Obiectul şi metoda economiei politice.

Economia și raționalitatea în economie

2„„„Unitatea de învăţare nr. 1

OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. ECONOMIA ȘI

RAȚIONALITATEA ÎN ECONOMIE

Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
1.1 Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire economicǎ
1.2 Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ
1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice. Raritatea şi alegerea
1.5 Activitatea economică şi componentele sale
1.6 Raţionalitatea în economie
1.7 Dinamica şi interdependenţele economice. Legile economice şi libertatea economică
1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă (capitalistă)
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 1
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 1

Pagina
2
2
6
9
12
18
20
23
26
29
31

Microeconomie 1
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

32

Microeconomie 2
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:
 Cunoaşterea etapelor de formare şi dezvoltare a economiei politice ca
ştiinţǎ, a curentelor de gândire economicǎ
 Înţelegerea obiectului de studiu al economiei politice
 Familiarizarea cu metodele, tehnici şi instrumentele de analizǎ economicǎ

1.1. Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire

economicǎ

Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă – cea
economică.
În acest orizont de timp, ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi s-a diversificat
continuu, astfel că în prezent, ea însăşi formează un sistem complex de ştiinţe
autonome.

Geneza şi etapele de formare a ştiinţelor economice.

Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un
proces complex şi îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi
creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de
investigare.
Iniţial, economia politică nu se diferenţia de filozofie şi aborda procesele economice
Economia mai ales sub aspect calitativ. Adam Smith era încă profesor de “filozofie morală“ când
şi filozofia a început analiza economiei, iar fiziocraţii erau cunoscuţi ca “filozofi economişti”.
Cauzele acestei întrepătrunderi şi nediferenţieri sunt multiple, două fiind însă
esenţiale:
a) pe primele trepte de dezvoltare, economicul nu se detaşase suficient de
ansamblul vieţii sociale;
b) faptul că pe măsură ce ne ducem din prezent spre trecut seriile datelor statistice
devin tot mai rarefiate.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării, economia politică s-a desprins într-o ştiinţă
distinctă, iar apoi, pe o altă treptă, a avut loc detaşarea diferitelor ştiinţe economice,
prin care s-a ajuns la formarea unui adevarat sistem al ştiinţelor economice.
Perioade şi Cei mai mulţi specialişti apreciază că se pot distinge cinci perioade mai importante în
şcoli evoluţia gândirii economice:
importante I. O primă perioadă se extinde de la originile ei greco-romane până la Adam Smith,
deci până la sfârşitul secolului al XVIII.
în evoluţia
Această lungă perioadă corespunde unei dezvoltări lente a gândirii economice şi a
gândirii constituirii ei ca o disciplină autonomă, dotată cu tehnici şi metode proprii de analiză
economice ştiinţifică. Rădăcinile directe ale ştiinţei economice constau în fondul de idei cuprinse,
în principal, în două curente de gândire: a) gândirea filozofilor, în Evul Mediu; b)
gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a “experţilor” administraţiei.
Inceputurile acestei perioade au fost marcate de gândirea economică a lui Aristotel şi
 Platon, care în studiile lor politice au abordat şi problemele vieţii economice. In
scrierile sale, Aristotel a definit pentru prima dată economia ca ştiinţă a bogăţiei şi a
adus contribuţii de seamă la teoria valorii, a preţului şi monedei.
Spre sfârşitul Evului Mediu, ştiinţa economică a început să se constituie sub
denumirea de mercantilism.
Denumirea de mercantilism dată acestei teorii economice dominante, reflectă politica
economică de aşezare a comerţului în centrul activităţii economice, considerându-se
că banii de aur şi argint (în general metale preţioase) constituie forma ideală a bogăţiei
Mercantilis sociale, iar balanţa comercială activă asigură afluxul crescând al unei asemenea
m bogăţii spre ţările în cauză.
In prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă doctrină economică –
doctrina fiziocrată. Această doctrină susţine că nu aurul şi argintul care sporesc prin
comerţ reprezintă bogăţia, ci producţia de bunuri; iar această producţie este
circumscrisă la agricultură ca fiind singura activitate capabilă să creeze venit naţional.
In continuare, fiziocraţii avansează ideea privind existenţa unui ordini naturale şi deci
necesitatea descoperirii legilor obiective după care funcţionează societatea. Concepţia
de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul proprietăţii private, libertatea
Fiziocratis schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al acestora, precum şi adoptarea unui
m impozit unic pe produsul net perceput de la proprietarii funciari. Cel mai de seamă
reprezentant al doctrinei fiziocrate este Francois Quesnay cu al său “Tablou
economic“, o sinteză care rămâne în istoria gândirii economice ca primă reprezentare
a circuitului macroeconomic.
Pe o asemenea bază teoretică, pe cunoaşterea profundă a tuturor achiziţiilor în acest
domeniu, Adam Smith a reuşit să elaboreze sinteza sa în “Avuţia Naţiunilor“ prin care
demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din munca socială.
Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca ştiinţă economică de sine
stătătoare.
II. A doua perioadă a istoriei ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp
cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea.
Această perioadă este denumită de Şcoala clasică engleză, ilustrată de D. Ricardo, T.
Şcoala Malthus, J.S. Mill. Din punct de vedere analitic, K. Marx apare ca un continuator al
clasicǎ lui Ricardo, având contribuţii relevante în teoria valorii, a profitului şi rentei, a
producţiei.
Reprezentanţii şcolii clasice engleze dezvoltă teoria economică pe următoarele 3
direcţii principale:
1) Formularea teoriei valorii muncă, după care bunurile au valoarea muncii
cuprinse în ele şi pe care posesiunea lor o menţine.
2) Fundamentarea caracterului dinamic al economiei pe baza următoarelor
principii:
a) principiul populaţiei enunţat de Malthus, după care, în absenţa unor frâne
sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar mijloacele
de subzistenţă, în proporţie aritmetică.
b) legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în ce
mai reduse, care determină creşterea preţurilor produselor agricole.
c) principiul acumulării, care sporeşte capitalul şi permite dezvoltarea
producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venituri.
 1. P’0 manifestarea monopolului şi oligopolului pe piaţă.
2. elaborarea şi fundamentarea studiilor dinamice în economie, care ţin seama de
rolul timpului în viaţa economică şi retrasează legăturile care se stabilesc
periodic între fenomenele economice.
3. se dezvoltă teoria optimului economic şi bunăstării. Teoria bunăstării se referă
în principal la problemele pe care le ridică repartizarea resurselor economice
dintre diverse întrebuinţări posibile şi distribuirea bunurilor produse între
consumatori. Ea este strâns legată de teoria echilibrului general, în virtutea
interdependenţelor ce există între diverse activităţi economice privind alocarea
resurselor limitate.
Economia contemporană este structurată în microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază agenţii economici
individuali, structurile şi comportamentele lor (gospodării familiale, întreprinderi,
Şcoala administraţii), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare în cadrul
neoclasicǎ activităţilor de producţie, distribuţie şi de consum ale bunurilor materiale şi serviciilor.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţelor economice care studiază marile
agregate dintr-o economie, cum sunt indicele general al preţurilor, producţia naţională,
venitul naţional, ocuparea şi şomajul, inflaţia şi masa monetară, balanţa de plăţi
externe etc.; în abordările macroeconomice se face abstracţie de agenţii economici
individuali.

Test de autoevaluare 1.1.

1. Economia politicǎ s-a conturat ca ştiinţǎ prin:

a) mercantilişti;
b) fiziocraţi;
c) clasici;
d) neoclasici;
e) neoliberali.

2. Prima reprezentare a circuitului macroeconomic a fost realizatǎ de:

a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Alfred Marshall;
d) Francois Quesnay;
e) John Maynard Keynes.

3. Ideea axǎ în jurul cǎreia si-au construit mercantiliştii discursul teoretic şi practic a
fost:
a) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a individului, fǎrǎ nici o constrângere din partea
statului;
b) rolul hotǎrâtor al agriculturii ca principalǎ ramurǎ a activitǎţii economice;
c) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a naţiunii;
 d) credinţa în legile naturale, în virtuţiile autoreglatoare ale economiei;
e) nici una dintre ideile enunţate mai sus.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.2. Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice

Etimologia Termenul de economie politică îşi are originea în gândirea economică a lui Aristotel
economiei iar denumirea în cuvintele greceşti OIKOS (casă, gospodărie), NOMOS (normă,
regulǎ, lege), POLIS (cetate, societate, state).
politicǎ
Din cuvântul POLIS a derivat POLITEA, în sens de organizare socială. Fiecare din
cuvintele respective au mai multe seminificaţii, însă în succesiunea prezentată
(OIKONEMOS POLITEA), ele se traduc prin REGULI DE GOSPODĂRIRE
SOCIALĂ.

Termenul de economie politică a fost însă consacrat în 1615 de ANTOINE DE

MONTCHRESTIEN în tratatul său de Economie Politică, scris pentru suveranul de
Concepţia atunci al Franţei – Louis al XIII-lea.
clasicǎ
despre Iniţial, obiectul de studiu al economiei politice se identifica cu cel al ştiinţei
economice, în general. Dacă la început, acesta se limita la producţia agricolă, cu
obiectul de
timpul a fost extins la producţie în ansamblul ei. Apoi, în sfera acestuia au fost incluse
studiu al şi repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei. Dar concepţia clasicilor fondatori ai ştiinţei
economiei economice despre obiectul de studiu al economiei politice s-a dovedit a fi deficitară
politice deoarece lăsa serviciile în afara preocupărilor şi plătea tribut ştiinţelor naturii, în ceea
ce priveşte metoda de cercetare.

Identificându-se cu ştiinţa economică, în ansamblul ei, economia politică era

considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice prin care oamenii
Ştiinţǎ a tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Deoarece delimitarea se face
avuţiei doar prin obiectul său de studiu, economia politică a fost calificată şi definită ca ştiinţă
a avuţiilor sau ca ştiinţă a şanselor de a face avere. O asemenea concepţie a fost
abandonată încă din secolul al XIX-lea, fiind apreciată ca naivă, pasivă şi statică.

Mai târziu a devenit preponderentă opinia, conform căreia, economia politică are ca
obiect schimburile oneroase cu prestaţie şi contraprestaţie, locul derulării lor fiind
piaţa. De-a lungul unei mari părţi a secolului al XX-lea, raţiunea pieţii şi mecanismele
Ştiinţǎ a ei trec în prim planul preocupărilor celor care “ făceau“ economie politică. In acest
schimburil context, s-a edificat doctrina liberalismului economic. In acest orizont de timp,
or oneroase economia politică a rămas mai mult pe terenul curiozităţii şi confruntării ideologice.
Tocmai de aceea disputa dintre doctrina liberalismului economic şi cea socialist-
dirijistă a fost aşa de dură.

In ultimele decenii se manifestă tendinţa de constituire a economiei politice

(economics-ului) ca ştiinţă a amenajării oneroase a lumii exterioare. Este vorba de
Motivaţia faza sa matură, operaţională, când ştiinţa economică trebuie să studieze şi să exprime
activităţii ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii economice şi
economice obiectivele ei, să măsoare rezultatele acestor activităţi, să le compare şi să le
şi controleze, în raport de motivaţie şi obiective.
obiectivele
Despovărată de aspectele ideologice, economia politică se constituie, lent dar ferm,
ei
într-o tehnică socială. Aceasta poate chiar să fie noua paradigmă, acel ansamblu de
idei şi principii pe baza cărora se poate aştepta o nouă stare a eonomiei politice la
acest sfârşit de secol şi de mileniu.

Prin domeniul său specific, prin funcţiile teoretice şi aplicative pe care le-a
demonstrat, economia politică (economics-ul) are o serie de valenţe inconfundabile:

Valenţele a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe (noţiuni,

economiei concepte) despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a
politice acestei realităţi; ea nu se confundă nici cu istoria economică, nici cu politica
economică şi nici cu istoria gândirii economice. Economia politică realizează o
analiză profundă – logică şi istorică – a esenţei faptelor, actelor şi comportamentelor
economice.

b) Ca ştiinţă social-umană, ea studiază realitatea în complexitatea şi

interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice
asupra socialului în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că atât producătorii, cât şi
consumatorii se supun unora şi aceloraşi restricţii, pe care caută să le rezolve prin
opţiuni eficiente.

c) În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, şi ţinând seama de stadiul

actual al ştiinţei economice, economia politică caută să suprime opoziţia dintre teorie
şi doctrină, respectiv, dintre abordarea pozitivă şi cea normativă a economiei. In mod
tradiţional, ştiinţa economică pozitivă (teoria) se pronunţă asupra a ceea ce este,
respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente prin care faptele şi comportamentele
sunt cercetate, apreciate şi ordonate, pentru a se găsi regularităţile desfăşurării lor în
timp şi spaţiu. Stiinţa economică normativă arată cum trebuie să fie economia, în ce
sens ar fi necesar să evolueze aceasta. Or, economia politică are în vedere ambele
abordări. Orice contrapunere a doctrinei şi a teoriei pe criterii ideologice aduce
prejudicii ştiinţei economice, în general, economiei politice, în special.

d) Economia politică (economics-ul) abordează economia ca un tot, unele

probleme fiind abordate din unghiul lor microeconomic. Ea este, deci, ştiinţa
economică de ansamblu, formând ceea ce unii specialişti numesc trunchiul de bază al
întregii ştiinţe economice.

e) Economia politică cercetează unitatea economică, în ansamblul ei, ca unitate

întreagă, izolată de lumea de afară, inclusiv în ea însăşi. Acestă unitate poate să fie
mică, poate să fie mare, esenţial este să fie privită ca un întreg, ca un tot, ca un sistem
(V. Madgearu).
 Sistemul ştiinţelor economice. Complexitatea activităţii economice impune studierea
ei de către un sistem de ştiinţe economice. Teoria economică face parte din acest
sistem. La început, în funcţie de cunoştinţele acumulate, se punea semnul de egalitate
între teoria economică şi ştiinţa economică disciplina purtând numele de economie
politică, ştiinţa economică, analiza economică, economics. Cu timpul, prin extinderea
şi aprofundarea studierii activităţii economice, s-au desprins discipline de sine
stătătoare care astăzi alcătuiesc un sistem. Acest sistem cuprinde trei mari grupe de
ştiinţe economice: fundamentale, teoretico-aplicative şi de frontieră.
Teoria
economică
In ştiinţele economice fundamentale sunt cuprinse economia politică (teoria
economică generală), istoria gândirii economice, istoria economicǎ, precum şi ştiinţele
şi ştiinţa
economice funcţionale: marketing, management, statistică economică. In grupa
economică
ştiinţelor economice teoretice aplicative se includ discipline care au un obiect de
studiu mai specializat: finanţe şi credit, studiul mărfurilor, contabilitatea, calitatea şi
standardizarea produselor, ştiinţele economice de ramură (management în industrie,
agricultură, construcţii), relaţii economice internaţionale etc. Ştiinţele economice de
frontieră se referă la geografia economică, ştiinţa economică a protecţiei mediului
ambiant, matematică economică, informatică economică, inginerie economică etc.
Economia
politicǎ - Prin conştientizarea importanţei activităţii economice pentru viaţa oamenilor, în
ştiinţǎ prezent, în toată lumea, a sporit mult interesul pentru ştiinţele economice. Fără nici o
economicǎ exagerare, acest interes, dintr-unul particular, individual, a devenit unul de interes
fundamental public. Aceasta este şi cauza majoră care a determinat ca din 1969 să se acorde
ǎ Premiul Nobel pentru contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei economice.

Test de autoevaluare 1.2.

1. Cel ce a folosit pentru prima datǎ denumirea de economie politicǎ a fost:

a) Adam Smith;
b) Francois Quesnay;
c) Antoine de Montchrestien;
d) Virgil Madgearu;
e) David Ricardo.
2. Din punct de vedere etimologic, economia politicǎ reprezintǎ:
a) ştiinţa resurselor rare;
b) ştiinţa care studiazǎ legile administrǎrii cetǎţii;
c) ştiinţa care studiazǎ legile vieţii;
d) ştiinţa care studiazǎ individul;
e) ştiinţa care studiazǎ schimburile în cadrul pieţei.

3. În cadrul sistemului de ştiinţe economice, economia politicǎ este cuprinsǎ în

categoria:
a) ştiinţelor economice fundamentale;
 b) ştiinţelor economice teoretico-aplicative ;
c) ştiinţelor de frontierǎ ;
d) ştiinţelor cu obiect de studiu specializat;
e) ştiinţelor de ramurǎ.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Ca orice altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare.
Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză
de la ştiinţele anterior constituite. Până la un punct, asemenea împrumuturi sunt
normale.

Dar, recurgerea doar la metodele folosite de ştiinţele naturii şi aplicarea lor necritică la
studiul economiei s-au dovedit a fi opţiuni greşite şi total neeficiente.

Urmare a unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice, s-a impus concluzia conform
căreia “ metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia“. Nu poate exista o metodă
ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiile ei generale, chiar
dacă ea se desfăşoară pe bază de reguli deontologice universale, metoda trebuie
concepută în funcţie de specificul fiecărui domeniu de cercetat.

Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa unei

Metoda
stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Cercetarea economică poate face
psiho- apel la metode specifice ştiinţelor exacte, însă cu condiţia relevării în permanenţă a
sociologicǎ criteriului tipologic esenţial al economiei. Aceasta face necesară integrarea metodelor
preluate din alte ştiinţe în rigorile metodei psiho-sociologice singura capabilă să
dezvolte comportamentul omului în postura sa de subiect economic.

Cercetarea economică se sprijină pe o serie de metode, dintre care mai importante

sunt:

1. Unitatea inducţie – deducţie reprezintă o cale principală de cercetare ştiinţifică.

Inducţia şi Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la

generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
deducţia
principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, a faptelor şi actelor
economice.

Deducţia reprezintă operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

fenomene, plecând de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta
economia trecând de la general la particular.

Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode – inductivă şi deductivă -

şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. Inducţia şi deducţia reprezintă de fapt o
 singură metodă în trei etape:

a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea acelor

fapte care par neînsemnate;

b) imaginarea unei explicaţii generale, formarea de legi care să facă posibilă

apropierea între fapte, legarea între ele de la cauză la efect, şi invers;

c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate

corespund faptelor şi dacă politica economică este fundamentată pe ele.

2. Principiul “caeteris paribus“ pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei

economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt considerate
Principiul stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de piaţă pentru
“caeteris
paltoane, de exemplu, presupune un element stabil (numărul consumatorilor) şi unul
variabil (moda).
paribus“
3. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei politice.
Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător (fie
Abstracţia chiar echipe de cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al
ştiinţifică cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată, asupra unui aspect
spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror existenţă îi este
cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii economice se
concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un concept, o categorie economicǎ,
o lege economicǎ

4. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea,

dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat, în elementele sale componente şi
cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune
Analiza şi
unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi
sinteza
interne (cauzale sau funcţionale).

5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda

istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-
au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la
abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi
Metoda constituie verigi necesare. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele
istoricǎ întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.

6. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că realitatea

însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de
conexiunile dintre actele şi faptele economice, de aspectul calitativ al lor, dar şi de
măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
Analiza 7. Modelarea matematică. Ea constă în reproducerea schematică a unui proces
cantitativǎ şi economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
calitativǎ desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Constituie o treaptă importantă în
 ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi
Modelarea cantitative.
matematicǎ
Teoria economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de modele.
Modelul economic presupune, mai întâi, elaborarea unui set de ipoteze (prezumţii) cu
privire la ceea ce este important de reţinut spre a fi analizat în profunzime în
momentul dat şi ceea ce poate fi ignorat. Prin cea de a doua operaţiune se lasă în afara
preocupărilor analistului acele aspecte ale realităţii care ar complica nejustificat
cercetarea. Implicaţiile formulate (descoperite) sunt folosite pentru a dezvolta teoria
despre mecanismul de funcţionare a economiei.

Test de autoevaluare 1.3

1. Modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la generalizarea

ştiinţificǎ se numeşte:
a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

2. Modul de raţionare de la general la particular se numeşte:

a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

3. Principiul “caeteris paribus“

a) pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile, în
timp ce altele sunt variabile ;
b) reflectǎ modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la
generalizarea ştiinţificǎ;
c) reflectǎ modul de raţionare de la general la particular;
d) constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog;
e) înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului cercetat, în
elementele sale componente.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.
1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice.Raritatea şi alegerea

a) Nevoile umane (trebuinţe)

In analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune

socială, se porneşte de la om şi trebuinţele sale. Produs al naturii şi al societăţii, dar şi
al permanentei lupte cu sine însuşi, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională:
Nevoile biologică, socială şi raţională. Existenţa omului şi dezvoltarea sa au presupus
umane dintotdeauna şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ca urmare, nevoile
umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca
fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii lor.

Determinare Dorinţele, aşteptările, resimţirile şi aspiraţiile oamenilor de a avea, respectiv, de a-şi

apropia resurse şi bunuri şi de a le consuma, reprezintă latura subiectivă a nevoilor
a subiectivǎ
umane (resimţirea foamei îl împinge pe om să caute alimente; nevoia de hrană 1-a
învăţat pe om să producă alimente din ce în ce mai multe şi mai diversificate).

Intipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de

Determinare consum ale popoarelor, nevoile umane dobândesc determinări obiective.
a obiectivǎ Transformarea unei dorinţe sau a unei aspiraţii în trebuinţe efective, într-un anumit
spaţiu geografic, şi într-un anumit orizont de timp, are loc în principal, pe baza
capacităţilor oamenilor însuşi, de a dobândi mai multe bunuri, de calitate superioară
cu resurse cât mai puţine.

Inmulţirea şi diversificarea nevoilor s-au întrepătruns cu dezvoltarea societăţii şi cu

tot ceea ce se numeşte progres constituindu-se într-un sistem bine conturat, ce
caracterizează global nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, cât şi stadiul de
dezvoltare al societăţii la un moment istoric dat.

Nevoile umane constau deci, din doleanţele, resimţirile, aspiraţiile şi aşteptările

oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale)
în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de
nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.

Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare eforturi

de ordonare, apreciere şi clasificare a lor.

In funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice, care sunt primele resimţite de oameni şi inerente fiecăruia dintre ei
Tipuri de (nevoia de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, etc);
nevoi - de grup, resimţite de oameni ca participanţi la diferitele sociogrupuri şi care pot fi
satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi;
- spiritual-psihologice, care apar pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile de
natură morală şi care presupun raţionalitate şi gândire elevată.

In funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei, ele pot

 fi: de bază sau inferioare; complexe sau superioare.

Nevoile omului constituie motorul, mobilul întregii sale activităţi social-

economice. Orice fiinţă umană pentru a trăi şi a se dezvolta are nevoie să împrumute
din natură anumite elemente. Atâta timp, cât o nevoie nu-i satisfăcută produce la om
o reacţie prin care îşi caută obiectul satisfacerii respectivei nevoi. Deci, lupta pentru
satisfacerea nevoilor a fost şi continuă să rămână punctul de plecare în desfăşurarea
oricărui gen de activitate. Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile
devin interese economice.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare dintre acestea

reflectând o lege economică.

1. Ele sunt nelimitate ca număr. Ceea ce deosebeşte pe om de animal este

apariţia de noi trebuinţe, pe măsura satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor.
Frământarea continuă a omului pentru satisfacerea noilor dorinţe, resimţiri şi
Caracteristi trebuinţe efective, reprezintă mobilul progresului şi a creşterii gradului de civilizaţie.
cile Fără o astfel de preocupare, oamenii ar fi rămas într-o veşnică servitute faţă de
nevoilor natură.
umane
2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate. Această trăsătură semnifică faptul
că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date
(determinate) dintr-un bun material sau serviciu. Intensitatea unei nevoi individuale
este descrescândă pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De pildă, nevoia de
hrană, se manifestă pe măsura consumului de alimente, sub formă de foame, de
saţietate, dezgust sau chiar suferinţă. Cu cât nevoia umană este mai fiziologică, cu
atât limita saturării sale este mai netă (rigidă) . Pe măsură ce se trece la nevoi sociale,
raţionale şi morale, limita superioară a satisfacerii lor este mai elastică.

3. Nevoile oamenilor sunt concurente. Aceasta însemnă că unele nevoi se

extind în detrimentul altora, că se înlocuiesc între ele. 0 asemene trăsătură a nevoilor
stă la baza legii substituirii lor.Este necesar să se facă distincţie între substituirea unei
nevoi altei nevoi şi substituirea unui bun altui bun pentru satisfacerea uneia şi
aceleiaşi nevoi. în cazul nevoilor, substituirea este nemărginită (ea merge până la
subtituirea totală).

4. Nevoile sunt complementare, evoluând adesea în sensuri identice:

automobilele cer benzină;, un meniu rafinat servit la un mare restaurant presupune o
gamă largă de ustensile, cu care unii consumatori nu prea ştiu ce să facă; un costum
de damă trebuie asortat cu o poşetă anume, etc.

5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.

Numai viciul antrenează noi şi noi consumuri de bunuri prin satisfacerea lui. Dar
nevoile satisfăcute nu întârzie să renască în timp, cu periodicităţi diferite (nevoia de
pâine renaşte de trei ori pe zi) şi se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
 b) Interesele economice

Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni

(conştientizate) şi devenite mobiluri (directe sau indirecte, imediate sau relativ
îndepărtate) ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării
lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.

Interesele Dacă bunul pentru satisfacerea unei nevoi a fost găsit, nevoia în cauză generează
economice eforturi pentru procurarea lui. în baza acestei relaţii, s-a impus principiul general
hedonist (după unii, legea universală hedonistă), conform căreia omul a căutat
întotdeauna să obţină maximum de satisfacţie cu minimum de efort.

In funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele

economice se grupează în: personale ( la nivelul fiecărui individ şi în raport cu o
anumită trebuinţă a lui) ; de grup ( la nivelul unui sociogrup format adhoc sau
instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul arătat);
generale (la nivelul cetăţenilor unei ţări, zonă sau chiar al planetei noastre şi pentru
nevoile lor de ansamblu).
Tipuri de
Trebuie precizat că o persoană se manifestă, într-un fel sau altul, ca purtătoare a
interese
intereselor de toate felurile. Avînd în vedere că interesele economice personale sunt
economice extrem de diferite, unitatea de interese în cadrul sociogrupurilor, ţărilor, zonelor, etc.
poate fi asigurată în şi prin cadrul democratic de exercitare a tuturor categoriilor de
interese.

c) Resursele economice. Raritatea si alegerea

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi

determinate şi de calitate adecvată.

Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor directe şi

indirecte - ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile sunt atrase şi pot fi
efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.

Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel
Resursele
dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al activităţilor.
economice Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei oamenilor şi
progresului societăţii.

Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane.
Volumul, diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele
umane. Acestea, la rândul lor, depind de factorul demografic, de numărul
persoanelor apte de muncă, de structura populaţiei active pe sexe, vârste, pe ramuri şi
subramuri economice, ca şi de calitatea forţei de muncă.

Clasificarea Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau
resurselor primare.

Alături de aceste resurse şi împreună cu ele o însemnătate crescândă au resursele

economice derivate. Ele sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare,
potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.

Clasificarea cea mai generală a resurselor economice constă în delimitarea lor în

materiale şi umane. Resursele materiale includ atât resursele materiale primare cât
şi pe cele derivate, cum ar fi echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie,
infrastructurile economice, stocuri de materii prime, baza materială a sectorului
prestator de servicii. Resursele umane cuprind, la fel, atât resursele primare de acest
gen, cât şi pe cele derivate, cum sunt stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţial
inovaţional, etc. în ansamblul resurselor, cele informaţionale ocupă un loc special din
ce în ce mai important.

Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în

circuitul economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au diversificat continuu. în
raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane, însă, resursele au fost şi au
rămas limitate. Raritatea resurselor şi bunurilor, privită cantitativ şi calitativ,
reprezintă o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselor, constă deci, în aceea că volumul, structurile şi

calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul,
structurile şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, resursele şi bunurile sunt
relativ limitate, rare, în comparaţie cu nevoile, care sunt dinamice şi nelimitate.

Legea Unii specialişti consideră că dacă raritatea nu ar fi, nici activitatea economică nu ar
fi, ea nu şi-ar avea sensul. De aceea, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor
raritǎţii economice disponibile reprezintă un alt principiu general al oricărei economii.
resurselor
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile manifestării legii rarităţii, au
obligat pe oameni să se adapteze creator, în funcţie de timp şi de loc, să aleagă
dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite
obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare, asigurându-se astfel
satisfacerea cât mai bună a nevoilor în creştere şi diversificare.

Preocuparea oamenilor dintotdeauna şi de pretutindeni de a alege resursele şi

de a ierarhiza folosirea lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost
numită problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii.

d) Bunurile economice.

Satisfacerea oricărei nevoi umane presupune consum de bunuri.

Noţiunea de bunuri desemnează ansamblul elementelor materiale, identificabile

şi măsurabile, luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi serviciilor de orice
 fel, care pot satisface o anumită trebuinţă umană.

Marea diversitate a bunurilor impune clasificarea acestora după numeroase criterii.

Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea principală a bunurilor este în
Noţiunea de
bunuri libere şi bunuri economice.
bunuri
Bunurile libere sunt toate elementele realităţii, care în condiţiile date de loc şi timp,
sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile, sunt abundente faţă de nevoi.

Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, adică limitarea lor,

insuficienţa lor în raport cu nevoile în condiţiile date de loc şi timp.
Bunurile
Tocmai pentru că sunt limitate în raport cu nevoile, obţinerea şi consumarea
libere bunurilor economice ocazionează consum de resurse, un anumit cost. Distincţia
dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, aceasta făcându-
Bunurile se concret, în raport de loc şi timp. Pe ţărmul mării, apa sărată este un bun liber.
economice Aceeaşi apă, într-o cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate
situată în afara litoralului pentru că devine rară, obţinerea ei presupunând un anumit
efort. Un peisaj frumos dintr-o zonă geografică este un bun liber pentru rezidenţii
zonei, dar este bun economic pentru cel care, ca turist, doreşte să beneficieze de el.

Stiinţa economică include în sfera preocupărilor sale doar bunurile economice, în

marea lor diversitate.

Fiind rezultatul activităţii umane, bunurile economice se caracterizează printr-o serie

de trăsături: prin legătura nemijlocită cu nevoile umane, prin disponibilitate, prin
relativa lor raritate şi prin faptul că sunt apropiabile sub forma drepturilor
patrimoniale.

1. Bunul economic se manifestă numai în legătură cu o nevoie umană. Individul

este acela care stabileşte legătura între nevoia resimţită de el şi obiectul sau serviciul
care îi poate satisface adecvat această nevoie.

2. Un bun are sens economic numai în măsura în care el îşi manifestă

disponibilitatea, adică oamenii îl pot obţine în momentul dorit de ei.

3. Caracterul economic al unui bun este dat de raritatea relativă a acestuia.

Bunurile de care dispune umanitatea continuă să rămână relativ rare - fie cantitativ,
fie calitativ - însuşire ce derivă din caracterul limitat al resurselor economice, corelat
cu nevoile umane în creştere şi diversificare continuă.

4. Bunurile sunt apreciabile sub forma drepturilor patrimoniale.

Clasificarea bunurilor economice se face după o varietate de criterii:

După destinaţie, bunurile economice se împart în bunuri de consum (satisfactori) şi

 bunuri pentru producţie (prodfactori). Bunurile de consum sunt bunuri de folosinţă
curentă (alimente, îmbrăcăminte, unele servicii) şi de folosinţă îndelungată
(locuinţă, mobilă, etc). Bunurile pentru producţie sunt, în fond, factori de producţie.

După forma de existenţă, bunurile economice se clasifică în: corporale (materiale),

incorporale (servicii) şi informaţii (licenţe, brevete, rezultatele cercetării ştiinţifice).
Clasificarea
bunurilor După gradul lor de prelucrare, bunurile economice se împart în: primare (cele
economice desprinse direct din natură), intermediare (aflate în diferite faze de prelucrare),
finale (care nu mai sunt supuse prelucrării, ele fiind destinate consumului final
personal şi colectiv, investiţiilor, exportului, etc).

După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri

economice marfare şi nonmarfare.

Diferite categorii de bunuri pot fi complementare sau substituibile. Două sau mai
multe bunuri sunt complementare dacă trebuie utilizate împreună pentru a satisface o
anumită nevoie (de exemplu, bunurile electrocasnice şi energia electrică,
autovehiculele şi carburanţii); sunt substituibile acele bunuri între care beneficiarul
poate alege pentru a-şi satisface o anumită nevoie (de exemplu între automobil şi tren
pentru satisfacerea nevoii de transport; între zahăr şi zaharină sau miere pentru a-şi
satisface un anumit consum alimentar).

In fine, se disting bunuri principale şi bunuri secundare (derivate). Bunurile

principale sunt bunurile aşteptate prioritar din procesul tehnologic utilizat, cele
secundare (derivate) sunt bunurile care rezultă inevitabil alături de bunul principal
(dacă mierea este produsul principal în apicultură, ceara este produsul secundar).

Test de autoevaluare 1.4

1. Se consideră că nevoile (trebuinţele) umane reprezintă:

a) elementele pe care omul le foloseşte în activitatea economică;
b) un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale existenţei şi
dezvoltării purtătorilor lor;
c) o multitudine de cerinţe ce pot fi satisfăcute în funcţie de mărimea preţurilor;
d) trebuinţele oamenilor care pot fi satisfăcute în corelaţie cu posibilităţile
materiale ale societăţii;
e) elementele pe care omul le poate folosi.

2. Interesele economice:
a) reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în activitatea sa;
b) sunt sinonime cu nevoile umane;
c) pun în evidenţă motivaţia activităţii umane ;
d) constau în efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resurse
economice ;
e) au drept caracteristică definitorie raritatea.
 3. Nu au caracter limitat:
a) resursele umane;
b) reursele economice;
c) nevoile;
d) resursele naturale;
e) resursele derivate.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.5 Activitatea economică şi componentele sale

Aflaţi în prezenţa resurselor relativ rare şi confruntaţi fiind cu sporirea şi
diversificarea nevoilor, oamenii au început să ia parte la activităţi economice, acestea
devenind nucleul acţiunilor sociale de toate genurile.

Activitatea economică se defineşte, deci, prin lupta împotriva rarităţii, proces

Definiţia complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor
activitǎţii privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice, în vederea producerii,
economice circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele
economice.

De-a lungul timpului, s-a desfăşurat un amplu proces de diversificare, specializare şi

integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a
muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-
autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,
prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au

autonomizat, devenind preocupări esenţile ale unor agenţi economici specifici,
următoarele activităţi:
Component
a) Producţia constă în transformarea intrărilor sub forma resurselor, a factorilor de
ele producţie, în ieşiri sub formă de bunuri economice, realizate de către agenţi
activitǎţii specializaţi, în scopul obţinerii de profit sau al oricărui alt avantaj.
economice
In funcţie de caracterul rezultatelor ei finale, producţia poate fi producţie materială şi
prestări de servicii. Producţia materială constă din totalitatea proceselor fizico-
chimice, biologice, economice, sociale prin care resurse naturale sau bunuri obţinute
în procese de producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi
structurale spre a obţine noi produse şi a le face utile sau mai utile (exemplu:
activităţi industriale, agricole, de construcţii, etc).

Prestările de servicii reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate

specifice care nu iau formă obiectuală (exemplu: transporturi, activităţi turistice,
schimburi şi activităţi de comerţ, consultaţii de marketing).
 b) Schimbul (circulaţia) este acea componentă a activităţii economice care
subsumează activităţile de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la
o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării, sau pe alte căi, păstrarea şi
depozitarea acestora, ca şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică
(serviciile de depozitare şi păstrare, de comunicaţii şi telecomunicaţii, serviciile
distributiv-comerciale, etc).

c) Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi

serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie
venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

d) Consumul este actul care constă din folosirea efectivă a bunurilor, act care
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele
oamenilor. La rândul lui consumul se împart în: consumul intermediar care se referă
la folosirea unor bunuri economice, care în procesul de producere al altor bunuri, îşi
pierd caracetristicile lor iniţiale; consumul final care se referă la utilizarea bunurilor
de consum personal.

Test de autoevaluare 1.5

1. Nu reprezintǎ o componentǎ a activitǎţii economice :

a) producţia ;
b) aprovizionarea ;
c) consumul ;
d) repartiţia ;
e) circulaţia.

2. Adâncirea diviziunii muncii are loc sub impactul:

a) diminuării resurselor;
b) progresului ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei;
c) limitării în capacitate a nevoilor;
d) caracterului nelimitat al nevoilor;
e) scăderii consumului.

3. Identificaţi afirmaţia falsǎ referitoare la producţie:

a) poate fi materialǎ;
b) poate lua forma prestǎrilor de servcii;
c) se supune principiilor raţionalitǎţii economice;
d) reprezintǎ actul care constǎ în folosirea efectivǎ a bunurilor;
e) constǎ în transformarea intrǎrilor (factorilor de producţie) în ieşiri (bunuri
economice).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.6 Raţionalitatea în economie

 Raritatea resurselor face ca orice alegere de producţie sau de consum a unuia sau
altuia dintre agenţii economici, să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse
potenţiale. De pildă, dacă o persoană, o familie alocă o parte mai mare din resursele
de care dispune pentru satisfacrea nevoilor de hrană (alimente), atunci în mod
obligatoriu, îi rămân mai puţine pentru cele instructiv- educaţionale sau chiar de
îmbrăcăminte. Această alegere se face conştient sau intuitiv pe baza costului de
oportunitate.
Costul de Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul) bunurilor alternative
oportunitate sacrificate, pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Costul
alegerii este costul (valoarea) unei activităţi, măsurate în termenii celei mai mai bune
alternative sacrificate.
De pildă, dacă o fermă poate să producă, pe baza resurselor de care dispune, 1000
tone de cartofi şi 500 tone de roşii, atunci, costul de oportunitate unei cantităţi
suplimentare de 10 tone cartofi este de 5 tone de roşii. Principiul costului alegerii se
aplică şi de către consumator, de către bănci, firme producătoare, etc.
Pentru a se găsi alegerea raţională se ţine seama de decalajul între dorinţe şi
posibilităţi. Indiferent de felul operaţiunii economice, principiul respectiv presupune
fie căutarea maximizării utilităţii(satisfacţie,productivitate, rentabilitate,
remuneraţie), fie minimizarea efortului (consum de factori, costuri, disponibilităţi
băneşti plasate, etc.)
In cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul curba
posibilităţilor de producţie prin care sunt puse în evidenţă combinaţiile posibile de
producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la
un moment dat.
Bunuri

Curba
posibilităţil
or de
producţie

Fig. 2.1. Curba posibilităţilor de producţie

Să presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării resurselor
disponibile pentru două mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri militare şi
producerea de bunuri civile. Să vedem care sunt alternativele care se deschid
factorului decizional (fig. 2.1.)
Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră.
Combinaţiile posibile dintre cele două categorii de bunuri se află pe curba AG sau
dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de resurse existent şi în condiţiile tehnologice
date, combinaţiile combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea plasa
deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi frontiera
posibilităţilor de producţie.
Să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO pune în evidenţă
posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici o resursă nu va fi
utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea, dreapta OG va reflecta
posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în aceleaşi condiţii, respectiv
nici o resursă nu va fi destinată bunurilor militare.
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la
maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D
etc. Curba posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate resursele
sunt egal utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele resurse sunt
utilizate mai eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele în producţia de
bunuri civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la reducerea productivităţii
obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor militare. Dacă
transferăm resursele care au o contribuţie relativ mică la producerea de bunuri
militare (ex. forţa de muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei etc)
spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere relativ
mică. Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea bunurilor
civile. In deplasarea de la punctul A la punctul B, forte puţine bunuri militare se vor
pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă şi
îmbrăcăminte) . Acelaşi raţionament se poate continua şi pentru punctul C, punctul D
ş.a.
Forma concavă a curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată şi de
raţionalitatea alegerii. In realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OBi, atunci se va renunţa la o
cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AGi şi aşa mai departe.
Bunurile civile vor creşte de la Bi la B 2, B3 etc şi în mod corespunzător, bunurile
militare vor scădea de la Gi la G 2 şi apoi la G3 etc. Costul de oportunitate pentru
producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat de
bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în
direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau mai
bine utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde
productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce
creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare
 cantitate suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine
bunuri civile adiţionale se vor produce cu ultimele resurse transferate de la producţia
Legea bunurilor militare.
creşterii
costului de Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc cantităţi
oportunitate suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în detrimentul altui
bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii costului de oportunitate.
Din grafic rezultă că orice combinaţii între cele două destinaţii în afara curbei este
imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C, decizia de creştere a producţiei de bunuri
civile, fără a se reduce în mod corespunzător producţia de bunuri militare, presupune
luarea în considerare a punctului H. Deplasarea de la punctul C la punctul H este
imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi. Resursele limitate nu permit
luarea în considerare a punctului H, singura soluţie este reducerea producţiei de
bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră de la punctul C la punctul D.
In acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B 2 la B3 şi în mod
corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G 2 la G3. 0 combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea nu
produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de producţie,
atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de bunuri. Dacă de
pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte la un moment dat
în situaţia care corespunde punctului H' din grafic, atunci înseamnă că o parte din
stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere a
producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri
care se doreşte, până la limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe curba
frontierei. In acest caz, costul de oportunitate al sporirii produsului naţional este nul.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi
orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi
ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta
incluzând punctul H'.
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub influenţa
următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea costului de
resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză care poate da
informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel naţional.

Test de autoevaluare 1.6

1. Costul de oportunitate reprezintă:
a) costul total de producţie ;
b) costul marginal ;
c) costul şansei sacrificate ;
d) costul social ;
 e) costul contabil.
2. Existenţa costului de oportunitate în economie este determinată de:
a) progresul tehnic;
b) nivelul de dezvoltare economică;
c) aspectul că resursele sunt limitate comparativ cu nevoile care sunt nelimitate;
d) nivelul de cultură şi civilizaţie;
e) nivelul veniturilor.
3. Utilizarea resurselor limitate în aşa fel încât satisfacţia obţinută să fie maximă
exprimă:
a) raţionalitatea economică;
b) costul de oportunitate;
c) costul economic;
d) costul marginal;
e) profitul economic.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.7 Dinamica şi interdependenţele economice. Legile economice şi libertatea

economică
a) Fenomenele şi procesele economice. Activitatea economică este dinamică, la
desfăşurându-se în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de intercondiţionare
între faptele şi actele autonone specifice. Unele dintre acestea se manifestă la
suprafaţa economiei, iar altele în profunzimea ei.
Fenomenul Fenomenul economic este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia lor.
economic Acesta poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bază de experienţă.
Fenomenul economic reprezintă deci, o formă exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (preţ, cost, bani, etc). Privite în
mişcarea lor, fenomenele devin procese economice.
Procesul Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în
economic starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu.
De pildă, creşterea preţurilor, modificarea ofertei sau a cererii de bunuri economice,
creşterea productivităţii, sunt procese economice.
Un fenomen, respectiv un proces economic generează un altfenomen sau proces
economic care, la rândul lor, pot condiţiona pe altele.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea
devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi invers, au fost numite de specialişti,
stare de dependenţă mutuală.
In ansamblul vieţii economice apar frecvent situaţii când dinamica acesteia nu poate
fi explicată prin relaţia lineară cauză-efect, când raporturile dintre fenomenele şi
procesele economice iau forma circulară, în spirală, un anume efect devenind cauză a
modificării cauzei iniţiale (de exemplu inflaţia).
 b) Legile economice. Legăturile de suprafaţă exprimate de fenomenele şi procesele
economice au în "spatele" lor o multitudine de alte relaţii - profunde şi cu caracter
Legile permanent - pe care oamenii de ştiinţă le-au numit legi economice.
economice Inţelegerea conţinutului legilor economice presupune, mai întâi, delimitarea laturilor
profunde şi relativ stabile ale economiei, de cele vremelnice, aparente.
Comparativ cu fenomenele sau procesele economice, legile economice au
caracteristici proprii:
1. exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;
2. se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii economice
3. pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici ştiinţifice
de cercetare.
Spre deosebire de legile naturii, legile economice se caracterizează prin implicarea
directă a oamenilor în viaţa economică, ceea ce face ca manifestarea acestor legi să
aibă un pronunţat caracter aleatoriu.
O primă problemă care se pune în legătură cu legile economice este cea a naturii lor.
în acest sens, în decursul timpului s-au conturat două concepţii mai importante.
Prima dintre ele susţine că legea economică există şi acţionează la fel ca legile
naturii. Această concepţie se sprijină pe convingerea existenţei unei ordini naturale,
care este spontană, evidentă prin ea însăşi. Ordinea naturală vrea să spună că
societăţile umane şi deci activităţile economice sunt guvernate de legi naturale,
aceleaşi care guvernează lumea fizică. Aceste legi ţin de esenţa oamenilor şi a
lucrurilor şi sunt expresia voinţei divine.
Cealaltă concepţie cu privire la natura şi rolul legilor economice consideră că
fenomenele economice se modifică necontenit, ceea ce face ca ele să aibă o
determinare istorică.
In consecinţă, afirmă adepţii acestei opinii, ne se pot stabili regularităţi veşnice în
viaţa economică şi nu există legi privitoare la desfăşurarea fenomenelor economice
valabile pentru toate timpurile şi toate locurile. Aşadar, fiecare perioadă istorică, şi
deci şi fiecare sistem economic, îşi are propriile sale legi.
Legea economică poate fi definită ca o expresie a modului de structurare,
organizare, intercondiţionare şi funcţionare ale diferitelor verigi ale vieţii economice,
ca relaţii esenţiale între procesele şi fenomenele economice, ca raporturi repetabile
între indivizii participanţi la activitatea economică.
Exemple de legi economice: legea creşterii productivităţii factorilor de producţie,
legea rarităţii resurselor, legea cererii şi a ofertei, legea progresului economic, etc.
Legile economice sunt structurate în mai multe categorii. După modul de
descoperire, ele pot fi legi abstracte (formulate prin metode ştiinţifice de investigare)
şi legi descoperite şi formulate pe bază de experienţă îndelungată. După durata de
manifestare, se disting legi generale, care acţionează pe tot parcursul economiei
(legea creşterii productivităţii, legea rarităţii) şi legi specifice, care acţionează numai
 în cadrul anumitor perioade istorice ale acesteia (legea cererii şi a ofertei, legea
rentei, etc).
Prin esenţa lor, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor.
Raportarea indivizilor la exigenţele legilor economice reprezintă condiţia unei
activităţi economice utile şi eficiente. în prezenţa anumitor condiţii acţionează o lege
economică sau alta. Aceasta nu înseamnă că toţi indivizii sunt obligaţi să facă sau să
nu facă ceea ce legea economică respectivă le dictează. Ea nu obligă pe nimeni ci îi
orientează pe toţi. în măsura în care cerinţele legilor economice obiective sunt
consfinţite în legi juridice, în acte normative, agenţii economici - individuali şi
asociaţi - trebuie să respecte legile juridice adoptate democratic, aceasta fiind în
interesul tuturor.

Test de autoevaluare 1.7

1. Identificaţi afirmaţia falsǎ cu privire la fenomenul economic:
a) reprezintǎ o formǎ exterioarǎ a activitǎţii economice;
b) poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ;
c) constituie fenomene economice: preţul, costul, banii etc.
d) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
e) este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia lor.

2. Procesele economice:
a) sunt fenomenele economice privite în mişcarea lor;
b) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
c) exprimǎ transformǎrile calitative în starea activitǎţii economice;
d) exprimǎ transformǎrile structurale în starea activitǎţii economice;
e) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+b+c); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).

3.Reprezintǎ caracteristici ale legilor economice:

a) exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;
b) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu;
c) se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii economice;
d) pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici
ştiinţifice de cercetare ;
e) pot fi observate şi cercetate în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+c+d); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă (capitalistă)

 Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit, în general, ca un
eveniment nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere, etc. De regulă,
analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine, de nesiguranţă cu
privire la viitor.
Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul obiectiv al unui proces
Incertitudin economic, fie caracterul incomplet, aproximativ, al cunoştinţelor despre acel proces.
ea O acţiune economică este considerată nesigură atunci când este posibilă obţinerea
economică mai multor rezultate de pe urma ei, fără a se cunoaşte probabilitatea apariţiei uneia
sau alteia dintre acestea.
Riscul, dimpotrivă, se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de
probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către
Riscul unităţile economice, de către cei interesaţi.
In realitate, cele două noţiuni - riscul şi incertitudinea - se întâlnesc combinate în
diverse proporţii. Incertitudinea devine o posibilă sursă de risc, în special atunci când
decurge dintr-o informare incompletă sau când se apelează la surse informaţionale
incompatibile.
Interesaţi în stăpânirea proceselor economice, participanţii la viaţa economică acordă
o atenţie deosebită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea şi
riscul în economie sunt însă concepte diferite.
Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anume eveniment în
condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită
probabilitate de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de
probabilităţi.
Probabilitat
ea Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv.
Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice,
respectiv constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza întâmplărilor anterioare.
Probabilitatea subiectivă şi aprecierea subiectivă a riscului poartă amprenta
personalităţii fiecărui individ participant la economie. Ea reflectă mentalităţile,
obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe intuiţie, sau dimpotrivă, pe
observaţii minuţioase.
Riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor
probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.
Riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de
informaţia sa, de temperamentul său.
In afară de această clasificare (în obiective şi subiective) riscurile se mai clasifică
după nivelul de structurare a economiei în micro, macro şi mondoeconomie.
Riscul la nivel microeconomic poate fi:
- risc pur, accidental, neintenţionat, asigurabil. împotriva acestui risc agenţii
economici se pot asigura, el fiind succeptibil de a aduce profit;
- risc speculativ, în care subiecţii economici au atât posibilitatea de a pirde, cât
şi pe cea de a câştiga; acesta se asigură cu mari dificultăţi;
 - risc de neplată, de insolvabilitate a unei firme aflate pe punctul de a da
faliment, profitul scontat în acest sens trebuie să fie suficient de mare pentru a
Formele acoperi riscul de faliment;
- risc de inovaţie, care conduce la aşa numitul profit inovaţional care
riscului
răsplăteşte deci reuşita inovaţională.
Riscul la nivelul macroeconomic se prezintă ca:
- risc social, provocat de evenimente sociale majore, cu un puternic potenţial
perturbator în viaţa oamenilor;
- risc politic, determinat de evenimente politice semnificative (de pildă
războaiele);
- risc economic concretizat în dezechilibrele macroeconomice mai importante
(recesiune, inflaţie);
Riscul la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de ţară. Acest risc este asociat
relaţiei dintre creditorii şi debitorii internaţionali. Mai concret se are în vedere riscul ca
o ţară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către creditorii ei, de regulă,
organismele bancaro-financiare internaţionale.
Riscul de ţară este abordat de regulă, dintr-o dublă perspectivă: cea economică şi,
respectiv, cea politică.
Perspectiva politică a riscului de ţară exprimă probabilitatea ca o ţară să nu dorească
sau să nu poată să înapoieze banii primiţi sub formă de împrumut din motive politice.
Sunt astfel afectate, în primul rând, împrumuturile guvernamentale şi cele ale
întreprinderilor publice şi mai puţin întreprinderile private. De exemplu ne putem
confrunta cu o astfel de situaţie în cazul înlocuirii unui guvern prin lovitură de stat.
Perspectiva economică exprimă probabilitatea ca ţara debitoare să nu poată restitui
împrumutul din cauza unei situaţii economice precare. 0 formă a acestui risc o
constituie, de exemplu, scăderea sub un nivel minim admisibil a încasărilor în valută
ale unei ţări.

Test de autoevaluare 1.8

1. Riscul la nivel microeconomic poate fi :
a) risc social;
b) risc politic;
c) risc economic;
d) risc accidental;
e) numai obiectiv.

2. Riscul la nivel macroeconomic poate fi :

a) risc social;
b) risc speculativ;
c) risc de inovaţie;
d) risc accidental;
e) risc de ţarǎ.

3. Riscul la nivel mondoeconomic poate fi :

a) risc social;
 b) risc de ţarǎ;
c) risc de insolvabilitate sau de neplatǎ ;
d) risc speculativ ;
e) risc accidental.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
1. Nu este un reprezentant al şcolii clasice:
a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Kart Marx;
d) Thomas Malthus;
e) John Maynard Keynes.

2. Teoria valorii muncǎ a fost dezvoltatǎ de:

a) reprezentanţii şcolii de la Viena;
b) reprezentanţii şcolii de la Lausanne;
c) reprezentanţii şcolii clasice;
d) reprezentanţii şcolii de la Cambridge;
e) reprezentanţii sintezei neoclasice.

3. “Teoria generalǎ a ocupǎrii, a dobânzii şi a banilor” are ca autor:

a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
 e) David Ricardo.

4. Microeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care studiazǎ:

a) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
b) comportamentele sociale;
c) marile agregate dintr-o economie;
d) dezechilibrele economice;
e) balanţa de plǎti externe.

5. Macroeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care nu studiazǎ:

a) producţia naţionalǎ;
b) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
c) indicele general al preţurilor;
d) inflaţia;
e) balanţa de plǎti externe.

6. Economia politicǎ:
a) este o ştiinţǎ economicǎ fundamentalǎ;
b) nu este echivalentǎ cu istoria economicǎ;
c) constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economicǎ;
d) are o laturǎ pozitivǎ şi una normativǎ;
e) extinde principiile raţionalitǎţii economice şi eficienţei economice asupra
socialului în totalitatea sa.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+b); B(c+d+e); C(e); D(a+b+ c+d+e); E(a+d).

7. Resursele sunt limitate în sensul că:

a) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
b) nu se regenerează;
c) scad continuu ;
d) nu se recuperează;
e) nu cresc.
8. Indiferent de gradul de folosire sau refolosire, toate resursele trebuie interpretate
ca fiind:
a) nerecuperabile;
b) unele recuperabile iar altele regenerabile;
c) limitate;
d) refolosibile;
e) nelimitate.
9. Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:
a) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt limitate ;
 b) bunurile economice sunt limitate ;
c) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt nelimitate ;
d) bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile ;
e) nevoia de bunuri libere este mai mică decât bunurile libere existente.
10. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă trăsături ale activităţii economice?
a) este amplă şi diversificată;
b) prin intermediul ei se dezvoltă celelalte activităţi din societate;
c) contribuie la transformarea oamenilor, a societăţii în ansamblul ei;
d) are ca scop satisfacerea nevoilor oamenilor ca indivizi, colectivitate,
societate.
e) este alcătuită din activităţi de producţie, repartiţie, schimb şi consum.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a+b + c + d); B(a + b + c + d + e); C(a + b + e); D(c + d + e); E(b + c + d + e).
11. Care din afirmaţiile de mai jos referitoare la costul de oportunitate sunt corecte:
a) este ceea ce pierde individul, colectivitatea şi societatea, în urma alegerii
făcute;
b) este costul şansei sacrificate;
c) este un concept relativ exprimat în termeni reali;
d) este un cost marginal;
e) este costul suportat de oameni pentru a-şi satisface resursele.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a + b + c); B(a + b + c + d); C(a + b + c + d + e); D(a + b + d); E(a + b + e).

7. Obiectul de studiu al economiei politice.

8. Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ

9. Enunţaţi caracteristicile nevoilor umane.

10. Caracterizaţi activitatea economicǎ şi componentele sale.

 Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1 Răspuns 1.2. Răspuns 1.3.

1. c 1. c 1. b
2. d 2. b 2. c
3. c 3. a 3. a

Răspuns 1.4 Răspuns 1.5 Răspuns 1.6

1. b 1. b 1. c
2. c 2. b 2. c
3. c 3. d 3. a

Răspuns 1.7 Răspuns 1.8

1. d 1. d
2. D 2. a
3. A 3. b

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.