12.

Repartiţia veniturilor în
economia de piaţă
12.1. Natura şi formele repartiţiei. Formarea veniturilor
12.2. Salariul
12.3. Dobânda
12.4. Profitul
12.5. Renta şi formele ei. Preţul pământului

12.1. Natura şi formele repartiţiei. Formarea veniturilor

Satisfacerea nevoilor de consum se realizează prin producerea de utilităţi necesare

pentru aceasta, prin combinarea factorilor de producţie pe care îi poate avea un agent economic în
scopul maximizării rezultatelor (profit).
În urma vânzării bunurilor produse se obţin sume de bani care pot fi:
- venituri generale (sumele totale obţinute în urma combinării tuturor factorilor de
producţie);
- venituri specifice (sumele cuvenite fiecărui factor de producţie în parte, în funcţie de
gradul de participare la desfăşurarea procesului de producţie).
Realizarea veniturilor, precum şi volumul lor, sunt influenţate de factori interni şi
externi agentului economic, astfel: economici, ştiinţifici, sociali, culturali etc.
Repartiţia presupune împărţirea valorii adăugate creată în cadrul activităţii economice
între toţi membrii societăţii.
Repartiţia veniturilor se realizează prin două mecanisme interdependente1:
• repartiţia funcţională (primară sau distribuirea) – reprezintă împărţirea valorii
adăugate între deţinătorii factorilor de producţie, în funcţie de aportul lor la
producerea de bunuri economice – venituri primare: salariul, profitul, dobânda,
renta;
• repartiţia derivată (secundară sau redistribuirea) – reprezintă împărţirea
veniturilor primare, între membrii societăţii cu ajutorul administraţiilor publice
– venituri secundare, realizate cu ajutorul prelevărilor şi transferurilor.
Formarea acestor venituri se realizează ca în figura nr. 12.1

1
Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., op.cit., pag. 336
 Valoarea adăugată sau
valoarea nou creată

REPARTIŢIA FUNCŢIONALĂ., PRIMARĂ

SAU DISTRIBUIREA

VENITURI FUNCŢIONALE SAU PRIMARE

Proprietarul forţei Posesorul Proprietarul

de muncă capitalului tehnic funciar Proprietarul
capitalului bănesc
împrumutat

SALARIU PROFITU
L L RENTA DOBÂND
A

REPARTIŢIA SECUNDARĂ, DERIVATĂ SAU

REDISTRIBUIREA

VENITURI SECUNDARE SAU

DERIVATE, FORMATE PRIN:

PRELEVĂRI TRANSFERU
RI

Figura 12.1. Formarea veniturilor pe piaţă

12.2. Salariul

Geneza şi teoriile despre salariu

În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc foarte important. Folosit iniţial
pentru a desemna suma de bani pe care soldaţii romani o primeau pentru a-şi cumpăra sare
(salarium), termenul de salariu a căpătat, în timp, sensul de venit al unui om care este dependent
de altcineva, fie juridic, fie economic.
Cea mai generală definiţie a salariului este aceea de preţ al forţei de muncă.
Salariul este pe de o parte, un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl
încasează cel care execută munca, iar pe de altă parte este un mijloc de comunicare a agentului
economic cu exteriorul constituind atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea acestuia.
 În decursul timpului, diverse şcoli şi curente economice au definit în mai multe moduri
conceptul de salariu.
Reprezentanţii şcolii economice clasice considerau salariul ca fiind un preţ natural al
muncii, care asigură subzistenţa salariaţilor şi familiilor acestora. Teoria salariului natural susţine
că ceea ce se plăteşte reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi a familiei sale,
care nu poate fi depăşit nici în jos (deoarece subzistenţa salariatului devine imposibilă) şi nici în
sus (deoarece antrenează creşterea natalităţii, care conduce la creşterea ofertei de muncă şi, în
final, la o scădere a salariului la nivelul său natural).
David Ricardo, spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi ai şcolii economice clasice,
admite evoluţia lentă, pe perioade lungi de timp, a salariului, idee pe care Karl Marx considerat,
deseori, ca un succesor al lui, o preia în întregime şi o foloseşte pentru a susţine revendicările cu
privire la creşterea salariilor.
Potrivit concepţiei marxiste, salariul este forma transformată a valorii forţei de muncă,
a cărui mărime rezultă din confruntarea dintre clasa muncitoare şi clasa capitaliştilor, aceasta din
urmă însuşindu-şi plusvaloarea.
Economiştii neoclasici au susţinut şi au căutat să demonstreze că natura salariului ţine
de modul de confruntare dintre cele două forţe ale pieţei muncii: cererea şi oferta de muncă. Ei
considerau salariul ca preţ format prin confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă, exprimând
fie costul mijloacelor de subzistenţă, fie eficienţa capitalului uman sau productivitatea muncii.
Marea Depresiune Economică din anii ’30 ai secolului al XX-lea şi revoluţia keynesiană
au determinat modificări de fond privind natura şi mărimea salariului. J.M,. Keynes a demonstrat
că salariul este mai mult sau mai puţin rigid, iar cererea şi oferta de muncă pot fi explicate numai
ca produse derivate ale pieţei bunurilor de consum personal şi investiţional. Munca fiind factor de
producţie, cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta de astfel de bunuri.
Prin urmare, potrivit concepţiei keynesiste, natura salariului (îndeosebi a celui real) evidenţiază
nu numai confruntarea de pe piaţa muncii, ci şi pe cea de pe celelalte pieţe.
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice, avându-se în
vedere atât exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, cât şi cele care decurg din
contextul social-economic.
Astfel, salariul este un venit ce recompensează munca depusă, respectiv preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract. Deoarece orice activitate economică
se finalizează în bunuri economice, care, ulterior, se transformă în bani, în venit, prin intermediul
preţului de piaţă, iar acest venit se distribuie tuturor celor care au contribuit la obţinerea lui,
rezultă că salariul reprezintă venitul care se încasează de toţi care, prin munca depusă, şi-au adus
aportul la crearea bunurilor economice respective.
Totodată, salariul reprezintă un cost, o parte indispensabilă a costului total al
bunurilor economice produse, deoarece desfăşurarea oricărei activităţi economice presupune
utilizarea factorului de producţie muncă.
Combinându-se cele două accepţiuni ale salariului (respectiv, salariul-venit cu salariul-
cost), au fost creaţi şi se utilizează mai mulţi termeni derivaţi, cum sunt: salariul direct, salariul
indirect, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul social, salariul minim, salariul mediu
ş.a.
Aceşti termeni evidenţiază că salariul depinde atât de munca depusă, cât şi de
rezultatele obţinute. Utilizarea lor permite stabilirea mărimii salariului atât la nivel individual, cât
şi la nivel de firmă, instituţie, deoarece numai la acest nivel se poate determina aportul muncii,
împreună cu ceilalţi factori de producţie, la obţinerea venitului.
De asemenea, caracterul complex al naturii salariului este confirmat de comportamentul
celui ce-l primeşte, de posesorul muncii, care îl raportează permanent la cerinţele existenţei sale,
pe care şi-o doreşte normală şi la parametrii tot mai ridicaţi de siguranţă. Astfel, dacă salariul
individual se dovedeşte insuficient în raport cu aşteptările posesorului muncii, intră în funcţiune
modalităţi de completare a lui cu alte resurse (sub forma salariului colectiv, de pildă).
 Totodată, caracterul complex al naturii salariului derivă din substanţa sa, care este
evidenţiată atât de salariul nominal, t de cel real.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care un angajat o primeşte de la unitatea
în care sau pentru care lucrează.
Mărimea lui depinde de:
• valoarea forţei de muncă, respectiv de preţul forţei de muncă stabilit pe piaţa
muncii;
• evoluţia situaţiei economice (de pildă, dacă în perioadele de recesiune
economică scăderea productivă face ca cererea de muncă să se diminueze,
şomajul să crească şi implicit salariile să scadă, în perioadele de avânt economic,
când producţia creşte, cererea de muncă va fi mai mare şi, prin urmare, salariile
vor înregistra o evoluţie ascendentă);
• politica de salarizare, respectiv de măsurile adoptate de agenţii economici cu
privire la nivelul salariilor pe regiuni, categorii, sexe şi forme de salarizare.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri de bunuri economice care poate fi
cumpărată cu salariul nominal. Practic, salariul real exprimă puterea de cumpărare a
salariului nominal.
Evoluţia salariului real este influenţată de mai mulţi factori, cum sunt:
• mărimea salariului nominal (direct proporţional);
• preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor, impozite, taxe (invers proporţional);
• puterea de cumpărare a banilor;
• revendicările sindicatelor ş.a.
În timp şi spaţiu, mărimea salariului oscilează între două limite: minimă şi maximă.
Limita minimă a salariului este dată de nivelul, costul forţei de muncă (nivel ce
corespunde, întotdeauna şi oriunde unei anumite dezvoltări economico-sociale a ţării), iar limita
maximă a salariului este dată de întregul venit net permis de dezvoltarea economico-socială a
ţării (de pildă, într-o întreprindere, limita maximă a salariului se obţine atunci când salariul plătit
angajatului este egal cu productivitatea marginală a muncii).
Mărimea efectivă a salariului mediu se situează între cele două limite posibile şi este
determinată de acţiunea mai multor factori tehnico-ştiinţifici, economici, ecologici, sociologici,
culturali ş.a. - apreciaţi atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.
Mărimea şi dinamica salariului depind de:
a) interdependenţa dintre diferenţierea salariilor şi tendinţa de apropiere (chiar de
egalizare) între salarii;
b) raportul de forţe dintre contractanţi, denumit paralelogramul forţelor interesate,
care se întâlnesc sistematic pe piaţa muncii (angajatorul şi angajaţii, la nivel
microeconomic, şi patronatele şi sindicatele, la nivel macroeconomic.
Diferenţierea salariilor exprimă ecartul între salarii, existent în mod obiectiv, datorită
calificării diferite a posesorilor muncii şi şanselor variate de fructificare a capitalului uman de
către diverşi utilizatori de muncă. Ea este acceptată atât de patronate, cât şi de sindicate.
Salariul pe unitatea
Tendinţa de apropiere între salarii, chiar de egalizare a acestora, este generată de
de timp
creşterea generalizată a calificării (datorită educaţiei permanente a forţei de muncă), de
apropiereaS condiţiilor de pe piaţa muncii, de pierderea capacităţii salariilor de a înregistra scăderi.
În ceea ce priveşte raportul
A de
B forţe dintre contractanţii pe piaţa muncii, mărimea
salariuluiS1se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cererea şi oferta de muncă (fig. nr.
12.2.).

Se E (Qe, Se)

0 QA Qe QB Q
(cantitatea de muncă)
 Figura 12.2. Salariul de echilibru

Considerăm graficul de mai sus o reflectare a unei situaţii pe o piaţă cu concurenţă

perfectă. Astfel, punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă şi îi corespunde
un salariu de echilibru (Se). dacă prin negocieri între sindicat şi patronat se stabileşte un salariu
minim pe economie (S1), acesta se va situa deasupra salariului de echilibru. În acest fel, munca
devine mai costisitoare, ceea ce face ca cererea de muncă să se reducă. Totodată, salariile
devenind mai mari, sporeşte şi oferta de muncă. Astfel, pe piaţa muncii, se înregistrează un ecart
între cererea de muncă (A) şi oferta de muncă (B) şi totodată un surplus de muncă (ecartul dintre
QB şi QA), respectiv un şomaj, ce generează efecte multiple atât pentru ofertanţii de muncă, cât şi
pentru stat.
În cazul monopolului bilateral, mărimea salariului se negociază între monopolul
sindicatului şi patronatul aflat în situaţia de monoposon (fig. nr. 12.3.)
Salariul

Costul marginal
al muncii

E
S1 Oferta de muncă

Cererea de muncă
S0

0 N0 N1 Numărul de
salariaţi
Figura 12.3. Salariul în situaţia monopolului bilateral

În continuare, considerăm că prin negocieri a rezultat un salariu S 1, iar costul marginal

al muncii, pentru un nivel de ocupare maxim N1, va fi constant şi egal cu S1.
Dacă agentul economic doreşte să angajeze un număr de salariaţi mai mare decât N 1,
atunci salariul pe care va trebui să-l plătească va fi mai mare decât cel negociat (S1).
Pentru agentul economic, supus analizei, nivelul optim de angajaţi la salariul S1 este N0.
Indiferent de situaţiile specifice de pe piaţa muncii, de starea şi evoluţia economiilor
dintr-o ţară sau alta, pe termen lung şi cu caracter general, mărimea salariului mediu nominal
înregistrează o tendinţă generală de creştere, datorată influenţei unor factori generali, cum
sunt:
• creşterea cheltuielilor pentru formarea şi perfecţionarea profesională a forţei de
muncă;
• sporirea productivităţii muncii într-un ritm superior salariului mediu nominal;
• creşterea mai accentuată a ofertei de muncă, în timp şi spaţiu, faţă de cererea de
muncă;
• raporturile dintre sindicate şi patronat;
• politica activă în domeniul forţei de muncă ş.a.

Formele (sau sistemele) de salarizare reprezintă totalitatea

principiilor, metodelor şi regulilor pe baza cărora se stabileşte
legătura între rezultatele unei entităţi economico-sociale, obţinute
prin munca angajaţilor săi, şi mărimea părţii din aceste rezultate,
sub formă bănească, ce se distribuie angajaţilor respectivi

Practic, formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi

dinamica salariilor individuale, indiferent sub ce formă ar fi plătite. Ele au fost instituţionalizate
şi perfecţionate, continuu, în fiecare ţară, reflectându-se în contractele de muncă. În cadrul acestor
contracte, de regulă, se stipulează:
• drepturile şi obligaţiile ce revin angajaţilor şi patronatului;
• standardele de muncă şi calitatea umană;
• salariul tarifar orar de bază;
 • sporurile salariale;
• modalitatea de plată a salariului ş.a.
În practica economiei cu piaţă concurenţială se utilizează trei forme principale de
salarizare, respectiv:
• salarizarea în regie;
• salarizarea în acord;
• salarizarea mixtă.
Fiecare dintre formele de mai sus se aplică într-o varietate de subforme (mixuri),
datorită unor cauze ce ţin de progresul tehnic, de apariţia unor modalităţi noi de organizare şi
conducere a muncii, de formele noi de instituţionalizare a luptei sindicatelor pentru revendicări
salariale etc.
De asemenea, fiecare formă principală de salarizare realizează într-un mod specific,
legătura între participarea la muncă, rezultatul muncii şi mărimea salariului şi evidenţiază,
totodată, în forme proprii cantitatea, calitatea şi însemnătatea muncii depuse.

Salarizarea în regie presupune renumerarea salariatului după

timpul lucrat, fără a se preciza, în contractul de muncă, volumul
de muncă pe care trebuie să-l presteze în unitatea de timp (oră,
săptămână, lună)

În cadrul acestei forme, fiecărui salariat i se precizează ce are de făcut, ca şi

răspunderile ce-i revin, având în vedere calificarea pe care o are şi locul pe care-l ocupă în cadrul
unităţii respective.
Negocierile care au loc cu prilejul angajării forţei de muncă se concretizează în
salariul orar ce îl va încasa angajatul pentru ore de muncă efectuate cu o anumită intensitate.
Această formă de salarizare se aplică în acele unităţi economico-sociale în care
normarea activităţii fiecărui angajat este dificilă, datorită varietăţii muncii, şi necesită cheltuieli
suplimentare pentru urmărirea activităţii fiecărui salariat.

Salarizarea în acord presupune renumerarea salariatului în

funcţie de rezultatele individuale obţinute şi concretizate în bunuri
materiale, servicii, informaţii, operaţii şi activităţi stipulate în
contractul de muncă

În cadrul acestei forme de salarizare (agreată atât de salariaţi cât şi de patronate),

durata timpului de muncă pe care-l va cheltui fiecare pentru efectuarea muncii respective nu
este precizată expres în contractul de muncă.
Salarizarea în acord, aplicată în acele unităţi economico-sociale unde sunt îndeplinite
anumite condiţii tehnico-organizatorice şi manageriale, este preferabilă celei în regie, deoarece:
• evidenţiază mai bine legătura dintre mărimea salariului şi efortul depus de
salariat;
• contribuie la creşterea productivităţii salariatului, exprimată în unităţi fizice;
• diminuează cheltuielile întreprinderii, prin renunţarea la supraveghetori.
Totuşi, salarizarea în acord prezintă şi anumite dezavantaje, cum sunt:
• generează uzura prematură a salariaţilor;
• goana după executarea t mai multor piese, operaţii etc., poate conduce la
sacrificarea calităţii.
 În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate economică şi
de modul în care este estimată munca, acordul poate fi:
• individual;
• colectiv (pe echipe);
• global;
iar tariful folosit poate fi:
• simplu;
• progresiv;
• mixt.

Salarizarea mixtă reprezintă o renumerare stabilă pe unitatea de

timp (de regulă, pe o zi de muncă), sumă ce se acordă în funcţie
de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare
etc. Această formă de salarizare combină elementele salarizării î
regie şi în acord

Fiecare condiţie este cuantificată printr-un tarif, în funcţie de importanţa pe care o

prezintă pentru volumul şi calitatea producţiei. Prin urmare, mărimea salariului devine variabilă
ca în cazul salarizării în acord.
Salariul pe o zi, stabilit de unitatea economică, poate fi obţinut numai în mod
excepţional de salariaţii cu aptitudini deosebite. Pentru majoritatea angajaţilor, nivelul acestuia
reprezintă o incitaţie permanentă la o muncă suplimentară. Volumul şi calitatea pieselor,
operaţiilor etc. realizate, sunt înregistrate pe film, apoi calculatorul determină nivelul salariului.
Oricât de bine ar fi mediatizate, modul concret de aplicare a uneia sau alteia dintre
formele principale de salarizare a fost şi este adesea contestat de salariaţi.
De aceea, pe baza noilor condiţii tehnologice şi de organizare, şi datorită contestărilor
din partea salariaţilor s-au conturat câteva direcţii de perfecţionare a formelor de salarizare, cum
sunt: corectarea, participarea şi socializarea.
Corectarea sau rectificarea priveşte toate formele de salarizare şi presupune măsuri
pentru:
• sporirea siguranţei posesorului forţei de muncă, prin menţinerea salariului peste
un minim considerat vital;
• adaptarea rapidă a salariului la evoluţia preţurilor şi la inflaţie, prin indexarea
salariilor;
• acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile,
responsabilităţi în domeniul conducerii etc.;
• reactualizarea unor tarife ş.a.
Participarea sau implicarea presupune măsuri care privesc admiterea salariaţilor la
distribuirea profiturilor obţinute de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, cum sunt:
• stabilirea unor cote-părţi din profiturile obţinute şi acordarea acestora
salariaţilor, ca supliment salarial;
• acordarea unor facilităţi salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni la societăţile în care
lucrează;
• stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie
salariaţilor etc.
Socializarea sau interdependenţa presupune adoptarea unor măsuri sociale pentru
favorizarea creşterii drepturilor salariale cu anumite suplimente (sub forma salariului colectiv, a
salariului social).
 12.3. Dobânda

În economiile moderne de piaţă, dobânda şi profitul reprezintă forme de venit, a căror

obţinere este determinată de existenţa pieţei capitalului, pieţei monetare şi a pieţei bunurilor şi
serviciilor. Deşi, în literatura de specialitate, dobânda şi profitul sunt tratate împreună ele sunt
realităţi distincte, fiecare având un rol esenţial în mecanismul unei economii concurenţiale, de
piaţă.

Conţinutul, funcţiile şi tipologia creditului

Conţinutul creditului. Una dintre categoriile importante ale relaţiilor economice de piaţă
o reprezintă relaţia de credit.
Specificul acesteia rezultă, în esenţă, din funcţia banilor de mijloc de plată şi se
concretizează în separarea în timp a actului de transmitere a unor valori şi a celui de transferare a
echivalentului acestora.
Două categorii principale de operaţiuni economice dau naştere acestor relaţii:
a) vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o
dată ulterioară, numită scadenţă.
b) acordarea unor împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o
perioadă determinată.
Creditul reprezintă o formă şi o pârghie economică de bază a vieţii economice
contemporane. El are la bază factori şi posibilităţi reale, astfel:
• pe de o parte, în economie se formează numeroase disponibilităţi băneşti, care
temporar depăşesc necesităţile şi cheltuielile curente ale populaţiei şi
întreprinderilor; mobilizarea acestor mijloace, precum şi păstrarea
disponibilităţilor băneşti ale agenţilor economici devin activităţi distincte, care
dau naştere unor relaţii speciale şi se realizează prin unităţi economice distincte;
• pe de altă parte, în economie, la numeroşi agenţi economici, există şi nevoi a
căror acoperire nu poate fi realizată cu resursele economice proprii existente în
fiecare moment, ele putând fi satisfăcute prin atragerea de mijloace financiare
suplimentare sub formă de împrumuturi.
Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut mult, odată cu dezvoltarea
economico-socială, devenind o activitate economică foarte importantă.
Trăsăturile creditului, ca relaţie economică, sunt:
a) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte:
– creditorul - cel care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o
valoare la scadenţă;
– debitorul - cel care primeşte împrumutul sau o marfă şi trebuie să
restituie suma primită sau să plătească, la scadenţă, valoarea bunului
primit;
b) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă;
c) este purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor pentru
creditul primit;
d) creditul are o garanţie reală (materială), atunci când un bun existent poate fi
vândut în cazul nerambursării creditului, sau garanţie personală, în cazul în
care este suficient angajamentul personal al debitorului.

Funcţiile creditului. Prin însăşi natura lui, creditul îndeplineşte o serie de funcţii
economice pozitive după cum urmează:
 a) înlesneşte sporirea capitalului real, favorizând o mai bună utilizare a factorilor de
producţie existenţă; astfel, prin intermediul creditului, resursele băneşti trec din posesia celui
care, la un moment dat, nu este în măsură să le folosească util, în folosinţa altuia care doreşte şi
este capabil să le valorifice;
b) contribuie la concentrarea întreprinderilor, deoarece facilitează distribuirea
resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri economice, orientându-le spre unităţi mai
bine situate pe piaţă, care sporesc şi mai mult forţa lor concurenţială;
c) accelerează tranzacţiile comerciale - creditul uşurează desfacerea mărfurilor pe
scară mare, comerciantul detailist obţinând mărfuri pe credit în schimbul unui efect comercial pe
care comerciantul engrosist o poate sconta la bancă:
d) sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei;
e) exercită o influenţă pozitivă asupra consumului, prin cumpărarea pe credit şi plata
în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată.

Tipologia creditului. Evoluţia creditului a cunoscut o tendinţă oarecum inversă faţă de

evoluţia monedei, în sensul unei concretizări continue, a diversificării formelor de credit. Creditul
s-a dezvoltat şi diversificat continuu, în prezent, manifestându-se printr-o mare varietate de
forme:
Clasificarea creditului:
1) din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţiei de credit,
se disting următoarele forme:
a) credit comercial - acordat între industriaşi şi comercianţi, prin vânzarea
mărfurilor în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comerţ)
denumite cu un termen general cambii, dar care se prezintă ca trată sau cambie
şi bilet la ordin. Trata sau cambia este instrumentul (documentul) prin care
creditorul (trăgătorul) dă ordin debitorului (trasul) să plătească la scadenţă sau
la prezentarea unei a treia persoane (beneficiarul) valoarea înscrisă în acest
document şi care reprezintă suma datorată de debitor.
Biletul de ordin este înscrisul prin care debitorul se obligă să plătească, la o
anumită dată, suma care reprezintă valoarea mărfurilor cumpărate pe credit.
Durata creditului este, de regulă, de 90 de zile;
b) credit bancar, reprezentat prin împrumuturile acordate de către bănci
persoanelor fizice şi juridice.
2) după forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi:
a) privat - se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private;
b) public - se acordă statului şi societăţilor de drept public.
În cazul creditului public, în calitate de debitor apare statul, iar în cea de
creditor, de regulă se află marile bănci, precum şi populaţia, atunci când se
pun în circulaţie obligaţiile de stat.
Creditul public se acordă pe baza efectelor publice (obligaţiuni şi bonuri de
tezaur).
Obligaţiunile reprezintă titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare
care atestă calitatea posesorului de creditor al statului sau al unei instituţii
publice şi care au dreptul de a primi pentru suma împrumutată un anumit venit,
sub formă de dobândă, indiferent de rezultatele obţinute de cel ce le-a emis.
Bonurile de tezaur reprezintă titluri de obligaţii emise de stat pentru a obţine
împrumuturi de la cetăţeni şi bănci, în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale
bugetului, se emit pe termen scurt, sunt purtătoare de dobândă, sunt
transmisibile şi scontabile.
3) din punct de vedere al termenului pentru care se acordă, distingem:
 a) credit pe termen scurt, care are scadenţa până la un an;
b) credit pe termen mediu, care are scadenţa până la 5 ani;
c) credit pe termen lung, acordat pentru o durată mai mare de 5 ani.
4) din punctul de vedere al modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi:
a) credit personal - se acordă pe bază de încredere personală;
b) credit real - se acordă pe baza unei garanţii.
Garanţiile, la rândul lor, sunt de mai multe feluri definind prin ele şi felul de
credit, astfel există:
– credit pe amanet - garanţia constă dintr-un bun mobiliar;
– credit lombard - garanţia constă din hârtii de valoare, respectiv din efecte
private sau publice;
– credit ipotecar - se practică de băncile ipotecare şi se acordă având drept
garanţie bunuri imobiliare (pământ, construcţii, clădiri).
5) după scopul urmărit de debitor, există:
a) credit de consum - acordat gospodăriilor (menajelor) pentru susţinerea nevoilor
de consum, sau pentru achiziţionarea unor bunuri de consum;
b) credit de producţie - creditul solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi
potenţarea activităţii de producţie.
Creditul de producţie poate fi:
– credit de exploatare - se acordă pe termen scurt pentru procurarea de
materii prime, seminţe în vederea asigurării condiţiilor de producţie;
– credit de ameliorare - se acordă pe termen mai lung pentru modernizarea
bazei materiale a producţiei (prin procurarea unor maşini, utilaje etc.);
– credit pentru investiţii - se acordă pe termen lung pentru cumpărarea de
terenuri, construirea de fabrici, de noi unităţi economice şi dezvoltarea celor
existente.
Trebuie reţinut că sursa de restituire a datoriei şi de plată a dobânzii este diferită la
cele două genuri de credite astfel:
a) în cazul creditului de producţie - operaţiunea de împrumut înseamnă
transmiterea de capital, care investit permite sporirea sau ameliorarea condiţiilor
de producţie; dobânda se plăteşte din venitul realizat prin valorificarea
producţiei obţinute cu capitalul împrumutat, iar restituirea creditului se asigură
tot din venitul obţinut, de agentul economic debitor, prin sporirea investiţiilor;
b) în cazul creditului de consumaţie - operaţia de împrumut se concretizează
printr-o sporire a venitului celui ce se împrumută; achitarea datoriei şi a dobânzii
se face din venitul ulterior sau din averea debitorului.

Dobânda şi rata dobânzii

Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce revine
factorului capital. Ea apare atunci când, posesorul capitalului transferă capitalul său, prin
împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capitalul „lichid“, respectiv capitalul aflat sub formă
bănească.
Existenţa capitalului lichid nu este suficientă pentru aplicarea dobânzii. Este necesar ca,
în acelaşi timp posesorii capitalului lichid să dorească a împrumuta acest capital, sau să-şi
amâne satisfacerea unor nevoi prezente, deci să-şi amâne efectuarea unor cheltuieli prezente, în
favoarea unora de perspectivă.
Procedând astfel, ei pot împrumuta capitalul lor lichid celor care au nevoi de el, în
prezent, pentru folosirea lui în afaceri. Capitalul lichid, preluat prin împrumut de întreprinzător,
se transformă în capital fizic (active fizice), utilizat pentru procurarea de factori de producţie, cu
ajutorul cărora organizează şi desfăşoară activităţi de producere de bunuri şi servicii necesare
societăţii.
 Cei care împrumută plătesc, pentru dreptul de folosinţă a capitalului împrumutat,
dobândă.
Deci, dobânda este preţul plătit de debitor creditorului, pentru dreptul de folosire
a împrumutului până la scadenţă.
Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:
1) economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care
sunt utilizate de către bănci cu acordarea de împrumuturi.
2) economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit, care rămâne disponibilă
după ce s-au plătit dividendele, pentru dezvoltarea acestora; până la folosirea acestor sume în noi
investiţii, firmele le depun la bănci, care, la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de
împrumuturi.
3) economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari
decât cheltuielile bugetare.
Deci, aşa cum rezultă în cele spuse mai sus, în societate există ofertă de capital de
împrumut care se grupează astfel:
1) cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de
bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţe, frigidere, autoturisme etc.);
2) cerere din partea firmelor, care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea
dezvoltării activităţii lor;
3) cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care solicită
împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de sănătate, de educaţie etc.
Oferta şi cererea de capital de împrumut se întâlnesc pe piaţa capitalului de
împrumut, care se poate studia cu ajutorul curbelor cererii şi ofertei.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali şi anume:
1) masa sau suma absolută a dobânzii, care se notează cu D;
2) rata dobânzii sau venitul anual, exprimat în procente şi care se notează cu d.
Formule de calcul:
D
(1) d = ⋅100
C
d ⋅C
(2) D=
100

unde d = rata dobânzii

D = masa sau suma absolută a dobânzii
C = Capitalul avansat
Aceşti indicatori reprezintă de fapt, mărimea dobânzii simple, adică a plăţii pentru
serviciul adus de un capital în condiţiile în care dobânda nu este capitalizată. În practică, dobânda
simplă este mai rar utilizată, dar ea constituie punctul de pornire pentru calculul dobânzii
compuse.
Dobânda compusă, spre deosebire de cea simplă, presupune capitalizarea dobânzii,
ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă, astfel:
(1) D = (1 + d)n, în care d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
(2) D = Sn - C;
(3) Sn = C (1 + d)n, în care
Sn = suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului avansat
şi care este formată din capitalul avansat plus dobânda cuvenită
C = capitalul avansat
 Dobânda compusă este larg aplicată în activitatea băncilor, caselor de economii şi altor
instituţii financiare. Un exemplu în acest sens este edificator: să presupunem un capital de
100.000 u.m. care urmează să fie folosit în decursul unei perioade de 5 ani se determină astfel:
Sn = 100.000 (1 + 10%)5
Sn = 100.000 · 1,61051 = 161051 u.m.
D = 161.051 - 100.000 = 61.051 u.m.
Dobânda revine oricărui proprietar pentru serviciul adus de capitalul său în condiţii
normale.

Rata dobânzii exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul, acceptat
de solicitant. Concret, rata dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea
dobânzii totale (masa sau suma absolută a dobânzii) şi capitalul împrumutat, astfel:
D
(4) d = ⋅100
C
În continuare să vedem cum se stabileşte concret rata dobânzii. Pentru aceasta să
facem abstracţie de cererea de împrumuturi a populaţiei şi să luăm în considerare doar cererea de
împrumuturi cu destinaţie spre investiţii productive (procurarea de maşini, utilaje etc.).
Aşa cum cererea de muncă depinde de productivitatea muncii, şi cererea de capital de
împrumut depinde de cât de productive vor fi utilajele, maşinile etc. achiziţionate cu acesta. Cu
alte cuvinte, cererea de capital de împrumut cu destinaţie spre investiţii productive depinde de
eficienţa marginală a investiţiei (EMI), aşa cum se poate observa în figura 12.4.

Eficienţa marginală
a investiţiei %

15
Eficienţa marginală a investiţiei (EMI)

10 d = 10%

b
5
cerere de împrumut
a Q1 Q2
0
Cantitatea de capital de împrumut (u.m.)
Figura 12.4. Eficienţa marginală a investiţiei
Să presupunem că cea mai tentantă investiţie la care poate fi utilizat capitalul de
împrumut este procurarea de utilaje, care asigură o rată de revenire a capitalului de 15% anual (în
grafic este reprezentată de linia a).
Spre exemplu, să considerăm că un utilaj costă 100.000 u.m., având durata de
funcţionare de un an. Dacă pe parcursul anului, folosindu-se utilajul, se obţine un venit suficient
pentru a se acoperi cheltuielile cu materii prime, materiale, salarii etc., şi mai rămâne la sfârşitul
anului 115.000 u.m., atunci înseamnă că rata de revenire a capitalului este 15%, respectiv cei
115.000 u.m. acoperă investiţia iniţială a formei de 100.000 u.m., asigurând şi un venit de 15.000
u.m.
 Următoarea investiţie tentantă este aceea care asigură o rată de revenire de 14,5% (în
grafic reprezentată de linia b). Dacă urmărim alte posibilităţi de investire şi ratele de revenire
corespunzătoare, obţinem curba marginală a investiţiei (EMI), care va reflecta şi cererea de
împrumut. De pildă, dacă rata dobânzii va fi de 10%, atunci cantitatea de capital de împrumut
care se va cere va fi Q1.
Firmele care apelează la capital de împrumut doresc să investească în domenii care
asigură o înaltă rată de revenire a capitalului, respectiv tot ceea ce este în stânga punctului V, care
marchează rata dobânzii. Nici o firmă nu va investi în domenii care asigură o rată de revenire a
capitalului mai mică de 10%, deci în dreapta punctului V.
Cu alte cuvinte, cererea de capital de împrumut se va menţine până la punctul V,
unde beneficiul marginal al împrumutului, respectiv EMI, este egal cu costul marginal al
împrumutului, respectiv rata dobânzii.
Dacă avem în vedere şi oferta de capital de împrumut atunci la intersecţia curbelor
cererii şi ofertei apare punctul de echilibru E, care pune în evidenţă nivelul ratei dobânzii ca
în figura 12.5.

Nivelul
ratei Oferta
dobânzii Figura 12.5. Determinarea nivelului ratei dobânzii
(%)
Din grafic se poate (EMI)
observa de la ce nivel sunt dispuşi posesorii de capital de împrumut
8
să ofere capitalurile lor.
De pildă, dacă considerăm rata dobânzii de 4%, observăm o ofertă mică de capital de
6
împrumut (linia f), deoarece la o rată mai mică decât cea determinată de punctul E se manifestă
mai puternic tendinţa de a consuma propriul capital pentruCererea
nevoi prezente.
4 Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei ce solicită
împrumuturi. Din confruntarea lor rezultă dobânda, respectiv preţul pe care-l plătesc cei ce
împrumută capital celor care dau cu împrumut capitalul lor. Dacă privim cu atenţie dobânda şi în
0 rata dobânzii, constatăm
special Cantitatea
cădeele
capital de împrumut
nu sunt (u.m.)
numai rezultatul confruntării cererii şi ofertei de
capital, ci ele par ca o răsplată ce se cuvine posesorilor de capital de împrumut pentru faptul că
şi-au amânat consumul prezent pentru unul viitor.
Mărimea ratei dobânzii nu este o mărime imuabilă, ci este o mărime variabilă, a
cărei mişcare este generată de procesele economico-sociale şi politice care au loc în cadrul
societăţii omeneşti. Sintetic, putem spune că rata dobânzii influenţează conjunctura
economică şi politică, atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional.
1) Factorii de influenţă asupra ratei dobânzii sunt:
1) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;
2) riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
3) inflaţia;
4) durata creditului.
 2) Riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut
Cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este
mai mic şi, în condiţiile când ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor, rata dobânzii este
mai mare.
De pildă, o firmă puternică va fi capabilă să obţină împrumuturi la o rată mică a
dobânzii deoarece potenţialul economic şi mersul afacerilor firmei reprezintă garanţii pentru cei
ce acordă credit. Lucrurile stau invers în situaţia unei firme care are o situaţie financiară precară
şi care trebuie să plătească o dobândă mai ridicată, care să compenseze riscul mai mare al celor
care acordă împrumuturi firmei.
Deci, se poate trage concluzia că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din
două elemente şi anume:
a) dobânda propriu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de folosire al
împrumutului şi care se determină prin acţiunea cererii şi ofertei, mărimea ei
reprezentând baza ratei dobânzii;
b) prima de asigurare contra riscurilor, care variază de la caz la caz, în funcţie
de situaţiile concrete de acordare a împrumutului.
3) Inflaţia
De regulă, rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. De pildă, dacă rata dobânzii este
de 6% şi rata inflaţiei se apreciază că va fi de 10% anual, atunci rata dobânzii va ajunge la 16%
anual (6% rata reală a dobânzii şi 10% premiu pentru creşterea inflaţiei). Cei ce acordă
împrumuturi pretind acest premiu drept compensaţie pentru scăderea puterii de cumpărare a
banilor.
4) Durata creditului
Durata creditului, influenţează rata dobânzii. De fapt, influenţa este reciprocă. Dacă
împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este ridicată, atunci va creşte cererea de
credite pe termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobânzii pentru asemenea credite,
paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung (5-10 ani).
Se poate spune că schimbările care se prevăd în perspectivă, în ceea ce priveşte rata
dobânzii, vor schimba raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung, în prezent.
Fiecare din factorii amintiţi acţionează, într-o anumită perioadă de timp, cu o anumită
intensitate. De asemenea, nu trebuie să neglijăm faptul că ei se interferează în acţiunea lor şi că
din această interferare rezultă nivelul ratei dobânzii la un moment dat.

12.4. Profitul

Existenţa omului se asigură prin activităţi economice, a căror trăsătură definitorie o

reprezintă raţionalitatea. În ştiinţa economică, raţionalitatea are înţeles clar, cu toate acestea în
economia de piaţă, oamenii, inclusiv mulţi economişti, folosesc acest cuvânt pentru a desemna că
activităţile economice sunt aducătoare sau generatoare de profit, că profitul reprezintă sensul
activităţilor economice.
Profitul este un termen de origine latină, care vine de la verbul „proficere“ care
înseamnă a progresa, a da rezultate şi care, treptat, a dobândit semnificaţia de a da sau aduce
profit.
Aceasta explică de ce profitul este considerat venit sau o formă de venit. Dar profitul
are şi multe înţelesuri, care decurg din felul în care este folosit cuvântul respectiv. În vorbirea
curentă numeroasele sale accepţiuni sunt uneori contradictorii excluzându-se una pe alta. Orice
încercare de a analiza un număr mai mare de accepţiuni ale profitului, ne conduce la concluzia că
ele reflectă în fond trei modalităţi majore de a conce profitul şi anume:
a) profitul - rezultat al acţiunii economice;
b) profitul - venit rezidual;
 c) profitul - renumeraţie „implicită“ a factorilor de producţie.

Profitul - rezultat al acţiunii economice. Masa şi rata profitului.

Profitul, ca rezultat al acţiunii economice, reprezintă punctul de vedere oficial-
legislativ (juridic) şi statistic şi decurge direct din semnificaţia termenului latin originar.
Pe baza acestuia, profitul a devenit cunoscut şi sub numele de beneficiu şi se determină
ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic.
Orice activitate sau agent economic nu poate progresa, nu se poate dezvolta dacă nu
obţine profit. În virtutea acestei concepţii toate activităţile lucrative dintr-o economie de piaţă au
ca scop obţinerea profitului. Acesta constituie totodată, „materia impozabilă“, ceea ce se
impozitează.
Legislaţia financiară şi statisticile profiturilor publicate în diferite ţări reflectă, cu mici
deosebiri, această concepţie. În cadrul său se fac deosebiri între diferitele categorii de agenţi
economici şi de activităţi, profitul fiind o categorie generală, în afara căreia nu există nici o altă
formă de venit.
Cea mai importantă problemă o reprezintă determinarea corectă a mărimii profitului,
legitatea lui şi nu de ce un agent economic îl obţine, iar altul nu.
Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum rezultă din
reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care poate să fie formată
din două componente:
a) profitul legitim sau legal - realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a
lungul întregii activităţi din care este obţinut, inclusiv a prevederilor referitoare la metodologia de
calcul. Atât din punct de vedere oficial, cât şi al agenţilor economici, este de dorit ca întreaga
diferenţă dintre venituri şi costuri să reprezinte un aspect de profit pentru a înlătura orice alte
aspecte neplăcute ce decurg din nerespectarea legalităţii.
Sub aspect moral-social, acesta constituie profitul normal şi orice profit, obţinut în alte
condiţii decât cele legale, nu se cuvine celui ce-l dobândeşte.
b) profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării, conştiente sau nu, a
legalităţii, „umflării costurilor“, sustragerii de la plata impozitelor şi taxelor etc., care în funcţie
de situaţie şi de faptul că este „descoperit“ sau nu de autorităţile financiare sau de partenerii
înşelaţi, poate fi preluat la bugetul de stat sau restituit celor în dauna cărora a fost obţinut.
Profitul este impozabil conform legilor din fiecare ţară. Cine-l deţine poate dispune
de el numai după plata impozitului. Pornind de la mărimea şi modul de stabilire a impozitelor
care constituie de fapt mijloace prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia
agentului economic care l-a obţinut a apărut conceptul de profit admis.
În activitatea lor, toţi agenţii economici pornesc de la datele reale ale profitului adică, de
la prevederile legale în acest domeniu şi de la cele referitoare la impozite, deoarece pentru fiecare
dintre ei, ceea ce contează este suma care le rămâne după plata impozitelor sau profitul admis.
În scopul orientării acţiunii lor, agenţii economici trebuie să dispună de informaţii şi de
o analiză financiară cât mai amplă. În cazul acestora locul cel mai important revine mărimii şi
dinamicii profitului care sunt relevate de mai mulţi indicatori, dintre care doi sunt esenţiali:
a) masa profitului;
b) rata profitului

Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de

profit de un agent economic, de ramură sau de economia unei ţări
şi stabilită ca diferenţă între venituri şi costuri, preţul de vânzare
şi cost unitar
 De asemenea, masa profitului se poate calcula pe produs, constituind un reper foarte
important pentru selecţionarea nomenclatorului de produse adoptat de o unitate economică.
Rata profitului se calculează ca raport procentual între masa profitului şi costurile
pentru obţinerea acesteia sau valoarea capitalului folosit sau cifra de afaceri.

Pr
(5) pr , = ⋅100
c
Pr
(6) pr , = ⋅100
C
Pr
(7) pr , = ⋅100
CA
unde: pr’ = rata profitului
Pr = masa profitului
c = costurile
C = capitalul folosit
CA = cifra de afaceri

Rata profitului reprezintă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură sau
economie naţională. Ea este deosebit de importantă pentru orientarea structurii activităţii
economice pe bunuri, ramuri şi subramuri, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă.
Dacă din calculul acestui indicator nu se obţine o cifră pozitivă rezultă că din punct de
vedere oficial, nu se obţine profit, ci pierdere.
Pierderea este legală în măsura în care a fost calculată respectând restricţiile referitoare
la determinarea profitului.
Ţinând seama de modul cum se calculează profitul, în contextul semnificaţiei oficial-
legislative, rezultă că, atât din punctul de vedere al producătorului, cât şi al societăţii, se impune
un singur mod de abordare, acela al maximizării profitului.
Maximizarea profitului la nivelul unităţilor economice este criteriul major al eficienţei
lor, fără realizarea căruia şi-ar înceta activitatea.
Profitul producătorului (Pr) este diferenţa între încasările totale sau cifra de afaceri,
adică:
(8) Pr = p · Q - C
în care Q = cantitatea vândută
p = preţul
C = nivelul costurilor
Profitul este maxim atunci când productivitatea marginală as fiecărui factor, exprimată
valoric, este egală cu preţul său, ceea ce înseamnă că producătorul va utiliza un factor de
producţie în cantităţi tot mai mari atât timp cât încasările care decurg din utilizarea unor cantităţi
suplimentare din acel factor vor fi superioare preţului plăţii pentru factorul respectiv sau costului
plătit pentru cantitatea suplimentară cu care a sporit consumul acelui factor.
Dacă avem în vedere caracterul complex al activităţii economice, care presupune
întotdeauna un anumit număr de factori, iar rezultatul este în funcţie de aceştia, rezultă că
producătorul îşi maximizează profitul mărindu-şi producţia, atâta timp cât încasările ce decurg
din creşterea cu o unitate a factorilor respectivi sunt superioare costului acestora.
Maximizarea este o problemă care se pune atât pentru masa cât şi pentru rata profitului,
iar acţiunile care se iniţiază în acest scop acoperă de fapt toţi factorii care pot conduce la creşterea
veniturilor şi scăderea costurilor unei activităţi economice, precum şi opţiunile producătorilor
pentru o activitate sau alta.
 Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi factori. Cel
mai important factor este masa profitului ca nivel al întreprinderii.
Între rata şi masa profitului există o relaţie direct proporţională. La rândul său, masa
profitului are o condiţionare complexă, în care se remarcă:
1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul
rezultatelor;
2) preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este diferenţa dintre aceste două
elemente;
3) volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii) care acţionează asupra masei
profitului atât separat, cât şi în unitatea lor;
4) viteza de rotaţie a capitalului, care la rândul ei este influenţată de:
a) structura capitalului (modul cum acesta se împarte de destinaţii);
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor
de muncă.
Concepţia oficial-legislativă asupra profitului este cea mai răspândită, este uşor de
recepţionat şi intuit de majoritatea oamenilor.
Despre profitul determinat pe baza acestei concepţii Paul Heyne spune că este sinonim
cu venitul net (ceea ce rămâne unei firme după ce şi-a achitat toate costurile).

Profitul - venit rezidual

Un număr destul de mare de autori consideră profitul ca element final sau rezidual al
diferenţei dintre venitul total şi costuri, adică ceea ce rămâne din această diferenţă după ce se scad
diferite sume care, în optica lor, constituie aşa numitul profit necuvenit.
Această modalitate de abordare a profitului nu o exclude pe prima; într-un anumit sens,
am putea spune chiar că se bazează pe ea, deoarece presupune practic acelaşi mod de calcul. Dar
nu se opreşte aici, ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă
profitul respectiv se cuvine sau nu agentului economic care a realizat activitatea lucrativă.
Modul de calcul al profitului conduce la o sumă globală nediferenţă, care nu spune
nimic despre natura profitului şi legitimitatea sa pentru cel ce şi-l însuşeşte. Adepţii acestui punct
de vedere susţin că din venitul pe care-l reprezintă profitul, firmei trebuie să-i rămână numai
sumele care se justifică prin aportul său la activitatea economică din care provin.
Diferenţa dintre venitul total şi costuri, în cadrul acestei teorii, se împarte în:
a) venit cuvenit pentru firmă;
b) venit necuvenit firmei.
Pentru că din diferenţa respectivă se elimină elementele necuvenite firmei, profitul va
reprezenta, în final, partea sau suma reziduală. De aici rezultă că profitul, ca venit rezidual, este
totodată profit cuvenit.
Profitul legitim (cuvenit firmei) reprezintă venitul, câştigul ce revine firmei pentru
serviciile aduse în activitatea economică, pentru aportul la această activitate.
În categoria profitului legitim, în funcţie de diferite aporturi ale firmei se includ:
a) veniturile obţinute ca urmare a activităţii de inovaţie, creativitate, concretizată în
progresul tehnic şi economic din cadrul firmei, obţinute prin folosirea unor echipamente de
producţie mai perfecţionate şi relativ mai ieftine, a unor tehnologii noi, a realizării unor produse
noi şi perfecţionate; de aceste servicii beneficiază atât firma, cât şi societatea, iar profitul obţinut
de pe urma unor astfel de activităţi este un incitator puternic pentru firmă să promoveze continuu
progresul ştiinţific şi tehnic;
b) veniturile realizate din activitatea de management, respectiv în activitatea de
conducere, care îmbină atât cunoştinţele tehnice, cât şi talent, artă, pricepere, ceea ce asigură o
bună orientare a firmei în activitatea economică;
c) veniturile realizate din reducerea costului sub preţul de vânzare, prin acţiunile de
economisire şi gospodărire eficientă a tuturor resurselor economice;
 d) veniturile dobândite prin evitarea sau depăşirea riscului asumat în activitatea
economică.
Riscul este o caracteristică a economiei de piaţă şi reprezintă anumite evenimente
viitoare şi posibile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi. El are un caracter
obiectiv. Unele riscuri pot fi previzibile, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi
prevăzuţi cu anticipaţie, alte riscuri sunt, însă, imprevizibile, determinate de situaţii fortuite.
În vederea desfăşurării activităţilor economice întreprinzătorii încearcă să anticipeze
modificările cererii şi ofertei, evoluţia preţurilor etc.; iau decizii de introducere a progresului
tehnic, de investiţii etc., oricare din ele putând duce la câştig substanţial sau la o pierdere
substanţială.
Eventualitatea uneia sau alteia depinde de relaţia dintre ceea ce managerii prevăd că se
va întâmpla şi ceea ce se întâmplă în realitate. Întreprinzătorii şi managerii, care au prognozat
viitorul mai bine sau mult mai bine decât alţii vor aduce venituri, câştiguri pentru firma lor.
Alături de diferite forme ale profitului legitim, în practică unii întreprinzători pot obţine
şi venituri fără aport productiv specific, denumit profit nelegitim (necuvenit).
Acest profit nejustificat prin aport productiv ar trebui taxat şi preluat în întregime de
societate.
Profitul nelegitim (necubvenit), în funcţie de sursele de provenienţă, îmbracă mai
multe forme concrete de venituri, cum sunt:
a) profitul de monopol, care se obţine, de regulă, de firmele care deţin o poziţie de
monopol, datorită poziţiei dominante într-o ramură sau activitate, monopolul manipulează
preţurile, cantităţile de produse etc., iar prin stabilirea unor preţuri mai scăzute la cumpărare şi
ridicate la vânzări sau alte practici, ele obţin profituri mult mai mari decât în condiţiile normale,
nejustificate prin prisma aportului adus la activitatea economică;
b) câştigurile unor agenţi economici, proveniţi din economiile la cheltuieli care ar trebui
efectuate pentru protecţia mediului ambiant şi repararea daunelor aduse acestuia; dar lăsate pe
seama colectivităţilor locale sau societăţii;
c) câştigurile unor agenţi economici, suplimentare, conjuncturale, determinate de
inflaţie sau deflaţie;
d) anumite forme de rentă funciară etc.
Unităţile care obţin profit nejustificat îl realizează şi pe cel legitim, reciproca nefiind
valabilă.
 Profitul - renumeraţie „implicită“ a factorilor de producţie.
Produsul sau serviciul ce se obţine dintr-o activitate economică se datorează acţiunii
tuturor factorilor de producţie - munca, pământul (natura) şi capitalul.
Proprietarii acestora se consideră îndreptăţiţi să-şi însuşească o parte din valoarea
produsului sau serviciului pentru aportul adus de factorul cu care ei au contribuit, în activitatea
respectivă. Astfel, posesorului muncii îi revine salariul, celui al capitalului - profitul, iar celui al
pământului - renta.
Salariul, profitul şi renta sunt forme concrete ale venitului în economia de piaţă. Ele se
obţin prin participarea tuturor factorilor de producţie, dar sunt însuşite separat, distinct de
posesorul fiecărui factor.
Titularii de profit sunt deţinătorii (posesorii) de exploatări industriale şi agricole, de
unităţi comerciale, bancare, liber profesionişti, etc., care participă cu capital într-o activitate
economică. Capitalul inactiv nu aduce posesorului său profit.
Iniţiatorul şi organizatorul unei activităţi economice, managerul sau întreprinzătorul,
cum i se mai spune, participă la realizarea acesteia, în primul rând cu priceperea sa. În asemenea
situaţii întreprinzătorului i se cuvine un salariu pentru munca de conducere.
Din câştigul total sau brut acesta se scade la fel ca orice alt cost material.
În al doilea rând, întreprinzătorul participă cu capitalul necesar activităţii respective,
ceea ce-l îndreptăţeşte să-şi însuşească profitul. Dacă el împrumută, total sau parţial, acest capital,
trebuie să împartă profitul cu proprietarul capitalului. Suma astfel cedată din profit se numeşte
dobândă. Şi aceasta se scade din câştigul total sau brut, întrucât pentru întreprinzător, reprezintă o
cheltuială ca oricare alt cost. Ceea ce rămâne este profitul ce i se cuvine.
În cazul când capitalul folosit pentru o activitate aparţine mai multor proprietari -
persoane fizice sau juridice profitul se împarte între ei, de regulă, proporţional cu aportul
fiecăruia.
În al treilea rând, întreprinzătorul poate participa la o activitate economică şi ca posesor
al pământului, naturii sau factorului natural, pentru aceasta pretinzând rentă.
Pământul intervine în orice activitate cel puţin ca suport, spaţiu al desfăşurării sale, iar
în alte cazuri şi ca materie primă, producător de energie etc. Dacă posesorul pământului nu este
antrenat în activitatea respectivă, întreprinzătorul plăteşte proprietarului acestuia o anumită sumă
numită rentă, care-i diminuează şi ea câştigul total sau brut.
De abia ceea ce rămâne şi după această diminuare reprezintă profitul propriu-zis.
Dacă întreprinzătorul este deţinătorul tuturor factorilor de producţie îşi va însuşi
întregul câştig sub formă de profit.
Pentru posesorul de capital, mărimea profitului însuşit este î funcţie de mai mulţi
factori şi anume:
a) nivelul costului mărfii sau serviciului la producerea căruia participă capitalul cu
care este invers proporţional;
b) nivelul preţului mărfii sau serviciului produs cu care profitul este direct
proporţional;
c) structura produselor şi serviciilor realizate cu participarea capitalului care poate
să exercite fie o influenţă direct proporţională (dacă în componenţa sa sporesc
produsele şi serviciile cu profit direct), fie o influenţă invers proporţională
(dacă acestea scad în favoarea celor cu profit mai mic);
d) volumul serviciilor sau produselor realizate cu care profitul este direct
proporţional;
e) viteza de rotaţie a capitalului cu care este invers proporţional;
f) modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii
factorilor de producţie (cu cât salariul şi/sau renta sunt mai mari cu atât este mai
mic profitul şi invers).
 De asemenea, fiecare dintre aceşti factori este, la rândul său, influenţat de alţii.
După însuşire, profitul este folosit pentru lărgirea i modernizarea activităţii, asigurând
în totalitate sau parţial autofinanţarea acesteia şi pentru consumul personal al posesorului de
capital.
În concluzie, indiferent de modalitatea de a concepe profitul, acesta constituie mobilul
diferitelor activităţi economice, ce se desfăşoară în condiţiile economiei de piaţă. Realizarea
profitului este esenţială nu numai pentru întreprinzători sau proprietari de capital, ci şi pentru
societate, întrucât pe seama surplusului obţinut peste cheltuieli este posibilă dezvoltarea generală
a ei, progresul.

12.5. Renta şi formele ei. Preţul pământului

Renta şi formele ei
Printre veniturile ce se formează în economia de piaţă în baza folosirii factorilor de
producţie, un loc important revine rentei. Datorită îndelungatei sale existenţe - de la societatea
medievală la cea modernă şi contemporană - renta se înscrie printre noţiunile economice cu cea
mai amplă utilizare şi cu cele mai felurite semnificaţii.
Limitată iniţial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere, la terenurile
din construcţii etc., ea este generalizată azi la orice bun cu calităţi deosebite folosit în activitatea
economică.
În gândirea economică contemporană, renta reprezintă venitul ce se cuvine unei
persoane posesoare a unui bun economic cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică
drept factor de producţie. Dacă bunul respectiv este folosit în activitatea economică de către
proprietar, renta este însuşită în mod direct de către acesta.
Dacă bunul economic este dat pentru folosinţa temporară altei persoane, renta va fi
însuşită indirect, prin act contractual.
Pentru persoana care foloseşte bunul economic proprietate a altei persoane, renta
reprezintă suma de bani plătită pentru folosirea unui factor de producţie sau a unui bun
economic cu calităţi deosebite, care aparţine altei persoane.
Pentru proprietarul bunului respectiv, renta constituie un venit, o recompensă în
schimbul transferării temporare a dreptului de folosinţă a acestuia.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii:
a) bunul să fie limitat cantitativ;
b) bunul să nu poată fi substituit cu un alt bun cel puţin o anumită perioadă;
c) oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea.
Renta îmbracă următoarele forme:
1) renta funciară (renta pământului);
2) renta minieră;
3) renta din construcţii;
4) renta de raritate;
5) renta de transfer.
1) Renta funciară reprezintă principala formă de rentă care se formează în agricultură
şi silvicultură.
Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaşi proprietarului funciar pentru
dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere
se confruntă cu oferta puţin elastică, datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor
de producţie în agricultură.
Ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi costul de
producţie plus profitul normal al arendaşului.
 În agricultură se formează mai multe tipuri de rentă funciară, după cum urmează:
a) renta funciară absolută - reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la
arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia
acestuia, pentru utilizarea lui în activitatea economică;
b) renta funciară diferenţiată - provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri,
fiind numită şi rentă de fertilitate sau rentă diferenţială I.
Ea este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin produsele pe
terenurile fertile, în condiţiile când preţul de vânzare este determinat de
cheltuielile produsului mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Acest tip de
rentă este caracteristic agriculturii extensive. Într-o agricultură intensivă se
formează şi renta diferenţială II., ca diferenţă între randamentul a două sau mai
multe investiţii succesive (sau simultane pe suprafeţe diferite) de capital şi de
muncă.
c) renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de
teren cu însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi
deosebite.
Vânzarea acestora la preţuri ridicate de monopol (datorate puterii de
cumpărare mai ridicate a unei categorii de consumatori) permite obţinerea unui
excedent, peste profitul normal, ce revine proprietarului funciar.
d) renta de poziţie rezultă din diferenţele ce există între terenuri în privinţa
distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare, desfacere sau faţă de
căi de comunicaţie.
2) Renta minieră exprimă plata făcută de arendaş proprietarului pentru terenul arendat
şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
3) Renta de construcţii se formează în sectorul construcţiilor, pe baza deosebirilor de
poziţie şi de rezistenţă dintre terenurile afectate diverselor construcţii. Mărimea ei este influenţată
de cererea şi oferta de astfel de terenuri.
4) Renta de raritate este suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau
de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
5) Renta de transfer este suma de bani care se obţine în urma modificării destinaţiei
unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.
Unii autori consideră că anumite forme de rentă, cum sunt cele diferenţiate şi de
monopol, pentru că nu rezultă dintr-un aport efectiv al proprietarului la creşterea producţiei ar
trebuie preluate în întregime de către societate.

Preţul pământului
În economia de piaţă, pământul constituie un obiect al schimbului prin vânzare-
cumpărare.
În legătură cu aceasta se ridică problema preţului la care pământul poate fi vândut sau
cumpărat.
Preţul pământului (ca pământ capital) se află sub influenţa mai multor factori cu
acţiune directă sau indirectă, dintre care cei mai importanţi sunt:
a) cererea şi oferta de terenuri agricole;
b) cererea şi oferta de produse agricole;
c) mărimea şi evoluţia rentei;
d) posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului;
e) rata dobânzii bancare;
f) ameliorarea poziţiei terenurilor agricole;
g) clasa de fertilitate a solului;
h) categoria de folosinţă (arabil, vii, livezi, etc.).
 Analiza preţului pământului pe perioade mai mari de timp relevă o tendinţă netă de
creştere, cu unele oscilaţii intermediare.
Această tendinţă a preţului pământului se explică prin creşterea considerabilă a
capitalului investit în pământ dar şi prin sporirea cererii pentru pământ, mai ales pentru terenuri
cu destinaţie neagricolă, în timp ce oferta rămâne rigidă.
De asemenea, o altă explicaţie a acestei tendinţe de creştere a preţului pământului o
reprezintă deprecierea banilor care însoţeşte procesele inflaţioniste şi rata dobânzii, fenomene
care influenţează preferinţele pentru investiţii în cumpărarea de teren.