MICROECONOMIE

Support de curs
2
 CUPRINS

I.INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ 4

1.1.Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului 4
1.2.Obiectul economiei politice 8
1.3.Metoda economiei politice 9

II.FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ALE ECONOMIEI SOCIALE 11

2.1.Sisteme economice 11
2.2.Caracteristicile sistemului economiei naturale 11
2.3.Economia de schimb – sistemul economiei de piaţă 12
2.4.Sistemul economiei de comandă 14
2.5.Economiile contemporane – economii mixte 15

III.TEORIA CONSUMATORULUI 17
3.1.Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului 17
3.2.Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului 19
3.3.Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii 23

IV.TEORIA CERERII 25
4.1.Cererea şi preţurile 25
4.2.Cererea şi venitul 27

V.TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR 30

5.1.Natura şi obiectivele întreprinderii. Eficienţa tehnică şi eficienţa economică 30
5.2.Teoria producţiei 34
5.3.Teoria costurilor 37
5.4.Teoria ofertei 42

VI.PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI 48

6.1.Conţinut, funcţii, tipuri de pieţe 48
6.2.Concurenţa – element al economiei de piaţă 50
6.3.Preţul – teorii ale preţului, funcţiile acestuia 58

VII.TEORIA DISTRIBUŢIEI 61
7.1.Distribuţia şi piaţa factorilor de producţie 61
7.2.Piaţa muncii şi salariul 63
7.3.Resursele naturale şi renta 65
7.4.Capitalul, dobânda, profitul 67

Bibliografie 72

3
 INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMIEI
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea principalelor reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului şi
contribuţia acestora la dezvoltarea ştiinţei economiei şi a practicii economice
ƒ Înţelegerea obiectului şi necesităţii studiului economiei
ƒ Evidenţierea metodelor de cercetare şi de expunere a rezultatelor cercetării

Cuvinte cheie: apariţia şi dezvoltarea conceptelor, noţiunilor economice, şcoli de gândire

economică, doctrine economice, definirea economiei ca ştiinţă, delimitarea metodologiei
specifice

1.1. Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului

Încă din primele momente ale existenţei sale, omul s-a preocupat de problemele
economice. Primele reprezentări cunoscute ale ideilor economice, în legătură cu comerţul,
preţurile, statul, etc. au fost în Orientul antic, China, India, Egipt, Babilon.
Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a constituit Grecia antică cu
reprezentanţii ei principali – Xenofon, Platon şi Aristotel.
Xenofon (427-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin lucrările:
“Economicul” şi “Despre venituri”, în care a remarcat rolul agriculturii, meşteşugurilor şi
comerţului în viaţa comunităţilor umane; a iniţiat idei privind definirea ştiinţei economice,
definirea economică a bunurilor, a analizat munca, diviziunea socială a muncii şi importanţa
ei asupra calităţii produselor, comerţul; a sesizat două funcţii ale banilor: de echivalent de
circulaţie şi de tezaurizare.
Platon (427-347 î.Ch.) a scris lucrările de factură economică “Statul (Republica)” şi
“Legile”, în care şi-a expus ideile politice, sociale şi economice într-o manieră filosofică. S-a
preocupat de analiza conceptelor de proprietate, diviziune socială a muncii; a evidenţiat
antagonismul dintre economia naturală şi economia de schimb, funcţiilor banilor, sesizând
diferenţele dintre banii cu valoare intrinsecă şi banii semne de valoare, dintre moneda cu
circulaţie internă şi moneda cu circulaţie externă.
Aristotel (384-322 î.Ch.) a fost un om de ştiinţă şi filosof antic remarcabil, cea mai
prestigioasă reprezentare a ideilor economice specifice timpului său. Scrierile sale
fundamentale în acest domeniu au fost: “Politica” şi “Etica nicomachică”. A pus în valoare,
corect, delimitarea între economia domestică, întemeiată pe necesitate, agonisire naturală
(concretizată în bogăţii sub formă de valori de întrebuinţare) şi hrematistică, întemeiată pe
schimb, “urmărind acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani” (concretizată în bogăţii
sub formă de bani); a iniţiat şi dezvoltat idei privind natura schimbului, comerţului şi banilor.

4
Ideea că banii sunt produsul schimbului de mărfuri îi aparţine; a legat apariţia monedei de cea
a comerţului; a evidenţiat rolul banilor şi a explicat două dintre funcţiile lor: de mijloc de
circulaţie şi de măsură a valorii. Aristotel a pus bazele teoriei valorii şi a observat dubla
calitate a mărfii: de valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb; a remarcat că preţul nu este
decât o formă de manifestare a valorii de schimb.
Gândirea economică din Orientul antic şi Grecia antică a reflectat stadiul de dezvoltare
a societăţii omeneşti în acele vremuri fiind izvorul, sursa de inspiraţie pentru reprezentările
economice viitoare. Notabile sunt abordarea apropiată de semnificaţiile prezente ale unora
dintre ideile economice, luciditatea şi curajul exprimării realităţilor specifice lumii antice.
După antici, până în secolul al XI-lea, gândirea economică nu a evoluat substanţial;
ideile economice au fost prezentate, în cea mai mare parte, sub influenţa idealurilor morale
propovăduite de biserica creştină. Chiar dacă, în perioada Evului Mediu reprezentările ideilor
şi conceptelor economice au fost, în esenţă, marcate de spiritul religios, creştin al epocii, s-au
evidenţiat prin încercările de a îmbina ideile lansate de gânditorii antici şi valorile
creştinismului: Toma d’Aquino, Thomas Munzer, John Ball.
Între secolele XVI-XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor economiei de
schimb a fost dominată de curentul de gândire mercantilist, ai cărui reprezentanţi principali
au fost: William Stanfford, Thomas Mun, Antoine de Montchrétien, Jean Baptiste
Colbert, Botero, Serra, Ortiz, etc.. Printre cele mai semnificative idei promovate de
mercantilişti au fost:
- identificarea bogăţiei cu metalele preţioase,
- limitarea sfera producerii şi sporirii bogăţiei la circulaţie, în special la comerţul exterior,
- susţinerea intervenţiei statului în economie, în scopul creării unei balanţe monetare şi
comerciale active.
Deşi a avut lacunele sale în înţelegerea şi tratarea fenomenelor economice
mercantilismul este considerat un curent de gândire economică modern, primul care a semnat
pe actul de naştere a economiei politice ca ştiinţă, prin lucrarea lui Antoine de Montchretien
“Tratat de economie politică” din 1615.
William Petty (1623-1687) a publicat lucrarea de referinţă “Aritmetica politică” în
1691, făcând tranziţia spre următorul curent de gândire economică – fiziocratismul.
Cercetarea economică făcută de acesta s-a transferat din sfera circulaţiei, a comerţului exterior
îndeosebi, a metalelor preţioase, în cea a producţiei; a observat că munca se află la originea şi
în substanţa valorii mărfurilor, a pus bazele teoriei rentei, dobânzii, preţului pământului; a
acordat importanţă populaţiei active în sporirea avuţiei sociale; a evidenţiat legătura între
diviziunea socială a muncii, productivitatea muncii şi bogăţie.

5
 Fiziocratismul, primă reprezentare a şcolii clasice, apărut ca “variantă agrariană a
criticii mercantilismului” s-a concretizat pe plan teoretic prin scrierile fiziocraţilor: François
Quesnay (1694-1774) cu “Tabloul economic” (1758), A. Robert Jacques Turgot cu
“Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiilor” (1766). Aceştia au meritul de a fi
introdus în ştiinţă şi practică idei valoroase, suport de analiză şi comentarii în contradictoriu,
cum ar fi: existenţa unei ordini naturale şi principiul “laissez-faire, laissez-passer le monde va
de lui même”, neintervenţia statului în viaţa economică, supremaţia agriculturii faţă de comerţ
şi industrie, ideea reproducţiei capitalului social, a mecanismului realizării produsului social.
Adam Smith (1723-1790) primul mare reprezentant al şcolii clasice, a fost considerat
părintele economiei politice ca ştiinţă. A publicat în anul 1776 lucrarea de referinţă “Avuţia
naţiunilor – o cercetare a naturii şi cauzelor ei”. A confirmat şi dezvoltat principiile
fiziocraţilor – teoria ordinii naturale, a “mâinii invizibile”, a liberului schimb; noţiunile de
muncă productivă şi neproductivă; a analizat diviziunea manufacturieră a muncii şi influenţa
ei asupra productivităţii muncii şi avuţiei; a folosit metoda abstractizării ştiinţifice, analitice
(esoterice), sesizând legătura între complexitatea muncii şi mărimea valorii; a adus contribuţii
importante la explicarea salariului, profitului, rentei, acumulării capitalului, etc.
David Ricardo (1772-1823), clasic englez a scris “Principiile economiei politice şi
ale impunerii” punând mărimea valorii în relaţie de determinare cu timpul de muncă necesar;
a dezvoltat teoria repartiţiei venitului naţional, a explicat formele salariului; a tratat profitul ca
parte constitutivă a valorii; a desăvârşit teoria rentei, făcând distincţia între renta diferenţială I
şi II; a relansat teoria reproducţiei capitalului social; a considerat că la baza diviziunii muncii
şi schimbului internaţional stau costurile comparative şi nu costurile absolute (aşa cum a
procedat Adam Smith).
Robert Thomas Malthus (1736-1834), un alt clasic englez, a elaborat idei economice
fundamentale în demografie şi teoria rentei. A formulat teza creşterii populaţiei în progresie
geometrică şi a mijloacelor de subzistenţă în progresie aritmetică, teză care şi astăzi suscită
controverse.
Jean Baptiste Say (1767-1832), de asemenea reprezentant al şcolii clasice engleze, a
publicat lucrările: “Tratat de economie politică” (1803) şi “Curs complet de economie
politică” (1829). A introdus conceptul de întreprinzător ca agent al producţiei, a fundamentat
teoria factorilor de producţie, teoria utilităţii, legea debuşeelor, demonstrând, în manieră
personală, imposibilitatea teoretică a crizelor de supraproducţie, etc.
O contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut-o neoclasicii sau
marginaliştii. Nume reprezentative pentru acest curent de gândire economică au fost: Stanley
Jevons, Carl Menger, Vilfredo Pareto, Leon Walras, Eugene Böhm-Bawerk, Alfred

6
Marshall, etc. Spre deosebire de clasici (care elaborează teoria obiectivă a valorii –
întemeiată pe muncă), aceştia elaborează teoria subiectivă a valorii întemeiată pe utilitate;
definesc echilibrul general, echilibrul parţial, etc.
În evoluţia ştiinţei economice, un rol de marcă l-au avut reprezentanţii epocii
contemporane, din 1930 şi până în prezent. John Maynard Keynes este cel mai important
reprezentant al perioadei de început, remarcându-se prin lucrarea “Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). Contribuţia lui la dezvoltarea teoriei
economice se concretizează în principal în: extinderea analizei, de la nivel microeconomic, la
nivel macroeconomic, determinarea venitului global, înclinaţia spre investiţii, înclinaţia spre
economii, etc.
Lui J.M.Keynes i-au urmat neokeynesiştii R.F.Harrod, Joan Robinson, Pierro Sraffa,
P.A.Samuelson, E.Domar, A.Hansen şi alţii. Rolul inovaţiei în decizia întreprinzătorului de a
investi este aportul economiştilor François Perroux şi J.Schumpeter. În ultima parte a
secolului al XX-lea mulţi alţi teoreticieni şia-u înscris numele în filele cărţii de istorie a
gîndirii economice mondiale. Primul premiu Nobel pentru economie le-a fost atribuit autorilor
I.Tinbergen şi R.Frisch, în anul 1969.

Gândirea economică românească

Datorită împrejurărilor nefavorabile, poporul român a trăit multă vreme în condiţii de
fărâmiţare statală şi dominaţie străină, întârziind dezvoltarea economică şi socială şi
imprimând o anumită evoluţie gândirii economice româneşti. Necesitatea creării complexului
economic naţional a dat naştere unei lupte de idei între cei care se pronunţau pentru
menţinerea stării de fapt şi cei care se preocupau pentru schimbarea situaţiei economico-
sociale grele a României. Printre aceştia, menţionăm:
ƒ Nicolae Şutu (1798-1871) – cu lucrarea “Noţiuni statistice asupra Moldovei”;
ƒ Ion Ghica – promotor al împroprietăririi clăcaşilor, liber-schimbist şi adversar al
protecţionismului;
ƒ Nicolae Bălcescu – având ca probleme de studiu: desfiinţarea relaţiilor servile,
împroprietărirea clăcaşilor, secularizarea averilor mănăstireşti, democratizarea impunerii
şi a creditului;
ƒ Ion Ionescu de la Brad – adept al liberului schimb;
ƒ Dionisie Pop Marţian – creatorul doctrinei naţionale româneşti, vizând emanciparea
naţiunii prin industrializare;
ƒ Bogdan Petriceicu Haşdeu – având concepţia că industria este ”mama libertăţii”;

7
ƒ Mihail Kogălniceanu – pledând pentru dezvoltarea industriei naţionale, protecţia,
încurajarea ei;
ƒ Petre S.Aurelian – primul român care elaborează un sistem al creşterii economice, primul
care introduce noţiunea de program economic, susţinător al politicii protecţioniste;
ƒ G.Bariţiu, A.D.Xenopol, etc.
În perioada următoare s-au remarcat: Victor Slăvescu, Gheorghe Zane, Nicolae
Iorga, I.N.Angelescu, Gromoslav Mladenatz, etc.
O poziţie remarcabilă în contextul teoriei economice româneşti au avut:
ƒ Virgil Madgearu dezvoltând probleme ca: geneza, caracterul, structura şi perspectivele
economiei româneşti, cooperaţia şi rolul ei în dezvoltarea statului român, etc.;
ƒ Unul dintre economiştii reprezentativi a fost Mihail Manoilescu – cu contribuţii în
analiza făcută economiei internaţionale şi schimburilor economice dintre ţări;
ƒ Anghel Rugină – în lucrarea “Principia economica” introduce un nou program de
cercetare denumit “abordarea simultană a echilibrului şi dezechilibrului”.

1.2. Obiectul economomiei politice

Economie – oikonomie – oikos (casă) şi nomos (lege);
Politică – politeia (organizare socială), polis (oraş, cetate)
În anul 1615, Antoine de Montchrétien foloseşte pentru prima dată noţiunea de
economie politică în lucrarea “Tratat de economie politică”.
Primele referiri şi încercări de delimitare a câmpului de investigaţii şi afirmare a
economiei ca ştiinţă datează din antichitate. Xenofon vorbeşte despre ştiinţa economică
“bogăţia şi mărimea patrimoniului reprezenta raţiunea de a fi şi obiectul economiei ca ştiinţă”;
Aristotel poziţionează economia printre ştiinţele care se ocupă de studiul existenţei, al
comportamentul omului, ca fiinţă socială, membru al unei comunităţi social-statale, al unei
cetăţi.
Între antici şi clasicii englezi s-au interpus aproape 2000 de ani, însă, modalitatea de a
defini şi de a delimita obiectul economiei politice nu a diferit esenţial; şi unii şi alţii au definit
economia politică ca fiind o ştiinţă a bogăţiei, a avuţiei, însă, primii au pus accentul pe
aspectul individual al bogăţiei, ultimii pe cel social. Adam Smith, în “Avuţia naţiunilor”, a
afirmat că economia politică este o ramură de cunoştinţe necesare pentru a procura populaţiei
un venit şi de a procura statului un venit pentru serviciile publice. J.B.Say a definit economia
ca o ştiinţă a bogăţiei, a formării, distribuirii şi consumării bogăţiilor.
În concepţia neoclasicilor economia politică a devenit, din ştiinţă a bogăţiilor, o ştiinţă
a schimbului, a preţului.

8
 Studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le guvernează pe diferite
trepte de dezvoltare a societăţii, a fost aportul lui Karl Marx, definind economia politică ca
ştiinţă care are ca obiect acest studiu.
Economia este domeniul fundamental şi complex al activităţii umane, care
cuprinde ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor, concretizate în
comportamente şi decizii privitoare la atragerea şi folosirea resurselor economice rare,
în vederea producerii, distribuirii, schimbului şi consumului de bunuri, în funcţie de
nevoile şi interesele lor.
Într-o accepţiune completativă economia este definită ca ştiinţă care studiază modul
în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii fac alegeri şi cum determină aceste
alegeri folosirea resurselor societăţii. Pentru a înţelege aceste probleme Joseph Stiglitz şi
Carl Walsh propun examinarea a cinci concepte:
- compromisurile – luarea deciziei de a cheltui mai mult pe un bun te obligă să
cheltuieşti mai puţin pe altceva;
- stimulentele – de exemplu, dacă salariul economiştilor creşte comparativ cu cel al
medicilor creşte stimulentul alegerii facultăţii de ştiinţe economice;
- schimbul – cînd facem schimburi cu alţii, aria alegerilor fiecărui individ creşte;
- informaţia – pentru a face alegeri inteligente trebuie să căutăm şi să deţinem
informaţii;
- distribuţia – alegerile pe care le facem determină distribuirea avuţiei şi a venitului în
societatea noastră.

1.3. Metoda economiei politice

Etimologic, metodă derivă din gr.methodos – cale, mijloc, mod de prezentare, transpus
ştiinţific. Francis Bacon spunea că metoda este “un far care luminează drumul călătorului”.
În economie, metoda reprezintă ansamblul principiilor, procedeelor şi tehnicilor de
cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii, să descopere noi adevăruri şi să
rezolve eficient cât mai multe probleme practice. Metoda trebuie privită ca: metodă de
cercetare şi metodă de expunere a rezultatelor cercetării.
Metode utilizate în economie sunt:
Analiza – metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui
întreg în elementele lui componente şi studierea fiecăreia dintre acestea. Analiza poate fi
inductivă, când se porneşte de la particular la general, de la gândirea abstractă la generalizarea
ştiinţifică sau deductivă, de la general la particular, putând fi explicate fenomene particulare,
în tot ce au ele esenţial.

9
 Sinteza – constă în reunirea elementelor obţinute prin analiză, stabilirea legăturilor
dintre ele şi cunoaşterea proceselor pe baza acestei reuniri.
Experimentul economic – intervenţia conştientă, activă, controlată, în viaţa
economică reală, cu scopul de a verifica oportunitatea, necesitatea, eficacitatea unor acţiuni de
politică economică, de organizare, conducere, elaborate pe baza unor experienţe sau modele
stabilite dinainte.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Prezentaţi principalele contribuţii ale reprezentanţilor antichităţii la dezvoltarea ştiinţei economiei.
2. Care sunt trăsăturile esenţiale ale mercantilismului?
3. Analizaţi comparativ mercantilismul şi clasicismul.
4. Evidenţiaţi rolul şcolii neoclasice la dezvoltarea gândirii economice

5. Conceptele de economie naturală şi 9. Principiul ordinii naturale aparţine:

economie de schimb au fost iniţiate şi a) Reprezentanţilor antichităţii
dezvoltate, mai întâi de: b) Mercantiliştilor
a) Fiziocraţi c) Fiziocraţilor
b) Antici 10. Lucrarea de referinţă a lui Adam Smith
c) Mercantilişti este:.............................................................
6. Bazele teoriei valorii au fost puse de: ......... .........................., fiind scrisă în
a) Adam Smith anul.................
b) Aristotel 11. Teoria factorilor de producţie este
c) Fran›ois Quesnay aportul lui:
7. Printre mercantiliştii marcanţi se a) Aristotel
numără: b) Adam Smith
a) Jean Baptiste Colbert c) Jean Baptiste Say
b) William Petty 12. Dacă la clasici, în teoria .................... a
c) J.B.A.Turgot valorii, valoarea se bazează
8. Producerea şi sporirea bogăţiei erau pe....................., la marginalişti, în
limitate, în viziunea a două curente de teoria........................ a valorii, aceasta se
gândire economică, la sfera: întemeiază pe................................
A. Mercantilişti: 13. Lucrarea de referinţă a lui John
a) Industriei Maynard Keynes
b) Agriculturii este..............................................................
c) Comerţului interior .....................................................................
d) Comerţului exterior ...., fiind scrisă în anul...................
B. Fiziocraţi: 14. În definirea obiectului economiei ca
a) Industriei ştiinţă a bogăţiei, pentru reprezentanţii
b) Agriculturii antichităţii primează aspectul (latura)
c) Comerţului interior .........................iar pentru clasicii englezi,
d) Comerţului exterior aspectul (latura).......................................

10
 FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE
ALE ECONOMIEI SOCIALE
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea caracteristicilor sistemelor economice
ƒ Înţelegerea diferenţelor dintre sistemele economice şi dezvoltarea capacităţii de analiză
comparativă a acestora
ƒ Caracterizarea economiilor contemporane

Cuvinte cheie: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de piaţă, sistemul economiei
de comandă, economii mixte

2.1. Sisteme economice

Sistemul economic este complexul de structuri instituţionale şi sociale, economice şi
tehnice, psihologice sau mentale având ca obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre
resurse şi nevoi. Problema fundamentală a economiei, indiferent de sistemul economic,
nivelul de dezvoltare al ţării, este optimizarea raportului dintre resursele limitate şi nevoile
diversificate ale omenirii. În acest sens, trebuie să se aibă în vedere întrebări ca: ce bunuri
trebuie produse?, în ce cantităţi?, de ce calitate? când trebuie produse? cum trebuie produse?
pentru cine sunt produse aceste bunuri?
Pentru a putea delimita tipurile de sisteme economice, în teoria economică s-a pornit
de la trei întrebări considerate fundamentale:
1. Cine decide în cadrul acelui sistem economic?
2. Care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?
3. Care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?
Ca urmare a acestor întrebări-criterii, Raymond Barre delimitează sistemele
economice în: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de piaţă, sistemul economiei
de comandă. Pentru ca delimitarea corectă să fie posibilă, dată fiind coexistenţa, în anumite
proporţii, a elementelor specifice tuturor sistemelor economice, s-a aplicat principiul
preponderenţei pe care o deţine fiecare dintre acestea la nivel societal.

2.2. Caracteristicile sistemului economiei naturale

Economia naturală reprezintă sistemul economic prin care fiecare comunitate îşi
satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb. Se mai numeşte
economie autarhică sau noneconomie. A fost preponderentă până la prima revoluţie
industrială. Principalii factori de producţie disponibili în acea etapă de dezvoltare a societăţii
erau: resursele naturale, bunurile de capital şi resursele umane. Se urmărea doar satisfacerea

11
nevoilor în limita producţiei obţinute. În cadrul economiei naturale, activitatea economică se
realiza, în principal, la nivelul gospodăriilor individuale, independente unele de altele.
Decizia în cadrul acestui sistem economic aparţinea membrilor gospodăriei
individuale.
Motivaţia dominantă a deciziei era crearea bunurilor destinate autoconsumului, care
putea fi: intermediar (destinat producerii altor bunuri) şi final (permiţând direct satisfacerea
nevoilor indivizilor).
Instituţia cheie în această societate era gospodăria familială, izolată din punct de
vedere economic. Alvin Toffler considera economia naturală “civilizaţia primului val”,
caracterizată prin: principalul factor de producţie – pământul; baza economiei – culesul,
vânătoarea, cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii; economie descentralizată.
Economia naturală a cunoscut o tendinţă de restrângere relativă în timp. Marfa, ca
obiect al economiei de schimb a apărut mult înaintea producţiei de mărfuri, însă, înainte de
apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea un caracter întâmplător. Până la
apariţia celei de a doua condiţii a existenţei economiei de schimb – autonomia,
independenţa producătorilor, schimbul de mărfuri era legat doar de surplusul care putea
apărea întâmplător la o comunitate sau alta. Dezvoltarea economiei de schimb a fost
condiţionată de realizarea primei revoluţii industriale, extinderea meşteşugurilor, determinând
producţia de mărfuri generalizată şi prin aceasta, trecerea de la un sistem economic în care
predomina economia naturală la un sistem în care locul şi rolul principal revine economiei de
schimb.

2.3. Economia de schimb - sistemul economiei de piaţă

Treptat, pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, eficienţa acesteia a crescut,
creându-se premisele trecerii de la consumul direct de bunuri la vânzare-cumpărare, adică la
schimb. În perioada contemporană, economia de schimb a devenit forma universală a
organizare şi funcţionare a activităţii economice. Caracteristicile economiei de schimb sunt:
1. specializarea unităţilor economice în producerea anumitor bunuri având la bază
avantajul comparativ (competitiv)
2. autonomia producătorilor respective, dreptul acestora de a se manifesta liber, în
direcţia realizării propriilor interese precum şi dreptul lor de a înstrăina o parte din
ceea ce produc în schimbul unei contraprestaţii echivalente.
3. piaţa este mecanismul principal de alocare a resurselor, aşezând faţă în faţă
producătorii şi consumatorii, cererea şi oferta, din confruntarea cărora rezultă

12
 preţul produselor. Prin intermediul pieţei, alegerile individuale libere sunt
coordonate, însumate şi comparate între ele, iar cei ineficienţi sumt eliminaţi.
4. în cadrul pieţei, tranzacţiile îmbracă forma tranzacţiilor biletarale, a schimbului
reciproc de bunuri între unităţile economice. Tranzacţiile unilaterale, fără
echivalent – subvenţii, impozite, deţin o pondere foarte mică în totalul
tranzacţiilor.
5. schimbul pe piaţă se face, preponderent, prin intermediul banilor.
Trăsăturile generale ale economiei de piaţă sunt:
a) Proprietatea privată este preponderentă dar nu exclude existenţa sectorului public.
Fiecare proprietar va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele,
determinând creşterea performanţelor întregului sistem economic.
b) Multipolaritatea, pluralitatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii
economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între
piaţa bunurilor, serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare. Initiativa, decizia şi acţiunea
sunt individuale.
c) Obiectivul central al firmelor este maximizarea profitului iar relaţiile dintre firme sunt,
în principal, relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile dar în acelaşi
timp conduce la crearea unor centre de putere cum ar fi monopolurile şi oligopolurile.
d) Monetizarea economiei – existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi relaţiile
monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de ansamblu.
e) Descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent iar
coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
f) Intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unor
disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale
acestora. Intervenţia statului se face prin politica fiscală, monetară şi de protecţie socială.

Tipurile de economie de piaţă contemporană sunt:

1. Economii de piaţă dirijate, caracterizate prin existenţa unui sector public puternic în
economie, în care deciziile independente se împletesc cu cele centralizate iar reglarea prin
piaţă a mecanismului economic este sprijinită de existenţa programărilor orientative.
Libertatea preţurilor nu este deplină existând şi preţuri controlate de către stat iar
monetizarea este redusă în comparaţie cu alte tipuri de economie. Exemplu, Franţa
posbelică şi economiile din Europa centrală şi de est în primii ani ai tranziţiei.
2. Economia socială de tip scandinav caracterizată printr-un sector public dezvoltat în sfera
serviciilor şi în care există preţuri controlate şi decizii centralizate dar gradul de

13
 liberalizare economică este mai ridicat decât în modelul dirijat. Sistemul fiscal este
puternic dezvoltat furnizând resurse necesare protecţiei sociale. Exemplu, ţările nordice,
până în 1990.
3. Economia mixtă de tip vest-european, caracterizată prin proprietate privată dominată, în
care rolul sectorului public este important doar în sfera serviciilor sociale. Monetizarea
economiei este ridicată şi există grupuri de forţă atât la nivel naţional cât şi internaţional.
4. Economia liberă de tip anglo-saxon în care sectorul public ocupă un loc neglijabil în
economie şi în care concurenţa între firmele care urmăresc maximizarea profitului este
puternică. Statul intervine în special în crearea unui cadru favorabil concurenţei, prin legi
antitrust, etc. Exemplu, SUA.
5. Economia exclusiv liberală, model economic ideal, exclusiv privată, în care predomina
concurenţa monopolistică, piaţa reglând activitatea economică.
Noul context socio-economic şi politic de pe harta Europei unite defineşte conceptul de
economie de piaţă viabilă sau funcţională astfel:
ƒ Preţuri şi schimburi externe libere
ƒ Existenţa unui cadru juridic adecvat şi efectiv aplicat
ƒ Stabilitate macroeconomică
ƒ Consensul partenerilor sociali asupra politicii macroeconomice
ƒ Existenţa unui sector financiar, bancar şi non-bancar, bine dezvoltat
ƒ Absenţa obstacolelor semnificative la intrarea, respectiv ieşirea pe şi de pe piaţă

2.4. Sistemul economiei de comandă

În sistemul economiei de comandă iniţiativa deciziei economice aparţine autorităţii
centrale, motiv pentru care se spune că economia este unipolară. Deciziile sunt reunite în
planul centralizat al statului, realizarea lor este obligatorie pentru toţi agenţii economici iar
aparatul de stat asigură respectarea lor. Deciziile luate individual de agenţii economici au
caracter periferic.
Motivaţia dominantă a deciziilor economice este interesul general al colectivităţii
naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea căreia depinde satisfacerea
intereselor individuale. Profitul este indicatorul bunei gestiuni şi nu stimulentul, scopul
activităţii economice.
Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt:
ƒ proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie;
ƒ planul central, având caracter imperativ, obligatoriu.

14
 Rolul pieţei este limitat doar la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare prin
sistemul aprovizionării tehnico-materiale şi trecerii în consumul populaţiei a bunurilor
economice necesare.

2.5. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, în nici o societate contemporană, economia nu se prezintă şi nici nu s-a
prezentat în formă pură, într-una din aceste sisteme economice. Nu a existat niciodată
economie de piaţă în proporţie de 100% (după unii, doar în sec. al XIX-lea, în Anglia). În
prezent, în economiile de piaţă, două coordonate se completează, condiţionează şi
influenţează reciproc – piaţa şi statul, în mărimi şi modalităţi diferite, de la o ţară la alta.
Paul Samuelson sublinia că “A face să funcţioneze o economie modernă, fără a recurge la cele
două jumătăţi – piaţa şi statul – concomitent, este ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură
mână”.
Prezenţa statului în economiile contemporane cele mai dezvoltate este demonstrată de
ponderea mare în PIB pe care o au încasările, cheltuielile guvernamentale, numărul
persoanelor ocupate în sectorul bugetar (asigurând venituri primare). Mai mult, statul are şi
rolul de redistribuitor de venituri primare. În unele ţări occidentale, statul este şi un important
proprietar de locuinţe. Statul influenţează mediul afacerilor prin reglementări monetare şi
financiare.
Economia mixtă, în forme şi ponderi diferite de la o ţară la alta, va continua să existe;
importantă este însă menţinerea marjei de acţiune a statului în limite care să nu afecteze
funcţionarea liberă a pieţei şi să nu îngrădească libertatea de decizie şi acţiune a agenţilor
economici.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Motivaţi alegerea întrebărilor în vederea delimitării tipurilor de sisteme economice.
2. Care sunt trăsăturile sistemului economiei de piaţă?
3. Caracterizaţi sistemul economiei de comandă evidenţiind punctele slabe ale acestuia.
4. Exemplificaţi şi caracterizaţi, din cadrul sistemului economiei mondiale, tipuri de economii de
piaţă contemporane

5. Motivaţia dominantă a deciziei în b) Concomitent cu producţia de mărfuri

sistemul economiei naturale era: c) Independent de producţia de mărfuri
a) Crearea bunurilor destinate schimbului 7. Una dintre condiţiile fundamentale ale
b) Crearea bunurilor destinate existenţei economiei de schimb este:
autoconsumului a) Diviziunea muncii
c) Obţinerea celui mai mare câştig monetar b) Dezvoltarea economiei naturale
individual c) Prima revoluţie industrială
6. Ca obiect al economiei de schimb, marfa 8. Unul dintre factorii care au determinat,
a apărut: în economia de piaţă, trecerea de la
a) Înaintea producţiei de mărfuri situaţia – unităţi mici, multe, de forţe

15
 relativ egale, la situaţia – unităţi mari, 12. Sistemul economic de piaţă în care
puţine, de forţe inegale, este: libertatea pieţei este reunită cu armonia
a) Accentuarea concurenţei socială se numeşte:
b) Carenţele sectorului public a) Paternalist
c) Orientarea spre profit. b) Vest-european
9. Una dintre instituţiile cheie din sistemul c) Social de piaţă
economiei de piaţă este: 13. În sistemul economiei de comandă,
a) Statul profitul este:
b) Gospodăria familială a) Scopul activităţii economice
c) Proprietatea privată. b) Indicatorul unei gestiuni bune
10. Economia de piaţă este descentralizată c) Indicatorul eficienţei la nivel
deoarece orice agent economic are macroeconomic
autonomie de: 14. Unul dintre argumentele conform
a) Opţiune căruia se spune că economiile
b) Decizie contemporane sunt mixte este:
c) Acţiune a) Ponderea mare a persoanelor ocupate în
11. Intervenţia statului în sistemul sectorul bugetar
economiei de piaţă se concretizează în: b) Existenţa marilor monopoluri
a) Îndeplineşte funcţiile pieţei c) Coexistenţa elementelor specifice
b) Supraveghează funcţionarea pieţei economiei naturale şi ale celei de piaţă
c) Acţionează ca agent economic

TEORIA CONSUMATORULUI
16
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea principalelor coordonate ale abordării teoriei utilităţii de către şcoala
neoclasică
ƒ Aprofundarea conceptelor, noţiunilor specifice teoriei consumatorului şi capacitatea de a
recurge la exemplificări şi interpretări pertinente
ƒ Înţelegerea diferenţelor dintre abordarea cardinală şi abordarea ordinală a teoriei utilităţii
ƒ Posibilitatea de a stabili, conform teoriei utilităţii, echilibrul consumatorului în condiţiile
contrângerii bugetare şi de a înţelege corect dinamica acestuia

Cuvinte cheie: satisfacerea nevoilor consumatorului, utilitate, abordare cardinală, abordare

ordinală, izoutilitate, echilibrul consumatorului, noua teorie a consumatorului

Analiza microeconomică este centrată pe nivelul individual, reprezentat de om aflat în

permanenta căutare a satisfacerii nevoilor sale. În calitate de consumator, individul se
manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea
satisfacerii nevoilor sale, deci a utilităţii economice prin utilizarea resurselor limitate pe
care le are la dispoziţie. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi
serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează bugetul individului defineşte
starea de echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii
neoclasici în ultima parte a secolului al XIX-lea.
Teoria utilităţii marginale, fundamentate de economiştii neoclasici se prezintă sub
două forme: abordarea cardinală şi abordarea ordinală.

3.1. Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului

Conform teoriei utilităţii cardinale, pornindu-se de la constatarea că nivelul de
satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă de la individ la individ dar şi de la o unitate
consumată din acelaşi produs la alta, s-a presupus că individul este capabil să măsoare
printr-un indice cantitativ utilitatea obţinută din consumul fiecărei unităţi dintr-un bun
omogen. Este posibilă deci, ierarhizarea nivelurilor de utilitate, deci a satisfacţiei oferite de
consumul unei cantităţi dintr-un bun comparativ cu a celei oferite de consumul unei cantităţi
din alt bun.

3.1.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală (U) a unui bun oarecare reprezintă satisfacţia globală obţinută de individ prin
consumarea unei cantităţi din acel bun. Deci, U= f(x), în care x este cantitatea consumată din
bunul X.

17
 Utilitatea marginală Um reprezintă evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică
a cantităţii consumate.
Utilitatea marginală a unui bun imperfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale
( ΔU ) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din bunul X.
ΔU
UmX =
Δx
Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil este variaţia utilităţii totale pentru o
variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din acel bun. Din punct de
vedere matematic, aceasta reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu x, deci
dU
U m X = f ′(x) sau
dx

3.1.2.Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale

Analizând evoluţia nivelului de satisfacţie a individului, atunci când consumă o
cantitate crescândă dintr-un bun şi, observând că acesta depinde de intensitatea nevoii pe care
consumatorul caută să o satisfacă, se poate face următoarea ipoteză: intensitatea unei nevoi
descreşte pe măsura creşterii cantităţii consumate. Acesta este principiul intensităţii
descrescânde a nevoilor formulat de Heinrich Gossen în 1843. Acest principiu a stat la baza
elaborării principiului utilităţii marginale descrescânde conform căruia, utilitatea suplimentară
oferită de consumul unei cantităţi suplimentare dintr-un bun descreşte până când devine nulă
la punctul de saturaţie. Satisfacţia totală nu se diminuează ci creşte dar cu o raţie
descrescândă. Deci, U1>U2>....>Un, în care, Un – utilitatea marginală.
n
U = ∑ U i este utilitatea totală.
i =1

Reprezentarea grafică a utilităţilor totală şi marginală este (fig.1)

Fig.1 – Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale

În punctul de saturare (S) utilitatea marginală Um este nulă deci o unitate suplimentară
de consum nu mai sporeşte satisfacţia consumatorului. Individul raţional nu continuă
consumul dincolo de acest punct, deci se poate conchide că utilitatea marginală este
descrescătoare şi pozitivă.

18
 3.1.3. Alegerea optimală a consumatorului
- În situaţia de abundenţă, în care nimic nu limitează posibilităţile de consum ale
individului, condiţia alegerii optimale a consumatorului denumită condiţia de echilibru este
UmX = 0, deci poate consuma orice bun până în momentul când utilitatea marginală este nulă.
- În situaţia de raritate (bunurile de consum care ne satisfac trebuinţele sunt rare) în care
bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau
la unul Z, deci bunul X are un cost de oportunitate reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar
putea obţine individul renunţând la consumul lui X. Dacă presupunem existenţa a două bunuri
substituibile X şi Y, combinaţia optimă care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei
este coşul (X,Y) astfel determinat încât utilitatea marginală a celor 2 bunuri să fie egală. Deci,
UmX = UmY
- În situaţia de raritate, în economia monetară, consumatorul dispunând de o sumă dată
(bugetul său), trebuie să decidă cum o împarte pentru procurarea bunului X şi a bunului Y.
Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă când utilitatea
marginală a unei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea bunului X este egală cu
utilitatea marginală a unei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea bunului Y. Deci,
condiţia de echilibru a consumatorului este:
UmX UmY
=
Px Py

3.2. Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului

Datorită imposibilităţii măsurării utilităţii prin indici cantitativi precişi, reprezentanţii
noi şcoli marginaliste, Vilfredo Pareto şi John Hicks au formulat următoarea ipoteză: indivizii
sunt capabili să compare, să clasifice alegerile conform unei ordini de preferinţă, fără a se
atribui fiecăreia un indice cantitativ, deci abordând utilitatea şi echilibrul consumatorului într-
o formă ordinală. Pentru a determina combinaţiile posibile de produse de care are nevoie,
numite “coşuri de consum” (panere de consum sau programe de consum) consumatorul ia în
considerare:
-valoarea relativă a produselor, adică preţurile lor;
-resursele disponibile pentru procurarea lor, adică constrângerea sau restricţia
bugetară.
Un coş de consum conţine bunurile qi, i= 1, m , cu unităţile xj , j = 1, n . ( ∃ ) o
infinitate de combinaţii între bunurile care pot satisface nevoile de consum, deci individul

19
trebuie să aleagă între bunurile qi dar şi între coşurile Qi care asigură niveluri de utilitate
diferite.
Utilitatea agregată este o funcţie U = u(X, Y, Z,...) obţinută prin consumul bunurilor din coşul
Qi .
În teoria ordinală a utilităţii se foloseşte ca instrument de bază curba de indiferenţă
sau izoutilitate, introdusă de Vilfredo Pareto, apoi de J.Hicks, J.Debreu, M.Allais, etc.
Mulţimea combinaţiilor a două bunuri X şi Y care asigură consumatorului un nivel de
utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.
În fig.2 am reprezentat 3 curbe de indiferenţă U0, U1, U2 care indică trei niveluri
diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe U0, consumatorul are aceeaşi satisfacţie sau utilitate, fie
consumând coşul A constituit din 2 unităţi din bunul X şi 7 unităţi din bunul Y, fie
consumând coşul B constituit din 8 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y. La fel, se
apreciază pentru curbele de indiferenţă U1 şi U2. Se observă că programele de consum situate
pe curba de indiferenţă U1 oferă o utilitate sporită celor situate pe curba U0 iar cele situate pe
curba de indiferenţă U2, o utilitate mai scăzută comparativ cu U0 şi U1.

Fig.2. Punctele A (2,7) B (8,3); C (4,9) D (10,5); E (1,6) F (6,3) se numesc coşuri
(panere, programe) de consum.
U0=f0(X,Y); U1=f1(X,Y); U2=f2(X,Y), în care, utilităţile sunt aceleaşi de-a lungul
curbei de indiferenţă şi U2 < U0 < U1, deci, A=B, C=D, E=F şi E<A, A<C , E<C.
Pentru un individ, pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare oferind un
nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul curbelor de indiferenţă se numeşte harta de
indiferenţă.
Proprietăţi: Curbele de indiferenţă sunt: paralele; descrescătoare (datorită ipotezei de
raţionalitate a individului, conform căreia, acesta nu consumă dincolo de punctul de saturare,
deci numai până unde Um=0). De-a lungul curbei de indiferenţă există o relaţie inversă între
cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y – dacă x creşte, y scade şi invers, dar utilitatea
totală rămâne neschimbată; convexe.
Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X măsoară variaţia cantităţii
necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa
o variaţie infinit de mică a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale
să nu se schimbe. Rata marginală de substituţie este panta într-un punct a curbei de
indiferenţă, variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. Ea este
determinată prin derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă pentru că variaţiile celor 2
cantităţi sunt de sens opus.

20
 ΔY
RMS = (-) , semnul (-) având caracter convenţional.
ΔX
Echilibrul consumatorului. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai
preferinţele sau dorinţele sale; el trebuie să ia în considerare şi venitul disponibil (V) şi
preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Aceste variabile sunt independente de deciziile de
consum ale individului, dependente de salariul acestuia, format pe piaţa muncii şi de
confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor 2 bunuri. Limita impusă alegerii consumatorului
de dimensiunile venitului său şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetară.
Deci V = x ⋅ Px + y ⋅ Py , în care,

V - venitul consumatorului
x - cantitatea cumpărată din bunul X
Px- preţul bunului X
y – cantitatea cumpărată din bunul Y
Py- preţul bunului Y.
Constrângerea bugetară se reprezintă grafic prin dreapta bugetară (fig.3), ale cărei
intersecţii cu axele de coordonate se află dând, în ecuaţia scrisă anterior, mai întâi lui x
V V
valoarea 0 (şi-l aflăm pe y = ) apoi lui y valoarea 0 (şi-l aflăm pe x = ).
Py Px

V V
Aşadar, dreapta bugetară se intersectează cu axele în punctele A (0, ) şi B ( , 0).
Py Px

În punctul A, întreg venitul consumatorului se alocă exclusiv cumpărării bunului Y iar în

punctul B, întreg venitul consumatorului se alocă cumpărării bunului X. Panta dreptei
bugetare AB este tangenta unghiului ABO, deci,
V
AO Py Px
tg < ABO = = =
OB V Py
Px

Fig.3 – Dreapta bugetară şi echilibrul consumatorului.

Combinaţia optimală. Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul
unei combinaţii de două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul trebuie să atingă
curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe
dreapta sa bugetară. Combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de indiferenţă
este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig.3).

21
 Efectul variaţiilor de preţ. Dacă are loc reducerea preţului unuia dintre bunuri, în
condiţiile menţinerii constante a preţului celuilalt bun şi a venitului, creşte puterea de
cumpărare sau nivelul venitului real al consumatorului, deci, acesta se va plasa pe o curbă de
indiferenţă situată mai la dreapta axelor de coordonate, comparativ cu situaţia initială,
obţinând un nivel de utilitate mai ridicat. În cazul reducerii sau majorării lui Px, diminuarea
sau creşterea pantei are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A. Dacă se
modifică ambele preţuri iar venitul rămâne acelaşi sunt posibile situaţiile:
a) dacă ambele preţuri se modifică în aceeaşi proporţie, panta dreptei bugetare
rămâne neschimbată;
b) dacă preţul bunului X creşte mai mult decât cel al lui Y, dreapta bugetară îşi
măreşte panta, dacă preţul lui X creşte mai puţin decât cel al lui Y, panta dreptei
bugetare scade. În ambele situaţii nivelul utilităţii este mai mic decât în situaţia
iniţială.
c) dacă preţul bunului X scade mai mult decât cel al lui Y, panta se diminuează, dacă
preţul lui X scade mai puţin decât cel al lui Y, panta creşte. În ambele situaţii
nivelul utilităţii este mai mare decât în situaţia iniţială.
d) dacă preţul lui X se măreşte iar cel al lui Y se micşorează, dreapta bugetară îşi
măreşte panta; invers, panta se micşorează.
Efectul variaţiilor de venit. În condiţiile menţinerii preţurilor celor două bunuri dar
modificării venitului nominal al consumatorului, creşte sau scade puterea de cumpărare a
acestuia şi nivelul său de satisfacţie.

3.3. Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii

În abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului se pleacă de la ipoteza
că individul sau menajul caută maximizarea utilităţii agregate U, ţinând cont numai de
constrângerea bugetară dată de venitul consumatorului şi preţurile acelor bunuri. La acestea se
adaugă însă şi modificarea gusturilor sau preferinţelor. O limită importantă a teoriei
tradiţionale este neluarea în considerare a gusturilor şi preferinţelor în explicarea
comportamentelor, cu atât mai mult cu cât există comportamente care nu pot fi explicate
numai limitându-ne la venit şi preţ.
În noua abordare a teoriei consumatorului, conturată de Gary Becker, T.Schultz,
K.Lancaster, etc., după anii ’60, trebuie luate în considerare următoarele:
-distincţia între bunuri şi nevoi, între nevoia de alimente, ziare, etc., şi nevoia de a se
hrăni, a se informa, etc. Nevoile nu se modifică ci numai modul de a le satisface. Acesta

22
evoluează în funcţie de progresele ştiinţifice, tehnice, în sistemele de producţie, nivelul de
trai.
-integrarea costului timpului în analiză. Timpul este o resursă rară, nestocabilă,
utilizarea sa având un cost de oportunitate (ansamblul satisfacţiilor pe care le-ar putea obţine
un individ dând timpului consumat la un moment dat, o altă utilizare). Alături de alte bunuri şi
servicii, timpul este un factor de producţie al satisfacţiei.
-integrarea în analiză a capitalului uman. Capitalul uman este definit ca ansamblul
experienţelor, cunoştinţelor, deprinderilor, dobândite de individ de la naşterea sa, care-i
determină niveluri diferite de satisfacţie prin consumul unei cantităţi determinate de bunuri şi
servicii.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Cum se defineşte utilitatea economică?
2. Explicaţi evoluţia utilităţii totale şi utilitatea marginală.
3. Ce semnifică echilibrul consumatorului şi cum se poate determina acesta?
4. Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea echilibrului consumatorului?
5. Cum explicaţi coodonatele noii teorii a consumatorului?

6. Coordonata centrală în definirea 10. La punctul de saturaţie utilitatea

utilităţii economice a indiviului este:
a) Maximizarea consumului de bunuri
economice
b) Maximizarea satisfacerii nevoilor
individului
c) Minimizarea cheltuielilor afectate
consumului de bunuri economice
7. Utilitatea marginală reprezintă:
a) Utilitatea totală raportată la preţul unui bun
economic
b) Evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie
foarte mică a cantităţii consumate dintr-un
bun economic
c) Diferenţa între utilităţile totale resimţite de
2 indivizi în legătură cu consumul
aceluiaşi bun economic
8. Relaţia U=f(x), în care U este utilitatea
totală a unui bun economic oarecare,
înseamnă că x este:
a) cantitatea consumată din bunul X
b) preţul bunului X
c) venitul consumatorului X
9. Care din următoarele afirmaţii este
adevărată?
a) Utilitatea totală este crescătoare, utilitatea
marginală este staţionară
b) Utilitatea totală este descrescătoare,
utilitatea marginală este crescătoare
c) Utilitatea totală este crescătoare, utilitatea
marginală este descrescătoare
marginală este:
a) Nulă
b) Negativă
c) Pozitivă
11. În realizarea condiţiei de echilibru a
consumatorului (raritate, economie
monetară) sunt luate în considerare:
a) Utilităţile totale ale bunurilor substituibile
şi preţurile lor
b) Utilităţile totale ale bunurilor substituibile
şi venitul consumatorului
c) Utilităţile marginale ale bunurilor
substituibile şi preţurile lor
12. Curbele de indiferenţă:
a) Se intersectează
b) Sunt paralele şi descrescătoare
c) Sunt paralele şi crescătoare
13. Constrângerea bugetară a
consumatorului a două bunuri
substituibile X şi Y este dată de:
a) Venitul său şi preţurile acestor bunuri
b) Utilitatea marginală şi preţurile bunurilor
c) Venitul şi utilitatea marginală a bunurilor.
14. Combinaţia optimală a două bunuri
substituibile X şi Y se găseşte:
a) Pe dreapta bugetară
b) Pe curbele de indiferenţă
c) În punctul de tangenţă al curbei de
indiferenţă cu dreapta bugetară.

23
15. Unul dintre elementele noii teorii a b) Distincţia dintre bunuri şi servicii
consumatorului este: c) Integrarea capitalului fix
a) Integrarea costului timpului

TEORIA CERERII

Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea elementelor de referinţă privind teoria cererii – definire, tipuri, modalităţi de
ilustrare
ƒ Inţelegerea şi aprofundarea determinanţilor cererii şi posibilitatea de a exemplifica
sensibilitatea acesteia în funcţie de preţ şi venit

Cuvinte cheie: cerere, funcţia cererii, legea generală a cererii, elasticitatea cererii

4.1. Definire. Legea cererii

Preferinţele consumatorilor se concretizează în structura cererii acestora, cerere
manifestată pe piaţa bunurilor de consum. Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă
cumpărată de individ, firmă, etc., la un preţ unitar dat, într-o perioadă determinată de timp.
Aceasta este cererea individuală. Suma tuturor cererilor individuale formulate pe piaţa unui
bun reprezintă cererea totală a acelui bun şi exprimă raporturile în legătură cu cantitatea
maximă dintr-un anumit bun care, la un anumit preţ, este dorită şi poate fi cumpărată; preţul
maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din bunul dorit. În
funcţie de natura bunurilor care fac obiectul cererii se disting: cererea pentru bunuri

24
substituibile, cererea pentru bunurile complementare, cererea derivată (cererea pentru făină
este determinată este determinată de cererea pentru pâine).
Mărimea cererii pentru un anumit bun şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul
şi dinamica preţului bunului respectiv. Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale,
determină extinderea cererii, respectiv creşterea cantităţii cerute, în timp ce creşterea preţului
unitar determină contracţia, respectiv scăderea cantităţii cerute pe piaţa unui produs. Relaţia
dintre evoluţia preţului unitar (variabilă independentă) şi cererea de pe piaţă a unui anumit
bun (varibilă dependentă) poate fi ilustrată prin: funcţie, tabel, grafic.
De exemplu, funcţia unei cereri poate fi: C=1400 – 4P, în care, C – cererea formulată
pentru bunul X, P – preţul bunului X. Tabelar, relaţia cerere - preţ poate fi:

Preţul mediu (unitar) (P) Cantitatea cerută (C)

al bunului X (u.m.) (unităţi/zi, săpt., etc.)
300 200
250 400
200 600
150 800
100 1000
50 1200
Grafic, relaţia cerere-preţ se reprezintă astfel (fig.4):
Fig.4 – Curba cererii în funcţie de preţ
Legea generală a cererii exprimă raporturile de cauzalitate dintre modificarea
preţului mediu (unitar) al unui bun sau serviciu şi modificarea cantităţii cerute din acel bun.
Ea evidenţiază că modificarea prin creştere a preţului unitar al unui bun determină reducerea
cantităţii cerute din acel bun iar reducerea preţului unitar al bunului determină creşterea
cantităţii cerute din bunul respectiv. Legea generală a cererii se verifică pentru bunurile
normale şi majoritatea bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri inferioare însă, creşterea
preţurilor acestora antrenează extinderea cererii pentru ele, iar reducerea preţurilor –
contracţia cererii. Acest fenomen se numeşte paradoxul Giffen, după numele celui care l-a
observat şi studiat (În Irlanda sec-al XIX-lea, când datorită secetei, preţurile produselor
agricole au crescut, inclusiv cel al cartofilor – bun inferior, dar au determinat nu scăderea
cererii ci, dimpotrivă, creşterea ei).

Factorii cererii

25
 Factorii cererii sintetizează alte variabilele (în afara preţului) care influenţează nivelul
şi evoluţia cererii. Sub incidenţa lor, la un preţ dat curba cererii se deplasează la dreapta (când
creşte) şi spre stânga (când scade), desemnând că cererea individuală şi a pieţei cresc,
respectiv scad (se modifică şi funcţia matematică a cererii). Printre cei mai semnificativi sunt:
ƒ numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni) - relaţie pozitivă;
ƒ gusturile şi preferinţele menajelor – pozitivă sau negativă în funcţie de produs, situaţia de
cumpărare, etc;
ƒ nivelul venitului disponibil pentru consum - relaţie pozitivă pentru bunurile normale şi
negativă pentru cele inferioare;
ƒ evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi complementare - relaţie pozitivă faţă de
evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi negativă în cazul celor complementare;
ƒ perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă (inclusiv statutul social şi
profesional) - relaţie pozitivă;
ƒ mărimea venitului naţional şi modul distribuţiei la nivelul populaţiei. Creşterea cererii în
ţările dezvoltate, cu economie de piaţă se explică şi prin tendinţa de reducere a
inegalităţilor de venit între diferite categorii ale populaţiei înregistrată în ultimii 50 de ani;
ƒ evoluţia în viitor a preţului la bunul a cărui cerere se analizează (relaţie pozitivă);
ƒ modificarea informaţiei privind piaţa şi efectele bunului asupra sănătăţii.
În cadrul analizei cererii, există unele situaţii care, aparent, contrazic legea generală a
cererii. Astfel, unii cumpărători cumpără mai mult de la unele firme chiar dacă preţurile
produselor sunt înalte. Motivaţii:
1.Economia de timp. În preţul plătit de consumator este inclus şi costul de oportunitate
al timpului economisit.
2.Respectarea relaţiei directe preţ-calitate de către firma producătoare. În preţul plătit
de consumator se include şi diferenţa de calitate câştigată.
3.Creşterea veniturilor consumatorilor; modificarea preferinţelor unor consumatori;
imaginea firmei, produsului, notorietatea firmei, etc.

4.2. Elasticitatea cererii – cererea şi preţul; cererea şi venitul

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a
cererii. Coeficientul elasticităţii cererii Ec exprimă gradul, fracţiunea sau procentul
modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
ΔC ΔP C − C1 P2 − P1
Ec p = − : =− 2 : sau
C P C1 P1

26
 0
0 ΔC
Ec p = − sau
0 ΔP
0

ΔC ΔP ΔC P1 + P2
Ec p = − : =− ⋅ , unde,
(C 1 + C 2 ) / 2 (P1 + P2 ) / 2 ΔP C1 + C 2
Δ C – variaţia cererii
C1 – cererea iniţială
Δ P - variaţia preţului
P1 – preţul iniţial
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi:
ƒ elastică, când Ecp>1
ƒ cu elasticitate unitară, când Ecp=1
ƒ perfect elastică, când Ecp ⇒ ∞
ƒ inelastică, când Ecp<1
ƒ perfect inelastică, când Ecp=0
Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de venit (Ecv) se calculează
ca un raport între modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a
venitului în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân
neschimbaţi.
ΔC ΔV
E cv = :
C V
Dacă Ecv > 1, bunul este “superior”
Dacă Ecv<0, bunul este “inferior”
Dacă Ecv ∈ (0,1], bunul este “normal”.
Bunurile inferioare sunt cele pentru care efectul venitului este negativ; pe măsură ce
creşte nivelul de trai prin creşterea venitului, individul îşi diminuează consumul lor,
înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate. Exemple: pâine neagră, margarină, etc.
Bunurile normale sunt cele pentru care efectul variaţiei venitului este pozitiv,
consumul lor crescând într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului.
Exemple: îmbrăcăminte, locuinţă.
Bunurile superioare – efectul variaţiei venitului este pozitiv, consumul lor crescând
într-o proporţie mai mare decât modificarea relativă a venitului. Exemple: autoturism,
educaţie, agrement, etc.
Această delimitare se modifică în funcţie de condiţiile concrete ale ţărilor lumii şi de
momentul în care se face analiza.

27
 Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de modificarea preţului altui
bun, de exemplu Y, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa
ΔC x ΔPy
respectivă nu se modifică, se calculează astfel: E cpy = : , unde P reprezintă preţul
Cx Py

bunului y .
Când creşte cererea pentru bunul X datorită majorării preţului la bunul Y, atunci bunul
Y poate fi substituit cu bunul X iar Ecpy> 0.
Dacă consumatorii cumpără mai puţin din bunul X datorită creşterii preţului la bunul
Y, atunci bunul Y este complementar bunului X iar Ecpy< 0.

Intrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi cererea şi exemplificaţi modalităţile de ilustrare ale acesteia.
2. Care sunt determinanţii cererii?
3. Exemplificaţi elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
4. Exemplificaţi elasticitatea cererii în funcţie de venit.
5. Motivaţi necesitatea studierii determinanţilor cererii.

6. Funcţia cererii poate fi de tipul: a) Normal

a) C = 2000 – 5P b) Inferior
b) C = 2000 + 5P c) Superior
7. Legea generală a cererii exprimă relaţia 12. Elasticitatea cererii pentru bunul X în
de cauzalitate între: funcţie de modificarea altui bun Y se
a) Modificarea venitului consumatorului şi calculează cu relaţia:
modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ΔC x ΔPy
b) Modificarea preţului unitar al unui bun şi a) − :
modificarea cantităţii cerute din acel bun Cx Py
c) Ambele variante sunt corecte ΔC x ΔPy
8. Paradoxul Giffen contrazice legea b) :
Cx Py
generală a cererii pentru:
a) Produsele normale 13. Elasticitatea cerere-preţ pentru biletele
b) Produsele superioare la teatru este mai mare decât pentru
c) Produsele inferioare biletele de tramvai.
9. Printre motivele care aparent contrazic a) Adevărat
legea cererii se numără: b) Fals
a) Creşterea calităţii bunului respectiv 14. Un bun considerat inferior de către un
b) Imaginea firmei cumpărător poate fi un bun de lux
c) Creşterea costului de producţie al bunului pentru un altul.
respectiv a) Adevărat
10. Dacă coeficientul elasticităţii cerere-preţ b) Fals
este strict subunitar, atunci cererea este: 15. Dacă se anticipează o creştere a
a) Inelastică preţurilor, atunci cererea prezentă va
b) Perfect inelastică creşte.
c) Elastică a) Adevărat
11. Dacă efectul venitului asupra cererii b) Fals
unui bun este negativ, atunci bunul este:

28
 TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A
COSTURILOR
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea naturii, caracteristicilor, obiectivelor întreprinderii.
ƒ Dezvoltarea şi stimularea interesului pentru înţelegerea necesităţii analizei eficienţei
tehnice şi eficienţei economice la nivelul agenţilor economici
ƒ Cunoaşterea input-urilor, out-put-urilor şi funcţiei de producţie, productivităţii medii,
productivităţii marginale a factorilor de producţie
ƒ Aprofundarea problematicii costurilor – marginale, medii, totale, la nivelul firmei
ƒ Înţelegerea ofertei ca variabilă corelativă a pieţei – definire, determinanţi, elasticitate

Cuvinte cheie: întreprindere, eficienţă, producţie, productivitate, costuri, ofertă

5.1. Natura, caracteristicile, funcţiile, obiectivele întreprinderii. Întreprinzătorul.

Eficienţa tehnică şi eficienţa economică
Întreprinderea este unitatea economică de bază a economiei naţionale, rezultat al
procesului de diviziune socială a muncii şi autonomizare a proprietăţii. Este responsabilă de
combinarea factorilor de producţie sau resurselor productive – munca, resursele naturale,
capitalul, în vederea producerii bunurilor şi serviciilor.
Întreprinderea se defineşte prin următoarele coordonate:
– locaţia, sediul în care are loc reunirea şi combinarea factorilor de producţie
– economic – stabilimentul organizat pentru producerea bunurilor şi/sau serviciilor

30
 – social – comunitate de oameni, ansamblu de grupuri şi indivizi ale căror interacţiuni
condiţionează funcţionarea sa
– statistic – unitate comercială, industrială, etc., autonomă din punct de vedere juridic,
independent de mărime, formă de proprietate, domeniu de activitate, etc.
În funcţie de caracteristicile sistemului economic specific fiecărei ţări, a mecanismului
economic, întreprinderile (firmele) se delimitează în:
1. Din punct de vedere al ramurii/domeniului de activitate: întreprinderi industriale,
agricole, de servicii, etc.
2. Din punct de vedere al tipului de proprietate:
a) Întreprinderea individuală – unitate productivă al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane, care foloseşte factorii de producţie (input-urile), beneficiind total de
rezultatele (out-put-urile) activităţii sale.
b) Întreprinderea cu proprietate colectivă – proprietatea aparţine unui număr redus
de persoane care participă împreună la realizarea producţiei şi valorificarea rezultatelor ei.
Majoritatea sunt forme simple de asociere, în care răspunderea este nelimitată şi solidară.
c) Societatea anonimă pe acţiuni – capitalul se împarte pe acţiuni, acţionarii
răspunzând de activitatea şi performanţele întreprinderii, de creanţele, arieratele acesteia, etc.,
în limita sumelor subscrise la capitalul societăţii.
d) Întreprinderea publică – resursele aparţin integral sau majoritar statului sau
administraţiilor publice locale. Forma tipică de existenţă - regiile autonome sau societăţile
naţionale, având ca obiect de activitate producerea de bunuri economice în scopul obţinerii de
profit, fiind responsabile de gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului.
e) Întreprinderea mixtă – formă modernă de participare la activitate între capitalul
de stat şi privat. Este o societate pe acţiuni la al cărui capital social participă statul sau
colectivităţile publice alături de particulari.
3. Din punct de vedere al dimensiunii, evaluate în funcţie de numărul de angajaţi,
valoarea capitalului, producţie, cifră de afaceri, volumul profitului, etc.: întreprinderi
mari, mijlocii, mici.
Indiferent de domeniul de activitate, forma de proprietate, dimensiune,
caracteristicile întreprinderii sunt:
– Este o organizaţie economică, având la bază un patrimoniu propriu, instituie relaţii, în
amonte şi în aval, cu alte întreprinderi, instituţii financiare, stat. Are autonomie deplină,
participând la circuitul economic naţional şi internaţional. Are capacitatea de a-şi exercita
influenţa asupra mediului ambiant şi de a recepta influenţele acestuia.

31
– Este o organizaţie tehnico-productivă – ansamblu de mijloace materiale, tehnice,
tehnologice, reprezentând suportul desfăşurării activităţii umane în cadrul întreprinderii.
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea de factori de producţie utilizaţi de
întreprindere şi cantitatea de produse/servicii obţinute.
– Este o organizaţie socială – ansamblu de activităţi umane, prezentându-se sub forma unui
complex de relaţii structurale, interpersonale, multipersonale, în care indivizii sunt
diferenţiaţi în funcţie de activitate, statut, rol, etc., urmărind realizarea obiectivelor
propuse.
Funcţiile întreprinderii sunt:
• Funcţia de cercetare-dezvoltare – cuprinde activităţi cum ar fi: conceperea, elaborarea,
realizarea cadrului tehnic, tehnologic, organizatoric al unităţii, de exemplu: cercetarea
produselor, serviciilor, tehnologiilor, proiectarea produselor, pregătirea tehnologică a
produselor şi serviciilor, organizarea conducerii, producţiei şi muncii, realizarea prototipului,
încercarea acestuia şi îmbunătăţirea produsului, proiectarea sculelor, dispozitivelor,
verificatoarelor, proiectarea investiţiilor, dezvoltarea capacităţilor de producţie, elaborarea
normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil, energie, elaborarea
normativelor şi normelor de muncă, perfecţionarea sistemului informaţional, etc.
• Funcţia de producţie – cuprinde activităţi care vizează mişcarea, transformarea,
prelucrarea resurselor primare, în vederea obţinerii unui produs finit sau a unui serviciu,
precum şi activităţi auxiliare care asigură desfăşurarea normală a celor de bază.
• Funcţia comercială – cuprinde activităţi prin care sunt puse la dispoziţia pieţei
produsele, serviciile, cum ar fi: aprovizionarea, crearea şi menţinerea contactelor cu furnizorii
şi beneficiarii, distribuţia, depozitele, gestiunea stocurilor, etc.
• Un loc aparte îl ocupă studierea pieţei, elaborarea şi operaţionalizarea mixului de
marketing - politici de produs, preţ, promovare, distribuţie, serviciile post-vânzare,
publicitate, participare la târguri şi expoziţii, etc., care fac obiectul unei funcţii distincte,
delimitată din funcţia comercială şi anume, funcţia de marketing. În sistemul economiei de
piaţă moderne funcţia de marketing este vitală atingerii obiectivelor ţintă ale firmei.
• Funcţia financiar-contabilă cuprinde activităţi orientate în direcţia obţinerii şi folosirii
raţionale a mijloacelor financiare necesare desfăşurării activităţii de ansamblu a întreprinderii,
înregistrării şi evidenţei băneşti a fenomenelor economice din întreprindere, urmăririi modului
de realizare a rezultatelor economice, etc.
• Funcţia de personal – cuprinde activităţi prin care se asigură resursele umane necesare
realizării obiectivelor întreprinderii, utilizării lor raţionale, etc., cum ar fi: recrutarea,

32
selecţionarea, încadrarea personalului, evidenţa lui, promovarea, pregătirea, perfecţionarea
acestuia, motivarea, etc.
Pornind de la ipoteza de raţionalitate a individului sau întreprinderii, se apreciază că
scopul vizat de consumatorul individual sau de întreprindere este maximizarea satisfacţiei sau
utilităţii. Pentru a atinge acest scop, obiectivele urmărite sunt:
A.Maximizarea profitului (conform teoriei neoclasice). Trebuie făcută distincţia între
profit şi beneficiul contabil, acesta din urmă fiind folosit la remunerarea muncii
întreprinzătorului şi a capitalurilor investite în întreprindere, fiind deci un cost. Profitul
corespunde venitului rezidual al întreprinderii, adică ceea ce rămâne după plata tuturor
factorilor de producţie. Acestui obiectiv principal i se adaugă obiective derivate, secundare.
B.Din perspectiva unei alte teorii – a comportamentului firmei, alte obiective urmărite
sunt:
– Maximizarea vânzărilor (conform modelului lui Baumol) – prin care se susţine
preocuparea decidenţilor firmei spre stimularea vânzării produselor. Întreprinderea caută
maximizarea veniturilor totale rezultate din vânzări, atunci când se atinge un nivel acceptabil
de profit, acceptând acele niveluri de vânzări care egalează sau depăşesc beneficiul minim şi,
în cadrul lor, optează pentru acele niveluri care oferă veniturile cele mai ridicate.
– Apărarea firmei în faţa concurenţilor, prin politici de preţ adecvate (conform
modelului lui Bain). În viziunea lui Bain, acest model de comportament consideră că, la
intrarea pe piaţă sunt bariere iar firmele existente nu vor fixa un preţ de monopol, ci un preţ
“limită”. Acesta din urmă este cel mai ridicat preţ pe care întreprinderile îl stabilesc pentru a
împiedica intrarea noilor concurenţi. Odată administrat un astfel de preţ, se asigură şi
maximizarea profitului pe termen lung. Acest obiectiv este prezent la întreprinderile publice,
administrate de stat.
– Alte obiective urmărite de întreprindere pot fi: asigurarea şi creşterea prestigiului,
notorietăţii firmei pe piaţă, independenţa financiară, calitatea relaţiilor cu personalul,
recuperarea investiţiilor, etc., toate acestea, facilitate de obiectivul suveran – maximizarea
profitului.

Întreprinzătorul
În economia de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de cea a întreprinzătorului.
El are iniţiativa producţiei, combinând factorii de producţie în vederea obţinerii unui rezultat
de producţie maxim, coordonează şi conduce activitatea întreprinderii, având şi
responsabilitatea ce decurge din aceste acţiuni. Întreprinzătorul poate fi o persoană sau
colectiv de persoane. Întreprinzătorul nu este sinonim cu managerul firmei. Caracteristicile

33
generale ale unui întreprinzător sunt: iniţiativa, capacitatea de confruntare directă, perceperea
şi acţionarea directă asupra oportunităţilor, orientarea eficientă, preocuparea pentru calitatea
ridicată a muncii, pentru planificarea sistematică, asumarea riscurilor, spirit inovativ,
flexibilitate şi adaptabilitate ridicată la schimbări, etc. El urmăreşte şi verifică activitatea
firmei.

Eficienţa tehnică şi eficienţa economică a întreprinderii

Pentru a defini eficienţa tehnică, trebuie să pornim de la ceea ce înseamnă procesul
productiv. Procesul productiv exprimă combinaţiile input-urilor necesare pentru producerea
diferitelor niveluri de out-put. Ansamblul proceselor de producţie constituie tehnologia de
care dispune economia naţională la un moment dat. Eficienţa tehnică a unui proces de
producţie va fi mai mare decât a altuia dacă, cu mai puţine cantităţi fizice de input va obţine o
cantitate de out-put-uri cel puţin egală cu a acestuia. Pentru ca estimarea să fie completă,
întreprinzătorul trebuie să evalueze eficienţa economică. Aceasta exprimă valoarea monetară
a out-put-ului obţinut în relaţie cu expresia bănească a input-urilor utilizate. Eficienţa
economică presupune alegerea dintre procesele productive eficiente din punct de vedere
tehnic pe acela care are costul total mai scăzut (deci unităţile folosite din fiecare input şi
preţurile acestora). Eficienţa economică reflectă costurile pe unitate de out-put sau pe o
unitate determinată de out-put. Pentru ca producţia să poată fi eficientă trebuie ca factorii
productivi mai scumpi să fie substituiţi de cei relativ mai ieftini, dar nu în detrimentul
calităţii.
În statele dezvoltate, unde există abundenţă relativă de capital şi penurie relativă de
forţă de muncă, întreprinzătorii utilizează metode de producţie mai perfecţionate, substituind
munca prin capital. În ţările subdezvoltate, forţa de muncă fiind abundentă, salariile scăzute,
capitalul mai puţin, se folosesc metode de producţie parţial mecanizate, automatizate.
Agenţii economici care acţionează în economia de piaţă şi urmăresc maximizarea
profitului sunt determinaţi să adopte procese productive în conformitate cu disponibilităţile de
factori de producţie ai acelor ţări, economisind factorii rari ai societăţii. Datorită tehnologiei,
preţurile relative ale factorilor de producţie vor determina eficienţa economică.

5.2. Teoria producţiei

În economie, prin producţie se înţelege orice operaţie prin care input-urile unuia sau
mai multor factori de producţie sunt transformaţi în out-put-uri. Producţia presupune atât
fabricarea obiectelor fizice cât şi a celor intangibile – servicii turistice, medicale, transport,
etc.

34
 5.2.1. Factori şi funcţii de producţie
În categoria input-urilor întreprinderii intră: materiile prime şi materialele,
combustibilii, energia, serviciile făcute de muncă şi capital, folosite în producţie. Obiectele
fizice şi cele intangibile realizate de întreprindere sunt out-put-uri. Tehnologia existentă în
întreprindere la un moment dat determină cantitatea maximă de out-put obţinută printr-o
combinaţie de input-uri. În acest fel se determină o relaţie funcţională input-uri – out-put-uri,
numită funcţie de producţie. Funcţia de producţie exprimă relaţia fizică între cantitatea de
factori productivi necesari şi volumul de producţie ce se poate obţine într-o perioadă de timp.
x = f(I, J, K, L....), unde x – cantitatea maximă din bunul X pe care o întreprindere o
poate obţine dacă foloseşte I unităţi din factorul de producţie i, J unităţi din factorul de
producţie j, K unităţi din factorul de producţie k, etc.
Funcţia de producţie relevă cantitatea maximă de produs care corespunde unei
combinări date a factorilor. Un model simplu al funcţiei de producţie care corespunde
utilizării a 2 factori productivi (capitalul K şi munca L) este x = f (K,L). Motivaţia pentru care
în teoria economică sunt luaţi în considerare numai aceşti factori de producţie este: resursele
naturale, ca factor de producţie nu au o existenţă economică înaintea exploatării lor prin
utilizarea muncii şi a capitalului; progresul tehnic, văzut şi el ca factor de producţie, este
considerat ca o ameliorare a calităţii factorului de producţie capital.
În analiza economică, factorii productivi sunt consideraţi: ficşi – care se menţin
constanţi indiferent de nivelul producţiei şi variabili – dependenţi de volumul producţiei
(materii prime, materiale, energie, forţă de muncă). În analiza economică un rol important îl
are timpul. În acest sens, trebuie realizată distincţia între:
-perioada de timp foarte scurtă, în care firma nu modifică nici cantităţile utilizate de K
şi L şi deci, nici volumul;
-perioada scurtă, în care unele dintre input-uri, factorii variabili, se pot modifica
(munca) datorită posibilităţilor rapide de adaptare ale acestuia;
-perioada lungă de timp, interval suficient pentru ca întreprinderea să modifice input-
urile sale pentru toţi factorii productivi dar insuficient pentru ca tehnologia de bază să se
schimbe;
-perioada de timp foarte lungă, presupune posibilitatea de a schimba tehnologia,
implicarea progresului tehnic, calitatea şi productivitatea factorilor de producţie, etc., implicit
schimbarea funcţiei de producţie.
În situaţia în care creşterea input-urilor va antrena într-o proporţie mai mare creşterea
out-put-urilor, situaţia este specifică randamentelor crescătoare de scară; dacă creşterea

35
input-urilor antrenează creşterea în aceeaşi măsură a out-put-urilor, situaţia este de
randamente constante de scară; dacă creşterea input-urilor determină descreşterea out-put-
urilor, situaţia este de randamente descrescătoare de scară.

5.2.2. Produsul total, produsul mediu, produsul marginal

Produsul total reprezintă cantitatea produsă dintr-un bun X, rezultatul contribuţiilor a 2
factori la producţia firmei. Măsurarea acestor contribuţii se realizează cu ajutorul
productivităţii muncii şi productivităţii capitalului.
Produsul mediu (productivitatea medie) a unui factor de producţie – cantitatea
produsă pe unitate de factor utilizat.
Pentru factorul muncă:
Q
PML = , în care, L se măsoară în ore-muncă sau număr de personal
L
Pentru factorul capital:
Q
PMK = , în care, K se măsoară pentru fiecare întreprindere în valoarea bunurilor
K
de producţie utilizate.
În general,
PML = Valoarea adăugată/Numărul de ore-muncă utilizate = produs/oră
PMK= Valoarea adăugată/Valoarea brută a imobilizărilor
Produsul marginal al unui factor variabil exprimă modificarea totală a out-put-ului,
rezultată prin creşterea cu o unitate a unui factor, menţinând constanţi ceilalţi factori. De
ΔQ ΔQ
exemplu, pentru factorul muncă Pm L = , pentru factorul capital Pm K = .
ΔL ΔK
dQ dQ
Pentru produsele divizibile: Pm L = şi Pm K = .
dL dK

5.2.3. Constrângerea tehnologică: izocantele

Ansamblul combinaţiilor de capital K şi de muncă L pentru o stare dată a
tehnologiilor, care permite obţinerea aceleiaşi cantităţi de producţie Q, se poate reprezenta
prin intermediul izocantelor (izocuante). Pentru fiecare nivel dat al producţiei există o
izocantă. La fel ca şi curbele de indiferenţă, izocantele sunt descrescătoare şi convexe (fig.5).
Fig.5 – Harta izocantelor
5.2.4. Rata marginală de substituţie între factorii de producţie

36
 Rata marginală de substituţie tehnică între capital şi muncă măsoară variaţia cantităţii
de capital necesară de-a lungul unei izocante pentru a compensa o variaţie infinit de mică a
cantităţii de muncă.
ΔK
RMSTK, L = − (în condiţiile în care Q este constant). RMST este pozitivă pentru
ΔL
că 'K şi 'L sunt de semn opus.
Rata marginală de substituţie a muncii de către capital este raportul între
productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
ΔL
RMSTL, K = − .
ΔK

5.2.5. Constrângerea bugetară: dreapta de izocost

Considerând o firmă care îşi poate modifica cantitatea de muncă şi capital folosite,
preţurile unitare fiind PL şi PK, producţia Q, pentru a obţine aceeaşi producţie, trebuie să
combine munca şi capitalul, alegând acea variantă care-i minimizează costul de producţie.
Condiţia este deci ca: CT = PL ⋅ L + PK ⋅ K , de aici,
CT
AO PL P
tg < ABO = = = L în care,
OB CT PK
PK
CT – costul total al producţiei, L şi K – cantităţile de muncă şi capital, PL şi PK –
preţurile factorilor de producţie muncă şi capital.
Dreapta de izocost, izocanta şi echilibrul producţiei (volumul optim al producţiei), în
condiţiile firmei se reprezintă ca în fig.6.
Fig.6 – Izocanta (curba de izoprodus), dreapta de izocost, echilibrul producţiei
În punctul E izocanta este tangentă la dreapta de izocost. Aici raportul între preţul
muncii şi cel al capitalului este egal cu raportul dintre productivitatea marginală fizică a
muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
PL PmL P P
= sau mL = mK
PK PmK PL PK

5.3. Teoria costurilor

5.3.1. Costul contabil, costul economic, costul de oportunitate
Costul de producţie se defineşte ca valoarea input-urilor folosite în producţia unei
cantităţi determinate de out-put. Cuantificarea costurilor se realizează prin metoda contabilă şi
metoda economică. Costurile contabile, explicite sau istorice sunt cele care corespund plăţii

37
factorilor de producţie pe care firma îi cumpără şi cele legate de obligaţiile sale fiscale.
Acestea sunt întotdeauna costuri explicite şi se calculează asupra facturilor plătite de
întreprindere. Cuprind: plata salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei,
telefon, impozite, etc. Această categorie de costuri cuprinde cheltuielile pe care le face firma
pentru achiziţionarea factorilor productivi de la alţi agenţi economici.
Costurile economice sunt mai cuprinzătoare decât cele contabile şi corespund
cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producţia unei cantităţi de out-put. Costurile
economice cuprind atât costurile contabile, explicite cât şi cele implicite sau imputabile
producţiei. Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale întreprinderii
constituie costurile implicite. Costurile implicite sau imputabile reflectă consumul factorilor
pe care îi posedă firma, pământul şi diferitele construcţii, capitalul propriu, munca
proprietarilor, riscul pe care-l presupune activitatea economică a întreprinderii. Cea mai
dificilă problemă, care se pune în legătură cu costurile implicite sau imputabile, constă în
evaluarea riscului. Cu cât riscul pe care-l presupune o activitate este mai mare, cu atât mai
mare va fi şi remuneraţia care se speră a fi obţinută din investiţie.
Asumarea riscului unei activităţi productive este un element important al producţiei.
Riscul este un serviciu pe care cineva trebuie să-l plătească pentru ca întreprinderea să-şi
desfăşoare activitatea productivă.
Dacă nu se iau în calcul costurile implicite, întreprinderea poate ajunge fie la
supraevaluarea profitului fie la subevaluarea pierderilor, ceea ce are ca urmare, alocarea
necorespunzătoare a resurselor în economie.
În general, firmele nu iau în considerare, în deciziilor lor economice, decât costurile
private, pe care le suportă în totalitate şi nu costurile sau dezeconomiile externe, determinate
de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii lor, suportate de alte firme, indivizi, mediu şi
nici beneficiile (economiile externe) care pot rezulta din activitatea lor cu efecte asupra
firmelor, consumatorilor şi mediului. Costul social se obţine luând în considerare şi aceste
efecte pozitive sau negative. Cunoscând costul privat al unei firme, pentru a calcula costul
social trebuie să se adauge dezeconomiile externe şi să se scadă economiile externe aferente
activităţii sale. Costul social reprezintă costul activităţii firmei la nivel societal şi nu exclusiv
pentru ea.
În analiza economică trebuie avute în vedere atât costurile implicite, explicite, sociale
dar şi costul de oportunitate. Costul de oportunitate al unei acţiuni reprezintă valoarea şansei
alternative care trebuie sacrificate în vederea realizării acţiunii respective, deci preţul acestei
renunţări.

38
 Funcţia costurilor
Funcţia costurilor arată modul în care variază cantitatea unuia din input-uri în vederea
obţinerii out-put-ului. Dacă firma dispune de informaţii privind preţul fiecărui input, atunci
poate să determine modul în care se vor modifica costurile, crescând sau diminuând nivelul
său de producţie. Relaţia dintre costuri şi out-put se numeşte funcţia costului şi are forma:
C = f(P1X1, P2X2, P3X3 ...PnXn) în care C reprezintă costurile totale, P1,....Pn – preţurile
factorilor de producţie iar X1...Xn – cantităţile din factorii de producţie.
Cu cât costurile firmei sunt mai mici cu atât profitul va fi mai mare. Dacă
întreprinderea cunoaşte cantitatea de out-put pe care doreşte să o obţină în fiecare perioadă de
timp, relaţia fizică între out-put-uri şi input-uri şi preţul acestora, atunci ea va analiza
diferitele alternative care i se oferă şi o va alege pe cea care minimizează costul de producţie.
Firmele trebuie să aibă în vedere consecinţele deciziilor lor nu doar pe termen scurt ci şi pe
termen mediu şi lung; o metodă de producţie poate fi eficientă pentru producerea unei
cantităţi determinate de out-put într-o perioadă de timp scurtă dar poate fi ineficientă pentru a
produce aceeaşi cantitate pe termen lung. În luarea deciziilor, firma trebuie să estimeze
evoluţia preţurilor factorilor de producţie, să prevadă corect volumul optim al producţiei şi
relaţia tehnică între out-put-uri şi input-uri.

5.3.2. Mărimea şi tipologia costurilor

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi distribuţia de bunuri economice la un moment dat. În sens general, este vorba
despre cheltuieli materiale de producţie şi cheltuieli salariale, corespunzătoare consumului de
resurse materiale şi consumului de forţă de muncă. Elementele componente ale costurilor
sunt: cheltuieli cu materii prime, materiale auxiliare, combustibili, piese de schimb, energie,
amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, întreţinere, iluminat, încălzit,
administraţie, de depozitare, chirii, dobânzi, cheltuieli cu caracter accidental – amenzi,
penalizări plătite, etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
3
a) Pe unitate de produs – pe tonă de grâu, pe m de gaz metan, pe maşină-unealtă, etc.
b) Pe întreaga producţie omogenă, realizată de o firmă sau alta
c) Pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprinderi.
Mărimea costului este diferită:
a) De la un produs la altul, în funcţie de consumul factorilor de producţie

39
b) La unul şi acelaşi produs, de la un producător la altul, în funcţie de înzestrarea cu factori
de producţie şi nivelul eficienţei economice
c) La unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în funcţie de modificările în dotarea
tehnică, nivelul de calificare, organizare, conducere, etc.

Tipuri de cost
A.Costul global – ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat
dintr-un bun economic. În cadrul lui se disting:
1.Costul fix CF - reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt sunt
indepedente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului administrativ, cheltuieli cu întreţinerea, dobânzi, etc.
2.Costul variabil CV – exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie
de volumul producţiei CV = f(Q): cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibili, energie,
salarii directe.
3.Costul total CT – suma costului fix şi a celui variabil
CT = CF + CV = CF +f(Q)
B.Costul mediu sau unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs sau rezultat
C dC
CM = =
Q dQ
1.Costul fix mediu - costul fix pe unitatea de produs. Se diminuează pe măsura creşterii
producţiei firmei, devenind neglijabil când Q este suficient de mare.
CF
CFM =
Q
2.Costul variabil mediu – costul variabil pe unitatea de produs
CV f(Q)
CVM = = = f ' (Q)
Q Q
3.Costul total mediu exprimă costul global total pe unitatea de produs
CT
CTM = = CFM + CVM
Q
C.Costul marginal Cmg exprimă sporul de cost total Δ CT necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie
ΔCT
C mg =
ΔQ

40
 Deoarece, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului
ΔCV
variabil, rezultă că, C mg =
ΔQ

Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

Costul mediu total este dependent de costul marginal (fig.7):
a) Costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai
accentuat, fiindu-i inferior;
b) Costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i
superior;
c) Costul marginal este egal cu costul total mediu, atunci când acesta din urmă este la nivelul
său minim.
Fig.7 – Costul total mediu şi costul marginal
Se observă că în partea de jos a curbei costului total mediu, în formă de U, costul marginal
este egal cu costul total mediu, când acesta este minim.
Pe termen lung, costul total mediu şi costul marginal sunt egale şi constante, atunci
când, la un nivel dat al preţurilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu
producţia.

Minimizarea costului. Relaţia cost-productivitate

Costul mediu nu este o mărime constantă. Factorii de care depinde evoluţia costului
mediu sunt:
a) Consumul de factori de producţie/unitate de produs
b) Nivelul productivităţii
c) Preţul factorilor de producţie utilizaţi, format pe piaţă.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs, scăderea preţului de
achiziţie a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Mărimea costului pe unitatea
de produs este influenţată şi de schimbarea caracteristicilor şi calităţii produsului, etc.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de
producţie pe unitatea de produs obţinut. Acest obiectiv are ca determinare:
-caracterul limitat al resurselor de materii prime, energie, conduce la raţionalitatea în
alocare şi utilizare, fără a afecta calitatea, performanţa;
-de minimizarea costului depinde obţinerea de preţuri competitive şi avantaje de cost
în raport cu concurenţa;

41
 -costul de producţie, de fapt, costul marginal influenţează oferta de bunuri. În condiţii
optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel mai ridicat;
-comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării este unul dintre
factorii principali de care depinde competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi
economice eficiente pe piaţa internaţională.
Relaţia cost-productivitate evidenţiază:
a) Creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal iar scăderii
producţiei marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii
îi corespunde scăderea costului mediu iar scăderii productivităţii îi corespunde creşterea
costului mediu;
b) Curbele costului marginal şi a costului mediu se intersectează în punctul în care costul
mediu are cel mai scăzut nivel, iar curba productivităţii marginale şi a celei medii se
intersectează în punctul în care productivitatea medie are cel mai ridicat nivel.
c) Nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii iar
nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, venitul
marginal trebuie egalat cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă
între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.
Pr = I t − CT

dPr dVT dCT dPr '

= − pentru maximizarea sau Pr = 0
dQ dQ dQ dQ
dVT dCT
⇒ − =0 deci Vmg = C mg , în care,
dQ dQ
Pr – profitul; It – încasarea totală; CT – cheltuieli totale
Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii indică volumul de
producţie sau cifra de afaceri de la care pornind, producătorul poate obţine profit. În acest
punct, încasările totale sunt egale cu costul total iar profitul este egal cu = 0.

5.4.Teoria ofertei
5.4.1.Oferta şi determinanţii săi
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este
dispus să o vândă într-o perioadă de timp, la un anumit preţ.
Ea poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei ramuri, firme sau ca ofertă totală de
piaţă.

42
Oferta pentru un produs reprezintă cantitatea din acel produs pe care producătorii o pot vinde
pe piaţă la un anumit preţ, dintre toate produsele ale căror caracteristici sunt suficient de
apropiate pentru ca ele să poată fi considerate substituibile. Oferta pentru o firmă reprezintă
cantitatea pe care un producător o poate vinde la diferite niveluri ale preţului. Dacă pe piaţa
unui bun se însumează cantităţile oferite la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii rezultă oferta
de piaţă.
n
O = ∑ o i ⋅ p , în care, O – oferta totală a pieţei pentru un bun; n – număr de ofertanţi; o –
i =1

oferta unui producător.

Curba ofertei exprimă cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere
într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţ; ea arată care este preţul la care
ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-un interval de timp.
Forma curbei evidenţiază că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe
bunuri pe piaţă şi invers, dacă preţul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă.
Aceasta are o pantă pozitivă care reflectă creşterile înregistrate în cantitatea oferită ca urmare
a sporirii preţurilor (fig.8).
Fig.8 – curba ofertei
În afară de factorul preţ, cantitatea oferită depinde şi de: costul de producţie, preţul altor
bunuri, preţul factorilor, tehnologia, numărul de ofertanţi, perspectivele pieţei, evenimentele
social-politice şi naturale.
Costul de producţie – între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie de inversă
proporţionalitate, dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective creşte şi
invers.
Preţul altor bunuri – factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi în care sunt cel mai
bine remuneraţi; modificarea preţului bunului X va determina creşterea sau reducerea ofertei
pe piaţa altui bun.
Preţul factorilor – dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii vor produce mai multe
bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv va înregistra o deplasare spre dreapta.
Tehnologia – tehnologiile moderne introduse în procesele de producţie vor determina
creşterea productivităţii muncii şi implicit diminuarea costului producţiei.
Numărul de ofertanţi – curba ofertei totale care cuprinde toţi producătorii care fabrică acelaşi
produs se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme şi invers.
Perspectivele pieţei – dacă într-o ramură se aşteaptă în perspectivă o diminuare sau chiar
încetarea producţiei, în prezent ofertanţii vor produce mai mult pentru a contracara efectele
acţiunilor viitoare.

43
Evenimentele social-politice şi naturale – influenţează întreaga activitate economică; dacă
conjunctura este favorabilă atunci oferta de bunuri şi servicii va creşte, dacă este nefavorabilă,
se va diminua.

5.4.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei semnifică sensibilitatea modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale ofertei. Se determină cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, prin raportarea modificării relative a
cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare.
ΔO ΔP
E o/p = : , unde ΔO este modificarea ofertei (O1-O0); O0 - oferta totală iniţială; ΔP -
O 0 P0
modificarea preţului (P1-P0); P0 – preţul iniţial.
În funcţie de rezultatul obţinut după calcularea coeficientului de elasticitate, oferta poate fi
(fig.9):
– elastică, când Eo/p > 1, deci unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde o
modificare mai mare a ofertei;
– cu elasticitate unitară, când Eo/p = 1, modificarea preţului într-o anumită proporţie
antrenează modificarea ofertei în aceeaşi proporţie;
– inelastică, când Eo/p < 1, procentul modificării ofertei este mai mic decât cel al modificării
preţului;
– perfect elastică, când E o/p → ∞ , la un preţ dat oferta poate să crească la infinit;

– perfect inelastică, când E o/p = 0 , orice modificare a preţului nu antrenează modificări ale

ofertei.

În urma confruntării cererii şi ofertei se determină preţul de piaţă care pentru orice
bun tinde spre nivelul de echilibru, la care cererea devine egală cu oferta. Elasticitatea ofertei
este determinată de:
- costul producţiei – când se înregistrează creşterea costului de producţie, elasticitatea
ofertei scade şi invers;
- gradul de substituire a factorilor de producţie - cu cât gradul de substituire a factorilor
de producţie de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare cu atât elasticitatea
ofertei este mai mare;
- orizontul de timp – cu cât orizontul de timp este mai mare cu atât posibilitatea
modificărilor cantitative ale factorilor de producţie este mai mare este mai mare, deci şi

44
modificarea ofertei este posibilă, de unde, creşterea elasticităţii. Pe orizontul de timp scurt,
oferta este inelastică sau slab elastică.
- posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia – dacă există
posibilităţi de stocare şi cheltuielile aferente nu sunt mari, elasticitatea ofertei creşte şi invers.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi şi delimitaţi tipurile de întreprindere
2. Care sunt caracteristicile şi obiectivele întreprinderii?
3. Ce este eficienţa tehnică şi eficienţa economică?
4. Caracterizaţi input-urile întreprinderii şi stabiliţi relaţia input-uri – out put-uri.
5. Ce este produsul total, produsul mediu, produsul marginal?
6. Analizaţi tipurile de cost evidenţiind importanţa cunoaşterii lor la nivelul firmei
7. Ce este oferta şi care sunt determinanţii acesteia? Evidenţiaţi importanţa cunoaşterii elasticităţii
ofertei şi relaţia corelativă cu cererea.

1. Formele de participare la activităţi 7. Producţia reprezintă operaţia prin

economice între capitalul de stat şi cel
privat se numesc:
a) Societăţi pe acţiuni
b) Întreprinderi mixte
c) Întreprinderi cu proprietate colectivă
2. Pentru a delimita dimensiunea unei
firme se au în vedere criterii ca:
a) Cifra de afaceri
b) Volumul creanţelor
c) Numărul clienţilor
3. Activitatea de realizare a prototipului
este specifică funcţiei:
a) De producţie
b) Cercetare-dezvoltare
c) Comercială
4. Una dintre funcţiile întreprinderii
cuprinde activităţi de înregistrare şi
evidenţă bănească a fenomenelor
economice din întreprindere. Aceasta
este..........................................................
5. Conform obiectivului de maximizare a
vânzărilor firmei
întreprinderea caută
veniturilor totale rezultate din vânzări
atunci când se atinge nivelul maxim de
profit
a) Adevărat
b) Fals
6. Eficienţa economică exprimă:
a) Maximizarea cantităţilor de out-put
raportate la cantităţi de input utilizate
b) Combinaţiile de input-uri necesare pentru
producerea celor mai înalte niveluri de out-
put
c) Valoarea monetară a out-put-ului realizat
în relaţie cu expresia bănească a input-
urilor utilizate.
care...................factorilor de producţie
sunt transformaţi în ............................
8. Factorii de producţie ficşi sunt:
a) Dependenţi de nivelul producţiei
b) Independenţi de nivelul producţiei
c) Depinde de natura producţiei
9. În perioada scurtă de timp, factorul de
producţie munca:
a) Se modifică
b) Nu se modifică
10. Situaţia de randamente crescătoare de
scară presupune că:
a) Creşterea input-urilor antrenează creşterea
în proporţie mai mare a out-put-urilor
b) Eficienţă economică superioară a
activităţilor firmei în relaţiile cu
străinătatea, comparativ cu cele din ţară
c) Eficienţă tehnică înaltă, datorată antrenării
unui volum mai mare de factori de
producţie
11. Produsul mediu al unui factor de
(Baumol), producţie este:
maximizarea a) Raportul dintre cantitatea produsă şi
factorul de producţie utilizat
b) Raportul dintre factorul de producţie şi
cantitatea de produse realizată
c) Producţia medie obţinută într-o
întreprindere la nivelul unui an
12. Fiecărui nivel dat al producţiei îi
corespunde o izocantă:
a) Adevărat
b) Fals
13. La nivelul firmei, constrângerea
bugetară se numeşte.............................. şi
este dată de:
a) Costul marginal al producţiei
b) Costul total al producţiei
c) Costul variabil al producţiei

45
14. În punctul de echilibru al producţiei: b) Nu
a) Izocanta este tangentă la dreapta de izocost 22. Costul marginal al producţiei
b) Raporturile dintre preţurile factorilor de influenţează oferta de bunuri ale
producţie L şi K şi productivitatea producătorului:
marginală fizică a acestora, sunt egale a) Adevărat
c) Raporturile preţurilor factorilor de b) Fals
producţie L şi K şi productivităţile medii 23. Pentru optimizarea volumului
ale acestora, sunt egale producţiei şi maximizarea profitului
15. Costurile contabile ale firmei cuprind trebuie ca:
printre altele: a) Venitul marginal > costul marginal
a) Plata salariilor b) Venitul marginal = costul marginal
b) Costuri aferente capitalului propriu c) Încasările totale = cheltuielile totale
c) Taxa pe valoarea adăugată achitată de 24. Panta curbei ofertei este:
firmă a) Pozitivă
16. O problemă dificilă în determinarea b) Negativă
corectă a costurilor implicite este: 25. Cu cât costul de producţie creşte, oferta:
a) Stabilirea cheltuielilor cu plata materialelor a) Creşte
cumpărate b) Scade
b) Salarizarea corectă a personalului c) Nu depinde de costul de producţie
c) Evaluarea riscului întreprinzătorului 26. Dacă coeficientul de elasticitate a ofertei
17. În general, firmele iau în considerare: este strict subunitar, oferta este:
a) Costurile private a) Elastică
b) Economiile externe b) Cu elasticitate unitară
c) Dezeconomiile externe c) Inelastică
18. Pentru calculul costului social al unei 27. Elasticitatea ofertei este determinată,
firme se ţine seama de: printre altele, de:
a) Costul total al producţiei a) Gradul de substituibilitate a factorilor de
b) Efectele pozitive ale firmei asupra producţie
comunităţii b) Dimensiunea concurenţei
c) Efectele negative ale firmei asupra c) Uzura morală a produsului
comunităţii 28. La pragul de rentabilitate al
19. Relaţia costuri-out-put se numeşte: întreprinderii, profitul este:
a) Funcţia de producţie a) Maxim
b) Funcţia costului b) Nul
c) Funcţia comercială c) Minim
20. Mărimea costului poate fi diferită: 29. Între productivitatea marginală şi costul
a) De la un produs la altul, marginal există o relaţie:
datorită....................... a) Directă
b) La acelaşi produs, de la un producător la b) Inversă
altul, datorită ................................... 30. Curbele costului marginal şi a celui
c) La acelaşi producător, de la o perioadă la mediu total se intersectează în punctul
alta, datorită............................ în care:
21. Pe termen scurt, este corectă afirmaţia? a) Costul mediu total este minim
ΔCV b) Costul marginal este minim
C mg = c) Costul mediu total este maxim
ΔQ
a) Da

46
 PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI

Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea conţinutului, funcţiilor şi tipurilor de pieţe
ƒ Înţelegerea concurenţei ca resort al economiei de piaţă
ƒ Cunoaşterea preţului, definirea acestuia, funcţiile îndeplinite în economia de piaţă

Cuvinte cheie: piaţa, concurenţa, structură concurenţială, concurenţă imperfectă, preţ, preţ
relativ, preţ absolut

6.1. Conţinut, funcţii, tipuri de pieţe

Piaţa poate fi definită din mai multe unghiuri care, completează şi întregesc înţelesul
asupra conţinutului acestuia. Astfel, piaţa este:
ƒ Spaţiul economic în care se întâlnesc mai mult sau mai puţin direct şi acţionează, pe baza
anumitor interese, cumpărătorii, în calitate de agenţi ai cererii, şi vânzătorii, în calitate de
agenţi ai ofertei, iar în unele cazuri, anumite categorii de intermediari.

48
ƒ Locul de întâlnire, la un moment dat, fizică sau nu, a dorinţelor cumpărătorilor cu
dorinţele producătorilor
ƒ Ansamblul de mijloace de comunicare prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează
reciproc asupra a ceea ce dispun, ceea ce au nevoie, preţurilor cerute şi negociate, înainte
de efectuarea tranzacţiilor
ƒ Totalitatea relaţiilor de vânzare, în legătură cu spaţiul economic în care au loc procesele
conexe caracteristice – cererea, oferta, concurenţa, preţul, reglementările juridice,
promovarea, etc.
ƒ Locul de manifestare a concurenţei, competiţiei dintre agenţii economici cu interese
identice sau apropiate.
Funcţiile pieţei sunt:
– Verifică concordanţa dintre intenţiile de cumpărare, vânzare ale agenţilor economici, din
punct de vedere al tipului de produs, cantităţii, condiţiilor de cumpărare, vânzare, preţ de
vânzare, cumpărare, etc.
– Realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice agent economic –
producţia şi consumul, separate datorită diviziunii muncii dar şi corelative pentru a-i asigura
existenţa
– Reglează viaţa economică de ansamblu, fiind “mâna invizibilă” când piaţa este liberă,
competitivă, atomizată. Prin variabilele ei, piaţa orientează vânzătorii şi cumpărătorii pentru
a-şi elabora cele mai bune decizii privind problemele fundamentale ale economiei: ce? cât?
cum? pentru cine?
– Determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând semnale şi determinând agenţii
economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizări.
Pentru a delimita tipurile de pieţe se au în vedere următoarele criterii:
¨ Din punct de vedere al bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor se disting pieţe ale:
• bunurilor de consum
• bunurilor de capital
• serviciilor
• muncii
• monetară
• activelor financiare
• valutară
• informaţiilor
• resurselor naturale

49
¨ Din punct de vedere al spaţiului economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei, a
influenţei exercitate aupra activităţii economice de ansamblu, se disting, pieţe:
9 Locale
9 Regionale
9 Naţională
9 Externă
9 Internaţională
9 Mondială
¨ După volumul tranzacţiilor derulate, se disting pieţe:
ƒ Dispersate, descentralizate, pe care bunurile se vând şi cumpără în partizi mici
ƒ Concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacţii în partizi mari
¨ În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici se delimitează pieţe:
ƒ Transparente, a căror funcţionare este cunoscută de către participanţii la actele de
piaţă, pe care aceştia sunt perfect informaţi asupra condiţiilor pieţei – cerere, ofertă,
preţ, mărimea concurenţei, etc.
ƒ Opace, pe care participanţii la actele de piaţă deţin informaţii reduse privind situaţia,
conjunctura pieţei, etc.
¨ Din punct de vedere al accesibilităţii pieţei se disting:
ƒ Pieţe accesibile, în care are acces orice vânzător/ cumpărător
ƒ Pieţe parţial accesibile sau inaccesibile, accesul fiind determinat de anumite condiţii –
deţinere de autorizaţii, taxe, statut, etc.

6.2. Concurenţa – element al economiei de piaţă

Concurenţa reprezintă o trăsătură esenţială a economiei de piaţă, un model de
comportament al agenţilor economici în sistemul de piaţă, o rivalitate între participanţii la
actul de vânzare-cumpărare, un raport de forţe dintre aceştia, o opoziţie vizibilă pe piaţa
factorilor de producţie, a bunurilor de consum şi serviciilor. Mulţi economişti apreciază
concurenţa drept “calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”.
Concurenţa determină reducerea cheltuielilor individuale de producţie ale
întreprinzătorilor, extinderea proporţiilor capitalului, introducerea progresului tehnic în toate
ramurile şi fazele activităţii economice, investiţii în cercetarea ştiinţifică, etc. Concurenţa
reprezintă atât un factor de stimulare a producătorilor competitivi, dar şi un factor coercitiv al
celor ineficienţi, nerentabili. Prin intermediul mecanismului preţurilor, al legii cererii şi
ofertei, concurenţa face posibilă, facilitează producerea acelor cantităţi de bunuri şi prestarea
acelor servicii cerute de consumatori, la costuri cât mai reduse şi utilităţi cât mai ridicate. Prin

50
aceasta, concurenţa contribuie alături de celelalte elemente ale mecanismului de piaţă, la
repartizarea şi alocarea resurselor de care dispune societatea la un moment dat în funcţie de
nevoile reale ale acesteia, determinând producătorii să obţină produsele sau serviciile cu
minimum de cheltuieli.
Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă, numită structură
concurenţială, în funcţie de:
1. numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;
2. gradul de diferenţiere a produselor;
3. posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate – fluiditatea pieţei;
4. gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
5. gradul de cunoaştere a elementelor pieţei – informaţii asupra preţurilor, cererii, ofertei –
transparenţa pieţei.
Principalele tipuri de concurenţă, având în vedere numărul de vânzători şi
cumpărători, prezenţi pe piaţă, la un moment dat sunt:
- număr mare de vânzători şi număr mare de cumpărători – concurenţa perfectă;
- un singur vânzător, număr mare de cumpărători – monopolul;
- puţini vânzători, număr mare de cumpărători – oligopolul;
- număr mare de vânzători, un singur cumpărător – monopsonul;
- număr mare de vânzători, puţini cumpărători – oligopsonul;
- un singur vânzător, un singur cumpărător – monopolul bilateral;
- un număr mic de vânzători, un număr mic de cumpărători – oligopol bilateral;
- un singur vânzător, un număr mic de cumpărători – monopolul contracarat;
- un număr mic de vânzători, un singur cumpărător – monopson contracarat.

6.2.1. Concurenţa pură şi perfectă

Concurenţa pură şi perfectă este concurenţa purificată de orice element de monopol.
Ea presupune că toate unităţile producătoare sunt capabile să-şi vândă integral producţia
obţinută, la preţul pieţei, fără a-l influenţa în vreun fel, iar toţi cumpărătorii pot să cumpere la
preţul pieţei atât cât doresc, fără a influenţa piaţa. Preţul se stabileşte la un nivel ce
corespunde punctului de intersecţie a curbelor ofertei şi cererii produsului respectiv.
Trăsăturile concurenţei pure şi perfecte sunt:
1. atomicitatea participanţilor, respectiv un număr mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă,
de mărime şi putere comparabile;
2. fluiditatea pieţei – cumpărătorii pot să-şi aleagă furnizorii iar producătorii pot să intre sau
să iasă în mod liber dintr-o piaţă;

51
3. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie – orientarea acestora spre utilizările care
asigură profitul maxim;
4. transparenţa pieţei – toţi agenţii economici sunt perfect informaţi asupra elementelor pieţei
şi schimbărilor care pot interveni pe ea;
5. omogenitatea produselor – conform căreia produsele sunt identice, nu există diferenţieri
ale produsului şi nici publicitate.
Concurenţa va putea fi considerată pură şi perfectă dacă aceste cinci trăsături sunt prezente în
mod simultan. În fapt, funcţionarea reală a economiilor nu a fost şi nu este conformă cu
ipotezele modelului concurenţei pure şi perfecte.

6.2.2. Monopolul
Monopolul reprezintă situaţia de pe piaţa unui anumit bun a cărui ofertă este realizată
de o singură firmă sau persoană, produsul respectiv neavând substituenţi apropiaţi iar
furnizorul lui dispunând de posiblitatea îngrădirii accesului altor firme în ramura sau sectorul
său de activitate.
Monopolul se poate prezenta în următoarele forme:
■ ofertă personală a unui specialist sau individ talentat – creaţiile de modă, pictura unui
artist, etc.
■ oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor, etc., prin care,
pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat, pentru un timp, dreptul de a se bucura
de fructul activităţii lor;
■ monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine temporar, oferind pe piaţă un
produs nou sau unul obţinut prin tehnologii noi.
■ monopoluri naturale sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii
unor căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar fi avantajoasă.
■ monopolul ca rezultat al economiilor de scară – constă în faptul că dacă într-o anumită
ramură de activitate s-a format o firmă de dimensiuni mari, beneficiară a avantajelor
producţiei de scară, concretizate în nivelul redus al costurilor, este dificilă pătrunderea unei
noi întreprinderi, care, la început are costuri ridicate.
Pentru cucerirea şi consolidarea poziţiei de monopol se folosesc tactici ca:
• controlul asupra unor factori de producţie esenţiali;
• controlul asupra vânzării cu ridicata sau cu amănuntul a unui anumit produs –
controlând debuşeele;
• ameninţarea cu preluarea sau fuziunea;

52
 • tactici agresive cum ar fi declanşarea unui “război al preţurilor” sau a unei
puternice campanii publicitare, eliminându-şi astfel rivalii de pe piaţă, pentru ca apoi, rămas
singur să schimbe politica preţurilor pentru a câştiga un profit de monopol ridicat.
• intimidarea concurenţilor reali sau potenţiali prin forme de hărţuire, legale sau
nelegale, pentru a-i determina să părăsească piaţa sau să nu intre pe ea.
Luând în considerare criteriul – forma de proprietate, monopolurile sunt: private,
publice, mixte (rezultate din combinarea celor două).
Din punct de vedere al ariei pe care-şi desfăşoară activitatea, monopolurile pot fi:
naţionale şi transnaţionale.
Situaţie de monopol este şi când mai multe firme dintr-o ramură se înţeleg să
conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa dintre ele şi
comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele vor acţiona prin limitarea producţiei lor
totale la cantitatea care maximizează profitul ramurii. Aceste firme formează un cartel, în
cadrul căruia, fiecărui participant i se alocă o anumită cotă din producţia ramurii. Aceste
forme de înţelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin măsurile adoptate de guverne în
cadrul politicilor de concurenţă.

6.2.3. Concurenţa imperfectă

În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin concurenţă imperfectă
definită de Joan Robinson ca fiind rezultatul îmbinării “caracteristicilor celor două situaţii
opuse pe piaţă, concurenţa perfectă şi monopolul”.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice
producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea
diferenţiate. Ea presupune neîndeplinirea cel puţin a uneia dintre condiţiile concurenţei
perfecte, astfel:
-atomicitatea participanţilor – în realitate, numărul de vânzători şi cumpărători variază,
nefiind de mărime şi putere egală;
-fluiditatea pieţei – libera alegere a participnaţilor la schimb este obstrucţionată de
factori obiectivi – proximitate geografică, aprovizionare, serviciile de vânzare, cât şi
subiectivi – aspecte comportamentale ale vânzătorilor şi cumpărătorilor în relaţiile de
vânzare-cumpărare;
-mobilitatea factorilor de producţie este imperfectă, datorită rigidităţii factorilor capital
şi forţă de muncă. În privinţa capitalului, creşterea producţiei determinată de majorarea

53
preţurilor implică noi capacităţi de producţie, deci o suplimentare de capital fix care nu putea
fi satisfăcută imediat, ceea ce conduce la nesatisfacerea necesităţilor de consum. În situaţia în
care preţurile scad, antrenează diminuarea volumului producţiei, deci restrângerea unor
capacităţi de producţie, care, din nou, nu se poate realiza imediat. Rezultatul se concretizează
în ofertă superioară cererii formulate, deci pierderi pentru întreprindere. În ceea ce priveşte
factorul muncă, se constată inflexibilitatea sa la niveluri diferite ale producţiei datorită
calificării, atitudinilor personale, etc.;
-transparenţa pieţei – în realitate agenţii economici nu dispun de informaţii complete,
sunt furnizate de multe ori deliberat prin intermediul activităţilor promoţionale;
-omogenitatea produsului – se accentuează diferenţierea între produse ce satisfac
aceeaşi nevoie. Diferenţierea poate fi obiectivă, datorată caracteristicilor produsului,
condiţiilor de vânzare şi subiectivă, determinată de sensibilitatea consumatorilor la activităţile
promoţionale.
Formele concurenţei imperfecte sunt: concurenţa monopolistică şi oligopolul.
Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor producători,
care deţin o pondere mică pe piaţă, diferenţierea produselor, restricţii la intrarea în ramură, un
anume control al preţurilor. Diferenţierea produselor şi raporturile instituite între producător şi
consumator, implică individualizarea cererii, fiecare producător dispunând de o clientelă
legată de tipul de produs respectiv.
Situaţia fiecărui producător este aparent similară celei de monopol, în care fiecare
urmăreşte înlăturarea de pe piaţă a produselor concurente, prin mijloace şi acţiuni publicitare,
de promovare a vânzărilor, determinând creşterea cantităţii cerute şi diminuarea elasticităţii
cerere-preţ. Situaţia de monopol este însă numai aparentă. Aceasta datorită concurenţei,
manifestată prin schimbări de preţuri, modificări ale caracteristicilor produselor, posibilităţilor
de informare. Producătorul trebuie să aibă în vedere elasticitatea cererii în raport cu preţul
produsului său precum şi elasticitatea încrucişată.
Trăsăturile concurenţei monopolistice sunt: diferenţierea produselor şi existenţa unui
mare număr de producători.
Diferenţierea produselor – imprimarea de către fiecare producător a unor
particularităţi individuale produselor sale, urmărind atragerea cumpărătorilor şi dobândirea
unei poziţii de monopol faţă de alţi producători. Ea se poate exprima prin: particularităţi
garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje originale, calitate, model, stil,
culoare, etc., originale. Ocuparea acestei poziţii îi permite producătorului creşterea preţului.
Producătorii vor prefera şi vor cumpăra produsul chiar în condiţiile creşterii preţului.

54
Configuraţia curbei cererii întreprinderii este următoarea: este funcţie descrescătoare faţă de
preţ dar acesta nu este singurul factor care o determină.
Numărul mare de producători (vânzători) – asemănătoare din acest punct de vedere
cu situaţia de concurenţă perfectă. Deciziile fiecărui producător nu influenţează situaţia
individuală a concurenţilor, din acest punct de vedere diferenţiindu-se de oligopol prin faptul
că nu există interdependenţe directe între deciziile a 2 producători priviţi distinct.
Depăşind limitele analizei clasice care exagera rolul preţului în modificarea cererii,
concurenţa monopolistică evidenţiază şi importanţa altor factori care condiţionează cererea,
cum ar fi: factori social-economici (venituri, demografie, statut socio-profesional, etc.) şi
factori endogeni întreprinderii (publicitate, promovarea vânzărilor, etc.).
Alături de cele 2 variabile ale concurenţei – preţul şi cantitatea produsă, concurenţa
monopolistică evidenţiază o altă variabilă importantă: concurenţa prin produse. Între
concurenţa prin produse şi diferenţierea produselor nu există egalitate, aceasta din urmă având
o sferă mai largă, caracteristică fiind şi pentru oligopol.
Oligopolul (gr.oligos - puţin) – formă a concurenţei în care există un număr limitat de
producători, care deţin o parte de piaţă importantă, în care există dificultăţi la intrarea în
ramură şi un control general asupra preţurilor.
Caracteristica fundamentală a structurilor oligopoliste este interdependenţa
producătorilor. Pe această piaţă, preţurile produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de
o întreprindere depinde de reacţiile concurenţei. Producătorul oligopolist poate fixa cantitatea
pe care să o ofere pe piaţă dar preţul de vânzare şi profitul depind de deciziile celorlalţi
producători. Formele oligopolului sunt: numărul limitat de producători ale căror produse nu
sunt diferenţiate (de exemplu, în ramurile de bază ale industriilor ale căror produse sunt
relativ omogene); numărul limitat de producători ale căror produse sunt diferite dar care
domină împreună ramura respectivă (industria automobilelor).
În funcţie de numărul firmelor aflate în concurenţă distingem: duopolul şi oligopolul
propriu-zis.
Strategiile pe care le pot aplica producătorii în situaţie de duopol, având în vedere
cantitatea şi preţul, sunt:
a) Strategia de cantitate – în această situaţie cei 2 concurenţi, având în vedere curba cererii
şi a costului şi producţie, stabilesc cantitatea care le va asigura profitul maxim, menţinând
constant preţul. Ca urmare a acestei situaţii, comportamentul celor 2 producători poate fi:
-comportament bilateral de dominaţie (duopol dominant Bowley), când fiecare
producător tinde a impune celuilalt cantitatea considerată avantajoasă pentru el, considerând
că celălalt concurent se va adapta politicii sale. Urmările sunt: cantităţi prea mari pe piaţă,

55
apoi scăderea lor, urmată de creşterea preţurilor, apoi din nou scăderea cantităţii, urmată de
creşterea lor, de unde, o piaţă instabilă în raport cu preţurile şi cantităţile. Oscilaţiile pot
conduce la monopol absolut pentru producătorul al cărui cost de producţie este inferior
celuilalt.
-comportament unilateral de dominaţie (duopol asimetric Stackelberg). În această
situaţie unul dintre producători acceptă poziţia de satelit al celuilalt. În cazul în care acesta
realizează profit suficient şi se stabilezează din punct de vedere al părţii de cerere şi al
costurilor de producţie, rezultă o situaţie relativ echilibrată, în alt caz degenerează spre prima
formă.
-comportament bilateral de dependenţă (duopol simetric Cournot) se realizează
prin ajustări succesive ale fiecărei cantităţi a celor 2 producători, până când se ajunge la un
echilibru stabil.
b) Strategia de preţ – în această situaţie fiecare din cei 2 producători caută să impună un
preţ mai scăzut pentru a obţine o cotă cât mai mare din cererea totală; continuă cu scăderea
preţului celuilalt concurent şi degenerează într-un război al preţurilor care poate conduce la
dispariţia de pe piaţă a unuia dintre cei 2 concurenţi (cel care scade preţul de vânzare sub
costul de producţie şi nu are posibilitatea financiară să continue lupta). Celălalt producător va
deţine poziţia de monopol absolut.
Oligopolul propriu-zis presupune mai mulţi producători între care se încheie diferite
alianţe. Oligopolurile pot fi: concertate şi antagoniste. Oligopolurile concertate pot conduce
explicit şi complet la tipuri de pieţe oligopolistice cum ar fi: cartelul, trustul, concernul,
conglomeratul sau implicit şi parţial, prin prezenţa unei firme conducătoare – leader.
Cartelul – acord între producători care se înţeleg în ceea ce priveşte nivelul preţului şi
împărţirea pieţelor de desfacere. Trustul – însumare a capitalurilor sub aceeaşi conducere.
Unităţile participante îşi pierd independenţa productivă şi comercială. Conducerea este
realizată de un consiliu de administraţie, proprietarii devenind acţionari. Concernul –
înţelegere între întreprinderi din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării pe verticală,
după cerinţele fluxului tehnologic sau pe orizontală, din ramuri complementare.
Conglomeratul – formă complexă de înţelegere oligopolistă constituită în vederea
diversificării activităţii maximizării profitului pe mai multe pieţe, compensând conjuncturile
nefavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile reducerii riscurilor inerente distribuţiei
unui singur produs.
Oligopolurile antagoniste sunt angajate într-o permanentă concurenţă atât pe planul
preţurilor cât şi al diferenţierii produsului. Maximizarea profitului este un obiectiv folosit cu
precauţie, de multe ori întreprinderea vizând doar creşterea cifrei de afaceri, de mărimea

56
acestuia şi de ritmul expansiunii întreprinderii depinzând puterea de negociere în relaţiile cu
ceilalţi participanţi de pe piaţă – întreprinderi, bănci, instituţii financiare, etc. Lupta de
concurenţă se poate manifesta prin:
1. politica vânzărilor – creşterea volumului de vânzări
2. politica de diferenţiere a produselor prin publicitate, prime acordate vânzătorilor,
demonstraţii la locul vânzării, etc.
3. politica de influenţare a cererii, preferinţelor, etc.
De asemenea notabilă este posibilitatea redusă de a intra sau rămâne într-o ramură
datorită strategiilor preventive practicate de concurenţi (preţuri scăzute, control asupra
accesului la materii prime, resurse financiare, echipamente, etc.)
Pentru a preîntâmpina înţelegerile oligopoliste şi a stimula concurenţa, a preveni
practicile anticoncurenţiale, în anul 1890 s-a votat în SUA “Sherman Act” care interzicea
monopolurile şi tentativele de monopolizare, în 1914 a fost completat cu “Clayton Act” care
limita fuziunile, interzicea discriminările şi urmărea respectarea concurenţei. În Franţa a fost
creat în 1936 un Consiliu al Concurenţei care controla practicile anticoncurenţiale; în
România interbelică a fost adoptată pe 18 mai 1932 Legea privind suprimarea concurenţei
neleale; după căderea comunismului, a fost adoptată, în anul 1997, Legea concurenţei.

6.2.4. Legea concurenţei

Legea concurenţei exprimă relaţiile dintre producători, dintre producători şi consumatori,
pentru asigurarea condiţiilor favorabile producerii şi distribuţiei bunurilor şi serviciilor. Este o
lege de bază a producţiei de mărfuri, facilitând operaţionalizarea proceselor specifice
producţiei, repartiţiei, schimbului, determinând principalele proporţii şi echilibre ale unei
economii.
Datorită condiţiilor concrete ale fiecărei ţări, în ceea ce priveşte dezvoltarea producţiei
şi schimbului de mărfuri, sfera de acţiune, folosire, formele de manifestare ale legii
concurenţei diferă în timp şi spaţiu.
În economia naturală, acţiunea legii concurenţei era limitată, în sclavagism şi
feudalism s-a desfăşurat în limitele impuse de producţia de mărfuri. Legea concurenţei este
caracteristică economiei de schimb. În capitalism – caracterizat prin producţie de mărfuri
generalizată, acţiunea legii concurenţei ia amploare maximă. În economiile superetatizate
sfera producţiei de mărfuri fiind restrânsă, acţiunea legii concurenţei se diminuează evident.

57
 Acţiunea legii concurenţei are un caracter obiectiv, ea îndeplinind funcţia conectării
producătorilor particulari la producţia socială. Producătorii nu acţionează izolat, ci pentru a-şi
procura factorii de producţie şi a realiza şi vinde produsele, intră într-un sistem de relaţii de
dependenţe şi influenţe reciproce cu ceilalţi participanţi la viaţa economico-socială, etc. Deci
activitatea fiecărui producător este condiţionată de activitatea deciziilor celorlalţi. Schimburile
de produse în vederea reproducţiei se efectuează prin intermediul pieţei care exprimă prin
concurenţă atât cererea cât şi oferta în diferite cantităţi şi calităţi.
Prin intermediul pieţei, concurenţa, prin mecanismele şi instrumentele specifice (preţ,
cerere, ofertă, profit) realizează legăturile între producători şi între producători şi consumatori.
Concurenţa transmite agenţilor economici cerinţele, acţiunea legilor economice şi
sancţionează nerespectarea lor de către aceştia. Lupta de concurenţă este necesară funcţionării
economice, mobilizează valorificarea optimă a resurselor materiale, financiare şi umane ale
societăţii.
Concurenţa acţionează ca un mecansim de legătură între acţiunile subiective ale
agenţilor economici individuali şi necesităţile obiective. Ea transformă acţiunile subiective
individuale în acţiuni obiective sociale. Are un rol major în afirmarea calităţii produselor şi
eficienţei economice a agenţilor economici. Concurenţa stimulează diversificarea producţiei,
înnoirea sortimentală, anticipează evoluţia consumului.
În perioada actuală acţiunea legii concurenţei este determinată de fenomene
economice cum ar fi: intervenţia statului în viaţa economică, existenţa marilor grupări
monopolistice prin concentrarea producţiei în câteva corporaţii gigant naţionale şi
multinaţionale.
Caracteristicile concurenţei în această perioadă sunt:
- lărgirea sferei de acţiune prin cuprinderea unor domenii noi de activitate – în mijloace de
comunicaţie, cercetare ştiinţifică, organizarea producţiei şi a muncii, etc.
- extinderea spaţială a sferei de acţiune de la nivel naţional la nivelul pieţei internaţionale
sau chiar mondiale.
- creşterea importanţei factorilor noneconomici în lupta de concurenţă – corupţia, spionajul
economic, şantajul, actele de diversiune, furturi de documentaţii, etc.
În România dezvoltarea concurenţei este impusă de necesitatea depăşirii situaţiei
economice dificile, de ridicare a calităţii produselor şi creştere a competiţiei pe plan extern.
Dorinţei de convergenţă la nivelul de dezvoltare a sistemului Uniunii Europene şi de
optimizare a funcţionalităţii sistemului economiei de piaţă din România îi răspunde acţiunea
eficientă a legii concurenţei.

58
 6.3. Preţul – teorii ale preţului, funcţiile acestuia
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate
oferi producătorului/ vânzătorului în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.
Acesta este preţul absolut. In teorie şi analiză se utilizează şi noţiunea de preţ relativ, adică
raportul de schimb sau preţul unui bun exprimat în funcţie de cele al unui bun considerat
etalon sau referinţă. Unul dintre cele mai folosite preţuri etalon este salariul mediu orar.
Luând în considerare dinamica preţului relativ, la nivelul unei societăţi, se obţin informaţii
importante privind evoluţia situaţiei economice a producătorilor, consumatorilor, pe diferite
domenii de activitate.
În optica diferitelor şcoli de gândire economică s-au formulat aşa-numitele teorii ale
preţului, după cum urmează:
- teoria clasică a preţului
- teoria neoclasică a preţului
- teorii mixte ale preţului
În teoria clasică, preţul are ca suport valoarea economică a bunurilor determinată de
consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de posesorii acestora.
Aceasta a fost denumită teoria obiectivă a valorii.
Teoria neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, conform căreia acesta
este determinat de utilitatea marginală şi raritatea bunului respectiv. Valoarea economică şi
preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai
rar.
Teoria mixtă sau contemporană a valorii economice şi preţului aparţine Şcolii de la
Cambridge, fiind elaborată în prima treime a secolului XX (Alfred Marshall). Conform
acestei optici, valoarea şi preţul unui bun sunt determinate atât de consumul de factori de
producţie cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de
factori de producţie, preţul exprimă interesele producătorului iar prin prisma utilităţii
marginale şi rarităţii, exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului. Alfred
Marshall spunea sugestiv: “a te întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul
de factori de producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba
dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unui foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea
de sus”.
Funcţiile preţului în economia concurenţială sunt:
1. Funcţia de calcul, de evaluare, măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor, fluxurilor,
circuitului de ansamblu care se derulează la toate nivelurile şi toţi subiecţii acţiunii

59
 economice. Cea mai uzitată formă d emăsurare economică este măsurarea în expresie
monetară.
2. Funcţia de informare a agenţilor economici asupra tensiunii dintre nevoi şi resurse.
Creşterea preţurilor absolute şi a celor relative semnifică creşterea tensiunii dintre nevoi şi
resurse şi invers.
3. Funcţia de informare pentru elaborarea deciziilor optime privind alegerile producătorilor
şi cumpărătorilor în vederea soluţionării problemelor fundamentale ce? cât? cum? pentru
cine? să producă, achiziţioneze.
4. Instrument de recuperare a cheltuielilor şi asigurare a profitului necesar continuării
activităţii economice
5. In situaţia în care se practică, în anumite condiţii, domenii - preţuri administrate, preţul
este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferitele categorii de
agenţi, ramuri, sectoare de activitate
6. Funcţia de facilitare a accesului tuturor persoanelor la bunurile economice marfare.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Ce este piaţa şi care sunt funcţiile acesteia?
2. Care este rolul concurenţei în economia de piaţă?
3. Delimitaţi tipurile de concurenţă şi caracteristicile acestora.
4. Explicaţi diferenţele dintre concurenţa monopolistică şi oligopol.
5. Ce este preţul şi care sunt funcţiile acestuia?
6. Prezentaţi abordările cunoscute în teoria preţului.

7. Monopsonul contracarat semnifică b) Nu

situaţia:
a) Număr mic de vânzători – un cumpărător
b) Un vânzător – număr mic de cumpărători
c) Număr mic de vânzători – număr mic de
cumpărători
8. Condiţia de atomicitate a participanţilor
la actele de piaţă semnifică:
a) Toţi agenţii economici de pe piaţă sunt
perfect informaţi asupra condiţiilor pieţei
b) Există un număr mare de vânzători şi
cumpărători pe piaţă de mărime şi putere
comparabile
c) Toţi agenţii economici participanţi pe piaţa
respectivă oferă produse fără a recurge la
tehnici promoţionale
9. Oferta Editurii Teora este o formă de
monopol?
a) Da
b) Nu
10. Oferta turistică a rezervaţiei naturale
“Delta Dunării” este o formă de
monopol?
a) Da
11. Pentru a cuceri poziţia de monopol pe o
anumită piaţă, una dintre tactici ar
putea fi:
a) Controlul canalelor de distribuţie
b) Creşterea preţurilor
c) Diversificarea gamei de produse
12. Concurenţa monopolistică presupune:
a) Puţini producători
b) Mulţi producători
c) Produse nediferenţiate
13. Principala caracteristică a structurilor
oligopoliste este:
a) Atomicitatea participanţilor
b) Interdependenţa producătorilor
c) Un anume control al preţurilor
14. Dacă în cazul duopolului fiecare
producător tinde să impună celuilalt
cantitatea considerată optimă pentru el,
atunci strategia aplicată este de:
a) Comportament bilateral de dependenţă
b) Comportament bilateral de dominaţie
c) Preţ

60
15. Dacă pe o piaţă cu concurenţă c) Conglomerat
imperfectă acţionează un număr mic de 16. Pentru a preveni înţelegerile
producători care se înţeleg din punct de oligopoliste, practicile anticoncurenţiale
vedere al preţului şi pieţelor de şi a stimula concurenţa, primul act
desfacere, ei fac parte dintr-un: normativ a fost elaborat în
a) Concern anul..................., în ...............................
b) Cartel

TEORIA DISTRIBUŢIEI

Obiectivele capitolului:
ƒ Înţelegerea conceptului de distribuţie şi de piaţă a factorilor de producţie – cererea şi
oferta de factori de producţie
ƒ Cunoşterea problematicii salariului (ca formă de distribuire a venitului la nivelul
societăţii) în economia de piaţă – definire, tipuri, determinanţi
ƒ Aprofundarea unor coordonate privind pământul, resursele naturale şi una dintre formele
de distribuire a venitului - renta
ƒ Cunoaşterea problematicii capitalului şi a formelor de distribuire a venitului la nivelul
societăţii – dobânda şi profitul

Cuvinte cheie: factorii de producţie, salariul, renta, dobânda, profitul

7.1. Distribuţia şi piaţa factorilor de producţie

60
 Teoria distribuţiei studiază modul cum se determină preţurile factorilor şi venitul sau
veniturile pe care le obţin şi modul în care fluxul total de bunuri şi servicii pentru consum din
cadrul unei economii într-o perioadă dată este distribuit între indivizii ce o compun.
Ipotezele pe care se bazează teoria distribuţiei sunt:
1.Oferta de factori de producţie se determină pe principiul maximizării avantajului net,
conform căruia proprietarii îi vor vinde pentru folosirea lor în cele mai avantajoase ocupări;
2.Cererea de factori de producţie este determinată de valoarea produsului marginal al
factorului respectiv. Întreprinderea care nu a egalat valoarea produsului marginal cu preţul
fiecăruia din factorii folosiţi nu va maximiza profiturile sale.
Factorii de producţie sunt ceruţi pe piaţă pentru utilitatea pe care o au în producerea
unui bun sau serviciu, deci cererea de factori de producţie este o cerere derivată din cererea
pentru bunuri şi servicii la a căror producţie pot fi utilizaţi. Determinanţii cererii de factori
de producţie sunt:
1.cantitatea cerută dintr-un factor depinde direct de mărimea cererii bunurilor şi/sau
serviciilor de consum la a căror producţie se foloseşte acel factor;
2.cantitatea cerută dintr-un factor depinde invers proporţional de preţul factorului de
producţie;
3.cantitatea cerută dintr-un factor depinde direct de productivitatea acelui factor.
a) Elasticitatea cererii pentru un factor de producţie variază direct proporţional cu
elasticitatea cererii produsului în a cărui producţie va fi încorporat;
b) Cu cât costul factorului de producţie va avea o pondere mai mică în costul total al
produsului, cererea pentru factorul respectiv va fi mai inelastică funcţie de preţ şi invers;
c) Cererea pentru un factor de producţie va fi cu atât mai elastică cu cât mai uşoară va fi
substituirea acestui factor prin alţii (în procesul de producţie).

Oferta de factori de producţie

Oferta de muncă se compune din numărul de ore de muncă pe care populaţia unei ţări
este dispusă să o ofere la diferite niveluri ale salariilor şi depinde de:
-mărimea populaţiei şi distribuţia sa pe vârstă, sexe, statut socio-profesional, medii de
rezidenţă, etc.
-mărimea populaţiei apte de muncă;
-numărul de ore de muncă efectuate de indivizi.
Forţa de muncă depinde de:
-distribuţia populaţiei pe vârste
-schimbările intervenite în cererea de muncă

61
 Oferta totală de muncă este relativ elastică (elasticitatea unui factor de producţie se
apreciază în funcţie de mobilitatea acestuia, adică uşurinţa cu care factorul poate trece de la o
utilizare la alta, de la un loc la altul). Elasticitatea acestui factor depinde de elemente
pecuniare şi nepecuniare (dintre care, specializarea ocupă un loc important).
Oferta de pământ poate fi: elastică, în cazul în care suprafaţa respectivă este fertilă şi
mai puţin elastică, în cazul în care suprafaţa respectivă este aridă. Mobilitatea pământului se
traduce prin diversitatea utilizărilor acestuia: agricultură, locuri de agrement, construcţii.
Oferta de capital. Bunurile de capital au o mică mobilitate datorită utilizării stricte,
de exemplu, a unui tip de maşină, echipament, etc. Capitalul financiar are mobilitate totală
putând fi utilizat în toate domeniile şi transferat dintr-un loc în altul imediat.
Chiar dacă din punct de vedere al mobilităţii, factorii productivi au un comportament
diferit, esenţială este urmărirea maximizării avantajului net în folosirea ofertei din aceşti
factori.

Preţul factorilor de producţie pe pieţele concurenţiale

Preţurile şi cantităţile de factori de producţie tind spre nivelul pentru care oferta este
egală cu cererea (fig.10). Dacă pieţele sunt concurenţiale şi costurile ajustărilor sunt reduse,
preţurile vor exprima valoarea serviciilor productive, constituind şi remuneraţia pe care o vor
obţine proprietarii lor.
Fig.10 – echilibrul producţiei, P – preţul factorului de producţie, Q – cantitatea de factor de
producţie, Pe - preţul de echilibru, Qe – cantitatea de echilibru.

Preţul de echilibru al factorilor productivi constituie remuneraţia obţinută de

proprietarii lor pentru serviciile lor productive şi sunt egale cu valoarea pe care cumpărătorii o
vor atribui serviciilor respective.
Venitul dobândit de un factor de producţie este egal cu diferenţa între valoarea
factorului în utilizarea cea mai bună care i se oferă şi valoarea sa în folosirea alternativă cea
mai bine plătită. Plata care se face pentru un factor se poate împărţi în: cantitatea plătită unui
factor care trebuie să fie suficientă pentru ca acesta să rămână în ramura respectivă (venitul de
transfer) şi diferenţa de venit (venitul economic). În cazul în care oferta unui factor este
elastică, veniturile factorului sunt egale cu veniturile de transfer. Dacă oferta este inelastică,
venitul factorului este egal cu venitul economic.

7.2. Salariul

62
 Preţul sau remunerarea muncii, ca factor de producţie, poartă denumirea de
salariu. Munca diferă de alţi factori de producţie datorită faptului că este efectuată de oameni
ca urmare a unor mobiluri psiho-sociologice. Ea prezintă un grad superior de mobilitate în
raport cu alţi factori. Ea permite organizarea unui proces economic productiv asigurând şi
combinarea celorlalţi factori.
Formele salariului
Salariul – venit ce revin factorului muncă ca urmare a participării lui în activitatea
economică. El nu este un preţ al muncii ci un preţ al închirierii forţei de muncă, un preţ al
serviciilor aduse de munca depusă de diferite persoane. El se stabileşte pe baza mecanismului
pieţei fiind plătit după efectuarea muncii, în funcţie de rezultatul ei. El poate fi: nominal şi
real. Salariul nominal este suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în schimbul forţei sale
de muncă. Mărimea lui depinde de:
1. Valoarea forţei de muncă, adică preţul forţei de muncă stabilit pe piaţa muncii
2. Evoluţia situaţiei economice. De exemplu, în timpul crizei şi recesiunilor, scăderea
producţiei determină scăderea cererii de forţă de muncă, creşterea şomajului, scăderea
salariilor. În perioadele de avânt economic producţia creşte, cererea de forţă de muncă
creşte, salariile cresc.
3. Politica de salarizare. Ea reprezintă ansamblul măsurilor luate de întreprinzător sau de stat
cu privire la nivelul salariilor pe sexe, regiuni, categorii, forme de salarizare.
Salariul real – cantitatea de bunuri şi servicii pe care indivizii şi le pot procura cu
salariul nominal. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal. Raporturile dintre
salariul nominal şi salariul real sunt în funcţie de costul vieţii. Creşterea costului vieţii fără
sporirea proporţională a salariului nominal antrenează scăderea salariului real.
Factorii care influenţează dinamica salariului real sunt:
a) Salariul nominal, cu care se află în raport direct proporţional
b) Preţurile bunurilor şi serviciilor, impozitele, taxele, aflate în relaţie de inversă
proporţionalitate
c) Puterea de cumpărare a banilor; la un salariu nominal dat, cu o unitate monetară se
pot cumpăra mai multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică
a acesteia.
d) Revendicările salariale.
Nivelul de viaţă al unei persoane este în funcţie şi de salariul social ce reprezintă unul
din rezultatele politicii de redistribuire a veniturilor. Salariul social este parte din venitul
naţional prin care societatea intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau
unor grupuri care se confruntă cu riscuri mai mari: accidente de muncă, boli profesionale,

63
somaj, etc. El se împarte în: salariul social afectat – suplimentul de venit, alocat regulat unor
categorii de salariaţi în funcţie de situaţia familială; salariul social amânat, acordat pentru
riscuri comune tuturor persoanelor. El se consideră amânat până la survenirea unor riscuri
legate de boli, accidente, etc. Lucrătorii pot primi şi salariul colectiv, atribuit tuturor
salariaţilor unei întreprinderi ca urmare a participării la rezultatele acesteia sau prin alte
facilităţi.
Realitatea economică evidenţiază faptul că există deosebiri naţionale între salarii
datorate următorilor factori:
1. Variaţia diferită a preţului forţei de muncă de la o ţară la alta. Valoarea mijloacelor de
subzistenţă şi a serviciilor necesare traiului, cantitatea şi calitatea lor depind de gradul de
civilizaţie, modul de viaţă, diferite de la o naţiune la alta.
2. Intensitatea muncii, diferită de la o ţară la alta. Munca intensivă dintr-o ţară care produce
în aceeaşi unitate de timp mai multă valoare decât munca mai puţin intensivă din altă ţară, se
concretizează într-o sumă mai mare de bani.
În ţările dezvoltate în care productivitatea muncii este mai mare, se produc mărfuri cu
o valoare naţională/unitate de produs mai mică decât în celelalte ţări. Alţi factori sunt: cererea
şi oferta de forţă de muncă, conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă, nivelul de
organizare a sindicatelor, etc.

7.3. Pământul, resursele naturale şi renta

Prin pământ (natura) se înţelege totalitatea elementelor preexistente care sunt puse la
dispoziţia procesului productiv. Activităţile de producţie sunt legate într-o formă sau alta de
factorul pământ, el oferind substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei şi resursele
primare de energie. În sens larg, pământul cuprinde solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora iar
în sens restrâns – solul, denumit fond funciar. Resursele naturale nu au caracter omogen şi în
funcţie de durata folosirii şi capacitatea reproducerii lor pot fi: neregenerabile (epuizabile) –
zăcăminte de combustibili fosili, minerale metalifere şi nemetalifere, etc. şi regenerabile – sol,
apă, fond cinegetic, etc. Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau reutilizare în
procesele de producţie şi consum: recuperabile, parţial recuperabile, nerecuperabile (cele în
scopuri energetice).
Datorită dezvoltării economico-sociale şi promovării progresului tehnic, resursele
naturale au o anumită evoluţie, schimbări de structură, îmbogăţirea nomenclatorului cu noi
resurse naturale şi artificiale. Fiind factor de producţie limitat cantitativ, pământul produce un
venit suplimentar sub formă de rentă.

64
 Renta este venitul ce revine unei persoane posesoare a unui bun economic cu calităţi
deosebite folosit în activitatea economică drept factor de producţie. Mecanismul de formare a
rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale, realizarea ei presupunând existenţa
simultană a următoarelor condiţii: bunul să fie limitat cantitativ, să nu poată fi substituit cu alt
bun, oferta lui să fie inelastică în raport cu cererea. Renta funciară îşi are originea în raritatea
terenurilor fertile, respectiv în insuficienţa ofertei de produse agricole de a satisface o cerere
în creştere. Cererea pentru factorul productiv pământ este o cerere derivată a serviciilor pe
care acesta le oferă. Curba cererii serviciilor pământului derivă din curba valorii produsului
marginal al pământului iar poziţia ei depinde de tehnologiile folosite în agricultură, cantităţile
de factori utilizaţi, cererea pentru produsele agricole (fig.11).

Oferta este fixă, inelastică. În realitate, aceasta nu este total inelastică, întrucât
suprafeţele de teren pot fi mărite prin îndiguiri, desecări, îmbunătăţite prin fertilizări, etc.
Curba cererii serviciilor pământului şi cea a ofertei se intersectează în punctul E, căruia îi
corespunde preţul r1 – renta pământului. El reflectă valoarea productivităţii pământului. Renta
funciară se formează în agricultură şi silvicultură. Ea este suma de bani, plătită de arendaşi
proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară = preţul de vânzare al produsului agricol – preţul de producţie –
profitul normal al arendaşului.
Deosebirile de fertilitate între terenurile agricole şi diferenţele de poziţie faţă de
pieţele de aprovizionare şi desfacere generează renta diferenţială. Dacă terenul are fertilitate
scăzută şi/sau poziţie slabă faţă de pieţele de desfacere, cheltuielile de producţie pe unitatea de
produs vor fi mai mari, preţul de vânzare pe piaţă va fi determinat de aceste terenuri, deci
posibilitatea obţinerii unui profit suplimentar de către arendaşii care şi-au plasat capitalurile
pe terenuri fertile, cu bună poziţie.
Renta funciară absolută este suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş drept
chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea, poziţia acestuia, pentru utilizarea lui în
activitatea economică. Renta de monopol este determinată de posibilitatea vânzării anumitor
produse agricole la preţuri de monopol, fiind suma încasată de proprietarul unei suprafeţe de
teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse cu calităţi excepţionale, foarte
căutate de consumatori.
Renta se obţine şi de pe terenurile folosite în industria extractivă, terenurile de
construcţii, cele destinate turismului.
Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri
economice rare pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

65
 Renta de transfer este suma de bani obţinută în urma modificării destinaţiei unor
factori de producţie prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.
Preţul pământului depinde de cuantumul arendei (R) şi rata dobânzii (d’)
R
Pr = . Preţul pământului se mai numeşte rentă funciară capitalizată, adică acea
d'
rentă care transformată în capital aduce deţinătorului banilor respectivi un venit egal sub
formă de dobândă. Mărimea şi evoluţia preţului pământului depinde de: raportul cerere-ofertă,
cererea şi oferta de produse agricole, mărimea şi evoluţia rentei, rata dobânzii bancare, clasa
de fertilitate a solului, categoria de folosinţă a terenului – arabil, vii, livezi, etc.

7.4. Capitalul, dobânda, profitul

Capitalul
Procesele productive care folosesc resursele naturale şi munca se numesc procese
productive directe. Cele care folosesc bunuri de capital se numesc indirecte.
Capitalul se prezintă sub formă de active fizice sau financiare. În teoria economică,
noţiunea de capital are semnificaţia de capital fizic şi nu capital financiar.
Capitalul real este capitalul ce are valoare de întrebuinţare de sine-stătătoare
concretizată în întreprinderi, uzine, mine, etc., care funcţionează în activitatea economică.
Capitalul nominal nu are valoare reală de sine-stătătoare, ci constituie un titlu de proprietate
asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit.
Bunurile de capital pot fi: structurile (fabrici, uzine, etc.), echipamentele folosite în
producţie (maşini, bunuri de consum durabile), stocurile (alimente depozitate, stocuri de
materii prime, produse semifabricate, etc.). Componenta principală a capitalului real este
capitalul tehnic. Acesta reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile capabile să crească
eficacitatea muncii şi să aducă un venit, un profit proprietarului său. În funcţie de modul în
care se consumă şi se înlocuiesc componentele, capitalul tehnic poate fi: fix şi circulant.
Capitalul fix este format din bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini,
etc.) care participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi înlocuindu-se
după mai mulţi ani de funcţionare. În perioada funcţionării, în mai multe cicluri de producţie,
capitalurile fixe se uzează. Partea corespunzătoare uzurii se transferă asupra noului produs
incluzându-se în costul acestuia. Rezerva de amortisment constituită se va utiliza pentru
înlocuirea capitalurilor fixe, când acestea ajung la limita capacităţii lor de folosinţă.
Deprecierea capitalului fix se datorează uzurii fizice şi celei morale. Uzura fizică
reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice, ca urmare a folosirii productive şi
acţiunii agenţilor naturali. Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a

66
ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii productive, datorită efectului introducerii
progresului tehnic (care determină creşterea productivităţii muncii şi producţia de elemente cu
parametri tehnico-funcţionali ridicaţi).
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real, format din stocuri de:
materii prime, materiale, combustibil, etc., care se consumă integral în decursul unui singur
ciclul de producţie şi care trebuie înlocuit la fiecare nou ciclu.
Formarea capitalului real are loc prin investiţii de capital. Acestea sunt cheltuieli
băneşti făcute pentru crearea de noi capitaluri fixe, înnoirea, lărgirea, modernizarea celor
existente şi pentru sporirea stocurilor de producţie.
Una dintre sarcinile unei economii naţionale, ale unei întreprinderi sau economii
domestice este de a distribui capitalul său între diferite investiţii posibile. Pentru aceasta,
trebuie măsurate randamentele diferitelor investiţii.

Dobânda
Dobânda reprezintă excedentul ce revine sub formă de venit proprietarului oricărui
capital, utilizat în condiţii normale sau recompensă pentru renunţarea la lichiditate pentru o
anumită perioadă de timp. Sursele capitalului de împrumut (oferta) sunt:
-economiile menajelor, concentrate în cadrul instituţiilor bancare
-economiile firmelor, depuse la bănci
-economiile guvernului, atunci când, veniturile bugetare > chetuielile bugetare
Cererea de capital este formulată de:
-populaţie, pentru procurarea de bunuri de folosinţă îndelungată
-firme, pentru dezvoltarea lor
-administraţii publice, pentru activităţi din structura lor.
Funcţiile dobânzii sunt:
a) Influenţează repartiţia factorilor de producţie, orientându-i spre destinaţiile care
asigură folosirea lor cea mai eficientă
b) Pârghie de stimulare a economisirii unei părţi din venituri
c) Modalitate de asigurare a unui profit normal băncilor
d) Pârghie de redistribuire a venitului.
Rata dobânzii exprimă randamentul anual al fondurilor împrumutate, exprimat
procentual şi se determină ca raport procentual între mărimea absolută a dobânzii anuale
plătite şi creditul acordat.
D
d' = ⋅ 100 unde d’ – rata dobânzii, D – mărimea dobânzii anuale, C – creditul acordat.
C

67
 Rata nominală a dobânzii exprimă creşterea valorii monetare a unei investiţii şi arată
câte unităţi monetare adiţionale dobândim în viitor dacă investim astăzi o unitate bănească.
Rata reală a dobânzii măsoară randamentul unei investiţii ca fiind creşterea cantităţii de
bunuri şi servicii ce se pot cumpăra într-o anumită perioadă de timp.
Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare. Rata dobânzii
poate fi utilizată ca rată de actualizare în ipoteza în care nu există risc şi incertitudine.
Valoarea actualizată este invers proproţională cu rata dobânzii. Un aspect important în
activitatea întreprinzătorului este cunoaşterea ratei randamentului sperat, în efectuarea unei
investiţii şi compararea ei cu rata dobânzii de pe piaţă. Dacă rata randamentului sperat > rata
dobânzii, întreprinzătorul va considera rentabilă investiţia sa. În procesul de luare a deciziilor,
întreprinzătorul va compara beneficiile şi costurile corepunzătoare. Elementele costului
investiţiei sunt: preţul bunurilor de capital ce vor fi achiziţionate şi rata dobânzii. Beneficiile
se concretizează în fluxul de randamente viitoare nete ce se speră a fi generate de investiţia
respectivă.

Profitul
Profitul este diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate
economică. În sens restrâns, profitul reprezintă o formă importantă a produsului net,
autonomizată în procesul de repartizare şi utilizare a unei părţi din valoarea nou creată la nivel
microeconomic. Analiza profitului oferă imaginea asupra modalităţilor de desfăşurare a
activităţilor în unităţile economice, dacă acestea reuşesc ca din veniturile obţinute în urma
vânzării producţiei să-şi acopere cheltuielile ocazionate de obţinerea producţiei respective.
Profitul îndeplineşte rolul de pârghie financiară şi instrument de conducere a unităţilor
economice, stimulare a lucrătorilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. Mărimea şi
dinamica profitului reflectă sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice,
constituind principalul indicator calitativ.
După unele opinii, profitul se descompune în:
1. Profit brut: cifra de afaceri – remuneraţia aporturilor productive, altele decât cele ale
întreprinzătorului
2. Profitul minimal (necesar): suma remuneraţiilor minimale ale diferitelor aporturi
productive ale întreprinzătorului şi acelea la care el renunţă.
3. Profitul pur: eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi cel minimal.
4. Profitul de monopol reprezintă venitul obţinut de agenţii economici ce deţin poziţii
monopoliste în producţie sau pe piaţă şi vând produsele lor la preţuri de monopol.
Profitul minimal apare ca agregat al următoarelor remuneraţii distincte:

68
a) Dobânda la capitalul întreprinzătorului
b) Salariul de conducere al întreprinzătorului
c) Chiria pentru clădirile puse în serviciile unităţii
d) Dividendele plătite acţionarilor
e) Renta pentru pământul proprietate al întreprinzătorului
În societăţile pe acţiuni, mai multe categorii socio-profesionale obţin profit: membrii
consiliului de administraţie, acţionarii, salariaţii superiori (managerii), întreprinderea însăşi,
salariaţii. Forma tipică de distribuire a profitului la nivelul acestor categorii este dividendul iar
pentru întreprindere – beneficiile nedistribuite, încorporate în rezerve.
Mărimea şi dinamica profitului sunt evidenţiate de 2 indicatori: masa profitului şi rata
profitului. Masa profitului reprezintă suma totală obţinută sub formă de profit de un agent
economic, ramură, economie a unei ţări, stabilită ca diferenţă între venituri şi cheltuieli. Rata
profitului este raportul procentual între masa profitului şi costurile realizate pentru obţinerea
acestuia, volumul capitalului sau cifra de afaceri.
' P ' P ' P
Pr = ⋅ 100 sau Pr = ⋅ 100 sau Pr = ⋅ 100 în care,
C K C.A.
Pr’ – rata profitului, P – masa profitului, C – costul de producţie (total), K – capitalul folosit,
C.A. – cifra de afaceri realizată
Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură,
economie naţională. Mărimea profitului însuşit de posesorul de capital depinde de:
-nivelul costului bunului sau serviciului la producerea căruia participă
-nivelul preţului de vânzare al bunului sau serviciului produs
-cantitatea de bunuri sau servicii
-structura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor realizate cu participarea capitalului ce
poate exercita o influenţă direct proporţională dacă în componenţa sa sporesc produsele şi
serviciile cu profit ridicat.
-viteza de rotaţie a capitalului.
Funcţiile profitului sunt:
a) Orientare generală a activităţii economice. Profitul stimulează iniţiativa economică, atât a
proprietarului cât şi a întreprinzătorului, determinând acceptarea riscului, contribuind la
stimularea producţiei de bunuri şi servicii.
b) Sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare dezvoltării
economice, finanţarea operaţiunilor riscante, constituind sursa de bază a creşterii economice.

69
c) Mijloc de control al eficacităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de care
decidenţii ţin seama în elaborarea politicilor şi strategiilor economice. El generează un spirit
de economisire de la nivelul conducerii firmei până la ultimul eşalon.
d) Instrument de stimulare economică prin participare la beneficii, stimulare materială.
e) Indicator sintetic al activităţii economice. Toate firmele, indiferent de mărime, formă de
proprietate, etc., îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului, ca obiectiv
central al activităţii şi sursă de dezvoltare a lor.
f) Sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea activităţilor non-
profit, necesare pentru dezvoltarea de ansamblu a societăţii.

Întrebări şi discuţii finale:

1. Caracterizaţi piaţa factorilor de producţie.
2. Ce este salariul şi care sunt formele acestuia?
3. Definiţi renta şi formele acesteia. Care este rolul capitalului ca factor de producţie?
4. Identificaţi explicaţi funcţiile profitului în economia de piaţă.

5. Între elasticitatea cererii pentru un 11. Clădirile fac parte din capitalul.............
factor de producţie şi elasticitatea şi:
cererii produsului în a cărui producţie a) Participă la un singur ciclu de producţie
va fi încorporat este o relaţie: b) Se consumă treptat
a) Direct proporţională c) Se depreciază prin uzură morală
b) Invers proporţională 12. Capitalul circulant:
c) Depinde de situaţie a) Participă la un singur ciclu de producţie
6. Oferta de pământ, ca factor de b) Se consumă integral într-un singur ciclu de
producţie, poate fi: producţie
a) Elastică, dacă............................ c) Se uzează fizic şi moral
b) Inelastică, dacă........................... 13. În calculul ratei dobânzii intră la
7. Suma de bani pe care o primeşte numitor:
angajatul în schimbul forţei sale de a) Dobânda anuală
muncă se numeşte: b) Creditul acordat
a) Salariu real c) Salariul celui care solicită creditul
b) Salariu social 14. În efectuarea unei investiţii,
c) Salariu nominal întreprinzătorul consideră rentabilă
8. Dinamica salariului real este influenţată investiţia sa dacă:
de: a) Rata randamentului sperat = rata dobânzii
a) Puterea de cumpărare a banilor b) Rata randamentului sperat > rata dobânzii
b) Salariul nominal c) Rata profitului firmei după contractarea
c) Politica de salarizare creditului > rata profitului firmei înainte de
9. Pentru a calcula renta funciară, profitul acordarea creditului
normal al arendaşului: 15. Din profitul minimal fac parte:
a) Se scade din preţul de vânzare a a) Salariul de conducere al întreprinzătorului
produselor agricole b) Cifra de afaceri a firmei
b) Se adună la preţul de vânzare a produselor c) Impozitul pe profit
agricole 16. În calculul ratei profitului intră:
c) Nu intră în calculul rentei funciare a) Capitalul folosit
10. Renta funciară absolută este încasată b) Cheltuielile cu salarizarea
de: c) Volumul vânzărilor firmei
a) Arendaş 17. Mărimea profitului depinde direct
b) Proprietarul funciar proporţional de:
c) Alte categorii socio-economice a) Cantitatea de bunuri realizate şi vândute de
firmă

70
b) Costul de producţie c) Depinde de natura activităţii desfăşurate
c) Preţul bunurilor realizate 19. Forma tipică de distribuire a profitului
18. Din punct de vedere al relaţiilor cu la nivelul întreprinderii este:
bugetul statului, profitul agenţilor a) Salariul
economici este: b) Dividendul
a) Cheltuială c) Prima, bonificaţia
b) Venit

Bibliografie

1. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a III-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
4. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2005
5. Ciobanu Gh., Microeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
6. Danu Marcela, Riscul în afaceri, Editura Plumb, Bacău, 2001
7. Dudian M., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
8. Frois Gilbert-Abraham, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
9. Iancu Aurel, Tratat de economie, Editura Economica, Bucureşti, 1993
10. Ignat I., Pohoaţă I.,Clipa N., Luţac Gh., Economie politică, Editura Fundaţiei
“Gh.Zane”, Iaşi, 1997
11. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
12. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Tratat de economie generală, vol.I, Microeconomie,
ASE Bucureşti, 2009
13. Smith Adam, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962
14. Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005

71