect:
- gradul de organizare în sindicate;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economică sau/şi cu organele
specializate ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc.

PROFITUL

Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un întreprinzător ce utilizează factori de

producţie şi care îşi asumă riscul în activitatea economică.
Formele profitului:
a) profitul brut (total) care reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive altele decât
acelea ale întreprinzătorilor;
b) profitul minimal sau profitul necesar (profitul normal) reprezintă suma remuneraţiilor minime pentru
diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care (dacă nu ajung la o limită minimă) întreprinzătorul
încetează să-şi mai aducă contribuţia.
c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal.
d) profitul de monopol, care reprezintă profitul obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste
în producţie sau pe piaţa în care vând produsele lor la preţuri de monopol.
e) dividendele încasate de acţionari din profitul net realizat de societăţile la care deţin acţiuni.
Unii autori delimitează profitul legitim sau normal şi profitul nelegitim.
a) Profitul legitim este venitul câştigul ce revine întreprinzătorului pentru serviciile aduse în activitatea
economică, pentru aportul la această activitate. Acest profit poate fi motivat numai de către acei întreprinzători care
îşi îndeplinesc în bune condiţii funcţiile pe care le au.
b) Profitul nelegitim este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie.

Funcţiile profitului:
a) funcţia de stimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului. Profitul stimulează iniţiativa
economică, determinând acceptarea riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta, contribuie la stimularea
producţiei de bunuri şi servicii;
b) funcţia de incitare la declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor productive. Profitul stă la baza
creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, fiind principala sursă a acumulărilor, pe baza cărora se constituie
investiţiile, sursă de bază a creşterii economice;
c) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;

2
 d) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea unor activităţi nonprofit,
dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generală a societăţii;
e) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor
ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor economice.

Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul întreprinzătorului pentru maximizarea
profitului. Aceasta se realizează în raport de condiţiile pieţei.
În condiţiile pieţei cu concurenţă monopolistică, maximizarea profitului ţine seama de factorul timp. De
aceea, pe o perioadă scurtă de timp, producţia întreprinderii, care asigură profitul maxim, este optimă la nivelul la
care costul marginal (Cmg) este egal cu încasarea marginală (I mg), iar preţul (P) este mai înalt decât costul total
mediu (CTM). Adică Cmg = Img; P > CTM .
Pe o perioadă lungă de timp, activitatea unei întreprinderi este optimă, dacă, la un nivel dat al producţiei,
costul marginal (Cmg) este egal cu încasarea marginală (Img), iar preţul este egal cu costul total mediu (CTM).
Pe termen lung trebuie să avem în vedere că specificul concurenţei monopolistice, în cazul intrării de noi
firme într-o ramură, determină creşterea costurilor, iar din această cauză curba costului total mediu (CTM) se va
deplasa spre dreapta. Ajustările vor continua până acolo unde profiturile economice (pure) dispar, obţinându-se
numai profiturile normale.
Deducem de aici concluzia că pe o perioadă scurtă de timp, metoda stabilirii cantităţii optime a producţiei
realizate de o întreprindere ce funcţionează pe piaţa cu concurenţă monopolistică este sinonimă cu cea de pe piaţa
de monopol, iar pe o perioadă lungă de timp, metoda se apropie de cea de pe piaţa cu concurenţă perfectă.
În situaţia pieţei de monopol, condiţia de determinare a producţiei corespunzătoare maximizării profitului
este dată de egalitatea dintre încasarea marginală (I mg) şi costul marginal (Cmg).
Img = Cmg
Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, monopolul obţine profit economic (pur) prin practicarea unor
preţuri diferenţiate.
În condiţiile pieţei de oligopol, profitul trebuie înţeles în relaţie cu modelul formării preţului, adică fie
modelul preţului conducător, în cazul oligopolului necooperant, fie modelul preţului de cartel în cazul oligopolului
cooperant.
În modelul preţului de cartel volumul producţiei se stabileşte la nivelul la care costul marginal (C mg) este egal
cu încasarea marginală (Img), iar preţul este în funcţie de cererea pieţei, favorizând încasarea profitului de cartel .

Mărimea profitului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori:

- Masa profitului – suma pe care o reprezintă profitul unei unităţi economice, unui agent economic, unei
economii naţionale. Se determină ca diferenţă între încasările totale sau cifra de afaceri şi nivelul costurilor.
- Rata profitului – se determină ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute pentru
obţinerea acestuia, volumul capitalului şi cifra de afaceri.

Factori care condiţionează masa profitului:

1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor:
2) preţul de vânzare şi costul;
3) volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii);
4) viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie influenţează:
a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinaţii – pentru capitalul fix şi circulant,
mijloace de muncă, materii prime, materiale etc. Fiecare dintre componente are un ciclu şi un timp de rotaţie
propriu. În general, componentele sub forma mijloacelor de muncă au o viteză de rotaţie mică; odată cu creşterea
ponderii acestor componente, viteza de rotaţie are o anumită tendinţă de încetinire, cu efecte contrare creşterii
profitului;
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de muncă, folosirea
de înlocuitori ieftini, mijloace de muncă cu randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură să contracareze, într-o
măsură mai mare sau mai mică, tendinţa de scădere a vitezei de rotaţie a capitalului şi a ratei profitului rezultate din
modificarea structurii capitalului.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care producătorul
obţine profit. În acest ”punct” încasările totale obţinute din încasarea mărfurilor (VT) sunt egale cu costul total
global al producţiei (CT), iar profitul (P) este nul.
Pragul de rentabilitate (Qr) se calculează folosind următoarea relaţie de calcul:

unde: CF = costul fix global; P.U.V. = preţul unitar de vânzare; CVM = costul variabil mediu.

3
 DOBÂNDA

Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a capitalului
împrumutat, pe întreaga perioadă a împrumutului.
Dobânda reprezintă partea de profit care se plăteşte proprietarului de capital bănesc pentru serviciul adus
într-o activitate economică prin intermediul acestui capital.
Sursele capitalului de împrumut:
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt utilizate de către
bănci, în acordarea de împrumuturi. Multe dintre aceste economii – care sunt, de fapt, mici economii săptămânale –
sunt utilizate de către bănci numai pentru acordarea de împrumuturi pe termen scurt. Acestea sunt negociate de aşa-
numita “piaţă a banilor”, un termen general, folosit pentru diferitele instituţii bancare, care oferă asemenea tip de
credit.
2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit, care rămâne disponibilă după ce s-au plătit
dividendele, sunt utilizate pentru dezvoltarea acestora. Până la folosirea acestor sume în noi investiţii, firmele le
depun la bănci, care, la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile
bugetare. Aceste surplusuri pot fi utilizate în cadrul sistemului de creditare.

Cererea de capital de împrumut:

1. Cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de bunuri de folosinţă
îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării activităţii
acestora. Aceste împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii cu bunuri şi servicii a
nevoilor de consum existente în societate, nevoi manifestate şi sesizate de firmele care cer împrumuturi.
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care vizează împrumuturi pentru o
serie de activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de telecomunicaţii etc.
Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe aşa-numita piaţă a împrumuturilor, sau piaţă a capitalului de
împrumut. Ca şi în cazul oricărei pieţe de bunuri perfect competitive, piaţa împrumuturilor se poate studia cu
ajutorul curbelor cererii şi ofertei.

Funcţiile dobânzii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură folosirea lor
cea mai eficientă;
b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri;
c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal;
d) pârghie de redistribuire a venitului.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
- masa sau suma absolută a dobânzii, care este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata
lui în ani şi rata dobânzii.
- rata dobânzii, exprimată în procente.
Rata dobânzii se determină ca raport procentual între mărimea dobânzii şi volumul creditului acordat.

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii:

 raportul dintre oferta şi cererea de capital de împrumut;
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment sau într-o perioadă. Componentele
sale sunt: economiile care se formează într-o perioadă dată; capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire
anterioară; transformarea sumelor inactive a imobilizărilor în lichidităţi active; împrumuturi bancare nete
consimţite în perioada respectivă.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat sau într-o perioadă şi care se manifestă
ca atare pe piaţa capitalului, are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; nevoile pentru
acoperirea funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau anuităţilor acestuia; sumele necesare pentru
formarea de rezerve; cererea de credit de consum.
 riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
 inflaţia. Datorită inflaţiei dobânda se prezintă ca dobândă nominală (dobânda cuvenită prin contractul de
credit) şi dobândă reală (dobânda nominală indexată cu rata inflaţiei- r i).
d’n = d’r + ri
unde: d n = rata nominală a dobânzii;
’

d’n = rata reală a dobânzii;

ri = rata inflaţiei.

4
  raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
 politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii. Atunci când pe piaţa
capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul
poate interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un nivel maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă
contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care
se văd descurajaţi de reducerea ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de
credite nesatisfăcută, în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie.

RENTA

Printre veniturile ce se formează în economia de piaţă, în baza folosirii factorilor de producţie, un loc
important revine rentei. Natura rentei şi mecanismul formării ei
Renta este venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte
puţin elastică. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este altă persoană decât deţinătorul acestuia), renta
constituie plata pentru folosirea temporară a lui.

Formele rentei
În economia ţărilor dezvoltate, se constituie mai multe forme de rentă.
a. Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului, în virtutea monopolului pe care îl
deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.
În condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de cultivarea acestuia, renta îmbracă forma
arendei. Arendaşul este un întreprinzător care îşi asumă responsabilitatea activităţii pe pământul închiriat (arendat)
de la proprietarul funciar. Renta nu coincide cu arenda. De regulă, aceasta este mai mare deoarece, pentru
arendaş, renta este o plată făcută pentru dreptul de folosire a terenului şi devine element al costului de producţie
alături de plăţile efectuate pentru maşini, îngrăşăminte etc. Arenda mai cuprinde, în afară de rentă, şi alte elemente:
dobânda la capitalul celui care a dat în arendă, diferite impozite pe care le plăteşte proprietarul, chirii pentru diferite
construcţii pe care le foloseşte arendaşul etc. În mod concret, mărimea arendei este rezultatul negocierilor dintre
proprietarii pământului şi arendaşi.
Fermierii care cultivă terenuri mai fertile sau practică o agricultură intensivă, obţin randamente superioare
nivelului mediu, realizând astfel o producţie fizică excedentară (faţă de medie). Aceasta este forma natural-
materială a rentei.
În agricultură se formează mai multe tipuri de rentă.
- renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl
deţin.
- ca mărime absolută, renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul
lor plus profitul normal.
Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind numită şi rentă de fertilitate
sau rentă diferenţială I. Ea este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin produsele pe terenurile
mai fertile, în condiţiile când preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump realizat
pe terenurile mai slabe.
Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii intensive. Într-o agricultură intensivă se formează şi renta
diferenţială II, ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive (sau simultane pe suprafeţe
diferite) de capital şi de muncă.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu însuşiri speciale
care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite. Vânzarea acestora la preţuri ridicate de
monopol (datorate puterii de cumpărare mai ridicate a unor categorii de consumatori) permite obţinerea
unui excedent, peste profitul normal, ce revine proprietarului funciar.
Renta de poziţie rezultă din diferenţele ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de
centrele de aprovizionare, desfacere sau faţă de căi de comunicaţie.
Agenţii agricoli, care cultivă terenuri mai bine situate în aceste privinţe, îşi realizează produsele cu cheltuieli
mai reduse şi pot să obţină rentă prin vânzarea lor la preţul mai ridicat al produselor de pe terenurile care sunt
nefavorabil situate.
b. Renta minieră.
Proprietarii care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat, care pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse,
realizează un supraprofit ce le revine sub forma rentei miniere.
Ea are o bază naturală generată de raritatea unor astfel de mine, dar posibilitatea realizării efective a ei rezidă
în insuficienţa ofertei pentru astfel de bunuri, comparativ cu cererea elastică, ce nu poate fi satisfăcută numai cu
producţia minelor bogate şi mai ieftin de exploatat.

5
 c. Renta în construcţii.
În ramura construcţiilor, renta se formează pe baza deosebirilor de poziţie a diferitelor terenuri construibile.
Terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură, surse de apă, energie, mijloace de transport,
servire comunală – sau sunt situate în centrul localităţilor etc. sunt arendate sau vândute la preţuri mai
ridicate care cuprind în ele şi renta de construcţii, pe lângă costuri şi profitul normal. Mărimea acestei rente
depinde de raportul dintre oferta şi cererea pentru astfel de terenuri.
d. Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de excepţie, talente înnăscute, pregătire
foarte îndelungată şi costisitoare.
e. Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe piaţă condiţii de vânzare mai bune
decât anticipările făcute; ele se mai numesc surplusuri ale producătorilor.
f. Renta consumatorului apare atunci când pe piaţă preţurile bunurilor sunt mai mici decât programul de
cumpărare şi anticipările consumatorului. Se mai numeşte surplus al consumatorului.
În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se numesc rente economice sau rente
pure. Dacă au un caracter temporar se numesc cvasirente1.

Preţul pământului
În economia de piaţă, pământul constituie un obiect al schimbului prin vânzare-cumpărare. În legătură cu
aceasta se ridică problema preţului la care pământul poate fi vândut şi cumpărat.
Preţul pământului (ca pământ-capital) se află sub acţiunea mai multor factori cu influenţă directă sau
indirectă, mărimea şi evoluţia acestuia fiind influenţată mai ales de cei menţionaţi mai jos.
Mărimea şi evoluţia rentei pe care o aduce terenul. Cu cât renta plătită proprietarului funciar este mai
mare, cu atât preţul pământului plătit de acesta, când este decis să vândă, este mai ridicat. Renta şi preţul
pământului se condiţionează reciproc. Renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce preţul pământului, şi invers.
Oferta, fiind rigidă, nu influenţează semnificativ evoluţia acestora. Condiţia principală este existenţa sau
nonexistenţa dorinţei agenţilor economici de a investi în terenuri agricole.
Cererea şi oferta de terenuri agricole. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri
agricole un caracter inelastic, rigid, fiind insensibil la variaţia preţurilor. O ridicare a preţului pământului nu
măreşte oferta, după cum o scădere a lui nu o micşorează. Concurenţa se deplasează de pe terenul ofertei, pe cel al
cererii (între agenţii economici care doresc să cumpere terenuri agricole). Drept urmare, preţul pământului
evoluează în raport de mişcarea cererii agenţilor care sunt dispuşi să facă investiţii în agricultură. Pe fondul ofertei
totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum
proprietarii funciari sunt interesaţi să-şi păstreze proprietatea aspra terenurilor pe care le deţin sau sunt dispuşi să
renunţe la ea.
Cererea şi oferta de produse agricole au o influenţă substanţială asupra preţului pământului, acţionând prin
intermediul cererii şi ofertei de teren (care derivă din cea pentru produsele ce se obţin prin utilizarea lui ca factor de
producţie). Mărimea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimulează cererea de pământ şi ridică preţul
acestuia, întrucât oferta este inelastică. În realitate, agenţii economici preferă să facă investiţii în terenuri agricole
atunci când preţul acestuia este mai redus. Acest lucru este, de regulă, posibil când produsele agricole se ieftinesc,
iar conjunctura pentru afaceri agricole e mai puţin favorabilă. În alternativa inversă, este mai convenabilă luarea
terenului în arendă decât cumpărarea lui.
Posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului. Suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru diferite
utilizări (agricultură, silvicultură, construcţii, aşezări urbane sau rurale, realizarea de infrastructuri etc.). Folosinţa
care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul terenului cu celelalte folosinţe. Proprietarii funciari vor
accepta să nu modifice destinaţia agrară a terenurilor pe care le deţin, numai cu condiţia realizării unui venit
comparabil cu cel obţinut în alternativa modificării destinaţiei acestuia.
Rata dobânzii bancare. Întrucât depunerile la bănci sau alte instituţii financiare constituie una din
alternativele foarte posibile de utilizare a capitalului afectat cumpărării de pământ, preţul acestuia se formează în
raport de evoluţia ratei dobânzii. Proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o sumă egală cu capitalul
care depus la bancă, cu dobânda zilei, îi aduce un venit anual egal cu renta obţinută dacă arendează pământul.
Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole ca urmare a realizării de infrastructuri, care oferă posibilităţi mai
bune de exploatare a terenului, chiar dacă proprietarul funciar nu a avut nici o contribuţie la executarea lor,
influenţează preţul terenurilor.

Probleme rezolvate
1
D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 297.

6
1. Salariul nominal mediu a crescut de la 240 lei în 1995 la 2.400 lei în 2000, iar indicele preţurilor de consum
este de 2000%. Determinaţi indicele salariului real şi apreciaţi ce influenţă are acest indice asupra standardului
de viaţă al salariaţilor. Ce salariu ar trebui stabilit pentru a realiza o creştere a consumului cu 10% fată de 1995?

SN0 = 240 lei SN1 = 2.400 lei

IPC = 2000%
ISR = 110%

I'SR = ?, SN1' = ?

=> = 1000%

= 50%
Rezultatul arată că în anul 2000 standardul de viaţă s-a redus la jumătate fată de anul 1995.

=>110 = => I'SN = = 2200%

=> 2200 = => SN'1 = = 5.280 lei

2. Se presupune că într-un an oarecare, salariile şi profitul la o firmă sunt egale şi se ridică împreună la 420
milioane lei, iar ponderea costurilor materiale este de 30% din valoarea produselor şi serviciilor realizate. Să se
determine valoarea produselor şi serviciilor realizate de firmă, precum şi rata profitului.

s=p
s + p = 420 milioane u.m.
c = 30% CA

CA = ?, p' = ?

s=p= = 210 milioane u.m.

CA = CT + p = c + s + p
CA = 30% CA + 450 milioane 70% CA = 420 milioane
CA = = 600 milioane u.m.

p'CA = => p'CA = = 34,4%

CT = CA - p = 600 milioane - 210 milioane = 390 milioane u.m.
p'CT = => p'CT = = 53,8%

3. Care va fi rata dobânzii la un credit de 50 de milioane u.m., contractat pe 3 luni şi o dobândă plătită de 5
milioane u.m.?
n = 3 luni
C = 50 milioane u.m.
D = 5 milioane u.m.

d' = ?

7
 D = C . n . d’ => 5 milioane = 50 milioane x x d' => d' = = 0,4 = 40%.