Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 14 274
14.1 Recompensarea factorilor de producţie 274
14.2 Salariul 275
14.3 Dobânda 282
14.4 Renta 288
14.5 Profitul 295
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 14 301
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 304
Bibliografie unitate de învăţare nr. 14 305
273
Veniturile fundamentale din economie
274
Veniturile fundamentale din economie
mecanism spontan al pieţelor, din jocul natural al pieţelor libere şi dintr-un gen de
solidaritate a acelora care participǎ la producţie pe baza diviziunii sociale, a
combinǎrii şi substituirii factorilor de producţie. În cadrul acestui mecanism,
remuneraţia fiecǎrui factor trebuie sǎ fie egalǎ cu productivitatea sa marginalǎ.
În al doilea rând, repartiţia venitului şi formarea veniturilor fundamentale sunt
rezultatul confruntǎrilor dintre grupǎrile sociale participante la viaţa economicǎ:
salariaţi, patroni, întreprinzǎtori, manageri, bancheri, proprietari de terenuri. În
procesul repartiţiei şi formǎrii veniturilor fundamentale se implicǎ sensibil statul
democrat, prin politicile sale de distribuire şi redistribuire a veniturilor,
instrumentul principal fiind bugetul de stat.
14.2 Salariul
1. Conceptul, natura şi substanţa salariului
Pentru contribuţia adusǎ la realizarea muncii ca factor de producţie, care participǎ
la desfǎşurarea oricǎrei activitǎţi, posesorul muncii primeşte o remuneraţie bǎnescǎ
(sau în naturǎ), denumitǎ salariu. În timp, s-au dat mai multe explicaţii cu privire
la semnificaţia salariului. Unii autori îl considerǎ ca platǎ pentru închirierea forţei
de muncǎ de cǎtre cel ce o utilizeazǎ; în aceastǎ opticǎ, salariul reprezintǎ chiria,
275
Veniturile fundamentale din economie
276
Veniturile fundamentale din economie
277
Veniturile fundamentale din economie
Salariul social ansamblul sǎu, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau
numai ale unor grupuri în cadrul acestora, ce se confruntǎ cu riscuri mai mari, cum
sunt accidentele de muncǎ, bolile profesionale, şomajul, etc.
Substanţa salariului se concretizeazǎ în salariul nominal şi în cel real.
Salariul Salariul nominal (Sn) este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la
nominal unitatea în care sau pentru care lucreazǎ, corespunzǎtor cantitǎţii de muncǎ depusǎ
şi rezultatelor muncii.
Salariul real (Sr) este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpǎratǎ, la
Salariul real un moment dat, cu salariul nominal. Aceastǎ cantitate diferǎ de la o perioadǎ la
alta şi de la o piaţǎ la alta.
Sn ISn
Sr Isr 100
Ip Ip
Salariul real este în funcţie de mǎrimea salariului nominal cu care este direct
proporţional şi de variaţia preţurilor bunurilor consumate (Ip), cu care este invers
proporţional.
3. Formele de salarizare
Formele de salarizare sunt modalitǎţi prin care se determinǎ mǎrimea şi dinamica
salariilor individuale. Formele de salarizare realizeazǎ legǎtura între mǎrimea
rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor şi activitatea depusǎ de ei.
In esenţǎ, se cunosc trei forme de salarizare: dupǎ timpul lucrat sau în regie, în
acord şi mixtǎ. Fiecare formǎ de salarizare reflectǎ condiţiile de pe piaţa muncii,
realizând într-un mod specific legǎtura dintre participarea la muncǎ, rezultatul
muncii şi salariul. De esemenea, fiecare relevǎ în forme proprii cantitatea, calitatea
şi însemnǎtatea activitǎţii depuse.
Salarizarea în Salarizarea în regie asigurǎ remunerarea salariatului dupǎ timpul lucrat, fǎrǎ sǎ se
regie precizeze expres cantitatea de muncǎ pe care el trebuie sǎ o depunǎ în unitatea de
timp.
In cadrul acestei forme fiecǎrui salariat i se stabileşte ce are de fǎcut, ca şi
rǎspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi de locul pe care
îl ocupǎ în diviziunea muncii. Mǎrimea totalǎ a salariului este determinatǎ de
timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. Se practicǎ în acele sectoare în care
lipsa de omogenitate a lucrǎrilor face dificilǎ aprecierea muncii necesare pentru
fiecare operaţie.
Salarizarea în Salarizarea în acord constǎ în remunerarea pe operaţii, activitǎţi, produse, etc.
Durata timpului de muncǎ pentru efectuarea muncii respective nu este fixatǎ în
acord
mod expres.
Aceastǎ formǎ de salarizare este preferabilǎ celei în regie, pentru cǎ: relevǎ mai
bine legǎtura dintre mǎrimea salariului şi efortul fǎcut de salariat; tinde sǎ
sporeascǎ productivitatea salariatului; diminueazǎ cheltuielile întreprinderii prin
278
Veniturile fundamentale din economie
279
Veniturile fundamentale din economie
4. Mǎrimea salariului
Unul din cele mai importante aspecte teoretice ale problemei priveşte posibilitatea
determinǎrii riguroase a mǎrimii salariului.
Limita În mod obiectiv, mǎrimea salariului are douǎ limite între care, teoretic, poate sǎ
minimǎ oscileze: minimǎ care, în optica celui care se angajeazǎ, trebuie sǎ se situeze cel
puţin la nivelul costului forţei de muncǎ; maximǎ, reprezentatǎ de întregul venit
realizat de activitatea economicǎ şi care s-ar transforma astfel în salariu, limitǎ
Limita maximǎ care, din punct de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie, nu trebuie
atinsǎ niciodatǎ pentru cǎ ei n-ar mai primi nimic. Nivelul concret al salariului se
situeazǎ între aceste limite, fiind stabilit în funcţie de preţuri, cererea şi oferta de
muncǎ, raportul dintre diferitele interese (personale, de grup şi generale) etc.
Pentru stabilirea mǎrimii salariului unui angajat, mai trebuie luate în considerare
însǎ şi existenţa a douǎ tendinţe contradictorii în comportarea sa. Ele se formeazǎ
pornind de la interesele personale şi sunt surprinse cu ajutorul conceptelor: efect de
substituţie şi efect de venit.
Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determinǎ pe salariat sǎ depunǎ muncǎ
Efectul de suplimentarǎ, ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea
substituţie dificultǎţilor de refacere a forţei de muncǎ. Acesta este efectul de substituţie,
denumit aşa pentru cǎ înlocuieşte (substituie) o parte mai mare sau mai micǎ din
timpul liber al salariatului cu timp de muncǎ.
Efectul de Atunci când salariul atinge o mǎrime care permite posesorului forţei de muncǎ sǎ
venit aibǎ condiţii de viaţǎ apropiate de aspiraţiile sale, el renunţǎ la munca
suplimentarǎ, iar uneori chiar şi la o parte din munca prevǎzutǎ de un program
normal, în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit.
Efectul de substituţie imprimǎ salariului o tendinţǎ de creştere, în timp ce efectul
de venit o tendinţǎ de stagnare sau de limitare. De aici concluzia cǎ mǎrimea
concretǎ a salariului trebuie determinatǎ astfel încât sǎ nu genereze suficienţǎ, ci
cointeresare permanentǎ.
Mǎrimea salariului este supusǎ permanent unor procese obiective contradictorii de
diferenţiere şi de apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al posesorului forţei
de muncǎ, diferenţele au la bazǎ mai întâi calitǎţile extrem de diferite ale muncii.
Diferenţele determinate de caracterul şi însemnǎtatea muncii au rol de a pune de
acord munca depusǎ cu mǎrimea salariului. De aceea, la o muncǎ egalǎ depusǎ în
aceleaşi condiţii este firesc sǎ se obţinǎ un salariu egal. Aceastǎ egalizare nu este
contestatǎ nici de salariaţi nici de beneficiarii forţei de muncǎ. Diferenţele izvorâte
din calitǎţile diferite, de la un individ la altul, ale forţei de muncǎ nu se pot egaliza.
In condiţiile aceleiaşi calificǎri, aceste diferenţe se restrâng, dar nu dispar ceea ce
280
Veniturile fundamentale din economie
Factorii care
5. Dinamica salariului
influenţeazǎ
dinamica Salariul este o mǎrime dinamicǎ şi variazǎ pe ţǎri, domenii şi întreprinderi.
Consideratǎ pe termen lung, aceastǎ dinamicǎ este ondulatorie, cu tendinţa
salariului
generalǎ de creştere. Pe termen scurt, mǎrimea salariului poate sǎ creascǎ, sau sǎ
stagneze.
Factorii care determinǎ dinamica salariului sunt:
Costul 1. Dinamica salariului cade, în primul rând, sub incidenţa costului resurselor de
resurselor de muncǎ. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus în jos, se
reflectǎ, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similarǎ a mǎrimii salariului.
muncǎ Întârzierea modificǎrii salariului faţǎ de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea
forţei de muncǎ, precum şi creşterea mai micǎ a salariului decât a celorlalte
cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi declanşeazǎ sau amplificǎ mişcǎrile lor
revendicative.
2. Un alt factor care acţioneazǎ asupra dinamicii salariului este productivitatea
Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncǎ se
muncii considerǎ îndreptǎţiţi sǎ primeascǎ un salariu mǎrit. Trebuie însǎ menţionat cǎ o
eventualǎ scǎdere a productivitaţii, chiar şi pe termen mai lung, este însoţitǎ rareori
de o scǎdere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţǎ deosebitǎ din partea
salariaţilor.
Raportul dintre 3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncǎ este un alt factor care acţioneazǎ
cererea şi asupra dinamicii salariului. În aceastǎ analizǎ trebuie ţinut seama de
particularitǎţile cererii şi ofertei de muncǎ, care pe termen scurt sunt rigide,
oferta de
invariabile. De aceea incidenţa raportului cerere-ofertǎ de muncǎ asupra dinamicii
muncǎ salariului trebuie abordate pe termen lung.
4. Asupra dinamicii salariilor acţioneazǎ şi dinamica preţurilor. Aceastǎ legǎturǎ
Dinamica
priveşte atât salariul nominal cât şi pe cel real. La o creştere a preţurilor generatǎ
281
Veniturile fundamentale din economie
preţurilor de inflaţie sau de orice altǎ cauzǎ, salariaţii acţioneazǎ pentru creşterea
remuneraţiei. Aceasta se poate face prin indexare permanentǎ dupǎ unul sau mai
multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni cu caracter
revendicativ, ale salariaţilor.
Gradul de 5. Dinamica salariului este influenţatǎ uneori şi de alţi factori, mai ales cu
organizare în caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate şi capacitatea
sindicatelor de a obţine câştig de cauzǎ pentru revendicǎrile salariaţilor;
sindicate
capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economicǎ sau
(şi) cu organele specializate ale statului cu prilejul desfǎşurǎrii acordurilor
colective; migrarea internaţionalǎ a forţei de muncǎ; legislaţia cu privire la
mişcarea sindicalǎ şi revendicativǎ din fiecare ţarǎ etc.
14.3 Dobânda
1. Concept şi modalitǎţi de existenţǎ ale dobânzii
Dobânda este o formǎ de venit foarte rǎspânditǎ în economia contemporanǎ.
282
Veniturile fundamentale din economie
Intr-o primǎ accepţiune, dobânda apare ca parte din venitul global care se plǎteşte
Conceptul de proprietarului de capital bǎnesc, pentru serviciul adus de acesta la obţinerea
dobândǎ rezultatelor economice.
Alte explicaţii susţin cǎ dobânda este o chirie plǎtitǎ pentru capitlul împrumutat,
sau ca preţ plǎtit pentru riscul antrenǎrii capitalului într-o activitate oarecare.
Pornind de la ceea ce au comun aceste explicaţii, dobânda se prezinta ca un venit
însuşit de proprietarul oricǎrui capital bǎnesc antrenat într-o activitate economicǎ,
sub forma de excedent peste capitalul avansat.
Evoluţia conceptului de dobândǎ aratǎ cǎ aceasta a fost generatǎ la începuturile
sale, de împrumuturile bǎneşti pentru consum, iar ulterior, pe mǎsura dezvoltǎrii
activitǎţilor economice şi insuficienţei resurselor proprii de finanţare, şi de
creditele cu destinaţie productivǎ.
Dar sfera de cuprindere a dobânzii, nu poate fi restrânsǎ doar la capitalul bǎnesc de
împrumut nici în teorie şi nici în practicǎ. Dacǎ prin dobândǎ s-ar remunera numai
capitalul de împrumut, atunci nici un întreprinzǎtor nu şi-ar folosi propriul capital
în activitatea pe care o desfǎşoarǎ, pentru cǎ în aceastǎ accepţiune, capitalul
propriu ar rǎmâne neremunerat. Dimpotrivǎ, pentru a-l fructifica trebuie sǎ-l dea
cu împrumut şi sǎ obţinǎ dobândǎ.
Rezultatul ar putea fi cǎ toate activitǎţile din economie s-ar desfǎşura numai cu
capital împrumutat, şi deci, nici un proprietar de capital nu s-ar manifesta
concomitent şi ca întreprinzǎtor, fenomen care nu se confirmǎ de practica
economicǎ.
De aceea sfera de cuprindere a dobânzii trebuie extinsǎ la întregul capital antrenat
în activitatea economicǎ, indiferent dacǎ este împrumutat sau aparţine
întreprinzǎtorului.
Aceastǎ accepţiune a dobânzii se fundamenteazǎ pe similitudinea rezultatelor
obţinute în activitatea economicǎ atât prin folosirea capitalului propriu cât şi al
celui împrumutat. Astfel, proprietarul unui capital bǎnesc disponibil, decide sǎ-l
foloseascǎ direct într-o afacere proprie, sau sǎ-l dea cu împrumut altui agent
economic, numai dupǎ ce comparǎ câştigul pe care l-ar putea obţine din afacerea
respectivǎ cu cel obţinut sub formǎ de dobândǎ. Dacǎ din folosirea capitalului
propriu în afacerea iniţiatǎ de el nu va rezulta un câştig estimativ cel puţin egal cu
dobânda, proprietarul de capital va decide sǎ-l dea cu împrumut.
Evoluţia conceptului de dobândǎ ne obligǎ, deci, sǎ abordǎm modalitǎţile sale de
existenţǎ, în primul rând, din punct de vedere al sferei sale de cuprindere.
Din acest punct de vedere se delimiteazǎ:
Dobânda în
a) dobânda în sens restrâns – ca excedent ce revine proprietarului de capital
sens restrâns dat cu împrumut;
b) dobânda în sens larg – ca excedent ce revine proprietarului oricǎrui capital
Dobânda în
antrenat într-o activitate economicǎ.
sens larg
În condiţiile economiei moderne de piaţǎ, devine operaţional numai conceptul de
283
Veniturile fundamentale din economie
dobândǎ în sens larg, care din punct de vedere al conţinutului, cuprinde şi dobânda
în sens restrâns. Agentul economic care utilizeazǎ un capital bǎnesc într-o
activitate oarecare nu poate face deosebire între rezultatele aferente capitalului
propriu şi ale celui împrumutat, ele fiind identice. Fiecare unitate bǎneascǎ
antrenatǎ în activitatea sa aduce acelaşi serviciu, iar plata pentru acest serviciu,
cǎtre proprietarul fiecǎrei unitǎţi bǎneşti, nu poate fi decât egalǎ.
Confuzia dintre cele douǎ sensuri ale dobânzii, decurge din greutatea oamenilor de
a sesiza dubla calitate a majoritǎţii agenţilor economici, respectiv de întreprinzǎtori
şi proprietari de capital, şi de modul specific în care aceştia intrǎ în posesia
veniturilor ce li se cuvin pentru fiecare din serviciile aduse activitǎţii economice în
aceastǎ dublǎ calitate.
Activitatea economicǎ, finalizându-se cu un câştig global, nediferenţiat, acestuia i
s-a atribuit impropriu denumirea de profit, incluzând nejustificat şi dobânda ce
revine capitalului bǎnesc al întreprinzǎtorului. Ori profitul – ca formǎ
fundamentalǎ de venit - remunereazǎ riscul şi abilitatea întreprinzǎtorului, ceea ce
face el pentru buna organizare şi desfǎşurare a activitǎţii economice.
Aceastǎ departajare a celor douǎ forme de venit este evidentǎ atunci când
activitatea economicǎ se realizeazǎ în exclusivitate cu capital împrumutat, pentru
cǎ fiecare din cele douǎ calitǎţi aparţin unor agenţi economici diferiţi şi vor fi
remuneraţi prin forme specifice de venit: întreprinzǎtorul prin profit iar
proprietarul de capital bǎnesc prin dobândǎ.
Mǎrimea şi dinamica dobânzii sunt puse în evidenţǎ cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
Masa dobânzii - masa dobânzii, sau suma absolutǎ a dobânzii, ca excedent peste mǎrimea
capitalului avansat în activitatea economicǎ ;
Rata dobânzii - rata dobânzii, sau venitul anual procentual, care reprezintǎ preţul plǎtit
pentru utilizarea a 100 unitǎţi monetare timp de un an.
D Ca d % n ;
D
d % 100 .
Ca
Aceşti indicatori relevǎ mǎrimea dobânzii simple, adicǎ a plǎţii pentru serviciul
Dobânda
adus de un capital, când dobânda nu este capitalizatǎ. Ea constituie punctul de
simplǎ pornire pentru determinarea dobânzii compuse, care presupune capitalizarea
dobânzii, ajungând sǎ se calculeze dobândǎ la dobândǎ.
Dobânda În acest caz, suma ce revine proprietarului de capital dupǎ n ani de utilizare a
compusǎ capitalului (Sn) va fi:
S n S 0 (1 d ) n
D Sn S0
În evaluarea dobânzii trebuie sǎ se ţinǎ seama de efectele pe care le are asupra
284
Veniturile fundamentale din economie
285
Veniturile fundamentale din economie
286
Veniturile fundamentale din economie
287
Veniturile fundamentale din economie
economie de piaţǎ:
influenţeazǎ repartizarea factorilor de producţie care existǎ în cantitǎţi
limitate, orientându-i cǎtre destinaţiile care asigurǎ folosirea lor cea mai eficientǎ;
pe termen lung, stimuleazǎ publicul sǎ renunţe la anumite consumuri
curente pentru a spori capitalul disponibil (stocul de capital).
14.4 Renta
Natura şi esenţa rentei
Printre formele de venit ce se formeazǎ în economia de piaţǎ, în baza folosirii
factorilor de producţie, un loc important revine rentei. Datoritǎ îndelungatei sale
existenţe, renta se înscrie printre noţiunile economice cu cea mai amplǎ utilizare şi
cu cele mai felurite semnificaţii.
Sensul uzual
Astfel, într-o primǎ accepţiune, se porneşte de la sensul uzual al noţiunii de rentǎ,
al noţiunii de care desemneazǎ un venit fǎrǎ muncǎ. Acest sens este însǎ prea larg, el nu este
rentǎ utilizat de specialişti, şi nu reflectǎ corect nici natura, nici esenţa rentei.
O altǎ semnificaţie a noţiunii de rentǎ provine de la economiştii clasici, care i-au
288
Veniturile fundamentale din economie
289
Veniturile fundamentale din economie
r1
Renta – r2
reprezentare
Renta
Renta r3
graficǎ
Rm . .
0 T1 F
T2 T3
Fig. 14.1 Randamentele (renta) aferente diferitelor alocaţii adiţionale dintr-un factor
de producţie
Prima cantitate adiţionalǎ (T1), are un randament mai ridicat, care depǎşeşte nivelul
randamentului mediu (Rm), socialmente posibil cu tehnica dominantǎ. Renta (în
expresie fizicǎ), în cazul fracţiunii adiţionale T1 este mai mare decât cea obţinutǎ cu
fracţiunea T2, în timp ce randamentul fracţiunii T 3, fiind la nivelul celui mediu, nu
mai asigurǎ surplusul reprezentat de rentǎ. Rezultǎ cǎ întreprinzǎtorul va folosi
cantitǎţi adiţionale de factori pânǎ când randamentul obţinut este suficient pentru a
compensa capitalul consumat. Acesta este cantitatea limitǎ de folosire a factorului
respectiv. Producţia care se realizeazǎ cu cantitǎţile adiţionale de factori, în raport
cu ultima dozǎ adiţionalǎ, reprezintǎ renta aferentǎ acestor cantitǎţi.
Deci, excedentul sau surplusul de produse ce poate fi obţinut în urma folosirii unui
factor de producţie, cu calitǎţi superioare celor medii, constituie forma materialǎ a
rentei.
Transformarea surplusului de producţie fizicǎ în venit cu caracter de rentǎ, este
condiţionatǎ de situaţia cererii şi a ofertei pentru bunul respectiv. Obţinerea efectivǎ
a rentei de cǎtre deţinǎtorul unui factor de producţie cu calitǎţi deosebite, depinde
de elasticitatea ofertei totale. Oferta rigidǎ în raport cu cererea, va determina o
urcare a preţului de vânzare peste nivelul de echilibru, ceea ce va aduce posesorului
bunului respectiv un excedent de venit.
290
Veniturile fundamentale din economie
P C 0
P1 M
Renta
economicǎ
PE E
C
0
0 F Q
Dupǎ cum se poate observa în fig. 21.2., la un volum al ofertei de factori, perfect
inelastice (OF), preţul de procurare (P1) depǎşeşte preţul de echilibru (PE) care
corespunde unei oferte concordante cu cererea. Suprafaţa haşuratǎ reprezintǎ
mǎrimea rentei pe care o încaseazǎ deţinǎtorul factorului respectiv
Veniturile realizate de cǎtre deţinǎtorul unui factor, a cǎrui ofertǎ totalǎ este
inelasticǎ şi insensibilǎ la ridicarea preţului de vânzare, este denumit rentǎ
economicǎ.
Cu cât oferta totalǎ este mai rigidǎ, cu atât renta ecocomicǎ este mai mare. Ea
rezultǎ din preţul ridicat al produselor la care cererea nesaturatǎ nu poate fi
acoperitǎ prin mǎrirea ofertei, pentru simplul motiv cǎ producţia este limitatǎ. Renta
economicǎ nu este un determinant al preţului de vǎnzare. Dimpotrivǎ, ea se
realizeazǎ numai dupǎ ce preţul s-a urcat, ca urmare a deficitului de ofertǎ în raport
cu cererea totalǎ. Într-o formǎ generalizatǎ, renta desemneazǎ venitul ce rezultǎ din
insuficienţa ofertei totale.
Renta funciarǎ şi formele ei
Renta funciarǎ îşi are originea în raritatea pǎmânturilor fertile şi insuficienţa ofertei
de produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelasticǎ, ridicǎ preţul
produselor agricole la un nivel care asigurǎ ca toate categoriile de teren luate în
culturǎ (indiferent de calitatea lor) sǎ furnizeze deţinǎtorilor lor rentǎ.
Renta Preţul ridicat al produsului agricol (rezultat din confruntarea cererii în creştere cu o
funciarǎ şi ofertǎ foarte puţin elasticǎ), asigurǎ realizarea unui excedent de venit peste profitul
raritatea normal, care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare. Aceste
terenurilor fenomen confirmǎ remarca potrivit cǎreia nu renta este aceea care determinǎ preţul
produsului agricol, ci preţul acestuia este cel care determinatǎ renta şi mǎrimea ei.
fertile
Deci, renta funciarǎ este generatǎ de nivelul ridicat al preţului la principalele
produse agricole, a cǎror ofertǎ inelasticǎ (datoritǎ limitǎrii naturale a pǎmântului)
se raporteazǎ la o cerere în creştere. Mecanismul de formare a rentei funciare poate
fi evidenţiat pe baza urmǎtoarelor date ipotetice:
291
Veniturile fundamentale din economie
292
Veniturile fundamentale din economie
Preţul pǎmântului
In economia de piaţǎ, pǎmântul constituie un obiect al schimbului, prin vânzare-
cumpǎrare. In legǎturǎ cu aceasta se ridicǎ problema preţului la care pǎmântul poate
fi vândut şi cumpǎrat. Calitatea pǎmântului - în starea sa originalǎ, de “dar al
Factorii ce naturii” – a generat opinia cǎ preţul acestuia, spre deosebire de cel al celorlalte
influenţeazǎ bunuri economice, nu are nici o legǎturǎ cu costul de producţie, formarea lui având
la bazǎ doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea acestuia. Realitatea
preţul
demonstreazǎ însǎ cǎ terenurile cultivate au încetat sǎ mai fie un “dar al naturii”. Pe
pǎmântului mǎsurǎ ce noi suprafeţe sunt atrase în culturǎ şi se perfecţioneazǎ sistemele de
exploatare, pǎmântul tinde tot mai mult sǎ devinǎ un rezultat al acţiunii umane.
Lucrǎrile de amenajare, ameliorarea sau chiar simpla cultivare generaţii de-a
rândul, conferǎ pǎmântului calitatea de pǎmânt-capital, adicǎ de teren care a
încorporat în structura sa alte bunuri.
Preţul pǎmântului (ca pǎmânt-capital) se aflǎ sub influenţa mai multor factori:
1. Cererea şi oferta de terenuri agricole. Limitarea naturalǎ a pǎmântului,
293
Veniturile fundamentale din economie
294
Veniturile fundamentale din economie
14.5 Profitul
Natura şi conţinutul categoriei de profit
Unul dintre veniturile fundamentale care se obţine în cadrul societǎţii este profitul.
In economia de piaţǎ profitul relevǎ în mod sintetic raţionalitatea activitǎţii
Definiţia economice. În sens larg, profitul poate fi privit ca fiind câştigul, avantajul realizat
profitului sub formǎ bǎneascǎ, de cǎtre cei ce iniţiazǎ, organizeazǎ şi desfǎşoarǎ o activitate
economicǎ. El este rezultatul exclusiv al activitǎţii economice iar obţinerea şi
maximizarea lui constituie motivaţia obiectivǎ a întreprinzǎtorilor, suportul şi
condiţia existenţei oricǎrei activitǎţi de naturǎ economicǎ.
In ce priveşte conţinutul categoriei de profit, s-au conturat în timp mai multe puncte
de vedere, unele asemǎnǎtoare, altele opuse. In teoria economicǎ s-au delimitat
douǎ mari curente:
a) unul reprezintǎ punctul de vedere oficial-legislativ şi statistic, abordând profitul
prin prisma metodologiei de calcul oficiale;
b) altul care cuprinde acele puncte de vedere dupǎ care profitul, ca şi celelalte
forme de venit, apare ca recompensǎ a serviciilor factorilor de producţie aduse
activitǎţii economice
a) Din punct de vedere oficial-legislativ şi statistic, profitul este diferenţa dintre
295
Veniturile fundamentale din economie
296
Veniturile fundamentale din economie
ce se impun.
Alte surse de constituire a profitului nelegitim sunt:
1. Anumite forme de rentǎ funciarǎ, care permit însuşirea sub formǎ de venit a unor
sume pentru care nu existǎ nici o justificare. In aceastǎ categorie se includ
câştigurile obţinute din creşterea nejustificatǎ a preţului de vânzare la produsele
agricole sau din creşterea preţului pǎmântului în zonele supuse sistematizǎrii în
vederea extinderii unor localitǎţi.
2. Profitul de monopol, rezultat din practicarea unor preţuri scǎzute la cumpǎrarea
resurselor economice şi ridicate la vânzarea produselor, sau alte practici care
asigurǎ câştiguri nejustificate prin prisma aportului la activitatea economicǎ.
3. Câştiguri provenite din economii nejustificate de cheltuieli pentru protecţia
mediului, sau a altor cheltuieli neefectuate şi transferate pe seama societǎţii.
In concepţia unor economişti, aceste forme de profit nelegitim ar trebui taxate şi
preluate în întregime de societate, pentru cǎ sunt dobândite fǎrǎ nici un efort.
O firmǎ poate sǎ-şi însuşeascǎ toate formele de profit nelegitim. Unitǎţile care obţin
profit nelegitim îl realizeazǎ şi pe cel legitim, însǎ reciproca nu este valabilǎ.
Profitul este impozabil conform legilor fiecǎrei ţǎri. Cine îl deţine poate dispune de
profit numai dupǎ plata impozitului. Pornind de la mǎrimea şi modul de stabilire a
impozitelor, care constituie de fapt mijloace prin care se determinǎ profitul ce
rǎmâne efectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut, a apǎrut conceptul
de profit admis. Acesta reflectǎ punctul de vedere oficial cu privire la mǎrimea şi
Profitul admis dinamica profitului care este afirmat indirect, prin reglementǎrile referitoare la
impozit. Profitul admis reprezintǎ instituţionalizarea unei mǎrimi a profitului care
se stabileşte nu atât în funcţie de factori economici, cât de decizia autoritǎţilor şi de
politca fiscalǎ a statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri şi
subramuri, pe categorii de mǎrime a firmelor etc.
In acest sens, profitul apare ca o funcţie dependentǎ de prevederile legale, iar
agentul economic poate acţiona pentru creşterea profitului numai în condiţiile
legalitǎţii.
Concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului este cea mai rǎspânditǎ, este uşor de
recepţionat şi intuit de majoritatea oamenilor. Despre profitul determinat pe baza
acestei concepţii, se spune cǎ este sinonim cu venitul net, adicǎ cu ceea ce rǎmâne
firmei dupǎ ce şi-a achitat toate costurile.
Concepţia
b) Paralel cu concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului s-a dezvoltat şi
economiştilor concepţia economiştilor teoreticieni, care în linii generale se aseamǎnǎ cu
teoreticieni accepţiunea oficial-legislativǎ, în sensul cǎ admite existenţa profitului şi calcularea
mǎrimii acestuia ca diferenţǎ între venitul încasat din vânzǎri şi cost, dar se
deosebeşte fundamental în ce priveşte mǎrimea costului care trebuie luat în
considerare. In acest sens, ei susţin sǎ se ia în calcul costul total sau de oportunitate
şi nu costul contabil sau legal, care include doar plǎţile efectuate de firmǎ cǎtre terţi
şi evidenţiate în contabilitate. In general, costul total de producţie sau de
oportunitate este mai mare decât costul contabil, pentru cǎ include tot ceea ce se
297
Veniturile fundamentale din economie
298
Veniturile fundamentale din economie
299
Veniturile fundamentale din economie
300
Veniturile fundamentale din economie
3. Mărimea profitului:
a) se poate evidenţia numai în mărimi absolute;
b) se poate evidenţia numai în mărimi relative;
c) constituie motivaţia obiectivă a întreprinzǎtorilor;
d) este constantă în timp;
e) este constantă în spaţiu.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 318.
301
Veniturile fundamentale din economie
c) creşterea;
d) menţinerea constantă;
e) participarea.
302
Veniturile fundamentale din economie
303
Veniturile fundamentale din economie
304
Veniturile fundamentale din economie
305