Micro Econom I e

Obiectul şi metoda economiei politice.
Economia și raționalitatea în economie
Unitatea de învăţare nr. 1
OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. ECONOMIA ȘI

RAȚIONALITATEA ÎN ECONOMIE
Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 2
1.1 Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire economicǎ 2
1.2 Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice 6
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ 9
1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice. Raritatea şi alegerea 12
1.5 Activitatea economică şi componentele sale 18
1.6 Raţionalitatea în economie 20
1.7 Dinamica şi interdependenţele economice. Legile economice şi libertatea economică 23
1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă (capitalistă) 26
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 1 29
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 31
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 1 32
Microeconomie 1
Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:
 Cunoaşterea etapelor de formare şi dezvoltare a economiei politice ca
ştiinţǎ, a curentelor de gândire economicǎ
 Înţelegerea obiectului de studiu al economiei politice
 Familiarizarea cu metodele, tehnici şi instrumentele de analizǎ economicǎ
1.1. Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire

economicǎ
Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă –
cea economică.
În acest orizont de timp, ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi s-a diversificat
continuu, astfel că în prezent, ea însăşi formează un sistem complex de ştiinţe
autonome.
Geneza şi etapele de formare a ştiinţelor economice.

Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un
proces complex şi îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi
creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de
investigare.
Iniţial, economia politică nu se diferenţia de filozofie şi aborda procesele
Economia şi economice mai ales sub aspect calitativ. Adam Smith era încă profesor de
filozofia “filozofie morală“ când a început analiza economiei, iar fiziocraţii erau cunoscuţi
ca “filozofi economişti”.
Cauzele acestei întrepătrunderi şi nediferenţieri sunt multiple, două fiind însă
esenţiale:
a) pe primele trepte de dezvoltare, economicul nu se detaşase suficient de
ansamblul vieţii sociale;
b) faptul că pe măsură ce ne ducem din prezent spre trecut seriile datelor
statistice devin tot mai rarefiate.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării, economia politică s-a desprins într-o ştiinţă
distinctă, iar apoi, pe o altă treptă, a avut loc detaşarea diferitelor ştiinţe
Perioade şi economice, prin care s-a ajuns la formarea unui adevarat sistem al ştiinţelor
şcoli importante economice.
Cei mai mulţi specialişti apreciază că se pot distinge cinci perioade mai
în evoluţia
importante în evoluţia gândirii economice:
gândirii I. O primă perioadă se extinde de la originile ei greco-romane până la Adam
economice Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII.
Această lungă perioadă corespunde unei dezvoltări lente a gândirii economice şi a
constituirii ei ca o disciplină autonomă, dotată cu tehnici şi metode proprii de
analiză ştiinţifică. Rădăcinile directe ale ştiinţei economice constau în fondul de
idei cuprinse, în principal, în două curente de gândire: a) gândirea filozofilor, în
Microeconomie 2
Evul Mediu; b) gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a “experţilor”

administraţiei.
Inceputurile acestei periode au fost marcate de gândirea economică a lui Aristotel
şi Platon, care în studiile lor politice au abordat şi problemele vieţii economice. In
scrierile sale, Aristotel a definit pentru prima dată economia ca ştiinţă a bogăţiei
şi a adus contribuţii de seamă la teoria valorii, a preţului şi monedei.
Spre sfârşitul Evului Mediu, ştiinţa economică a început să se constituie sub
Mercantilism denumirea de mercantilism.
Denumirea de mercantilism dată acestei teorii economice dominante, reflectă
politica economică de aşezare a comerţului în centrul activităţii economice,
considerându-se că banii de aur şi argint (în general metale prţioase) constituie
forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa comercială activă asigură afluxul
crescând al unei asemenea bogăţii spre ţările în cauză.
In prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă doctrină economică –
doctrina fiziocrată. Această doctrină susţine că nu aurul şi argintul care sporesc
Fiziocratism prin comerţ reprezintă bogăţia, ci producţia de bunuri; iar această producţie este
circumscrisă la agricultură ca fiind singura activitate capabilă să creeze venit
naţional. In continuare, fiziocraţii avansează ideea privind existenţa unui ordini
naturale şi deci necesitatea descoperirii legilor obiective după care funcţionează
societatea. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul
proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al
acestora, precum şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de la
proprietarii funciari. Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este
Francois Quesnay cu al său “Tablou economic“, o sinteză care rămâne în istoria
gândirii economice ca primă reprezentare a circuitului macroeconomic.
Pe o asemenea bază teoretică, pe cunoaşterea profundă a tuturor achiziţiilor în
acest domeniu, Adam Smith a reuşit să elaboreze sinteza sa în “Avuţia Naţiunilor“
Şcoala clasicǎ
prin care demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din
munca socială.
Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca ştiinţă economică de sine
stătătoare.
II. A doua perioadă a istoriei ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de
timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultima treime a secolului al
XIX-lea. Această perioadă este denumită de Şcoala clasică engleză, ilustrată de
D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill. Din punct de vedere analitic, K. Marx apare ca
un continuator al lui Ricardo, având contribuţii relevante în teoria valorii, a
profitului şi rentei, a producţiei.
Reprezentanţii şcolii clasice engleze dezvoltă teoria economică pe următoarele 3
direcţii principale:
1) Formularea teoriei valorii muncă, după care bunurile au valoarea muncii
cuprinse în ele şi pe care posesiunea lor o menţine.
2) Fundamentarea caracterului dinamic al economiei pe baza următoarelor
principii:
a) principiul populaţiei enunţat de Malthus, după care, în absenţa unor
frâne sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar
mijloacele de subzistenţă, în proporţie aritmetică.
Microeconomie 3
b) legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în

ce mai reduse, care determină creşterea preţurilor produselor agricole.
c) principiul acumulării, care sporeşte capitalul şi permite dezvoltarea
producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venituri.
3) Enunţă la rang de lege sistemul libertăţii economice, conform căreia
mecanismul pieţei permite armonizarea cea mai bună a intereselor
individuale.
III. A treia perioadă se încadrează între 1870 şi marea recesiune economică
Şcoala mondială din anii 1930. Ea este dominată de gândirea a trei şcoli principale:
neoclasicǎ a) Scoala de la Viena, opune teoriei valorii muncǎ teoria marginalistǎ a
valorii, potrivit căreia, valoarea unui bun este dată satisfacţia produsă de
ultima cantitate consumată din bunul respectiv.
b) Scoala de la Lausanne, formuleazǎ teoria echilibrului general, definind
interdependenţa generală a pieţei factorilor de producţie şi a pieţei
bunurilor de consum final. Legătura dintre cele două pieţe este asigurată pe
de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului, care cumpără factori de
producţie şi vinde bunuri sau servicii, iar pe de altă parte, prin faptul că
încasările totale provenind din toate vânzările de factori de producţie
trebuie, în concurenţă pură sau în echilibru, să egaleze încasările totale
obţinute din vânzarea tuturor bunurilor de consum final.
c) Scoala de la Cambridge, formuleazǎ teoria echilibrului parţial, care se
aplică asupra firmelor de dimensiuni medii ce funcţionează în industrie, a
căror importanţă nu este atăt de mare încât să influenţeze restul economiei.
IV. A patra perioadă în evoluţia ştiinţei se încadrează între anii ‘20 şi anii ‘70 ai
Keynesismul acestui secol. Această perioadă a fost marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera
sa fundamentală <Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor>. Opera
economică a lui Keynes a dat un impuls viguros analizei economice, dovadă a
acestui fapt fiind şi constituirea liberalismului clasic al secolului al XX-lea, ai
cărui corifei – Mises, Hayek, Friedman – formează nucleul cel mai activ al
gândirii economice din ultimele decenii.
Incepând cu acestă perioadă, se manifestă două caracteristici esenţiale ale ştiinţei
economice:
a) creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea ce
a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză.
b) profesionalizarea mai accentuată a economiştilor (inclusiv specializarea
lor).
V. A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului nostru. Pe terenul
realităţii economice contemporane şi beneficiind de cuceririle ştiinţei economice,
de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică contemporană se află în faţa
Sinteza unei situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt
neoclasicǎ dezvoltate şi actualizate. In procesul firesc de raportare la noile realităţi, unele
dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.
Principalele direcţii de dezvoltare a teoriei economice în condiţiile contemporane
sunt:
1. trecerea la analiza economiei de la nivel micro, la cel macro şi
mondoeconomic.
Microeconomie 4
2. abordarea şi aprofundarea problemei concurenţei imperfecte, generată de

prezenţa şi manifestarea monopolului şi oligopolului pe piaţă.
3. elaborarea şi fundamentarea studiilor dinamice în economie, care ţin seama
de rolul timpului în viaţa economică şi retrasează legăturile care se
stabilesc periodic între fenomenele economice.
4. se dezvoltă teoria optimului economic şi bunăstării. Teoria bunăstării se
referă în principal la problemele pe care le ridică repartizarea resurselor
economice dintre diverse întrebuinţări posibile şi distribuirea bunurilor
produse între consumatori. Ea este strâns legată de teoria echilibrului
general, în virtutea interdependenţelor ce există între diverse activităţi
economice privind alocarea resurselor limitate.
Economia contemporană este structurată în microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază agenţii
Microeconomia economici individuali, structurile şi comportamentele lor (gospodării familiale,
întreprinderi, administraţii), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi
elementare în cadrul activităţilor de producţie, distribuţie şi de consum ale
bunurilor materiale şi serviciilor.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţelor economice care studiază marile
Macroeconomia agregate dintr-o economie, cum sunt indicele general al preţurilor, producţia
naţională, venitul naţional, ocuparea şi şomajul, inflaţia şi masa monetară, balanţa
de plăţi externe etc.; în abordările macroeconomice se face abstracţie de agenţii
economici individuali.
Test de autoevaluare 1.1.
1. Economia politicǎ s-a conturat ca ştiinţǎ prin:

a) mercantilişti;
b) fiziocraţi;
c) clasici;
d) neoclasici;
e) neoliberali.
2. Prima reprezentare a circuitului macroeconomic a fost realizatǎ de:

a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Alfred Marshall;
d) Francois Quesnay;
e) John Maynard Keynes.
3. Ideea axǎ în jurul cǎreia si-au construit mercantiliştii discursul teoretic şi

practic a fost:
a) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a individului, fǎrǎ nici o constrângere din partea
statului;
Microeconomie 5
b) rolul hotǎrâtor al agriculturii ca principalǎ ramurǎ a activitǎţii economice;

c) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a naţiunii;
d) credinţa în legile naturale, în virtuţiile autoreglatoare ale economiei;
e) nici una dintre ideile enunţate mai sus.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.
1.2. Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice
Etimologia Termenul de economie politică îşi are originea în gândirea economică a lui
Aristotel iar denumirea în cuvintele greceşti OIKOS (casă, gospodărie), NOMOS
economiei
(normă, regulǎ, lege), POLIS (cetate, societate, state).
politicǎ
Din cuvântul POLIS a derivat POLITEA, în sens de organizare socială. Fiecare
din cuvintele respective au mai multe seminificaţii, însă în succesiunea prezentată
(OIKONEMOS POLITEA), ele se traduc prin REGULI DE GOSPODĂRIRE
SOCIALĂ.
Termenul de economie politică a fost însă consacrat în 1615 de ANTOINE DE

MONTCHRESTIEN în tratatul său de Economie Politică, scris pentru suveranul
Concepţia de atunci al Franţei – Louis al XIII-lea.
clasicǎ despre
obiectul de Iniţial, obiectul de studiu al economiei politice se identifica cu cel al ştiinţei
economice, în general. Dacă la început, acesta se limita la producţia agricolă, cu
studiu al
timpul a fost extins la producţie în ansamblul ei. Apoi, în sfera acestuia au fost
economiei incluse şi repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei. Dar concepţia clasicilor
politice fondatori ai ştiinţei economice despre obiectul de studiu al economiei politice s-a
dovedit a fi deficitară deoarece lăsa serviciile în afara preocupărilor şi plătea
tribut ştiinţelor naturii, în ceea ce priveşte metoda de cercetare.
Identificându-se cu ştiinţa economică, în ansamblul ei, economia politică era

Ştiinţǎ a avuţiei
considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice prin care
oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Deoarece
delimitarea se face doar prin obiectul său de studiu, economia politică a fost
calificată şi definită ca ştiinţă a avuţiilor sau ca ştiinţă a şanselor de a face avere.
O asemenea concepţie a fost abandonată încă din secolul al XIX-lea, fiind
apreciată ca naivă, pasivă şi statică.
Ştiinţǎ a
Mai târziu a devenit preponderentă opinia, conform căreia, economia politică are
schimburilor ca obiect schimburile oneroase cu prestaţie şi contraprestaţie, locul derulării lor
oneroase fiind piaţa. De-a lungul unei mari părţi a secolului al XX-lea, raţiunea pieţii şi
mecanismele ei trec în prim planul preocupărilor celor care “ făceau“ economie
politică. In acest context, s-a edificat doctrina liberalismului economic. In acest
orizont de timp, economia politică a rămas mai mult pe terenul curiozităţii şi
confruntării ideologice. Tocmai de aceea disputa dintre doctrina liberalismului
economic şi cea socialist-dirijistă a fost aşa de dură.
Microeconomie 6
Motivaţia In ultimele decenii se manifestă tendinţa de constituire a economiei politice

activităţii (economics-ului) ca ştiinţă a amenajării oneroase a lumii exterioare. Este vorba de
economice şi faza sa matură, operaţională, când ştiinţa economică trebuie să studieze şi să
obiectivele ei exprime ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii
economice şi obiectivele ei, să măsoare rezultatele acestor activităţi, să le compare
şi să le controleze, în raport de motivaţie şi obiective.
Despovărată de aspectele ideologice, economia politică se constituie, lent dar

ferm, într-o tehnică socială. Aceasta poate chiar să fie noua paradigmă, acel
ansamblu de idei şi principii pe baza cărora se poate aştepta o nouă stare a
eonomiei politice la acest sfârşit de secol şi de mileniu.
Valenţele
economiei Prin domeniul său specific, prin funcţiile teoretice şi aplicative pe care le-a
politice demonstrat, economia politică (economics-ul) are o serie de valenţe
inconfundabile:
a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe (noţiuni,

concepte) despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a
acestei realităţi; ea nu se confundă nici cu istoria economică, nici cu politica
economică şi nici cu istoria gândirii economice. Economia politică realizează o
analiză profundă – logică şi istorică – a esenţei faptelor, actelor şi
comportamentelor economice.
b) Ca ştiinţă social-umană, ea studiază realitatea în complexitatea şi

interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice
asupra socialului în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că atât producătorii, cât şi
consumatorii se supun unora şi aceloraşi restricţii, pe care caută să le rezolve prin
opţiuni eficiente.
c) În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, şi ţinând seama de stadiul

actual al ştiinţei economice, economia politică caută să suprime opoziţia dintre
teorie şi doctrină, respectiv, dintre abordarea pozitivă şi cea normativă a
economiei. In mod tradiţional, ştiinţa economică pozitivă (teoria) se pronunţă
asupra a ceea ce este, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente prin care
faptele şi comportamentele sunt cercetate, apreciate şi ordonate, pentru a se găsi
regularităţile desfăşurării lor în timp şi spaţiu. Stiinţa economică normativă arată
cum trebuie să fie economia, în ce sens ar fi necesar să evolueze aceasta. Or,
economia politică are în vedere ambele abordări. Orice contrapunere a doctrinei şi
a teoriei pe criterii ideologice aduce prejudicii ştiinţei economice, în general,
economiei politice, în special.
d) Economia politică (economics-ul) abordează economia ca un tot, unele

probleme fiind abordate din unghiul lor microeconomic. Ea este, deci, ştiinţa
economică de ansamblu, formnd ceea ce unii specialişti numesc trunchiul de
bază al întregii ştiinţe economice.
Microeconomie 7
e) Economia politică cercetează unitatea economică, în ansamblul ei, ca

unitate întreagă, izolată de lumea de afară, inclusiv în ea însăşi. Acestă unitate
poate să fie mică, poate să fie mare, esenţial este să fie privită ca un întreg, ca un
tot, ca un sistem (V. Madgearu).
Sistemul ştiinţelor economice. Complexitatea activităţii economice impune

studierea ei de către un sistem de ştiinţe economice. Teoria economică face parte
Teoria din acest sistem. La început, în funcţie de cunoştinţele acumulate, se punea
economică şi semnul de egalitate între teoria economică şi ştiinţa economică disciplina purtând
ştiinţa economică numele de economie politică, ştiinţa economică, analiza economică, economics.
Cu timpul, prin extinderea şi aprofundarea studierii activităţii economice, s-au
desprins discipline de sine stătătoare care astăzi alcătuiesc un sistem. Acest sistem
cuprinde trei mari grupe de ştiinţe economice: fundamentale, teoretico-aplicative
şi de frontieră.
In ştiinţele economice fundamentale sunt cuprinse economia politică (teoria

Economia economică generală), istoria gândirii economice, istoria economicǎ, precum şi
politicǎ - ştiinţǎ ştiinţele economice funcţionale: marketing, management, statistică economică. In
economicǎ grupa ştiinţelor economice teoretice aplicative se includ discipline care au un
fundamentalǎ obiect de studiu mai specializat: finanţe şi credit, studiul mărfurilor,
contabilitatea, calitatea şi standardizarea produselor, ştiinţele economice de
ramură (management în industrie, agricultură, construcţii), relaţii economice
internaţionale etc. Ştiinţele economice de frontieră se referă la geografia
economică, ştiinţa economică a protecţiei mediului ambiant, matematică
economică, informatică economică, inginerie economică, etc.
Prin conştientizarea importanţei activităţii economice pentru viaţa oamenilor, în

prezent, în toată lumea, a sporit mult interesul pentru ştiinţele economice. Fără
nici o exagerare, acest interes, dintr-unul particular, individual, a devenit unul de
interes public. Aceasta este şi cauza majoră care a determinat ca din 1969 să se
acorde Premiul Nobel pentru contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei
economice.
1. Cel ce a folosit pentru prima datǎ denumirea de economie politicǎ a fost:

a) Adam Smith;
b) Francois Quesnay;
c) Antoine de Montchrestien;
d) Virgil Madgearu;
e) David Ricardo.
2. Din punct de vedere etimologic, economia politicǎ reprezintǎ:
a) ştiinţa resurselor rare;
b) ştiinţa care studiazǎ legile administrǎrii cetǎţii;
Microeconomie 8
c) ştiinţa care studiazǎ legile vieţii;

d) ştiinţa care studiazǎ individul;
e) ştiinţa care studiazǎ schimburile în cadrul pieţei.
3. În cadrul sistemului de ştiinţe economice, economia politicǎ este cuprinsǎ în

categoria:
a) ştiinţelor economice fundamentale;
b) ştiinţelor economice teoretico-aplicative ;
c) ştiinţelor de frontierǎ ;
d) ştiinţelor cu obiect de studiu specializat;
e) ştiinţelor de ramurǎ.
1.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Ca orice altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare.
Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de
analiză de la ştiinţele anterior constituite. Până la un punct, asemenea
împrumuturi sunt normale.
Dar, recurgerea doar la metodele folosite de ştiinţele naturii şi aplicarea lor

necritică la studiul economiei s-au dovedit a fi opţiuni greşite şi total neeficiente.
Urmare a unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice, s-a impus concluzia

conform căreia “ metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia“. Nu poate exista
o metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiile ei
generale, chiar dacă ea se desfăşoară pe bază de reguli deontologice universale,
metoda trebuie concepută în funcţie de specificul fiecărui domeniu de cercetat.
Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa

Metoda psiho-
unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Cercetarea economică
sociologicǎ poate face apel la metode specifice ştiinţelor exacte, însă cu condiţia relevării în
permanenţă a criteriului tipologic esenţial al economiei. Aceasta face necesară
integrarea metodelor preluate din alte ştiinţe în rigorile metodei psiho-sociologice
singura capabilă să dezvolte comportamentul omului în postura sa de subiect
economic.
Cercetarea economică se sprijină pe o serie de metode, dintre care mai importante

sunt:
Inducţia şi 1. Unitatea inducţie – deducţie reprezintă o cale principală de cercetare

deducţia ştiinţifică.
Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la
Microeconomie 9
generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a

principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, a faptelor şi actelor
economice.
Deducţia reprezintă operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

fenomene, plecând de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta
economia trecând de la general la particular.
Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode – inductivă şi

deductivă - şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. Inducţia şi deducţia
reprezintă de fapt o singură metodă în trei etape:
a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea

acelor fapte care par neînsemnate;
b) imaginarea unei explicaţii generale, formarea de legi care să facă

posibilă apropierea între fapte, legarea între ele de la cauză la efect, şi invers;
c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate

corespund faptelor şi dacă politica economică este fundamentată pe ele.
Principiul
2. Principiul “caeteris paribus“ pleacă de la premisa că unele elemente ale
analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt
“caeteris
considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de
paribus“
piaţă pentru paltoane, de exemplu, presupune un element stabil (numărul
consumatorilor) şi unul variabil (moda).
Abstracţia 3. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei

ştiinţifică politice. Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui
cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe
drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată,
asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror
existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii
economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un concept, o
categorie economicǎ, o lege economicǎ
4. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea,

Analiza şi sinteza dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat, în elementele sale
componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar,
legat prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda

Metoda istoricǎ istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa
cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune
trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce
este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică este istoria degajată
de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
Microeconomie 10
6. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că

Analiza realitatea însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să
cantitativǎ şi ţină seama de conexiunile dintreactele şi faptele economice, de aspectul calitativ
calitativǎ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
7. Modelarea matematică. Ea constă în reproducerea schematică a unui proces

economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
Modelarea
desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Constituie o treaptă importantă în
matematicǎ ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei
calitative şi cantitative.
Teoria economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de

modele. Modelul economic presupune, mai întâi, elaborarea unui set de ipoteze
(prezumţii) cu privire la ceea ce este important de reţinut spre a fi analizat în
profunzime în momentul dat şi ceea ce poate fi ignorat. Prin cea de a doua
operaţiune se lasă în afara preocupărilor analistului acele aspecte ale realităţii
care ar complica nejustificat cercetarea. Implicaţiile formulate (descoperite) sunt
folosite pentru a dezvolta teoria despre mecanismul de funcţionare a economiei.
Test de autoevaluare 1.3
1. Modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la

generalizarea ştiinţificǎ se numeşte:
a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.
2. Modul de raţionare de la general la particular se numeşte:

a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.
3. Principiul “caeteris paribus“

a) pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile,
în timp ce altele sunt variabile ;
b) reflectǎ modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete
la generalizarea ştiinţificǎ;
c) reflectǎ modul de raţionare de la general la particular;
Microeconomie 11
d) constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui

sistem linear sau analog;
e) înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului cercetat,
în elementele sale componente.
1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice.Raritatea şi alegerea
a) Nevoile umane (trebuinţe)
In analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune

socială, se porneşte de la om şi trebuinţele sale. Produs al naturii şi al societăţii,
dar şi al permanentei lupte cu sine însuşi, omul se prezintă ca fiinţă
Nevoile umane tridimensională: biologică, socială şi raţională. Existenţa omului şi dezvoltarea
sa au presupus dintotdeauna şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ca
urmare, nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct
sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea
Determinarea personalităţii lor.
subiectivǎ
Dorinţele, aşteptările, resimţirile şi aspiraţiile oamenilor de a avea, respectiv, de a-
şi apropia resurse şi bunuri şi de a le consuma, reprezintă latura subiectivă a
nevoilor umane (resimţirea foamei îl împinge pe om să caute alimente; nevoia de
hrană 1-a învăţat pe om să producă alimente din ce în ce mai multe şi mai
Determinarea diversificate).
obiectivǎ
Intipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de
consum ale popoarelor, nevoile umane dobândesc determinări obiective.
Transformarea unei dorinţe sau a unei aspiraţii în trebuinţe efective, într-un anumit
spaţiu geografic, şi într-un anumit orizont de timp, are loc în principal, pe baza
capacităţilor oamenilor însuşi, de a dobândi mai multe bunuri, de calitate
superioară cu resurse cât mai puţine.
Inmulţirea şi diversificarea nevoilor s-au întrepătruns cu dezvoltarea societăţii şi

cu tot ceea ce se numeşte progres constituindu-se într-un sistem bine conturat, ce
caracterizează global nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, cât şi stadiul de
dezvoltare al societăţii la un moment istoric dat.
Nevoile umane constau deci, din doleanţele, resimţirile, aspiraţiile şi

aşteptările oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi
efective (reale)
în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de
nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare
Microeconomie 12
Tipuri de nevoi eforturi de ordonare, apreciere şi clasificare a lor.
In funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice, care sunt primele resimţite de oameni şi inerente fiecăruia dintre ei
(nevoia de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, etc);
- de grup, resimţite de oameni ca participanţi la diferitele sociogrupuri şi care pot
fi satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi;
- spiritual-psihologice, care apar pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile
de natură morală şi care presupun raţionalitate şi gândire elevată.
In funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei, ele

pot fi: de bază sau inferioare; complexe sau superioare.
Nevoile omului constituie motorul, mobilul întregii sale activităţi social-

economice. Orice fiinţă umană pentru a trăi şi a se dezvolta are nevoie să
împrumute din natură anumite elemente. Atâta timp, cât o nevoie nu-i satisfăcută
produce la om o reacţie prin care îşi caută obiectul satisfacerii respectivei nevoi.
Deci, lupta pentru satisfacerea nevoilor a fost şi continuă să rămână punctul de
plecare în desfăşurarea oricărui gen de activitate. Transformate în mobiluri ale
activităţii sociale, nevoile devin interese economice.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare dintre acestea

Caracteristicile reflectând o lege economică.
nevoilor
umane 1. Ele sunt nelimitate ca număr. Ceea ce deosebeşte pe om de animal este
apariţia de noi trebuinţe, pe măsura satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor.
Frământarea continuă a omului pentru satisfacerea noilor dorinţe, resimţiri şi
trebuinţe efective, reprezintă mobilul progresului şi a creşterii gradului de
civilizaţie. Fără o astfel de preocupare, oamenii ar fi rămas într-o veşnică servitute
faţă de natură.
2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate. Această trăsătură semnifică

faptul că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date
(determinate) dintr-un bun material sau serviciu. Intensitatea unei nevoi
individuale este descrescândă pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De pildă,
nevoia de hrană, se manifestă pe măsura consumului de alimente, sub formă de
foame, de saţietate, dezgust sau chiar suferinţă. Cu cât nevoia umană este mai
fiziologică, cu atât limita saturării sale este mai netă (rigidă) . Pe măsură ce se
trece la nevoi sociale, raţionale şi morale, limita superioară a satisfacerii lor este
mai elastică.
3. Nevoile oamenilor sunt concurente. Aceasta însemnă că unele nevoi se

extind în detrimentul altora, că se înlocuiesc între ele. 0 asemene trăsătură a
nevoilor stă la baza legii substituirii lor.Este necesar să se facă distincţie între
substituirea unei nevoi altei nevoi şi substituirea unui bun altui bun pentru
satisfacerea uneia şi aceleiaşi nevoi. în cazul nevoilor, substituirea este
Microeconomie 13
nemărginită (ea merge până la subtituirea totală).
4. Nevoile sunt complementare, evoluând adesea în sensuri identice:

automobilele cer benzină;, un meniu rafinat servit la un mare restaurant presupune
o gamă largă de ustensile, cu care unii consumatori nu prea ştiu ce să facă; un
costum de damă trebuie asortat cu o poşetă anume, etc.
5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.

Numai viciul antrenează noi şi noi consumuri de bunuri prin satisfacerea lui. Dar
nevoile satisfăcute nu întârzie să renască în timp, cu periodicităţi diferite (nevoia
de pâine renaşte de trei ori pe zi) şi se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Interesele
b) Interesele economice
economice
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni
(conştientizate) şi devenite mobiluri (directe sau indirecte, imediate sau
relativ îndepărtate) ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi
cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
Dacă bunul pentru satisfacerea unei nevoi a fost găsit, nevoia în cauză generează
eforturi pentru procurarea lui. în baza acestei relaţii, s-a impus principiul general
hedonist (după unii, legea universală hedonistă), conform căreia omul a căutat
întotdeauna să obţină maximum de satisfacţie cu minimum de efort.
Tipuri de
interese In funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare,
economice interesele economice se grupează în: personale ( la nivelul fiecărui individ şi în
raport cu o anumită trebuinţă a lui) ; de grup ( la nivelul unui sociogrup format
adhoc sau instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul
arătat); generale (la nivelul cetăţenilor unei ţări, zonă sau chiar al planetei noastre
şi pentru nevoile lor de ansamblu).
Trebuie precizat că o persoană se manifestă, într-un fel sau altul, ca purtătoare a

intereselor de toate felurile. Avînd în vedere că interesele economice personale
sunt extrem de diferite, unitatea de interese în cadrul sociogrupurilor, ţărilor,
zonelor, etc. poate fi asigurată în şi prin cadrul democratic de exercitare a tuturor
categoriilor de interese.
c) Resursele economice. Raritatea si alegerea
Resursele Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi

economice determinate şi de calitate adecvată.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor directe şi

indirecte - ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile sunt atrase şi pot
fi efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
Microeconomie 14
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel
dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al
activităţilor. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei
oamenilor şi progresului societăţii.
Clasificarea
resurselor Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane.
Volumul, diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele
umane. Acestea, la rândul lor, depind de factorul demografic, de numărul
persoanelor apte de muncă, de structura populaţiei active pe sexe, vârste, pe
ramuri şi subramuri economice, ca şi de calitatea forţei de muncă.
Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau

primare.
Alături de aceste resurse şi împreună cu ele o însemnătate crescândă au resursele

economice derivate. Ele sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare,
potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.
Clasificarea cea mai generală a resurselor economice constă în delimitarea lor în

materiale şi umane. Resursele materiale includ atât resursele materiale primare
cât şi pe cele derivate, cum ar fi echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie,
infrastructurile economice, stocuri de materii prime, baza materială a sectorului
prestator de servicii. Resursele umane cuprind, la fel, atât resursele primare de
acest gen, cât şi pe cele derivate, cum sunt stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţial
inovaţional, etc. în ansamblul resurselor, cele informaţionale ocupă un loc special
din ce în ce mai important.
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse

în circuitul economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au diversificat
continuu. în raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane, însă, resursele au
fost şi au rămas limitate. Raritatea resurselor şi bunurilor, privită cantitativ şi
Legea raritǎţii calitativ, reprezintă o caracteristică generală a economiei.
resurselor
Legea rarităţii resurselor, constă deci, în aceea că volumul, structurile şi
calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât
volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, resursele şi
bunurile sunt relativ limitate, rare, în comparaţie cu nevoile, care sunt
dinamice şi nelimitate.
Unii specialişti consideră că dacă raritatea nu ar fi, nici activitatea economică nu

ar fi, ea nu şi-ar avea sensul. De aceea, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor
economice disponibile reprezintă un alt principiu general al oricărei economii.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile manifestării legii rarităţii,

au obligat pe oameni să se adapteze creator, în funcţie de timp şi de loc, să aleagă
dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite
Microeconomie 15
obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare, asigurându-se

astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor în creştere şi diversificare.
Preocuparea oamenilor dintotdeauna şi de pretutindeni de a alege resursele şi

de a ierarhiza folosirea lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost
numită problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii.
d) Bunurile economice.
Noţiunea de
bunuri Satisfacerea oricărei nevoi umane presupune consum de bunuri.
Noţiunea de bunuri desemnează ansamblul elementelor materiale,

identificabile şi măsurabile, luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi
serviciilor de orice fel, care pot satisface o anumită trebuinţă umană.
Marea diversitate a bunurilor impune clasificarea acestora după numeroase

Bunurile libere criterii. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea principală a
bunurilor este în bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile
Bunurile libere sunt toate elementele realităţii, care în condiţiile date de loc şi
economice
timp, sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile, sunt abundente faţă de nevoi.
Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, adică limitarea

lor, insuficienţa lor în raport cu nevoile în condiţiile date de loc şi timp.
Tocmai pentru că sunt limitate în raport cu nevoile, obţinerea şi consumarea

bunurilor economice ocazionează consum de resurse, un anumit cost. Distincţia
dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, aceasta
făcându-se concret, în raport de loc şi timp. Pe ţărmul mării, apa sărată este un bun
liber. Aceeaşi apă, într-o cantitate determinată, este un bun economic în orice
localitate situată în afara litoralului pentru că devine rară, obţinerea ei
presupunând un anumit efort. Un peisaj frumos dintr-o zonă geografică este un
bun liber pentru rezidenţii zonei, dar este bun economic pentru cel care, ca turist,
doreşte să beneficieze de el.
Stiinţa economică include în sfera preocupărilor sale doar bunurile economice, în

marea lor diversitate.
Fiind rezultatul activităţii umane, bunurile economice se caracterizează printr-o

serie de trăsături: prin legătura nemijlocită cu nevoile umane, prin disponibilitate,
prin relativa lor raritate şi prin faptul că sunt apropiabile sub forma drepturilor
patrimoniale.
1. Bunul economic se manifestă numai în legătură cu o nevoie umană.

Individul este acela care stabileşte legătura între nevoia resimţită de el şi obiectul
sau serviciul care îi poate satisface adecvat această nevoie.
Microeconomie 16
2. Un bun are sens economic numai în măsura în care el îşi manifestă

disponibilitatea, adică oamenii îl pot obţine în momentul dorit de ei.
3. Caracterul economic al unui bun este dat de raritatea relativă a acestuia.

Bunurile de care dispune umanitatea continuă să rămână relativ rare - fie
cantitativ, fie calitativ - însuşire ce derivă din caracterul limitat al resurselor
economice, corelat cu nevoile umane în creştere şi diversificare continuă.
Clasificarea 4. Bunurile sunt apreciabile sub forma drepturilor patrimoniale.

bunurilor
Clasificarea bunurilor economice se face după o varietate de criterii:
economice
După destinaţie, bunurile economice se împart în bunuri de consum (satisfactori)
şi bunuri pentru producţie (prodfactori). Bunurile de consum sunt bunuri de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, unele servicii) şi de folosinţă
îndelungată (locuinţă, mobilă, etc). Bunurile pentru producţie sunt, în fond,
factori de producţie.
După forma de existenţă, bunurile economice se clasifică în: corporale

(materiale), incorporale (servicii) şi informaţii (licenţe, brevete, rezultatele
cercetării ştiinţifice).
După gradul lor de prelucrare, bunurile economice se împart în: primare (cele
desprinse direct din natură), intermediare (aflate în diferite faze de prelucrare),
finale (care nu mai sunt supuse prelucrării, ele fiind destinate consumului final
personal şi colectiv, investiţiilor, exportului, etc).
După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri

economice marfare şi nonmarfare.
Diferite categorii de bunuri pot fi complementare sau substituibile. Două sau mai
multe bunuri sunt complementare dacă trebuie utilizate împreună pentru a
satisface o anumită nevoie (de exemplu, bunurile electrocasnice şi energia
electrică, autovehiculele şi carburanţii); sunt substituibile acele bunuri între care
beneficiarul poate alege pentru a-şi satisface o anumită nevoie (de exemplu între
automobil şi tren pentru satisfacerea nevoii de transport; între zahăr şi zaharină
sau miere pentru a-şi satisface un anumit consum alimentar).
In fine, se disting bunuri principale şi bunuri secundare (derivate). Bunurile

principale sunt bunurile aşteptate prioritar din procesul tehnologic utilizat, cele
secundare (derivate) sunt bunurile care rezultă inevitabil alături de bunul principal
(dacă mierea este produsul principal în apicultură, ceara este produsul secundar).
Microeconomie 17
1. Se consideră că nevoile (trebuinţele) umane reprezintă:

a) elementele pe care omul le foloseşte în activitatea economică;
b) un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale existenţei şi
dezvoltării purtătorilor lor;
c) o multitudine de cerinţe ce pot fi satisfăcute în funcţie de mărimea
preţurilor;
d) trebuinţele oamenilor care pot fi satisfăcute în corelaţie cu posibilităţile
materiale ale societăţii;
e) elementele pe care omul le poate folosi.
2. Interesele economice:
a) reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în activitatea
sa;
b) sunt sinonime cu nevoile umane;
c) pun în evidenţă motivaţia activităţii umane ;
d) constau în efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resurse
economice ;
e) au drept caracteristică definitorie raritatea.
3. Nu au caracter limitat:
a) resursele umane;
b) reursele economice;
c) nevoile;
d) resursele naturale;
e) resursele derivate.
1.5 Activitatea economică şi componentele sale

Aflaţi în prezenţa resurselor relativ rare şi confruntaţi fiind cu sporirea şi
diversificarea nevoilor, oamenii au început să ia parte la activităţi economice,
acestea devenind nucleul acţiunilor sociale de toate genurile.
Activitatea economică se defineşte, deci, prin lupta împotriva rarităţii, proces

Definiţia complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor
activitǎţii privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice, în vederea
economice producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de
nevoile şi interesele economice.
De-a lungul timpului, s-a desfăşurat un amplu proces de diversificare, specializare

şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune
socială a muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de desprindere,
diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi
şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale
Microeconomie 18
acţiunii social-economice.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au

autonomizat, devenind preocupări esenţile ale unor agenţi economici specifici,
următoarele activităţi:
Componentele
activitǎţii a) Producţia constă în transformarea intrărilor sub forma resurselor, a factorilor
economice de producţie, în ieşiri sub formă de bunuri economice, realizate de către agenţi
specializaţi, în scopul obţinerii de profit sau al oricărui alt avantaj.
In funcţie de caracterul rezultatelor ei finale, producţia poate fi producţie materială

şi prestări de servicii. Producţia materială constă din totalitatea proceselor
fizico-chimice, biologice, economice, sociale prin care resurse naturale sau bunuri
obţinute în procese de producţie anterioare sunt supuse unor modificări
substanţiale şi structurale spre a obţine noi produse şi a le face utile sau mai utile
(exemplu: activităţi industriale, agricole, de construcţii, etc).
Prestările de servicii reprezintă acele activităţi care transformă intrările în

rezultate specifice care nu iau formă obiectuală (exemplu: transporturi, activităţi
turistice, schimburi şi activităţi de comerţ, consultaţii de marketing).
b) Schimbul (circulaţia) este acea componentă a activităţii economice care

subsumează activităţile de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de
la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării, sau pe alte căi, păstrarea şi
depozitarea acestora, ca şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa
economică (serviciile de depozitare şi păstrare, de comunicaţii şi telecomunicaţii,
serviciile distributiv-comerciale, etc).
c) Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi

serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se
redistribuie venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.
d) Consumul este actul care constă din folosirea efectivă a bunurilor, act care
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele
oamenilor. La rândul lui consumul se împart în: consumul intermediar care se
referă la folosirea unor bunuri economice, care în procesul de producere al altor
bunuri, îşi pierd caracetristicile lor iniţiale; consumul final care se referă la
utilizarea bunurilor de consum personal.
1. Nu reprezintǎ o componentǎ a activitǎţii economice :

a) producţia ;
b) aprovizionarea ;
c) consumul ;
d) repartiţia ;
Microeconomie 19
e) circulaţia.
2. Adâncirea diviziunii muncii are loc sub impactul:

a) diminuării resurselor;
b) progresului ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei;
c) limitării în capacitate a nevoilor;
d) caracterului nelimitat al nevoilor;
e) scăderii consumului.
3. Identificaţi afirmaţia falsǎ referitoare la producţie:

a) poate fi materialǎ;
b) poate lua forma prestǎrilor de servcii;
c) se supune principiilor raţionalitǎţii economice;
d) reprezintǎ actul care constǎ în folosirea efectivǎ a bunurilor;
e) constǎ în transformarea intrǎrilor (factorilor de producţie) în ieşiri (bunuri
economice).
1.6 Raţionalitatea în economie

Raritatea resurselor face ca orice alegere de producţie sau de consum a unuia sau
altuia dintre agenţii economici, să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse
potenţiale. De pildă, dacă o persoană, o familie alocă o parte mai mare din
resursele de care dispune pentru satisfacrea nevoilor de hrană (alimente), atunci în
mod obligatoriu, îi rămân mai puţine pentru cele instructiv- educaţionale sau chiar
de îmbrăcăminte. Această alegere se face conştient sau intuitiv pe baza costului de
oportunitate.
Costul de Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul) bunurilor
oportunitate alternative sacrificate, pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau
consumat. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi, măsurate în
termenii celei mai mai bune alternative sacrificate.
De pildă, dacă o fermă poate să producă, pe baza resurselor de care dispune, 1000
tone de cartofi şi 500 tone de roşii, atunci, costul de oportunitate unei cantităţi
suplimentare de 10 tone cartofi este de 5 tone de roşii. Principiul costului alegerii
se aplică şi de către consumator, de către bănci, firme producătoare, etc.
Pentru a se găsi alegerea raţională se ţine seama de decalajul între dorinţe şi
posibilităţi. Indiferent de felul operaţiunii economice, principiul respectiv
presupune fie căutarea maximizării utilităţii(satisfacţie,productivitate,
rentabilitate, remuneraţie), fie minimizarea efortului (consum de factori, costuri,
disponibilităţi băneşti plasate, etc.)
In cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul
curba posibilităţilor de producţie prin care sunt puse în evidenţă combinaţiile
posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a
resurselor disponibile la un moment dat.
Microeconomie 20
Bunuri
Curba
posibilităţilor
de producţie
Fig. 2.1. Curba posibilităţilor de producţie

Să presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării
resurselor disponibile pentru două mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri
militare şi producerea de bunuri civile. Să vedem care sunt alternativele care se
deschid factorului decizional (fig. 2.1.)
Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră.
Combinaţiile posibile dintre cele două categorii de bunuri se află pe curba AG sau
dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de resurse existent şi în condiţiile tehnologice
date, combinaţiile combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea plasa
deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi frontiera
posibilităţilor de producţie.
Să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO pune în evidenţă
posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici o resursă nu va
fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea, dreapta OG va
reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în aceleaşi condiţii,
respectiv nici o resursă nu va fi destinată bunurilor militare.
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la
maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D
etc. Curba posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate
resursele sunt egal utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele
resurse sunt utilizate mai eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele
în producţia de bunuri civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la
reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor militare.
Dacă transferăm resursele care au o contribuţie relativ mică la producerea de
bunuri militare (ex. forţa de muncă specializată în producerea mobilei, a
Microeconomie 21
îmbrăcămintei etc) spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra

o reducere relativ mică. Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la
producerea bunurilor civile. In deplasarea de la punctul A la punctul B, forte
puţine bunuri militare se vor pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de
bunuri civile (mobilă şi îmbrăcăminte) . Acelaşi raţionament se poate continua şi
pentru punctul C, punctul D ş.a.
Forma concavă a curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată şi de
raţionalitatea alegerii. In realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OBi, atunci se va renunţa la
o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AGi şi aşa mai
departe. Bunurile civile vor creşte de la Bi la B2, B3 etc şi în mod corespunzător,
bunurile militare vor scădea de la Gi la G2 şi apoi la G3 etc. Costul de oportunitate
pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat
de bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în
direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau
mai bine utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde
productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce
creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare
cantitate suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine
bunuri civile adiţionale se vor produce cu ultimele resurse transferate de la
producţia bunurilor militare.
Legea creşterii Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
costului de cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în
oportunitate detrimentul altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii
costului de oportunitate.
Din grafic rezultă că orice combinaţii între cele două destinaţii în afara curbei este
imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C, decizia de creştere a producţiei de bunuri
civile, fără a se reduce în mod corespunzător producţia de bunuri militare,
presupune luarea în considerare a punctului H. Deplasarea de la punctul C la
punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi. Resursele
limitate nu permit luarea în considerare a punctului H, singura soluţie este
reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră de la
punctul C la punctul D.
In acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2 la B3 şi în mod
corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2 la G3. 0 combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea nu
produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de
producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de
bunuri. Dacă de pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se
găseşte la un moment dat în situaţia care corespunde punctului H' din grafic,
atunci înseamnă că o parte din stocul de resurse existent nu este utilizat. Există
deci posibilităţi de creştere a producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau
Microeconomie 22
numai pentru categoria de bunuri care se doreşte, până la limita în care

combinaţiile alese se vor plasa pe curba frontierei. In acest caz, costul de
oportunitate al sporirii produsului naţional este nul.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi
orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor
şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta
incluzând punctul H'.
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub
influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea costului de
resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză care poate da
informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel naţional.

1. Costul de oportunitate reprezintă:
a) costul total de producţie ;
b) costul marginal ;
c) costul şansei sacrificate ;
d) costul social ;
e) costul contabil.
2. Existenţa costului de oportunitate în economie este determinată de:
a) progresul tehnic;
b) nivelul de dezvoltare economică;
c) aspectul că resursele sunt limitate comparativ cu nevoile care sunt
nelimitate;
d) nivelul de cultură şi civilizaţie;
e) nivelul veniturilor.
3. Utilizarea resurselor limitate în aşa fel încât satisfacţia obţinută să fie maximă
exprimă:
a) raţionalitatea economică;
b) costul de oportunitate;
c) costul economic;
d) costul marginal;
e) profitul economic.
1.7 Dinamica şi interdependenţele economice. Legile economice şi libertatea

economică
a) Fenomenele şi procesele economice. Activitatea economică este dinamică, la
desfăşurându-se în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de intercondiţionare
Microeconomie 23
între faptele şi actele autonone specifice. Unele dintre acestea se manifestă la

suprafaţa economiei, iar altele în profunzimea ei.
Fenomenul Fenomenul economic este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia
economic lor. Acesta poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bază de experienţă.
Fenomenul economic reprezintă deci, o formă exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (preţ, cost, bani, etc). Privite
în mişcarea lor, fenomenele devin procese economice.
Procesul Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în

starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi
economic
spaţiu.
De pildă, creşterea preţurilor, modificarea ofertei sau a cererii de bunuri
economice, creşterea productivităţii, sunt procese economice.
Un fenomen, respectiv un proces economic generează un altfenomen sau proces
economic care, la rândul lor, pot condiţiona pe altele.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi
posibilitatea devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi invers, au fost numite
de specialişti, stare de dependenţă mutuală.
In ansamblul vieţii economice apar frecvent situaţii când dinamica acesteia nu
poate fi explicată prin relaţia lineară cauză-efect, când raporturile dintre
fenomenele şi procesele economice iau forma circulară, în spirală, un anume efect
devenind cauză a modificării cauzei iniţiale (de exemplu inflaţia).
Legile b) Legile economice. Legăturile de suprafaţă exprimate de fenomenele şi
economice procesele economice au în "spatele" lor o multitudine de alte relaţii - profunde şi
cu caracter permanent - pe care oamenii de ştiinţă le-au numit legi economice.
Inţelegerea conţinutului legilor economice presupune, mai întâi, delimitarea
laturilor profunde şi relativ stabile ale economiei, de cele vremelnice, aparente.
Comparativ cu fenomenele sau procesele economice, legile economice au
caracteristici proprii:
1. exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;
2. se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii economice
3. pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici
ştiinţifice de cercetare.
Spre deosebire de legile naturii, legile economice se caracterizează prin implicarea
directă a oamenilor în viaţa economică, ceea ce face ca manifestarea acestor legi
să aibă un pronunţat caracter aleatoriu.
O primă problemă care se pune în legătură cu legile economice este cea a naturii
lor. în acest sens, în decursul timpului s-au conturat două concepţii mai
importante.
Prima dintre ele susţine că legea economică există şi acţionează la fel ca legile
Microeconomie 24
naturii. Această concepţie se sprijină pe convingerea existenţei unei ordini

naturale, care este spontană, evidentă prin ea însăşi. Ordinea naturală vrea să
spună că societăţile umane şi deci activităţile economice sunt guvernate de legi
naturale, aceleaşi care guvernează lumea fizică. Aceste legi ţin de esenţa
oamenilor şi a lucrurilor şi sunt expresia voinţei divine.
Cealaltă concepţie cu privire la natura şi rolul legilor economice consideră că
fenomenele economice se modifică necontenit, ceea ce face ca ele să aibă o
determinare istorică.
In consecinţă, afirmă adepţii acestei opinii, ne se pot stabili regularităţi veşnice în
viaţa economică şi nu există legi privitoare la desfăşurarea fenomenelor
economice valabile pentru toate timpurile şi toate locurile. Aşadar, fiecare
perioadă istorică, şi deci şi fiecare sistem economic, îşi are propriile sale legi.
Legea economică poate fi definită ca o expresie a modului de structurare,
organizare, intercondiţionare şi funcţionare ale diferitelor verigi ale vieţii
economice, ca relaţii esenţiale între procesele şi fenomenele economice, ca
raporturi repetabile între indivizii participanţi la activitatea economică.
Exemple de legi economice: legea creşterii productivităţii factorilor de producţie,
legea rarităţii resurselor, legea cererii şi a ofertei, legea progresului economic, etc.
Legile economice sunt structurate în mai multe categorii. După modul de
descoperire, ele pot fi legi abstracte (formulate prin metode ştiinţifice de
investigare) şi legi descoperite şi formulate pe bază de experienţă îndelungată.
După durata de manifestare, se disting legi generale, care acţionează pe tot
parcursul economiei (legea creşterii productivităţii, legea rarităţii) şi legi specifice,
care acţionează numai în cadrul anumitor perioade istorice ale acesteia (legea
cererii şi a ofertei, legea rentei, etc).
Prin esenţa lor, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor.
Raportarea indivizilor la exigenţele legilor economice reprezintă condiţia unei
activităţi economice utile şi eficiente. în prezenţa anumitor condiţii acţionează o
lege economică sau alta. Aceasta nu înseamnă că toţi indivizii sunt obligaţi să facă
sau să nu facă ceea ce legea economică respectivă le dictează. Ea nu obligă pe
nimeni ci îi orientează pe toţi. în măsura în care cerinţele legilor economice
obiective sunt consfinţite în legi juridice, în acte normative, agenţii economici -
individuali şi asociaţi - trebuie să respecte legile juridice adoptate democratic,
aceasta fiind în interesul tuturor.

1. Identificaţi afirmaţia falsǎ cu privire la fenomenul economic:
a) reprezintǎ o formǎ exterioarǎ a activitǎţii economice;
b) poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ;
c) constituie fenomene economice: preţul, costul, banii etc.
d) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
e) este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia lor.
Microeconomie 25
2. Procesele economice:
a) sunt fenomenele economice privite în mişcarea lor;
b) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
c) exprimǎ transformǎrile calitative în starea activitǎţii economice;
d) exprimǎ transformǎrile structurale în starea activitǎţii economice;
e) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+b+c); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).
3. Reprezintǎ caracteristici ale legilor economice:

a) exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;
b) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu;
c) se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii economice;
d) pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici
ştiinţifice de cercetare ;
e) pot fi observate şi cercetate în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ.
A(a+c+d); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).
1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă (capitalistă)

Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit, în general, ca un
eveniment nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere, etc. De
regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine, de
nesiguranţă cu privire la viitor.
Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul obiectiv al unui proces
Incertitudinea economic, fie caracterul incomplet, aproximativ, al cunoştinţelor despre acel
economică proces. O acţiune economică este considerată nesigură atunci când este posibilă
obţinerea mai multor rezultate de pe urma ei, fără a se cunoaşte probabilitatea
apariţiei uneia sau alteia dintre acestea.
Riscul, dimpotrivă, se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de
Riscul probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către
unităţile economice, de către cei interesaţi.
In realitate, cele două noţiuni - riscul şi incertitudinea - se întâlnesc combinate în
diverse proporţii. Incertitudinea devine o posibilă sursă de risc, în special atunci
când decurge dintr-o informare incompletă sau când se apelează la surse
informaţionale incompatibile.
Interesaţi în stăpânirea proceselor economice, participanţii la viaţa economică
acordă o atenţie deosebită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor.
Probabilitatea şi riscul în economie sunt însă concepte diferite.
Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anume eveniment
Microeconomie 26
în condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită

probabilitate de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de
Probabilitatea probabilităţi.
Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv.
Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice,
respectiv constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza întâmplărilor
anterioare.
Probabilitatea subiectivă şi aprecierea subiectivă a riscului poartă amprenta
personalităţii fiecărui individ participant la economie. Ea reflectă mentalităţile,
obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe intuiţie, sau dimpotrivă,
pe observaţii minuţioase.
Riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor
probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.
Riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de
informaţia sa, de temperamentul său.
In afară de această clasificare (în obiective şi subiective) riscurile se mai clasifică
după nivelul de structurare a economiei în micro, macro şi mondoeconomie.
Riscul la nivel microeconomic poate fi:
- risc pur, accidental, neintenţionat, asigurabil. împotriva acestui risc agenţii
economici se pot asigura, el fiind succeptibil de a aduce profit;
- risc speculativ, în care subiecţii economici au atât posibilitatea de a pirde,
Formele cât şi pe cea de a câştiga; acesta se asigură cu mari dificultăţi;
riscului - risc de neplată, de insolvabilitate a unei firme aflate pe punctul de a da
faliment, profitul scontat în acest sens trebuie să fie suficient de mare
pentru a acoperi riscul de faliment;
- risc de inovaţie, care conduce la aşa numitul profit inovaţional care
răsplăteşte deci reuşita inovaţională.
Riscul la nivelul macroeconomic se prezintă ca:
- risc social, provocat de evenimente sociale majore, cu un puternic
potenţial perturbator în viaţa oamenilor;
- risc politic, determinat de evenimente politice semnificative (de pildă
războaiele);
- risc economic concretizat în dezechilibrele macroeconomice mai
importante (recesiune, inflaţie);
Riscul la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de ţară. Acest risc este asociat
relaţiei dintre creditorii şi debitorii internaţionali. Mai concret se are în vedere riscul
ca o ţară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către creditorii ei, de regulă,
organismele bancaro-financiare internaţionale.
Riscul de ţară este abordat de regulă, dintr-o dublă perspectivă: cea economică şi,
respectiv, cea politică.
Perspectiva politică a riscului de ţară exprimă probabilitatea ca o ţară să nu
dorească sau să nu poată să înapoieze banii primiţi sub formă de împrumut din
Microeconomie 27
motive politice. Sunt astfel afectate, în primul rând, împrumuturile

guvernamentale şi cele ale întreprinderilor publice şi mai puţin întreprinderile
private. De exemplu ne putem confrunta cu o astfel de situaţie în cazul înlocuirii
unui guvern prin lovitură de stat.
Perspectiva economică exprimă probabilitatea ca ţara debitoare să nu poată
restitui împrumutul din cauza unei situaţii economice precare. 0 formă a acestui
risc o constituie, de exemplu, scăderea sub un nivel minim admisibil a încasărilor
în valută ale unei ţări.

1. Riscul la nivel microeconomic poate fi :
a) risc social;
b) risc politic;
c) risc economic;
d) risc accidental;
e) numai obiectiv.
2. Riscul la nivel macroeconomic poate fi :

a) risc social;
b) risc speculativ;
c) risc de inovaţie;
d) risc accidental;
e) risc de ţarǎ.
3. Riscul la nivel mondoeconomic poate fi :

a) risc social;
b) risc de ţarǎ;
c) risc de insolvabilitate sau de neplatǎ ;
d) risc speculativ ;
e) risc accidental.
În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.
Microeconomie 28
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
1. Nu este un reprezentant al şcolii clasice:
a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Kart Marx;
d) Thomas Malthus;
e) John Maynard Keynes.
2. Teoria valorii muncǎ a fost dezvoltatǎ de:

a) reprezentanţii şcolii de la Viena;
b) reprezentanţii şcolii de la Lausanne;
c) reprezentanţii şcolii clasice;
d) reprezentanţii şcolii de la Cambridge;
e) reprezentanţii sintezei neoclasice.
3. “Teoria generalǎ a ocupǎrii, a dobânzii şi a banilor” are ca autor:

a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
e) David Ricardo.
4. Microeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care studiazǎ:

a) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
b) comportamentele sociale;
c) marile agregate dintr-o economie;
d) dezechilibrele economice;
e) balanţa de plǎti externe.
5. Macroeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care nu studiazǎ:

a) producţia naţionalǎ;
b) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
c) indicele general al preţurilor;
d) inflaţia;
e) balanţa de plǎti externe.
6. Economia politicǎ:
a) este o ştiinţǎ economicǎ fundamentalǎ;
Microeconomie 29
b) nu este echivalentǎ cu istoria economicǎ;

c) constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economicǎ;
d) are o laturǎ pozitivǎ şi una normativǎ;
e) extinde principiile raţionalitǎţii economice şi eficienţei economice asupra
socialului în totalitatea sa.
A(a+b); B(c+d+e); C(e); D(a+b+ c+d+e); E(a+d).
7. Resursele sunt limitate în sensul că:

a) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
b) nu se regenerează;
c) scad continuu ;
d) nu se recuperează;
e) nu cresc.
8. Indiferent de gradul de folosire sau refolosire, toate resursele trebuie interpretate
ca fiind:
a) nerecuperabile;
b) unele recuperabile iar altele regenerabile;
c) limitate;
d) refolosibile;
e) nelimitate.
9. Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:
a) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt limitate ;
b) bunurile economice sunt limitate ;
c) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt nelimitate ;
d) bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile ;
e) nevoia de bunuri libere este mai mică decât bunurile libere existente.
10. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă trăsături ale activităţii economice?
a) este amplă şi diversificată;
b) prin intermediul ei se dezvoltă celelalte activităţi din societate;
c) contribuie la transformarea oamenilor, a societăţii în ansamblul ei;
d) are ca scop satisfacerea nevoilor oamenilor ca indivizi, colectivitate,
societate.
e) este alcătuită din activităţi de producţie, repartiţie, schimb şi consum.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a+b + c + d); B(a + b + c + d + e); C(a + b + e); D(c + d + e); E(b + c + d + e).
11. Care din afirmaţiile de mai jos referitoare la costul de oportunitate sunt corecte:
a) este ceea ce pierde individul, colectivitatea şi societatea, în urma alegerii
făcute;
b) este costul şansei sacrificate;
c) este un concept relativ exprimat în termeni reali;
d) este un cost marginal;
e) este costul suportat de oameni pentru a-şi satisface resursele.
Microeconomie 30

A(a + b + c); B(a + b + c + d); C(a + b + c + d + e); D(a + b + d); E(a + b + e).
7. Obiectul de studiu al economiei politice.
8. Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ
9. Enunţaţi caracteristicile nevoilor umane.
10. Caracterizaţi activitatea economicǎ şi componentele sale.
Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.
Răspunsurile testelor de autoevaluare
Răspuns 1.1 Răspuns 1.2. Răspuns 1.3.

1. c 1. c 1. b
2. d 2. b 2. c
3. c 3. a 3. a
Răspuns 1.4 Răspuns 1.5 Răspuns 1.6

1. b 1. b 1. c
Microeconomie 31
2. c 2. b 2. c
3. c 3. d 3. a
Răspuns 1.7 Răspuns 1.8

1. d 1. d
2. D 2. a
3. A 3. b
Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.
Microeconomie 32
Economia de piaţǎ contemporanǎ şi caracteristicile ei generale
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ ŞI

CARACTERISTICILE EI GENERALE
Cuprins Pagina
2.1. Economia naturală şi economia de schimb 34
2.2. Geneza şi trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb 35
2.3. Caracteristici ale economiei de piaţă; tipuri ale acesteia 40
Microeconomie 33

 Înţelegerea formelor de organizare şi desfǎşurare a activitǎţii economice
 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale economiei de schimb
 Recunoaşterea principalelor elemente structurale şi mecanisme de reglare
ale economiilor de piaţǎ contemporane
2.1 Economia naturală şi economia de schimb

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin
autoconsum, fie prin apelarea la produsele altora şi obţinerea lor prin schimb.
Autoconsumul
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare al propriilor rezultate ale
producătorului pentru satisfacerea nevoilor sale de consum sau de producţie.
El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea directă a unor nevoi de
viaţă ale oamenilor) şi autoconsum intermediar (destinat producerii altor bunuri de
către întreprinzători).
Schimbul Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare.
Satisfacerea trebuinţelor prin autonsum şi prin schimb au coexistat şi coexistă încă
pentru fiecare agent economic, în timp, raportul dintre ele s-a modificat însă în
favoare schimbului.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor, le corespund două forme diferite
de organizare şi funcţionare a activităţii economice: economia naturală şi
economia de schimb.
Economia Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
naturală economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb.
Economia de Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a
schimb activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor altele necesare satisfacerii trebuinţelor.

1. Economia naturală este acel mod de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în care:
a) nevoile se satisfac prin consumul direct de bunuri obţinute prin activităţile
proprii şi nu prin schimb;
b) se satisfac numai trebuinţele comunităţilor, iar cele proprii constituie o
preocupare exclusivă a fiecăruia;
c) se satisfac numai nevoile fiecăruia ( individuale );
d) trebuinţele se satisfac fără a apela la schimb, ci numai la ceea ce poate oferi
natura;
Microeconomie 34
e) toate trebuinţele se satisfac din ce în ce mai bine apelând la schimbul de

produse care constituie, totodată, scopul oricărei iniţiative.
2. In condiţiile actuale, economia naturală:
a) este în ascensiune;
b) se menţine în proporţii diferite de la ţară la ţară;
c) nu există;
d) este preponderentă;
e) există numai în ţările slab dezvoltate.
4. În cadrul economiei de schimb:
a) toate bunurile produse sunt libere;
b) accesul la toate bunurile economice se realizează direct, prin autoconsum;
c) nu există bunuri libere;
d) accesul la bunurile economice se realizează în cea mai mare parte prin
intermediul schimbului;
e) nu existǎ autoconsum.
2.2. Geneza şi trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie
de schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat. De
aceea, aprecierea unei realităţi economice ca fiind o economie naturală ori de
schimb s-a făcut şi se face după criteriul preponderenţei, pe care o formă sau alta
de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi economice.
Pe baza evaluărilor unor specialişti de autoritate, se poate aprecia că economia
Economia naturală a fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. Astfel, după
naturalǎ Fernand Braudel, în sec. al XlV-lea, din toată populaţia regiunii mediteraneene, de
aproximativ 60-70 milioane de oameni, cca 90% trăiau din munca câmpului, iar
60-70% din producţia întregii regiuni nu ajungea pe piaţă.
Preponderenţa economiei naturale era evidentă, deci, chiar în această zonă relativ
dezvoltată din punct de vedere economic, cu numeroase racordări la schimburile "
internaţionale" ale vremii. Cât priveşte alte regiuni ale Europei, dimensiunile
economie naturale erau şi mai extinse.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare
economică, cu un număr limitat de trebuinţe, printre care cele elementare
(biologice) erau preponderente. în cadrul ei fiecare producător avea o activitate
diversificată, producând o gamă largă de bunuri, în raport cu respectivul nivel de
dezvoltare şi cu sistemul de trebuinţe manifestate. El era izolat din punct de
vedere economic de ceilalţi. Nivelul eficienţei economice era redus, iar "pentru
majoritatea oamenilor, producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie
".
De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de
restângere relativă. In prezent, elemente ale economiei naturale mai au
Microeconomie 35
semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale şi în ţările cel mai puţin

dezvoltate din punct de vedere economic.
Unii specialişti exprimă şi opinia că unele elemente sau laturi specifice ale
economiei naturale pot cunoaşte o anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat
de dezvoltare. O asemenea perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a
timpului liber şi de aspiraţia normală a fiecărui individ de a alterna diferite tipuri
de activităţi şi genuri de muncă. Chiar dacă premisele unei asemena tendinţe sunt
reale, considerăm că rolul economiei naturale în activitatea fiecărui agent
economic şi în activităţile totale din comunităţile avansate din punct de vedere
economic, nu poate fi decât secundar, periferic.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea
economiei de schimb. Germenii acesteia au apărut în perioada descompunerii
comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor
Economia de şi mijloacelor de satisfacere a lor.
schimb Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană. Ea se caracterizează prin
următoarele trăsături generale:
Trǎsǎturile a) Specializarea agenţilor economici. Spre deosebire de producătorul
economiei de "universal", caracteristic economiei naturale, economia de schimb are la bază
schimb diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi.
Agenţii economici specializaţi acţionează în domenii distincte ale vieţii
economice, utilizează factorii de producţie pe care îi au la dispoziţie, pentru a
obţine o gamă lagă de bunuri, în cantităţi mari şi cu cheltuieli unitare mici.
Prin specializare şi recurgerea la schimb, fiecare are posibilitatea să obţină mai
mult faţă se situaţia când produce de unul singur întreaga gamă de bunuri necesare
existenţei. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de
activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut într-o activitate în
raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe
teoria avantajului relativ (comparativ).
Avantajul
relativ Un agent economic dispune de un avantaj comparativ (relativ) în raport cu
alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport
cu al celorlalţi.
Pentru evidenţierea avantajului comparativ în planul specializării, să pornim de la
premisa simplificată că într- o economie există trei grupe de producători - A,B,C -
care dispun de resurse egale ca mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi proprii, fiecare dintre aceşti producători ar putea obţine
bunurile x şi y după cum urmează:
Producătorul A: 10X sau 5Y
Producătorul B: 4X sau 4Y
Producătorul C: 2X sau 3Y
Avantajul Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport
cu ceilalţi.
Microeconomie 36
absolut
Un agent economic (individ, întreprindere, ţară) deţine un avantaj absolut
atunci când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în
raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din resurse identice,
acesta obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent
Costul de economic).
oportunitate In ceea ce priveşte evidenţierea avantajului relativ (comparativ) problema este mai
complexă, necesitând determinarea costului de oportunitate. Costul renunţării la
toate celelalte alternative de producţie sau consum în favoarea producerii sau
consumării unui anumit bun, reprezintă costul de oportunitate.
De exemplu, dacă producătorul A ar alege să se specializeze doar în producerea de
bunuri x, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, trebuie să renunţe la
0,5y; dacă alege să se specializeze în producerea bunului y, aceasta însemnă că
pentru fiecare unitate produsă din acesta, va renunţa la 2x. Raţionând similar,
pentru cei trei producători, obţinem datele din tabelul următor:
Producătorul Costul de
oportunitate (CO)
Co (x) Co (y)
A 0,5 Y 2X
B 1Y 1X
C 1,5 Y 2/3 X
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea
bunului x, deci aici el dispune de avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din
punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia, în schimb,
producătorul C, care în ansamblu este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj
relativ în obţinerea bunului y, fiind fundamentată specializarea lui în acest
domeniu.
Efectele economice ale specializării, fundamentată pe teoria avantajului relativ se
concretizează în creşterea producţiei cu resursele existente. Astfel, revenind la
exemplul de mai sus, dacă fiecare dintre cei trei agenţi economici ar produce atât
bunul x cât şi bunul y (afectând pentru fiecare bun cîte o jumătate din resursele
disponibile) producţia totală (Q) care s-ar obţine ar fi: Q=8x + 6y.
Dacă, însă, pe baza avantajului relativ producătorul A se specializează doar în
obţinerea bunului x şi producătorul C în cea a bunului y (pentru simplificare,
considerăm că producătorul B se specializează în producerea de bunuri y, întrucât
costul de oportunitate este identic pentru x şi y), producţia totală va fi:
Q = l0x + 7y;  ΔQ = 2x + 1y
Deci din acelaşi volum de resurse, comunitatea a realizat un spor de producţie egal
cu o unitate din bunul y şi două unităţi din bunul x.
Specializarea fundamentată economic generează nu numai sporirea rezultatelor cu
un efort dat, ci şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici. Ea face
Microeconomie 37
ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalţi.

Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se
modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima
condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului
economic.
b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici.
Ca trăsătură a economiei de schimb, aceasta presupune că agenţii economici sunt
abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază o
contraprestaţie economică echivalentă.
c) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei.
Piaţa Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare om ajunge
să fie complet dependent de bunurile furnizate de alţii, iar majoritatea covârşitoare
a bunurilor este destinată schimbului.
Schimbul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de
consumator, creând o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. între producţie
şi consum, între producător şi consumator s-a interpus schimbul, intermediarul
fiind piaţa. Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă
Economia economică. Nici un agent economic nu se poate izola de piaţă, care devine
monetarǎ mecanismul, instituţia ce mediază între producători şi consumatori. Schimbul
poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia - troc) sau intermediat de
monedă. În prezent majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea
monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească
Tranzacţiile economie monetară.
bilaterale
d) Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă.
In cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează permanente
fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii
unilaterale şi tranzacţii bilaterale. Primele, cele unilaterale (de transfer)
reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe,
exproprieri fără despăgubiri). Tranzacţiile bilaterale constau în mişcări reciproce,
biunivoce de bunuri între doi agenţi economici, în rândul acestora se disting
tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri) impuse
administrativ unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă,
generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi
maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul
tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura
economiei de schimb.
e) Bunurile îmbracă forma de marfă.
Marfa In condiţiile economiei de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă

forma de marfă, devin bunuri comerciale.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor
Microeconomie 38
de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării - cumpărării prin tranzacţiile

bilaterale de piaţă.
Analiza atentă a bunurilor economice pune în evidenţă modalităţi diferite în care
Tipuri de bunurile economice trec de la producător la consumator. Din multitudinea
bunuri acestora cel puţin trei sunt tipice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale;
bunuri parţial marfare sau mixte şi bunuri nonmarfare sau non comerciale.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele care trec de la
producător la consumator prin mecanismul pieţei, pe baza unor preţuri care se formează
liber, în raport cu cererea şi oferta, fără intervenţii administrative şi restricţii cantitative,
fiind exclusă utilizarea unor pârghii economico-financiare având ca obiectiv deformarea
preţului.
Bunurile parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la producător la
consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se
formează atât pe baza condiţiilor pieţei cât şi a unor măsuri de protecţie socială
sau criterii de echitate.
Bunurile nonmarfare sau noncomerciale sunt bunuri economice a căror
producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumatori în mod gratuit,
costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate (societatea în ansamblul
ei, colectivităţi locale, asociaţii private sau publice, fundaţii, etc) . în economia de
schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral
marfare (comerciale).

1. Economia de schimb este acel sistem economic în care:
a) majoritatea schimburilor sunt intermediate de monedǎ;
b) bunurile produse nu necesită consum de factori de producţie;
c) autoconsumul este predominant;
d) fiecare individ produce întreaga gamǎ de bunuri necesare existenţei;
e) nu există bunuri libere.
2. Economia de schimb ca formă de satisfacere a nevoilor individului nu se

bazeazǎ pe:
a) proprietatea privată;
b) autoconsum;
c) producerea bunurilor pentru schimb;
d) producerea bunurilor marfare;
e) relaţia de schimb cu exteriorul.
3. Un bun economic se numeşte marfă dacă:
a) este obţinut prin muncă;
b) satisface o nevoie;
c) face obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare;
d) a şi b;
e) b şi c.
Microeconomie 39
2.3. Caracteristici ale economiei de piata; tipuri ale acesteia

Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă universală de
desfăşurare a vieţii economice, teoria economică s-a preocupat încă din perioada
clasică să fundamenteze modele de organizare şi funcţionare, apte să ofere
rezolvări viabile problemei rarităţii, să permită atenuarea conflictului dintre
Sisteme resursele limitate şi nevoile nelimitate. Pe baza acestor modele au fost imaginate
economice sistemele economice, ca tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii
economice.
Modalităţi concrete de fundamentare, adoptare, aplicare şi urmărire a deciziilor
impuse de raritatea economică sunt sintetizate sub forma a două sisteme (modele)
teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de comandă (centralizat, planificat);
In ultimă instanţă două sunt criteriile de delimitare a sistemelor economice: gradul
de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
I. Sistemul teoretic al economiei de piaţă
Economia de Fundamentarea teoretică a trăsăturilor şi componentelor structurale ale sistemului
piaţǎ economiei de piaţă îşi are originea în filozofia liberalismului economic şi al
proprietăţii private.
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea
bunurilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar
persoanele şi categoriile de persoane care au aces la aceste bunuri sunt stabilite de
nivelul şi dinamica preţurilor.
Intr-un mod şi mai concis, se consideră că economia de piaţă reprezintă acel
sistem economic în care mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure
echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea oricărei intervenţii a monopolurilor sau
statului.
a) Elementele structurale ale sistemului economiei de piaţă
Sistemul economiei de piaţă are la bază o serie de elemente structurale care-i
Elemente asigură funcţionalitatea:
structurale 1. Se consideră că agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii)
independenţi juridic şi egali în faţa legii îşi exercită liber atributele dreptului de
proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţa de muncă, bani,
titluri, bunuri eonomice marfare); pe baza dreptului de proprietate, sacru şi
inviolabil, subiecţii acesteia au deplina libertate de a se angaja în acţiuni
economice (legale), pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul
propriu, asigurându-şi integral avantajele şi riscurile propriilor decizii.
2. Relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacţiilor
Microeconomie 40
de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat de interesul personal,

îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, iar acţiunile pe care le
întreprinde se bazează efectiv pe criterii de raţionalitate economică.
3. Aceste relaţii se realizează în cadrul unui sistem generalizat de pieţe
interdependente: piaţa bunurilor de consum şi a bunurilor de capital, piaţa
resurselor naturale, piaţa muncii, piaţa monetară, financiară şi cea a schimburilor
monetare.
4. Toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem de
concurenţă liberă (pură sau perfectă) care asigură cooperarea şi selecţia lor prin
prisma rezultatelor economice. Concurenţa liberă şi generalizată este cel mai
important factor al progresului economic individual şi general.
5. Sistemul de concurenţă şi libertatea de acţiune generează formarea liberă a
preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de bunuri economice şi active
monetare şi financiare; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul de
apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui
producător şi consumator.Pe baza preţurilor libere, raportul dintre cerere şi ofertă
dă expresia stării relaţiei dintre nevoia socială şi resurse.
6. Sistemul economiei de piaţă exclude intervenţia administrativă în activitatea
unităţilor economice din partea statului şi a altor centre de presiune (monopoluri,
sindicate) el asigurându-şi autoreglarea şi auto-reproductibilitatea.
b) Premisele sistemului economiei de piaţă
Modelul teoretic al economiei de piaţă este construit pe o serie de premise care
reprezintă fundamentele sale, respectiv:
1. Individul este o fiinţă inteligentă şi raţională, ghidat de interesul personal şi
principiul hedonist (maximum de eficienţă), liber în acţiuni. Suprema libertate
este acea de a fi subiect al proprietăţii, dreptul de proprietate este generalizat şi
apărat pentru fiecare individ, singura restricţie fiind legea;
Premise
2. Egalitatea în drepturi, obligaţii şi tratament a fiecărui individ, a tuturor
economice
categoriilor de agenţi economici prin supremaţia legii, elaborată şi aplicată de
către statul democratic, de drept;
3. Toate deciziile economice sunt adoptate de către indivizi şi firme, fără
intervenţia guvernului (sau a organismelor publice); familiile decid în mod liber
ce cantitate de muncă şi alţi factori de producţie să ofere şi ce bunuri să consume;
firmele economice decid ce şi câte bunuri economice să producă şi ce factori de
producţie, în ce cantităţi şi în ce combinaţii să utilizeze. în final tipul de producţie
sau de consum care rezultă depinde de interacţiunile acestor decizii privind
cererea şi oferta individuală. Aceasta înseamnă că deşi fiecare agent individual
este preocupat de propriul interes, realizarea acestuia se face prin mecanismul
preţurilor şi doar în măsura în care prin deciziile sale va lua în considerare
interesele şi dorinţele celorlalţi;
4. Se consideră că sistemul economiei de piaţă asigură gradul de satisfacţie cel
mai înalt posibil pentru cei care vând şi cumpără. Este mobil şi dinamic,
Microeconomie 41
adaptabil la noile favorabilităţi evidenţiate de raportul dintre cerere şi ofertă. Pe

fondul unei dinamici specifice a preţurilor, el permite stimularea creativităţii şi
iniţiativei, asigurând cea mai înaltă eficienţă economică.
In funcţionarea sistemului pot să apară unele distorsiuni, anomalii şi dezechilibre,
ca urmare a intervenţiei administrative a statului, a existenţei unor monopoluri sau
prin încălcarea durabilă a unora dintre regulile sale de funcţionare.
Economia de
comandǎ II. Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie
ideologică la unele difuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de
piaţă, ca o alternativă a acestuia. în cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor
economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop
aparatul de stat. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat.
Prevederile acesuia sunt o normă de conduită pentru agenţii economici, a căror
apreciere se face în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe
care-i conţine.
Premisele economice pe care este clădit sistemul economic de comandă sunt:
- proprietatea publică generalizată;
- principiul primordialităţii intereselor generale şi colective de a căror
realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale, personale.
Economia de
piaţǎ III. Sistemul real al economiei de piaţă. În viaţa reală nici unul dintre modelele
contemporanǎ teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţioneză în formă pură. în
orice economie contemporană se întreprătrund, în proporţii diferite, elemente,
caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste; în plus,
chiar unele dintre caracteristicile unui sistem sau altul nu se prezintă în formă
pură.
Putem aprecia deci că economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează
în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în
proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în
economie.
Realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi încadrată în sistemul
economiei de piaţă sau de comandă, în raport de preponderenţa pe care o au
Elemente în funcţionarea acesteia, structurile şi mecanismele definitorii dintr-un model
structurale teoretic sau altul.
şi O economie naţională contemporană poate fi considerată ca economie de piaţă,
mecanisme de dacă conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
reglare
1. Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii în cadrul cărora
ponderea principală o deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme de
proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii
de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora.
2. Economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor şi
opţiunilor individuale, a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, a cadrului
legislativ şi a unor pârghi economico-financiare.
3. Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii
Microeconomie 42
economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a

utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător (consumator), ca mobiluri primordiale ale
acţiunii economice.
4. Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Pentru
majoritatea domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa
transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce respectiv, ce cât şi cine consumă
din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor,
fundamentarea tehnologiilor şi modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii
deciziilor, a concordanţei ofertei cu nevoia socială, se fac de către piaţă prin
mecanismul preţurilor.
5. Există un sistem generalizat de pieţe: piaţa bunurilor de consum, piaţa
factorilor de producţie (inclusiv a resurselor naturale şi în primul rând a
pământului), piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa schimburilor monetare, etc., în
care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice, determinând
niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor.
6. Este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe,
astfel ca situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la
momentul oportun pe celelalte.
7. Pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii,
forţă de muncă, monede, titluri, valute) preţurile se formează liber prin negocieri
între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără
politici monopoliste;
8. Concurenţa loială, conform reglementărilor legale, pe toate categoriile de
piaţă, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi
inadaptabili;
9. Existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi
asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi
economici.
10. O structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ,
mod de combinare, etc) care reprezintă componenta substanţială a unei înalte
eficienţe economice, premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru
toţi cetăţenii - condiţie materială a libertăţii economice.
11. Statul democratic veghează respectarea regulilor pieţei, completează şi
corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-
financiare.
Sistemul real al economiei de piaţă care acoperă majoritatea economiilor
contemporane, nu apare ca ceva unitar şi indivizibil, ci se prezintă într-o mare
diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale, concret istorice,
adecvate diverselor niveluri de dezvoltare. Astfel, se poate vorbi despre existenţa
unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală a căror delimitare se face în fucţie
de următoarele criterii:
a) măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau,
dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
Microeconomie 43
b) modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin

proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi de
credit, subvenţii sau comenzi publice, etc);
c) rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
d) curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în adoptarea politicii
economice guvernamentale.

1. Procesul de extindere şi consolidare a economiei de piaţă a fost susţinut de
următoarele premise:
a) individul este o fiinţǎ raţionalǎ şi inteligentǎ, ghidat de interesul personal şi
principiul hedonist;
b) asigurarea unui cadru legislativ necesar funcţionării pieţei;
c) implicarea statului prin acţiuni ce urmăresc asigurarea condiţiilor necesare
funcţionării normale a pieţei;
d) extinderea proprietăţii publice;
e) adâncirea diviziunii muncii.
A(a + b + c + d + e); B(b + c + d); C(c + d + e); D(a + b + c + e); E(a + b + c).
2. Nu reprezintă trăsături ale economiei de piaţă:
a) autonomia decizională a agenţilor economici;
b) mobilul întregii activităţi economice este profitul;
c) statul intervine direct şi indirect în stabilirea preţurilor la majoritatea
bunurilor economice;
d) economia de piaţă este o economie monetară;
e) satisfacerea nevoilor se face în cea mai mare parte prin autoconsum.
A(a + c + e); B(c + e); C(b + c + d + e); D(a + b + c + e); E(a + b + c).
3. În economia de comandă:
a) preţurile nu se determină liber;
b) proprietatea de stat este preponderentă;
c) nu există planificare;
d) preţurile sunt administrate de stat în cea mai mare parte;
e) piaţa este centrul vital al economiei.
A(a + c + e); B(c + e); C (a + b + d); D(a + b + c + d + e); E(b + c + d).
Microeconomie 44

1. Economia naturală este un concept care semnifică tipul de economie:
a) care se bazează pe utilizarea resurselor naturale;
b) care foloseşte în mod natural mecanismele economiei de piaţă;
c) în care se consumă bunuri asigurate direct prin activităţi economice proprii;
d) în care consumul de bunuri este asigurat cu conservarea naturii;
e) specific economiilor bazate pe diviziunea muncii.
2. Economia de piaţă se întemeiază:
a) numai pe proprietatea privată;
b) pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică preponderentă;
c) pe proprietatea publică;
d) pe pluralismul formelor de proprietate, în care proprietatea privată este
primordială;
e) pe pluralismul formelor de proprietate, în care proprietatea publică este
primordială.
3. În decursul timpului, economia naturală ca pondere în activitatea economică:
a) a rămas neschimbată;
b) a fost depăşită de cea de schimb;
c) a răspuns unor nevoi din ce în ce mai sofisticate;
d) a depăşit ponderea celei de schimb;
e) a dispărut din activitatea economică.
4. In cadrul oricărei economii de piaţǎ întâlnim:
a) numai proprietate privată;
b) numai proprietate de stat;
c) atât proprietate de stat, cât şi privată;
d) numai proprietate mixtă;
e) numai proprietate privată şi mixtă.
5. Economia de piaţă pură se caracterizează prin:
a) suveranitatea consumatorului;
b) alocarea resurselor în societate se face prin mecanismul preţului;
c) încorsetarea de către planul centralizat a legilor;
d) formarea preţurilor are loc în mod liber la toate categoriile de bunuri şi
servicii;
e) preponderenţa proprietăţii publice.
A( a + b + c ); B( c + d + e ); C( b + c + d + e ); D( a + d + e ); E( a + b + d ).
6. Trǎsǎturile generale ale economiei de schimb.
Microeconomie 45
7. Elementele structurale şi mecanismele de reglare în

cadrul economiilor de piaţǎ contemporane.

1. a 1. a 1. D
2. b 2. c 2. B
3. d 3. c 3. C
Microeconomie 46

2000.
Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
Microeconomie 47
Proprietatea şi formele ei. Agenţii economici
PROPRIETATEA ŞI FORMELE EI. AGENŢII ECONOMICI
Cuprins Pagina
3.1 Conţinutul proprietăţii; atributele raportului economic de proprietate 49
3.2 Pluralismul formelor de proprietate 51
3.3 Conceptul şi categoriile de agenţi economici 53
3.4 Fluxurile economice şi circuitul economic
55
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 3
62
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
65
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 3
65
Microeconomie 48

 Înţelegerea sensului economic al proprietǎţii

 Delimitarea atributelor raportului economic de proprietate
 Recunoaşterea pricipalelor forme de proprietat
3.1 Conţinutul proprietăţii; atributele raportului economic de proprietate
Una dintre caracteristicile de bază ale economiei de piaţă contemporane constă în

preponderenţa proprietăţii private.
In esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiectul ei. Obiectul

Obiectul
proprietăţii îl formează bunurile, acestea prezentându-se sub forma unei entităţi
proprietăţii identificabile şi măsurabile economic. în economia de piaţă prezintă interes
deosebit bunurile economice, adică acelea care intră în circuitul marfar sau cel
puţin sunt măsurabile în expresie bănească. Prin caracteristicile lor, aceste bunuri
pot face obiectul distinctiv al proprietăţii unei anumite persoane.
Subiectul Subiecţii proprietăţii sunt, fie persoane fizice (indivizi, familii), fie persoane
juridice (sociogrupuri şi organizaţii) , care deţin anumite bunuri în proprietatea lor
proprietăţii
exclusivă şi care îşi exerită nemijlocit drepturile asupra acestora. Printre subiecţii
de proprietate se înscrie şi statul care, prin intermediul administraţiei publice,
deţine, utilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existentă în societate.
Conţinutul proprietăţii a fost interpretat diferit, conturându-se trei optici de

abordare:
Optica juridică consideră proprietatea ca o relaţie de posesiune a unui bun,

Optica juridică
de către o persoană fizică sau juridică, titularul dispunând de el ca subiect activ, în
raport cu toate celelalte persoane, care sunt subiecte pasive şi nedeterminate.
Optica Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană. în

filosofică relaţiile de proprietate, omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală,
individuală, manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă,
de care dispune şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.
Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi

Sensul şi grupuri sociale în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate. In sens
economic economic proprietatea poate fi definită ca totalitatea relaţiilor dintre oameni în
legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii care sunt reglate de
normele sociale, specifice diferitelor perioade istorice ale dezvoltării societăţii.
Microeconomie 49
Atributele raportului economic de proprietate

Relaţiile economice de proprietate se exprimă prin cele 5 atribute ale raportului de
Atributele
proprietate:
raportului a) dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunurilor aflate în proprietatea
economic de sa, puterea lui deplină de a dispune de el;
proprietate b) dreptul de posesiune al proprietatului ca dominaţie directă asupra lucrului;
c) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii pe care îl are în posesie, care
constă în unirea factorilor materiali de producţie cu cel uman;
d) dreptul de însuşire a roadelor date de bunurile aflate în proprietate;
e) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii,
atribut apărut odată cu revoluţia managerială.
Exercitatea acestor atribute este un monopol al proprietarului, înstrăinarea lor

fiind o funcţie exclusivă a acestuia. înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau toate
Modalitǎţi de atributele proprietăţii.
înstrǎinare a
atributelor Instrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii pe bază de contraechivalent,
constituie conţinutul actului de vânzare-cumpărare a bunului, considerat cel mai
raportului
vechi fenomen economic. Dacă înstrăinarea tuturor atributelor dreptului de
economic de proprietate se face fără echivalent, atunci este vorba fie de o donaţie, fie de
proprietate moştenire a proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv de cei testamentari.
Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii generează relaţii

economice specifice. De pildă, transmiterea atributelor de posesiune şi de
utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, locaţii de gestiune,
concesionare, arendare, de credit, etc. Dacă proprietatul cedează temporar unui
specialist atributul de administrare a obiectului proprietăţii, se nasc raporturi
manageriale. Transmiterea atributului de culegere a roadelor unui bun generează
raporturi de uzufruct, etc.
1. Obiectul proprietăţii îl constituie:

a) bunurile libere;
b) bunurile închiriate;
c) bunurile nemarfare;
d) orice bun, identificabil şi mǎsurabil economic;
e) bunurile primare.
2. Subiectul proprietăţii îl constituie:

a) resursele economice;
b) piaţa;
c) concurenţa;
d) agenţii economici;
Microeconomie 50
e) bunurile.
3. Prin proprietate în sens economic se înţelege:

a) posesiunea de bunuri destinate vânzării;
b) posesiunea de bani;
c) posesiunea de pământ;
d) o relaţie între oameni cu privire la bunurile economice existente în societate;
e) posesiunea de bunuri materiale şi spirituale.
3.2. Pluralismul formelor de proprietate

Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate
în toate timpurile şi în toate ţările. In prezent în toate ţările lumii există
următoarele forme de proprietate: particulară, publică (de stat) şi mixtă.
1. Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul proprietăţii din ţările

Proprietatea cu economie de piaţă. Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau
particulară privată) ceea ce defineşte proprietatea privată într-o economie de piaţă nu este
prezenţa proprietăţii individuale, ci dominaţia a trei principii juridice esenţiale:
orice drept nu poate fi decât un atribut al persoanelor, definit prin drepturi
individuale şi personale; orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul
unei resurse, nu poate face obiectul mai multor proprietăţi simultane şi
concurente; în fine, orice drept legal recunoscut unui individ constituie un "bun
privat" care poate fi liber cedat sau transferat în profitul altor persoane.
în cadrul proprietăţii particulare se disting următoarele forme de însuşire,
posesiune şi de folosire a bunurilor:
a) Forma individuală de proprietate particulară, în cazul în care cel ce

stăpâneşte factorii de producţie îi foloseşte direct (proprietatea
individuală a meşteşugarilor, a ţăranilor, a managerului, a prestatorului
de diverse servicii);
b) Forma privat-individuală de proprietate particulară, atunci când un
anume proprietar deţine factori de producţie pe care îi utilizează cu
lucrători salariaţi nonproprietari;
c) Forma privat-asociativă organizată sub forma unor societăţi de
capitaluri, în care proprietarii fie că
utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei înşişi sunt participanţi la
procesul de producţie.
Proprietatea 2. Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporţii diferite, în toate ţările
publică lumii şi se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se
află în proprietatea organizaţiilor statale ca subiect de proprietate. Folosirea şi
gestionarea acestei proprietăţi revine în sarcina diferitelor administraţii publice,
Microeconomie 51
centrale sau locale.
3. Proprietatea mixtă se constituie din participările unor persoane fizice,

proprietari individuali sau privaţi, ca şi din cele ale unor persoane juridice,
Proprietatea
inclusiv din participarea întreprinderilor şi organizaţiilor publice etc. Această
mixtă formă de proprietate implică şi participări din mai multe ţări, situaţie în care ia
naştere proprietatea mixtă multinaţională.
Multiplele forme de proprietate apărute în concordanţă cu cerinţele dezvoltării

economico-sociale, sunt compatibile, ele nu se exclud una pe alta.
Compatibilitatea formelor de proprietate are sens şi suport în creşterea eficienţei
economice şi în modernizarea aparatului tehnic de producţie al societăţii. Eficienţa
şi raţionalitatea economică reprezintă criteriul absolut de apreciere a tuturor
formelor de proprietate, inclusiv a celei publice.
Totodată, ele se află într-o permanentă competiţie, în sensul că fiecare unitate

economică - indiferent de forma de proprietate - participă la procesul concurenţial
general, care selecţionează şi dezvoltă acele forme care-şi dovedesc viabilitatea
economică prin eficienţă şi rentabilitate.

1. Proprietatea publică:
a) există în toate ţările;
b) există doar la nivel regional;
c) există sub forma proprietăţii cooperatiste;
d) este o formă a proprietăţii particulare;
e) constituie baza economiei de piaţă.
2. În raport cu formele de însuşire, posesiune şi de folosire a bunurilor distingem:

a) proprietate individuală, proprietate privat-individualǎ şi proprietate privat-
asociativă;
b) proprietate capitalistă, proprietate de piaţă şi proprietate privată;
c) proprietate publică, proprietate naţională şi proprietate internaţională;
d) proprietate mixtă, proprietate aparţinând statului şi proprietate aparţinând
persoanelor fizice sau juridice;
e) proprietate publică, proprietate de stat şi proprietate mixtă.
3. Proprietatea privată poate fi:

a) mixtă;
b) publică;
c) asociativă;
d) de stat;
e) nici una dintre variantele de mai sus.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 65
Microeconomie 52
3.3 Conceptul şi categoriile de agenţi economici
Economia unei ţǎri implicǎ activitatea unui foarte mare numǎr de unitǎţi
economice care efectueazǎ operaţii complexe de naturǎ diferitǎ, pentru a produce,
a finanţa, a asigura, a redistribui şi a consuma bunuri. Dintr-un asemenea proces
rezultǎ activitatea economicǎ sau economia unei ţǎri, care se realizeazǎ prin
totalitatea acţiunilor întreprinse de unitǎţile ce o compun.
Termeni Termenul de agent economic utilizat în literatura economicǎ, se foloseşte adesea

echivalenţi sinonim cu termenul de subiect economic, operator economic sau centru de decizie
economico-financiarǎ etc. Oricare ar fi termenul folosit, sensul general este acela
de participant la viaţa economicǎ.
Conceptul de Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice
agent care, în calitatea de participanţi la viaţa economicǎ, îndeplinesc roluri şi au
economic comportamente economice similare.
Agenţii economici (individuali şi agregaţi) se delimiteazǎ între ei pe baza

urmǎtoarelor criterii:
 funcţiile economice îndeplinite;
 formele de organizare a activitǎţilor;
 modul de folosire a factorilor de producţie;
 resursele şi instrumentele de care dispun;
 comportamentul pe care îl au în economia de piaţǎ;
 formele instituţional-juridice de organizare.
Trebuie precizat cǎ agentul economic nu se identificǎ cu subiectul de proprietate.
Mai întâi, unul şi acelaşi agent economic este legat de toate formele de proprietate
şi se poate exprima prin oricare dintre subiecţii de proprietate.
În al doilea rând, subiecţii de proprietate au existat şi vor exista întotdeauna, în

timp ce agenţii economici instituţionalizaţi au apǎrut doar în economia modernǎ de
schimb monetar.
În al treilea rând, subiecţii de proprietate se delimiteazǎ între ei dupǎ bunurile

economice care le aparţin, în timp ce agenţii economici se diferenţiazǎ prin
funcţiile majore pe care le îndeplinesc, dupǎ sensul în care sunt folosite bunurile,
dupǎ forma instituţionalǎ în care se constituie, indiferent de proprietarul lor.
Clasificarea În Sistemul Lǎrgit al Conturilor Naţionale (S.L.C.N.), se foloseşte un clasament al
conform unitǎţilor economice care se bazeazǎ, concomitent,pe organizarea instituţionalǎ şi
S.L.C.N. pe funcţia (operaţiunea) principalǎ exercitatǎ, rezultând şapte grupe de unitǎţi
economice:
1. Societǎţile comerciale nefinanciare sunt acele unitǎţi instituţionale care au

Societǎţile
Microeconomie 53
comerciale drept funcţie principalǎ producerea de bunuri şi servicii comerciale nefinanciare şi

nefinanciare care au drept sursǎ principalǎ de venit vânzarea propriei producţii (aceastǎ sursǎ
trebuie sǎ deţinǎ ce puţin 50% din totalul resurselor acestora). Societǎţile
comerciale pot fi privat-particulare, publice şi mixte. Toate acestea au în comun
faptul cǎ produc bunuri materiale şi presteazǎ servicii nefinanciare, cǎ susţin oferta
de asemenea bunuri.
Instituţiile 2. Instituţiile bancar-financiare şi de credit sunt unitǎţile a cǎror funcţie

bancar- principalǎ este de a finanţa, adicǎ de a colecta, de a transfera şi de a repartiza
financiare şi de disponibilitǎţile financiare. Ele presteazǎ servicii financiare comerciale. Rolul
acestor unitǎţi constǎ, deci, în a pune în legǎturǎ, pe baze comerciale, subiecţii
credit
economici care se aflǎ în cǎutare de fonduri cu cei care cautǎ plasamente.
Resursele lor constau, în principal, din fonduri provenind din angajamente
financiare contractate (dobânzi, comision).
Societǎţile de 3. Societǎţile de asigurare formeazǎ acel sector instituţional, a cǎrui caracteristicǎ

asigurare principalǎ este aceea de a garanta plata unor sume în caz de realizare a unui risc
asigurabil sau asigurat. Prin funcţiile îndeplinite, aceste întreprinderi transformǎ
unele riscuri individuale în riscuri colective. Resursele lor sunt formate din prime
de asigurare sau din cotizaţii consimţite în mod voluntar de asiguraţi.
Administraţiile 4. Administraţiile publice se caracterizeazǎ printr-o dublǎ funcţie principalǎ: a)

publice prestarea de servicii necomerciale destinate întregii colectivitǎţi; b) efectuarea
unor operaţiuni de redistribuire a veniturilor şi a bogǎţiei. Resursele acestor unitǎţi
sunt formate în deosebi din prelevǎri obligatorii (impozite, cotizaţii sociale, taxe),
asupra veniturilor celorlalţi agenţi economici.
Administraţiile 5. Administraţiile private reprezintǎ acel agent economic care grupeazǎ

private organismele private fǎrǎ scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii, etc) care au
ca funcţie principalǎ prestarea de servicii nonmarfare pentru grupurile respective şi
servicii marfǎ pentru populaţie. Resursele lor financiare provin în principal din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietǎţi.
Familiile 6. Familiile (menajele, gospodǎriile familiale) sunt acele unitǎţi a cǎror funcţie
principalǎ constǎ în a consuma şi, eventual, ca întreprinzǎtori individuali, de a
oferi bunuri materiale şi servicii comerciale, nefinanciare. Resursele acestora
provin din: remunerarea factorilor de producţie (muncǎ, pǎmânt, capital);
transferurile de resurse din alte sectoare instituţionale; vânzǎrile de bunuri şi
servicii din producţie proprie.
Strǎinǎtatea 7. Strǎinǎtatea (exterirul sau restul lumii) este agentul economic care desemneazǎ
celelalte economii naţionale şi unitǎţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii
economici interni, rezidenţi, intrǎ în tranzacţii economice. In aceastǎ categorie
intrǎ şi administraţiile strǎine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţǎrii de referinţǎ.
Strǎinǎtatea grupeazǎ unitǎţile nerezidente, în mǎsura în care efectueazǎ operaţii

cu unitǎţile rezidente, evidenţierea operaţiilor respective oferind o imagine de
Microeconomie 54
ansamblu a tranzacţiilor economice care leagǎ economia naţionalǎ cu restul lumii:

operaţii referitoare la creanţe asupra strǎinǎtǎţii, la angajamentele ţǎrii, operaţii de
import şi export, etc.

1. Menajele:
a) realizeazǎ din activitatea economicǎ venituri care le permit sǎ-şi susţinǎ
consumul;
b) constituie unitatea de bazǎ în care se realizeazǎ repartiţia;
c) mobilizeazǎ şi repartizeazǎ disponibilitǎţile financiare din economie;
d) obţin venituri din taxe pe care le percep pentru diferite servicii prestate;
e) nici o variantǎ nu este corectǎ.
2. Exteriorul:
a) regrupeazǎ unitǎţile instituţionale dintr-o ţarǎ;
b) realizeazǎ doar activitǎţi cu caracter comercial;
c) constituie agenţii economici care importǎ ceea ce vând;
d) este un sector intituţional care are drept funcţie principalǎ redistribuirea
veniturilor şi avuţiei;
e) este considerat un sector instituţional cu caracter fictiv.
3. Pentru susţinerea activitǎţilor, administraţiile publice obţin venituri din:

a) vânzarea produselor realizate;
b) activitǎţi comerciale;
c) taxe, impozite, contribuţii la asigurǎrile sociale, fond de şomaj etc.;
d) schimbul de bunuri economice;
3.4 Fluxurile economice şi circuitul economic
Economia oricǎrei ţǎri este o realitate extrem de complexǎ care se manifestǎ printr-
un imens volum de operaţii şi tranzacţii ce se deruleazǎ între numeroşi agenţi
economici, aparţinând fie ţǎrii respective, fie restului lumii.
Coneptele de
fluxuri Ansamblul legǎturilor, tranzacţiilor, operaţiilor şi transferurilor realizate între
economice şi agenţii economici dintr-o economie, în decursul unei perioade de timp, de regulǎ
circuit un an, se numesc fluxuri economice.
economic
Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formeazǎ circuitul economic.
Microeconomie 55
Pentru evidenţierea fluxurilor economice se porneşte de la ipoteza cǎ ele se

deruleazǎ în cadrul unui circuit economic închis, în sensul cǎ pentru fiecare agent
economic, mǎrimea fluxurilor intrate este egalǎ cu mǎrimea fluxurilor ieşite.
Respectiv, sunt analizate fluxurile activitǎţii economice, fǎrǎ evidenţierea
operaţiilor privind modificarea stocurilor în perioada datǎ, care nu dau naştere la
tranzacţii de piaţǎ, dar conduc la modificarea patrimoniului agenţilor economici.
Elementele
care definesc Elementele care definesc circuitul economic sunt: activitǎţile economice, agenţii
circuitul economici, tranzacţiile economice şi obiectul tranzacţiilor.
economic
Activitǎţile economice constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referǎ la
Acitivitǎţile totalitatea operaţiilor care urmǎresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu
economice bunuri economice. Operaţiile din cadrul economiei unei ţǎri, dupǎ natura lor, pot fi
reduse la trei mari categorii: operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc producţia,
schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul perioadei considerate; operaţii de
repartiţie, prin care se efectueazǎ formarea şi distribuirea veniturilor legate de
procesul de producţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, etc) şi de relaţiile de
proprietate (dobânzi, rente, dividente, etc); operaţii financiare care se referǎ la
modificarea volumului şi structurii activelor şi/sau pasivelor agenţilor economici.
Orice tranzacţie se aflǎ în legǎturǎ cu cel puţin una din cele trei categorii de
operaţii menţionate.
Subiecţii Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi în cele şapte sectoare
tranzacţiilor instituţionale.
Obiectul Obiectul tranzacţiilor economice îl reprezintǎ bunurile produse (materiale şi

tranzacţiilor servicii), serviciile factorilor de producţie (munca, natura, capitalul) şi moneda.
Tranzacţiile Tranzacţiile. În ţǎrile cu economie de piaţǎ partea covârşitoare a tranzacţiilor

bilaterale şi economice se realizeazǎ prin intermediul pieţei, deci, sunt tranzacţii de piaţǎ.
unilaterale Activitǎţile economice şi rezultatele acestora care nu se realizeazǎ prin intermediul
pieţei, nu dau naştere la tranzacţii de piaţǎ; de exemplu, bunurile produse şi
nevândute de firme în perioada respectivǎ (stocurile), bunurile produse şi
consumate în gospodǎrii (autoconsumul), serviciile gratuite provenite de la
sectorul public, etc.
Tranzacţiile de piaţǎ sunt tranzacţii bilaterale, în care oricǎrei transmiteri a unui

bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi corespunde o contrapartidǎ
(contraserviciu), concretizatǎ într-un bun, serviciu al unui factor sau echivalent în
monedǎ.
În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, bazate pe transferuri unilaterale fǎrǎ

contraserviciu. Ele pot fi de douǎ categorii: transferuri curente care se efectueazǎ
sistematic (impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurǎri sociale, subvenţii
de exploatare) şi transferuri de patrimoniu care provoacǎ la unul dintre agenţii
economici o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor întreprinderilor
Microeconomie 56
de cǎtre administraţiile publice, moşteniri, donaţii, etc.).
Fiecare tranzacţie bilateralǎ este reprezentatǎ prin douǎ fluxuri în sens contrar.
Astfel, în cazul vânzǎrii-cumpǎrǎrii de bunuri economice şi de servicii ale
Fluxurile reale factorilor, ce caracterizeazǎ cea mai mare parte a tranzacţiilor în economia de
şi monetare piaţǎ, fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii ale factorilor de producţie,
denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mǎrime, dar în
direcţie opusǎ.
Schema generalǎ a circuitului economic se reprezintǎ astfel:
cerere
Cheltuieli pentru bunuri de consum
Bunuri de consum
oferta
Schema
generalǎ a INTREPRINDERI GOSPODÃRII
(FIRME)
circuitului (MENAJE)
economic
oferta
Serviciile factorilor: munca, pãmânt,capital
Venituri: salarii, rente, dobânzi, dividente

cerere
Fig. 3.1. Schema generalǎ a circuitului economic
Schema prezentatǎ, reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ circuitul economic sau, fluxul
circular al activitǎţii economice, ca expresie a raporturilor generate de
tranzacţiile ce au loc între cele douǎ categorii de agenţi economici sau sectoare
instituţionale: întreprinderile (firmele) şi gospodǎriile (menajele). Aspectul sintetic
şi schematizat provine de la faptul cǎ se porneşte de la ipoteza cǎ bunurile se
produc în economie numai de cǎtre întreprinderi, bunuri care sunt cumpǎrate şi
utilizate în totalitate de gospodǎrii (menaje).
Respectiv, se face abstracţie de sectorul public, de exterior (restul lumii) şi de

procesul de formare a patrimoniului. De asemenea, nu sunt luate în considerare
tranzacţiile şi fluxurile care au loc în interiorul fiecǎrui sector, întrucât, pentru
rezultatele finale ale activitǎţii economice, ele reprezintǎ înregistrǎri repetate
(consum intermediar).
În grafic, circuitul interior reflectǎ fluxurile de bunuri de consum şi pe cele de

servicii ale factorilor, denumite fluxuri reale, care constituie esenţa circuitului
economic. Ele aratǎ cǎ menajele pun la dispoziţia firmelor servicii ale factorilor,
iar acestea din urmǎ furnizeazǎ menajelor bunurile de care au nevoie. Resursele
sau factorii de producţie reprezintǎ intrǎrile (inputurile) în circuitul economic, iar
utilizarea lor în activitatea economicǎ de cǎtre întreprinderi se concretizeazǎ în
Microeconomie 57
bunuri materiale şi servicii de consum reprezentând outputul circuitului economic

(ieşirile).
Circuitul exterior din figurǎ reflectǎ aceleaşi tranzacţii bilaterale dintre cele douǎ
sectoare, pe baza fluxurilor monetare – de venituri şi cheltuieli. Rezultǎ cǎ
fluxurile reale de bunuri şi de servicii ale factorilor sunt însoţite alternativ prin
fluxuri de venituri şi fluxuri de cheltuieli. Astfel, plata serviciilor factorilor
reprezintǎ venituri pentru menaje şi cheltuieli (costuri) pentru întreprinderi, iar
cheltuielile menajelor pentru cumpǎrarea de bunuri de consum reprezintǎ intrǎri
(venituri) pentru firme.
Din schema fluxului circular al activitǎţii economice reiese cǎ menajele şi firmele

participǎ simultan atît pe piaţa resurselor sau a factorilor de producţie, cât şi pe
piaţa bunurilor de consum, îndeplinind simultan rolul de cumpǎrǎtori şi de
vânzǎtori. Astfel, pe piaţa factorilor, întreprinderile se aflǎ în poziţia
cumpǎrǎtorului, a purtǎtorului cererii, iar menajele de partea ofertei, vânzând
serviciile resurselor lor firmelor producǎtoare. Pe piaţa bunurilor, aceste poziţii se
inverseazǎ; întreprinderile se gǎsesc în postura vânzǎtorului, iar menajele de partea
cererii, cumpǎrând bunuri produse şi oferite de firme.
În analiza fluxului circular al activitǎţii economice prezentat n schema generalǎ a

circuitului economic, s-a fǎcut abstracţie de formarea patrimoniului, considerând
cǎ menajele cheltuiesc integral veniturile lor pentru cumpǎrarea de bunuri de
consum şi cǎ aceste bunuri reprezintǎ întreaga producţie a firmelor. În realitate
însǎ, menajele nu utilizeazǎ integral venitul lor pentru bunuri de consum, o parte a
acestor venituri fiind economisite.
Economiilor menajelor (S) le corespunde partea din producţia întreprinderii care

nu este destinatǎ menajelor sub formǎ de bunuri de consum, ci investiţiilor (I).
Diferenţa dintre fluxurile V-C=I şi V-C=S îşi regǎseşte reflectarea în modificarea
patrimoniului de bunuri de investiţii (bunuri de capital) existent la începutul
perioadei şi care conduce la sporirea potenţialului productiv al economiei.
Relaţia dintre procesul de economisire şi de investire joacǎ un rol esenţial în teoria

economicǎ, unde economiile şi investiţiile sunt privite ca mǎrimi egale. Egalitatea
S=I existǎ întotdeuna din punct de vedere al circuitului economic, în sensul cǎ atât
economiile cât şi investiţiile sunt definite ca diferenţǎ între venituri şi cheltuieli.
Microeconomie 58
Modificarea MODIFICAREA
PATRIMONIULUI
patrimoniului,
V-C=I V-C=S
procesele de
economisire şi
INTREPRINDERI VENITURI (V) GOSPODÃRII
de investire (FIRME) (MENAJE)
Cheltuieli de consum (C)
Fig. 3.2. Modificarea patrimoniului
Operaţiile şi tranzacţiile care iau naştere în procesele de mobilizare, transferare şi

redistribuire a disponibilitǎţilor financiare nu se realizeazǎ în mod direct între
agenţii economici aparţinând celor douǎ sectoare instituţionale: întreprinderi
(firme) şi gospodǎrii (menaje). Aceste tranzacţii sunt mijlocite de sectorul
financiar-bancar, a cǎrui funcţie principalǎ constǎ în aceea de intermediar financiar
între ceilalţi agenţi economici.
(C)
Sectorul
financiar- D (Cr) D (Cr)
bancar în V
C
circuitul E E
INTREPRINDERI GOSPODÃRII
economic D(E) BANCA D(E) (MENAJE)
(FIRME)
C V
Cr Cr
(V)
Fig. 3.3. Locul sectorului financiar-bancar în circuitul economic
În desfǎşurarea activitǎţii în economia de piaţǎ intervine şi sectorul public

(administraţiile publice), care în calitatea de agent economic, exercitǎ, în principal,
funcţia de redistribuire a veniturilor. Fluxurile de intrǎri cǎtre acest agent
economic, respectiv veniturile, au ca sursǎ impozitele şi taxele, iar fluxurile de
ieşiri, respectiv cheltuielile, constau în plǎţi de transfer cǎtre celelalte sectoare.
Microeconomie 59
Sectorul public GOSPODÃRII

INTREPRINDERI C
în circuitul (FIRME) (MENAJE)
economic
S TM
IF IM
SECTORUL
PUBLIC
Fig. 3.4. Locul sectorului public în circuitul economic

Din aceastǎ figurǎ rezultǎ cǎ sectorul public încaseazǎ impozite de la firme (If) şi
de la menaje (Im). De asemenea, el efectueazǎ transferuri cǎtre firme (subvenţii –
S) şi cǎtre menaje (Tm). Prin natura operaţiilor care le dau naştere ( de
redistribuire a veniturilor ), aceste tranzacţii sunt unilaterale, cu fluxuri înr-un
singur sens, ce conduc la creşterea veniturilor agentului economic care primeşte şi
diminuarea veniturilor celui care face transferul. În schema privind locul sectorului
public în circuitul economic se face abstracţie de alte operaţii şi tranzacţii la care
participǎ acest sector, cum sunt: plata muncii angajaţilor din administraţiile
publice, prestarea de servicii gratuite cǎtre celelalte sectoare, precum şi de unele
tranzacţii bilaterale, cum este cazul achiziţionǎrii de la firme a bunurilor necesare
funcţionǎrii instituţiilor şi infrastructurilor din sectorul public.
În desfǎşurarea activitǎţilor din economie se realizeazǎ, de regulǎ, şi tranzacţii
economice cu strǎinǎtatea. Tranzacţiile tipice cu stǎinǎtatea sunt exportul şi
importul de bunuri economice; exportul de bunuri (EXB) realizeazǎ venituri din
export (VEX), iar cu ocazia importului din exterior (IMB) au loc fluxuri de
cheltuieli în sens opus (CIM).
STRAINATATEA
(EXTERIORUL) V
Cim
Vex
Imb
Exb
Strǎinǎtatea
în circuitul INTREPRINDERI GOSPODÃRII
economic C (MENAJE)
(FIRME)
S TM
IF IM
SECTORUL
PUBLIC
Fig. 3.5. Locul exteriorului în circuitul economic

Microeconomie 60
În graficul de mai sus este prezentat un tablou simplificat al legǎturilor economice

cu strǎinǎtatea, acestea fiind reduse numai la tranzacţiile cu bunuri economice. De
asemenea, s-a presupus cǎ exportul şi importul sunt egale, ceea ce înseamnǎ cǎ nu
se realizeazǎ economii şi transferuri de venituri din şi cǎtre exterior.

1. Dupǎ natura bunurilor puse în mişcare, fluxurile dintre agenţii economici se
împart în:
a) fluxuri reale şi fluxuri monetare;
b) fluxuri nominale şi fluxuri reale;
c) fluxuri nete şi fluxuri brute;
d) fluxuri financiare şi fluxuri monetare;
e) fluxuri fixe şi variabile.
2. Circuitul economic:
a) constituie ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici în interdependenţa
lor;
b) relevǎ legǎturile fundamentale pe care se bazeazǎ funcţionarea unei
economii naţionale;
c) este circulaţia bunurilor materiale între agenţii economici care acţioneazǎ în
economia unei ţǎri;
d) relevǎ deplasarea, circulaţia bunurilor de naturǎ economicǎ de la anumiţi
agenţi economici la alţii;
e) constituie fluxurile reale şi monetare care se desfǎşoarǎ concomitent şi
neîntrerupt.
A(a+b); B(b+d+e); C(a+b+c+d+e); D(a+b+e); E(a+b+c+d).
3. Sectorul public participǎ la circuitul economic prin:

a) transferuri cǎtre firme sub forma subvenţiilor;
b) prelevǎri obligatorii asupra veniturilor celorlalţi agenţi economici;
c) prestarea de sefvicii gratuite cǎtre celelalte sectoare;
d) tranzacţii bilaterale, cum este cazul achiziţionǎrii de la firme a bunurilor
necesare funcţionǎrii instituţiilor şi infrastructurilor din sectorul public ;
e) toate variantele de mai sus sunt corecte.
Microeconomie 61


1. Proprietatea:
a) publică este singura care generează libera iniţiativă;
b) particulară asigură manifestarea largă a independenţei economice;
c) trebuie privită doar în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate;
d) reprezintă baza acţiunii economice;
e) reprezintă o relaţie între oameni cu privire la bunurile libere din societate.
A ( a + b + c ); B ( b + c + d ); C ( c + d + e ); D ( a + c + d ); E ( a + c ).
2. Atributele proprietăţii sunt:

a) dreptul de posesiune;
b) dreptul de dispoziţie;
c) dreptul de utilizare;
d) dreptul de uzufruct;
e) toate cele de mai sus.
3. Pierderea căror atribute ale proprietăţii derivă din vânzarea obiectului proprietăţii:
a) posesiunea;
b) dispoziţia;
c) utilizarea;
d) uzufructul;
e) toate cele de mai sus.
4. Un întreprinzător a închiriat un spaţiu pentru un minimarket şi a cumpărat un

teren pe care a construit o sală de sport. Ce drept are asupra terenului?
a) de succesiune;
b) de moştenire;
c) de proprietate;
d) numai dreptul de dispoziţie;
e) numai dreptul de uzufruct.
5. Proprietarilor neproducători le pot reveni următoarele drepturi:

a) numai dreptul de dispoziţie;
b) dreptul de posesiune şi dreptul de utilizare;
c) dreptul de posesiune, dispoziţie şi uzufruct;
Microeconomie 62
d) dreptul de utilizare şi dreptul de uzufruct;

e) dreptul de dispoziţie şi dreptul de utilizare.
6. Bǎncile, ca agent economic:

a) desfǎşoarǎ activitǎţi cu carácter comercial;
b) realizeazǎ legǎtura dintre unitǎţile instituţionale care au nevoie de fonduri şi
cele care au asemenea fonduri temporar disponibile;
c) vegeheazǎ ca banii sa circule în economie şi sǎ fie într-o cantitate
corespunzǎtoare;
d) vegheazǎ la circulaţia bunurilor marfare în economie;
e) asegurǎ circulaţia normalǎ a banilor.
A(a+b+c); B(a+c); C(b+e); D(a+b+c+e); E(a+e).
7. Administraţiile private:
a) produc, în principal, servicii necomerciale pentru populaţie;
b) redistribuie veniturile între agenţii economici;
c) îşi asigurǎ veniturile necesare funcţionǎrii din contribuţii voluntare ale
unitǎţilor din alte sectoare;
d) îşi asigurǎ resursele financiare din taxe şi impozite;
e) reprezintǎ unitatea de bazǎ în care se realizeazǎ consumul.
A(a+b+c); B(a+c); C(b+e); D(a+b+c+d+e); E(a+e).
8. Care dintre afirmaţiile urmǎtoare nu sunt adevǎrate:

a) menajele furnizeazǎ întreprinderilor munca;
b) administraţiile realizeazǎ activitate economicǎ comercialǎ;
c) societǎţile comerciale nefinanciare produc bunuri materiale şi servicii pe care
le vând menajelor prin intermediul pieţei;
d) exteriorul regrupeazǎ unitǎţile instituţionale dintr-o ţarǎ care participǎ la
relaţiile economice externe realizând activitǎţi cu caracter comercial sau
necomercial;
e) menajele sunt omogene.
A(b+c); B(a+c+d); C(b+e); D(a+b+c+d+e); E(a+e).
9. Care din afirmaţiile urmǎtoare sunt adevǎrate:

a) instituţiile bancare vegheazǎ ca banii sǎ circule normal şi sǎ fie în cantitate
corespunzǎtoare;
b) administraţiile realizeazǎ activitate marfarǎ;
Microeconomie 63
c) societǎţile comerciale nefinanciare produc bunuri materiale şi servicii pe care

le vând menajelor prin intermediul pieţei;
d) economia oricǎrei ţǎri se manifestǎ printr-un volum imens de operaţii şi
tranzacţii ce se deruleazǎ între numeroşi agenţi economici;
e) totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formeazǎ circuitul
economic.
A(b+c); B(a+c+d+e); C(b+e); D(a+b+c+d+e); E(a+e).
10. Administraţiile publice:

a) produc bunuri sub forma serviciilor care ajung direct la consumator fǎrǎ a
deveni marfǎ;
b) îşi asigurǎ resursele financiare din taxe şi impozite;
c) este un sector format din agenţi economici fictivi care vând ceea ce este
importat şi cumpǎrǎ ceea ce se exportǎ;
d) asegura redistribuirea veniturilor şi avuţiei;
e) realizeazǎ activitate economicǎ necomercialǎ.
A(b+c); B(a+c); C(b+e); D(a+b+d+e); E(b+d+e).
11. Atributele raportului economic de proprietate ; modalitǎţi de înstrǎinare a

acestora.
12. Pluralismul formelor de proprietate
Microeconomie 64
13. Caracterizaţi categoriile de agenţi economici stabilite în S.L.C.N.
14. Descrieţi locul exteriorului sau strǎinǎtǎţii în circuitul economic.
Răspuns 3.1 Răspuns 3.2 Răspuns 3.3 Răspuns 3.4

1. d 1. a 1. a 1. a
2. d 2. a 2. a 2. D
3. d 3. c 3. e 3. e

2000.
Microeconomie 65
Bucureşti, 1998.
Ploae, V., Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Ploae, V., Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 66
Banii şi rolul lor în economia contemporană
BANII ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
Cuprins Pagina
4.1 Esenţa şi natura banilor 68
4.2 Geneza şi evoluţia banilor 70
4.3 Rolul şi funcţiile banilor în economie 73
Microeconomie 67

 Înţelegerea naturii şi esenţei banilor
 Familiarizarea cu formele concrete de bani care s-au utilizat de-a lungul
timpului
 Sublinierea rolului şi funcţiilor banilor în economia de piaţǎ
4.1 Esenţa şi natura banilor

Banii sunt un bun creat de om, care pe măsura amplificării schimburilor de
mărfuri au îndeplinit funcţii tot mai complexe şi mai numeroase. Ca urmare a
specializării producătorilor, a autonomizării acestora, derularea schimburilor de
mărfuri a fost şi este mijlocită de folosirea banilor. Banii constituie astăzi
elementul central al economiei de schimb contemporane, rolul lor fiind
independent de natura sistemului economic în care sunt folosiţi.
Banii reprezintă un instrument social, general acceptat într-o comunitate

Definiţia banilor economică, de măsurare şi comparare a schimburilor, de mijlocire directă şi
indirectă a acestora, de transferare a drepturilor de proprietate de la o
persoană la alta şi de stingere a datoriilor persoanelor fizice şi juridice. Ei
exprimă dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe
teritoriul ţării emitente. Fiecare dintre aceste instrumente sociale, general
acceptate, poate fi deţinut, schimbat pe bunuri sau pe alte monede naţionale,
împrumutat, conservat (tezaurizat), deoarece: (i) banii sunt general acceptaţi şi
recunoscuţi într-o comunitate sau spaţiu economic; (ii) banii constituie o putere
de cumpărare în aşteptare, uşor transmisibilă, putând fi oricând convertiţi în alte
bunuri.
Posesiunea banilor are deci semnificaţia unei comenzi generale asupra bunurilor
existente într-o comunitate economică. Ca urmare, posesorul unor asemenea
instrumente sociale deţine atât puterea economică, respectiv puterea de
cumpărare a unei părţi din avuţia comunităţii economice, cât şi puterea juridică,
adică, puterea de decizie şi capacitate de lichidare a datoriilor.
Banii, în calitatea lor de instrument general al economiei de schimb, au

următoarele trăsături esenţiale care le definesc conţinutul:
Trǎsǎturi
esenţiale 1. Caracter obiectiv necesar, banii manifestându-se ca un dat social, acceptat
generaţii de-a rândul.
2. Natura banilor este dependentă de funcţiile sociale pe care le îndeplineşte şi

nu de conţinutul lor material.
3. Dematerializarea banilor, ruperea lor de conţinutul material şi trecerea de la
Microeconomie 68
un instrument monetar la altul a facilitat desfăşurarea tranzacţiilor de piaţă,

a actelor de vânzare - cumpărare.
4. Deţinerea, transferarea sau conservarea puterii de cumpărare a banilor se

bazează pe încrederea pe care o au faţă de ei posesorii efectivi sau
potenţiali, încredere care se manifestă spontan în cadrul unei comunităţi
monetare (ţară). Unele instrumente monetare sunt acceptate şi utilizate şi în
afara comunităţii respective (a frontierelor) devenind bani internaţionali
(aur, dolari, etc).
5. Instrumentele monetare au caracter nedeterminat, general şi imediat:

a) caracterul nedeterminat decurge din faptul că permite achitarea
oricărei datorii sau vânzarea- cumpărarea oricărui bun economic indiferent
de natura lui;
b) caracterul general decurge din faptul că sunt acceptaţi în orice loc şi în
orice moment într-o comunitate monetară;
c) caracterul imediat decurge din faptul că transferarea lor permite
reglarea instantanee şi definitivă a vânzării-cumpărării şi a datoriilor.

1. Banii, în calitatea lor de instrument general al economiei de schimb, au
următoarele trăsături esenţiale :
a) caracter obiectiv;
b) sunt dematerializaţi însemnând cǎ sunt rupţi de conţinutul lor material;
c) caracter nedeterminat;
d) caracter general;
2. Caracterul nedeterminat al instrumentelor monetare :

a) decurge din faptul că sunt acceptaţi în orice loc şi în orice moment într-o
comunitate monetară;
b) decurge din faptul că transferarea lor permite reglarea instantanee şi
definitivă a vânzării-cumpărării şi a datoriilor;
c) decurge din faptul că permite achitarea oricărei datorii sau vânzarea-
cumpărarea oricărui bun economic indiferent de natura lui;
d) decurge din faptul că permit mǎsurarea şi compararea schimburilor;
e) decurge din faptul că reprezintǎ o putere de cumpǎrare în aşteptare.
3. Banii nu constituie:
a) un instrument social;
b) un bun creat de om;
c) o marfǎ;
d) elementul central al economiei de schimb;
e) o putere de cumpǎrare în aşteptare.
Microeconomie 69
4.2 Geneza şi evoluţia banilor
Punctul de plecare în apariţia banilor l-a constituit schimbul, care pe primele sale
Trocul trepte s-a efectuat sub forma trocului sau trampei, respectiv schimbul direct de
bunuri, fără nici un alt mijlocitor. In cadrul trocului vânzarea şi cumpărarea
reprezintă o operaţiune unică. Sistemul trocului era foarte dificil, deoarece toate
tranzacţiile necesitau dubla coincidenţă a voinţelor, trebuia găsit cel care dorea
bunul respectiv şi apoi se fixa raportul de schimb între produsele care făceau
obiectul tranzacţiilor. Bunurile care nu erau perfect divizibile erau greu de
schimbat prin intermediul trocului.
Trocul era deci totdeauna particularizat la un schimb şi nu avea valoare

universală. Generalizarea trocului făcea tot mai necesar ca un lucru, un bun, să se
desprindă de toate celelalte şi să servească drept element de comparaţie al
schimbului, adică drept etalon de măsurare al celorlalte bunuri.
Permanentizarea Apariţia banilor este legată deci de trecerea de la schimburile singulare şi

şi amplificarea întâmplătoare la cele dezvoltate şi permanente. Permanentizarea şi amplificarea
schimburilor schimburilor dintre partenerii autohtoni, facilitarea tranzacţiilor dintre ei a făcut
necesară apariţia şi utilizarea unor instrumente adecvate denumite bani.
Iniţial, rolul banilor a fost îndeplinit de anumite bunuri cu utilitate intrinsecă, de

regulă, cele mai căutate într-o anumită zonă, respectiv la anumite popoare (sarea,
animalele, pieile de animale, diferite podoabe, etc) constituind prima formă de
Banii marfă bani - banii marfă. (Noţiunea de ban era de multe ori sinonimă cu cea de animal
de la cuvântul latin pecus - pecoris care înseamnă animal, a derivat cuvântul
pecunia care înseamnă bani. Tot astfel, de la cuvântul capita - turmă de animale,
s-a format cuvântul capital, evidenţiind că la început bogăţia consta în turme de
vite.)
In urma unui proces de selecţie îndelungat, rolul de mijlocitor al schimbului a

fost luat de metalele preţioase în speţă, aurul şi/sau argintul, sub formă de
lingouri, podoabe etc. îndeplinirea de către aur a rolului de echivalent general al
tuturor celorlalte mărfuri s-a bazat pe proprietăţile sale intrinseci:
- prezintă valoare mare sub un volum mic;
- este perfect divizibil, fără pierdere de valoare, adică, fracţiuni de orice
mărime continuă să aibă valoare proporţional cu greutatea lor;
- prezintă o omogenitate calitativă a tuturor părţilor divizate;
- este inalterabil sau gru alterabil;
- este uşor transportabil.
Banii de aur Banii de aur aveau deci toate calităţile pentru a fi universal acceptaţi şi
conservaţi.
De la banii aur sau argint sub formă de lingouri sau podoabe, s-a trecut la banii -
monede de aur. Ele au constat în bucăţi de metale preţioase de diferite mărimi,
Microeconomie 70
cărora emitentul le garanta greutatea şi titlul printr-un sigiliu aplicat pe ambele

laturi.
In cadrul schimburilor, banii au existenţă efemeră, aflându-se doar temporar în

mâinile agenţilor economici şi ca urmare nu este obligatoriu ca ei să aibă valoare
Banii de hârtie deplină. Apare deci posibilitatea ca banii-marfă în general, inclusiv banii-aur
şi banii metalici (aurul este şi el o marfă) , să fie înlocuiţi în circulaţie de semne ale valorii,
confecţionate dintr-un material comun, trecându-se astfel la o nouă etapă în
evoluţia banilor - banii de hârtie şi banii metalici (cu rol de monedă
divizionară).
Banii confecţionaţi din hârtie sunt, după natura lor economică de două feluri:
- biletele de bancă (bancnotele);
- banii de hârtie ( hârtia-monedă).
1) Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul

Biletele de circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină datorită următoarelor trăsături:
bancă a) sunt convertibile în aur la prezentare şi la purtător;
b) se bucură de încredere unanimă;
c) sunt emise pe baza unor garanţii certe şi reale sub formă de aur şi
efecte comerciale care prin natura lor reprezintă o tranzacţie cu bunuri
economice concrete .
Bancnotele atestau faptul că posesorii lor au depus în depozitul băncii emitente

cantitatea de aur conform înscrisului de pe ele.
La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească stocul de metal preţios

deţinut de către băncile care le emiteau.
Pe măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit însă insuficient. în

aceste condiţii băncile au început să emită mai multe bancnote, deoarece se
considera că schimbarea acestora pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către
toţi deţinătorii lor. Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în
schimburi ca şi metalul preţios pe care îl reprezenta. Biletele de bancă circulau în
calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale aflate în
portofoliul băncilor centrale, şi stocul de aur al acestora. Garanţia biletelor de
bancă prin efecte comerciale are rolul de a asigura o legătură nemijlocită între
emisiunea lor şi necesităţile de bani ale circulaţiei mărfurilor; pe măsura creşterii
volumului circulaţiei mărfurilor, se lărgeşte circulaţia cambiilor, şi odată cu ea,
emisiunea biletelor de bancă şi invers. între volumul de bilete în circulaţie şi
volumul cambiilor scontate există o strânsă legătură: când cambia se prezintă spre
scontare, biletul iese de la ghişeul băncii, iar când cambia ajunge la scadenţă şi
este achitată, biletul de bancă revine la ghişeul băncii, ieşind astfel din circulaţie.
Prin urmare, biletul de bancă iese de la ghişeul acestei bănci şi intră pe piaţă, la
cererea de credit a diferiţilor agenţi economici ori de câte ori aceştia pun în
circulaţie bunurile create sau schimbate. Dacă la aceste garanţii economice
Microeconomie 71
concrete, adăugăm şi stocul de metal preţios, atunci vom obţine o asemenea

acoperire a biletului respectiv încât el reprezintă o valoare certă, o monedă
reprezentativă care să inspire toată încrederea posesorilor lor.
Biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai sunt

convertibile în aur şi se emit nu atât pentru operaţiunile comerciale, cât mai ales
pentru alte tranzacţii ce nu au la bază garanţii certe şi reale. De aceea, semnele
băneşti în condiţiile economiei de piaţă pot fi denumite bilete de bancă doar
parţial şi în măsura în care ele se emit pentru creditarea circulaţiei mărfurilor, în
cea mai mare parte ele au degenerat în bani de hârtie.
2) Banii de hârtie (hârtie-monedă) reprezintă înscrisuri care, în procesul

Banii de hârtie
circulaţiei, înlocuiesc banii cu acoperire în bunuri reale. Trăsăturile definitorii ale
acestor semne ale valorii sunt opuse însuşirilor biletelor de bancă, deoarece:
a) hârtia monedă nu este convertibilă;
b) circulă în virtutea unui curs forţat, decretat de stat;
c) nu este acoperită cu metal preţios;
d) se emite şi pentru finanţarea unor cheltuieli neproductive sau militare
şi a deficitelor bugetare cronice ( deci fără a avea o acoperire în
bunuri).
Banii de hârtie nu mai simbolizează, deci, utilitatea intrinsecă a aurului, ci

semnifică doar cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi procurate cu ajutorul lor.
Semnele valorii oferă deci o garanţie provizorie asupra puterii de cumpărare,
deţinerea lor întemeindu-se pe încrederea că oricând acestă garanţie se poate
valorifica.
Teza clasică, potrivit căreia banii de hârtie sunt semne ale valorii numai în
măsura în care reprezintă cantităţi de aur în rezerva băncilor, nu se mai verifică în
condiţiile economiei contemporane. Din punct de vedere istoric au trecut peste 60
de ani de când aurul, ca stăpân al pieţei monetare a cedat locul unor însemnen
băneşti ale valorii, iar din 1971 nici o monedă nu mai este convertibilă în aur,
inclusiv dolarul SUA.
In 1976, banii au fost rupţi complet de baza lor de aur şi s-a trecut de la cursurile
fixe care oscilau în jurul parităţii monetare (în aur), la cursurile flotante, formate
liber pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda respectivă.
O nouă etapă în evoluţia banilor s-a deschis odată cu utilizarea banilor în cont.
Trecerea de la banii confecţionaţi din hârtie la banii de cont (monedă scripturală)
a fost condiţionată de existenţa unor depozite bancare ca bază pentru eliberarea
de cecuri, pentru efectuarea diverselor vărsăminte şi utilizarea cartelelor
magnetice sau altor mijloace de plăţi electronice. în prezent, cărţile de credit,
facilităţile de casă, liniile automate de credit, creditele confirmate reprezintă
instrumente moderne ce permit efectuarea rapidă a cumpărăturilor şi, respectiv,
reglementarea datoriilor.
Microeconomie 72

1. Convertibilitatea banilor în aur :
a) s-a pierdut odatǎ cu apariţia bancnotelor;
b) se pierde în condiţii de recesiune economicǎ ;
c) s-a pierdut în 1971 ;
d) s-a pierdut odatǎ cu înfiinţarea FMI şi a Bǎncii Mondiale;
e) se menţine şi astǎzi în proporţii diferite de la ţarǎ la ţarǎ.
2. Au constituit prima formǎ de bani:

a) banii de hârtie;
b) biletele de bancǎ;
c) moneda metalicǎ;
d) banii-marfǎ;
e) banii-aur.
3. Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul

circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină datorită următoarelor trăsături:
a) sunt convertibile în aur la prezentare şi la purtător;
b) se bucură de încredere unanimă;
c) nu sunt convertibile;
d) sunt emise pe baza unor garanţii certe şi reale sub formă de aur şi efecte
comerciale;
e) nu sunt acoperite de metal preţios.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A(c+d); B(a+b); C(a+b+d); D(c+e); E(a+b+c+d+e).
4.3 Rolul şi funcţiile banilor în economie
Deşi banii au fost rupţi de baza lor de aur încă din 1976, ei continuă - prin
formele actuale de existenţă - să joace un rol important în orice economie de
piaţă.
Rolul banilor, importanţa lor în organizarea şi desfăşurarea vieţii economice a

unei ţări, reiese din analiza funcţiilor pe care le îndeplinesc şi anume:
1. Funcţia de mijlocitor al schimburilor se exprimă prin aceea că banii sparg

Funcţia de trocul, asigurând descompunerea lui în două schimburi independente. Recurgerea
mijlocitor al la un bun intermediar, la bani, permite disocierea trocului în două acte distincte:
schimburilor vânzarea unui bun prin intermediul banilor şi, respectiv, schimbul banilor astfel
Microeconomie 73
obţinuţi pentru cumpărarea altui bun. Această divizare a trocului îi dă

posibilitatea oricărui individ să efectueze primul act al schimbului - vânzarea - la
o anumită distanţă în timp şi spaţiu comparativ cu cel de al doilea act -
cumpărarea - asigurându-i astfel agentului economic o mai mare independenţă şi
libertate de acţiune.
In realizarea acestei funcţii trebuie ţinut seama de faptul că, în condiţiile creşterii
preţurilor, aceeaşi cantitate de bani nu mai are, în momente diferite, aceeaşi
semnificaţie economică pentru utilizator, având loc eroziunea monedei, reducerea
puterii ei de cumpărare. Din această cauză, persoanele care folosesc banii pot să
estimeze, în unele perioade de dereglări şi tulburări băneşti că aceştia constituie
un mijloc necorespunzător de schimb, hotărând astfel să revină la tehnicile
trocului (aşa s-au petrecut lucrurile în timpul şi imediat după cel de al doilea
război mondial în ţările ocupate) Problema se pune întrucâtva asemănător şi
astăzi pentru ţările care nu au valute convertibile, ele recurgând la schimbul
reciproc, în contrapartidă, al unor mărfuri pe altele , de fapt, la troc, dar evaluat
cu ajutorul unor preţuri mondiale şi al unor valute convertibile.
Banii ca 2. Banii ca instrument de măsură a activităţilor economice. Mijlocind

schimbul de mărfuri, banii servesc şi la măsurarea acestuia. Ei reprezintă o
instrument de
unitate de calcul, o unitate etalon ce permite măsurarea şi compararea utilităţii
măsură a bunurilor eterogene. Banii constituie astfel un instrument universal de măsurare
activităţilor aplicabil bunurilor, serviciilor şi altor drepturi actuale, trecute ori viitoare.
economice Mărimea utilităţii bunurilor se exprimă prin preţul lor, în bani. Folosirea banilor
permite astfel determinarea unei scări generale de preţuri, adică a unor raporturi
de schimb comparabile, ce facilitează evaluarea bunurilor.
In calitate de etalon al valorilor trecute, prezente sau viitoare, banii trebuie să

aibă o putere de cumpărare constantă. Astfel, cumpărătorii şi vânzătorii sunt
continuu dezavantajaţi întrucât egalitatea schimburilor nu este posibilă în
condiţiile variaţiei, în timp, a valorii unităţii-etalon.
3. Funcţia banilor ca rezervă a valorii şi ca mijloc de economisire reflectă

Funcţia banilor proprietatea lor de a păstra valorile, pe o perioadă nedefinită, fără pierderi. Sub
incidenţa prudenţei, a prevederii, agenţii economici au simţit nevoia de a aduna
ca rezervă a
şi păstra bunuri sub o formă sau alta, în funcţie de avantajele oferite. Banii fiind
valorii şi ca general acceptaţi, oferă facilităţi superioare de conservare a valorilor. Din această
mijloc de cauză, ei sunt folosiţi cu prioritate ca mijloc de economisire, existând oricând
economisire posibilitatea transformării lor în active reale - productive sau consumptive.
Exercitarea acestei funcţii a banilor depinde însă de menţinerea puterii lor de
cumpărare, întrucît economisirea acestora se bazează pe încrederea celor ce îi
deţin că utilitatea ce le-o conferă bunurile - la a căror achiziţionare se renunţă
momentan - va fi regăsită cel puţin în aceeaşi măsură în viitor, în momentul în
care va avea loc utilizarea efectivă a fondurilor economisite. Pe de altă parte, în
situaţia creditului, debitorul trebuie să aibă certitudinea că nu va fi obligat să
ramburseze în timp, o valoare superioară celei pe care a împrumutat-o; banii se
Microeconomie 74
constituie astfel într-un instrument de legătură între trecut, prezent şi viitor.
4. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată, pentru că orice obligaţie

economică este evaluată în bani şi se stinge prin cedarea sumei respective.
Banii
Această funcţie este legată de apariţia relaţiilor de credit şi se exercită în cazurile
îndeplinesc de amânare a achitării mărfurilor cumpărate, de plată a impozitelor, de efectuarea
funcţia de operaţiunilor bursiere la termen, etc. în această funcţie banii intră în circulaţie
mijloc de plată după ce marfa a părăsit această sferă.
5. Funcţia de bani universali, se manifestă în schimburile internaţionale, când

Funcţia de bani banii devin valută şi sunt folosiţi pentru măsurarea şi mijlocirea acestor
schimburi. Odată cu încetarea existenţei banilor-aur, funcţia de bani universali a
universali
revenit unor monede naţionale stabile: dolar SUA, lira sterlină, euro, yenul
japonez.

1. Etalonul general pentru a comensura şi compara bunuri, servicii şi activitǎţi
este:
a) valuta;
b) unitatea monetarǎ proprie fiecarei ţǎri;
c) euro;
d) dolarul SUA;
e) devizele.
2. Nu constituie o funcţie a banilor :

a) măsura activităţii economice;
b) mijloc de schimb;
c) mijloc de sporire a profitului;
d) rezervǎ a valorii;
e) mijloc de plată.
2. Funcţia de bani universali nu este îndeplinitǎ de :

a) dolar SUA ;
b) lira sterlină ;
c) Euro ;
d) rubla ruseascǎ ;
e) yenul japonez.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 77

Microeconomie 75

1. Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii atunci când:

a) servesc la evaluarea şi achitarea unor drepturi şi obligaţii;
b) prin intermediul lor sunt măsurate cheltuielile, veniturile, rezultatele agenţilor
economici;
c) se depun la bancă în vederea economisirii lor;
d) se achită o marfă cumpărată;
e) sunt utilizaţi pentru a plăti ratele lunare în cazul achitării unui credit.
2. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de schimb atunci când:

a) servesc pentru plata impozitelor;
b) sunt utilizaţi pentru stingerea unei obligaţii;
c) sunt folosiţi pentru a cumpăra un bun economic dintr-un magazin;
d) servesc pentru a evalua rezultatele agenţilor economici;
e) exprimă cheltuielile de producţie pentru obţinerea unui bun economic.
3. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată atunci când:

a) se achită o marfă cumpărată;
b) se evaluează cheltuielile şi rezultatele activităţii economice;
c) se achită impozitele;
d) se determină costul unui produs sau serviciu;
e) se depun banii la CEC în vederea economisirii lor.
4. Care din funcţiile banilor este relevată când unitatea monetară este utilizată
pentru a specifica preţul:
a) depozit de valoare;
b) mijloc de schimb;
c) măsură a valorii;
d) mijloc de plată;
e) divizibilitatea.
5. Valoarea banilor se exprimă prin:

a) mărimea masei băneşti aflate în circulaţie;
b) rezervele de aur ale băncii de emisiune;
c) calitatea metalului din care sunt confecţionaţi;
d) cantitatea de bunuri şi servicii care se poate procura cu o unitate bănească;
e) raportul în care se schimbă cu alte monede.
6. Esenţa şi natura banilor.
Microeconomie 76
7. Rolul şi funcţiile banilor în economie.

1. e 1. c 1. b
2. c 2. d 2. c
3. c 3. C 3. d

2000.
Microeconomie 77

Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 78
Utilitatea economicǎ
UTILITATEA ECONOMICĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 5 80
5.1 Formele utilităţii economice. Măsurarea cardinală şi ordinală 80
5.2 Utilitatea individualǎ, totalǎ şi marginalǎ. Legea utilitǎţii marginale descrescânde 83
Microeconomie 79

 Înţelegerea conceptului de utilitate economicǎ
 Familiarizarea cu abordǎrile cardinalǎ şi ordinalǎ
 Recunoaşterea principalelor tipuri de utilitate
 Înţelegerea şi însuşirea enunţului legii utilitǎţii marginale descrescânde
5.1 Formele utilităţii economice. Măsurarea cardinală şi ordinală ………………
În condiţiile economiei de schimb, bunurile economice, în special cele marfare,

sunt destinate satisfacerii nevoilor nonproducătorului. Pentru aceasta, ele trebuie
să aibă utilitate, adică să se bucure de aprecierea (preţuirea) mai mare sau mai
mică din partea consumatorului nonproducător.
Utilitatea trebuie să fie abordată însă atât dinspre bun, cât şi dinspre om, în
calitatea lui de consumator.
Privită dinspre bun, utilitatea apare ca tehnică merceologică, aceasta constând

din ansamblul proprietăţilor, caracteristicilor şi însuşirilor reale sau imaginare ale
bunurilor, pe baza folosirii cărora se asigură satisfacerea unei anumite trebuinţe
umane, mai mult sau mai puţin intense.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include

raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului. Doar în măsura în care
prin însuşirile sale un bun (respectiv o cantitate determinată din acesta) răspunde
unei nevoi a nonposesorului, devine posibilă tranzacţia bilaterală de piaţă.
În teoria economică se întâlnesc două optici diferite de abordare a utilităţii

economice: concepţia clasică şi cea neoclasică (sau marginalistă) .
În gândirea clasică se apreciază că, pentru persoane diferite, bunuri identice au

aceeaşi utilitate economică.
Utilitatea economică apare astfel ca o relaţie între proprietăţile intrinseci ale

bunului, pe de o parte, şi nevoia sau preţuirea de care se bucură din partea
nonposesorului, pe de altă parte.
În această relaţie, proprietăţile intrinseci ale bunului au rolul determinant în

evaluarea utilităţii economice. Ca atare, fiecare unitate dintr-o mulţime de bunuri
omogene, identice din punct de vedere calitativ, care se încadrează în dimensiunile
nevoii de consum, are aceeaşi utilitate economică. Ele au proprietăţi identice şi
răspund, în principiu, aceleiaşi categorii de nevoi. în această concepţie, elementele
xi aparţinând mulţimii X au utilităţile individuale Ui egale între ele, adică U1x1 =
U2x2 =…=Uixi
Microeconomie 80
Ut Ut = Ui xi
U1 U2 U3 U4 U5
Ui
0 x1 x2 x3 x4 x5
x
Fig.5.1 Utilitatea economică individuală şi totală în gândirea clasică
Utilitatea economică totală (Ut) a respectivei mulţimi este produsul dintre utilitatea
individuală (Ui) - aceeaşi pentru fiecare element, şi numărul de unităţi care
alcătuiesc mulţimea (xi) ;Ut = Ui ·Xi, respectiv suprafaţa haşurată.
În gândirea neoclasică, în special în cadrul curentului marginalist, utilitatea

intrinsecă a unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ
anumite condiţii:
1. Proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a

cumpărătorului, indiferent de natura acesteia.
2. Cumpărătorul conştientizează raportul dintre nevoia sa şi bunul economic, este

convins că prin însuşirile sale, respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi
conferă prin consum o anumită plăcere.
3. Cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care el o apreciază la

bunul economic, dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare folosirii bunului
respectiv.
Pe baza acestor criterii se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează

importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii
determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.
Măsurarea utilităţii economice a fost analizată şi s-a realizat în două modalităţi:

măsurarea cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei cantităţi

dintr-un bun sau altul o utilitatemai mare sau mai mică, exprimată imaginar printr-
un număr de unităţi de utilitate (utili) .
Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următoarele utilităţi unui

sortiment de bunuri:
unui kg de struguri ...................................... 8 utili
Microeconomie 80
unui kg de pâine ........................................ 4 utili

unui kg de carne .......................................... 24 utili
Pentru acest consumator, utilitatea unui kg de carne este de 3 ori mai mare decât 1
kg de struguri şi de 6 ori mai mare decât 1 kg de pâine. După această măsurare, se
consideră că acest consumator posedă cunoştinţe exacte asupra numărului de
unităţi de utilitate pe care i le conferă fiecare cantitate din orice bun, ceea ce îi
permite să compare într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri.
Măsurarea ordinală presupune ierarhizarea diferitelor bunuri într-o anumită

ordine, în raport de preferinţele consumatorului.
Revenind la exemplul precedent, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că

acest consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, şi
un kg de struguri unui kg de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este:
I. 1 kg carne;
II. 1 kg de struguri ;
III. 1 kg de pâine.
Aprecierea utilităţii economice are, deci, un caracter eminamente individual şi

subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul. Un bun poate avea utilitate
economică pentru un individ, dar nu are pentru altul. Ea depinde de raportul pe
care fiecare îl stabileşte între proprietăţile unui bun şi intensitatea nevoilor sale faţă
de bunul respectiv. Mai mult, aceeaşi persoană apreciază că diferite unităţi
consumate din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi
momentul când acestea îi sunt disponibile. Astfel, dacă presupunem că un kg de
carne consumat de o persoană în decurs de o săptămână reprezintă pentru aceasta o
anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar
nu în aceeaşi proporţie: utilitatea economică a celui de al doilea kg de carne este
mai redusă decât a primului. în acest sens, Alfred Marshall, reprezentant de seamă
al şcolii marginaliste, subliniază că: "mărimea intensităţii unei plăceri descreşte
progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu. Aceasta
semnifică că utilitatea primei unităţi dintr-un bun economic este cea mai ridicată şi
se reduce succesiv cu fiecare nouă (unitate) de bun consumat care se confruntă cu
o nevoie în descreştere".
Rezultă că diferite cantităţi consumate din bunul omogen X au utilităţi individuale

diferite, pozitive, dar descrescătoare.
Microeconomie 81
Ut
Ut=100 U1
90 U2
U3
80
20 n
Ut  
i 1
X iU i
10 Un
0 X1 X2 X3 Xn X
Fig. 5.2 Utilitǎţile economice individualǎ şi totalǎ în gândirea neoclasicǎ

1. Utilitatea economicǎ a unui bun:
a) depinde de costul de producţie;
b) este aceeaşi, indiferent de cantitatea consumatǎ;
c) se poate mǎsura prin metodele ordinalǎ sau cardinalǎ;
d) este identicǎ pentru toţi consumatorii;
e) este aceeaşi pentru fiecare dozǎ consumatǎ din bunul respectiv.
2. Aprecierea utilitǎţii economice a unui bun are caracter:

a) unitar;
b) eminamente subiectiv;
c) atât obiectiv, cât şi subiectiv;
d) contradictoriu;
e) obiectiv.
3. Conform concepţiei neoclasice, pentru un anumit individ fiecare element

dintr-o mulţime de bunuri identice are:
a) întotdeauna o utilitate economicǎ nulǎ;
b) aceeaşi utilitate economicǎ;
c) o utilitatea care nu poate fi apreciatǎ;
d) o utilitate economicǎ diferitǎ;
e) o utilitate economicǎ crescǎtoare.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 88.
Microeconomie 82
5.2 Utilitatea individualǎ, totalǎ şi marginalǎ. Legea utilitǎţii marginale

descrescânde
Utilitatea individualǎ, totalǎ şi marginalǎ
Într-un sistem de axe de coordonate curba utilitǎţii individuale a diferitelor
cantitǎţi consumate din bunul X, precum şi aria utilitǎţii totale a bunului respectiv
se prezintǎ ca în fig. 7.2. Din grafic rezultǎ cǎ utilitatea cantitǎţii X1 din bunul X
este mai mare decât utilitatea cantitǎţii X2. Deci U1x1>U2x2>….>Unxn. Utilitatea
totalǎ Ut a bunului X rezultǎ din însumarea utilitǎţilor individuale corespunzǎtoare
fiecǎreia dintre cantitǎţile X1-Xn consumate din bunul respectiv şi este
n
circumscrisǎ ariei haşurate. Deci U t   xi  ui . Constatǎm cǎ aria utilitǎţii totale
i 1
creşte cu fiecare cantitate consumatǎ, dar cu o raţie descrescǎtoare. Deci, curba
utilitǎţii totale este crescǎtoare şi devine paralelǎ la abscisǎ (axa consumului) în
momentul când nevoile individuale din bunul respectiv sunt deplin satisfǎcute.
Ut
Ut=100 U1
90 U2
U3
80
Utilitatea
individualǎ
20 n
Ut  
i 1
X iU i
10 Un
0 X1 X2 X3 Xn X
Fig. 5.3 Utilitatea economicǎ individualǎ şi totalǎ în gândirea neoclasicǎ

Ut
100
Ut
20
Utilitatea 10
totalǎ
0 X1 X2 X3 X4 Xn Xi
Fig. 5.4 Curba utilitǎţii totale
Microeconomie 83
Modificarea utilitǎţii suplimentare realizatǎ prin creşterea consumului dintr-un bun

se apreciazǎ cu conceptul de utilitate marginalǎ.
Utilitatea marginalǎ (Um) reprezintǎ sporul de utilitate totalǎ ( U t ) care rezultǎ
din creşterea cu o unitate a cantitǎţii consumate dintr-un bun ( X ).
Utilitatea marginalǎ a fiecǎrei cantitǎţi consumate din bunul X, respectiv X1,
X2  Xn, este exprimatǎ prin raportul dintre sporul de utilitate totalǎ ( U t ) şi
sporul cantitǎţii consumate ( X ) pentru realizarea sporului respectiv de utilitate,
adicǎ:
Utilitatea
marginalǎ U t
U mx  ;
X
În virtutea ipotezei mǎsurǎrii cardinale, putem defini o funcţie a utilitǎţii totale de
tipul Ut=U(x) ca pe o funcţie crescǎtoare în raport cu cantitatea consumatǎ dintr-un
bun. Dacǎ presupunem cǎ avem o infinitate de mici cantitǎţi din bunul x, adicǎ
x  0 şi cǎ funcţia de utilitate este continuǎ şi diferenţiabilǎ, atunci rezultǎ cǎ
utilitatea marginalǎ poate fi definitǎ ca derivata parţialǎ de ordinul 1 a funcţiei de
utilitate.
dU t
Deci, U m   U 'x.
dx
Legea utilitǎţii marginale descrescânde
Revenim la curba utilitǎţii totale, pe care evidenţiem sporul de utilitate totalǎ
conferit de fiecare unitate suplimentarǎ consumatǎ din bunul X.
Ut
100 Ut
X4 Ut4
90 Ut3
X3
20 Ut2
X2
10
Ut1
X1
0 X1 X2 X3 X4 Xn Xi
Microeconomie 84
Din grafic rezultǎ:

U t 1 U t 2 U tn
U m X1  ; Um X2  ; ……… U m X n  ;
X 1 x 2 X n
Cum prin definiţie X 1  X 2  ...  X n  1 ,
Iar,
U t1  U t 2  ...  U tn 
U t1 U t 2 U tn
  ... 
X 1 X 2 X n
deci:
U m X 1  U m X 2  ...  U m X n
Aceatǎ analizǎ a permis lui Gossen sǎ formuleze legea utilitǎţii matginale
descrescânde, potrivit cǎreia: când cantitatea consumatǎ dintr-un bun economic
creşte, utilitatea marginalǎ a bunului respectiv tinde sǎ se diminueze pânǎ la zero,
corespunzǎtor punctului de saţietate, la care utilitatea marginalǎ este nulǎ.
Ut Punct de sa
ietate
Ut=max
X
Xn
Um
X
Xn
Fig. 5.5 Evoluţia curbelor utilitǎţii totale şi marginale

Aşadar, consumând continuu un anumit bun, se atinge, la un moment dat, un prag
de saturaţie dupǎ care, dacǎ totuşi consumul continuǎ sǎ creascǎ, existǎ riscul sǎ
aparǎ zona de insatisfacţie. Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea
Microeconomie 85
marginalǎ devine nulǎ, deci atunci când sporirea cantitǎţii consumate nu mai aduce
satisfacţie. Din punct de vedere matematic acest fapt este evident, întrucât funcţia-
obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie, deci a
utilitǎţii totale scontatǎ a se obţine prin consumul bunului x. Ori, în condiţiile în
care am definit funcţia de utilitate ca fiind Ut=U(x), rezultǎ cǎ aceasta îşi va atinge
optimul (în cazul de faţǎ maximul) în punctul în care derivata de ordinul 1 (adicǎ
utilitatea marginalǎ) va fi nulǎ.

Utilitatea totală obţinută de un consumator dat ce consumă cantităţi crescătoare din
bunurile x şi y se prezintă în tabelul de mai jos:
Q consumată 1 2 3 4 5 6
Utilitatea
bunurilor
Utx 28 46 57 63 66 67
Umx
Uty 70 125 165 196 221 241
Umy
a) Sǎ se calculeze utilitǎţile marginale pentru bunurile x şi y ;

b) Să se reprezinte grafic evoluţia utilităţilor totale şi marginale pentru bunul X.


1. Pe mǎsurǎ ce cantitatea consumatǎ dintr-un bun economic creşte :

a) creşte atât utilitatea totalǎ, cât şi cea marginalǎ ;
b) creşterea utilitǎţii marginale devanseazǎ creşterea utilitǎţii totale ;
c) utilitatea totalǎ scade concomitent cu utilitatea marginalǎ ;
d) utilitatea totalǎ scade iar utilitatea marginalǎ creşte ;
e) utilitatea totalǎ creşte în timp ce utilitatea marginalǎ scade.
2. Utilitatea marginalǎ se poate calcula astfel :

a) cantitatea totalǎ consumatǎ / venituri totale ;
Microeconomie 86
b) cantitatea totalǎ consumatǎ / utilitate totalǎ ;

c) cantitatea totalǎ consumatǎ / preţ unitar ;
d) sporul utilitǎţii totale / sporul cantitǎţii totale consumate ;
e) utilitate totalǎ / cantitate totalǎ.
3. Legea utilitǎţii marginale descrescânde :

a) stabileşte cǎ mǎrimea intensitǎtii unei plǎceri descreşte progresiv pânǎ la
saturare, dacǎ este satisfǎcutǎ în mod continuu ;
b) stabileşte cǎ utilitatea primei unitǎţi dintr-un bun economic este cea mai
ridicatǎ şi se reduce succesiv cu fiecare nouǎ unitate de bun consumat ;
c) stabileşte cǎ pe mǎsurǎ ce cantitatea dintr-un bun economic creşte, utilitatea
marginalǎ a bunului respectiv tinde sǎ se diminueze pânǎ la zero, corespunzǎtor
punctului de saţietate ;
d) a fost formulatǎ de Hermann Heinrich Gossen ;
e) a fost formulatǎ de Alfred Marshall.
A(a+b+c); B(a+b+d+e); C(a+b); D(c+d); E(c+e).
4. Utilitatea totalǎ:
a) se calculeazǎ ca sumǎ a utilitǎţilor marginale indiferent de cantitǎţile
suplimentare consumate ;
b) se calculeazǎ ca sumǎ a utilitǎţilor individuale corespunzǎtoare fiecǎreia dintre
cantitǎţile consumate;
c) este satisfacţia obţinutǎ prin consumul ultimei unitǎţi consumate dintr-un bun;
d) este satisfacţia obţinutǎ prin consumul fiecǎrei unitǎţi consumate dintr-un bun;
e) se diminueazǎ progresiv pânǎ la zero.
5. Când nevoia consumatorului este mai intensǎ, utilitatea marginalǎ este:

a) constantǎ;
b) nulǎ;
c) mai mare;
d) mai micǎ;
e) negativǎ.
6. Caracterizaţi utilitǎţile individualǎ, totalǎ şi marginalǎ.
Microeconomie 87
7. Enunţati legea utilitǎţii marginale descrescânde ; evidenţiaţi prin metodǎ graficǎ

relaţia între utilitatea totalǎ şi cea marginalǎ.

Răspuns 5.1
1. c
2. b
3. d
Răspuns 5.2.
Q consumată 1 2 3 4 5 6
Um
Umx 28 18 11 6 3 1
Umy 70 55 40 31 25 20
Microeconomie 88
Utx
70
60
50
40
30
20
10
0 1 2 3 4 5 6 Qx
Umx
30
20
10
0 1 2 3 4 5 6 Qx

2000.
Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
Microeconomie 89
Teoria (comportamentul) consumatorului
TEORIA (COMPORTAMENTUL) CONSUMATORULUI
Cuprins Pagina
6.1 Preferinţele şi alegerea consumatorului. Curba de indiferenţǎ în consum 91
6.2 Alegerea optimǎ şi echilibrul consumatorului 96
6.3 Dinamica echilibrului consumatorului. Efectele modificǎrii venitului şi preţurilor 101
Microeconomie 90

1 Înţelegerea manierei în care consumatorul raţional adoptǎ decizia de consum
2 Cunoaşterea instrumentelor grafice cu ajutorul cǎrora se studiazǎ
comportamentul consumatorului
3 Determinarea echilibrului consumatorului
4 Identificarea efectelor modificǎrii venitului şi preţurilor asupra echilibrului
consumatorului
6.1 Preferinţele şi alegerea consumatorului. Curba de indiferenţǎ în consum

Ca fiinţǎ raţionalǎ şi afectivǎ, consumatorul îşi stabileşte, în fiecare moment al
existenţei sale, unul sau mai multe programe (reţete) de consum. Altfel spus, el îşi
ordoneazǎ raţional preferinţele şi adoptǎ deciziile de consum pe baza unor axiome
cum sunt:
1. Axioma comparaţiei, presupune alegerea consumatorului, din utilizǎrile
alternative în folosire a douǎ bunuri: bunul A şi bunul B. El alege o singurǎ
variantǎ din cele trei posibile: (a) preferǎ bunul A bunului B; (b) preferǎ
Axiomele bunul B bunului A; (c) este indiferent faţǎ de cele douǎ bunuri, alegând,
alegerii dupã inspiraţie, ori bunul A, ori bunul B.
2. Tranzitivitatea opţiunii de la un bun la altul, se manifestǎ astfel: dacǎ un
consumator preferǎ bunul C bunului B şi pe A bunului B, atunci înseamnǎ
cǎ el preferǎ bunul A bunului C.
3. Axioma calitǎţii sau a insaturaţiei, constǎ în opţiunea pentru cea mai mare
cantitate, dacǎ bunurile alternative în consum au aceeaşi utilitate. De aceea,
axioma respectivǎ mai este numitǎ şi a lǎcomiei.
4. Axioma convexitǎţii, se referǎ la faptul cǎ un consumator preferǎ
combinaţiile echilibrate între bunuri, în locul celor extremale (foarte mult
dintr-un bun şi foarte puţin sau deloc din altul).
Pe baza cererii potenţiale şi a restricţiilor social-economice (preţuri, venituri),
consumatorul îşi formuleazǎ programe de consum.
Programul de consum reprezintǎ specificarea unor cantitǎţi anumite din bunuri
diferite (x,y,z,…w), care îi asigurǎ unui consumator dat o anumitǎ utilitate
(satisfacţie).
Programul de consum dǎ expresie: sistemului de nevoi al consumatorului;
disponibilitǎţilor în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri: utilitǎţii pe care acesta o
Programele acordǎ diferitelor cantitǎţi din bunurile consumate.
de consum Programele de consum ale fiecǎrui consumator sunt influenţate de:
1) Factori generali, izvorâţi din nivelul dezvoltǎrii, din structurile
economice şi din mediul economico-social şi natural în care el existǎ;
Microeconomie 91
2) Statutul social şi situaţia familialǎ a consumatorului, nivelul sǎu de

culturǎ şi civilizaţie;
3) Incidenţele fenomenului de “inducere” a nevoilor, formarea şi
dezvoltarea nevoilor umane fiind unul din cele mai complexe procese;
4) Orientarea consumului prin mass-media, prin reclamǎ şi publicitate, prin
modǎ şi imitaţie, etc.
Cu toate aceste multiple determinǎri şi influenţe, programele de consum rǎmân
individuale şi subiective. Aceasta este una din ipotezele de bazǎ ale analizei
comportamentului consumatorului.
Se presupun patru programe de consum echivalente: P1, P2, P3, P4.
Douǎ sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacǎ fiecare dintre ele îi
oferǎ consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile diferite de
bunuri asigurându-se aceeaşi utilitate agregatǎ (UA). Consumatorul nu preferǎ un
program în detrimentul altuia.
Reprezentarea graficǎ a programelor de consum echivalente P1-P4 se prezintǎ
astfel:
Y A
8 P1 (1x+8y)
UAP1
7
Curba de
indiferenţǎ 6
M P2 (2x+6y)
UAP2
5
4,5
N P3 (3x+4,5y)
4 UAP3
3,3 R P4 (4x+3,3y)
3
UAP4
2
B
1
0 1 2 3 4 x
Fig. 6.1 Programe de consum echivalente
Echivalenţa programelor de consum decurge din faptul cǎ fiecare dintre ele asigurã
consumatorului aceeaşi utilitate agregatǎ, respectiv aceeaşi satisfacţie. Deci,
UA(P1)=UA(P2)=UA(P3)=UA(P4).
Curba AB care uneşte toate combinaţiile posibile din bunurile x si y, fiecare dintre
acestea furnizând consumatorului aceeaşi utilitate agregatǎ, se numeşte curbǎ de
Microeconomie 92
indiferenţǎ.
În afara programelor P1-P4, se pot imagina şi alte reţete de consum echivalente:
P’1-P’4 sau P”1-P”4, primele presupunând o utilitate agregatǎ mai micǎ, secundele
– una mai mare, aşa cum se sugereazǎ în grafic (fig. 8.2.).
Y A P’’1
P1
Harta curbelor E
P’’2
de indiferenţǎ P’1
P2
în consum P’’ 3
P’2
P3
P’’4
P’3 D
P4
P’4 B
O X
Fig. 6.2 Harta curbelor de indiferenţǎ în consum

Fiecare dintre cele trei curbe de indiferenţǎ (EF,AB,CD) exprimǎ programe de
consum echivalente (minime, medii şi maxime), acestea încadrându-se într-o hartǎ.
Harta curbelor de indiferenţǎ reprezintǎ ansamblul curbelor de indiferenţǎ, care
dau expresie programelor de consum concurente, imaginate de cǎtre un
consumator.
Principiul curbei de indiferenţǎ se explicǎ prin aceea cǎ suplimentarea consumului
duce la sporirea utilitǎţii. Or, pentru a rǎmâne pe curba de indiferenţǎ, o creştere a
consumului dintr-un bun, care va asigura un spor de utilitate, va fi balansat printr-o
scǎdere a consumului din celǎlalt bun, care va însemna un minus corespunzǎtor de
utilitate. Aceastǎ substituibilitate a bunurilor în consum explicǎ şi forma
descrescǎtoare a curbei.
Proprietǎţile curbelor de indiferenţǎ:
1. O curbǎ de indiferenţǎ mai înaltǎ (deplasatǎ în dreapta sus) exprimǎ un
nivel de utilitate mai mare;
2. Curbele de indiferenţǎ din cadrul aceleiaşi familii de curbe de indiferenţǎ nu
se intersecteazǎ niciodatǎ (fig. 8.3.).
Proprietǎţile
curbelor de  PA  PC , cǎci se aflǎ pe aceeaşi curbǎ de indiferenţǎ;
indiferenţǎ  PC  PB cǎci se aflǎ pe aceeaşi curbǎ de indiferenţǎ;
  cǎ şi PA  PB  fals, cǎci UAPA > UAPB
Microeconomie 93
Y
PA
.P C
PB
O X
Fig. 6.3 Ipoteza intersectǎrii curbelor de indifetenţǎ

3. Ele nu pot lua forma unor cercuri concentrice (fig. 8.4.).
Y
N H
yN
P1
yj j
I
P2
O xI X
xN xj
xH
Fig. 6.4 Ipoteza curbelor de indiferenţǎ în formǎ de cerc

Consumatorul realizeazǎ acelaşi nivel de utilitate în oricare din combinaţiile N, H,
I, J, situate pe curbǎ pentru cǎ UAN=UAI=UAJ=UAH. Cum bunurile au preţ, orice
combinaţie de tip H sau I este mai costisitoare dect cea reprezentatǎ de J. Deci,
consumatorul raţional este determinat sǎ opteze doar asupra porţiunii
descrescǎtoare a curbei de indiferenţǎ situate între punctele extreme P1 şi P2, unde
se vor plasa programele de consum mai puţin costisitoare.
4. Curbele de indiferenţǎ au forme convexe la origine cu înclinaţie negativǎ,
adicǎ au rate descrescǎtoare de substituire a bunurilor
5. Panta curbei de indiferenţǎ este rata marginalǎ de substituţie între bunurile x
si y.
Faptul real, conform cǎruia utilitǎţile agregate identice se asigurǎ prin creşterea
cantitǎţilor consumate dintr-un bun (x) şi reducerea cantitǎţilor consumate din
celǎlalt bun (y), este surprins prin conceptul de rata marginalǎ de substituţie.
Rata marginalǎ de substituţie între douǎ bunuri, desemneazǎ cantitatea dintr-un
bun economic (y) la care un consumator este dispus sǎ renunţe, în schimbul
procurǎrii unei unitǎţi suplimentare dintr-un alt bun (x), astfel încât sǎ fie posibilǎ
menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate agregatǎ.
Microeconomie 94
Relaţia de calcul a acestui indicator va fi:

Y y  y0
Rms y/x =   1 , în condiţiile UA=constantǎ.
X x1  x0
Revenind la graficul anterior (fig. 8.1.), se poate constata cǎ în programul P2, faţǎ
de P1, s-a renunţat la 2y pentru o unitate suplimentarǎ din bunul x.
 2y
Deci, Rms P2/P1=  2;
1x
 1,5 y
Rms P3/P2=  1,5 ;
1x
 1,2 y
Rms P4/P3=  1,2
1x
Dacǎ presupunem cǎ bunurile sunt infinit divizibile (x0), putem în egalǎ
mǎsurǎ sǎ definim Rms ca valoarea pantei curbei de indiferenţǎ în punctul
dy
respectiv, adicǎ Rms =  . Rezultǎ de aici cǎ Rms capǎtǎ valori diferite în
dx
diferite puncte ale curbei de indiferenţǎ şi înregistreazǎ o tendinţǎ de reducere
(descrescǎtoare).
În plus, se poate demonstra cǎ Rms este egalǎ cu raportul invers al utilitǎţilor
marginale ale celor douǎ bunuri.
Astfel, pornind de la necesitatea maximizǎrii utilitǎţii agregate scontate a se obţine
prin consumul a douǎ bunuri x şi y, acest obiectiv se realizeazǎ atunci când
derivata de ordinul I a funcţiei utilitǎţii agregate se anuleazǎ. Adicǎ,
UA=U(x,y)max, când:
U `xdx  U `ydy  0 / : U `y şi 
U `xdx U `ydy U `x
  dx  dy  0
U `y U `y U `y
U `x U `x dy
dx  dy    Rms
U `y U `y dx
Aceastǎ relaţie pune în evidenţǎ aceeaşi tendinţǎ generalǎ de reducere a ratei
marginale de substituţie şi permite ilustrarea formei convexe la orgine a curbei de
indiferenţǎ.
Cǎci, pe mǎsurǎ ce se renunţǎ la un numǎr crescǎtor de unitǎţi dintr-un bun, este
rezonabil sǎ presupunem cǎ, în mod corespunzǎtor, consumatorul, pentru a-şi
menţine acelaşi nivel de satisfacţie, va consuma tot mai multe unitǎţi din celǎlalt
bun. Astfel, prin creşterea succesivǎ a consumului din bunul x se reduce
intensitatea nevoii pentru acest bun şi, implicit, utilitatea marginalǎ adusǎ de
fiecare dozǎ suplimentarǎ consumatǎ. În schimb, reducerea succesivǎ a lui y face
Microeconomie 95
ca fiecǎrei unitǎţi la care se renunţǎ sǎ i se acorde de cǎtre consumator o utilitate

marginalǎ mai mare în raport cu cea precedentǎ.

Pentru un consumator, combinaţiile de consum care-i aduc aceeaşi satisfacţie sunt
evidenţiate în următorul tabel:
Combinaţii Bunul x Bunul y

de consum
A 2 13
B 3 6
C 4 4,5
D 5 3,5
E 6 3
F 7 2,7
a) Să se calculeze rata marginală de substituire între bunurile x şi y;
b) Să se reprezinte grafic combinaţiile de consum echivalente care dau curba
de indiferenţă în consum;
c) În ce situaţie bunul x se poate substitui complet cu bunul y?
6.2 Alegerea optimǎ şi echilibrul consumatorului
Echilibrul consumatorului are în vedere optimizarea procedurilor de alegere a

consumatorului, ţinându-se cont atât de preferinţele sale, cât şi de resursele relativ
limitate de care dispune pentru obţinerea maximului de satisfacţie.
Ca fiinţǎ raţionalǎ, consumatorul va alege acele combinǎri de bunuri şi servicii
care sǎ-i asigure maximizarea efectelor utile, deci un grad maxim de satisfacţie, în
limita resurselor de care dispune. Aceasta se traduce, în abordǎrile tradiţionale, în
luarea în considerare a constrângerii bugetare, legatǎ de suma totalǎ de bani
disponibilǎ pentru satisfacerea nevoilor de consum, în condiţiile unui anumit nivel
al preţurilor bunurilor.
Se foloseşte, în acest sens, ca instrument de analizǎ, linia bugetului.
Linia bugetului Linia bugetului, numitǎ uneori şi linia venitului disponibil, desemneazǎ ansamblul
combinaţiilor care aratǎ posibilitǎţile de cumpǎrare ale consumatorului, în limita
resurselor sale disponibile.
Astfel, considerând cǎ suntem interesaţi în maximizarea utilitǎţii pe care scontǎm
s-o obţinem prin combinaţii variate din bunurile x si y, ale cǎror preţuri sunt px şi,
respectiv, py, venitul total disponibil (T) poate fi alocat astfel:
T = x . Px + y . Py
Microeconomie 96
La limitǎ, în condiţiile în care întreg venitul disponibil s-ar aloca pentru x,

consumatorul poate sǎ procure din aceasta x :
T
x , y=0.
Px
În mod analog, dacǎ s-ar aloca tot venitul pentru y, el ar putea sǎ achiziţioneze şi
sǎ consume din acest bun maximum: y :
T
y , x=0.
Py
Ultimele douǎ relaţii reflectǎ astfel punctele în care linia bugetului intersecteazã
cele douǎ axe ale consumului (fig. 8.5.).
y
Y=T/Py
0 x=T/Px x
Fig. 6.5 Linia bugetului

Relaţia care descrie linia bugetului poate fi scrisǎ şi sub forma:
T px
y  x. de unde  y  f (x) , a carei derivatǎ de ordin I în raport
py py
dy T x Px dy Px
cu x pune în evidenţǎ panta liniei bugetului :      .
dx  Py x Py dx Py
0
Deci, panta liniei bugetului este datǎ de raportul dintre preţurile celor douǎ bunuri.
Pentru a atinge obiectivul maximizǎrii utilitǎţii unui consumator în condiţiile
resurselor limitate de care dispune, trebuie sǎ alǎturǎm dorinţelor acestuia –
sintetizate prin harta curbelor de indiferenţǎ – şi posibilitǎţile descrise de linia
bugetului. Se poate arǎta astfel cu ajutorul metodei grafice, cǎ va fi aleasǎ
 
combinaţia ( x, y ), care va asigura întâlnirea dorinţelor şi posibilitǎţilor
consumatorului (fig.8.6.).
Altfel spus, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele
de indiferenţǎ (din familia hǎrţii curbelor de indiferenţǎ), este tangentǎ la linia
bugetului.
Aşa cum s-a mai arǎtat, rata marginalǎ de substituţie este chiar panta curbei de
Microeconomie 97
indiferenţǎ, şi este egalǎ cu raportul invers al utilitǎţilor marginale ale celor douǎ
bunuri.
y
T E dy Px U mx
z C E:-  
Py A dx Py U my
E
y
F
o
x T x
w
Px
Fig. 6.6 Echilibrul consumatorului (soluţia graficǎ)
Decizia de alegere a consumatorului va fi influenţatǎ atât de funcţia sa de
maximizare a utilitǎţii scontatǎ a fi obţinutǎ prin consumul bunurilor x si y (deci,
UA=U(x,y)) cât şi constrângerea descrisǎ de relaţia venitului disponibil (T).
Vom avea astfel:
U A  U ( x, y )  max

T  xpx  yPy
Maximizarea funcţiei de utilitate UA, presupune ca derivata de ordinul I al acestei
funcţii compuse sǎ fie nulǎ, adicǎ:
U `xdx  U `ydy  0 / : dx şi 
U `xdx U `ydy
  0 de unde  :
dx dx
dy
U `x  U `y 0.
dx
dy Px
Din ecuaţia specificǎ liniei bugetului ştim cǎ  , adicǎ panta liniei
dx Py
bugetului este datǎ de raportul dintre preţurile celor douǎ bunuri.
dy
Înlocuind pe în relaţia precedentǎ, vom obţine:
dx
Microeconomie 98
 Px 
U `x  U `y    0 / : U `y şi  :
 Py 
U `x U `y  Px 
    0 ; Rezultã
U `y U `y  Py 
U `x Px dy U `x U `y
  sau: 
U `y Py dx Px Py
 U `x Px U `xPy U `yPx
 din   U `xPy  U `yPx / : Px   
 U `y Py Px Px
U `x U `x U `y 
 Py  U `y , adicǎ:  .
Px Px Py 
Aceastǎ relaţie reflectǎ, astfel, cǎ un consumator oarecare va alege acea
combinaţie care sǎ-i asigure maximum de satisfacţie, în punctul în care rata
marginalǎ de substituţie (panta curbei de indiferenţǎ) va fi egalǎ cu raportul
preţurilor (panta liniei bugetului) şi cu raportul invers al utilitǎţilor marginale.
Egalitatea dintre cele douǎ pante pune în evidenţǎ cǎ, aşa cum am arǎtat, echilibrul
consumatorului este atins în punctul în care curba de indiferenţǎ este tangentǎ la
linia bugetului.
Un consumator va continua sǎ cumpere un produs anume atâta timp cât satisfacţia
ce i-o oferǎ ultima unitate consumatǎ egaleazǎ sau excede utilitatea marginalǎ
rezultatǎ din aceeaşi cheltuialǎ, pentru alt produs.
Prin urmare, ca titulari de venituri, indivizii urmeazǎ sǎ cumpere acele produse
care, la o sumǎ egalǎ, le vor asigura maximum de satisfacţie. Consumatorul va
aloca sumele pentru achiziţionarea variatelor bunuri (x,y…z), astfel încât
cheltuirea venitului sǎu disponibil (T) sǎ corespundǎ raporturilor egale între
utilitǎţile marginale (Um) şi preţurile produselor.
Pe baza acestei relaţii între utilitatea marginalǎ – venituri-preţuri – economistul
american Paul A. Samuelson a formulat legea utilitǎţii marginale egale pe unitatea
monetarǎ. Potrivit acestei legi, fiecare bun este cerut pânǎ la punctul în care
utilitatea marginalã a unitǎţii monetare cheltuite pentru acesta este aceeaşi ca şi
utilitatea marginalǎ a unitǎţii monetare cheltuite pentru oricare alt bun. Acest punct
este numit nivelul comun de utilitate marginalǎ, respectiv principiul echivalenţei
utilitǎţii marginale.
Expresie a preferinţelor individului, obiectivul urmǎrit, în momentul deciziei de
cumpǎrare, este maximizarea satisfacţiei sale prin consumarea bunului.
Sǎ presupunem un consumator care dispune de 350 F.F. El intrǎ într-un magazin în
care se vând doar douǎ mǎrfuri – marfa A şi marfa B – ale cǎror preţuri sunt, în
ordine, de 50 şi 100 F.F. Dacǎ respectivul consumator este dispus sǎ cheltuiascǎ
întreaga sumǎ pentru a achiziţiona cele douǎ mǎrfuri, cum îşi va împǎrţi bugetul
(suma disponibilǎ) pentru cumpǎrarea celor douǎ mǎrfuri pornind de la utilitatea
Microeconomie 99
lor?
Se evalueazǎ utilitǎţile marginale ale mǎrfii A şi mǎrfii B în puncte (utili),
pornindu-se de la aprecierile subiective ale cumpǎrǎtorului şi înscriem datele
respective în tabelul de mai jos.
Marfa A (preţul: 50 F.F.) Marfa B (preţul: 100 F.F.)
Cantitatea
Utilitatea Utilitatea Utilitatea Utilitatea
- bucǎţi -
marginalǎ marg./1 F.F. marginalǎ marg./1F.F.
1 5 0,01 9 0,09
2 4 0,08 6 0,06
3 3 0,06 5 0,05
4 2 0,04 3 0,03
5 1 0,02 1 0,01
Corespunzǎtor aprecierii cumpǎrǎtorului, satisfacţia cea mai mare i-o aduce
cumpǎrarea mǎrfii B. Dar trebuie avutǎ în vedere nu numai utilitatea marginalǎ, ci
şi preţul mǎrfii. În cazul de faţǎ, preţul mǎrfii B este de douǎ ori mai mare decât
preţul mǎrfii A. Ca urmare, hotǎrârea de a cumpǎra se va lua pornindu-se de la
utilitatea pe unitatea de resurse bǎneşti cheltuite. Datele privitoare la utilitatea
marginalǎ pe 1 F.F. vor fi altele. De aceea, satisfacerea maximalǎ a nevoii
consumatorului nostru este asiguratǎ de cumpǎrarea a 3 unitǎţi din bunul A şi 2
unitǎţi din bunul B. Utilitatea totalǎ a cumpǎrǎturilor (a consumurilor) din cele
douǎ bunuri va fi: (5+4+3)+(9+6)=27 puncte.
Orice altǎ combinaţie de cantitǎţi din cele douǎ mǎrfuri – în condiţiile preţurilor
existente şi ale resurselor existente – va da o mai micǎ utilitate agregatǎ pentru
consumator.
Echilibrul consumatorului se atinge atunci când raportul dintre utilitǎţile marginale
ale bunurilor este egal cu raportul dintre preţurile bunurilor respective sau când
raportul dintre utilitǎţile marginale ale celor douǎ bunuri este egal cu raportul
dintre preţurile celor douǎ bunuri.
Umg / A 3 Umg / B 6
    0,06 ; respectiv:
P/ A 50 P/B 100
UmgA 3 PA 50
    0,5 .
UmgB 6 PB 100
Un consumator alocă, din venitul său total de 100.000 u.m., 30% pentru
procurarea unui „coş” de consum format din două bunuri X şi Y care au preţurile
Px = 100 u.m.; Py = 150 u.m. Funcţia de utilitate care descrie comportamentul
consumatorului în actul de consum al celor două bunuri este: U = (x - 3)(y + 10) +
10.
Microeconomie 100
a) Să se determine ecuaţia dreptei bugetare şi să se reprezinte grafic;

b) Să se determine numeric şi să se reprezinte grafic alegerea optimală a
consumatorului.
6.3 Dinamica echilibrului consumatorului. Efectele modificǎrii venitului şi preţurilor
Pentru a analiza dinamica echilibrului consumatorului, vom reliefa distinct efectele

modificǎrii variabilelor exogene modelului: venitul consumatorului şi, respectiv,
preţurile bunurilor.
a) Efectul modificǎrii venitului. Presupunem cǎ pornim dintr-o situaţie iniţialǎ
T1 în care consumatorul şi-a atins echilibrul, în punctul E1 din figura alǎturatǎ.
Y
Px = ct.
Py = ct.
E1 T = variabil
E2
E3
O X
Fig. 6.7 Curba lui Engel sau curba venit-consum

Dacǎ presupunem cǎ, în timp, la momentul T2 venitul creşte, iar preţurile nu se
modificǎ, atunci s-ar putea consuma mai mult din ambele bunuri, constrângerea
bugetarǎ relaxându-se, linia bugetului deplasându-se spre dreapta, fiind paralelǎ cu
cea anterioarǎ, întrucât panta (Px/Py) a rǎmas aceeaşi. În aceste condiţii, echilibrul
consumatorului va fi atins într-un alt punct, E2, în care aceastǎ nouǎ linie a
bugetului va fi tangentǎ la o altǎ curbǎ de indiferenţǎ din harta curbelor de
indiferenţǎ.
În mod perfect analog, dacǎ vom presupune cǎ venitul s-a redus (fǎrǎ modificarea
preţurilor), va rezulta cǎ linia bugetului se va deplasa spre stânga, paralel cu prima
linie a bugetului, iar punctul de echilibru va fi, de data aceasta, atins într-un alt
punct, E3, care asigurǎ starea de optim, dar la un nivel de satisfacţie mai redus.
Curbele E3, E1, E2 reflectǎ cum variazǎ programele de achiziţii (consum) alese, în
Microeconomie 101
raport cu modificarea veniturilor, (presupunându-se preţurile relativ constante).

Ea se numeşte curba venit-consum sau curba lui Engel şi se prezintǎ ca o funcţie
crescǎtoare de venit.
b) Efectul modificǎrii preţurilor
Presupunem ca punct de pornire o situaţie de echilibru (punctul E1 ) în figura
alǎturatǎ.
y Px = variabil
Py = constant
E3
E1 E2 Curba pret -
consum
O x
Px
Curba
cererii
O x
Fig. 6.8 Curba preţ consum şi deducerea curbei cererii

pentru bunurile normale
Considerând cǎ, în timp, preţul unuia din bunuri (de exemplu al lui x) scade
(Py=ct), atunci linia bugetului se va deplasa spre dreapta, iar punctul de echilibru
va fi atins de aceastǎ datǎ în E2. Analog, dacǎ preţul lui x ar fi crescut, atunci linia
bugetului se va deplasa spre stânga iar noul punct de echilibru se va situa in E3.
Curba E3 E1 E2 reflectǎ dinamica echilibrului consumatorului ca urmare a
modificǎrilor de preţ. Ea este cunoscutǎ sub denumirea de curba preţ-consum şi
aratǎ cum se modificǎ cererea de consum ca urmare a modificǎrilor de preţ.
Curba preţ-consum evidenţiazǎ astfel o corelaţie fundamentalǎ în microeconomie,
aceea dintre cerere şi preţ, din care se poate deduce apoi curba cererii.
Microeconomie 102

Un consumator raţional alocă, din venitul său total de 500.000 u.m., 20% pentru
procurarea unui „coş” de consum format din două bunuri x şi y care au preţurile P x
= 200 u.m.; Py = 250 u.m. Funcţia de utilitate care descrie comportamentul
consumatorului în actul de consum al celor două bunuri este: U = (x - 5)(y + 2) +
5.
a) Să se determine ecuaţia dreptei bugetare şi să se reprezinte grafic;
b) Să se determine numeric şi să se reprezinte grafic alegerea optimală a
consumatorului;
c) Să se determine numeric şi să se reprezinte grafic influenţa realizată
asupra echilibrului consumatorului, atunci când venitul alocat procurării
celor două bunuri creşte cu 20%, celelalte condiţii nemodificându-se.


1. Esenţa alegerii consumatorului raţional constă în:

a) găsirea acelui program de consum care-i asigură consumatorului cea mai
mare utilitate marginală;
b) găsirea acelui program de consum care-i asigură cea mai mare utilitate
economică agregată posibilă prin cheltuirea venitului său limitat;
c) modul de combinare în consum a diferitelor cantităţi din bunurile x şi y
pentru a se menţine utilitatea totală;
d) folosirea bugetului limitat astfel încât satisfacţia resimţită să fie minimă;
e) nici o variantă nu este corectă
2. Echilibrul consumatorului:
a) este întotdeauna constant;
b) se realizează la nivelul egalităţii rapoartelor utilităţilor marginale şi
preţurilor bunurilor consumate;
c) se modifică dacă venitul destinat consumului se schimbă;
d) se modifică dacă preţurile bunurilor cumpărate se schimbă.
e) exprimă minimizarea utilităţii totale.
Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c+d); B(b+d+e); C(b); D(c+d); E(b+c+d).
3. Obiectivul consumatorului raţional este:

a) maximizarea utilitǎţii marginale ;
Microeconomie 103
b) maximizarea utilitǎţii totale ;

c) minimizarea utilitǎţii totale ;
d) obţinerea oricǎrui nivel de satisfacţie posibil ;
e) maximizarea cantitǎţii consumate.
4. Consumatorul raţional :
a) este acel consumator care acţioneazǎ pe criterii de eficienţǎ;
b) alege bunurile achiziţionate în funcţie de raportul dintre utilitatea marginalǎ
şi preţ care trebuie sǎ fie, de fiecare datǎ, cel mai mare;
c) alege programul de consum care îi asigurǎ utilitate agregatǎ maximǎ ;
d) are drept criteriu esenţial dupǎ care îşi va orienta alegerea maximizarea
satisfacţiei în condiţii bugetare date;
e) alege programul de consum format din bunuri ale cǎror utilitǎţi marginale pe
unitatea monetarǎ sunt egale.
A (a+b+c+d+e); B (c+d+e); C (a+b+d); D (a+d+e); E (c).
5. În centrul analizei comportamentului raţional al consumatorului se aflǎ :

a) productivitatea factorilor de producţie ;
b) maximizarea profitului ;
c) utilitatea economicǎ ;
d) reducerea preţului de vânzare ;
e) minimizarea costului de producţie.
6. Prezentaţi proprietǎţile curbelor de indiferenţǎ în consum.
7. Identificaţi alegerea optimǎ a consumatorului prin metodele graficǎ şi analiticǎ.
Microeconomie 104

Răspuns 6.1
a)
Combinaţii de Bunul x Bunul y Δy
consum RMS  
Δx
A 2 13 -
B 3 6 7
C 4 4,5 1,5
D 5 3,5 1
E 6 3 0,5
F 7 2,7 0,3
b)
y A
10
B
C
D E
5 F
0 1 2 3 4 5 6 7 x
c) Un bun se poate substitui complet cu celǎlalt atunci când RMS = 1 (pentru

intervalul CD).
Răspuns 6.2
30
a) Vd   100.000  30.000 u.m. ; Vd = x Px + y Py => 30.000 = 100 x + 150 y
100
30.000 30.000
x = 0 => y   200 ; y = 0 => x   300
150 100
Microeconomie 105
dreptele bugetare
200 curba de indiferenţă
100 E (159, 94) D1

E (106,5; 93,5) D2
0 100 200 300 x

 U m x Px  y  10 100
U y  P   3y  10  2(x  3)
b)  m y =>  x  3 150 => 
V  xP  yP  600  2x  3y
 x y 30.000  100x  150y
3y  30  2x  6 600  2x  30  2x  6 636  4x
 =>  => 
3y  600  2x 3y  600  2x 3y  600  2x
x  159

 y  94
Reprezentarea grafică s-a realizat pe graficul de la punctul a).
Răspuns 6.3
20
a)  500.000  100.000 u.m. = Vd.
100
Ecuaţia dreptei bugetare: Vd = x Px + y Py => 100.000 = 200 x + 250 y
2.000 = 4 x + 5 y
100.000
x = 0 => 250 y = 100.000 => y   400
250
100.000
y = 0 => 200 x = 100.000 => x   500
200
y
400
300
200
dreapta bugetului
100
0 100 200 300 400 500 x
b)
Microeconomie 106
 U m x Px  y  2 200
U y  P   5y  2  4x  5
 m y =>  x  5 250 =>  =>
V  P  x  P  y 100.000  200x  250y 2.000  4x  5y
 x y
5y  10  4x  20 2.000  4x  10  4x  20 2.030  8x

 =>  => 
5y  2.000  4 x 5y  2.000  4x 5y  2.000  4x
x  253,75

 y  182,81
Y
500
480
400
300
E’
200
E
100
0 100 200 300 400 500 600 x

c) V1 = 1,2 V0 = 120.000
Noua ecuaţie a bugetului este:
Vd = x Px + y Py
120.000 = 200 x + 250 y
120.000
x = 0 => 120.000 = 250 y => y  ; y = 480
250
120.000
y = 0 => 120.000 = 200 x => x  => x = 600
200
 y  2 200
  5(y  2)  4(x  5) 5y  10  4x  20
 x  5 250 =>  => 
120.000  200x  250y 2.400  4x  5y 5y  2.400  4x
5y  4x  30 2.400  4x  4x  30 2.430  8x

 =>  => 
5y  2.400  4x 5y  2.400  4x 5y  2.400  1.215
x  303,75

 y  237
Reprezentarea grafică de la punctul c) s-a realizat pe graficul de la punctul b).
Microeconomie 107
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Mic, oeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
Microeconomie 108
Factorii de producţie
FACTORII DE PRODUCŢIE
Cuprins Pagina
7.1 Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de producţie 110
7.2 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici 112
7.3 Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie 119
Microeconomie 109

 Însuşirea conceptelor de resurse productive, avuţie naţionalǎ şi factori de
producţie
 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici
 Identificarea neofactorilor de producţie şi caracterizarea lor
7.1 Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de

producţie
Ansamblul activitǎţilor din economia unei ţǎri are ca premisǎ resursele productive,
reprezentate de totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate
în producerea de bunuri materiale şi servicii.
În mǎsura în care resursele productive diponibile sunt atrase şi utilizate efectiv în
activitatea economicǎ, acestea devin factori de producţie.
Resursele productive se prezintǎ în realitatea economicǎ sub o diversitate de
Resursele forme, respectiv: resurse materiale (construcţii, utilaje, minerale) şi resurse
productive nemateriale (serviciile productive); resurse primare (potenţialul demografic, cel de
resurse naturale) şi resurse secundare sau derivate, formate pe baza celor dintâi
(echipamente de producţie, experienţǎ, informaţii şi cunoştiinţe ştiinţifice); resurse
reproductibile, rezultate din procese de producţie anterioare şi care pot fi
multiplicate, şi resurse nereproductibile etc.
Indiferent de modul de clasificare, resursele productive sunt analizate în teoria
economicǎ atât ca stocuri – ca elemente ale avuţiei, cat şi ca fluxuri ce apar în
procesul atragerii şi utilizǎrii lor în viaţa economicǎ. Legǎtura dintre cele douǎ
determinǎri ale resurselor productive – stoc şi flux – este profund interdependentǎ
şi se înfǎptuieşte prin însuşi procesul complex al activitǎţii economice. Astfel, în
orice perioadǎ, stocul de resurse disponibile din economie condiţioneazǎ volumul
şi calitatea activitǎţii economice şi, implicit, rezultatele obţinute. La rândul sǎu,
activitatea productivǎ desfǎşuratǎ, modificǎ stocul de resurse existent la începutul
perioadei, atât prin consumarea lor, cât şi prin reproducerea şi ameliorarea
cantitativǎ şi calitativǎ a resurselor productive, sporind în ansamblu potenţialul
productiv al economiei, avuţia ţǎrii în general.
Avuţia Avuţia naţionalã este alcǎtuitǎ din totalitatea bunurilor de care dispune o ţarǎ la
naţionalã un moment dat.
Indiferent de natura şi destinaţia lor, bunurile care formeazǎ avuţia au, în general,
urmǎtoarele caracteristici: sunt limitate cantitativ; se aflǎ în proprietatea diferiţilor
agenţi economici; pot fi transportabile şi fac obiect al tranzacţiilor de piaţǎ.
Sensul general atribuit termenului economic de avuţie, ca şi al altor noţiuni
derivate ale acestui termen (avere, bogǎţie, patrimoniu), este cel de stoc de valori
sau active, aflat în posesia unei persoane fizice sau juridice la un moment dat.
Microeconomie 110
Ca urmare, la nivelul fiecǎrui agent economic, avuţia sau averea este formatǎ din
stocul de active deţinute, care poate cuprinde atât bunuri sau active fizice (bunuri
de capital, bunuri de consum de folosinţǎ îndelungatǎ, proprietǎţi funciare, etc), cât
şi active financiare (solduri bǎneşti, acţiuni, obligaţiuni), care reflectǎ, de fapt,
drepturile lui asupra bunurilor în general.
La nivelul unei ţǎri, avuţia naţionalǎ este alcǎtuitǎ din ansamblul bunurilor de care
dispune ţara respectivǎ la un moment dat şi soldul sǎu de resurse financiar-
valutare.
În consecinţǎ, ca elemente ale avuţiei unei ţǎri, toate resursele productive şi
celelalte bunuri sau valori acumulate apar totdeauna ca stocuri sau disponibil la un
moment dat, sursa lor fiind natura şi munca depusǎ de-a lungul timpului de cǎtre
generaţiile de oameni care s-au succedat pe teritoriul naţional.
Avuţia naţionalǎ este, în general, structuratǎ pe mai multe componente principale:
1. Resursele naturale, utilizate sau utilizabile în activitate, cuprind: fondul
funciar pe categorii de folosinţǎ (terenul arabil, fâneţe şi pǎşuni naturale, vii,
livezi), fondul forestier, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel
piscicol, rezervele de substanţe minerale utile, etc. Resursele naturale se împart
dupǎ caracterul lor în resurse regenerabile (pǎmânt, apǎ) şi resurse neregenerabile
(mineralele); din punctul de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse
abundente şi resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilitǎţilor de
reutilizare, în resurse recuperabile, în care se include o gamǎ largǎ de materii
prime şi resurse nerecuperabile, în special combustibilii fosili;
2. Resursele de muncǎ, în calitate de componentǎ a avuţiei naţionale, se referǎ la
acele caracteristici ce definesc capacitatea oamenilor de a munci, care, împreunã
cu tradiţiile şi experienţa în producţie, constituie principala formǎ de acumulare în
avuţie;
3. Bunurile materiale sau avuţia materialǎ acumulatǎ, includ: capitalul fix
productiv, respectiv aparatul tehnic de producţie care constituie factorul cel mai
dinamic al economiei unei ţǎri; stocurile materiale pentru producţie; bunurile din
inventarul casnic, gospodǎresc şi personal al populaţiei; stocurile financiar-
valutare, etc.
4. Bunurile spirituale (avuţie acumulatǎ) sunt: potenţialul de ştiinţǎ şi tehnologie,
(brevete şi licenţe pentru invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc); stocul de
învǎţǎmânt; stocul de informaţii; stocul sǎnǎtǎţii publice; fondul de culturǎ şi artǎ
etc.
Potenţialul Ansamblul elementelor de avuţie atrase sau care pot fi atrase în circuitul
economic economic în calitate de factori de producţie definesc potenţialul economic al unei
ţǎri.
În funcţie de sfera de cuprindere şi posibilitǎţile efective de punere în valoare a
componentelor sale, potenţialul economic poate fi exprimat în cel puţin douǎ
accepţiuni de bazǎ. Astfel, dacǎ este luat în considerare întregul complex de
resurse economice susceptibile de a fi utilizate în producerea de bunuri şi servicii,
Microeconomie 110
avem de-a face cu potenţialul economic valorificabil. În oricare economie

naţionalǎ, însǎ, într-o anumitǎ perioadǎ, intervin o seamǎ de restricţii de naturǎ
tehnicǎ, economicǎ şi socialǎ, care fac ca o parte din componentele potenţialului
economic valorificabil sǎ nu poatǎ fi utilizatǎ sau sǎ rǎmânǎ în stoc sub formǎ de
rezerve în vederea utilizǎrii viitoare. De aceea, este necesarǎ şi folosirea
termenului de potenţial atras în circuitul economic, care reprezintǎ numai o parte
din potenţialul economic valorificabil. Diferenţa dintre potenţialul economic
valorificabil şi cel atras în circuitul economic reprezintǎ resursele neutilizate,
aflate în stare latentǎ.
Factorii de Factorii de producţie reprezintǎ, deci, potenţialul de resurse productive atrase în
producţie circuitul economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile şi
valorificabile, în mǎsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economicǎ,
apar ca fluxuri, sub formǎ de servicii ale factorilor de producţie.
Studiile mai recente asupra factorilor de producţie subliniazǎ faptul cǎ numǎrul şi
conţinutul acestora s-au modificat în timp, tendinţa de multiplicare şi diversificare
a resurselor atrase în circuitul economic fiind o legitate a dezvoltãrii societǎţii. De
asemenea, locul şi rolul fiecǎrui factor, modul şi proporţiile în care se combinǎ în
producţie diferǎ în timp, în special sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, dar
şi ca urmare a schimbǎrilor intervenite în volumul, dinamica şi structura
trebuinţelor umane.
Ca urmare, la începuturile dezvoltǎrii societǎţii au existat doi factori – munca şi
pǎmântul (natura), care pot fi consideraþi ca factorii originari sau primari ai
producţiei, din unirea cǎrora oamenii îşi asigurau existenţa. Mai târziu a apǎrut
capitalul, ca factor derivat al producţiei, a cǎrui afirmare este legatǎ de perioada în
care echipamentele de producţie au dobândit o importanţǎ tot mai mare pentru
activitatea economicǎ.
În epoca modernǎ, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi
utilizate în activitatea economicã a continuat, celor trei factori clasici adǎugându-
li-se alţii noi, cunoscuţi sub denumirea de neofactori.
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neo-factori decurge din
considerente legate de natura lor intrinsecǎ, dar şi din modul specific de acţiune şi
de gestionare a factorilor din fiecare categorie. Astfel, factorii de producţie clasici,
respectiv munca, natura şi capitalul, au la origine resurse din categoria celor
tangibile (“vizibile”), care pot fi cuantificate direct şi pot fi gestionate sub formele
lor alternative de stocuri şi fluxuri. În schimb, neo-factorii, respectiv abilitatea
întreprinzãtorului, tehnologiile, informaţia etc, îşi au originea, în general, în
resurse din categoria celor intangibile (“invizibile”).

1. Resursele productive :
a) reprezintǎ totalitatea mijloacelor disponibile susceptibile de a fi
valorificate în producerea de bunuri materiale şi servicii ;
b) desemneazǎ stocul de valori sau active aflat în posesia unei persoane fizice
sau juridice, la un moment dat ;
Microeconomie 111
c) pot fi reproductibile sau nereproductibile ;

d) pot fi primare, derivate şi secundare;
e) desemneazǎ caracteristicile ce definesc capacitatea oamenilor de a munci.
A (b+c+d); B (a+c+d); C(c+d); D(b); E(a+d)
2. Reprezintǎ forme ale resurselor productive:
a) resursele derivate ;
b) resursele secundare ;
c) resursele materiale ;
d) resursele reproductibile ;
e) toate variantele de mai sus.
3. Avuţia:
a) reprezintǎ totalitatea mijloacelor disponibile susceptibile de a fi
valorificate în producerea de bunuri materiale şi servicii ;
b) desemneazǎ stocul de valori sau active aflat în posesia unei persoane fizice
sau juridice, la un moment dat ;
c) poate fi formatǎ din active fizice şi financiare ;
d) la nivelul unei ţǎri, include şi soldul de resurse financiar-valutare;
e) are drept surse natura şi munca .
A (b+c+d); B (a+c+d); C (b+c+d+e); D (b); E (a+d+e)
Răspunsul la test se găseşte la pagina 128
7.2 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici

A) MUNCA. Funcţionarea oricǎrui sistem de producţie este de neconceput
fǎrǎ prezenţa şi intervenţia omului. Stiinţa economicǎ abordeazǎ omul nu numai în
calitatea sa de purtǎtor al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate
de posesor al unor abilitǎţi ce-i permit sǎ acţioneze în scopul satisfacerii acestor
Munca nevoi.
Variatele procese de producere a bunurilor corporale şi incorporale, capabile sǎ
satisfacǎ nevoi umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul cǎ
desfǎşurarea lor presupune prestarea de muncǎ. Într-un anumit sens, prestarea
muncii poate fi identificatǎ cu însuşi actul producţiei.
Munca – factorul originar de producţie – reprezintǎ activitatea specific umanǎ
desfaşuratǎ în scopul obţinerii de bunuri economice, pentru satisfacerea nevoilor.
Ca factor de producţie, munca îmbracǎ o formǎ procesualǎ şi nu forma unei
resurse stocabile, aşa cum este cazul celorlalţi factori de producţie clasici. Astfel,
munca se manifestǎ numai ca factor de producţie în stare activǎ. Resursa care
genereazǎ acest flux se referǎ la ansamblul de abilitǎţi fizice şi intelectuale care fac
posibilǎ prestarea unei anumite munci. Corespunzǎtor celor douǎ categorii de
abilitǎţi implicate în prestarea sa, orice muncǎ are o laturǎ fizicǎ şi una
intelectualǎ, diferenţele specifice referindu-se doar la proporţiile de combinare
între ele într-un caz concret sau altul. Pe durata vieţii active individuale, abilitǎţile
fizice se modificǎ în raport cu vârsta, în timp ce abilitǎţile intelectuale evolueazǎ,
Microeconomie 112
de regulǎ, cumulativ.
Munca este un factor de producţie originar, în sensul cǎ ea este intrinsec asociatǎ
personalitǎţii prestatorului ei, neputând fi creatǎ sau reprodusǎ artificial şi nici
disociatǎ de persoana prestatorului. Raportatǎ la scara timpului, munca apare ca un
factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncǎ este ireversibilǎ, dupǎ cum
timpul de muncǎ neutilizat este irecuperabil.
Munca reprezintǎ un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod
exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a
determina transformarea lor în bunuri economice. Dacǎ munca nu ar acţiona
asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rǎmâne cu desǎvârşire inerţi.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului “muncǎ” se referǎ la volumul de muncǎ de o
anumitǎ naturǎ prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi
cuantificat prin numǎrul de unitǎţi de timp de muncǎ prestate, prin numǎrul de ore
de muncǎ aferente unei anumite cantitǎţi de produse, prin numǎrul de lucrǎtori sau
de ore-om de muncǎ prestate în condiţii de producţie date.
Dimensiunea calitativã a factorului “muncǎ”, abordat la nivel individual, se referǎ
la specializarea profesionalǎ proprie fiecǎrui prestator în muncǎ, la gradul sǎu de
calificare şi de experienţǎ de producţie, la nivelul sǎu de productivitate. Pentru a
ameliora anumite caracteristici ale muncii prestate de o persoanǎ trebuie sǎ se
intervinǎ la nivelul abilitǎţilor şi motivaţiei în muncǎ ale celui vizat.
Determinat de dezvoltarea generalǎ a societǎţii, progresul calitativ al factorului
muncǎ se concretizeazǎ, în principal, în:
 Creşterea proporţiei în care procesele de muncǎ fac apel la abilitǎţile de
ordin intelectual, care devin preponderente în raport cu cele fizice;
 Tendinţa de ameliorare continuǎ a productivitǎţii muncii, pe baza cǎreia are
loc reducerea treptatǎ a timpului lucrat şi creşterea corespunzǎtoare a
timpului liber;
 Creşterea duratei de pregǎtire şcolarǎ şi profesionalǎ instituţionalizatǎ,
precum şi a nivelului şi complexitǎţii acestei pregǎtiri;
 Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncǎ, bazatǎ pe
dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie
a muncii în detrimentul celei de rutinã, pe dezvoltarea componentei
informaţionale a celor mai diverse genuri de muncǎ.
Natura B) NATURA.
Factorul natural al producţiei se referǎ la toate resursele brute din naturǎ care sunt
folosite la producerea bunurilor economice.
Factorul natural se materializeazǎ exclusiv în acele elemente care, fiind oferite
omului direct de cǎtre naturǎ, sunt pentru prima datǎ atrase în circuitul economic.
Din sfera sa de cuprindere fac parte solul, aerul, apa, mineralele, combustibilii
fosili, fondul silvic etc. Prezenþa factorului natural al producţiei este sesizabilǎ în
activitǎţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din
Microeconomie 113
naturǎ a resurselor brute; asemenea activitǎţi sunt cele din minerit, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, economia apelor etc.
Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu
sunt reproductibile în mod artificial. Odatǎ intrate în lanţul de prelucrǎri succesive
care le transformǎ potrivit diverselor necesitǎţi de consum, bunurile de provenienţǎ
naturalǎ se îndepǎrteazǎ de forma lor originarǎ, dobândesc anumite proprietǎţi
inerente bunurilor-capital.
Forma de existenţǎ a factorului natural al producţiei este una materialǎ, de tipul
substanţei şi al energiei. Fiecare tip de resursã primarǎ ce poate fi utilizatǎ în scop
productiv are propriul sǎu regim de formare şi – în unele cazuri – de regenerare.
Ea are, la un moment dat, o anumitǎ disponibilitate ca volum şi însuşiri specifice,
iar exploatarea sa curenta se justificǎ numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi
economic.
O altǎ particularitate a factorului natural al producţiei constǎ în faptul cǎ, la nivelul
lui, este cel mai pregnant pusǎ în evidenţǎ raritatea resurselor; astfel, multe dintre
resursele primare sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de
naturã într-un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului natural al producţiei se referǎ, în general, la
volumul în care o resursǎ naturalǎ este atrasǎ efectiv în circuitul economic. Modul
concret de mǎsurare a acestui volum depinde de natura resursei respective.
Astfel, pentru terenul agricol intereseazã suprafaţa cultivatǎ, pentru fondul sivic –
volumul de masǎ lemnoasǎ recoltat, pentru apǎ – debitul captat şi volumul
acumulǎrilor, pentru minerale – cantitǎţile de substanţǎ utilǎ extrase.
Dimensiunea calitativã a factorului natural vizeazǎ, la rândul ei, acele atribute
intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizãrii productive. De
regulǎ, aceste atribute sunt multiple, rezultanta lor regǎsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de exemplu – recolta la
hectar, puterea caloricǎ a unei tone de combustibil etc). Natura se manifestǎ ca
factor de producţie prin cele trei componente ale sale:
Pǎmântul, ca principalǎ formǎ de factor natural, este punctul iniţial al întregii
activitǎţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate
într-o formǎ sau alta de factorul “pǎmânt’, cǎci el oferǎ atât substanţa şi condiţiile
materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. În agriculturǎ
şi silviculturǎ, pǎmântul este factorul principal al producţiei.
În agriculturǎ şi silviculturǎ, procesul de producţie este indisolubil legat de
valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale pǎmântului, specifice solului: suport şi
mediu de viaţǎ pentru toate plantele terestre, sursa primarǎ de elemente nutritive şi
rezervorul principal de energie al organismelor vii, receptor şi regulator al
umiditǎţii în sistemul sol-apǎ-plante etc. Ca urmare, lumea vie în totalitatea ei, ca
şi dezvoltarea societǎţii, depind, direct sau indirect, de capacitatea solului de a
asigura energie şi substanţǎ vitalǎ. Pǎmântul este un factor de productie de
neînlocuit şi, totodatǎ, limitat ca întindere, care dispune însǎ de o mare capacitate
de regenerare şi de creştere a randamentului sǎu, când este utilizat raţional.
Microeconomie 114
Resursele de apǎ îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa

biologicǎ şi cea economicǎ, respectiv: consumul populaţiei, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, industrie etc. Deşi dimensiunile resurselor de apǎ pe glob
sunt foarte mari, partea destinata folosinţelor, constituitǎ din apǎ dulce, este
redusǎ, reprezentând mai puţin de 1% din cantitatea totalǎ de apa existentǎ pe
glob.
a) Resursele minerale au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi
energie necesare desfǎşurǎrii întregii activitǎţi economice. Resursele minerale sunt
grupate, dupǎ gradul de cunoaştere a lor la un moment dat, în resurse certe şi
resurse ipotetice; dupǎ posibilitǎţile de exploatare, ele se împart în resurse
exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv, resurse neexploatabile
economic la nivelul tehnologiilor existente; dupǎ conţinutul lor, se deosebesc
resurse bogate şi resurse sǎrace în substanţǎ utilǎ.
Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat şi consumul
curent de resurse determinǎ gradul de asigurare a producţiei cu rezerve, exprimat
în numǎr de ani; acest raport trebuie pǎstrat la dimensiuni optime, deoarece
pregǎtirea pentru exploatare cere timp îndelungat, iar de resursele existente trebuie
sǎ beneficieze nu numai generaţiile prezente, ci şi cele viitoare.
Capitalul C) CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintǎ
categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri
economice.
Categoria de bunuri astfel definitǎ reprezintǎ capitalul real, denumit şi “tehnic”. În
raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca) bunurile capital sunt un
factor derivat, datǎ fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare.
Capitalul real nu se confundǎ cu capitalul bǎnesc în formã lichidǎ şi nici cu
capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin
tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de bunuri de capital, în timp ce capitalul
lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele financiare. Capitalul real
cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor
economici producǎtori, şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice. În
sfera sa de cuprindere intrǎ: instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie,
agriculturǎ, transporturi, comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii
prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminatǎ, considerate
normale pentru a asigura ritmicitatea producţiei.
Dupǎ modul specific în care participǎ la activitatea de producţie, se consumǎ şi se
înlocuiesc, componentele capitalului real se grupeazǎ în: capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix reprezintǎ acea parte a capitalului real formatǎ din echipamente de
folosinţǎ îndelungatǎ, care participǎ la mai multe cicluri de producţie, se
depreciazǎ treptat şi se înlocuiesc dupǎ mai mulţi ani de utilizare.
În componenţa capitalului fix intrǎ: construcţii cu destinaţie productivǎ, utilaje şi
maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru,
mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport, etc. Capitalul fix se
Microeconomie 115
distinge prin caracterul limitativ al posibilitǎţilor sale de trecere de la un fel de

utilizare productivã la altul. Rigiditatea utilizǎrii lui este cu atât mai mare cu cât
echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.
Capitalul circulant reprezintǎ acea parte a capitalului real care se consumǎ în
întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu.
În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bazǎ şi
auxiliare, energie, combustibili, semifabricate, etc. Bunurile ce alcǎtuiesc capitalul
circulant sunt susceptibile de a primi utilizǎri diverse; posibilitǎţile de alegere a
unei anumite utilizǎri sunt cu atât mai largi cu cât elementele de capital circulant
sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.
Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu
trebuie sǎ porneascǎ de la forma natural-materialǎ a bunurilor respective; în fapt,
unul şi acelaşi bun economic, având anumite proprietǎţi specifice, poate primi fie
destinaţia de bun de consum, fie cea de bun-capital. Bunurile produse devin
bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivǎ şi
îndeplinesc în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix
sau de capital circulant.
Circuitul şi rotaţia capitalului real. Abordat la nivelul firmei, capitalul real – fix
şi circulant – apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alǎturi de celelalte
forme ale capitalului total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participǎ la
un circuit specific, parcurgând trei stadii.
Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care
capitalul lichid al firmei se transformǎ în capital real productiv; aceastǎ
transformare are loc în condiţiile în care firma se prezintǎ pe piaţa bunurilor de
capital în calitate de cumpǎrǎtor şi procedeazǎ efectiv la achiziţionarea de bunuri-
capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintǎ în calitate de cumpǎrator şi
pe piaţa muncii, atrǎgându-şi resursele de muncǎ necesare. Stadiul al doilea al
circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivǎ a
capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de
bunuri destinate vânzǎrii ca mǎrfuri pe piaţǎ. Ultimul stadiu al circuitului
capitalului în funcţiune al firmei constǎ în trecerea acestuia din forma marfǎ în
forma bǎneascǎ, prin vânzarea bunurilor produse.
II. Producţie
I. Aprovizionare III. Desfacere
K
B R P M B’
L
Banii Marf?
Bunuri
capital
Forme funcţionale
ale capitalului
Fig. 7.1. Schema circuitului capitalului real
Microeconomie 116
Corespunzǎtor celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta
îmbracǎ trei forme: bani, bunuri-capital şi, respectiv, marfǎ. Dintre cele trei forme
funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume bunurile-capital reprezintǎ capital
real, care funcţioneazǎ în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiazǎ
circuitul, precum şi mǎrfurile destinate vânzǎrii, intervin numai în roluri conexe în
raport cu procesul productiv propriu-zis.
Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv.
Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintã rotaţia capitalului,
iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintǎ viteza de
rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţeazǎ mai mulţi
factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Cum elementele de capital
fix se utilizeazǎ în mai multe cicluri de producţie, întreprinderile caracterizate
printr-o pondere ridicatǎ a capitalului fix înregistreazǎ o vitezǎ de rotaţie mai micǎ
şi invers.
Formarea, uzura şi amortizarea capitalului. Dinamica factorului de producţie
“capital” poate fi explicatǎ prin procesul de formare brutǎ a capitalului real, care
cuprinde: 1) formarea brutǎ de capital fix şi 2) variaţia stocurilor.
Formarea brutǎ de capital fix caracterizeazǎ procesul prin care bunurile de capital
fix sunt procurate de cǎtre întreprinderi în scopul de a fi utilizate în procesul de
producţie. Acest proces cuprinde: a) achiziţionarea, de pe pieţele specializate sau,
dupǎ caz, producerea în regie proprie, de bunuri-capital noi şi punerea lor în
funcţiune; b) exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a unor
intervenţii menite a le ameliora performanţele funcţionale, a le creşte durata de
viaţǎ şi randamentul, a le reface anumite componente (prin modernizǎri şi reparaţii
capitale)
Variaţia stocurilor reprezintǎ diferenţa între intrǎrile în stocuri şi ieşirile din stocuri
în cursul perioadei considerate. Stocurile conţin toate bunurile care se gǎsesc în
posesia întreprinderilor sub formǎ de: materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, producţie neterminatǎ, produse finite.
Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.
Investiţiile se definesc drept totalitatea cheltuielilor fǎcute de întreprinderi pentru
crearea de noi capacitǎţi de producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi
dezvoltarea capacitǎţii existente.
Investiţia totalǎ fǎcutǎ într-o anumitǎ perioadǎ pentru formarea brutǎ de capital fix
poartǎ denumirea de investiţie brutǎ. Ea are ca sursǎ atât sumele recuperate de
cǎtre firme prin amortizarea capitalului lor fix în funcţiune, cât şi reinvestirea unei
pǎrţi din profit (investiţia netǎ).
Pe parcursul utilizǎrii capitalului fix, acesta înregistreazǎ un proces de depreciere,
care conduce inevitabil, în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital
fix, obligând la înlocuirea acestora. Deprecierea capitalului fix se datoreazǎ atât
uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Prin uzura fizicǎ a capitalului fix se înţelege pierderea treptatǎ a proprietǎţilor lui
Microeconomie 117
tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor

naturali.
Cum capitalul fix participǎ la mai multe procese de producţie, el suferǎ de fiecare
datǎ un anumit grad de uzurǎ fizicǎ. Corespunzǎtor acestei uzuri fizice se
calculeazǎ cote de amortizare care se includ în costul producţiei, pentru a face
posibilǎ reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului fix uzat. Recuperarea
acestor cheltuieli prin includerea lor în preţul de vânzare al produselor permite
constituirea unui fond de amortizare, pe baza cǎruia va fi posibilǎ înlocuirea
capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţǎ.
Prin amortizare se înţelege recuperarea treptatǎ, în timp, a cheltuielilor cu
achiziţionarea capitalului fix – concretizate în preţul acestuia – prin includerea în
costul produsului la a cǎrui fabricare participǎ, a unei pǎrţi (cote) din aceste
cheltuieli.
V
Suma anualǎ a amortizǎrii se determinǎ pe baza relaţiei: A  , în care:
T
- A = suma anualǎ a amortizǎrii;
- V = preţul de achiziţionare a capitalului fix;
- T = durata normatǎ de funcţionare a capitalului fix, exprimatǎ în ani.
Pentru cǎ înlocuirea capitalului fix în funcţiune genereazǎ, pe de o parte, cheltuieli
de casare (dezmembrare), iar pe de altǎ parte venituri din valorificarea diferitelor
subansamble, piese de schimb sau ca fier vechi, la determinarea amortizǎrii anuale
se utilizeazǎ în practicǎ relaţia:
V  VC  Cd
A , în care:
T
VC = venituri obþinute din casarea utilajului;
Cd = cheltuieli de dezmembrare a utilajului;
Raportul procentual dintre suma anualǎ a amortizǎrii şi preţul de achiziţie a
A 1
capitalului fix reprezintǎ cota anualǎ de amortizare: Ca   100   100 .
V T
În afara deprecierii datorate uzurii fizice, capitalul fix este supus şi deprecierii
datorate uzurii morale. Cauza primarǎ a uzurii morale o constituie progresul
tehnic, însoţit de creşterea productivitǎţii muncii, a randamentului noilor
echipamente de producţie. Acesta face ca preţurile de achiziţie a echipamentelor sǎ
se modifice, sau ca unele echipamente sǎ devinǎ depǎşite din punct de vedere
tehnic, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile în care performanţele
tehnice şi economice ale unora din echipamentele de producţie nu mai corespund,
este necesarǎ înlocuirea capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere moral,
cu echipamente noi, chiar înainte de a se uza fizic complet, producând pierderi
întreprinzǎtorului.
Pentru determinarea gradului efectiv de depreciere tehnicǎ şi a capacitǎţii de
Microeconomie 118
funcţionare a capitalului fix sunt folosite o serie de metode analitice de evaluare a

uzurii fizice şi a uzurii morale a echipamentelor de producţie, bazate, în general,
pe expertize de specialitate. Astfel de metode sunt aplicate atunci când se pun
probleme de retehnologizare a unor întreprinderi, ramuri sau sectoare economice.

1. Factorii de producţie originari sunt:
a) natura;
b) munca;
c) capitalul;
d) munca şi natura;
e) munca, natura şi capitalul.
2. Capitalul tehnic este format din:

a) investiţia netă şi impozitul aferent;
b) bani şi capital fix;
c) capitalul fix şi capitalul circulant;
d) profitul brut al întreprinzătorului şi salariul brut al muncitorilor;
e) cifra de afaceri şi creditele obţinute de producător.
3. Amortizarea:
a) este procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului fix;
b) constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix;
c) este procesul prin care are loc regenerarea factorului de producţie pământ;
d) reprezintă procesul de recuperare a valorii de achiziţionare a capitalului
circulant;
e) reprezintă procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului
tehnic.
7.3 Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie

Neofactorii au la originea existenţei lor resurse din categoria celor intangibile, iar
Neofactorii utilizarea lor potenţeazǎ randamentul factorilor de producţie clasici. În categoria
neofactorilor se includ:
Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a
factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite.
Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, în esenţǎ, cunoaştere,
aplicabilǎ în mod curent în activitatea de producţie. Tehnologiile articuleazǎ într-
un proces coerent diferitele faze şi operaţii specifice, ocazionate de obţinerea unor
bunuri sau servicii cu caracteristici predeterminate.
Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela de a defini, în mod
riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a cǎror parcurgere asigurǎ
transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale procesului de
Microeconomie 119
producţie.
Tehnologiile disponibile la un moment dat formeazǎ “stocul de tehologii”,
concretizat în brevete de invenţie, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete
şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.
Ca factor de producţie activ, orice tehnologie se prezintǎ în starea sa operaţionalǎ,
intervenitǎ în condiţiile în care tehnologia respectivǎ a fost aleasǎ şi pusǎ efectiv în
aplicare de cǎtre agentul economic producǎtor.
Progresul tehnologic are drept esenţǎ ameliorarea performanţelor procesului de
producţie, prin gestionarea eficientǎ a factorilor de producţie, paralel cu
îmbunǎtǎţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor
obţinute. El este rezultatul permanenţei activitǎţii de cercetare ştiinţificǎ.
În economia contemporanǎ, agenţii producǎtori nu numai cǎ urmǎresc sǎ se
încadreze în tendinţele generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordeazã problema
inovǎrii şi modernizǎrii ca o prioritate strategicǎ majorǎ a propriei activitǎţi. Se
considerǎ cǎ, în condiţiile actuale, o firmǎ îşi poate asigura viabilitatea tehnologicǎ
numai prin alocarea unei cote de cel putin 8-10% din cifra sa de afaceri pentru
acţiuni de cercetare-dezvoltare.
Informaţia. Generic, informaţia se defineşte drept un semnal rezultat din
reprezentarea realitǎţii prin cunoaştere şi cǎruia atât emitentul, cât şi destinatarul, îi
asociazǎ aceeaşi semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei
faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri şi benzi
magnetice, circuite integrate etc) şi introduse ca atare în procesul de producţie.
Informaţia de intrare într-un proces de producţie se concretizeazã în: fişe tehnice,
desene de execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de
lucru şi de protecţie a muncii, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri,
studii de fezabilitate, rapoarte de asistenţã tehnicã şi consultanţã etc; toate acestea
constituie bunuri informaţionale.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de
particularitǎţi, care privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea,
tranzacţionarea pe piaţǎ şi utilizarea acestor resurse. Principalele particularitǎţi ale
informaţiei ca tip de bun economic se referǎ la faptul cǎ:
Producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere are un caracter neîntrerupt şi,
practic, nelimitat; ca urmare, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogǎţeşte
continuu;
Utilizarea informaţiei este nedistructivã şi repetitivã; dupã o anumitã utilizare,
informaţia rǎmâne în continuare o resursã disponibilã, dar, în raport cu dinamica
cunoaşterii, poate înregistra o perimare de natura uzurii morale;
Accesul unui utilizator la o informaţie nu-l deposedeazã, de regulã, pe deţinãtorul
ei iniţial de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe
piaţǎ şi altor beneficiari;
Informaţia nou creatã şi oferitã pe piaţǎ implicǎ, în general, costuri ridicate de
producere, în virtutea caracterului ei de rezultat al actului creativ, intelectual; pe de
Microeconomie 120
altǎ parte, ea este extrem de uşor de reprodus şi de vehiculat; apare, deci, necesar,
ca aceastǎ resursǎ sǎ fie supusǎ unor reguli specifice de gestionare, acces şi
protecţie; protecţia dreptului de proprietate asupra bunurilor informaţionale se
realizeazǎ, în principal, prin contracte, legislaţia dreptului de autor, licenţe,
brevete, patente, mǎrci înregistrate etc.
Abilitatea întreprinzatorului reprezintǎ un neo-factor de producţie propriu
sistemelor economice bazate pe concurenţǎ şi liberǎ iniţiativǎ.
În general, prin întreprinzǎtor este înţeles acel tip de subiect al activitãţii
economice care, fie cǎ iniţiazǎ o nouǎ afacere, fie cǎ, în cadrul unei afaceri în
desfǎşurare, iniţiazǎ un proces de schimbare radicalǎ. Întreprinzǎtorul gestioneazǎ,
fǎcând uz de propriile-i abilitǎţi, ansamblul sistemului de factori de producţie; el
efectueazǎ alegerea factorilor în raport cu scopul pe care şi-l stabileşte, atrage
aceşti factori şi îi aduce în starea activǎ, necesarǎ utilizǎrii lor combinate în
procesul de producţie plasat sub controlul sǎu.
Abilitǎţile cu care este înzestrat întreprinzǎtorul vizeazǎ îndeplinirea de cǎtre
acesta a unor funcţii cum sunt:
- sesizarea ocaziilor şi a şanselor, respectiv a faptului cǎ, într-un anumit
context şi la un anumit moment, o anumitǎ acţiune are şanse de succes şi cǎ,
deci, se justificǎ promovarea ei;
- formularea unui proiect al propriei sale acţiuni şi definirea condiţiilor
concrete, posibil de controlat de cǎtre el însuşi, care ar face ca acest proiect sǎ
devinǎ fezabil;
- promovarea propriu-zisǎ a proiectului, prin asumarea unei iniţiative şi
punerea ei în practicǎ, gestionând procesul de demarare a unei noi afaceri sau
a unei schimbǎri radicale într-o activitate economicǎ în curs.
Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzǎtorului reprezintǎ un element decisiv
de progres, în mǎsura în care economia contemporanǎ este bazatǎ prin excelenţǎ
pe inovare tehnologicǎ şi pe dinamica schimbǎrilor calitative. Comportamentul
antreprenorial este tipul de comportament economic viabil şi legitim într-o
economie sǎnǎtoasǎ. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele
speculative, care deformeazǎ conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a
obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe
producerea unor anumite situaţii favorabile pentru speculator.
Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 7.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
rezumat unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Microeconomie 121

1. Uzura reprezintă:
a) deprecierea treptată a caracteristicilor funcţionale ale capitalului fix, ca urmare a
folosirii productive şi acţiunii agenţilor naturali;
b) deprecierea capitalului tehnic;
c) deprecierea capitalului circulant în funcţiune;
d) deprecierea capitalului fix în funcţiune;
e) deprecierea care vizează atât bunurile corporale, cât şi bunurile necorporale.
2. Expresia bănească a uzurii capitalului fix se numeşte:

a) capital fix utilizat;
b) capital tehnic utilizat;
c) consum specific;
d) amortizare;
e) cost fix mediu.
3. Natura conţine în sfera sa de cuprindere următoarele elemente:

a) pământul;
b) factorul uman;
c) maşinile, utilajele folosite în procesul tehnologic;
d) resursele minerale;
e) resursele de apă.
Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+d+e); B(a+d+e); C(d+e); D(a); E(a+d).
4. În componenţa capitalului fix intră:

a) zăcămintele de combustibil;
b) materiile prime;
c) energia solară;
d) mijloacele de transport;
e) materialele auxiliare.
5. Procdesul economic de recuperare treptatǎ a cheltuielilor fǎcute cu capitalul fix

este:
a) capitalul fix utilizat;
b) capitalul ethnic utilizat;
c) consumul specific;
d) amortizarea;
e) costul fix mediu.
6. Caracterizaţi factorii de producţie originari: munca şi natura.
Microeconomie 122
7. Caracterizaţi capitalul ca factor de producţie derivat.

1. B 1. d
2. e 2. c
3. C 3. a

2000.
Bucureşti, 1998.
Microeconomie 123

Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 124
Teoria (comportamentul) producǎtorului
TEORIA (COMPORTAMENTUL) PRODUCĂTORULUI
Cuprins Pagina
8.1 Combinarea factorilor de producţie; conţinutul şi caracteristicile combinǎrii 126
8.2 Calculul economic al producǎtorului 128
8.3 Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia 135
8.4 Maximizarea producţiei la un cost dat 137
8.5 Minimizarea costului pentru o producţie determinate 140
8.6 Maximizarea profitului 142
8.7 Modificǎri în nivelul resurselor 144
8.8 Modificǎri în structura preţurilor factorilor de producţie 146
Microeconomie 125

 Cunoaşterea conţinutului şi caracteristicilor combinǎrii factorilor de

producţie
 Înţelegerea principiilor ce stau la baza calculelor economice fǎcute de
producǎtori în procesul alegerii alternativei de combinare a factorilor de
producţie
 Familiarizarea cu instrumentele matematice utilizate în analiza
comportamentului producǎtorului: funcţie de producţie, suprafaţǎ de
producţie, curbe de isoproducţie
8.1 Combinarea factorilor de producţie; conţinutul şi caracteristicile combinǎrii
Activitatea de producţie poate fi privitǎ, în ultimǎ instanţǎ, ca un ansamblu de

operaţii de utilizare şi/sau transformare a factorilor de producţie în vederea
atingerii funcţiei-obiectiv a producǎtorului: maximizarea profitului în condiţiile
minimizǎrii eforturilor.
Combinarea Combinarea factorilor de producţie reprezintǎ un mod specific de unire a
factorilor de factorilor de producţie, privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva
producţie structural-calitativǎ.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplǎ, ea fiind
influenţatã în mod semnificativ de caracterul relativ limitat al resurselor
productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalitǎţii şi eficienţei combinǎrii
este insǎşi natura activitǎţii economice. Ca urmare, se adoptǎ acea combinare
care asigurǎ eficienţa economicǎ maxim posibilǎ în condiţiile date.
Întreprinzǎtorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel
încât sǎ se poatǎ adapta la exigenţele pieţei şi sǎ obţinǎ un profit maxim.
Combinarea factorilor de producţie este expresia a douǎ laturi, proprii oricǎrei
activitǎţi: una tehnicǎ şi alta economicǎ.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specificǎ
fiecǎrui proces de producţie; obţinerea fiecǎrui bun economic presupune unirea
resurselor de muncǎ (de o anumitǎ structurǎ şi calificare), cu elemente de
capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic,
combinarea factorilor de producţie înseamnǎ, în condiţiile economiei de
schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizǎrii costurilor de producţie şi,
respectiv, al maximizǎrii profitului.
Combinarea este posibilǎ ca urmare a proprietǎţilor de divizibilitate şi
adaptabilitate ale factorilor de producţie.
Microeconomie 126
Divizibilitatea unui factor de producţie reflectǎ posibilitatea acestuia de a se

împǎrţi în unitǎţi simple, omogene, fǎrǎ a fi afectatǎ calitatea factorului
Divizibilitatea respectiv.
De exemplu, factorul muncǎ se poate divide în unitǎţi omogene de timp de
muncǎ, în numǎr de salariaţi de o anumitǎ calificare; factorul pǎmânt se poate
divide în unitǎţi de suprafaţã. Pentru alţi factori de producţie (o centralǎ
electricǎ, de pildǎ) este imposibilǎ sau foarte dificilǎ divizibilitatea.
Adaptabilitatea reprezintǎ capacitatea de asociere a unei unitǎţi dintr-un factor
Adaptabilitatea de producţie cu mai multe unitǎţi din alt factor de producţie.
Pe o suprafaţã de teren, de exemplu, este posibil sǎ lucreze un numǎr mai mare
sau mai mic de lucrǎtori agricoli; un muncitor poate lucra la o maşinǎ sau la
mai multe maşini etc.
Dacǎ factorii de producţie se caracterizeazǎ, concomitent, prin divizibilitate şi
adaptabilitate, au loc douǎ procese organic legate între ele: complementaritatea
şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintǎ procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative ale factorilor de producţie care participǎ la producerea unui anumit
Complementaritatea
bun economic.
Astfel, la o producţie datǎ, o anumitǎ cantitate dintr-un factor de producţie se
asociazǎ doar cu o cantitate determinatǎ din ceilalţi factori de producţie. De
exemplu, cazul şurubului şi al piuliţei: nu poate fi înlocuitǎ lipsa de şuruburi
sporind numǎrul de piuliţe.
În procesul combinǎrii, factorii de producţie se pot substitui reciproc fǎrǎ a
afecta volumul producţiei.
Substituibilitatea este definitǎ ca posibilitatea de a înlocui o cantitate datǎ dintr-
un factor de producţie printr-o cantitate datǎ dintr-un alt factor de producţie, în
Substituibilitatea condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncǎ şi factorul capital, între factorul natural şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice).

1. Combinarea factorilor de producţie constituie:
a) adaptabilitatea şi divizibilitatea factorilor de producţie;
b) operaţia tehnico-economică de înlocuire a factorilor de producţie în
scopul obţinerii de cât mai multe variante;
c) operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie care se
realizează în orice activitate economică;
d) divizibilitatea factorilor de producţie care face posibilă unirea lor;
e) înlocuirea factorilor de producţie în funcţie de natura activităţii.
Microeconomie 127
2. Care din urmǎtoarele elemente nu reprezintǎ factor ice influenţeazǎ

combinarea factorilor de producţie:
a) condiţiile tehnice de producţie;
b) abilitatea întreprinzǎtorului;
c) natura activitǎţii;
d) nivelul şomajului;
e) caracterul relativ limitat al resurselor productive.
3. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie trebuie

sǎ rǎspundǎ obiectivelor de:
a) maximizarea profitului ;
b) minimizarea costurilor de producţie pentru un anumit volum al
producţiei de bunuri şi servicii;
c) obţinerea fiecǎrui bun economic prin unirea resurselor de muncǎ şi de
capital;
d) maximizarea producţiei de bunuri şi servicii la un cost de producţie
dat ;
e) maximizarea producţiei de bunuri şi servicii.
A(a), B(a+c); C(a+b+d); D(a+e); E(b+d)
8.2 Calculul economic al producǎtorului
Pe bazǎ de calcule economice, se alege alternativa de combinare de la care se

aşteaptǎ cea mai mare eficienţǎ în condiţiile date. Astfel, dacǎ un agent
economic va avea în vedere eficientizarea tehnicǎ şi economicǎ a producţiei
prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumitǎ
alternativǎ de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucrǎtori.
Pentru aprecierea alegerii fǎcute se vor folosi indicatori de tipul: nivelul
productivitǎţii marginale a muncii şi a capitalului, rata marginalǎ de substituire
(a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) şi elasticitatea substituirii.
Elasticitatea Elasticitatea substituirii exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia

când un factor este înlocuit cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivǎ
substituirii
pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variazǎ de la
zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu
altul, producţia rǎmânând constantǎ.
Elasticitatea substituirii se mǎsoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii
substituirii unui factor A cu un factor B. Acesta aratǎ cu câte procente trebuie
sǎ creascǎ valoarea raportului dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B
atunci când raportul dintre productivitatea marginalǎ a factorului B şi cea a
factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia sǎ rǎmânǎ constantǎ.
Vom avea astfel o relaţie de tipul:
Microeconomie 128
X  W 
 A   mB 
K es   B    mA  .
X W
XA WmB
XB WmA
Aceastǎ relaţie permite definirea coeficientului elasticitǎţii substituirii factorilor
şi ca raport dintre variaţia relativǎ a raportului cantitǎţilor utilizate din factorii
A şi B, pe de o parte şi variaţia relativǎ a raportului productivitǎţii marginale
ale celor doi factori, pe de alta.
Productivitatea marginalǎ a fiecǎrui factor de producţie este sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unitǎţi suplimentare din factorul de producţie
respectiv, cantitatea folositǎ din celǎlalt factor rǎmânând neschimbatǎ.
Din punct de vedere matematic, productivitatea marginalǎ a unui factor de
producţie este chiar derivata parţialã (de ordinul I) a funcţiei de producţie în
raport cu factorul considerat.
Astfel, dacǎ Q  f L, K  , atunci:
Q f Q f
WmL    f `L şi WmK    f `K
L L K K
Ele sunt pozitive şi descrescǎtoare.
Microeconomie 129
Funcţia de producţie
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante
optime de combinare a factorilor de producţie care sǎ le asigure un anumit nivel
al producţiei şi sǎ le permitǎ maximizarea profitului.
Una dintre cele mai utilizate modalitǎţi de analizǎ este cea a funcţiilor de
producţie care, în linii generale, descriu relaţia dintre producţia scontatǎ a se
obţine dintr-un bun şi cantitǎţile din diferiţii factori de producţie necesare
pentru obţinerea acestuia. În microeconomia modernǎ se pune un accent
deosebit pe asigurarea compatibilitǎţii între analiza comportamentului
consumatorului, pe de o parte, şi cea a producǎtorului, pe de altǎ parte. Studiile
de marketing şi, în special cele vizând abordǎrile din perspectiva
marketingului-mix (Borden) capǎtǎ astfel o nouǎ şi importantǎ semnificaţie în
strategiile specifice întreprinderii moderne. Funcţia de producţie poate fi astfel
redatǎ prin relaţii de tipul:
Q=f(a,b,c,…),
unde prin a,b,c, ……… au fost desemnaţi diferiţii factori de producţie.
În general, în analiza microeconomicǎ se au în vedere, de cele mai multe ori,
funcţii de producţie dependente doar de factorii de producţie: muncǎ (L) şi
capital (K). Funcţia de producţie va fi, în aceste condiţii, de tipul: Q=f(L,K).
Suprafaţa de producţie şi curbele de isoproducţie

Modelul general de analizǎ a comportamentului producǎtorului presupune,
analog modelului descris la analiza comportamentului consumatorului,
recurgerea la metoda graficǎ prin utilizarea curbelor de isoproducţie.
In cazul celor doi factori de producţie luaţi în considerare, putem reprezenta
într-un spaţiu tridimensional, suprafaţa de producţie din care deducem apoi
curbele de isoproducţie sau isocuantele, pe care le vom defini înainte de a
le preciza formele şi caracteristicile.
Funcţia Q = f(L,K) poate fi reprezentatǎ prin graficul din fig. 10.1. în care se
aratǎ cǎ producţia Q, mǎsuratǎ pe ordonata 0Q este funcţie crescǎtoare de
cantitatea utilizatǎ din fiecare dintre factorii care sunt reprezentaţi pe celelelte
douǎ axe (0L şi 0K). In acest spaţiu tridimensional apare, deci, un volum, o
suprafaţǎ care seamǎnǎ cu o colinǎ. Putem, în mod firesc, sǎ ne urcǎm pe colinǎ
(pornind de la originea 0) urmând diferite direcţii pe cele douǎ axe ale
consumului de factori, ceea ce înseamnǎ cǎ producţia poate fi mǎritǎ dacǎ
spotrşte cantitatea utilizatǎ a unuia sau altuia din cei doi factori, sau dacǎ
sporeşte simultan cantitatea ambilor factori.
Pentru a preciza forma suprafeţei de producţie în spaţiu, vom reprezenta
intersecţia suprafeţei prin trei plane paralele cu planul bazei (K0L), dar situate
la înǎlţimi, la niveluri de producţie diferite, Q1, Q2, Q3. De aici rezultǎ trei
curbe, Q1, Q2, Q3, care deseneazǎ contururile suprafeţei la cele trei niveluri de
producţie considerate.
Microeconomie 130
Q
Q = f(L, K)
Q3
K Q2
Q1
0 Q1 Q2 Q3
Fig. 8.1 Suprafaţa de producţie a unui bun, funcţie de cantitǎţile utilizate din
facotrii de producţie muncǎ (L) şi capital (K)
Prin proiecţie pe plan orizontal (K0L), se obţin elipse concentrice Q1, Q2, Q3,
fiecare reprezentând niveluri diferite de producţie, care descresc dinspre centru
spre exterior (Q1< Q2< Q3). Transpuse în spaţiu bidimensional, cele trei elipse
concentrice din planul K0L urmeazǎ desenul din graficul 10.2.
Curbele Q1, Q2, Q3, sunt curbe de isoproducţie, sau isocuante sau curbe de
producţie egale (“iso” în limba greacǎ înseamnǎ “egal”).
Curba de isoproducţie (isocuantǎ), reprezintǎ totalitatea combinaţiilor factorilor
de producţie care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei.
De exemplu, producţia de pe isocuanta Q1 poate fi realizatǎ fie prin combinarea
de factori reprezentatǎ în A (mulţi K, puţini L) fie prin combinaţia de factori
reprezentatǎ în E (puţini K, mulţi L).
A M
8
N
6 B P Q3
C Q2
4
D
2 E
Q1
0
1 2 3 4 5 L
Fig. 8.2 Curbele de isoproducţie (isocuante)
Microeconomie 131
In mod evident, este posibilǎ o infinitate de combinaţii, din moment ce curba

este continuǎ (aceasta provine din ipoteza divizibilitǎţii perfecte a factorilor de
producţie).
Caracteristicile curbelor de isoproducţie (isocuantele)
Existǎ o infinitate de isocuante, o familie de isocuante, fiecare curbǎ
corespunzând unui nivel dat al producţiei. Nivelul producţiei este cu atât mai
ridicat cu cât ne “urcǎm” pe “colinǎ”. (fig. 10.1.), sau cu cât ne îndreptǎm cǎtre
“nord-estul” graficului din fig. 10.2., unde Q3> Q2> Q1.
Trebuie remarcat cǎ este imposibil ca douǎ isocuante sǎ se întretaie. Din
moment ce fiecare dintre ele reprezintǎ ansamblul combinaţiilor care permit
obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, este exclus ca o combinaţie datǎ sǎ
permitǎ obţinerea simultanǎ a douǎ niveluri de producţie diferite.
O altǎ caracteristicǎ poate fi pusǎ în evidenţǎ pornind de la cele precedente: o
isocuantǎ oarecare nu este în mod necesar descrescǎtoare, dar numai partea
descrescǎtoare a curbei prezintǎ interes din punct de vedere economic.
Se remarcǎ mai întâi cǎ aceastǎ curbǎ este în mod necesar descrescǎtoare dacǎ
presupunem cǎ productivitǎţile marginale ale celor doi factori sunt strict
pozitive. Intr-adevǎr, dacǎ f ’L > 0 şi f ’K > 0  K/L<0, pentru cǎ, K/L =
-f ’L/f ’K. In cazul în care, dincolo de un anumit prag de utilizare,
productivitǎţile marginale se anuleazǎ, isocuantele devin crescǎtoare (fig.
10.2.), dincolo de punctele A şi E.
Isocuanta descrie o buclǎ, o elipsǎ, etc., a cǎrei formǎ exactǎ nu are importanţǎ,
din moment ce doar linia continuǎ dintre A şi E prezintǎ interes din punct de
vedere economic. Intr-adevǎr, combinaţia productivǎ de tip M nu va fi
niciodatǎ utilizatǎ de producǎtorul care cautǎ sǎ dea o întrebuinţare cât mai
raţionalǎ factorilor de producţie de care dispune; se poate realiza acelaşi nivel
al producţiei utilizând combinaţia C în care consumul din factorul capital este
considerabil mai redus ( M = 8K + 3L; C = 4K + 3L). Situaţia va fi la fel şi
pentru punctele N, P situate dupǎ punctele de întoarcere ale curbei Q1 (punctele
A şi E): combinaţiile N şi P reprezintǎ o risipǎ de factori, întrucât este
întotdeauna posibil sǎ se realizeze acelaşi volum de producţie, utilizând o
cantitate mai micǎ din cel puţin unul dintre factori. Acestea sunt, deci,
combinaţii mai costisitoare şi iraţionale în planul gestionǎrii resurselor de cǎtre
producǎtor. Aici ne situǎm însǎ într-o perspectivǎ normativǎ, respectiv cǎutǎm
reguli de gestionare care sǎ indice producǎtorului raţional modul în care trebuie
sǎ se comporte. Datoritǎ acestui fapt, vom lua în consideraţie doar porţiunile
descrescǎtoare ale isocuantelor pe tot traseul lor (fig. 10.3.)
Microeconomie 132
Q3
Q2
Q1
O L
Fig. 8.3 Isocuantele, pe traseul (porţiunea) lor descrescǎtor
Rata marginalǎ de substituţie între factori; definiţie şi valoare
Analiza limitei pânǎ la care substituţia factorilor este eficientǎ se face cu
ajutorul indicatorului rata marginalǎ de substituţie. Conţinutul acestui indicator
este perfect similar cu cel folosit în analiza comportamentului consumatorului,
numai cǎ datele problemei se schimbǎ în sensul cǎ este vorba de substituţia
factorilor de producţie şi nu a bunurilor, iar condiţia pusǎ are în vedere
menţinerea constantǎ a producţiei, şi nu a utilitǎţii agregate.
Rata marginalǎ a substituţiei între doi factori K şi L, notatǎ pe scurt Rms,
mǎsuarǎ cantitatea dintr-un factor K necesar pentru a compensa pierderea de
producţie deretminatǎ de diminuarea cu o unitate în utilizarea celuilalt factor L.
Altfel spus, rata marginalǎ de substituţie între K şi L desemneazǎ numǎrul de
unitǎţi din K care trebuie substituite unei unitǎţi din L, astfel încât producţia sǎ
rǎmânǎ constantǎ.
Rata marginalǎ de substituţie poate fi exprimatǎ pornind de la panta isocuantei
corespunzǎtoare nivelului de producţie considerat (Q1 de exemplu); fie A şi B
douǎ puncte situate pe aceeaşi curbǎ (fig. 10.4.);
K K  KA
 B ;
L LB  L A
K K
pentru L 0,:   Rms .
L L
Microeconomie 133
KB B
Q3
K Q2
L A
KA Q1
O LB LA L
Fig. 8.4 Rata marginalǎ de substituţie între K şi L

K şi L reprezintǎ diferenţele între dotǎrile cu factori care caracterizeazǎ
fiecare din aceste combinaţii productive. Dacǎ combinaţia productivǎ iniţialǎ
este cea care corespunde punctului A şi dacǎ producǎtorul este nevoit sǎ
diminueze cu o cantitate infinit de micǎ L, volumul folosit din factorul L, se
observǎ cǎ va trebui sǎ utilizeze o cantitate suplimentarǎ K, din celǎlalt factor,
pentru a rǎmâne la acelaşi nivel de producţie. Atunci când L tinde spre 0,
raportul K/L trebuie sǎ se încline cǎtre acest punct al curbei de isoproducţie.
Rata marginalǎ de substituţie pentru L şi K (notatǎ RmsL/K), este definitǎ
pornind de la valoarea pantei isocuantei; valoarea sa este, prin definiţie, opusul
valorii acestei pante.
Luând în consideraţie cei doi factori tradiţionali ai analizei comportamentului
producǎtorului – munca (L) şi capitalul (K) – atunci Rms între cei doi factori se
poate scrie astfel:
K K 1  K 0
Rms    .
L L1  L0
Ea reprezintǎ prin definiţie valoarea pantei izocuantei în punctul respectiv şi,
deci, poate fi exprimatǎ, pentru intervale foarte mici, (L  0) prin relaţia
K
Rms   (adicǎ prin raportul dintre derivatele parţiale ale funcţiei de
L
producţie în raport cu K şi, respectiv, L).
Rata marginalǎ de substituţie a factorilor de producţie într-un punct al
isocuantei este egalǎ cu raportul invers al productivitãţilor marginale ale celor
doi factori de producţie. Dacǎ pornim de la funcţia Q=f(L,K) şi îi aplicǎm
regulile de derivare, punând condiţia de menţinere constantǎ a producţiei pe
isocuantǎ (Q=0), rezultǎ:
Microeconomie 134
f `LdL  f `KdK  0 / : f `K :
f `L f `K f `L
dL  dK  dL  dK ;
f `K f `K f `K
f `L dK dQ
  Rms, in care : f `L   WmL,
f `K dL dL
dQ
f `K   WmK .
dK

Prin studii tehnice s-a determinat că debitul unei conducte între locul de
extracţie X şi terminalul petrolier T depinde de diametrul conductei (D) şi
energia furnizată (E) în punctul de plecare (X) conform relaţiei:
1 1
Q  10  D 4  E 4
a) Reprezentaţi grafic isocuanta corespunzătoare unui debit de 10 l/s.
b) Fie punctul A(1,1) pe isocuantă. Care este semnificaţia şi valoarea ratei
marginale de substituţie între factorii D şi E (RmsD/E) în punctul A?
c) Care este semnificaţia şi valoarea productivităţilor marginale ale
factorilor D şi E (WmD şi WmE) în punctul A?
d) Ce relaţie generală există între RmsD/E, WmD şi WmE în orice punct al
isocuantei?
8.3 Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia

Analiza funcţiilor de producţie, a productivitǎţilor marginale ale factorilor de
producţie, a curbelor de isoproducţie, a ratei marginale de substituţie între
factori, etc., deja ne dǎ o informaţie tehnicǎ valoroasǎ asupra diferitelor volume
de producţie posibile pentru diverse combinaţii eficiente ale factorilor de
producţie. Pe baza acestor informaţii tehnice, au fost deja eliminate procese şi
metode de producţie ineficiente de tipul M, N, P, din fig. 10.2.. Aceste
informaţii sunt, bineînţeles necesare producǎtorului care trebuie sǎ hotǎrascǎ
nivelul (volumul) producţiei sale şi în acelaşi timp, metoda de producţie
utilizatǎ. Pentru a lua aceastǎ hotǎrâre, el trebuie sǎ mai cunoscǎ în plus:
a) cantitatea totalǎ a resurselor, respectiv volumul bugetului T;
b) preţurile PL şi PK ale factorilor.
T, PL şi PK exprimate în unitǎţi monetare sunt, deci, date exogene pentru
agentul economic considerat, în momentul în care ia decizia. Desigur, acţiunile
sale anterioare au putut avea un rol în determinarea totalului T al resurselor de
care dispune astǎzi; T depinde într-adevǎr de profiturile anterioare. Dar, în
Microeconomie 135
momentul în care se ia hotǎrârea astǎzi, T este o mǎrime datǎ, certǎ. In ce

priveşte preţurile factorilor, acestea scapǎ integral controlului producǎtorului,
care se va mulţumi sǎ le suporte.
Alegerea Posibilitǎţile de alegere ale producǎtorului se vor manifesta pornind de la
producǎtorului compararea hǎrţii isocuantelor cu dreapta bugetului sau dreapta isocostului.
raţional Alegerea producǎtorului în condiţii de constrângere bugetarǎ
Alegerea variantei optime de producţie necesitǎ ataşarea analizei cantitative (în
expresie fizicǎ) şi a analizei specifice restricţiilor financiare, legate de preţurile
factorilor de producţie şi de bugetul disponibila al producǎtorului.
Producǎtorul va utiliza cantitǎţile L şi K din cei doi factori de producţie; L şi K
fiind necunoscute, costul total al producţiei va fi în mod necesar egal cu suma
ponderatǎ de cǎtre preţurile (presupuse cunoscute) ale celor doi factori,
respectiv PL şi PK, adicǎ LPL şi KPK.
Dacǎ producǎtorul dispune de un total al resurselor de T u.m. şi problema sa
Constrângerea este de a repartiza aceste resurse date între cumpǎrarea celor doi factori, avem
bugetarǎ T P
în mod necesar: T = LPL + KPK sau KPK  T  LPL  K  L L ,
PK PK
a cǎrei pantǎ este datǎ de derivata sa de ordinul I în raport cu L:
K T L  PL  K P
   , sau   L , adicǎ panta (negativǎ) liniei de
L PK L  PK  L PK
isocost este definitǎ de structura preţurilor prin raportul dintre preţurile celor
doi factori.
Punctele de intersecţie ale liniei bugetului cu axele, sunt uşor de definit:
T
pentru K = 0  L  ;
PL
T
pentru L = 0  K  (fig. 11.1).
PK
Prin construcţie, orice punct al dreptei reprezintǎ o cheltuialǎ egalǎ, dar cu o
repartizare diferitǎ între L şi K.
Dreapta bugetului sau linia de isocost (T), reprezintǎ ansamblul combinaţiilor
de muncǎ (L) şi capital (K) posibile, pe care producǎtorul poate sǎ le obţinǎ, la
un cost total dat şi la un preţ dat al factorilor de producţie.
Domeniul de opţiune al producǎtorului dat, în condiţii de constrângere
bugetarǎ, este deci reprezentat de triunghiul A0B.
Microeconomie 136
Dreapta bugetului
K
T P
T A K  L L
K PK PK
PK
B
O T L
L
PL
Fig. 8.5 Dreapta bugetului sau linia de isocost
Funcţia de producţie a unei întreprinderi este de forma:

Q  f L, K   L  3K  2 .
Reţinem trei momente din activitatea firmei caracterizate prin:
a) T  120 u.m., PL  10 u.m., PK  15 u.m.;
b) T'  180 u.m., P ' L  6 u.m., P ' K  9 u.m.;
c) T"  264 u.m., P '' L  8 u.m., P '' K  12 u.m. .
Să se reprezinte grafic liniile de isocost în cele trei situaţii descrise mai sus.
8.4 Maximizarea producţiei la un cost dat

Opţiunea producǎtorului, în cast caz, este sǎ producǎ cât mai mult posibil la un
cost de producţie determinat. Gestionarea este optimǎ atunci când producǎtorul
nu mai poate sǎ-şi mǎreascǎ producţia ţinând seama de restricţiile care îi sunt
impuse (nivelul resurselor disponibile şi preţurile factorilor de producţie).
Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ
Pentru simplificare, se presupune cǎ întreprinzǎtorul nu utilizeazǎ decât doi
factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K).
Compararea dreptei bugetului cu graficul isocuantelor permite definirea
optimului producǎtorului pornind de la tangenta dintre drepata isocostului şi
una dintre isocuante.
Microeconomie 137
K
Optimul
producǎtorului
A
.P. P
1
2
Q4
KM .M Q3
.S 2 Q2
.S 1
Q1
O LM B L
Fig. 8.6 Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Domeniul opţiunilor posibile este reprezentat prin triunghiul A0B, inclusiv
frontiera AB. Pornind, de exemplu, din vârful A, este clar cǎ se poate realiza
nivelul de producţie Q1 (deoarece linia de isocost AB intersecteazǎ isocuanta
Q1 în punctul P1), dar şi nivelul de producţie mai ridicat Q2, atingând maximum
de producţie în punctul M, punct de tangenţǎ între isocuanta Q3 şi dreapta
bugetului AB. Acesta este un maxim deoarece, pe de o parte, isocunatele de tip
Q4 nu sunt accesibile la nivelul bugetului disponibil AB şi, pe de altǎ parte,
orice deplasare pe AB dincolo de M s-ar concretiza într-o scǎdere a nivelului de
producţie deoarece (Q1< Q2<Q3). Acest maxim existǎ în mod necesar, deoarece
existǎ, prin ipotezǎ, o infinitate continuǎ de isocuante descrescǎtoare şi convexe
la origine; drepata bugetului are o pantǎ negativǎ, şi este deci întotdeauna
tangentǎ uneia dintre isocuante într-un punct M.
Poziţia acestui punct M în plan, permite sǎ se caracterizeze atât nivelul maxim
al producţiei pe care producǎtorul îl poate atinge (ex. Q3), cât şi combinaţia de
factori utilizaţi (coordonatele LM şi KM ). Existǎ deci o determinare simultanǎ a
volumului de producţie şi a combinaţiei de factori utilizaţi.
Din aceastǎ situaţie de optim al producǎtorului numitǎ şi situaţie de echilibru
(cǎci producǎtorul nu este nevoit sǎ caute altǎ soluţie), se poate formula şi
urmǎtoarea regulǎ de gestionare: în situaţie de echilibru (de optim), raportul
productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor factorilor. Este
cunoscut deja cǎ rata marginalǎ de substituire definitǎ prin opusul pantei
isocuantei, este egalǎ cu raportul inverselor productivitǎţilor marginale ale
factorilor consideraţi:
K f
Rms    L . In orice punct al unei isocuante şi, în special în punctul M,
L f K
K f
se obţine în consecinţǎ:   L . Dar, punctul M este situat şi pe dreapta
L f K
Microeconomie 138
K P
bugetului a cǎrei pantǎ este datǎ de raportul dintre preţuri:   L . De aici
L PK
f L PL
rezultǎ regula enunţatǎ anterior:  ;
f K PK
Din aceastǎ regulǎ se poate deduce enunţul alternativ urmǎtor: în situaţia de
optim, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale împǎrţite la preţuri. Din
f f
egalitatea anterioarǎ rezultǎ într-adevǎr: L  K .
PL PK
Optimul producǎtorului : soluţia analiticǎ
Acelaşi rezultat poate fi obţinut folosind metode pur analitice.
Producǎtorul trebuie sǎ maximizeze nivelul producţiei, Q=f(L, K), ţinând
seama de restricţiile sale bugetare, adicǎ: Q= f(L,K)  maxim, în condiţiile:
T P
T=LPL + KPK sau K  L L .
PK PK
De aici rezultǎ: K = K(L) şi Q = F[L, K(L)].
Folosind regula de revenire a unei funcţii compuse, obţinem:
Q K K P
 f L  f K şi   L , luând în considerare şi restricţiile bugetare.
L L L PK
Pentru ca producǎtorul sǎ realizeze cel mai ridicat nivel al producţiei în
condiţiile bugetului dat T, este necesar ca derivata de ordinul I a funcţiei de
producţie sǎ fie egalǎ cu 0, adicǎ:
f LL  f KK  0 / : L si :
L K K
f L  f K  f L  f K  0.
L L L
K  PL 
Inlocuind pe cu raportul dintre preţuri   , şi rezultǎ:
L  PK 
f L f K  PL  f L PL K
     0 ; :   , relaţie ce caracterizeazǎ
f K f K  PK  f K PK L
situaţia de optim sau de echilibru a producǎtorului, stabilitǎ grafic în punctul M:
în condiţii de echilibru, raportul productivitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor şi cu rata marginalǎ de substituire. Sau: în condiţii de
echilibru, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale împǎrţite la preţul
factorilor.
Microeconomie 139

Procesul de producţie al unei întreprinderi poate fi descris cu ajutorul funcţiei:
1 1
Q  2L 2 K 2
Determinaţi combinaţia optimă de L şi K ce permite maximizarea producţiei la

un cost dat (T = 90 u.m.; PL = 3 u.m.; PK = 6 u.m.).
8.5 Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ
In acest caz vom studia comportamentul producǎtorului pornind de la o altǎ

opţiune a acestuia, respectiv producǎtorul cautǎ sǎ minimizeze costul pentru un
nivel de producţie dat.
Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ
Producǎtorul cautǎ, conform ipotezei, sǎ minimizeze costul de producţie C = T
= LPL +KPK pentru un nivel de producţie, Q = Q0 determinat. Funcţia de
producţie este Q = f (L, K), iar preţurile factorilor P L şi PK sunt date. Trebuie
deci ca producǎtorul sǎ aleagǎ cantitǎţile L şi K care sǎ îi permitǎ sǎ producǎ Q0
la un cost minim.
In figura 8.7 a fost reprezentatǎ isocuanta corespunzǎtoare nivelului de
producţie Q = Q0 şi trei drepte ale isocosturilor C1 , C2, C3 care au aceeaşi pantǎ
(de moment ce PL şi PK nu se modificǎ), dar corespund unor costuri de
producţie diferite C3 >C2> C1.
In general, existǎ într-adevǎr pentru un C oarecare ecuaţia:
C P
K L L .
PK PK
Notaţia a fost modificatǎ pentru a trage atenţia asupra ipotezei avansate în acest
caz, conform cǎreia C este variabilǎ (dar C = T) şi nu au fost reprezentate decât
trei drepte ale isocostului, deşi existǎ o infinitate.
Microeconomie 140
Optimul
.
S
producǎtorului
.
M
.
R
Q0
L
0 C1 C2 C3
Fig. 8.7 Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ

Nivelul costului reprezentat de C1 este exclus, întrucât nu se poate produce Q0
cu ajutorul unei combinaţii oarecare de factori disponibili pornind de la aceastǎ
cheltuialǎ C1. Am putea realiza combinaţia Q0 cu combinaţii de factori cum
sunt R şi S, ambele corespunzând unui cost C3, dar, deplasându-ne din R sau S
spre M, constatǎm astfel cǎ producǎtorul poate obţine aceeaşi producţie la un
cost mai scǎzut. Optimul producǎtorului este atins deci, în punctul M, în care
isocuanta Q0 este tangentǎ la una din dreptele isocostului (C2). Se poate
demonstra astfel cǎ în punctul de optim, raportul productivitǎţilor marginale
este egal cu raportul preţurilor factorilor, rezultat care va fi confirmat şi prin
utilizarea metodei analitice.
Optimul producǎtorului: soluţia analiticǎ
Producǎtorul urmǎreşte sǎ minimizeze costul de producţie pentru un nivel al
producţiei dat.
Este vorba, într-adevǎr, de a minimiza C = C(L,K) = LPL + KPK, L şi K fiind
legate prin relaţia implicitǎ ce decurge din Q = Q0 = f (L,K). In acest fel, C =
C[L, K(L)] şi, folosind regula de derivare a unei funcţii compuse:
C K K P
 PL  PK si  L .
L L L PK
Utilizând teorema de derivare a funcţiilor implicite, în vecinǎtatea unui punct
K f L C
(L,K),  , minimizarea costului în raport cu L se scrie  0 , de
L f K L
K f L  f L  f L PL
unde, prin substituţia lui prin : PL + PK    =0 şi = ,
L f K  f K  f K PK
relaţie ce caracterizeazǎ situaţia de optim a producǎtorului, materializatǎ în
punctul M de pe grafic.
Microeconomie 141

1. Opţiunile producǎtorului raţional sunt:
a) maximizarea profitului ;
b) maximizarea încasǎrilor ;
c) maximizarea producţiei ;
d) minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ ;
e) maximizarea producţiei la un cost dat.
A (a+b+c+d+e); B (a+b+c); C(a+d+e); D (d+e); E (a+d).
2. În punctul de optim al producǎtorului :

a) raportul productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor
factorilor ;
b) productivitǎţile marginale pe unitatea monetarǎ sunt egale ;
c) dreapta bugetarǎ este tangentǎ la o isocuantǎ ;
d) se atinge cea mai înaltǎ isocuantǎ de pe grafic ;
e) raportul utilitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor bunurilor de
consum.
A (a+b+c); B (a+b+c+d); C(a+d+e); D (a); E (a+c).
3. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ:

a) este o opţiune a consumatorului raţional;
b) este o opţiune a producǎtorului raţional;
c) presupune ca producǎtorul sǎ aleagǎ cantitǎţile L şi K care sǎ îi permitǎ sǎ
obţinǎ producţia determinatǎ la un cost minim ;
d) se realizeazǎ atunci când raportul productivitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor factorilor ;
e) se realizeazǎ atunci când raportul utilitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor bunurilor.
A (a+e); B (b+c+d); C(a+d+e); D (d); E (b+c).
8.6 Maximizarea profitului
Atunci când producǎtorul are posibilitatea de a alege în acelaşi timp nivelul

producţiei şi cel al resurselor de care dispune, maximizarea profitului obţinut
poate fi analizatǎ direct. Preţul produsului final (pv) şi preţurile factorilor de
producţie (PL şi PK) sunt date.
Profitul producǎtorului (P) este diferenţa dintre venitul total sau cifra de afaceri
(Q  pv) şi nivelul costurilor ( C).
Fie P = Q  pv – C, unde: Q = f (L,K) şi C = LPL + KPK.
Deci P = pv  f (L,K) – (LPL + KPK).
Microeconomie 142
Profitul, funcţie de L şi de K este maximizat în raport cu aceste douǎ variabile.

Dacǎ derivatele parţiale în raport cu L şi K sunt egale cu zero, condiţie necesarǎ
a maximizǎrii, rezultǎ:
P
 pv  f L  PL  0, şi : PL  pv  f L
Condiţiile L
maximizǎrii P
 pv  f K  PK  0, şi PK  pv  f K
profitului K
Ori f L şi f K sunt productivitǎţile marginale în expresie fizicǎ ale fiecǎruia
dintre factori, respectiv derivatele parţiale ale funcţiei de producţie; pv  f L şi
pv  f K reprezintǎ în aceastǎ situaţie productivitǎţile marginale în expresie
valoricǎ pentru fircare din cei doi factori.
Astfel, pentru ca producǎtorul sǎ-şi maximizeze profitul, trebuie ca
productivitatea marginalǎ în expresie valoricǎ a fiecǎrui factor sǎ fie egalǎ cu
preţul sǎu.
Acest aspect poate fi înţeles în mod intuitiv: întreprinzǎtorul este interest în
creşterea cantitǎţii folosite dintr-un factor determinat ( L de exemplu), atâta
timp cât câştigul suplimentar care decurge din introducerea în producţie a unei
unitǎţi suplimentare din acest factor ( fie pv  f L ), este superior preţului acestui
factor, respectiv costului de utilizare a unei unitǎţi suplimentare din acest
factor.
Putem remarca de asemenea urmǎtorul aspect: condiţiile necesare pentru
maximizarea profitului reprezinta un caz particular al condiţiilor de maximizare
a producţiei sub constrângere bugetarǎ, enunţatǎ anterior.
Intr-adevǎr:
PL f L f f
PL  pv  f L şi PK  pv  f K  = sau L  K .
PK f K PL PK

Funcţia de producţie a unei întreprinderi este:
Q = f (L, K) = L1/3 · K1/3.
Întreprinderea este o „primitoare” de preţ atât în privinţa factorilor de

producţie, cât şi produsului final:
p = 50 u.m., PL = 16 u.m., PK = 2 u.m.
a) Să se determine condiţia de maximizare a profitului;

b) Să se identifice volumul de producţie pe care firma trebuie să îl
realizeze pentru a obţine un profit maxim atunci când are un singur
angajat (L = 1).
Microeconomie 143
8.7 Modificǎri în nivelul resurselor

Echilibrul producǎtorului a fost analizat în cazul în care acesta dispune de un
buget de cheltuieli dat, de un anumit volum al resurselor. Ce se întâmplǎ în
cazul în care restricţiile se modificǎ?
A. Schimbarea de “scarǎ de producţie”
Schimbarea de
Dreapta isocostului a fost trasatǎ presupunând un volum dat de resurse T0 şi o
scarǎ de producţie
structurǎ datǎ a preţurilor factorilor. Dacǎ vom considera cǎ producǎtorul va
dispune de resurse mai mari T1, noua dreaptǎ de buget va fi deplasatǎ spre
dreapta şi va avea o pantǎ paralelǎ cu dreapta iniţialǎ (din moment ce PL/PK
rǎmâne prin ipotezǎ invariabil).
Punctele de intersecţie cu axele de coordonate vor fi acum T1/PL şi T1/PK. Intr-
un mod mai general, orice relaxare a constrângerii bugetare determinǎ apariţia
unei noi drepte, dar paralelǎ cu prima; şi invers: orice accentuare a restricţiilor
genereazǎ o nouǎ dreaptǎ a isocostului paralelǎ cu prima, dar situatǎ la stânga.
Domeniul de opţiune al producǎtorului se restrânge sau se extinde conform
ipotezei avute în vedere (fig. 10.8).
Ansamblul dreptelor isocosturilor (T0, T1, T2) defineşte o hartǎ a isocosturilor.
Pentru fiecare nivel de constrângere, pentru fiecare poziţie a dreptei bugetului,
putem defini echilibrul producǎtorului în punctul de tangenţǎ al unei a dintre
isocuante (Q0, Q1, Q2) cu dreapta isocostului corespunzǎtor (M0, M1, M2).
K
T1/PK
Traiectoria de expansiune
Schimbare de (linia de scara)
T0/PK
scarǎ fǎrǎ
substituire între
factori T2/PK .
M1
.
M0
Q1
.M2 Q0
Q2
0 L
T2/PL T0/PL T1/PL
Fig. 8.8 Traiectoria de expansiune a întreprinderii

Atunci când unim ansamblul punctelor care definesc echilibrul producǎtorului
(M2, M1, M0), construim traiectoria de expansiune sau linia de scarǎ. Aceastǎ
linie exprimǎ creşterea cantitǎţilor utilizate din cei doi factori, creştere datoratǎ
mǎririi bugetului, relaxǎrii constrângerii bugetare, presupunându-se cǎ preţurile
relative ale factorilor de producţie sunt aceleaşi. Când linia de expansiune este
o drepatǎ, cei doi factori progreseazǎ în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii
întreprinderii, fiind vorba de schimbare de scarǎ fǎrǎ substituire între factori.
Microeconomie 144
Atunci când schimbarea de scarǎ a producţiei se realizeazǎ cu substituire de

factori, linia de scarǎ are forma unei linii frânte (AB) (fig. 8.9.).
K
Schimbarea de
scarǎ cu
substituire între B
factori . . M2
M3
. .
M1
T3
A M0 T2
T1
T0
0 L
Fig. 8.9 Traiectoria de expansiune a întreprinderii

B. Randamentul de scarǎ (sau de dimensiune)
Ce se va întâmpla dacǎ producǎtorul dubleazǎ, de exmplu, cantitǎţile utilizate
din cei doi factori?
Nu este deloc obligatoriu ca producţia sǎ se dubleze din aceastǎ cauzǎ. Dacǎ
acest lucru se întâmplǎ, vom spune cǎ randamentele de scarǎ (sau de
dimensiune) sunt constante; randamentele de scarǎ vor fi considerate
crescǎtoare dacǎ dublarea scǎrii de producţie duce la o creştere şi mai
accentuatǎ a volumului producţiei; randamentele de scarǎ sunt descrescǎtoare
dacǎ dublarea scǎrii de producţie va deremina o creştere a producţiei în mai
micǎ mǎsurǎ.
Generalizând, putem formula:
- randamentele de scarǎ sunt considerate constante atunci când
unei creşteri proporţionale a cantitǎţilor întrebuinţate din cei doi
factori îi corespunde o creştere proporţionalǎ a volumului
producţiei;
- randamentele de scarǎ vor fi crescǎtoare dacǎ volumul
producţiei creşte într-o proporţie superioarǎ celei cu care se mǎreşte
volumul factorilor utilizaţi;
- randamentele de scarǎ vor fi descrescǎtoare, în cazul contrar.
Existǎ economii de scarǎ în cazul randamentelor crescǎtoare: amplificarea
dimeniunii (mǎrimii) întreprinderii îi sporeşte eficienţa ca urmare, de exemplu,
a unor noi posibilitǎţi de organizare a producţiei şi a muncii.
Dimpotrivǎ, cazul randamentelor descrescǎtoare se referǎ la economii de scarǎ
negative, pierderi de eficienţǎ sau cum li se mai spune dezeconomii de scarǎ.
Microeconomie 145
Ipoteza omogenitǎţii funcţiilor de producţie permite definirea matematicǎ a

diferitelor cazuri de randamente de scarǎ.
Spunem cǎ o funcţie de producţie cu douǎ variabile Q = f (L,K) este omogenǎ
de gradul n dacǎ, multiplicând variabilele independente cu o constantǎ m,
funcţia se multiplicǎ cu mn, adicǎ dacǎ:
f (mL, mK) = mn f (L,K) = mnQ.
Presupunem cǎ m>1, regǎsim cele trei cazuri arǎtate deja mai înainte:
1) n=1, f (mL, mK) = mQ m, randamentele sunt constante;
2) n>1, f (mL, mK) = mn Q >mQ, randamentele sunt crescǎtoare;
3) n<1, f (mL, mK) = mn Q< mQ, randamentele sunt descrescǎtoare.
C. Randamentele de scarǎ şi randamentele factoriale
In cazul randamentelor de scarǎ se relevǎ consecinţele pe care le are asupra
volumului producţiei o creştere simultanǎ şi în aceeaşi proporţie a cantitǎţii
utilizate din fiecare factor de producţie.
In cazul randamentelor factoriale, sunt urmǎrite consecinţele pe care le are
asupra volumului producţiei o creştere a cantitǎţii utilizate dintr-un singur
factor, cantitatea utilizatǎ din celǎlalt factor rǎmânând nemodificatǎ.
Aceste douǎ metode permit caracterizarea procesului de producţie. Dar, dacǎ
ele sunt alternative, nu înseamnǎ cǎ se şi exclud una pe alta. Trebuie doar ca ele
sǎ fie bine disociate.
In consecinţǎ, trebuie subliniat cǎ este perfect posibil ca un proces de producţie
sǎ fie caracterizat simultan de randamente de scarǎ constante şi de randamente
factoriale descrescǎtoare.

Activitatea de producţie a unei întreprinderi se desfăşoară conform funcţiei: Q
= L2  K . Să se determine:
a) tipul de randament de scară;
b) ecuaţia dreptei de expansiune pentru PL = 5 şi PK = 10;
c) combinaţia optimă de L şi K pentru:
1. T = 150, PL = 5, PK = 10;
2. T' = 300, PL = 5, PK = 10;
3. T'' = 180, P''L= 4, P''K= 8.
Evidenţiaţi grafic cele trei situaţii.
Microeconomie 146
8.8 Modificǎri în structura preţurilor factorilor de producţie

Dupǎ ce au fost studiate modificǎrile echilibrului producǎtorului pentru T
variabil şi PL şi PK constante, va fi abordat acum cazul în care volumul
resurselor (T) este constant, structura preţurilor factorilor se modificǎ, iar
funcţia de producţie este presupusǎ omogenǎ.
Pentru un volum de resurse (T) dat, pot fi prevǎzute cu uşurinţǎ consecinţele
unei modificǎri a structurii preţurilor relative presupunând P K fix şi PL variabil.
Dreapa bugetului va pivota în jurul punctului P (câci T/PK este fix) cǎtre
dreapta, dacǎ PL scade şi cǎtre stânga dacǎ PL creşte (putem cumpǎra cu atât
mai mult din factorul L cu volumul de resurse dat (T), cu cât preţul unitar P L
este mai mic (fig. 8.10). Panta liniei bugetului variazǎ într-adevǎr, o datǎ cu
structura preţurilor relative, cǎci :
K P
 L .
L PK
Cum este afectatǎ poziţia de echilibru a producǎtorului? Fie, de exemplu, o
scǎdere de PL. In fig. 8.11, se vede cǎ din aceasta rezultǎ o creştere a volumului
producţiei, evidenţatǎ prin trecerea la o isocuantǎ superioarǎ Q1.
In afarǎ de aceasta, intervine o schimbare în combinaţia productivǎ, în raportul
de utilizare a factorilor. Echilibrul producǎtorului din punctul M0 se deplaseazǎ
în M1 datoritǎ raportului de preţ iniţial.
K
P
T
PK
PL scade
PL crete
S’2 S’1 S0 S1 S2
O L
T
L
PL
Fig. 8.10 Deplasarea dreptei bugetului datoritǎ modificǎrii PL
Scǎderea lui PL determinǎ (în afarǎ de creşterea producţiei evidenţiatǎ prin
trecerea de la isocuanta Q0 la Q1), o schimbare în raportul de utilizare a
factorilor care scade: el trece de la m0M0/0m0 la m1M1/0m1, unde m1M1/0m1 <
m0M0/0m0.
Microeconomie 147
Modificǎri în
structura A
M0
preţurilor
factorilor
. M’
M1
.
. Q0
Q1
m0 m’ m1
0 L
S0 B S1
Fig. 8.11 Modificǎri în structura preţurilor factorilor

Scǎderea lui PL în raport cu PK a determinat folosirea mai amplǎ a factorului de
producţie respectiv (adicǎ L), care a devenit relativ mai puţin scump şi
economisirea acelui factor al cǎrui preţ relativ a crescut sau nu s-a modificat
(adicǎ K). O operaţie simetricǎ ar arǎta cǎ, în cazul creşterii preţului lui P L,
existǎ tendinţa ca utilizarea factorului de producţie respectiv sǎ fie relativ
diminuatǎ.
Considerǎm la fel de util sǎ disociem un efect de substituţie pur de un efect de
venit, scǎderea lui PL determinând creşterea puterii de cumpǎrare a bugetului
dat T, de care dispune producǎtorul.
Acest fenomen poate fi evidenţiat dacǎ trasǎm (cu o linie întreruptǎ pe grafic) o
paralelǎ AB la noua restricţie bugetarǎ (PS1), astfel încât sǎ fie tangentǎ (într-un
punct M’) la isocuanta pe care se situa iniţial producǎtorul (Q0). Prin
construcţie, noua dreaptǎ reprezintǎ un nou raport al preţurilor, iar punctele M 0
şi M’ se aflǎ pe aceeaşi isocuantǎ.
Trecerea de la M0 la M’ reprezintǎ, în fapt, un efect de substituţie pur, adicǎ
schimbarea în combinaţia factorilor care corespunde modificǎrii din structura
preţurilor pentru un nivel constant al producţiei (Q0): substituirea va fi fǎcutǎ de
cǎtre producǎtor în favoarea factorului de producţie al cǎrui preţ a scǎzut.
Trecerea de la M’ la M1 reprezintǎ un efect de venit: punctele M’ şi M1 sunt,
prin construcţie, puncte de echilibru care corespund aceleiaşi structuri de
preţuri, dar unui volum diferit de resurse. Totul se petrece ca şi cum scǎderea
lui PL l-ar fi fǎcut pe producǎtor mai bogat, iar restricţia sa s-ar fi deplasat spre
dreapta; el va produce mai mult sporind simultan utilizarea ambilor factori.
Trebuie subliniat faptul cǎ în centrul analizei se aflǎ structura preţurilor
relative. Se va verifica în grafic faptul cǎ o modificare simultanǎ şi
proporţionalǎ a preţurilor celor doi factori va determina, dupǎ caz, o relaxare
sau o creştere a restricţiei, fǎrǎ modificarea pantei dreptei. Eventuala mǎrire a
Microeconomie 148
preţului unui factor determinǎ o substituire a acestuia dacǎ, şi numai dacǎ,

preţurile celorlalţi factori cresc într-o proporţie mai micǎ (dacǎ acestea in urmǎ
rǎmân stabile sau scad, substituirea respectivǎ va fi mai acentuatǎ).
Astfel, modificarea preţului unui anumit factor nu generazǎ un efect de
substituire pur dacât în mǎsura în care existǎ o schimbare în structura preţurilor
relative ale factorilor.

O întreprindere produce un bun folosind, la trei momente diferite, tehnologii şi
bugete distincte:
t0: Q0 = L1/2 · K1/4, T0 = 60 u.m.;
t1: Q1 = 2 · L1/2 · K1/2, T1 = 100 u.m.;
t2: Q2 = 4 · L · K2, T2 = 150 u.m..
Funcţia de cost este aceeaşi pentru cele trei situaţii:
T = 5 · L + 10 · K
a) Să se determine numeric şi grafic echilibrul producătorului la momentele
t0, t1 şi t2;
b) Să se reprezinte grafic traiectoria de expansiune a întreprinderii.
Schimbarea de scară s-a făcut cu substituire de factori?
În loc de rezumat Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 8.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

1. Substituirea factorilor de producţie se bazeazǎ pe :

a) compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi de adaptabilitate a pǎrţilor care se
combinǎ ;
b) productivitatea medie a factorilor ;
c) rata marginalǎ de substituţie între bunuri ;
d) caracterul limitat al producţiei ;
2. În condiţiile unor nevoi mari şi în creştere, combinarea factorilor de producţie se

bazeazǎ pe :
a) obţinerea bunurilor necesare cu consumuri minime de factori de producţie ;
Microeconomie 149
b) maximizarea producţiei de bunuri indiferent de consumul de factori de

producţie ;
c) maximizarea producţiei de bunuri la un volum dat al factorilor de producţie
utilizaţi ;
d) creşterea consumului de factori de producţie în vederea obţinerii mai multor
bunuri ;
3. Combinarea factorilor de producţie constituie:

a) consumul de factori de producţie în expresie monetarǎ;
b) operaţia tehnico-economică de substituire a factorilor de producţie;
c) operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie care se
realizează în orice activitate economică;
d) activitatea în care se combinǎ diverse bunuri de consum;
e) operaţia economicǎ prin care se stabileşte cantitatea dintr-un factor de producţie,
necesarǎ pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor.
4. Rata marginalǎ de substituţie reprezintǎ :

a) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ pentru a determina reducerea
cu o unitate a producţiei în condiţiile în care ceilalţi factori nu se modificǎ ;
b) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ în producerea unei cantitǎţi de
bunuri mai mari cu o unitate ;
c) cantitatea dintr-un factor care se diminueazǎ pentru a creşte un alt factor, astfel
încât producţia sǎ creascǎ cu o unitate ;
d) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ pentru a compensa reducerea
cu o unitate a unui alt factor astfel încât producţia sǎ rǎmânǎ aceeaşi ;
e) producţia ce trebuie sǎ se obţinǎ astfel încât cantitatea dintr-un factor de
producţie sǎ fie egalǎ cu cantitatea dintr-un alt factor.
5. Elasticitatea substituirii unui factor de producţie A cu un factor B:

a) exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia când un factor este
înlocuit cu altul ;
b) este negativǎ pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie ;
c) este pozitivǎ pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie ;
d) variazǎ de la zero la infinit, în funcţie de usurinţa cu care unul din factori poate
fi înlocuit cu altul, producţia rǎmânând constantǎ.
e) se masoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii substituirii .
A(a+e); B(a+c); C(a+c+d+e); D(a+b+e); E(c+d).
6. Opţiunile producătorului raţional sunt:

a) maximizarea cifrei de afaceri;
b) maximizarea producţiei la un cost dat;
c) minimzarea producţiei la un cost dat;
d) minimzarea costului pentru o producţie determinată;
e) maximizarea profitului.
Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+e); B(b+d+e); C(d+e); D(e); E(a+d).
Microeconomie 150
7. Linia de isocost reprezintǎ:

a) dreapta bugetului producǎtorului ;
b) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ la un preţ dat al factorilor ;
c) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ la un cost total dat şi preţuri date ale factorilor ;
d) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ pentru costuri totale diferite;
e) domeniul de opţiune al producǎtorului.
A(a+b+c); B(b+d+e); C(a+e); D(a); E(a+c).
8. Panta dreptei bugetare a producǎtorului este determinatǎ prin raportul:

P
a) L ;
PK
P
b) K ;
PL
L
c) ;
K
W
d) mL ;
PL
W
e) mL .
WmK
9. Panta isocuantei este determinatǎ prin raportul:

P
a) L ;
PK
P
b) K ;
PL
W
c) mK ;
WmL
W
d) mL ;
PL
W
e) mL .
WmK
10. Traiectoria de expansiune a întreprinderii:

a) reprezintǎ linia de isocost ;
b) exprimǎ creşterea cantitǎţilor utilizate din muncǎ şi capital datoratǎ mǎririi
bugetului când preţurile relative ale factorilor rǎmân aceleaşi ;
c) se prezintǎ sub forma unei drepte când cei doi factori progreseazǎ în aceleaşi
Microeconomie 151
proporţii în timpul expansiunii întreprinderii ;

d) reflectǎ schimbarea de scarǎ a producţiei ;
e) se mai numeşte line de scarǎ.
A(a+b+c); B(a+b+c+d+e); C(a+d+e); D(b+c+d+e); E(a+c).
11. Definiţi combinarea factorilor de producţie şi descrieţi caracteristicile sale.
12. Caracterizaţi funcţiile de producţie recurgând la metoda graficǎ.
13. Maximizarea producţiei la un cost dat – una dintre opţiunile producǎtorului

raţional.
14. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ – una dintre opţiunile
Microeconomie 152
producǎtorului raţional.
Răspuns 8.1
1. c 2. d 3. C
Răspuns 8.2
a) Ecuaţia curbei de isoproducţie pentru Q = 10 l/s este:
1 1 1
10 = 10  D 4
E 4
 ED 1 E 
D
D 0 0,25 0,33 0,5 1 2 3 4 ∞
E ∞ 4 3 2 1 0,5 0,33 0,25 0
Graficul este o hiperbolă echilaterală ce tinde asimptotic către ambele axe de
coordonate.
E
1 A (1, 1)
D
0 1 2 3 4
b) Rata marginală de substituţie între D şi E măsoară cantitatea suplimentară

necesară din E (variaţia energiei în punctul de plecare) pentru a compensa o
Microeconomie 153
diminuare infinit de mică a diametrului conductei (D), astfel încât debitul să rămână
constant (Q = ct). RmsD/E se calculează ca inversa valorii pantei isocuantei în orice
punct al acesteia.
dE 1 1
RmsD/E =  . Pentru E = în punctul A(1, 1) avem: RmsD/E   2  1
dD D D
c) Productivitatea marginală a factorului D (respectiv, E) indică măsura în care

variază debitul conductei (Q) ca urmare a unei variaţii infinitezimale a diametrului
conductei D (respectiv a energiei furnizate în punctul de plecare E), cantitatea din
celălalt factor rămânând constantă.
Pornind din punctul A(1,1) considerăm E constant şi variem D:
 1
1 1 1
Q  10  D 4 4  10  D 4
dQ 10  3 4 10
WmD    D . În A(1,1) avem: WmD  l s
dD 4 4
dQ 10  3 4 10
WmE    E . În A(1,1) avem: WmE  l s
dE 4 4
dE
d) În orice punct al isocuantei, RmsD/E =  .
dD
Variaţia diametrului conductei (dD) determină o variaţie a debitului dată de relaţia:
dD  WmD . Analog variaţia energiei din punctul de plecare (dE) determină o variaţie
a debitului dată de relaţia: dE  WmE . Având în vedere că de-a lungul unei isocuante
producţia este constantă, putem scrie:
dD  WmD  dE  WmE  dQ  0
WmE dE
  R msD E
WmD dD
Răspuns 8.3
a) Q  f ( L, K )  L  3K  2;
T  120; PL  10; PK  15; PL /PK  2/3
T 120 T 120
"OL" : K  0, L    12; "OK": L  0, K   8
PL 10 PK 15
b)
T'  180 u.m.; P' L  6 ; P' K  9; P' L /P'K  2/3
T ' 180 T' 180
"OL" : K  0, L    30; "OK": L  0, K    20
P 'L 6 P 'K 9
c)
T"  264 u.m.; P"L  8 u.m.; P"K  12 u.m.; P"L /P"K  2/3
Microeconomie 154
264 264
"OL" : K  0, L   33; "OK": L  0, K   22
8 12
22
20
T T' T″
0 12 30 33 L
Răspuns 8.4
1 1 1 1 1 1 1 1
Q  2  L 2  K 2 ; WmL  2  K 2  L 2 ; WmK  2  K 2  L 2
2 2
WmL K

WmK L
 WmL PL K 1
    2K  L  0 L  15
 WmK PK  L 2  
T  L  P  K  P 3L  6K  90 : 3 2K  L  30 K  7,5
 L K 
Aşadar, punctul de echilibru al producătorului este E(15; 7,5) iar nivelul maxim al
producţiei realizabil în condiţiile date de cost este: Q
1 1
= 2  15 2  7,5 2  21,21 produse
Pentru a transpune pe un grafic rezultatele obţinute vom determina, de asemenea,
punctele de intersecţie ale dreptei bugetului cu axele de coordonate:
T T
B (30; 0) pentru K = 0  L   30 ; A (0; 15) pentru L = 0  K   15 .
PL PK
Microeconomie 155
15
10 E (15; 7,5) Q = 21,21
0 5 10 15 30
Răspuns 8.5
1. C
2. A
3. B
Răspuns 8.6
a) Profitul se defineşte ca diferenţă între încasarea totală sau cifra de afaceri şi costul
total:
Pr = ÎT – CT ; ÎT = p · Q ; CT = L · PL + K · PK
Pr = p · Q – L · PL – K · PK = p · L1/3 · K1/3 – L · PL – K · PK
Funcţia profitului se maximizează atunci când derivatele sale parţiale, în raport cu L
şi K, sunt egale cu zero:
Pr 1
 0  p  L2/3  K 1/3  PL  0
L 3
Pr 1
 0  p  L1/3  K -2/3  PK  0
K 3
1 2/3 1/3 dQ 1 1/3 dQ
De fapt, L  K  f ' L   WmL şi L  K -2/3  f ' K   WmK
3 dL 3 dK
Deci, în general, putem spune că profitul se maximizează când sunt îndeplinite
concomitent condiţiile:
p · WmL = PL şi p · WmK = PK.
Acest lucru înseamnă că firma îşi va suplimenta producţia şi consumul de factori
atât timp cât productivitatea marginală în expresie valorică a fiecărui factor este mai
mică (profitul este pozitiv şi în creştere) sau egală (profitul atinge valoarea maximă)
decât preţul fiecărui factor.
În particular, ţinând cont de ipoteza problemei, condiţiile de maximizare a profitului
sunt:
50  2/3 1/3
 L  K  16
3
50 1/3
 L  K  2/3  2
3
Microeconomie 156
Raportând cele două expresii, obţinem o condiţie echivalentă:

K W P 
 8  mL  L  .
L  WmK PK 
K
b) Pentru L = 1 şi 8K 8
L
Q = L1/3 · K1/3 = 11/3 · 81/3 = 2 produse
Pr = 50 · 2 – 16 · 1 – 2 · 8 = 100 – 32 = 68 u.m.
Deci, firma cu un singur angajat va obţine un profit maxim de 68 u.m. realizând o
producţie de 2 produse.
Răspuns 8.7
a) Q = f (L, K) = L2 · K
Randamentele de scară indică maniera în care producţia variază ca urmare a unei
variaţii proporţionale a factorilor de producţie.
Q  f 1, 1  12  1  1
Q  f 4,4  4 2  4  64
Multiplicarea de 4 ori a cantităţii utilizate de L şi K a determinat creşterea producţiei
de 64 ori, ceea ce înseamnă că randamentul de scară este crescător.
În cazul unei funcţii de producţie omogene de genul Q  f mL, mK   mn f L, K  ,
pentru orice n>1 randamentele de scară sunt crescătoare. Într-adevăr, funcţia din
ipoteza problemei prezintă randamente crescătoare:
Q  f mL, mK   mL   mK  m3L2 K  m3f(L, K)
2
b) Traiectoria de expansiune, locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca

raportul productivităţilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor, este o
dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate,
deci indiferent dacă randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.
WmL PL

WmK PK
WmL  2LK
WmK  L2
2LK 5 K 1 1
 2     K  L , ecuaţia căii de expansiune.
L 10 L 4 4
 1
K  L L  20
c) 1.  4  E (20,5)
150  5L  10K K  5
 1
K  L L  40
2.  4  E' (40,10)
300  5L  10K K  10
Microeconomie 157
PL PL"
3. Întrucât  , ecuaţia căii de expansiune rămâne aceeaşi.
PK PK"
 1
K  L L  30
 4  E'' (30; 7,5)
180  4L  8K K  7,5
T 150
"OL" : K  0, L    30
1. PL 5
T 150
"OK": L  0, K    15
PK 10
T  300
"OL" : K '  0, L    60
PL 5
2.
T  300
"OK": L'  0, K     30
PK 10
T  180
"OL" : K ''  0, L    45
P '' L 4
3.
T  180
"OK": L''  0, K   ''   22,5
PK 8
K
’
30
Calea de expansiune
22.5
1
E' K L
20 E'' 4
E
0 10 20 30 40 45 50 60 L
10
Răspuns 8.8
a) Pentru a determina cantităţile optime ce trebuie utilizate din factorii L şi K, în
condiţiile Q0 = L1/2 · K1/4, T0 = 60 u.m.; PL = 5 u.m. şi PK = 10 u.m., vom rezolva
sistemul:
Microeconomie 158
 WmL0 5
 
 WmK 0 10 ,

5L  10K  60
dQ 0 1 1/2 1/4 1 K 1/4
WmL0   L  K   1/2
dL 2 2 L
dQ 0 1 1/2 3/4 1 L1/2
WmK 0   L K   3/4
dK 4 4 K
WmL0 1 K 1/4
K 3/4
K
  1/2  4  1/2  2 
WmK 0 2 L L L
 K 1  L
2   K  L  8
 L 2  4 
5  L  10  K  60 5  L  2,5  L  60 K  2
Punctul de echilibru la momentul t0 este: E0 (8, 2).
Pentru a identifica punctul de echilibru la momentul t1 rezolvăm următorul sistem:

 WmL1 5
 
 WmK1 10

5  L  10  K  100
dQ1 1 K 1/2
WmL1   2   L1/2  K 1/2  1/2
dL 2 L
dQ1 1 L1/2
WmK1   2   L1/2  K 1/2  1/2
dK 2 K
WmL1 K 1/2
K 1/2
K
 1/2  1/2 
WmK1 L L L
K 1  L
  K  L  10
L 2  2 
5  L  10  K  100 5  L  5  L  100 K  5
Aşadar, echilibrul la momentul t1 este atins în punctul E1 (10; 5).
În a treia situaţie vom rezolva sistemul:
 WmL2 5
 
 WmK 2 10

5  L  10  K  150
dQ 2 dQ 2
WmL2   4  K 2 şi WmK2   8 L K
dL dK
WmL2 4 K2 1 K
  
WmK 2 8LK 2 L
Microeconomie 159
1 K 1
   L  K L  10
2 L 2  
5  L  10  K  150 15  L  150 K  10
Noul punct de echilibru este: E2 (10, 10).
Pentru reprezentarea grafică recapitulăm rezultatele obţinute, evidenţiind totodată

producţiile maxime ce pot fi obţinute şi intersecţiile dreptelor bugetare cu axele:
t0: L0 = 8, K0 = 2, Q0 = 81/2 · 21/4 = 3,363 produse;
T0 = 60 u.m., PL = 5 u.m.; PK = 10 u.m.;

T T
„∩OL”: K = 0, L = 0  12 ; „∩OK”: L = 0, K = 0  6 .
PL PK
1/2 1/2
t1: L1 = 10, K1 = 5, Q1 = 2 · 10 · 5 = 14,142 produse;
T1 = 100 u.m., PL = 5 u.m., PK = 10 u.m.;
T T
„∩OL”: K = 0, L = 1  20 ; „∩OK”: L = 0, K = 1  10 .
PL PK
2
t2: L2 = 10, K2 = 10, Q2 = 4 · 10 · 10 = 4.000 produse;
T2 = 150 u.m., PL = 5 u.m., PK = 10 u.m.;
T T
„∩OL”: K = 0, L = 2  30 ; „∩OK”: L=0, K = 2  15 .
PL PK
K
15
E2 (10, 10)
10 Q2
E1 (10, 5)
5 Q1
E0 (8, 2)
Q0
0 5 10 15 20 25 30 L
b) Pe graficul precedent, unind punctele de echilibru, punem în evidenţă traiectoria
de expansiune a întreprinderii (E0 – E1 – E2).
Analizând rezultatele anterioare observăm că producţia a crescut spectaculos
datorită:
- creşterii cheltuielilor totale de la 60 u.m., la 100 u.m. şi, în final, la 150 u.m.
(dreptele bugetare corespunzătoare sunt paralele întrucât raportul preţurilor
factorilor nu s-a modificat);
- schimbării tehnologiei de producţie de la Q0 = L1/2 · K1/4, la Q1 = 2 · L1/2 ·
Microeconomie 160
K1/2 şi, în final, la Q2 = 4 · L · K2.

Ecuaţiile traiectoriei de expansiune sunt:
L
t0 : K =
4
L
t1 : K =
2
t2 : K = L
K
Prin urmare, coeficientul capitalului sau intensitatea capitalului (k = ,
L
reprezentând cantitatea de capital utilizată de un lucrător sau capitalul per capita) a
1 1
crescut treptat   1 . Aşadar, expansiunea întreprinderii s-a produs
4 2
substituind L cu K.

2000.
Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
Microeconomie 161
Costul de producţie. Productivitatea factorilor de producţie
COSTUL DE PRODUCŢIE. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR

DE PRODUCŢIE
Cuprins Pagina
9.1 Conţinutul şi mecanismul de formare a costului de producţie 163
9.2 Mǎrimea şi tipologia costurilor 165
9.3 Problema minimizǎrii costurilor. Raportul cost-profit. Pragul de rentabilitate 171
9.4 Comportamentul întreprinzǎtorului şi reducerea costului 174
9.5 Conceptul şi tipuri de productivitate a factorilor de producţie; productivitatea muncii şi 179
productivitatea capitalului
9.6 Importanţa şi cǎile creşterii productivitǎţii factorilor de producţie 182
9.7 Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor neproporţionale 183
9.8 Rezultatele activitǎţii la nivel microeconomic 186
Microeconomie 162

 Cunoaşterea conceptului de cost
 Înţelegerea mecanismului de formare a costului de producţie
 Determinarea mǎrimii şi tipologiei costurilor
9.1. Conţinutul şi mecanismul de formare a costului de producţie
În procesul de combinare şi utilizare a factorilor de producţie, aceştia se

consumǎ.
Expresia valoricǎ
Expresia valoricǎ a consumului de factori de producţie pentru obţinerea de
a consumului de
bunuri şi servicii necesare pieţei formeazǎ costul producţiei, care se regǎseşte în
factori preţul de vânzare al rezultatelor obţinute.
Fiecare factor de producţie are o formǎ specificǎ de a se consuma în cadrul
procesului de producţie, participând diferit la formarea costului producţiei
respective.
Astfel, consumul factorului muncǎ, care constǎ în utilizarea potenţialului de
muncǎ al lucrǎtorilor, se regǎseşte în costul de producţie prin salarii plǎtite de
cǎtre întreprinzǎtor.
Consumul capitalului fix se realizeazǎ în mai multe acte de producţie, în
decursul unei anumite perioade de timp, regǎsindu-se în costul producţiei prin
amortizare.
Consumul capitalului circulant are loc într-un singur act de producţie şi se
regǎseşte în costul de producţie prin valoarea sa integralǎ.
Consumul factorului natural (pǎmântul) se regǎseşte în costul producţiei prin
suma de bani plǎtitǎ de întreprinzǎtor pentru dobândirea şi folosirea lui (chirie,
arendǎ).
Costul de producţie reprezintǎ, deci, totalitatea cheltuielilor, corespunzǎtoare
consumului de factori de producţie, pe care agenţii economici le efectueazǎ
Costul de producţie pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau prestarea de servicii.
Din aceastǎ succintǎ definire rezultǎ urmǎtoarele: a) costul de producţie este
forma bǎneascǎ de exprimare a consumului de factori material şi uman, atât în
producerea de bunuri materiale, cât şi în domeniul serviciilor; b) costul de
producţie include în sine tot cea ce înseamnǎ cheltuialǎ (consum de factori)
suportatǎ de cǎtre producǎtori, atât pentru producerea propriu-zisǎ de bunuri,
cât şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea bǎneascǎ a cheltuielilor, independent
de mǎrimea şi importanţa lor, permite aducerea la un numitor comun a
consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe aceastǎ bazǎ, devin posibile
mǎsurarea şi compararea lor.
Microeconomie 163
În contextul contemporan al mişcǎrii de idei, cunoştinţele privind costul de

producţie se îmbogǎţesc continuu.
Abordǎri În primul rând, se manifestǎ tendinţa de evidenţiere distinctǎ a mai multor
contemporane ale feluri de cost, ca pǎrţi componente ale cheltuielilor de producţie, fapt ce
problematicii oglindeşte actualitatea calculului economic chiar pe domenii relativ restrânse
costului de
ale activitǎţii. Astfel, tot mai frecvent se folosesc şi se calculeazǎ: costul
informaţiei, costul salarial, costul timpului, costul ecologic, costul ştiinţei,
producţie
costul instruirii şi al producerii de idei etc.
În al doilea rând, costul de producţie se analizeazǎ şi se urmǎreşte în contextul
dinamic al interdependenţelor dintre ramuri, subramuri, dintre agenţi
economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor
respective, în altul el reprezintã costul factorilor achiziţionaţi. Ca urmare,
schimbǎrile de preţuri se pot transmite în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
În al treilea rând, teoria actualǎ a costului de producţie ia în considerare rolul
relaţiilor economice dintre ţǎri, relaţii care apropie întreprinderile în ceea ce
priveşte gradul înzestrǎrii lor cu factori.
În al patrulea rând, costul este abordat şi tratat nu numai ca expresie a
consumului de factori pentru a produce ceva, ci şi ca şansǎ sacrificatǎ, ca un
cost al renunţǎrii la producerea sau alegerea a altceva. Acest cost este denumit
costul de oportunitate sau costul alegerii din mai multe variante posibile. Într-o
asemenea viziune, se considerǎ drept cost real al oricǎrei acţiuni, costul şansei
alternative care trebuie sacrificatǎ în vederea întreprinderii acţiunii respective.
Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesitǎ luarea în considerare şi
a relaţiei dintre acesta şi preţul de vânzare, relaţie ca de la parte la întreg.
Aceasta în sensul cǎ, întotdeauna, costul de producţie (C) desemneazǎ numai o
parte a preţului de vânzare (Pv) şi anume numai ceea ce înseamnǎ cheltuialǎ
suportatǎ de catre producǎtorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul
preţului de vânzare peste costul de producţie reprezintǎ profit (A) sau beneficiu.
Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalitǎţile: Pv=Cu+pru şi
Cu=Pv-pru. În condiţiile unei anumite marje de profit prestabilitǎ, mǎrimea
costului exercitǎ presiune asupra preţului.
Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largǎ sferǎ de
utilizare; calcularea lui are loc la nivelul tuturor întreprinderilor sau firmelor
producǎtoare de bunuri materiale, precum şi în cele care presteazǎ servicii.
Autonomia economicǎ şi financiarǎ a agenţilor economici impune şi o activitate
riguroasǎ de mǎsurare şi cunoaştere a costurilor.
Totodatǎ, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţǎ de
oglindire a calitǎtii activitǎţii. Costul serveşte drept criteriu de fundamentare a
opţiunilor şi deciziilor fiecǎrui producǎtor; în cazul în care efectele sau
rezultatele diferitelor variante de proiect sunt identice, criteriul de alegere al
variantei optime îl reprezintã nivelul mai scǎzut al costului.
Microeconomie 164

1. Costul de oportunitate reprezintǎ:
a) expresia valoricǎ a consumului de factori de producţie;
b) costul social al unei activitǎţi;
c) valoarea şansei alternative ce trebuie sacrificatǎ în vederea întreprinderii
unei acţiuni;
d) costul contabil;
e) costul implicit.
2. Consumul factorului de producţie muncǎ se reflectǎ în costurile:

a) salariale;
b) variabile;
c) totale;
d) fixe;
3. Nu poate fi exprimat decât valoric:

a) consumul factorului muncǎ;
b) consumul capitalului fix;
c) consumul capitalului circulant;
d) consumul factorului natural;
e) consumul factorului pǎmânt.
9.2 Mǎrimea şi tipologia costurilor
Analizele microeconomice se bazeazǎ şi pe luarea în considerare a diferenţelor

dintre costul explicit, costul implicit şi costul contabil.
Costul explicit constǎ din acele cheltuieli necesare fǎcute cu procurarea
Cost explicit şi factorilor de producţie din afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectueazǎ
cost implicit pentru fiecare ciclu de producie.
Costul implicit – acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plǎţi
cǎtre terţi, ele fǎcându-se pe seama resurselor proprii ale unitǎţii în cauzǎ
(amortizarea, plata muncii proprietarului şi a întreprinzǎtorului, dobânda
cuvenitǎ capitalului propriu), şi care reprezintǎ, în fapt, componente ale
profitului normal.
Costul producţiei însumeazǎ atât costul explicit, cât şi pe cel implicit.
Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea, aceasta din urmǎ fǎcând
parte din costul implicit.
Microeconomie 165
Schematic, componentele structurale ale costului de producţie se prezintǎ

astfel:
Costul productiei
Cost explicit Cost implicit
Cost contabil AKf Profit normal
Valoarea produc
iei Q pv
Cost contabil Profit normal Profit economic
Profit total
Fig. 9.1 Componentele structurale ale costului e producţie

Abordarea globalǎ a costurilor permite evidenţierea conţinutului lor economic.
În raport de scopul analizei economice la nivel de firmǎ, sunt necesare abordǎri
specifice, pe categorii de costuri. În practica economicǎ se utilizeazǎ pentru
analizǎ urmǎtoarea tipologie a costurilor:
În funcţie de procesul tehnologic, elementele de cost se grupeazǎ în:
a. costuri de bazǎ sau tehnologice (materiile prime, salariile personalului
productiv, amortizarea, combustibilul, energia, apa tehnologicǎ);
b. costuri de regie, de organizare şi de conducere (salariile personalului de
conducere şi de administraţie, cheltuielile generale de birou etc)
Dupǎ gradul de omogenitate, respectiv de complexitate a diferitelor
componente:
a. costuri simple care pot fi urmǎrite pe elementele primare (materii prime,
salarii plǎtite pentru un anume produs sau proces tehnologic);
b. costuri complexe, care grupeazǎ mai multe costuri simple, fǎrǎ ca acestea
sǎ devinǎ operaţionale (reparaţii capitale)
În funcţie de purtǎtorul de cost, respectiv de posibilitǎţile de repartizare şi
includere a lor pe unitatea de produs:
a. costuri directe, care sunt identificabile şi mǎsurate în momentul
efectuǎrii lor pe fiecare produs;
b. costuri indirecte, ocazionate de fabricarea întregii producţii; ele sunt
colectate pe locurile de efectuare şi, apoi, sunt repartizate cu ajutorul unor
chei asupra produselor la sfârşitul perioadei de gestiune.
În funcţie de momentul consumului factorilor şi de cel al efectuǎrii
cheltuielilor:
a. costuri curente, aferente perioadei în care are loc producerea şi
desfacerea bunului;
b. costuri preliminate, care se efectueazǎ în viitor, dar acestea se preliminǎ
asupra producţiei curente (concediile de odihnǎ);
Microeconomie 166
c. costuri anticipate, care nu aparţin perioadei în care se fac cheltuielile

(abonamentele pentru anul 1998, de pildǎ, plǎtite în 1997)
Dupǎ natura activitǎţii economice desfǎşurate, dupǎ conţinutul ei economic:
a. costuri productive, ocazionate de procesele raţionale de producţie;
b. costuri neproductive, cheltuieli rezultate din neajunsurile în gestionarea
factorilor de producţie (penalitǎţi, amenzi etc)
In funcţie de locul care le genereazǎ (pe articole de calculaţie), structura
costului se prezintǎ astfel:
a) materii prime şi materiale de bazǎ
b) salarii directe
I. CHELTUIELI DIRECTE (a + b)
c) cheltuieli de întreţinere şi funcţieonare a utilajului
d) cheltuieli generale de secţie
II. COST DE SECTIE (I + c + d)
e) cheltuieli generale ale întreprinderii
III. COST DE INTREPRINDERE (II + e)
f) cheltuieli de desfacere
IV COST COMPLET COMERCIAL (III + f)
Gruparea care reprezintǎ interes deosebit pentru întreprinzǎtor, pentru
fundamentarea ofertei pe termen scurt, este cea care împarte costurile în:
global, mediu şi marginal.
Costurile globale A. COSTUL GLOBAL cuprinde ansamblul costurilor corespunzǎtoare

unui volum de producţie dat. În cadrul acestuia, în mod tradiţional, se disting,
ca elemente structurale, costurile: fix, variabil, total.
Costul fix (CF) desemneazǎ acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt
independente de volumul producţiei (chirii, asigurǎri, dobânzi, amortizarea
capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc).
Costul variabil (CV) reprezintǎ acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor,
sunt variabile, în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Costul variabil este
o funcţie crescǎtoare de volumul producţiei: CV=f(Q). Unele cheltuieli
variabile se schimbǎ strict proporţional odatǎ cu producţia (cheltuielile cu
materiile prime, cu salariile directe etc). Alte cheltuieli variabile nu se modificǎ
strict proporţional cu modificarea producţiei.
Costul total (CT) reprezintǎ suma costurilor fixe şi variabile. Deci,
CT=CF+CV. Modificarea costului total este determinatǎ numai de schimbǎrile
costului variabil.
Costul total include atât cheltuielile de fabricaţie propriu-zise, cât şi cheltuielile
Microeconomie 167
de comercializare a producţiei, acestea din urmǎ fiind la rândul lor fixe şi

variabile.
B. COSTUL MARGINAL (Cm) reprezintǎ sporul de cost necesar pentru
Costul marginal obţinerea unei unitǎţi suplimentare de produs; el mǎsoarǎ, deci, variaţia costului
total pentru o variaţie infinit de micǎ a cantitǎţii de produse. Costul marginal se
determinǎ raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.
CT 1CT 0
CT CT 1  CT 0 259.200  180.000 79200
Cm      6.600
Q Q1  Q0 72  60 12
Q1Q 0
Pentru Q  1  Cm  CT
dCT
Pentru dQ  0  Cm  = f (Q ) , adicǎ derivata de ordinul I a funcţiei
dQ
de cost n raport de volumul producţiei.
Cum CT=CF+CV, în care
CF f (Q)
CV=f(Q),  Cm    0  f (Q)  f (Q)
Q Q
Costul marginal are o mare importanţǎ în luarea deciziilor privind mǎrirea
ofertei de bunuri; maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecǎrei
unitǎţi suplimentare de producţie sǎ necesite un spor de cost cât mai mic. În caz
contrar, are loc creşterea costului marginal, adicǎ a sporului de cost pe care-l
reclamǎ sporirea producţiei şi se diminueazǎ eficienţa. Venitul suplimentar ce
se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie respectiv trebuie sã fie mai
mare decât costul suplimentar.
Costurile medii C. COSTUL MEDIU (UNITAR) reprezintǎ costul pe unitatea de produs sau
sau unitare pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi, de asemenea, fix, variabil, total:
CF CV CT
CFM  ; CVM  ; CTM  .
Q Q Q
Costurile medii (fix, variabil, total) se calculeazǎ prin raportarea costurilor
globale respective la cantitatea de bunuri produse. Mǎrimea costului pentru
întreaga producţie (CT), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţǎ de
cantitatea de produse obţinute (Q) şi de costul unitar sau mediu (CM). Deci,
CT=f(Q,CM). Funcţia de cost leagǎ costul de producţie de cantitǎţile produse în
condiţii optimale.
Mǎrimea costului mediu sau pe unitatea de produs variazǎ în timp şi spaţiu,
astfel: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecǎruia, de factori
consumaţi; b) în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producǎtor la altul; c) la
unul şi acelaşi producǎtor de la o perioadǎ la alta, în dependenţǎ de modificǎrile
în dotarea tehnicǎ, în nivelul de calificare al lucrǎtorilor, în organizare şi
conducere etc.
De asemenea, tipurile de costuri menţionate au un comportament diferit în
Microeconomie 168
funcţie de mǎrimea volumului producţiei. Astfel, în cazul creşterii volumului

producţiei se pot înregistra urmǎtoarele evoluţii: a) costul fix global rǎmâne
constant, în timp ce costul fix mediu se micşoreazǎ; b) costul global variabil
creşte, în timp ce costul mediu variabil se poate reduce; c) costul global total se
mǎreşte, iar costul mediu total se poate micşora.
Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de
produse, poate fi sugerat într-o formǎ mai expresivǎ prin prezentarea graficǎ a
evoluţiei lor.
Pentru aceasta vom lua un exemplu: în vederea folosirii unei cantitǎţi crescânde
dintr-un produs oarecare, un producǎtor va trebui sǎ suporte urmǎtoarele
costuri:
Cantita- Costul Costul Cost Cost Cost Cost Cost

tea de fix variabil total mediu mediu mediu marginal
produse global global global fix variabil total (Cm)
(CF)
(q) (CV) (CT) (CF)/q (CV)/q (CT)/q
1 400 160 560 400 160 560 -
2 400 280 680 200 140 340 120
3 400 360 760 133 120 253 80
4 400 560 960 100 140 240 200
5 400 800 1200 80 160 240 240
6 400 1200 1600 66 200 266 400
a. Comportamentul costurilor globale. În condiţiile mǎririi volumului
producţiei, costul fix (CF) apare ca o dreaptǎ paralelǎ la axa cantitǎţilor,
rǎmânând, deci, neschimbat, în timp ce costul variabil global şi costul global
total înregistreazǎ creşteri.
Microeconomie 169
Costuri
1600 globale
Costul total
1400 global (CT)
1200
1000
Costul variabil
800 global (CV)
600
400 Costul fix global (CF)
200
Q
0 1 2 3 4 5 6
Fig. 9.2 Evoluţia costurilor globale în funcţie de creşterea volumului
producţiei
b. Comportamentul costurilor medii şi costului marginal. Mǎrirea
volumului producţiei dǎ naştere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv
a costului fix mediu. Costul fix mediu se micşoreazǎ, deoarece volumul global
(constant) al costului fix se raporteazǎ la o cantitate crescândǎ a producţiei
obţinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului
marginal încep prin descreştere, trecând printr-un minim, dupǎ care cunosc, şi
ele, tendinţa de creştere. Curba costului marginal trece prin punctul minim al
curbei costului mediu total şi costului mediu variabil. Deci, Cm=minim CV şi
Cm = minim CTM
CTM 80 Cm
CVM CTM
CFM 70
Cm 60 CVM
50
40 M
30
M`
20
10 CFM
0 Q
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Cantitate
Fig. 9.3 Costurile medii şi costul marginal

În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece existǎ condiţii de cost
diferenţiate, atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadǎ la alta.
Condiţiile de cost diferenţiate sunt reprezentate de înzestrarea cu factori a
Microeconomie 170
întreprinderilor şi de eficienţǎ diferitǎ în utilizarea lor. Relaţiile economice

internaţionale pot, la rândul lor, sǎ exercite anumite influenţe asupra costurilor.
Existǎ pǎrerea cǎ mişcǎrile libere de mânǎ de lucru şi de capitaluri între
diferitele ţǎri genereazǎ tendinţa de egalizare a costurilor.

O firmă înregistrează costurile fixe şi variabile globale indicate în tabelul de
mai jos:
Producţia Costul Costul Costul Costul Costul Costul Costul
totală fix variabil total mediu mediu total marginal
(Q) global global global fix variabil mediu mediu
(CF) (CV) (CT) (CFM) (CVM) (CTM) (Cm)
0 100 0
1 100 90
2 100 170
3 100 240
4 100 300
5 100 370
6 100 450
7 100 540
8 100 650
9 100 780
10 100 930
a) Completaţi tabelul.
b) Reprezentaţi grafic costurile globale şi explicaţi în ce manieră legea
randamentelor neproporţionale influenţează forma curbelor
costurilor variabil (CV) şi total (CT).
c) Reprezentaţi grafic costul fix mediu (CFM), costul variabil mediu
(CVM), costul total mediu (CTM) şi costul marginal (Cm).
Analizaţi forma curbelor respective pe baza derivatelor funcţiilor
costurilor mai sus enunţate în raport cu volumul producţiei.
9.3 Problema minimizǎrii costurilor. Raportul cost-profit. Pragul de rentabilitate

Costul de producţie pe unitatea de produs este o mǎrime variabilǎ. Dinamica
costului pe unitatea de produs depinde, în principal, de: a) modificarea
consumului de factori de producţie pe unitatea de produs; b) evoluţia preţului
factorilor de producţie utilizaţi, preţ care se formeazǎ la piaţǎ. La un nivel dat al
consumului de factori de producţie pe unitatea de efect util, scǎderea preţului de
achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului, şi invers. În cazul în care
preţul factorilor rǎmâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de produs
se micşoreazǎ, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mǎrimea
costului pe unitatea de efect util este influenţatǎ şi de volumul producţiei, de
Microeconomie 171
schimbarea caracteristicilor produsului, de calitatea acestuia etc.

În vederea maximizǎrii profitului, producǎtorul trebuie sǎ minimizeze costurile
Problema de producţie şi, deci, sǎ obţinǎ rezultate cât mai mari posibile de pe urma
minimizǎrii utilizǎrii factorilor de producţie. Cunoaşterea ştiinţificǎ a acestui proces de
costurilor minimizare a costului necesitǎ luarea în considerare a mai multor elemente. În
primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor
economice în general, îndeamnǎ la raţionalitate în utilizarea lor.
În al doilea rând, minimizarea costului de producţie are un rol determinant în
maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea
costului duce la creşterea profitului, dupǎ cum ridicarea nivelului preţului de
vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie, atrage dupǎ sine sporirea
profitului obţinut.
Importanţa reducerii costului pentru maximizarea profitului creşte şi mai mult
dacǎ ţinem seama de faptul cǎ, în economia de piaţǎ, producǎtorii (cu excepţia
monopolurilor) n-au posibilitatea sǎ acţioneze dupǎ dorinţa lor nici asupra
preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpǎrǎ şi nici asupra preţurilor la
care-şi vând propriile mǎrfuri. De aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea
obţinerii unui profit cât mai ridicat, producǎtorii acţioneazǎ asupra costului, în
sensul reducerii lui.
În al treilea rând, nivelul mai redus al consumului de factori şi, pe aceastǎ
baza, posibilitatea ca încasǎrile sǎ fie mai mari decât costurile, constituie
motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duce la mǎrirea
ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţeazǎ oferta de bunuri. De fapt,
costurile care influenţeazǎ oferta sunt costurile marginale, care cǎlǎuzesc
reacţiile şi deciziile producǎtorilor. În mǎsura în care acţioneazǎ asupra ofertei,
costul influenţeazǎ preţul concurenţial. Diminuarea costului pe unitatea de efect
util constituie baza obiectivǎ a micşorǎrii preţurilor şi tarifelor şi, deci, a
creşterii puterii concurenţiale a firmei.
În al patrulea rând, importanţa minimizǎrii costurilor se reflectǎ şi în cadrul
schimburilor economice externe. Întrucât la baza preţurilor se aflǎ costurile, un
dezavantaj de cost riscǎ sǎ se transforme într-un recul de competiţie. De aceea,
reducerea costurilor pe unitatea de produs în interiorul fiecǎrei ţǎri reprezintǎ
calea de asigurare a competitivitǎţii produselor şi de realizare a unor schimburi
economice eficiente pe piaţa internaţionalǎ.
Pragul de Pragul de rentabilitate. În cadrul relaţiei dintre costul de producţie şi profit
rentabilitate este necesar sǎ se cunoascǎ şi pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii; el indicǎ volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care,
pornind, producǎtorul obţine profit. În acest “punct”, încasǎrile totale ale
întreprinderii (It), obţinute prin vânzarea produselor respective, sunt egale cu
costul total global (CT), iar profitul (Pr) este nul. Astfel, pragul de rentabilitate
poate fi exprimat prin relaţiile: It=CT  Profit=0
Microeconomie 172
It  Q  pv; Q  CTM  CT 
Q CTM iar profitul unitar (Pu) = 0
Q  pv  Q  CTM  pv   CTM
Q
în care: pv= preţul de vânzare unitar; Qr= cantitatea de produse
corespunzǎtoare pragului de rentabilitate; CTM= costul total mediu; Pu= profit
unitar.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fǎrǎ ca firma
respectivǎ sǎ nu fie constrânsǎ sǎ iasǎ din afaceri. Pragul de rentabilitate sau
punctul mort al întreprinderii este un concept pe termen scurt.
În funcţie de modul în care evolueazǎ costul variabil total (CV), se disting douǎ
modalitǎţi de determinare a nivelului pragului de rentabilitate: liniarǎ şi
neliniarǎ.
Metoda liniarǎ are loc în ipoteza în care costul variabil total evolueazǎ direct
proporţional cu volumul producţiei. În acest caz, toate elementele producţiei
exprimǎ relaţii liniare şi se reprezintǎ grafic prin linii drepte.
It
Incasari
totale CT
Profit
R CV
Cost CF
total Pierderi
global
Q
qr
Fig. 9.4 Pragul de rentabilitate (metoda liniarǎ)

Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate porneşte de la ecuaţia de definire a
“punctului mort” şi anume: Pvqr=CT. Ţinând seama de faptul
cã CT  CF  CV , iar CV = CVMqr şi înlocuind în relaţia de mai sus, rezultǎ:
Pv qr  CF  CVMqr
CF
Pv qr  CVM  qr  CF  qr 
Pv  CVM
Pv  CVM   qr  CF
Volumul de Producţia qr reprezintǎ volumul critic al producţiei, corespunzǎtor pragului de
rentabilitate sau punctului critic (sau “mort”). Din grafic se observǎ cǎ: - în
producţie ce
intervalul în care costurile totale depǎşesc încasǎrile totale, se înregistreazǎ
defineşte pragul pierderi; intersecţia celor douǎ drepte – a încasǎrilor totale şi cea a costurilor
de rentabilitate totale – marcheazǎ pragul de rentabilitate (când profitul este nul); de la punctul
în care încasǎrile depǎşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit.
Metoda neliniarǎ are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie
neproporţionalǎ faţǎ de volumul producţiei, aşa cum, de fapt, se întâmplǎ în
Microeconomie 173
realitate. Evoluţia neproporţionalǎ a costului variabil imprimǎ şi costului total

global o evoluţie neliniarǎ.
CT
It
Pierderi
Pierderi Profit
CF
Pragul de Q
Prag de Prag de
rentabilitate rentabilitate rentabilitate
inferior superior
inferior
Fig. 9.5 Pragul de rentabilitate (metoda nelinearǎ)
Pragul de Presupunând, ca şi în cazul anterior, cǎ preţul de vânzare nu se schimbǎ, în
rentabilitate grafic se observǎ urmǎtoarele: a) o zonǎ a pierderilor, în condiţiile în care
superior volumul de producţie este redus, iar costurile totale sunt mai mari decât
încasǎrile totale; b) o zonǎ de profit, cuprinsǎ între pragul de rentabilitate
inferior şi pragul de rentabilitate superior, când încasǎrile totale depǎşesc
costurile totale globale; c) o nouǎ zonǎ de pierderi, la un volum de producţie
ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior. În modelul neliniar, apar un
prag de rentabilitate inferior şi un prag de rentabilitate superior. Profitul maxim
se obţine la acel volum al producţiei la care venitul marginal este egal cu costul
marginal.
Fie o întreprindere care îşi obţine producţia cu un cost fix egal cu 4 u.m. şi un
2
cost variabil ce se modifică în proporţie de în raport cu volumul producţiei.
1
a) Să se determine funcţiile CT, CTM, CVM, CFM, Cm şi să se
reprezinte grafic.
b) Să se identifice volumul producţiei corespunzător pragului de
rentabilitate pentru ÎT = 4 · Q.
9.4 Comportamentul întreprinzǎtorului şi reducerea costului
O componentǎ esenţialǎ a calculului economic o reprezintǎ optimul

producǎtorului. Aceasta înseamnǎ cǎ producǎtorul urmǎreşte ca la un cost de
Optimul producţie total dat sǎ maximizeze producţia obţinutǎ. Se are în vedere ca
producǎtorului resursele alocate sã fie de aşa naturǎ gestionate, încât maximizarea producţiei
sǎ aibǎ loc prin mǎrirea randamentului, nu apelându-se la suplimentarea
consumului de factori. De asemenea, este vorba de optim sau gestiune
optimalǎ, atunci când se urmǎreşte ca un volum de producţie dat sǎ se realizeze
Microeconomie 174
cu costuri minime. Optimul producǎtorului este considerat, totodatǎ, stare de

echilibru, deoarece, în acest caz, producǎtorul nu mai este nevoit sǎ caute altǎ
soluţie.
Echilibrul producǎtorului pe termen scurt. În ceea ce priveşte volumul
producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinderea trebuie sǎ
aleagǎ acel nivel al producţiei care, în condiţiile date, maximizeazǎ profitul.
Este vorba de acea variantǎ de cantitate de producţie care asigurǎ o diferenţǎ
maximǎ între încasǎrile obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Evidenţierea optimului producǎtorului necesitǎ luarea în considerare şi a
conceptului de încasǎri sau venituri din vânzǎri. Încasǎrile pot fi şi ele totale,
medii şi marginale.
Încasarea totalǎ (It) reprezintǎ suma totalǎ obţinutǎ în urma desfacerii
Conceptul de producţiei respective; ea se determinǎ ca produs între cantitǎţile totale vândute
încasare; tipuri de şi preţul de vânzare unitar: It  Pv  Q .
încasǎri
Încasarea medie (IM) înseamnǎ încasarea pe unitatea de bun vândut; ea nu este
altceva decât preţul unitar (preţul mediu de vânzare):
It Pv Q
IM    Pv .
Q Q
Încasarea marginalǎ (Im) reprezintǎ variaţia încasǎrii totale, antrenatǎ de cǎtre
o variaţie infinit de micǎ a cantitǎţii vândute; ea se poate exprima ca spor de
încasare pe unitatea suplimentarǎ de cantitate vândutǎ (Q):
It It1  It 0
Im   ; pt. Q  0  Im  f `( It ).
Q Q1  Q0
Între încasarea medie şi încasarea marginalǎ existǎ aceeaşi relaţie generalǎ ca
între variabilele medii şi cele marginale: sporirea încasǎrii medii decurge din
creşterea încasǎrii marginale; când încasarea medie se micşoreazǎ, aceasta
înseamnǎ cǎ încasarea marginalǎ este în scǎdere; când încasarea medie este
constantǎ, ea reflectǎ menţinerea la acelaşi nivel a încasǎrii marginale.
Sporirea producţiei atrage dupǎ sine atât creşterea costului global total, cât şi a
încasǎrilor totale.
Orientarea producǎtorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivǎ,
Relaţia dintre cost
spre reducerea acestuia, ia în considerare evoluţia costului marginal şi a
marginal şi încasǎrii marginale. Astfel, când mǎrirea încasǎrii marginale este însoţitǎ de
încasare scǎderea costului marginal sau de creşterea mai lentǎ a acestuia faţǎ de cea a
marginalǎ încasǎrilor, atunci profitul se amelioreazǎ şi, ca urmare, producţia trebuie sǎ
sporeascǎ. În cazul în care, însǎ costul marginal este în creştere sau creşterea
este superioarǎ încasǎrii marginale, înseamnǎ cǎ o unitate suplimentarǎ de
producţie mǎreşte costul global mai mult decât încasarea totalǎ, micşorând
profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.
Condiţia de Profitul obţinut este maxim atunci când încasarea marginalǎ este egalǎ cu
costul marginal. În acest caz, se obţine o diferenţǎ maximǎ între totalul
Microeconomie 175
maximizare a încasǎrilor şi costurile globale totale. Ca urmare, întreprinzǎtorul va fi interesat

profitului sǎ-şi dimensioneze volumul producţiei numai la acel nivel la care costul
marginal este egal cu încasarea (venitul) marginalǎ.
Construirea curbei ofertei producǎtorului
Cantitatea oferitǎ de producǎtor depinde deci de condiţiile sale de producţie
(rezumate de curbele Cm şi CTM) şi de preţul de vânzare p  p . Volumul
producţiei care permite producǎtorului sǎ-şi maximizeze profitul va fi diferit
Curba ofertei pentru diverse niveluri de preţ p1 , p 2 , etc. Din moment ce curba C m este
întreprinderii este
crescǎtoare şi nivelul “optimal” al producţiei este obţinut prin intersectarea
reprezentatǎ prin dreptei preţului (Im) şi a curbei Cm, reacţia întreprinderii la o variaţie a
porţiunea din preţurilor este determinatǎ de evoluţia curbei costului marginal (C m). De fapt,
curba costului doar o porţiune a curbei trebuie reţinutǎ: într-adevǎr, din moment ce curba Cm
marginal situatǎ taie curba C.T.M. în punctul de minimum al acesteia din urmǎ, orice nivel de
deasupra curbei preţ înferior acestui punct (p0) i-ar genera pierderi producǎtorului (fig. 9.6).
costului total Atunci când preţul de vânzare este determinat în mod exogen, curba ofertei
mediu întreprinderii este reprezentatǎ prin porţiunea din curba costului marginal
situatǎ deasupra curbei costului total mediu, respectiv porţiunea p0mM5 .
Cm
CTM
Curba ofertei
producǎtorului
Fig.9.6 Curba ofertei producǎtorului

Relaţia cost-productivitate. La un preţ dat al factorilor de producţie, costul de
producţie mediu (CM) şi costul de producţie marginal (Cm) se aflǎ în raport
invers faţǎ de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşoreazǎ
atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers.
Curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersecteazǎ în punctul în care
costul mediu are nivelul cel mai scǎzut, dupǎ cum, curbele productivitǎţii
marginale şi productivitǎţii medii se intersecteazǎ în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat. Grafic, relaţia cost-
Microeconomie 176
productivitate se prezintǎ astfel (fig. 9.7):

Pm
PM
PM
0 Q
Pm
Cm
Cm
CTM
CTM
0 Q
Fig. 9.7 Relaţia dintre cost şi productivitate

Relaţia: cost de producţie mediu – randament. Pe termen lung, la un nivel
Relaţia cost-
dat al preţurilor factorilor, relaţia cost – randament se prezintǎ astfel:
productivitate randamentului crescǎtor îi corespunde un cost mediu descrescǎtor;
randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant; randamentului
descrescǎtor îi corespunde un cost mediu crescǎtor.
Curba de cost mediu pe termen lung (CMTL), denumitǎ şi “curbǎ
înfǎşurǎtoare”, este tangentǎ la fiecare curbǎ a CM pe perioadǎ scurtǎ. Curba
înfǎşurǎtoare aratǎ diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea
alege, de fiecare datǎ, scara de producţie cea mai eficace. Grafic, CMTL se
prezintǎ astfel (fig. 9.8):
CTM
CTM1
CTM2 CTM3
SME
Fig. 9.8 Curba de cost mediu pe termen lung
Microeconomie 177
Analiza graficului permite desprinderea urmǎtoarelor concluzii:

a) În faza randamentelor crescǎtoare, costul mediu descreşte pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie a crescut şi, deci,
cantitatea produsǎ sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi;
întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ.
b) În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie este constantǎ şi, deci,
cantitatea produsǎ sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi;
întreprinderea nu realizeazǎ nici o economie de scarǎ; punctul SME corespunde
scǎrii minim eficace. Scarǎ minim eficace reprezintǎ acea dimensiune de
producţiei începând de la care întreprinderea atinge costul mediu minim pe
termen lung.
c) În faza randamentelor descrescǎtoare, costul mediu creşte pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie se micşoreazǎ şi, deci,
cantitatea produsǎ se mǎreşte mai încet decât cantitatea de factori utilizaţi; în
acest caz, întreprinderea înregistreazǎ dezeconomii de scarǎ. Dezeconomiile de
scarǎ se explicǎ prin aceea cǎ, la un moment dat, factorii de economii de scarǎ
se epuizeazǎ, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune
(administrare mai grea, comunicaţii interne mai complexe, încetinealǎ a
deciziilor etc) ceea ce determinǎ curba de cost mediu pe termen lung
crescǎtoare.
În activitatea concretǎ de reducere a costului, producǎtorii iau în considerare
acel proces de producţie care este eficient nu numai din punct de vedere tehnic,
ci şi economic. Ei comparǎ preţurile factorilor şi aleg acei factori care –
asigurând aceleaşi efecte calitative şi cantitative – combinaţi şi substituiţi,
asigurǎ costuri globale mai mici şi, deci, profituri mai mari.
Micşorarea costurilor necesitǎ ridicarea nivelului de calificare a lucrǎtorilor,
perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a activitǎţii
de administrare, de gestiune şi conducere etc. În epoca contemporanǎ,
perfecţionǎrile factorilor de producţie au loc în condiţiile în care introducerea în
producţie a rezultatelor creaţiei ştiinţifico-tehnice presupune costuri
suplimentare. În general însǎ, pe mǎsura progresului ştiinţei şi tehnicii se
creeazǎ posibilitatea micşorǎrii costurilor pe unitatea de rezultat; pe termen
mediu şi lung, asemenea costuri sunt nu numai recuperate prin efecte mari şi de
calitate, dar şi potenţatoare de profituri şi alte avantaje individuale şi sociale.
Funcţia costului total la nivelul unei întreprinderi este:
1
CT = Q3 – Q2 + 4Q + 4
2
a) Să se reprezinte grafic funcţiile costurilor medii şi costului marginal.
b) Să se determine volumul producţiei pentru care firma obţine profit
maxim în condiţiile unui preţ fixat de piaţă la nivelul de 8 u.m./produs.
c) Să se evidenţieze curba ofertei acestui producător pentru preţuri fixate
Microeconomie 178
exogen (prin confruntarea cererii şi ofertei de bunuri la nivelul întregii pieţe)

mai mari decât 3 u.m./produs.
9.5 Conceptul şi tipuri de productivitate a factorilor de producţie;

productivitatea muncii şi productivitatea capitalului
Eficienţa combinǎrii factorilor de producţie orientatǎ spre obţinerea maximului
de efecte utile cu minimum de resurse se exprimǎ prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se poate defini, în sens larg, ca raport între cantitatea de
bogǎţie produsǎ şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei. Deci,
practic, ea se determinǎ ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi
eforturile depuse pentru a le obţine (cantitatea de factori de producţie utilizaţi).
Existǎ diferite modalitǎţi de abordare a productivitǎţii:
1. Dupǎ maniera de mǎsurare a rezultatelor:
- productivitatea fizicǎ, care mǎsoarǎ randamentele în naturǎ ale utilizǎrii
factorilor de producţie, fiind exprimatǎ în unitǎţi fizice (naturale sau natural
convenţionale);
- productivitatea mǎsuratǎ valoric, care permite mǎsurarea în termeni
financiar-monetari a eficienţei şi este larg utilizatǎ în gestiunea întreprinderilor
moderne.
2. O altǎ tipologie a productivitǎţii are în vedere noţiunile de:
- productivitate brutǎ, care apreciazǎ ansamblul producţiei în raport cu
factorul (factorii) care este (sunt) utilizat(i). În acest caz, producţia este privitǎ
ca o “producţie finalǎ”, deci ca sumǎ a valorilor adǎugate de diferitele activitǎţ i
de producţie;
- productivitatea netǎ, care are în vedere eliminarea din producţia finalǎ a
valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizǎrii capitalului fix
(amortismentele) pentru a încerca sǎ autonomizeze ceea ce este direct
dependent de efortul productiv al firmei analizate.
În literatura de specialitate productivitatea este abordatǎ însǎ în special pe cele
douǎ tipuri consacrate şi anume:
- productivitatea globalǎ, care surprinde efectele combinǎrii tuturor factorilor
de producţie, mǎsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
- productivitatea parţialǎ a fiecǎrui factor de producţie, care exprimǎ
producţia obţinutǎ prin utilizarea fiecǎrui factor de producţie consumat (muncǎ,
capital etc)
Productivitatea globalǎ a tuturor factorilor de producţie prezintǎ o serie de
Microeconomie 179
dificultǎţi în planul determinǎrii sale corecte, motiv pentru care, în general,

analiza microeconomicǎ tradiţionalǎ este axatǎ pe determinarea şi urmǎrirea
evoluţiei productivitǎţii unui singur factor de producţie.
Productivitatea parţialǎ a unui factor exprimǎ eficacitatea şi rodnicia cu care
acesta poate fi folosit. Ea se poate prezenta sub trei forme distincte: a)
productivitatea totalǎ a unui factor de producţie oarecare (i) se defineşte ca
fiind cantitatea totalǎ de efect util (producţie) care se poate obţine folosind acel
factor, în condiţiile în care valorile tuturor celorlalţi factori sunt presupuse
constante. Deci, dacǎ vom avea o funcţie de producţie de tipul:
Q  f ( x1 , x2 ...xn )
atunci productivitatea totalǎ a primului factor (x1) va fi:
Q1  f ( x1 , x2 , ...xn )
0 0
unde x2o, …xno reflectǎ valorile constante ale celorlalţi factori de producţie;
a) productivitatea medie (W) a unui factor este expresia raportului dintre
Q
mǎrimea producţiei (Q) şi cantitatea (x) utilizatǎ din factorul respectiv: W  .
x
Acest indicator reflectǎ câte unitǎţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie)
revin la o unitate (fizicǎ sau valoricǎ) de factor (factor de producţie i);
b) productivitatea marginalǎ (Wm) a unui factor oarecare de producţie
reprezintǎ sporul de producţie scontat care se obţine prin utilizarea unei unitǎţi
suplimentare din factorul respectiv, ceilalţi factori rǎmânând constanţi. Relaţia
de calcul va fi deci:
Q Q1  Q0 Q
Wm     f `( x), pentrux  0
x x1  x0 x
Abordatǎ la nivelul fiecǎrui factor de producţie se obţine productivitatea
muncii, a capitalului, a pǎmântului.
Productivitatea muncii. Munca fiind factorul de producţie activ şi determinant
al oricǎrei activitǎţi economice, productivitatea muncii este cea mai frecvent
utilizatǎ în analiza eficienţei factorilor de producţie.
Productivitatea muncii exprimǎ forţa productivǎ a factorului muncǎ, adicǎ
capacitatea acestuia de a crea, într-o perioadǎ de timp, un anumit volum de
bunuri sau de a presta anumite servicii.
Mǎrimea productivitǎţii muncii se mǎsoarǎ direct prin cantitatea de bunuri
obţinutǎ pe unitatea de muncǎ cheltuitǎ şi indirect prin consumul de muncǎ
realizat pentru obţinerea unei unitǎţi de produs:
Q L
WL  ; WL  .
L Q
Mǎsurarea directǎ a productivitǎţii muncii se identificǎ practic cu nivelul mediu
Microeconomie 180
al productivitǎţii muncii.
Productivitatea marginalǎ a muncii reprezintǎ sporul de producţie ( Q )
obţinut prin utilizarea unei cantitǎţi suplimentare de muncǎ ( L ), menţinându-
se constanţi ceilalţi factori de producţie. Se determinǎ prin raportul:
Q Q1  Q0
WmL    f `( L) , pentru L  0
L L1  L0
Productivitatea (randamentul) capitalului. Productivitatea capitalului
exprimǎ eficienţa cu care este utilizat factorul capital în cadrul activitǎţii
economice.
Legǎtura dintre capitalul utilizat şi rezultatele de producţie este pusǎ în evidenţǎ
de randamentul capitalului şi coeficientul capitalului. Coeficientul capitalului
exprimǎ capitalul utilizat sau necesar pentru obţinerea unei unitǎţi de producţie:
K
CK  ;
Q
Dacǎ se raporteazǎ sporul de capital utilizat ( K ) la sporul de producţie ( Q )
realizat pe seama sa, se determinǎ coeficientul marginal al capitalului:
K
CmK  .
Q
Productivitatea sau randamentul capitalului exprimǎ mǎrimea rezultatelor
obţinute pe unitatea de efort fǎcut cu capitalul utilizat, când este pusǎ în
Q 1
evidenţǎ productivitatea medie a capitalului: W K   .
K CK
Productivitatea marginalǎ a capitalului reflectǎ creşterea producţiei ( Q ) prin
creşterea cu o unitate a consumului de capital ( K ).
Q Q1  Q0 1
WmK    f `( K ) 
K K1  K 0 CmK

Fie funcţia de producţie: Q = 4 · L1/4 · K3/4.
a) Să se evidenţieze relaţiile dintre WmL şi WL, WmK şi WK;

b) Să se reprezinte grafic funcţiile Q, WmL şi WL pentru L = 0,6; K = 1.
Microeconomie 181
9.6 Importanţa şi cǎile creşterii productivitǎţii factorilor de producţie

Productivitatea factorilor este un indicator de performanţǎ economicǎ, a cǎrui
evoluţie relevǎ într-o formǎ foarte sinteticǎ perfecţionarea tehnicii şi
tehnologiei, a metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a calificǎrii
forţei de muncǎ etc. Agenţii economici urmǎresc sǎ obţinǎ o productivitate
sporitǎ a tuturor factorilor de producţie, însǎ în cadrul acestor preocupǎri o
importanţǎ deosebitǎ se acordǎ creşterii productivitǎţii muncii.
Creşterea productivitǎţii muncii reprezintǎ procesul prin care acelaşi volum de
muncǎ se materializeazǎ într-o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau
invers, aceeaşi masǎ de bunuri se realizeazǎ cu un volum mai redus de muncǎ.
Ea are un caracter legic şi presupune schimbǎri profunde în structura şi calitatea
factorilor de producţie, în modul lor de combinare, creând premisa ca o
cantitate datǎ de muncǎ sǎ dobândeascǎ forţa de a produce o cantitate mai mare
de bunuri.
Importanţa deosebitǎ a creşterii productivitǎţii muncii decurge din rolul sǎu
major în reducerea costului de producţie, prin reducerea costurilor salariale
pe unitatea de produs.
Pentru aceasta este însǎ imperios necesar ca productivitatea muncii sǎ creascǎ
mai repede decât salariul mediu. Ignorarea sau neglijarea acestei corelaţii şi, cu
atât mai mult, inversarea ei, nu poate conduce decât la creşterea costurilor şi,
implicit, a preţurilor, anulând efectele pozitive ale creşterii productivitǎţii
celorlalţi factori.
Creşterea productivitǎţii muncii în timp a reprezentat baza progresului
economic, cel puţin din urmǎtoarele considerente:
- a contribuit la sporirea producţiei de bunuri şi servicii, în condiţiile în care
durata medie a muncii s-a redus substanţial;
- a creat posibilitatea unei redistribuiri importante a populaţiei ocupate din
ramurile primare şi secundare spre sectorul terţiar;
- a permis reducerea substanţialǎ a consumului de muncǎ pe unitatea de produs.
Dintre multiplele cǎi de creştere a productivitǎţii muncii se detaşeazǎ prin
importanţa lor urmǎtoarele:
1. Promovarea progresului ştiinţific şi tehnic determinǎ revoluţionarea
capitalului tehnic, perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor de fabricaţie,
modificarea structurii forţei de muncǎ şi prin toate acestea se realizeazǎ
economisirea muncii pe ansamblul economiei. Fiind un element important al
progresului tehnic, perfecţionarea proceselor tehnologice duce la creşterea
productivitǎţii muncii fie prin reducerea consumului de muncǎ pe unitatea de
produs, fie prin economisirea factorilor materiali ai producţiei.
2. Creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor face ca aceeaşi cantitate de
forţǎ de muncǎ sǎ dobândeascǎ capacitatea de a prelucra un volum mai mare de
materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţǎ, sǎ
Microeconomie 182
producǎ o masǎ mai mare de bunuri.

3. Asupra productivitǎţii muncii influenţeazǎ direct şi revoluţia
managerialǎ, ale cǎrei efecte se regǎsesc în perfecţionarea organizǎrii şi
conducerii activitǎţii economice, în folosirea mai intensivǎ a timpului de
muncǎ, a capitalului şi capacitǎţilor de producţie etc, productivitatea fiind,
înainte de toate, o problemǎ de organizare.

1. Productivitatea factorilor:
a) este un indicator de performanţǎ economicǎ;
b) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ perfecţionarea tehnicii şi tehnologiei;
c) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ metodele de organizare a producţiei şi a
muncii;
d) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ gradul de calificare a forţei de muncǎ;
2. Nu reprezintǎ o cale de creştere a productivitǎţii muncii:

a) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
b) creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor;
c) reducerea costului de producţie;
d) perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor;
e) revoluţia managerialǎ.
3. Creşterea productivitǎţii muncii are un rol major în:

a) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
b) reducerea costului de producţie;
c) creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor;
d) perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor;
e) revoluţia managerialǎ.
9.7 Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor

neproporţionale
În analiza comportamentului producǎtorului s-a pornit de la ipoteza existenţei

unui numǎr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, fiecare punct
al isocuantei corespunzând unei astfel de combinaţii.
În realitate însǎ, producǎtorul nu dispune decât de un numǎr limitat de
posibilitǎţi.
Dacǎ între factorii de producţie existǎ o singurǎ combinaţie posibilǎ care poate
Microeconomie 183
fi utilizatǎ pentru obţinerea unei anumite producţii, se spune cǎ între factorii

respectivi existǎ o strictǎ complementaritate. Orice suplimentare a
disponibilului dintr-un anumit factor înseamnǎ o subutilizare a acestui factor.
Experienţa aratǎ cǎ atunci când se folosesc conjugat factorii de producţie,
cantitatea unui factor nu poate fi constant sporitǎ în condiţiile în care cantitatea
din celǎlalt factor rǎmâne relativ fixǎ, fǎrǎ a se diminua volumul de producţie
suplimentar realizat. Aceastǎ diminuare a randamentelor suplimentare provine
din aceea cǎ tot mai mari cantitǎţi din factorii variabili colaboreazǎ cu o parte
din ce în ce mai redusǎ de factori ficşi (constanţi).
Legea randamentelor neproporţionale este generalǎ şi se poate enunţa astfel:
dacǎ o producţie oarecare reclamǎ utilizarea a doi sau mai mulţi factori de
producţie, şi dacǎ se adaugǎ progresiv aceeaşi dozǎ la cantitatea folositǎ dintr-
un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbǎ, produsul marginal al
factorului variabil creşte pânǎ la un anumit punct, apoi descreşte. Pornind de la
acest punct, produsul total continuǎ sǎ creascǎ, dar în cote descrescǎtoare.
Dependenţa producţiei totale, marginale şi medii de factorii de producţie alocaţi
(x) poate fi relevatǎ recurgând la graficul urmǎtor fig. 14.1):
Graficul prezentat relevǎ cǎ alocaţiile succesive suplimentare din factorul
variabil x nu sunt însoţite de o creştere continuǎ şi proporţionalǎ a producţiei
totale Q, dacǎ ceilalţi factori rǎmân nemodificaţi. Mai mult, producţia totalǎ nu
creşte la infinit, ci, chiar înainte de a începe sǎ se diminueze, ratele de creştere
încep sǎ scadǎ.
Punctul M de pe curba Q este un punct de inflexiune care aratǎ trecerea de la un
randament crescǎtor la unul descrescǎtor al utilizǎrii factorului de producţie x.
Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine,
respectiv punctul în care producţia medie va fi egalǎ cu producţia marginalǎ.
Atunci când producţia totalǎ creşte cu o ratǎ din ce în ce mai mare, producţia
marginalǎ aferentǎ factorului variabil se mǎreşte, iar când producţia totalǎ
creşte cu o ratǎ descrescǎtoare, producţia marginalǎ descreşte. Când producţia
totalǎ scade, producţia marginalǎ este negativǎ.
Microeconomie 184
maxim
N Q
0 XM XN X
WX
M’
WmX
N’
WX
0 XM XN X
WmX
Fig. 9.9 Relaţiile dintre producţia totalǎ, medie şi marginalǎ

şi cantitatea de factor utilizatǎ (x)
Se remarcǎ de asemenea cǎ producţia medie creşte la început mai încet decât
producţia marginalǎ. Atinge apoi un maxim unde este egalǎ cu producţia
marginalǎ, dupǎ care descreşte mai încet decât producţia marginalǎ.
Rezultǎ deci cǎ, atâta timp cât producţia marginalǎ va fi superioarǎ producţiei
medii, randamentul factorului variabil va fi crescǎtor şi invers.
Legea randamentelor neproporţionale nu este variabilǎ însǎ decât în anumite
condiţii care vizeazǎ, în principal, urmǎtoarele:
1. Factorii de producţie consideraţi trebuie sǎ fie omogeni. Dar munca şi
capitalul se prezintǎ sub multiple şi diferenţiate forme (munca necalificatǎ,
munca calificatǎ ş.a.)
2. Legea admite cǎ se pot adǎuga unei cantitǎţi constante dintr-un factor, doze
suplimentare dintr-un alt factor. Dar în acest proces de producţie, dacǎ nu se
adaugǎ decât un factor de producţie, se obţine un produs adiţional nul. Numai o
variaţie conjugatǎ a factorilor permite creşterea randamentului.
Microeconomie 185
3. Legea nu poate fi reprezentativǎ decât pentru o stare datǎ a tehnicii. Punctul

de plecare este acela de la care se intrǎ în faza de randamente descrescǎtoare,
deplasându-se sau îndepǎrtându-se în mǎsura în care metoda de producţie se
perfecţioneazǎ. Legea nu este valabilǎ decât pentru o scarǎ de producţie datǎ; ea
se aplicǎ în cazul în care se adaugǎ, la o cantitate fixǎ a unui anumit factor,
unitǎţi succesive ale altui factor variabil.

Fie funcţia de producţie: Q = ( - L3 + 3L2) · K.
a) Pentru ce cantităţi utilizate din factorul muncă, WmL şi WL sunt

crescătoare, respectiv descrescătoare? În ce punct taie WmL curba WL şi de
ce?
b) Reprezentaţi grafic WmL, WL, şi Q, ţinând cont de rezultatele de la punctul
a). Cantitatea din factorul capital rămâne neschimbată, K = 1.
9.8 Rezultatele activitǎţii la nivel microeconomic

Procesul combinǎrii şi utilizǎrii factorilor de producţie se concretizeazǎ în
rezultate economice sub formǎ de bunuri materiale şi servicii. Caracterul util
sau inutil al rezultatelor obţinute de diferiţi întreprinzǎtori se verificǎ prin piaţǎ,
prin actele de vânzare-cumpǎrare şi care, în final, exprimǎ concordanţa sau
neconcordanţa dintre necesitǎţile sociale şi producţia obţinutǎ de agenţii
economici producǎtori.
În concordanţǎ cu diviziunea muncii, cu structura pe verticalǎ a economiei
naţionale, rezultatele economice sunt urmǎrite şi evidenţiate, în primul rând, la
nivelul fiecǎrui agent economic întreprinzǎtor. Rezultatele obţinute la acest
nivel sunt cunoscute sub denumire de rezultate microeconomice. Aceste
rezultate economice au un caracter primar şi direct; ele se regǎsesc însǎ şi la
nivelul mezo, macro şi mondoeconomic, prin însumarea lor la nivelurile
respective.
Rezultatele economice se mǎsoarǎ în unitǎţi fizice (km, m, perechi etc), unitǎţi
natural-convenţionale (cal-putere, Kwh etc) şi în unitǎţi monetare (leu, dolar,
marcǎ, etc). În expresia lor fizicǎ, rezultatele economice reflectǎ legǎtura
directǎ dintre consumul factorilor de producţie şi rezultatele obţinute. Dar
mǎsurarea lor în unitǎţi fizice este posibilǎ numai în întreprinderi cu producţie
omogenǎ. În întreprinderile care produc o diversitate de bunuri economice,
rezultatele economice se mǎsoarǎ în unitǎţi monetare. Aceastǎ metodǎ se
practicǎ în toate întreprinderile, ea având avantajul însumǎrii rezultatelor
eterogene obţinute de agenţii economici.
Rezultatele microeconomice monetare se clasificǎ, în raport de gradul lor de
Microeconomie 186
cuprindere, în globale, finale şi nete.

1. Rezultatele globale constau din suma bǎneascǎ a bunurilor economice
(Q.pv) obţinute de agenţii economici producǎtori într-un orizont de timp (an,
trimestru). Indicatorul principal de mǎsurare a unor asemenea rezultate este
cifra de afaceri (încasǎrile totale sau vânzǎrile totale).
Cifra de afaceri constǎ în suma încasǎrilor unui agent economic (producǎtor)
din actele de comerţ efectuate într-o perioadǎ de timp, încasǎri fǎcute la preţul
pieţei. Indicatorul respectiv mǎsoarǎ performanţele economice brute ale
întreprinderii, el confirmând cǎ produsele corespund doleanţelor clienţilor.
2. Rezultatele finale reprezintǎ valoarea bunurilor economice ajunse în
ultimul stadiu al circuitului lor economic; ele nu cuprind, deci, consumurile
intermediare. Indicatorul principal folosit pentru a mǎsura astfel de rezultate
este valoarea adǎugatǎ, indicator ce reflectǎ, în limbajul cifrelor, contribuţia
productivǎ a fiecǎrui agent economic.
Valoarea adǎugatǎ constǎ în suplimentul de valoare încorporatǎ materiilor
prime, energiei, combustibilului şi apei tehnologice, pe care întreprinderea le
plǎteşte cǎtre terţi. Deci, la nivelul unei întreprinderi, valoarea adǎugatǎ
reprezintǎ diferenţa dintre vânzǎrile (încasǎrile) şi achiziţiile (plǎţile) sale,
dintre ceea ce ea încaseazǎ de la clienţi şi ceea ce plǎteşte cǎtre furnizorii sǎi.
Dacǎ valoarea adǎugatǎ brutǎ însumeazǎ ansamblul recompenselor factorilor de
producţie, cea netǎ se calculeazǎ prin scǎderea din aceasta a impozitelor
indirecte.
3. Rezultatele bǎneşti nete se exprimǎ şi se mǎsoarǎ prin beneficiu
(profit): brut – înainte de plata impozitului direct pe profit; net – dupǎ plata
impozitului respectiv.
Printr-o operaţie specificǎ şi foarte complexǎ de agregare a rezultatelor
activitǎţilor privite la nivel microeconomic, se obţin rezultatele
macroeconomice. De pildǎ, linia de agregare a rezultatelor micro în rezultate
macro cea mai semnificativǎ este cea prin care se trece de la valorile adǎugate
în unitǎţile individuale la valoarea adǎugatǎ într-o ţarǎ şi într-un orizont de timp
(P.I.B.).

1. Reprezintǎ rezultate microeconomice exprimate în unitǎţi monetare:
a) produsul intern brut;
b) cifra de afaceri;
c) produsul global brut;
d) produsul intern net;
e) venitul naţional.
2. Valoarea adǎugatǎ este un rezultat microeconomic:
Microeconomie 187
a) exprimat în unitǎţi fizice;

b) exprimat în unitǎţi natural-convenţionale;
c) exprimat în unitǎţi monetare;
d) care constǎ în suma încasǎrilor unui agent economic;
e) care, în formǎ netǎ, însumeazǎ ansamblul recompenselor factorilor de
producţie.
3. Profitul brut este:

a) un rezultat bǎnesc net;
b) rezultat final;
c) rezultat global;
d) egal cu valoarea adǎugatǎ brutǎ;
e) egal cu profitul net minus impozitul direct pe profit.


1. Costul total cuprinde:

a) numai costurile variabile;
b) numai o parte a costurilor variabile şi toate costurile fixe;
c) numai o parte a costurilor fixe şi totalul costurilor variabile;
d) costurile fixe şi variabile;
e) numai costurile fixe.
2. Comportamentul grafic al costului marginal şi al costului total mediu poate fi

descris astfel:
a) costul marginal intersectează curba costului total mediu pe porţiunea
descrescătoare a acesteia din urmă;
b) costul marginal intersectează curba costului total mediu pe porţiunea
crescătoare a acesteia din urmă;
c) costul marginal intersectează curba costului total mediu în punctul de minim
al acesteia din urmă;
d) pentru orice nivel al producţiei costul marginal nu poate lua valori mai mici
decât costul total mediu;
e) când costul marginal este superior costului total mediu, acesta din urmă se
află în scădere.
Microeconomie 188
3. Costul contabil include:

a) costurile explicit şi implicit;
b) costul producţiei;
c) profitul normal;
d) costul explicit şi amortizarea capitalului fix;
e) costul implicit.
4. Costul producţiei (costul economic) este acela care cuprinde:

a) numai costuri explicite;
b) numai costuri implicite;
c) numai costul explicit şi amortizarea capitalului fix;
d) elemente de profit economic ;
e) elemente de profit normal.
5. Costurile implicite reflectǎ :

a) cheltuielile necesare fǎcute cu procurarea factorilor de producţie din afara
întreprinderii;
b) consumul total de factori de producţie la nivelul întreprinderii;
c) acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plǎţi cǎtre terţi ;
d) salariul cuvenit întreprinzǎtorului pentru munca sa în cadrul întreprinderii ;
e) dobânda cuvenitǎ întreprinzǎtorului pentru capitalul propriu antrenat în activitatea
întreprinderii.
A(a+b); B(c); C(c+d+e); D(b+c); E(d+e).
6. Întreprinderea realizeazǎ dezeconomii de scarǎ atunci când :

a) costul mediu pe termen scurt creşte;
b) costul mediu pe termen lung creşte;
c) costul mediu pe termen scurt scade;
d) costul mediu pe termen lung scade;
e) costul mediu pe termen lung este minim.
7. Randamentele de scarǎ crescǎtoare corespund situaţiei în care:

a. costul mediu pe termen scurt creşte;
b. costul mediu pe termen lung creşte;
c. costul mediu pe termen scurt scade;
d. costul mediu pe termen lung scade;
e. costul mediu pe termen lung este minim.
8. În faza randamentelor de scarǎ constante:

a. întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ;
b. întreprinderea realizeazǎ dezeconomii de scarǎ;
c. întreprinderea ajunge la acea dimensiune a producţiei începând de la care se
atinge costul mediu minim pe termen lung ;
d. întreprinderea ajunge la acea dimensiune a producţiei începând de la care se
atinge costul mediu minim pe termen scurt ;
e. costul mediu pe termen lung creşte.
Microeconomie 189
9. Întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ atunci când :

a. randamentele de scarǎ sunt descrescǎtoare;
b. costul mediu pe termen lung creşte;
c. costul mediu pe termen scurt scade;
d. costul mediu pe termen lung scade;
e. randamentele de scarǎ sunt constante.
10. Curba "înfǎşurǎtoare" reprezintǎ :

a. curba costului total mediu ;
b. curba costului fix mediu ;
c. curba costului mediu pe termen lung ;
d. curba costului variabil mediu ;
e. curba costului marginal.
11. Atunci când munca este factorul variabil iar ceilalţi factori ramân nemodificaţi,
volumul maxim al producţiei corespunde situaţiei în care :
a) productivitatea medie a muncii este zero ;
b) productivitatea marginalǎ a muncii este zero ;
c) productivitatea marginalǎ a muncii este maximǎ ;
d) productivitatea medie a muncii este maximǎ ;
e) nici o varaiantǎ nu este corectǎ.
nivelului maxim al productivitǎţii marginale a muncii îi corespunde :
a) un volum al producţiei totale maxim;
b) un nivel al productivitǎţii medii a muncii minim ;
c) un nivel al productivitǎţii medii a muncii mai mare ;
d) un nivel al productivitǎţii medii a muncii mai mic ;
e) un nivel al productivitǎţii medii a muncii maxim.
nivelului maxim al productivitǎţii medii a muncii îi corespunde :
a) un nivel egal al producţiei totale ;
b) un nivel egal al productivitǎţii marginale ;
c) un nivel mai mare al productivitǎţii marginale ;
d) un nivel mai mic al productivitǎţii marginale ;
14. Productivitatea reprezintă:

a) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie;
b) rodnicia factorilor de producţie;
c) randamentul factorilor de producţie;
d) raportul între volumul obţinut de producţie şi factorii de producţie implicaţi în
realizarea sa;
e) toate variantele menţionate.
Microeconomie 190
15. Productivitatea globală a factorilor de producţie exprimă:

a) produsul total obţinut;
b) performanţa şi eficienţa de ansamblu a tuturor factorilor de producţie
implicaţi într-un proces productiv;
c) eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia sau a tuturor factorilor
de producţie;
d) randamentul mondial al tuturor factorilor de producţie;
e) eficienţa utilizării capitalului fix.
16. Evidenţiaţi conţinutul conceptului de cost.
17. Comportamentul grafic al costurilor globale, medii şi celui marginal.
18. Determinaţi analitic şi pe grafic pragul de rentabilitate prin metodele liniarǎ şi

neliniarǎ.
Microeconomie 191
19. Construiţi curba ofertei producǎtorului.
20. Productivitatea factorilor de producţie muncǎ şi capital.
21. Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor neproporţionale.

Răspuns 9.1
1. c;
2. e;
3. b;
4. e;
5. A.
Răspuns 9.2
a) Vom completa tabelul folosind următoarele relaţii matematice:
CT = CF + CV
CF CV CT
CFM  ; CVM  ; CTM 
Q Q Q
Microeconomie 192
ΔCT
Cm 
ΔQ
Producţia Costul Costul Costul Costul Costul Costul Costul

totală fix variabil total mediu mediu total marginal
(Q) global global global fix variabil mediu mediu
(CF) (CV) (CT) (CFM) (CVM) (CTM) (Cm)
0 100 0 100 - - - -
1 100 90 190 100 90 190 90
2 100 170 270 50 85 135 80
3 100 240 340 33,33 80 113,33 70
4 100 300 400 25 75 100 60
5 100 370 470 20 74 94 70
6 100 450 550 16,67 75 91,67 80
7 100 540 640 14,29 77,14 91,43 90
8 100 650 750 12,5 81,25 93,75 110
9 100 780 880 11,11 86,67 97,78 130
10 100 930 1030 10 93 103 150
b)
CF, CV, CT
1200 CT
1000 CV
800
600
400
200
CF
0 5 10 15 Q
Observăm că mărimea costului variabil global se modifică în raport cu

volumul producţiei de o manieră neproporţională. Până la a patra unitate a
producţiei, costul variabil global creşte cu rate descrescătoare. Începând cu a cincea
unitate a producţiei, costul variabil global creşte cu rate crescătoare. Acest fapt se
explică pe baza legii randamentelor neproporţionale. Atât timp cât randamentul de
scară este crescător, cantităţi de factori de producţie din ce în ce mai mici sunt
necesare pentru a obţine o unitate de produs final. Dacă preţul pe unitatea de factor
de producţie rămâne acelaşi, costul variabil va creşte cu rate descrescânde. Printr-
un raţionament similar deducem că, în condiţiile unui randament de scară
descrescător, costul variabil global (şi, respectiv, costul total global) creşte cu rate
crescătoare.
Microeconomie 193
c)
CVM, CFM,
CTM, Cm
200
150 Cm
100
CTM
CVM
50
CFM
0
1 5 10 15 Q
Costul marginal
dCT d(CF  CV) dCF  f(Q) 
Cm =    f' (Q)
dQ dQ dQ
În ipoteza unui cost variabil considerat funcţie crescătoare de volumul
producţiei (respectiv f’(Q)>0), costul marginal este, în mod necesar, pozitiv.
Cm este descrescător când dCm  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV are formă
dQ
concavă (Q < 4).
dCm
Cm minim când  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV prezintă un
dQ
punct de inflexiune (Q = 4).
Cm este crescător când dCm  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV are formă
dQ
convexă (Q > 4).
Costul fix mediu

CF
CFM  0
Q
Q  0 => CFM  ∞
Q  ∞ => CFM  0
Funcţia CFM este o ramură de hiperbolă echilaterală care are asimptote cele
două axe ale coordonatelor.
Microeconomie 194
Costul variabil mediu

CV f(Q)
CVM  
Q Q
dCVM Q  f' (Q)  f(Q) f' (Q) f(Q)
   2
dQ Q2 Q Q
dCVM f' (Q) f(Q) f(Q)
I.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM ;
dQ Q Q Q
II.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM ;
dQ Q Q Q
III.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM .
dQ Q Q Q
Deci, CVM este:
- descrescător atunci când curba sa se situează deasupra Cm (Q < 5);
- minim când curba sa este intersectată de curba Cm (Q = 5);
- crescător când curba sa se situează sub curba Cm (Q > 5).
Costul total mediu

CT CF  CV CF  f(Q)
CTM   
Q Q Q
dCTM Qf' (Q)  (CF  f(Q)) f' (Q) CF  f(Q)
  
dQ Q2 Q Q2
dCT CF  f(Q)
I.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q < 7);
dQ Q
dCT CF  f(Q)
II.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q = 7);
dQ Q
dCT CF  f(Q)
III.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q > 7).
dQ Q
Curba Cm este deasupra curbei CTM când acesta este crescător şi dedesubt
când este descrescător; Cm intersectează CTM în punctul de minim.
Răspuns 9.3
a) CF = 4 u.m.
CV = 2 · Q
CT = CV + CF = 2 · Q + 4
CT 2Q  4 4 CV 2Q CF 4
CTM =   2  ; CVM =   2 ; CFM = 
Q Q Q Q Q Q Q
dCT
Cm = 2
dQ
Microeconomie 195
Q 0 1 2 3 4 5
CV 0 2 4 6 8 10
CT 4 6 8 10 12 14
CFM +∞ 4 2 1,33 1 0,8
CTM +∞ 6 4 3,33 3 2,8
CF, CV ÎT
CT CT
CV
4 CF
1 2 3 4 5 Q
CFM,
CVM,
CTM,
Cm
CTM
Cm = CVM = 2
2 CFM
1 2 3 4 5 Q
b) Pe graficul precedent reprezentăm şi ÎT. Observăm că dreapta încasării

totale intersectează dreapta costului total pentru o producţie egală cu 2.
Firma se află în „punctul mort” sau atinge pragul de rentabilitate dacă:
ÎT = CT => p · Q = CF + CV => 4 · Q = 4 + 2 · Q  Q = 2 .
Răspuns 9.4
a) Pe baza funcţiei CT determinăm expresiile CTM, CVM, CFM şi Cm:

1
CT = Q3 – Q2 + 4Q + 4
2
CT 1 2 4
CTM =  Q Q4
Q 2 Q
Microeconomie 196
CV 1 2
CVM =  Q  Q  4 (CV reprezintă partea care variază în raport cu
Q 2
volumul producţiei din cadrul CT).
CF 4
CFM =  (CF reprezintă partea din CT care este independentă de
Q Q
volumul producţiei).
dCT 3 2
Cm   Q  2Q  4
dQ 2
Costul total mediu. Pentru a reprezenta grafic funcţia CTM vom analiza derivata de
ordinul I a acestei funcţii, în scopul de a determina porţiunile descrescătoare sau
crescătoare şi punctele de extrem.
dCTM 4
 Q 1 2
dQ Q
dCTM 4
1)  0  Q  1  2  0  Q3  Q2  4  0 
dQ Q
 Q 3  2Q 2  Q 2  4  0  Q 2 (Q  2)  (Q  2)(Q  2)  0 
 (Q  2)(Q 2  Q  2)  0 ; Q = 2 (singura soluţie care aparţine mulţimii

numerelor reale).
dCTM
2)  0  Q 3  Q 2  4  0  Q  2 => CTM este descrescător pentru
dQ
niveluri ale producţiei mai mici decât 2.
dCTM
3)  0  Q 3  Q 2  4  0  Q  2 => CTM este crescător pentru
dQ
niveluri ale producţiei mai mari decât 2.
Costul variabil mediu. Pentru a determina forma graficului CVM vom studia
dCVM
derivata de ordinul I a acestei funcţii în raport cu producţia:  Q 1
dQ
dCVM
1)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM prezintă un punct de extrem pentru
dQ
Q = 1.
dCVM
2)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM este descrescător pentru niveluri
dQ
ale producţiei inferioare valorii 1.
Microeconomie 197
dCVM
3)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM este crescător pentru producţii mai
dQ
mari decât 1.
Costul fix mediu. Observăm că funcţia CFM este întotdeauna descrescătoare

întrucât derivata de ordinul I a acestei funcţii în raport cu producţia este strict
negativă:
dCFM 4
  2  0.
dQ Q
Pentru trasarea acestui grafic vom analiza câteva situaţii conform tabelului următor:
Q 0 2 1 2 +∞
3
CFM +∞ 6 4 2 0
Costul marginal. În maniera utilizată mai sus, analizăm derivata de ordinul I a

dCm
funcţiei Cm în raport cu producţia:  3Q  2
dQ
dCm
1)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm atinge un punct de extrem (de
dQ
minim) pentru Q = 0,66.
dCm
2)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm este descrescător pentru Q < 0,66.
dQ
dCm
3)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm este crescător pentru Q > 0,66.
dQ
Calculăm mărimea Cm pentru producţiile la care CVM şi CTM se minimizează:
Q 1 2
Cm 3,5 6
CVM 3,5
CTM 6
Într-adevăr, Cm intersectează curbele CVM şi CTM în punctele lor de minim.
Microeconomie 198
CTM, CVM
CFM, Cm
CTM
Cm CVM
8
CFM
0 Q
0.66 1 2
b) Profitul se defineşte ca diferenţă între ÎT şi CT:
Pr = ÎT – CT
Pr (Q) = ÎT (Q) – CT (Q)
Funcţia de profit îşi atinge punctul de maxim dacă şi numai dacă derivata sa de
ordinul I este egală cu 0.
dPr dIT dCT

Pr (Q) – max  0   0  Îm = Cm
dQ dQ dQ
În condiţii de concurenţă perfectă Îm = ÎM = P.
Deci, condiţia de maximizare a profitului se transformă în:
P = Cm
3 2
Pentru P = 8 u.m. avem: Q  2Q  4  0
2
3 2  28
Δ  4  4   4  28 ; Q   2,43 (cealaltă soluţie a ecuaţiei nu are
2 3
semnificaţie din punct de vedere economic întrucât producţia nu poate fi negativă).
1
Pr  p  Q  Q 3  Q 2  4Q  4 
2
1
8  2,43  (2,43) 3  (2,43) 2  4  2,43  4 
2
= 19,44 – 7,17 + 5,905 – 9,7 – 4 = 4,455
Microeconomie 199
c) Pentru fiecare nivel al preţului fixat de piaţă, producătorul îşi va ajusta oferta
astfel încât profitul obţinut să fie maxim. Deci, pentru fiecare preţ vom determina
volumul producţiei în condiţiile căruia P = Cm.
P 3 3,5 4 6 8
Profit -4 -4 -4 - 3,4 0 4,455
Q 0 0 0 4 2 2,43
3
 P = 3 u.m.
P = Cm
3 2
Q  2Q  1  0
2
3
Δ  4  4   1  2
2
Ecuaţia nu are soluţii reale. Întrucât preţul de 3 u.m. este mai mic decât
CVM (  ) Q Є R+ (valoarea minimă a CVM fiind 3,5 u.m.), firma nu va produce
deloc suportând o pierdere egală cu CF.
3 2 1
 P = 3,5 u.m. => Q  2Q   0
2 2
3 1 2 1 2 1 1
  4  4    1; Q1  1; Q2  
2 2 3 3 3
1
Pr  3,5  1   1  4  4  4
2
3 2
1 1 1 1 1
Pr  3,5         4   4  1,166 – 0,0185 + 0,111–1,333 – 4 = -
3 2 3 3 3
4,074 ≈ - 4
1
Indiferent dacă firma va realiza producţia Q = 1, Q =
sau Q = 0 pierderea sa va fi
3
aceeaşi. Preţul fiind egal cu valoarea minimă a CVM, pierderea aferentă fiecărui
produs va fi egală cu mărimea CFM.
3 2 22 4
 P = 4 u.m. => Q  2Q  0 ;   4 ; Q1   ; Q2  0
2 3 3
Microeconomie 200
3 2
4 14 4 4
Pr  4         4   4  5,333 – 1,185 + 1,777 – 5,333 – 4 = -
3 23 3 3
3,408
Preţul la care firma îşi vinde produsele începe să acopere o parte din CVM astfel
încât pierderea pe unitatea de produs scade sub nivelul CFM. Firma poate să
4
realizeze producţia Q 1  (pierderea fiind de – 3,4) sau poate să nu producă
3
deloc Q2 = 0 (pierderea fiind de – 4).
3 2 3 24
 P = 6 u.m. => Q  2Q - 2  0 ;   4  4   2  16 ; Q1   2 ; Q2  0
2 2 3
1 3
Pr  6  2   2  2 2  4  2  4  12 – 4 + 4 – 8 – 4 = 0
2
Producţia Q1 = 2 este pragul de rentabilitate al firmei. Preţul de 6 u.m. recuperează

integral CTM astfel încât orice preţ fixat pe piaţă este mai mare decât 6 u.m.
permite firmei să obţină profit pe fiecare unitate de produs.
Profitul obţinut de firmă pentru un preţ mai mare decât 6 u.m. (P = 8 u.m.) poate
fi evidenţiat pe grafic:
CTM, Cm
P
Cm CTM
8 D A P = 8 u.m.
C B
P = 6 u.m.
0 0,66 1 2 2,43 Q
A (2,43; 8) B (2,43; 6,16)
Intervalul AB reprezintă profitul unitar (8 – 6,16 = 1,833 u.m.) iar aria

dreptunghiului ABCD reprezintă profitul global (4,455 u.m.).
Pentru preţuri fixate pe piaţa mai mari decât 6 u.m., firma îşi va dimensiona
oferta ţinând cont de obiectivul de maximizare a profitului. Deci, va alege de
fiecare acel nivel al producţiei pentru care P = Cm. Astfel, putem spune că
porţiunea Cm situată deasupra CTM reprezintă curba ofertei producătorului. Într-
adevăr, orice punct am alege de pe această porţiune, făcând proiecţiile pe axe vom
pune în evidenţă nimic altceva decât cantitatea oferită sau producţia realizată de
Microeconomie 201
firmă pentru a-şi maximiza profitul în condiţiile unui anumit preţ.
Răspuns 9.5
a)
3 3
 K 4  K 4
1 3
Q 1 1
WL   4 L4  K 4  4     WmL  WL întrucât WmL =   .
L L 4 L
1 1
 L 4  L 4
1 3
Q 1 3
Pentru WmK  3   şi WK   4  L4  K 4  4     WmK  WK
K K K 4
b) Pentru calculul volumului producţiei se foloseşte relaţia:

Q = 4 · L1/4 · 1
Pentru calculul productivităţilor se folosesc relaţiile:
ΔQ Q
WmL  ; WL 
ΔL L
Q = f (L, 1)
6
5
4
3
2
1
0 1 2 3 4 5 6 L
1
WmL
WL
4
3
2
1 WL
WmL
0 1 2 3 4 5 6 L
Microeconomie 202
L K Q WmL WL
0 1 0 - -
1 1 4 4 4
2 1 4,756 0,756 2,378
3 1 5,264 0,508 1,754
4 1 5,656 0,392 1,414
5 1 5,98 0,324 1,196
6 1 6,26 0,28 1,043
Răspuns 9.6
1. e ; 2. c; 3. b
Răspuns 9.7
dQ
a) Q = (- L3 + 3 L2) · K ; WmL   (3L2  6L)  K  f ' L
dL
Pentru a determina valorile lui L pentru care funcţia WmL este crescătoare, respectiv
descrescătoare, vom analiza derivata de ordinul I a WmL în raport cu L:
dWmL
  6L  6  K  f ″L
dL
dWmL
I.  0  6L  6  0  WmL este crescătoare pentru L < 1;
dL
dWmL
II.  0  6L  6  0  WmL atinge valoarea maximă pentru L = 1;
dL
dWmL
III.  0  -6L  6  0  WmL este descrescătoare pentru L > 1.
dL
Q

Similar se procedează pentru WL: WL    L2  3L  K
L

dWL
  2L  3  K
dL
dWL
I.  0  2L  3  0  WL este crescătoare când L < 1,5;
dL
dWL
II.  0  2L  3  0  WL îşi atinge punctul de maxim pentru L = 1,5;
dL
dWL
III.  0  2L  3  0  WL este descrescătoare pentru L < 1,5.
dL
Pentru a determina punctul în care curba WmL taie curba WL rescriem derivata de
ord. I a funcţiei WL:
Q f (L, K)
d d
dWL L f ' L L' f (L, K) f ' L f (L, K)
 L  L   
dL dL dL L2 L L2
dWL f' f (L, K) f (L, K)
I. 0 L  2
 0  f 'L   WmL  WL
dL L L L
Microeconomie 203
WL este crescătoare atât timp cât curba WmL se situează deasupra curbei WL.
(- 3L2 + 6 L) K > (- L2 + 3 L) K  2 L2 – 3 L < 0  L < 1,5
dWL f (L, K)
II.  0  f 'L   WmL  WL  (- 3 L2 + 6 L) K = (- L2 + 3 L) K
dL L
 L = 1,5
WL atinge valoarea maximă atunci când este egală cu WmL. Pe grafic WmL
intersectează curba WL pentru L = 1,5.
dWL f (L, K)
III.  0  f 'L   WmL  WL  (- 3 L2 + 6 L) K < (- L2 + 3 L) K
dL L
 L > 1,5
WL este descrescătoare atât timp cât curba WmL se situează sub curba WL.
b) Din analiza derivatei de ord. II a funcţiei de producţie, tragem primele concluzii

referitoare la forma graficului producţiei:
I. fL″ > 0 => Q = f (L, K) convexă pentru L < 1;
II. fL″ = 0 => Q = f (L, K) prezintă un punct de inflexiune pentru L = 1;
III. fL″ < 0 => Q = f (L, K) concavă pentru L > 1.
Q
4 P
3,375 N
2 M
0 1 1,5 2 L
LM LN LP
WmL
WL
M’
3
2,25 N’
2
P’
0 1 1,5 2 L
Microeconomie 204
Identificăm următoarele puncte de pe grafic:

M (1, 2) pentru L = 1, K = 1, f (1, 1) = 2
M’ (1, 3) pentru L = 1, K = 1, WmL(1, 1) = 3
N (1,5; 3,375), L = 1,5, K = 1, f (1,5; 1) = - 1,53 + 3 (1,5)2 = 3,375
N’ (1,5; 2,25) pentru L = 1,5, K = 1, WL = - (1,5)2 + 3 ∙ 1,5 = 2,25
Pentru a determina valoarea maximă a producţiei analizăm derivata de ordinul I a
funcţiei de producţie atunci când cantitatea utilizată din factorul capital rămâne
nemodificată (K = 1):
- 3 L2 + 6 L = 0 => - L2 + 2 L = 0 => L1 = 0; L2 = 2
Deci, pentru L = 2 producţia atinge nivelul maxim în punctul P (2, 4):
3 2
Q = f (2, 1) = - 2 + 3 · 2 = 4
Pentru a demonstra că punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece
prin origine şi că LN este cantitatea de muncă utilizată pentru care productivitatea
medie a muncii (WL) este maximă, calculăm:
ML M
tg MOLM = = 2 ceea ce reprezintă valoarea WL pentru L = LM;
OL M
NL N 3,375
tg NOLN = =  2,25, respectiv valoarea WL pentru L = LN;
OL N 1,5
PL P 4
tg POLP = =  2, respectiv valoarea WL pentru L = LP.
OL P 2
Aşadar, orice punct s-ar lua în considerare de pe funcţia de producţie, unindu-l cu
originea printr-o dreaptă şi calculând tangenta unghiului descris de dreapta
construită şi axa OL, vom obţine o valoare mai mică decât tg NOLN. Unghiul
NOLN fiind cel mai mare unghi ce poate rezulta dintr-o astfel de construcţie, atunci
valoarea tangentei acestui unghi, respectiv valoarea WL pentru L = LN este maximă
π
(tangenta este o funcţie crescătoare pe intervalul (0, )).
2
Răspuns 9.8
1. b ; 2. c ; 3. a

2000.
Microeconomie 205

Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 206
Preţul. Concept, funcţii, mod de formare
PREŢUL. CONCEPT, FUNCŢII, MOD DE FORMARE
Cuprins Pagina
10.1 Conceptul de preţ 208
10.2 Funcţiile preţurilor în economia de piaţǎ 210
10.3 Formarea preţurilor 211
10.4 Statul democrat şi preţurile. Politici de preţuri 213
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 10 216
Bibliografie unitate de învăţare nr. 10 218
Microeconomie 207

 Cunoaşterea conceptului de preţ şi teoriilor privind valoarea
 Aprecierea rolului şi funcţiilor îndeplinite de preţuri în economiile de piaţǎ
 Determinarea factorilor sub incidenţa cǎrora se formeazǎ preţurile
 Înţelegerea determinǎrilor multiple ale intervenţiei statului în mecanismul
de formare a preţurilor şi a acţiunilor întreprinse în acest sens
10.1 Conceptul de preţ
Preţul a ocupat şi ocupǎ un loc central în ansamblul teoriei şi practicii economice.

Unii autori au apreciat ca preţul reprezintǎ noţiunea fundamentalǎ ştiinţei
economice.
Preţul exprimǎ, în condiţiile actuale, cantitatea de bani pe care cumpǎrǎtorul o
Preţul plǎteşte în schimbul unei unitǎţi de bun economic, respectiv, el este expresia
bǎneascǎ a valorii de schimb pe care o încaseazǎ vânzǎtorul pentru o unitate din
bunul tranzacţionat. Preţul este deci suma de bani încasatǎ - plǎtitǎ, pentru
transferarea definitivǎ a atribuţiilor dreptului de proprietate de la o persoanǎ la
alta.
Una dintre cele mai controversate probleme ale ştiintei economice a fost şi a rǎmas
Substanţa unicǎ problema "substanţei unice a preţului".
a preţului
Prima încercare de a explica ştiinţific esenţa unicǎ a preţului a fost facutǎ de
clasicul Adam Smith. El a apreciat şi a demonstrat cǎ preţul exprimǎ munca
încorporatǎ în fiecare dintre bunurile ce se schimbǎ.
Alţi economişti au aşezat la temelia preţului raritatea. Cu cât bunul este mai rar,
cererea pentru el fiind constantǎ sau în creştere, cu atât preţul lui este mai mare.
O altǎ bazǎ unicǎ a preţului a fost consideratǎ utilitatea Adepţii utilitǎţii marginale
spun cǎ preţul este determinat de utilitatea bunului cel mai puţin dorit, de
satisfacţia asiguratǎ de consumul acelui exemplar care se aflǎ la marginea plǎcerii
indivizilor.
Mulţi autori au considerat cǎ baza preţului este venitul disponibil. În acest context,
J.M. Keynes a demonstrat cǎ sporirea gradului de ocupare a forţei de muncǎ,
determinǎ mǎrimea venitului disponibil, iar acesta, la rândul lui, stǎ la baza
nivelului şi dinamicii preţului, a modificǎrii lui.
În timp, s-au conturat douǎ teorii în problema valorii: teoria valorii muncǎ
Teoriile valorii
(obiectivǎ) şi teoria valorii utilitate (subiectivǎ).
Conform teoriei valorii muncǎ, substanţa valorii este munca producǎtorilor de
bunuri reproductibile, concretizeazǎ în noi bunuri economice, în noi funcţii ale
acestora. În determinerea mǎrimii valorii economice se are în vedere consumul
total de muncǎ vie şi materializatǎ, ocazionat de producţia propriu-zisǎ a bunului
Microeconomie 208
respectiv, cât şi cheltuielile din amontele şi avalul acesteia. Mǎrimea valorii se

manifestǎ la piaţǎ prin valoarea de schimb şi reprezintǎ raportul cantitativ în care
se schimbǎ douǎ bunuri, La rândul ei, valoarea de schimb se prezintǎ sub forma
preţului. Cantitǎţile diferite de muncǎ vie şI materializatǎ pentru obţinerea
aceluiaşi bun reprezintǎ valoarea individualǎ a mǎrfii, a cǎrei mǎrime este datǎ de
timpul de muncǎ individual. Prin confruntarea intereselor producǎtorilor
individuali, ale acestora cu ale cumpǎrǎtorilor, bunurile indentice ajung sǎ aibǎ
una şi aceeasi valoare economicǎ, indiferent de valorile şi condiţiile individuale în
care au fost produse. Valoarea socialǎ este deteminatǎ de timpul de muncǎ
socialmente necesar, respectiv timpul de muncǎ necesar pentru producerea unui
bun, în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social şi cu
media socialǎ de îndemânare şi intensitate a muncii.
Conform teoriei valorii - utilitate, valoarea bunului se explicǎ prin raritatea
bunurilor economice şi prin utilitatea pe care indivizii consumatori o atribuie
acestora. Pe mǎsura satisfacerii nevoilor, se reduce intensitatea nevoii, deci scade
şi valoarea pe care cumpǎrǎtorul o conferǎ bunurilor cumpǎrate.
Cele douǎ teorii sunt ireductibile. Şcoala neoclasicǎ, de pildǎ, susţine cǎ valoarea
bunurilor economice este datǎ atât de preţul de cost integral (full-cost), cât şi de
utilitatea ce le-o conferǎ cumpǎrǎtorul, de preferinţele economice ale acestuia,
preferinţe ce se aflǎ sub incidenţa mǎrimii şi sursei venitului.

1. Adam Smith aprecia că esenţa unică a preţului este:
a) munca încorporată în fiecare dintre bunurile care se supun schimbului;
b) raritatea realativă a resurselor în raport cu nevoile;
c) raritatea bunurilor;
d) utilitatea bunurilor;
e) venitul disponibil.
2. Reprezintă teorii ale valorii:

a) teoria valorii-muncă (subiectivă);
b) teoria valorii-muncă (obiectivă);
c) teoria valorii-utilitate (subiectivă);
d) teoria valorii-utilitate (obiectivă);
e) b+c.
3. Conform teoriei valorii-utilitate:

a) valoarea se explică prin raritatea bunurilor economice;
b) valoarea se explică prin utilitatea pe care consumatorii o atribuie bunurilor
economice;
c) mărimea valorii se manifestă pe piaţă prin valoarea de schimb;
d) mărimea valorii se manifestă prin valoarea socială, calculată ca timp de
muncă socialmente necesar pentru producerea unui bun;
e) valoarea depinde de intensitatea nevoilor cărora se adresează bunurile
economice.
Microeconomie 209

A (a+b+c); B (c+d); C (a+b+e); D (a+b); E (e).
10.2 Funcţiile preţurilor în economia de piaţǎ
1. Funcţia de calcul şi mǎsurare a cheltuielilor şi rezultatelor, constǎ în aceea

Rolul preţurilor cǎ prin intermediul preţurilor capǎtǎ expresie bǎneascǎ indicatorii ce
în mecanismele caracterizeazǎ activitatea economico-socialǎ. În acestǎ funcţie, preţurile servesc la
economice evidenţierea dimensiunilor cantitative şi structural calitative ale evoluţiei
diverselor activitǎţi, constituind un important instrument de analizǎ şi
fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi
utilizarea resurselor, participarea la circuitul economic mondial etc.
2. Preţul, ca şi costul pe baza cǎruia se formeazǎ, are o puternicǎ încǎrcǎturǎ
informaţionalǎ, iar mesajele sale pot fi rapid şi ieftin transmise cǎtre multitudinea
agenţilor economici. El exprimǎ şi mǎsoarǎ "tensiunile" de raritate a bunurilor şi
serviciilor, ca şi a factorilor de producţie, orientând atât opţiunile şi deciziile
producǎtorilor, cât şi ale consumatorilor. Preţul apare deci ca "un sistem de
semnale" care coordoneazǎ deciziile agenţilor economici, servind la împǎrţirea
unei oferte limitate de factori de productie – între producǎtori - şi a unei cantitǎţi
limitate de bunuri şi servicii - între consumatori.
3. Funcţia de stimulare a intereselor agenţilor economici producǎtori.
Veniturile întreprinderilor, depinzǎnd de mǎrimea preţurilor, acestea din urmǎ
orienteazǎ activitǎţile economice spre acele ramuri şi sectoare în care prin preţ
(costurile fiind date) se încaseazǎ profituri relativ mari pe produs. Preţul apare ca
acel instrument neutru care îi ierarhizeazǎ pe producǎtori dupǎ costuri şi
rentabilitate.
4. Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor presupune,
în primul rând, ca prin nivelul lor, preţurile sǎ asigure agenţilor economici
compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
Întrucât acelaşi produs are costuri diferite – în funcţie de preţurile de aprovizionare
şi de condiţiile de desfǎşurare a activitǎţii - şi se valorificǎ în mod diferenţiat pe
piaţǎ, prin intermediul preţurilor, se realizeazǎ o distribuire /redistribuire a
veniturilor producǎtorilor.

1. Nu reprezintă o funcţie a preţurilor:
a) funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
b) funcţia de mijloc de plată;
c) funcţia de stimulare a intereselor agenţilor economici;
d) funcţia de informare rapidă şi ieftină a participanţilor la piaţă cu privire
la tensiunile de raritate a bunurilor şi serviciilor ;
e) funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor.
Microeconomie 210
2. Funcţia preţurilor de calcul şi măsurare a chetuielilor şi rezultatelor constă în

aceea că:
a) preţurile apar ca un sistem de semnale care coordonează deciziile
agenţilor economici;
b) preţurile apar ca acel instrument care îi ierarhizează pe producători după
costuri şi rentabilitate;
c) preţurile asigură compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit
profit;
d) prin intermediul preţurilor capătă expresie banească indicatorii ce
caracterizează activitatea economico-socială;
e) c+d.
3. Funcţia preţurilor de stimulare a intereselor agenţilor economici producători

constă în aceea că:
a) preţurile apar ca un sistem de semnale care coordonează deciziile
agenţilor economici;
b) preţurile orientează activităţile economice spre acele ramuri şi sectoare în
care prin mărimea lor (costurile fiind date) se încasează profituri relativ
mari pe produs;
c) preţurile asigură compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit
profit;
d) prin intermediul preţurilor capătă expresie banească indicatorii ce
caracterizează activitatea economico-socială;
e) nici o variantă nu este corectă.
10.3 Formarea preţurilor
Este un lucru unanim acceptat cǎ formarea preţului are loc sub influenţa unei
multitudini de factori. În genere, aceşti factori se împart în douǎ grupe: factori
interni şi factori externi.
a) Grupa factorilor interni. Unii dintre fatorii interni ai formǎrii preţului
acţioneazǎ dinspre cererea consumatorilor cum sunt: utilitatea atribuitǎ
bunurilor de cǎtre cumpǎrǎtor; capacitatea de platǎ a populaţiei consumatoare;
nevoile consumatorilor şi structurile cererii etc.
Alţi factori interni ai formǎrii preţului îşi exercitǎ influenţa dinspre oferta
producǎtorilor. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt: nivelul costurilor
unitare; abilitatea întreprinzǎtorului şi capacitatea sa de a obţine profit cât mai
mare; structurile ofertei şi posibilitatea producǎtorilor de a se raporta la nevoile
consumatorilor; preţul bunurilor pe alte pieţe etc.
Existǎ de asemenea, factori interni ai formǎrii preţului, care acţioneazǎ pe
ansamblul pieţei: jocul liber, presiunea celor douǎ forţe ale pieţei; factorii
Microeconomie 211
monetari, cererea şi oferta de bani, ca element constitutiv al pieţei, în general.

b) Factorii externi ai formǎrii preţului se reduc la:
 intervenţia indirectǎ guvernamentalǎ atât în planul ofertei, cât şi al
cererii, în sensul suplimentǎrii sau al reducerii lor, pentru ca mecanismul lor
sǎ funcţioneze normal;
 mǎsurile specifice adoptate de stat pentru menţinerea unor echilibre
social-economice (pe piaţa muncii, protecţia unor producǎtori agricoli),
mǎsuri care s-au reflectat în nivelul şi dinamica preţului;
 comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentǎ monopolistǎ.
Pe baza acţiunii factorilor arǎtaţi, a influenţei preponderente a unuia sau alteia
dintre grupele de factori, sau conturat mai multe tipuri de preţuri: libere,
administrate şi mixte.
Preţurile libere sunt acelea care se formeazǎ în condiţiile concurenţei deschise,
în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau decide în mod
unilateral nivelul şi dinamica preţurilor (preţul de echilibru).
Preţurile administrate sunt considerate acele preţuri care se formeazǎ şi se
modificǎ mai ales sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie şi/sau a statului.
În realitate, într-un sistem economic real de piaţǎ, preţurile sunt mixte, ele fiind
formate pe baza tuturor factorilor arǎtaţi (interni şi externi).

1. Formarea preţurilor adesea se reduce la unele aspecte concrete, formal-
juridice, cum sunt:
a) modalitatea de negociere a preţului;
b) forma juridicǎ a acordului dintre pǎrţi cu privire la preţ;
c) cǎile de informare a pǎrţilor interesate privind preţul;
d) zona de practicare a preţului;
2. În practica economicǎ se utilizeazǎ diferite tipuri de preţuri, precum:

a) preţul director;
b) preţul de licitaţie;
c) preţul bursei;
d) preţul de catalog;
e) a+b+c+d.
3. Factorii interni de formare a preţului:

a) îşi exercitǎ influenţa dinspre oferta producǎtorului;
b) îşi exercitǎ influenţa dinspre cererea consumatorului;
c) se referǎ exclusiv la jocul liber al cererii şi ofertei pe piaţǎ;
d) se referǎ la totalitatea elementelor caracteristice unei economii naţionale;
e) se referǎ la acele procese care sunt specifice mecanismului pieţei.
Microeconomie 212

A (e); B (a+b); C (a+b+e); D (c); E (a+d).
10.4 Statul democrat şi preţurile. Politici de preţuri
Ţinându-se seama de faptul cǎ procesul formǎrii preţului este mixt, cǎ în acest

proces se întrepǎtrund factorii endogeni pieţei cu cei exogeni, se poate spune cǎ
implicarea administraţiei de stat este cel mai important factor exogen. Aceastǎ
funcţie a guvernelor se concretizeazǎ în mai multe categorii de acţiuni şi mǎsuri.
a) Principalul set de mǎsuri promovate de puterea publicǎ constǎ în ansamblul
acţiunilor şi procedurilor de menţinere, restaurare sau chiar de consolidare a
condiţiilor de desfǎşurare normalǎ a concurenţei. În acest sens, administraţiile de
stat controleazǎ înţelegerile, acordurile între producǎtori, cǎutând sǎ limiteze
tendinţele lor monopoliste şi oligopoliste. Aceste mǎsuri se împart în douǎ
categorii: reglementǎrile juridice ale tranzacţiilor comerciale, adoptarea Codului
Comercial, aceastǎ problemǎ fiind de competenţa legislativului; controlul şi
supravegherea modului de aplicare, de respectare a legilor privitoare la regulile
de desfǎşurare a concurenţei şi la mecanismul formǎrii preţului, acţiunea fiind a
executivului.
b) În al doilea rând, administraţia publicǎ se implicǎ în formarea nivelului
preţului şi a modificǎrii lui prin politica sa de protecţie socialǎ, de susţinere a
menajelor şi persoanelor cu venituri mici. Salariul minim garantat,
dimensionarea şi negocierea lui cu partenerii sociali, (cu sindicatele) sunt pârghii
statale şi de influenţare a mecanismului preţului.
c) În al treilea rând, puterea de stat, guvernele se implicǎ în formarea preţurilor
prin susţinerea cu subvenţii a unor produse de interes naţional (cereale, energie
electricǎ), ca şi prin garantarea veniturilor minime ale producǎtorilor agricoli.
d) În anumite situaţii extraordinare (rǎzboaie, crize profunde şi durabile),
guvernele au procedat la fixarea autoritarǎ a preţului, mǎsura fiind însoţitǎ
adesea şi de rationalizarea consumului.
e) Administraţia publicǎ recurge adesea la blocajul preţului, adicǎ menţinerea
preţurilor la anumite niveluri atinse, pentru asigurarea unei stabilizǎri a lor şi a
limitǎrii procesului inflaţionist. Ea practicǎ politica preţurilor maxime, respectiv
a preţurilor minime.
Mecanismul preţurilor maxime şi efectele practicǎrii acestora

În general, prin fixarea preţurilor maxime se urmǎreşte atât creşterea cererii şi a
consumului, cât şi a ofertei. Pentru a obţine efectul dorit este necesar ca preţul
maxim sǎ se situeze sub nivelul celui de echilibru (PM < PE ). Rezultǎ cǎ la preţ
maxim, cantitatea cerutǎ este mai mare decât cea oferitǎ (Qc >Qo ).
Microeconomie 213
C O
PE E
PM
Fig. 15.1. Politica preţului maximQ

Introdus cu scopul de a proteja consumatorii,
M0 preţulMmaxim
C antreneazǎ cu timpul,
un efect invers: penuria de produse şi imposibilitatea consumatorilor de a-şi
procura bunurile înPM cauzǎ. Ori, protejarea consumatorilor se realizeazǎ, în
principal, prin asigurarea pieţei cu bunurile cerute de ei.
Mecanismul preţurilor minime

Sunt situaţii când guvernele folosesc preţul minim în politica lor de preţuri.
Scopul urmǎrit de guverne este acela de a stimula dezvoltarea şi a menţine
echilibrul pieţei unor bunuri.
Prin lege, se interzice vânzarea bunurilor materiale şi serviciilor sub un anumit
preţ numit preţ - prag sau preţ minim. Este clar cǎ guvernul îşi poate atinge
obiectivul numai dacǎ nivelul acestui preţ este mai mare decât preţul de
echilibru.
0
P C O
Q0 QE QC Q
Pm MC MO
E
PE
0
QC QO Q
Fig. 15.2. Politica preţului minim
Stabilirea preţului minim deasupra celui de echlibru (PM > PE) conduce la
modificǎri atât în cantitatea cerutǎ faţǎ de cea de echilibru (QC< QE ), cât şi în
Microeconomie 214
cantitatea oferitǎ faţǎ de cantitatea ce fǎcuse echilibrul cu cererea (Qo > Qc ).

Modificǎrile aratate sunt reacţii fireşti ale agenţilor pieţei la urcarea preţului.
Apare deci un excedent de ofertǎ faţǎ de cerere, ceea ce înseamnǎ cǎ mǎsura
guvernului şi-a atins scopul. Numai cǎ statul trebuie sǎ caute şi debuşee pentru
produsele având preţuri minime de vânzare. O asemenea susţinere are loc fie
prin achiziţiile garantate din veniturile administraţiilor, fie prin facilitǎţi fiscale
şi de credit acordate producǎtorilor sau cumpǎrǎtorilor.

1. Intervenţia guvernamentalǎ în mecanismul formǎrii preţurilor este necesarǎ
atunci când:
a) existǎ penurie de resurse materiale şi energetice;
b) se doreşte limitarea tendinţei unor firme mari de a crea monopoluri;
c) trebuie protejate interesele consumatorilor;
d) se urmareşte folosirea raţionalǎ a resurselor naţionale;
2. Fixarea de cǎtre stat a unor preţuri minime are ca efect:

a) supraproducţia;
b) excesul de cerere;
c) penuria de produse;
d) dezavantajarea producǎtorului;
e) restrângerea pieţei produsului pentu care s-a fixat preţul minim.
3. Reprezintǎ o pârghie a statului de intervenţie în mecanismul formǎrii

preţurilor:
a) adoptarea Codului Comercial;
b) supravegherea bunei funcţionǎri a mecanismului pieţei;
c) supravegherea respectǎrii legilor privitoare la concurenţǎ;
d) salariul minim garantat;
e) stǎvilirea unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste.

Microeconomie 215

1. Reprezintǎ un factor extern de formare a preţului care acţioneazǎ dinspre cererea

consumatorului:
a) nevoile consumatorilor;
b) posibilitatea producǎtorilor de a se raporta la nevoile consumatorului;
c) mǎsurile guvernamentale pentru menţinerea unor echilibre social-economice
pe piaţa muncii;
d) raritatea bunurilor;
e) cantitatea de muncǎ încorporatǎ în fiecare cantitate de bun.
2. Dintre factorii interni ai formǎrii preţului care îşi exercitǎ influenţa dinspre oferta
producǎtorilor fac parte :
a) capacitatea de platǎ a populaţiei consumatoare ;
b) structurile ofertei ;
c) structurile cererii ;
d) abilitatea întreprinzǎtorului ;
e) nvelul costurilor unitare.
3. În realitate, într-un sistem economic de piaţǎ, preţurile sunt :

a) libere ;
b) administrate ;
c) mixte ;
d) un rezultat exclusiv al jocului liber dintre cererea şi oferta pieţei ;
e) formate pe baza tuturor factorilor de influenţǎ interni si externi pieţei.
A (e); B (d); C (a+b+d); D (c+e); E (a+d).
4. Fixarea de cǎtre stat a unor preţuri maxime are ca efect:

a) supraproducţia;
b) excesul de cerere;
c) excesul de ofertǎ;
d) protejarea producǎtorului;
e) dezvoltarea pieţei produsului pentu care s-a fixat preţul maxim.
5. Statul se implicǎ în formarea preţurilor prin acordarea de subvenţii:

a) în situaţii extraordinare de tipul rǎzboaielor, crizelor profunde;
b) atunci când existǎ companii ce au tendinţa de a forma monopoluri;
c) de fiecare datǎ când existǎ penurie de produse pe piaţǎ;
d) atunci când doreşte sǎ susţinǎ oferta unor produse de interes general;
e) când urmǎreşte sǎ limiteze procesul inflaţionist.
Microeconomie 216
6. Funcţiile preţurilor în economia de piaţǎ.
7. Politicile preţurilor maxime şi minime.

Răspuns 10.1
1. a
2. e
3. C
Răspuns 10.2
1. b
2. d
3. b
Microeconomie 217
Răspuns 10.3
1. e
2. e
3. C
Răspuns 10.4
1. e
2. a
3. d

Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti,
2003.
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ
modernǎ, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura
Economicǎ, Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa,
1999.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 218
Piaţa. Cererea şi oferta
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Cuprins Pagina
11.1 Categoría economicǎ de piaţǎ. Tipuri şi forme de piaţǎ 220
11.2 Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii 222
11.3 Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei 227
11.4 Interacţiunea dintre cerere şi ofertǎ. Echilibrul pieţei 231
Microeconomie 219

1. Cunoaşterea conceptului de piaţǎ şi tipurilor acesteia
2. Analiza cererii pieţei având în vedere factorii care o influenţeazǎ;
cercetarea elasticitǎţii cererii
3. Analiza ofertei pieţei având în vedere factorii sub incidenţa cǎrora se
formeazǎ; cercetarea elasticitǎţii ofertei
4. Înţelegerea mecanismului de realizare a echilibrului pe piaţǎ
11.1 Categoría economicǎ de piaţǎ. Tipuri şi forme de piaţǎ
Piaţa, ca fenomen economic, are o existenţă tot atât de îndelungată ca şi

schimburile marfare. Ea nu este nici capitalistă, nici socialistă, rolul său
decurgând din funcţiile economice pe care le îndeplineşte:
1. intermediază relaţiile dintre agenţii economici în acţiunile lor de schimb,
de vânzare-cumpărare;
2. verifică concordanţa dintre volumul, structura şi calitatea ofertei, cu
Funcţiile pieţei volumul, structura şi calitatea cererii;
3. oferă informaţii obiective, ieftine şi uşor transmisibile cu privire la preţ şi
dinamica raportului cerere-ofertă, tuturor agenţilor economici participanţi la
piaţă.
Deci, piaţa poate fi definită ca fiind locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin
Conceptul de
abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de
piaţǎ manifestare a producţiei în condiţiile economie de piaţă, a doua exprimând
nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra
mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.
Orice piaţă se caracterizează prin următoarele elemente:
Elemente
* natura obiectelor schimbului, care pot fi bunuri omogene şi bunuri
caracteristice
eterogene,
* numărul subiecţilor participanţi la piaţă;
* dimensiunea, puterea economică a participanţilor pe piaţă.
* comportamentul subiecţilor, care poate fi caracterizat prin libertate,
mobilitate şi fluiditate în toate iniţiativele şi reacţiile lor;
* gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţii.
Tipuri şi forme de piaţă.
I. După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor comerciale se
delimitează: piaţa satisfactorilor şi piaţa prodfactorilor.
II. După forma obiectelor schimbate distingem piaţa bunurilor omogene şi
Microeconomie 220
eterogene.
Tipuri de piaţǎ III. După starea obiectelor supuse vânzării-cumpărării, în funcţie de existenţa
sau inexistenţa acestora în momentul tranzacţiei: piaţa reală şi piaţa fictivă
(bursa).
IV. După cadrul desfăşurării relaţiilor de schimb, se pot distinge: pieţe locale,
regionale, naţionale, internaţionale, piaţa mondială.
V. După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat la cumpărător: pieţe
la termen şi pieţe la vedere.
VI. După numărul şi importanţa relativă a participanţilor: piaţa cu concurenţă
perfectă sau pură şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
VII. În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun sau a unei categorii
de bunuri distingem piaţa vânzătorului sau piaţa cumpărătorului.

1. Piaţa îndeplineşte urmǎtoarele funcţii economice:
a) oferǎ informaţii obiective, ieftine şi uşor transmisibile cu privire la preţ şi
dinamica raportului cerere-ofertǎ ;
b) oferǎ informaţii obiective, ieftine şi uşor transmisibile cu privire la
tensiunile de raritate a bunurilor economice orientând agenţii economici în
deciziile lor ;
c) intermediazǎ relaţiile dintre agenţii economici în acţiunile lor de schimb,
de vânzare-cumpǎrare ;
d) este mijlocitor al schimburilor asigurând împǎrţirea lor în douǎ acte
distincte, vânzarea şi cumpǎrarea ;
e) verificǎ existenţa concordanţei între volumul, structura şi calitatea ofertei
cu volumul, structura şi calitatea cererii.
A(a+b+c+e); B(a+b+c+d+e); C(a+c+e); D(a); E (a+d+e).
2. Care dintre urmǎtoarele afirmaţii pot constitui definiţia pieţei:

a) este un spaţiu economic şi fizico-geografic ;
b) este procesul prin care cumpǎrǎtorii unui bun încearcǎ sǎ impunǎ preţuri
cât mai mici;
c) este cadrul în care se formeazǎ preţul unui bun;
d) reprezintǎ ansamblul cumpǎrǎtorilor şi vânzǎtorilor;
e) reprezintǎ ansamblul relaţiilor de schimb care se stabilesc între
cumpǎrǎtori şi vânzǎtori.
A(a+c+e); B(a+e); C(e); D(a); E (a+d+e).
3. Criteriul pe baza cǎruia se delimiteazǎ piaţa satisfactorilor de cea a

prodfactorilor este:
a) cadrul desfǎşurǎrii relaţiilor deschimb;
b) timpul în care se transferǎ obiectul tranzacţionat;
Microeconomie 221
c) numǎrul şi importanţa relativǎ a participanţilor;

d) natura economicǎ a bunurilor;
e) forma obiectelor schimbate.
11.2 Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii
Cererea este o categorie economică ce exprimă, în anumite condiţii social-

istorice, nevoia socială manifestată în legătură cu o diversitate de bunuri şi
servicii. Cerearea reflectă doar o parte a nevoii sociale, respectiv, acea parte
pentru care consumatorii au acoperirea bănească corespunzătoare.
Cererea Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată
pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat.
Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul
respectiv există o relaţie de cauzalitate, exprimată prin legea generală a cererii:
creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii cerute din
bunul respectiv într-o anumită perioadă, după cum reducerea preţului unitar al
bunului, determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.
P
60
Curba cererii 50
40
30
20 cerere
10
0 1 2 3 4 5 6 Qc
Fig. 11.1 Curba cererii în funcţie de preţ
Curba cererii totale pentru un bun, relevă diversele cantităţi din bunul respectiv
cerute de toţi consumatorii, corespunzătoare unor niveluri diferite de preţ.
Factorii de influenţă asupra cererii (condiţiile cererii). Considerând că
Condiţiile diferitele niveluri de preţuri nu se modifică într-o perioadă determinată de timp,
cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă, în funcţie de
cererii
evoluţia unor factori, care mai portă denumirea de condiţiile cererii.
1) Modificarea preţurilor altor bunuri.
În raport cu un anumit bun X, bunurile pot fi: substituibile, complementare şi
neînrudite.
Bunurile substituibile sunt cele care în consum satisfac aceeaşi nevoie ca bunul
în discuţie. Când preţul unui bun B, substituibil bunului A creşte, cererea pentru
bunul A creşte (exemplu: când creşte preţul la carnea de porc, creşte cererea
pentru carnea de pasăre, etc).
Bunurile complementare sunt bunurile care în consum sunt folosite împreună
Microeconomie 222
(ex. automobil-benzină). Când preţul unui bun complementar faţă de altul creşte,
scade cererea pentru celălalt bun.
Bunurile neînrudite. Modificarea preţului la un bun neânrudit cu altul, nu
influienţează în nici un fel cererea bunului respectiv.
2) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor.
Bunurile normale sunt cele pe care indivizii le atrag mai mult în consum pe
măsura creşterii veniturilor lor. Deci cererea pentru un bun normal creşte când
veniturile consumatorilor cresc şi invers, existând o relaţie directă.
Bunurile inferioare sunt cele atrase mai intens în consumul indivizilor atunci
când nivelul veniturilor acestora este redus sau în scădere. In cazul acestor
bunuri, între veniturile consumatorilor şi cerere există o relaţie negativă,
deoarece creşterea veniturilor va fi însoţită de o reducere a cererii din aceste
bunuri şi invers.
3) Preferinţele cumpărătorilor. Dacă preferinţele cumpărătorilor pentru un
anumit bun se accentuează, cererea pentru acel bun creşte şi invers.
4) Numărul de cumpărători. Între numărul de cumpărători şi cererea pentru un
anumit bun există o relaţie pozitivă, directă.
5) Previziunile privind evoluţia preţului şi a veniturilor. În situaţia în care se
prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul
respectiv creşte şi invers. Dacă se cunoaşte proporţia, fracţiunea sau procentul
influenţei fiecărui factor asupra cererii, prin însumarea algebrică a acestora va
rezulta modificarea totală a cererii la un nivel dat al preţului.
Elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii exprimă intensitatea modificării cererii
unui bun la modificarea preţului sau a altui factor de influenţă.
Cum cererea este dependentă în primul rând de preţ, elasticitatea ei se analizează
în principal faţă de preţ.
P
P1
Elasticitatea
cererii în
funcţie de preţ P2
C2
C1
Q
q0 q1 q2
Fig. 11.2 Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
Microeconomie 223
Elasticitatea cererii funcţie de preţ se măsoară prin coeficientul de elasticitate.

Coeficientul elasticităţii cererii (Ke), arată gradul, fracţiunea sau procentul
modificării cererii în funcţie de modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
Se poate determina pe baza următoarelor relaţii:
C P C P C  C P  P
      0
  1 0
 1 0

1. K ec (p ) C 0 P 0
P C 0 C 0 P 0
C  C P
 1 0
 0
;
P 1
 P0 C 0
2. C P C P  P
K   :    0 1
ec ( p )
C 0  C1 P 0  P1 P C 0
 C 1
2 2
unde: C = variaţia absolută a cererii n perioada curentă faţă de perioada de

bază;
P = variaţia absolută a preţului n perioada curentă faţă de perioada de
bază;
C0 - cererea din perioada de bază;
C1 - cererea n perioada curentă;
P0 - preţul din perioada de bază;
P1 - preţul din perioada curentă ;
Semnul coeficientului de elasticitate este negativ deoarece sensul modificării
preţului este opus sensului modificării cantităţii cerute. În mod convenţional,
semnul negativ nu se ia în considerare.
În funcţie de mărimea absolută a acestui coeficient, elasticitatea cererii pentru
diferite bunuri poate înregistra următoarele forme:
- cerere elastică, dacă la un procent de modificare a preţului, procentul de
modificare a cantităţii cerute este mai mare, deci, Kec >1;
Formele cererii
- cererea inelastică, atunci când la un anumit procent de modificare a preţului
rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute iar Kec(p) <1;
- cerere cu elasticitate unitară, când la procentul de modificare a preţului rezultă
aceaşi procent de modificare a cantităţii cerute, deci Kec(p) =1;
- cererea perfect elastică, caracteristică acelor bunuri pentru care cererea se
modifică nelimitat la o modificare zero sau nesemnificativă a preţului; Kec(p)
tinde spre infinit, iar curba cererii este perfect orizontală.
- cererea perfect inelastică, caracteristică bunurilor a căror cantitate cerută este
invariabilă la modificarea preţului; Kec(p)=0, iar curba cererii este perfect
verticală.
Diferite segmente de pe curba cererii totale a unui bun se caracterizează printr-o
elasticitate diferită.
Microeconomie 224
P
Cerere perfect elastica
110
100 c
90 d - cerere elastica (Kec > 1)
80
70
60 a - elasticitate unitara (Kec = 1)
b
50
40 - cerere inelastica (Kec < 1)
30
e cerere perfect inelastica (Kec = 0)
20
10 f
0 Qc
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110
Fig. 11.3 Tipuri de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de
venit. Ea reflectă proporţia în care cererea pentru diverse produse se modifică
odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori
rămânând constanţi.
Coeficientul de elasticitate în acest caz se determină astfel:
C V C 1  C 0 V1  V0 , unde:
K  :  :
ev
C 0 V 0
C0 V0
Elasticitatea
cererii în C - creşterea de cerere în perioada faţă de perioada de bază; V - creşterea de
funcţie de venit venit în perioada curentă faţă de perioada de bază; C0 - cererea în perioada de
bază; V0 - venitul în perioada de bază.
Coeficienţii de elasticitate ai cererii în funcţie de venit pot fi:
Kev>1, în cazul creşterii venitului, reflectă creşterea ponderii cheltuielilor pentru
un bun oarecare în cheltuielile totale;
Kev<1, în cazul creşterii venitului, reflectă scăderea ponderii cheltuielilor pentru
un bun oarecare în cheltuielile totale;
Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ constant

1). Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în bugetul total al
unei familii.
Cererea pentru un bun este cu atât mai elastică cu cât este mai mare partea din
venitul total alocată pentru cumpărarea bunului respectiv şi invers.
2) Gradul de substituire al produselor.
Microeconomie 225
Cu cât gradul de substituire al unui bun X în raport cu un alt bun Y este mai
mare, cu atât va fi mai mare elasticitatea cererii pentru bunul X la modificarea
preţului acestuia.
3) Durata perioadei de timp de la modificarea preţului unui bun se află în relaţie
directă cu elasticitatea cererii bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru
un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă scurtă,
deoarece cumpărătorii au mai mult timp la dispoziţie pentru a se adapta la
schimbarea preţului bunului respectiv.
4) Intensitatea necesităţii de consum. Din punct de vedere al naturii nevoilor
satisfăcute, bunurile pot fi vitale şi de lux. De regulă, bunurile considerate de lux
se caracterizează printr-o cerere elastică iar cele vitale, printr-o cerere inelastică.
Relaţia dintre elasticitatea cererii şi venitul încasat de vânzători (volumul

valoric al vânzărilor)
Relaţiile dintre elasticitatea cererii la preţ şi venitul total încasat din vânzări se
prezintă astfel:
a) la o cerere elastică (Ke(p)>1), modificarea preţului în sus sau în jos, produce
modificări în direcţii opuse a venitului încasat din vânzări:
- venitul scade când preţul de vânzare creşte;
- venitul creşte când preţul de vânzare se reduce.
b) la o cerere inelastică (Ke(p)<1), modificarea preţului de vânzare în sus sau în
jos, produce modificări în aceeaşi direcţie a venitului total încasat:
- venitul creşte când preţul de vânzare creşte;
- venitul scade când se reduce preţul de vânzare.
c) la o cerere cu elasticitate unitară (Ke(p)=1), modificarea preţului în sus sau în
jos, nu are nici un efect asupra venitului total, acesta menţinându-se constant.
Pe graficul de mai jos, pot fi evidenţiate urmǎtoarele :
c : VT  100 *10  1000
Ke>1
d : VT  90 * 20  1800
a : VT  60 * 50  3000
Ke=1
b : VT  50 * 60  3000
e : VT  20 * 90  1800
Ke<1
f : VT  10 *100  1000
Microeconomie 226
110
100 c - Venitul total creste atunci cand pretul scade
90 d si scade când pretul creste
Elasticitatea
80 Ke > 1
cererii şi
70 Ke = 1
volumul a
- venitul total ramane neschimbat la
60
valoric al cresterea sau descresterea pretului
vânzǎrilor
50 b
40 Ke < 1
30 - venitul total descreste cand
e pretul descreste si crste cand
20
pretul creste
10
f
0 QC
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110
Fig. 11.4 Relaţia dintre elasticitatea cererii la preţ

şi volumul valoric al vânzărilor

Dublarea preţului produsului X determinǎ urmǎtoarele modificǎri în cantitǎţile
cerute din produsele X, Y şi Z:
Preţul produsului Cantitatea cerută

X u.m./ unitatea (unităţi)
X Y Z
10 100 190 200
20 90 380 650
a) Să se calculeze coeficientul elasticităţii cererii pentru cele trei bunuri;
b) Să se arate ce fel de cerere au bunurile X, Y, Z funcţie de evoluţia
preţului bunului X?
11.3 Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei
Oferta reprezintã cantitatea totalã dintr-un anumit bun, pe care vânzãtorii sunt
Oferta dispuşi sã o ofere spre vânzare într-o perioadã determinatã de timp, la un anumit
preţ.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită dintr-un
bun pe piaţă, constituie conţinutul legii generale a ofertei.
Legea ofertei Corespunzător acestei legi, creşterea preţului determină creşterea cantităţii
Microeconomie 227
oferite, iar reducerea preţului preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Presupunând că ceilalţi factori care determină modificarea ofertei (numiţi
condiţiile ofertei), nu se modifică, rezultă că între evoluţia preţului şi cantitatea
oferită există o relaţie directă, pozitivă.
P O
5
Curba ofertei
4
Q0
0 200 400 600 800 1000 1200
Fig. 11.5 Curba ofertei unui bun în funcţie de preţul de vânzare
Deci, curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este
dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri.
Sau, altfel spus, ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să ofere
diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-o anumită perioadă.
Factorii (condiţiile) ofertei. Modificarea cantitǎţii oferite dintr-un bun la acelaşi

nivel al preţurilor este determinatǎ de o serie de factori numiţi condiţiile ofertei,
Condiţiile cei mai importanţi fiind:
ofertei 1. Costul producţiei, se află în relaţie inversă cu cantitatea oferită. Reducerea
costului de producţie al unui bun determină creşterea cantităţii oferite şi invers.
Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care determină
modificarea ofertei, la acelaşi nivel de preţ.
2. Preţul altor bunuri. O cantitate determinată de resurse economice poate fi
utilizată în aceleaşi condiţii de eficienţă pentru obţinerea a două bunri X şi Y.
Dacă preţul bunului X se reduce, o parte mai mare din volumul de resurse sau
chiar întreaga cantitate va fi folosită pentru producerea bunului Y al cărui preţ nu
s-a schimbat, sau este în creştere. În aceste condiţii reducerea preţului bunului X
va deremina o creştere a ofertei pe piaţă a bunului Y.
3. Numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, noi firme intră în industria
respectivă, oferta va creşte. În situaţia în care unele din firmele respective vor da
faliment, oferta se va reduce.
4. Taxele şi subsidiile. Majorarea impozitului pe profitul firmelor dintr-o
anumită industrie va determina o reducere a ofertei, iar reducerea impozitului, o
creştere a ofertei.
5. Previziunile privind evoluţia preţului. În situaţia în care una sau mai multe
Microeconomie 228
firme dintr-o anumită industrie prevăd că în viitor preţul bunului va creşte, oferta
prezentă se va reduce, iar dacă se aşteaptă ca preţul să scadă, oferta de pe piaţa
prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând constante.
6. Evenimentele social-politice şi naturale. În condiţii social-politice şi naturale
favorabile, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, oferta creşte iar o înrăutăţire a
unora sau altora dintre aceste condiţii va determina o reducere a ofertei.
Prin însumarea algebrică absolută sau relativă a influenţei fiecărui factor, va
rezulta modificarea totală a ofertei unui anumit bun la un nivel dat al preţului.
Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei unui bun, în funcţie
de schimbarea preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.
Oferta este cu atât mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea
oferită, ca răspuns la modificarea preţului (fig. 16.5.).
P O1
O2
P1
P0
Elasticitatea
ofertei în
funcţie de preţ 0 q0 q2 Q0
q0
Fig. 11.6 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei funcţie de preţ se măsoară cu coeficientul de elasticitate a
ofertei (Keo(p), determinat ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite
dintr-un bun şi modificarea relativă a preţului:
 O0  P0
a) K e 0 (p )  O : P  O  P 0

O 1
:
P 1
Coeficientul de O P
0 0
P O 0 O 0 P 0
elasticitate a
b) O P O P  P
ofertei (Keo(p) K   :   0 1
eo ( p )
O 0  O1 P o  P1 P O 0
 O 1
2 2
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se
prezintă astfel:
a) Oferta elastică (Ke>1), când unui procent de modificare a preţului îi
corespunde o modificare mai mare a ofertei, astfel încât O  P .
Formele ofertei
O 0 P 0
Microeconomie 229
b) Oferta cu elasticitate unitară (Ke=1) când unui procent în modificarea

preţului îi corespunde unul similar în schimbarea ofertei. O  P
O 0 P 0
c) Oferta inelastică (Ke<1), când procentul modificării ofertei este mai mic decât
procentul modificării preţului. O  P
O 0 P 0
d) Oferta perfect elastică, presupune ca la un preţ dat sau care se modifică

nesemnificativ, oferta să crească la infinit, deoarece P  0 . Curba ofertei este
P 0
o dreaptă perfect orizontală.

e) Oferta perfect inelastică (Ke=0), când la orice modificare a preţului, oferta nu
se modifică, curba ofertei fiind perfect verticală.
Factorii care determină elasticitatea ofertei. Elasticitatea ofertei la un preţ dat,

este determinată de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt:
1. Costul producţiei. Dacă pe piaţa unui bun oarecare se înregistrează o creştere
a cererii la acelaşi nivel de preţ, oferta va creşte numai dacă costul mediu nu
creşte. Deci, atunci când costul creşte se va înregistra o scădere a elasticităţii
ofertei şi invers.
2. Posibilităţile de stocare a bunurilor. Intre posibilităţile de stocare a bunurilor
şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
3. Costul stocării. Cheltuielile de păstrare şi depozitare se adaugă la costul
producţiei rezultând costul total, care se află în relaţie inversă cu elasticitatea
ofertei la preţul de pe piaţa bunului respectiv.
4. Perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa bunului
X se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma
elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la
modificarea preţului.
a) perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp
de la modificarea preţului bunului X, ca urmare a creşterii cererii, perioadă în
care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea creşterii producţiei, oferta fiind
perfect inelastică.
b) perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic; în
această perioadă, în condiţiile creşterii preţului bunului X ca rezultat al creşterii
cererii, există posibilitatea sporirii, în anumite limite, a cantităţii oferite prin
utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile (muncă, materii prime,
materiale, energie, etc).
c) perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a
bunului X. În cadrul acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor
de producţie implicaţi în producerea bunului X printr-un proces investiţional
susţinut în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de
Microeconomie 230
noi firme în industria bunului respectiv, ca urmare a creşterii cererii şi în final a

preţului.
1. Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este egal cu 2. Cu cât s-

a modificat preţul în condiţiile în care cantitatea oferitǎ a crescut cu 10% iar
preţul iniţial era 10 u.m.
a) 0,1;
b) 5;
c) 2;
d) 0,5;
e) 5.
2. Dacǎ o scǎdere cu 10% a preţului unui produs determinǎ o reducere a

cantitǎţii oferite din acel produs cu 15%, se poate aprecia cǎ oferta este:
a) inelasticǎ;
b) elasticǎ;
c) de elasticitate unitarǎ;
d) perfect elasticǎ;
e) perfect inelasticǎ.
3. Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter :

a) elastic ;
b) inelastic ;
c) perfect inelastic ;
d) perfect elastic;
e) perioada de timp nu influenţeazǎ elasticitatea ofertei.
11.4 Interacţiunea dintre cerere şi ofertǎ. Echilibrul pieţei
Raportul de mărime dintre cerere şi ofertă reflectă sintetic atât situaţia pieţei în
general, cât şi pe fiecare segment al acesteia.
Interacţiunea dintre cerere şi ofertă determină nivelul preţului la care vânzătorii
sunt dispuşi să ofere acea cantitate dintr-un bun, pe care cumpărătorii o doresc şi
sunt dispuşi să o cumpere.
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină atât preţul cât şi
cantitatea cerută şi oferită dintr-un bun, atunci piaţa bunului respectiv se găseşte
în echilibru.
Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează, poartă numele de
cantitate de echilibru şi respectiv, preţ de echilibru.
Microeconomie 231
La punctul de echilibru, intenţia cumpărătorului coincide cu cea a vânzătorului,

întrucât este absent atât surplusul de cerere cât şi excedentul de ofertă, asigurând
stabilitatea preţului de echilibru. În aceste condiţii, piaţa bunului respectiv se află
în echilibru.
C Excedent de O
oferta
PE E
Excedent de
cerere
QE Q
Fig. 11.7 Echilibrul pieţei unui bun.

Din situaţiile prezentate privind interacţiunea cerere - ofertă - preţ, rezultă
următoarele ipoteze:
a) o creştere a cererii (condiţiile ofertei rămânând neschimbate) sau o reducere a
ofertei (condiţiile cererii rămânând neschimbate) vor conduce la o creştere a
preţului;
b) o reducere a cererii (condiţiile oferitei fiind considerate constante) sau o
creştere a ofertei (condiţiile cererii fiind considerate constante) vor determina o
reducere a preţului.
Aceste ipoteze le putem considera ca axiome ale legii cererii şi ofertei, potrivit
căreia:
a) preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse - cererea
şi oferta;
b) preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. La
acest nivel, cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută.
Microeconomie 232

Pe o anumitǎ piaţǎ cantitǎţile cerute şi oferite sunt date de funcţiile:
P = 600 – QC şi P = 100 + 3 QO.
Sǎ se determine:
a) preţul şi cantitatea de echilibru;
b) elasticitatea cererii în funcţie de preţ în punctul de echilibru;
c) elasticitatea ofertei în funcţie de preţ în punctul de echilibru.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

1. Cererea este elastică atunci când:

a) modificarea relativă a preţului scade;
b) modificarea relativă a preţului creşte;
c) coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este mai mare decât 1;
d) modificarea relativă a cererii este mai mică decât modificarea relativă a
preţului;
e) nici o variantă nu este corectă.
2. Oferta este inelastică atunci când:

a) modificarea relativă a ofertei este mai mare decât modificarea relativă a
preţului;
b) coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este mai mic decât 1;
c) coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este mai mare decât 1;
d) modificarea relativă a cererii este mai mică decât modificarea relativă a
preţului;
e) coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ este egal cu 1.
3. Legea generală a cererii se enunţă astfel:

a) creşterea preţului unui bun determină o creştere a cantităţii oferite din bunul
respectiv;
b) creşterea preţului unui bun determină o scădere a cantităţii cerute din bunul
respectiv;
c) cererea şi preţul variază în acelaşi sens;
d) creşterea cererii determină o creştere a ofertei unui bun;
Microeconomie 233
e) scăderea preţului unui bun determină o scădere a cantităţii cerute din bunul
respectiv.
4. La un preţ al pieţei mai mare decât cel de echilibru:

a) cererea este egală cu oferta;
b) apare un excedent de cerere pe piaţă;
c) oferta este mai mare decât cererea;
d) există penurie de produse pe piaţă;
e) cererea este mai mare decât oferta.
5. Care din afirmaţiile de mai jos exprimǎ cel mai adecvat cererea :
a) cantitatea de bunuri economice solicitate de posesorii de venituri limitate ;
b) resursele absolut necesare în orice activitate;
c) cantitatea de bunuri produse şi care trebuie vândute;
d) cererea exprimǎ orice dorinţǎ a agenţilor economici;
e) cantitatea în care un bun economic poate fi cumpǎrat în funcţie de preţul sǎu
în decursul unei perioade.
6. Elasticitatea cererii şi factorii care o influenţeazǎ.
7.Elasticitatea ofertei şi factorii care o influenţeazǎ.
Microeconomie 234

Răspuns 11.1
1. C
2. A
3. d
Răspuns 11.2
ΔQ ΔP Q  Q0 P0 Q  Q 0 P0 90  100 10
a) k ec/px   :  1   1    =
Q 0 P0 Q0 P1  P0 P1  P0 Q 0 20  10 100
 10 10 1
    0,1
10 100 10
ΔQ y ΔPx Q1y  Q 0y P1x  P0x Q1y  Q 0y P0x

k ecy/Px   :  :   
Q 0y P0x Q 0y P0x P1y  P0y P0y
380  190 10 190 10

     1
20  10 190 10 190
650 - 200 10  450 10

k ec/px       2,25
20 - 10 200 10 200
b) Produsul X are cerere inelastică.

Produsul Y are cerere inelastică.
Produsul Z are cerere elastică.
Răspuns 11.3
1. d
2. b
3. b
Răspuns 11.4
a) P = 600 – QC ; P = 100 + 3 QO
600 - QC = 100 + 3 QO
În condiţii de echilibru, QC = QO = 125 unitǎţi de produse. PE = 475 u.m.
b) Funcţia cererii este: QC = 600 – P. În punctul de echilibru, coeficientul de
elasticitate a cererii în funcţie de preţ se calculeazǎ astfel:
dQC P
   1
475
Kec/p = -   3.8
dP QC 125
Valoarea Kec/p indicǎ o cerere elasticǎ în funcţie de preţ.
Microeconomie 235
c) Funcţia ofertei este: QO = (P-100)/3. În punctul de echilibru, coeficientul de

elasticitate a ofertei în funcţie de preţ se calculeazǎ astfel:
dQO P 1 475
Keo/p =     1.26
dP QO 3 125
Valoarea Keo/p indicǎ o ofertǎ elasticǎ în funcţie de preţ.

2000.
Bucureşti, 1998.
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
Microeconomie 236
Concurenţa şi formele ei
CONCURENŢA ŞI FORMELE EI
Cuprins Pagina
12.1 Conceptul de concurenţǎ. Modalitǎţi şi direcţii de desfǎşurare 238
12.2 Tipuri de concurenţǎ 239
Microeconomie 237

 Cunoaşterea conceptului de concurenţǎ şi a modalitǎţilor specifice de
desfǎşurare a concurenţei
 Familiarizarea cu tipurile de concurenţǎ
12.1. Conceptul de concurenţǎ. Modalitǎţi şi direcţii de desfǎşurare

Conceptual, concurenţa este o confruntare specificǎ dintre agenţii economici, în
vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie şi desfacere, de efectuare a
Conceptul de operaţiilor bǎneşti sau a altor activitǎţi economice, în scopul obţinerii de cât mai
concurenţǎ multe avantaje. Fiind o confruntare între agenţii economici, concurenţa se
desfǎşoarǎ prin intermediul unor modalitǎţi specifice, de naturǎ economicǎ şi
extraeconomicǎ:
Modalitǎţi de a) modalitǎţile de naturǎ economicǎ privesc: reducerea preţurilor de vânzare, pe
desfǎşurare seama reducerii costurilor de producţie, ridicarea calitǎţii bunurilor şi a activitǎţii
de prestare servicii, lansarea de noi produse, organizarea unor servicii de vânzare
eficiente, reclama şi publicitatea, organizarea de servicii postvânzare, etc.;
b) modalitǎţile de naturǎ extraeconomicǎ, includ: furtul de informaţii; rǎspândirea
de informaţii false despre concurenţi; cumpǎrarea unor salariaţi ai concurenţilor pe
care sǎ-i utilizezi în interes propriu; atragerea pe cǎi necinstite a unor surse de
sponsorizare, etc. În aceastǎ categorie intrǎ şi acţiunile agresive care pot fi de
naturǎ diferitǎ şi care au ca scop distrugerea concurenţilor sau eliminarea lor
pentru un anumit timp din competiţie.

1. Concurenţa se desfǎşoarǎ prin intermediul unor modalitǎţi specifice de naturǎ
economicǎ cum sunt :
a) cumpǎrarea unor salariaţi ai concurenţilor pe care sǎ-i utilizezi în interes
propriu;
b) acţiuni agresive care au ca scop distrugerea concurenţilor ;
c) lansarea de noi produse ;
d) atragerea pe cǎi necinstite a unor surse de sponsorizare ;
e) ridicarea calitǎţii bunurilor şi a activitǎţii de prestare servicii.
A (a+b+c+d); B (c+e); C (b+c+d); D (c); E (c+d+e).
2. Concurenţa se desfǎşoarǎ prin intermediul unor modalitǎţi specifice de naturǎ

extraeconomicǎ cum sunt :
a) organizarea unor servicii de vânzare eficiente;
b) acţiuni agresive care au ca scop eliminarea concurenţilor pentru un anumit
timp de pe piaţǎ ;
Microeconomie 238
c) lansarea de noi produse ;

d) atragerea pe cǎi necinstite a unor surse de sponsorizare ;
e) ridicarea calitǎţii bunurilor şi a activitǎţii de prestare servicii.
A (a+b+c+d); B (c+e); C (b+c+d); D (b+d); E (c+d+e).
12.2 Tipuri de concurenţǎ

1. Concurenţa perfectǎ, denumitǎ şi concurenţa purǎ, presupune un asemenea
raport de piaţǎ, în care toate firmele pot sǎ vândǎ întreaga producţie pe care o au la
Concurenţa preţul pieţei, fǎrǎ a-l influenţa împreunǎ sau fiecare în parte, iar toţi cumpǎrǎtorii
perfectǎ sǎ poatǎ cumpǎra la preţul pieţei, ceea ce doresc şi au nevoie dintr-un bun, fǎrǎ a-l
putea modifica. Concurenţa perfectǎ se defineşte prin urmǎtoarele condiţii:
a) atomicitatea participanţilor la tranzacţii,
b) omogenitatea bunurilor aparţinând aceleiaşi ramuri
c) libera intrare pe piaţǎ a producǎtorilor care doresc acest lucru,
d) perfecta transparenţǎ a pieţei, deci cunoaşterea de cǎtre cei interesaţi a
cantitǎţilor oferite şi cerute, a calitǎţii, a preţurilor, a tranzacţiilor încheiate,
etc.;
e) adaptarea fǎrǎ restricţii a ofertei la cerere şi invers, deci fluiditatea perfectǎ a
cererii şi ofertei la modificarea preţului;
Concurenţa f) perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
imperfectǎ 2. Concurenţa imperfectǎ desemneazǎ acea situaţie de piaţǎ în care agenţii
economici, în confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acţiunile lor unilaterale sau
concertate, sǎ influenţeze raportul dintre cerere şi ofertǎ, ca şi preţul bunurilor şi
serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai ridicat.
Concurenţa imperfectǎ cunoaşte mai multe forme de manifestare:
Concurenţa a) Concurenţa monopolisticǎ, este o formǎ de concurenţǎ imperfectǎ care se
monopolisticǎ apropie destul de mult de concurenţa perfectǎ. Ea se caracterizeazǎ însǎ, prin
diferenţierea produselor ce aparţin aceleiaşi ramuri. Producǎtorii sunt în numǎr
suficient de mare, astfel încât existǎ condiţii pentru o bunǎ satisfacere a cererii
datoritǎ posibilitǎţii mari pe care cumpǎrǎtorii o au de a alege din multitudinea de
vânzǎtori, în conformitate cu dorinţele şi posibilitǎţile lor.
Concurenţa b) Concurenţa oligopolistǎ, se caracterizeazǎ prin existenţa câtorva producǎtori,
oligopolistǎ însǎ nu mai puţin de trei. Fiecare firmǎ producǎtoare este destul de puternicǎ ca
acţiunile ei sǎ aibǎ efecte importante asupra rivalilor. Piaţa cu concurenţǎ
oligopolistǎ este cea mai rǎspânditǎ în ţǎrile cu economie de piaţǎ.
Concurenţa oligopolistǎ se caracterizeazǎ în principal prin urmǎtoarele: – existenţa
unui numǎr redus de producǎtori-vânzǎtori, care deţin o parte însemnatǎ din ofertǎ;
– diferenţierea produselor; – dificultǎţi la intrarea în ramurǎ; - un anumit grad de
control al preţurilor.
Microeconomie 239
În cazul oligopolului preţul nu poate fi controlat de nici unul din cei câţiva
producǎtori din ramurǎ, dar prin ponderea ridicatǎ a fiecǎruia în oferta totalǎ apare
posibilitatea influenţǎrii individuale a situaţiei de piaţǎ, cât şi de adaptare la
reacţiile concurenţilor. Deciziile de preţ şi volum de producţie a fiecǎrei firme sunt
puternic influenţate de deciziile celorlalte firme din ramurǎ. Fiecare firmǎ are
convingerea cǎ rivalii pot sǎ-şi schimbe preţurile sau producţia ca rǎspuns la
propriile decizii. Noile firme forţeazǎ intrarea pe piaţǎ, iar firmele existente cautǎ
sǎ previnǎ şi sǎ stopeze aceastǎ intrare. De regulǎ, pe piaţa cu concurenţǎ
oligopolistǎ, cererea îşi pǎstreazǎ caracterul de atomicitate, deci existǎ numeroşi
cumpǎrǎtori. Dacǎ şi cumparǎtorii pentru produsele unei industrii sunt puţini ca
numǎr, concurenţa se prezintǎ sub formǎ de oligopol bilateral.
Monopolul c) Concurenţa de monopol este o formǎ a concurenţei imperfecte în care piaţa
unei industrii este dominatǎ de un singur producǎtor - vânzǎtor, care în relaţiile cu
consumatorii îşi impune condiţiile de preţ sau de calitate.
Existenţa monopolului se explicǎ prin prezenţa urmǎtoarelor premise:
1. Raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc.
Nimeni nu poate avea acces la ele decât o singurǎ firmǎ.
2. Existenţa unor patente (licenţe) care pentru anumite produse sunt deţinute de
cǎtre o singurǎ firmǎ
3. În anumite domenii, existenţa mai multor firme ar însemna risip.
4. Concentrarea şi centralizarea capitalului şi deci şi a producţiei, care are ca
efect eliminarea de cǎtre o firmǎ a celorlalţi concurenţi din industrie.
Firma care se aflǎ în situaţia de monopol stabileşte preţul pentru bunul sau
bunurile pe care le produce, preţ care vizeazǎ obţinerea unui profit maxim. Acest
preţ este denumit preţ de monopol şi, de regulǎ, este mai ridicat decât în cazul
când în ramura respectivǎ ar fi fost situaţia de oligopol sau de piaţǎ monopolisticǎ.
Dacǎ monopolul poate controla preţul, nu acelaşi lucru se poate spune despre
cantitatea vândutǎ care depinde în mare mǎsurǎ de disponibilitǎţile de cumpǎrare
ale consumatorilor.
Duopolul
Monopsonul d) În afara acestor forme de concurenţǎ imperfectǎ, în realitate, se întâlnesc şi alte
situaţii. De pildǎ, când numai douǎ firme dominǎ piaţa unei industrii, situaţia pieţei
Oligopsonul
este de duopol; când existǎ un singur cumpǎrǎtor pentru produsele unei industrii,
situaţia pieţei este de monopson; când existǎ un numǎr redus de cumpǎrǎtori
(câţiva), situaţia pieţei este de oligopson etc.

1. Unicitatea vânzătorului şi cumpărătorului:
a) este caracteristica monopolului;
b) este caracteristica monopsonului;
c) este caracteristica monopolului bilateral;
d) este o situaţie ce nu se întâlneşte în practica economică;
e) este caracteristica monopsonului contrat.
Microeconomie 240
2. Care din următoarele caracteristici sunt specifice pieţei de monopol?

a) producătorul determină nivelul preţurilor;
b) oferta este concentrată în mâna mai multor producători;
c) preţul de vânzare este cel mai scăzut preţ;
d) asigură maximum de satisfacţie consumatorului;
e) consumatorul poate influenţa nivelul preţului.
3. Piaţa cu concurenţă monopolistică se deosebeşte de piaţa cu concurenţă perfectă

prin:
a) atomicitatea cererii;
b) atomicitatea ofertei;
c) diferenţierea produselor;
d) buna satisfacere a cererii;
e) condiţia de maximizare a profitului: venit marginal = cost marginal.

1. Nu caracterizează monopolul:
a) excluderea oricărui concurent;
b) un singur vânzător pentru un anumit bun;
c) atomicitatea ofertei;
d) faptul că producătorul controlează piaţa;
e) atomicitatea cererii.
2. Nu reprezintă o caracteristicǎ a pieţei cu concurenţă perfectă:
a) transparenţa perfectă a pieţei;
b) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
c) atomicitatea cererii şi ofertei;
d) diferenţierea produselor;
e) libera intrare pe piaţă a producătorilor.
3. Există concurenţă de monopson atunci când:
a) cumpărătorul determină preţul produsului;
b) producătorul stabileşte preţul produsului;
c) preţul produsului influenţează nivelul de trai al consumatorului;
d) preţurile selecţionează cumpărătorii, determinând numărul acestora;
e) stabilirea preţurilor se face în funcţie de politica de preţuri a statului.
Microeconomie 241
4. Oligopolul înseamnă:
a) situaţia în care numărul firmelor concurente este mare;
b) situaţia în care numărul firmelor producătoare este mic;
c) orice formă de concurenţă imperfectă;
d) situaţia specifică de concurenţă imperfectă, creată imediat după desfiinţarea
monopolului, indiferent de numărul firmelor sau de tipul produselor;
e) nici una din situaţiile mai de sus.
5. Noţiunea de oligopson desemnează:

a) un număr mic de cumpărători;
b) un cumpărător cu putere de cumpărare redusă;
c) un număr mare de cumpărători;
d) cumpărătorul unui produs cu piaţă restrânsă;
e) un cumpărător cu putere de cumpărare ridicată.
6. Caracterizaţi principalele tipuri de concurenţǎ.

Răspuns 12.1
1. B; 2. D
Răspuns 12.2
1. c; 2. a; 3. c

Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie). Aplicaţii,
Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
Microeconomie 242
Formarea preţurilor în condiţii de concurenţă
FORMAREA PREŢURILOR ÎN CONDIŢII DE CONCURENŢĂ
Cuprins Pagina
13.1 Piaţa cu concurenţǎ perfectǎ şi formarea preţului de echilibru 244
13.2 Echilibrul firmei în condiţii de concurenţǎ perfectǎ 249
13.3 Monopolul ; cererea cǎtre firmǎ şi curba veniturilor 253
13.4 Echilibrul producǎtorului monopolist 257
243

 Înţelegerea mecanismului prin care se formeazǎ preţul de echilibru pe o
piaţǎ cu concurenţǎ perfectǎ
 Analiza condiţiilor de realizare a echilibrului firmei pe termen lung şi scurt
13.1. Piaţa cu concurenţǎ perfectǎ şi formarea preţului de echilibru

Pe o piaţǎ cu concurenţǎ perfectǎ, preţul se formeazǎ la nivelul punctului de
echilibru dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantitǎţile cerute sunt
egale cu cele oferite. In condiţiile unei asemenea pieţe, producǎtorul este un
“primitor de preţ” el neputând infuenţa preţul; orice producǎtor îşi poate vinde
toate mǎrfurile la preţul iniţial al pieţei întrucât se presupune cǎ cererea este
perfect elasticǎ. De pildǎ, el îşi poate dubla preţul şi sǎ nu vândǎ nimic, sau poate
pǎrǎsi piaţa fǎrǎ ca prin aceasta sǎ influenţeze preţul bunurilor respective.
Considerându-se preţul ca o variabilǎ independentǎ, creşterea sau reducerea lui va
face ca oferta şi cererea sǎ se modifice în sens invers una faţǎ de cealaltǎ.
Indiferent de nivelul concret al preţului, cantitatea vândutǎ dintr-un anumit bun
este, desigur, egalǎ cu cea cumpǎratǎ, ceea ce nu înseamanǎ cǎ se realizeazǎ
echilibrul pieţei bunului respectiv. Egalitatea dintre cantitǎţile cerute cu cele
oferite constituie rezultatul practicǎrii unui anumit nivel al preţului de vânzare în
condiţiile concordanţei parametrilor cererii şi ofertei, ale compatibilitǎţii dorinţelor
cumpǎrǎtorilor şi vânzǎtorilor. Realizarea echilibrului cererii şi ofertei va avea loc,
deci, numai în condiţiile existenţei unei duble ipoteze: a) a contractelor încheiate şi
reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situaţia de echilibru; b) a existenţei
unui “evaluator” care sǎ modifce preţurile şi sǎ autorizeze îndeplinirea
contractelor. Pentru a facilita înţelegerea formǎrii preţului de echilibru prezentǎm
urmǎtorul exemplu ipotetic:
Sǎ presupunem cǎ atât curbele ofertei, cât şi cele ale cererii sunt:
O = 100p – 300 ; D = - 25p + 450.
Sǎ scriem O(p) = D(p), adicǎ: 100p - 300 = - 25p + 450  125p = 750
De unde pE = 6 şi, transferând aceastǎ valoare a lui pE într-una din ecuaţiile
precedente, obţinem cantitǎţile cerute (DE) şi oferite (OE) care se echilibreazǎ,
adicǎ:
DE = OE = 300, ca în fig. 13.1.
Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determinǎ deci un punct de echilibru; ni se
aratǎ cǎ in situaţia de echilibru 300 (kg) dintr-un bun vor fi schimbate cu 6 u.m.
kilogramul. Aceasta este ceea ce se numeşte în mod curent preţul pieţei.
Desigur, totul se petrece cât se poate de bine dacǎ preţul iniţial p0 este de 6 u.m.
(p0 = pE). Oferta sau cererea au atunci acelaşi nivel (300 kg), din moment ce şi
244
una şi cealaltǎ depind de preţ. Nu existǎ, însǎ, nici un motiv pentru ca lucrurile sǎ
se desfǎşoare neapǎrat astfel. Sǎ presupunem cǎ preţul iniţial p0 este inferior
sumei de 6 u.m. (de exemplu p0 =4 u.m.); cantitatea cerutǎ este în acest caz
superioarǎ cantitǎţii oferite: (D(4)= 350)>(O(4) = 100). Existǎ în acest caz o
situaţie de exces de cerere, o concurenţǎ între cumpǎrǎtori: se admite în mod
curent cǎ aceastǎ concurenţǎ tinde sǎ facǎ preţurile sǎ creascǎ şi sǎ sporeascǎ oferta
pânǎ în momentul în care se atinge preţul de echilibru de 6 u.m., ceea ce face sǎ
creascǎ oferta şi sǎ scadǎ cererea. Problema este de a şti cum se efectueazǎ în
acest caz ajustarea; acum este momentul în care intervine evaluatorul sau
“comisarul-preţuilor"; intervenţa lui este necesarǎ pentru a asigura unicitatea
preţului. Sǎ reluǎm problema. Cumpǎrǎtorii şi vânzatorii se prezintǎ pe piaţǎ:
cantitǎţile cumpǎrate şi vândute sunt necunoscute, din moment ce oferta şi cererea
depind de preţul bunului care nu este încǎ fixat. Funcţiile de ofertǎ (şi de cerere)
sunt cunoscute, dar nu şi nivelul lor; sǎ remarcǎm cǎ aceasta presupune cǎ
producţia este instantanee, cǎ producǎtorii vin pe piaţǎ farǎ sǎ fi luat deciziile de
producţie.
De îndatǎ ce piaţa se deschide, cumpǎrǎtorii şi vânzǎtorii iau contact, încearcǎ sǎ
încheie contracte care sǎ fie avantajoase. Acestea nu sunt definitive şi pot fi
reziliate de unul sau altul dintre membri, dacǎ apare o propunere mai avantajoasǎ;
posibilitatea de reziliere a contractelor este indispensabilǎ pentru a asigura
unicitatea preţului.
Sǎ presupunem cǎ o primǎ propunere de cumpǎrare este facutǎ la 4 u.m. Pornind
de la ipoteza cǎ piaţa este transparentǎ, cǎ informaţiile sunt perfecte, acest preţ
trebuie adus la cunoştinţǎ tuturor celor implicaţi în schimburile de pe aceastǎ piaţǎ;
existǎ deci o procedurǎ care permite informarea, procedurǎ care poate fi cea a
afişajului, a strigǎrii, a licitaţiei şi care, în mod tradiţional, se numeşte ipoteza
“comisarului-preţuitor". Esenţialǎ este existenţa unui observator imparţial al
procesului de schimb.
P
D=-25p + 450
Oferta excedentara
E O
8
6 O=100p - 300
4
Cererea excedentara
C
100 250 300 350 500 Q
Fig. 13.1. Echilibrul cerere-ofertǎ pe piaţa cu concurenţǎ perfectǎ

La afişarea primului preţ, cumpǎrǎtorii şi vânzǎtorii incearcǎ sǎ încheie contracte.
Dar (ţinând seama de ipoteza care a fost reţinutǎ aici, aceea a unui preţ inferior
245
preţului de echilibru) toţi consumatorii dornici sǎ cumpere la acest preţ îşi dau
seama cǎ acea cantitate oferitǎ (100 kg) nu este suficientǎ pentru a satisface
cererea la acest preţ (350/kg).
In faţa acestui dezechilibru, “evaluatorul” va propune un preţ mai ridicat (4,50
u.m.); vechile propuneri sunt atunci anulate şi se fac noi propuneri la acest preţ
mai ridicat. Datoritǎ creşterii preţului propus, cantitatea cerutǎ scade âfiecare
consumator cere mai puţin), în timp ce cantitatea oferitǎ de vânzǎtori creşte.
Procesul contractelor incheiate provizoriu, apoi anulate pentru a încheia altele,
continuǎ atâta timp cât preţul anunţat de “comisarul-preţuitor" este inferior preţului
de echilibru, adicǎ atâta timp cât cantitatea cerutǎ este superioarǎ cantitǎţii oferite.
Atunci când preţul de echilibru (6 u.m.) este atins, consumatorii şi producǎtorii nu
mai sunt stimulaţi sǎ încheie alte contracte; licitaţia se încheie. Intreprinzǎtorii
produc şi distribuie instantaneu cantitatea de bunuri pentru care au încheiat
contractul şi schimbul este realizat integral.
Se poate întâmpla, desigur, ca preţul iniţial (po) sǎ fie superior preţului de echilibru
[de exemplu (po = 8) > (pE = 6)]. La acest nivel de preţ existǎ exces de ofertǎ:
(O(8) = 500) > (D(8) = 250). “Comisarul evaluator" scade atunci preţul anunţat;
pentru consumatorii care incheiaserǎ contracte la preţul anterior va fi mai
avantajos sǎ le anuleze pentru a încheia altele. Datoritǎ scǎderii preţului propus,
cantitatea cerutǎ creşte âfiecare consumator cere mai mult), în timp ce cantitatea pe
care producǎtorii îşi propun s-o ofere scade. Procesul contractelor încheiate şi
anulate continuǎ pânǎ la atingerea preţului de echilibru (pE).
Din prezentarea celor douǎ direcţii de echilibrare a forţelor pieţei, rezultǎ cǎ
interacţiunea dintre ofertǎ şi cerere se finalizeazǎ în fixarea unui preţ de echilibru
la care ofertanţii şi cumpǎrǎtorii doresc sau pot vinde şi cumpǎra aceeaşi cantitate
de bunuri. Ei sunr primitori de preţuri şi nu cei care fac preţurile.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care preţul se fixeazǎ deasupra celui de echilbru,
cantitatea cerutǎ este inferioarǎ celei oferite, excedentul de ofertǎ exercitând
presiuni în sensul reducerii preţurilor (în direcţia celui de echilibru). Situaţia este
exact inversǎ dacǎ preţul este mai mic decât cel de echilibru. În acest caz se
creeazǎ un excedent de cerere care va influenţa preţurile în sensul ridicǎrii lor cǎtre
preţul de echilibru.
Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului sunt numeroase, sensurile
modificǎrii preţului de echilibru diferind de la o situaţie la alta âde fiecare datǎ se
pleacǎ de la egalitatea dintre cantitǎţile cerute şi cele oferite) (fig. 13.2. şi 13.3.).
246
P C1 O
C
1. Dacǎ se are în vedere doar modificarea
P1 E1
cererii.
+
C1
a) Creşterea cererii de la C la C1
P0 E0 determinǎ sporirea preţului de la P0 la P1
O
C
+
O Q
C0 C1
P C O
C2
P0 E0
-
b) Scǎderea cererii de la C la C 2 pentru
C
P2
bunul în cauzǎ va conduce la reducerea
E2
O
preţului de la P0 la P2 (toate celelalte
C2 condiţii rǎmânând neschimbate
-
O Q
C2 C0
Fig. 13.2. Raportul cerere - preţ
P O2
C
P2 2. Dacǎ se ia în considerare modificarea
O
E2 ofertei.
+
P0 E0 a) Invers, dacǎ oferta scade de la O0 la O2 ,
O2 C cererea rǎmânând neschimbatǎ, atunci
O - preţul creşte de la P0 la P2
O Q
O2 O0
P O
C
P0
O1
- E0 b) La o cerere datǎ, creşterea ofertei de
P1 E1
la O la O1 va avea drept consecinţǎ
reducerea preţului de la P0 la P1.
O C
O1 +
O Q
O0 O1
Fig. 13.3. Raportul ofertǎ - preţ
247
3. În realitate, cererea şi oferta se modificǎ concomitent şi în ritmuri diferite. Ca

urmare, evoluţia preţului este diferitǎ în funcţie de influenţele concrete ale forţelor
pieţei, de raporturile de mǎrime dintre influenţele lor:
a) dacǎ oferta şi cererea pentru un bun sporesc în aceeaşi mǎsurǎ, preţul lui
rǎmâne neschimbat;
b) dacǎ oferta creşte într-o mǎsurǎ mai micǎ decât cea a cererii, atunci are loc
scǎderea preţului, formarea preţului de echilibru se realizeazǎ la un nivel mai
scǎzut;
c) dacǎ cererea şi oferta scad în aceeaşi mǎsurǎ, preţul de echilibru nu se
modificǎ ;
d) dacǎ cererea scade într-o mǎsurǎ mai mare decât oferta, atunci preţul de
echilibru se realizeazǎ la un nivel mai înalt.
Rezultǎ, din cele arǎtate mai sus, cǎ trǎsǎturile caracteristice ale preţului de
echilibru sunt:
- apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei, în acel punct în
care se egalizeazǎ cantitǎţile cerute şi oferite din bunul dat;
- formarea preţului de echilibru este legatǎ şi de situaţia pieţelor
interdependente;
- echilibrul pieţei nu înseamnǎ stagnare, respectiv absenţa schimbǎrilor.
Pânǎ la acest nivel al analizei, s-a fǎcut abstracţie de factorul timp. Dar este
unanim recunoscut faptul cǎ formarea preţului de echilibru se realizeazǎ în moduri
diferite, în funcţie de orizontul de timp în care se confruntǎ cererea şi oferta.
Astfel, pe perioade foarte scurte de timp, cererea este cea care se constitutie în
factorul principal al formǎrii preţului. Oferta, care se bazeazǎ doar pe stocurile
existente şi pe factorii de producţie existenţi, se adapteazǎ automat la cerinţele
consumatorului, asigurându-se echilibrul pe piaţa bunurilor de consum sau a
factorilor de producţie la diferitele niveluri de preţ.
Pe perioade scurte, producǎtorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea
volumului factorului muncǎ âei nu pot acţiona asupra capitalului fix). Preţul ce
caracterizeazǎ acest orizont de timp este numit preţ normal. Acesta este acel preţ
ce presupune egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare. La acest nivel de
preţ, producǎtorii pot vinde orice cantitate de bunuri. Poziţia cea mai bunǎ a ofertei
se defineşte prin egalitatea: Cm = Vm = Preţ.
Pe termen lung, oferta reprezintǎ factorul predominant al evoluţiei preţului.
Producǎtorii pot modifica oferta luând în calcul şi schimbarea capitalului fix.
Modificarea dreptei orizontale a ofertei - care, în fapt, reprezintǎ curba costului
mediu al producţiei (CM) - devine forţa principalǎ a evoluţiei preţului. Condiţia
de echilibru este: Cmg = P = CM (minim).
1. Preţul de echilibru al unui bun economic este:
a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) cel mai mic preţ de pe piaţă;
c) preţul impus de vânzători;
d) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul cel mai mare de
248
vânzări şi cumpărări dintr-un anumit bun;

e) preţul impus de cumpărători.
2. Care din următoarele afirmaţii este corectă:

a) creşterea cererii determină scăderea preţului de echilibru;
b) scăderea cererii determină creşterea preţului de echilibru;
c) creşterea ofertei determină creşterea preţului de echilibru;
d) scăderea ofertei determină scăderea preţului de echilibru;
e) scăderea preţului pieţei determină creşterea cererii.
3. Pentru orice nivel al producţiei, venitul marginal este egal cu:

a) preţul unitar;
b) venitul realizat pe o unitate de produs;
c) venitul total realizat;
d) sporul de venit total generat de creşterea cu o unitate a producţiei;
e) costul marginal.
13.2 Echilibrul firmei în condiţii de concurenţǎ perfectǎ

1.1. Echilibrul firmei pe termen lung
Pentu abordarea echilibrului pe termen lung pornim de la douǎ ipoteze:
a) condiţii identice de producţie pentru toate firmele din ramurǎ - deci identitate
a curbelor costului;
b) condiţii diferenţiate de producţie – deci condiţii de cost diferenţiate.
a) Ipotezǎ de identitate a curbelor costului
Sǎ presupunem cǎ toate întreprinderile produc în condiţii strict identice; curbele
costului ale fiecǎreia dintre ele au exact aceeaşi formǎ, acelaşi nivel şi putem deci
âfig. 18.4.) sǎ raţionǎm pornind -de la cazul unei firme oarecare, “reprezentativǎ"
pentru toate celelalte.
La un moment dat, echilibrul ofertei (O1) şi al cererii (D) determinǎ un preţ de
“echilibru" (p1) care se impune tuturor producǎtorilor; fiecare dintre aceştia îşi
ajusteazǎ producţia astfel încât sǎ realizeze profitul maxim obţinut pentru nivelul
de producţie (q1), astfel încât sǎ existe egalitate între costul marginal şi preţ.
Numǎrul de producǎtori (nl) este atunci determinat exact de raportul dintre nivelul
global al producţiei industriale (Ql) şi nivelul optim de producţie (ql) al fiecǎruia
(n1 = Q1/q1). Pentru fiecare unitate produsǎ, existǎ un profit superior faţǎ de
situaţia normalǎ, un supraprofit, întrucât preţul este superior costului mediu (care
include, sǎ reamintim, remunerarea normalǎ a tuturor factorilor de producţie).
Toate întreprinderile din ramurǎ realizeazǎ deci profituri superioare “profitului
normal". In consecinţǎ, noi întreprinzǎtori sunt incitaţi sǎ vinǎ pe piaţǎ. Conform
ipotezei de “acces liber", ei pot sǎ o facǎ şi pot produce acelaşi bun (omogen), în
aceleaşi condiţii de cost. Noii producǎtori vor adǎuga oferta lor la oferta deja
existentǎ; (de aici va rezulta o deplasare a curbei ofertei cǎtre, dreapta (din O1, în
249
O2), deci, un nou preţ de echilibru (p2) şi o scǎdere a nivelului producţiei al

fiecǎrei întreprinderi (q2 < q) care va face sǎ aparǎ din nou “supraprofituri". Atâta
timp cât vor fi realizate profituri pozitive “anormale” vor apǎrea pe piaţǎ noi
producǎtori, iar deplasarea curbei ofertei cǎtre dreapta va continua pânǎ când
intersectarea cu curba cererii va determina un preţ pentru care “supraprofiturile" sǎ
fie nule: apariţia noilor producǎtori trebuie sǎ se opreascǎ atunci când dreapta
preţului devine tangentǎ la minimul curbei costului mediu (punct prin care, se ştie,
trece curba costului marginal).
D
P O1 Cm
O2
CM
P1
P2 O3
Pm O4
P4
Q
Q
Q1 Q2 Qm qm q2 q1
a) Intreaga industrie b) Firma reprezentativǎ

Fig. 13.4. Condiţia de identificare a curbelor costului
Dacǎ a intrat pe piaţǎ un numǎr excesiv de producǎtori, intersectarea curbei cererii
şi a noii curbe a ofertei (O4) face sǎ aparǎ un preţ de piaţǎ insuficient, inferior
costului mediu al întreprinderii reprezentative. Toate întreprinderile suportǎ deci
pierderi; unele dintre ele se vor retrage de pe piaţǎ, oferta globalǎ scade, curba
ofertei globale se va deplasa cǎtre stânga pânǎ se va ajunge la un preţ pentru care
pierderile şi supraprofiturile sǎ fie nule.
Pentru ca echilibrul pe termen lung sǎ fie realizat, trebuie ca cererea sǎ fie egalǎ cu
oferta şi ca toate “supraprofiturile” sǎ fie nule.
b) Condiţii de cost diferenţiate
Aceastǎ ipotezǎ este, în mod evident mult mai interesantǎ, cǎci nu existǎ nici un
motiv sǎ presupunem cǎ pentru toate întreprinderile curbele costului sunt identice:
echipamentele pot fi de dimensiuni şi eficacitǎţi diferite, managerii întreprinderilor
nu au toţi, în mod necesar, acelaşi talent, etc.
Pentru a simplifica, sǎ presupunem cǎ nu existǎ decât douǎ tipuri de întreprinderi
iar producǎtorii de tip (2) sunt cei care au cele mai bune condiţii de funcţionare;
curbele costului (pe perioadǎ lungǎ) au atunci forma indicatǎ în fig. 18.5. Preţul
pieţei este determinat de condiţiile de ofertǎ şi de cerere globalǎ şi se impune
fecǎruia dintre producǎtori.
250
Dacǎ cererea este mare şi preţul pieţei este p1, cele douǎ tipuri de întreprindere vor
avea profituri pozitive; dacǎ aceasta scade (sau,dacǎ noi producǎtori, atraşi de
existenţa profiturilor anormale, pǎtrund în aceastǎ ramurǎ) întreprinderile de tip (1)
nu vor mai avea supraprofituri pentru orice preţ inferior lui pm (pentru care dreapta
preţului este tangentǎ la minimul curbei costului mediu); întreprinderile, de tip (2)
vor fi, deci, singurele care vor funcţiona pentru orice preţ inferior lui pm. Aceasta
înseamnǎ cǎ identitatea dintre curbele costului (şi ansamblul raţionamentului
precedent) nu este o ipotezǎ, ci o consecinţǎ, un rezultat logic al procesului de
eliminare a întreprinderilor celor mai puţin productive.
P Cm2
Cm1
p1
CM1
pm CM2
p2
qm1 q11 q q22 qm2 q12
a) Producǎtori de tip (1) b) Producǎtori de tip (2)

Fig. 13.5 Condiţii de cost diferenţiate
Echilibrul firmei pe termen scurt
Prin ipotezǎ, producǎtorul cautǎ sǎ-şi maximizeze profitul; el nu poate acţiona nici
asupra preţului factorilor, nici asupra preţului de vânzare; singura sa variabilǎ de
acţiune este, deci, nivelul producţiei pe care se presupune cǎ o va putea vinde la un
preţ exogen (producǎtorul este un “consumator de preţuri” atât pentru preţurile
factorilor cât şi pentru preţul de vânzare al produsului sǎu).
Profitul sǎu (P), apare ca diferenţǎ dintre valoarea vânzǎrilor sale (el produce
cantitatea Q necunoscutǎ, vândutǎ la preţul p fix) şi costul total :
CT = CF + CV = CF + f(Q).
Pr = pQ – CT = pQ – [CF+f(Q)] = pQ – CF – f(Q).
Profitul fiind funcţie de Q, calculǎm derivata funcţiei de profit în raport cu
Q:
d Pr d ( pQ) dC F
   f (Q),
dQ dQ dQ
d Pr dC F d ( pQ)
 p  f (Q), deoarece  0 si p
dQ dQ dQ
251
Pentru ca profitul sǎ fie maxim, trebuie (condiţie de ordinul 1) ca derivata sǎ

se anuleze; profitul va fi, deci, maxim în cazul unui volum de producţie pentru
care costul marginal (f ‘(Q) = Cm) sǎ fie egal cu preţul de vânzare:
p – f‘(Q) = 0 şi  p = f‘(Q) = Cm.
Cm
p CTM
A M
p B
M’ p
p’
0 QA QM QB Q
Fig. 13.6. Determinarea optimului producǎtorului

Fig. 13.6. permite ilustrarea raţionamentului precedent. Curba costului
(total) mediu este o curbǎ în U clasicǎ, intersectatǎ în punctul de minim de curba
costului marginal; preţul, fiind independent de volumul produs, va fi deci
reprezentat de o dreaptǎ paralelǎ cu axa absciselor şi a ordonatei p,
corespunzǎtoare nivelului de preţ fixat. Volumul producţiei corespunzǎtor
profitului maxim este QM abscisa punctului M, punct de intersecţie al curbei Cm şi
al dreptei preţului. Dacǎ Q < QM de exemplu în Q=QA, preţul de vânzare este
superior costului marginal; este evident în grafic, cǎ sporirea producţiei duce la o
creştere a profitului, din moment ce orice vânzare suplimentarǎ raporteazǎ preţul
unitar superior la costul suplimentar de producţie, costul marginal. Mǎrirea
producţiei este în continuare avantajoasǎ atât timp cât Q < QM, dar din ce în ce mai
puţin, din moment ce curba Cm este crescǎtoare. Ar fi absurd pentru producǎtor
sǎ-şi continue expansiunea dincolo de QM; pentru Q > QM, Cm > p, ceea ce
înseamnǎ cǎ producerea unei unitǎţi suplimentare costǎ mai mult decât aduce.
Profitul este deci maxim pentru Q = QM; profitul pe unitate produsǎ sau profitul
unitar se defineşte prin:
Pr pQ  CT C
  p  T  p  CTM .
Q Q Q
Acest profit unitar se citeşte în grafic ca o diferenţǎ a ordonatelor între dreapta de
preţ p şi curba CTM. Rezultǎ de aici cǎ profitul unitar (şi deci profitul global) se
anuleazǎ pentru p=CTM, deci, în grafic, pentru Q=QA şi pentru Q=QB. Orice nivel
de producţie atunci când Q<QA sau Q>QB genereazǎ pierderi (profituri negative).
Profitul este pozitiv pentru orice Q atunci când QA<Q<QB. El este maxim pentru
252
Q=QM iar nivelul sǎu poate fi reprezentat grafic prin suprafaţa dreptunghiului
haşurat PMM’p’ (suprafaţa dreptunghiului = MM’ PM, adicǎ (p – CTM)Q = P/Q
Q = P)

O firmă ce acţionează în condiţii de concurenţă perfectă îşi realizează produsele cu
costurile fixe şi variabile prezentate în tabelul de mai jos:
Q CF CV CT Cmg Costurile medii

CFM CVM CTM
1 2 3 4 5 6 7 8
0 10 0
1 10 4
2 10 7
3 10 9,8
4 10 13,2
5 10 19
6 10 26
7 10 36
8 10 48
9 10 61
10 10 75
a) Calculaţi CT, Cm şi costurile medii;
b) Reprezentaţi grafic CVM, CTM, CFM, Cm şi interpretaţi graficul;
c) Să se reprezinte pe acelaşi grafic ca la punctul b) venitul marginal ştiind că
preţul mediu este de 7 u.m.;
d) Să se calculeze venitul total, mărimea profitului sau a pierderii şi rata
profitului în funcţie de cost;
e) Să se determine pragul de rentabilitate sau punctul mort al firmei şi să se
evidenţieze grafic acest punct;
f) Să se determine nivelul de producţie ce maximizează profitul;
g) Să se evidenţieze curba ofertei producătorului.
13.3 Monopolul ; cererea cǎtre firmǎ şi curba veniturilor

Prin definiţie, întreprinderea în situaţie de monopol furnizezǎ totalitatea producţiei
ramurii luate în considerare; mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind
Monopolul situaţia în care un producǎtor unic al unui bun omogen este în prezenţa unei
infinitǎţi de cumpǎrǎtori. De fapt, monopolul pur nu existǎ, dupǎ cum nu existǎ
nici concurenţǎ perfectǎ. Pentru ca sǎ existe monopol “pur”, în sensul definit mai
înainte, trebuie ca întreprinderea sǎ fie singurǎ pe piaţǎ, sǎ nu aibǎ de suportat
concurenţa din partea producǎtorilor naţionali sau strǎini şi e necesar ca produsul
pe care îl realizeazǎ sǎ nu aibǎ un substituent apropiat. Analiza acestui caz limitǎ
este, cu toate acestea, utilǎ, am putea spune chiar indispensabilǎ, pentru înţelegerea
situaţiilor concrete.
253
Cererea cǎtre firma monopolistǎ şi curba veniturilor. Monopolistul se

Cererea pieţei confruntǎ direct cu cererea pieţei obţinutǎ prin agregarea cererilor individuale.
şi cererea cǎtre Aceasta este diferenţa esenţialǎ faţǎ de situaţia de concurenţǎ perfectǎ, în care
firmǎ trebuie disociatǎ, dupǎ cum s-a vǎzut, cererea cǎtre firmǎ, de cererea pieţei; în timp
ce aceasta din urmǎ este (în general) funcţie descrescǎtoare în raport cu preţul,
cererea cǎtre firmǎ apare ca o dreaptǎ paralelǎ cu axa cantitǎţilor.
O astfel de disociere nu mai poate exista în cazul unui monopol, deoarece firma,
prin definiţie şi prin ipotezǎ, este singura care se confruntǎ cu totalitatea cererilor
individuale; cererea cǎtre firmǎ se confundǎ cu cererea pieţei, ea apare, deci, în
general, ca o funcţie descrescǎţoare de preţ. In timp ce în cazul concurenţei firma
alege numai cantitatea pe care o va produce, monopolistul va determina pe curba
cererii un cuplu cantitate-preţ. Independenţa producǎtorului rezultǎ din faptul cǎ
este liber sǎ aleagǎ preţul pe care il doreşte, preţ care va avea, in mod evident,
repercusiuni asupra nivelului cererii şi, deci, asupra cifrei sale de afaceri.
Cererea cǎtre p p
firmǎ în
condiţii de C(p)
concurenţǎ C(p)
perfectǎ şi
monopol
0 Cantitate 0
Cantitate
a) cazul concurenţei perfecte b) Cazul monopolului
Încasarea Fig. 13.7 Cererea cǎtre firmǎ

totalǎ A. Incasǎri totale, încasǎri medii, încasǎri marginale
In situaţie de concurenţǎ, încasǎrile totale (I) ale firmei se obţin prin înmulţirea
Încasarea cantitǎţii vândute (q) variabilǎ, cu preţul (p) fix, adicǎ I = pq.
medie Incasarea medie sau încasarea pe unitatea de produs vândutǎ este identicǎ cu
preţul: IM = I/q = pq/q = p.
Incasarea marginalǎ (Im), sau încasarea suplimentarǎ care decurge din vânzarea
Încasarea unei unitiǎi suplimentare de produs, este, în ipoteza de concurenţǎ, egalǎ cu preţul
marginalǎ şi, deci, cu suma medie incasatǎ:
dI d ( pq)
Im    p  IM .
dq dq
In cazul existenţei unui monopol, încasarea marginalǎ nu mai este identicǎ cu
încasarea medie.
Presupunem cǎ avem o curbǎ linearǎ de cerere a bunului. In acest caz, dacǎ A şi B
sunt parametri pozitivi, cantitatea cerutǎ (q) din bunul respectiv se scrie astfel: q =
A - Bp, de unde încasarea medie :
IM = p = A/B - q/B = a –bq (unde a = A/B şi b = 1/B).
254
Curba cererii Curba cererii reprezentatǎ de o dreaptǎ (fig. 13.8), taie axa ordonatelor în punctul p
sau a incasarii = a (pentru q = 0), iar axa absciselor în punctul q = a/b (corespunzǎtor lui p = 0).
medii
Dacǎ încasǎrile totale sunt definite ca I = pq, ţinând seama de expresia de mai sus
a lui p, rezultǎ cǎ: I = pq = (a - bq)q = aq – bq2.
Incasarea marginalǎ Im, care este, sǎ reamintim, suma suplimentarǎ încasatǎ ce
decurge din vânzarea unei unitǎţi suplimentare de produs, se defineşte matematic
ca fiind derivata încasǎrii totale în raport cu producţia q, adicǎ:
dI
Im   a  2bq  IM  p  a  bq.
dq
Ipoteza de linearitate a funcţiei de cerere a bunului, pune în evidenţǎ douǎ
caracteristici suplimentare:
Curba încasǎrii a) curba încasǎrii totale I este o parabolǎ; ea trece printr-un maxim atunci când
totale derivata întâi se anuleazǎ, adicǎ pentru cantitatea q= a/2b; încasarea totalǎ este
nulǎ, aşa cum se observǎ în grafic, pe de-o parte, pentru q= 0 şi, pe de altǎ parte,
pentru q = a/b, deoarece I= q(a - bq);
Curba încasǎrii b) curba încasǎrii marginale este o dreaptǎ care taie axa ordonatelor în punctul de
marginale ordonatǎ a (Im= a pentru q = 0) şi axa absciselor în q = a/2b, care corespunde unui
maxim al încasǎrilor totale (este, desigur, acelaşi lucru dacǎ scriem cǎ încasarea
totalǎ este maximǎ sau cǎ încasarea marginalǎ se anuleazǎ). Incasarea marginalǎ
este, deci, mediana triunghiului format de axele coordonatelor şi de dreapta sumei
medii încasate.
p
IM = p = a-bq
I = pq = aq-bq2
Im = a-2bq
q
0 a/b
a/2b
Fig. 13.8 Monopolul: încasarea totalǎ (I), încasarea medie (IM),

încasarea marginalǎ (Im)
B. Incasarea marginalǎ şi elasticitatea cererii
In situaţie de monopol, încasarea marginalǎ este inferioarǎ preţului, ceea ce se
poate verifica în cazul particular analizat mai sus. Explicaţia este simplǎ: în
255
situaţie de concurenţǎ purǎ şi perfectǎ, vânzǎtorul poate mǎri cantitatea vândutǎ

fǎrǎ a provoca o scǎdere a preţului; vânzarea unei unitǎţi suplimentare adaugǎ la
încasǎrile totale preţul de vânzare al unitǎţii respective, iar încasarea marginalǎ
este egalǎ cu preţul de vânzare şi cu încasarea medie. Dimpotrivǎ în situaţia de
monopol vânzarea unei unitǎţi suplimentare determinǎ o scǎdere a preţului care se
rǎsfrânge asupra ansamblului cantitǎţilor vândute şi care face deci sǎ scadǎ
încasarea medie.
Acest lucru poate fi demonstrat matematic; deoarece încasarea medie IM=p este o
funcţie (descrescǎtoare) faţǎ de preţ p = p(q), unde dp/dq < 0, încasarea totalǎ se
scrie: I = qp = qp(q), de unde decurge expresia incasǎrii marginate:
dI dp dp
Im   pq p pentru q  0 si 0
dq dq dq
dq dp
Elasticitatea faţǎ de preţ a cererii e p fiind definitǎ ca: e p  / , rezultǎ şi:
q p
dp  q dp   dp dq 
Im  p  q  p1    p1  / 
dq  p dq   p q 
 1 
Im  p1    p pentru e p  0
 e 
 p 
Pentru bunuri
normale ep fiind negativ pentru toate curbele cererii “normale”, se verificǎ faptul cǎ
încasarea marginalǎ este întotdeauna inferioarǎ preţului.
încasarea
marginalǎ este In afarǎ de aceasta, mǎrimea încasǎrii marginale depinde de elasticitatea cererii
întotdeauna bunului respectiv; ea depinde deci de volumul deja produs, deoarece (cu excepţia
unui caz particular de cerere izoelasticǎ, în care ep = -1 şi, deci, Im =0),
inferioarǎ
elasticitatea cererii este variabilǎ în toate punctele curbei; în cazul special de
preţului. linearitate a curbei încasǎrilor medii (p= a - bq), analizat mai sus, se verificǎ faptul
cǎ ep este inferior lui -1 pentru q<a/2b şi superior acestei valori pentru a/2b<q<a/b.
Incasarea marginalǎ este pozitivǎ atunci când ep este inferior lui -1, se anuleazǎ
pentru ep=-1 şi devine negativǎ dincolo de aceastǎ valoare.

1. Cererea către o firmă ce deţine monopolul pe piaţa unui bun este dată de funcţia
q = 1000 – 10 p. Să se completeze tabelul următor şi să se precizeze ce venit
marginal obţine firma ca urmare a producerii a 500 de bucăţi din bunul respectiv.
Cantitate Preţ Venit total Venit marginal

0
100
200
300
400
256
500
a) 90 u.m.;
b) 50 u.m.;
c) 70 u.m.;
d) 10 u.m.;
e) 30 u.m..
2. Cererea către o firmă ce deţine monopolul pe piaţa unui bun este dată de funcţia
q = 1000 – 10 p. Să se determine venitul total obţinut de firmă atunci când produce
500 de bucăţi din bunul respectiv.
a) 9 000 u.m.;
b) 16 000 u.m.;
c) 21 000 u.m.;
d) 24 000 u.m.;
e) 25 000 u.m..
13.4 Echilibrul producǎtorului monopolist

Producǎtorul monopolist este considerat în situaţie de echilibru atunci când nu are
interesul sǎ modifice preţul şi cantitatea bunului produs. Aceastǎ poziţie de
echilibru depinde însǎ de criteriul reţinut, de modul de gestiune preferat de
întreprinderea respectivǎ. În multe cazuri, se poate crede cǎ producǎtorul cautǎ sǎ
obţinǎ profitul cel mai mare cu putinţǎ; existǎ şi moduri alternative de gestiune
care trebuie, de asemenea, examinate; în fine, cazul în care monopolul poate face
“discriminǎri” în interiorul clientelei sale meritǎ sǎ fie tratat separat.
A. Maximizarea profitului
Profitul total al întreprinderii (P) reprezintǎ prin definiţie diferenţa între încasarea
totalǎ (I) şi costul total de producţie (CT); având în vedere cǎ I şi CT variazǎ, în
mod evident, o datǎ cu nivelul producţiei, trebuie deci gǎsit acel nivel mediu al
producţiei care sǎ permitǎ obţinerea celui mai mare profit cu putinţǎ; avem deci:
P = I(q) – CT(q)
Profitul total, care apare ca funcţie de nivelul de producţie, este maxim atunci când
derivata în raport cu nivelul de producţie se anuleazǎ, adicǎ:
Condiţia de dP dI dCT
maximizare a  0 si deci  Im   Cm
dq dq dq
profitului
Profitul va fi, deci, maxim atunci când suplimentul de încasǎri provenind din
vânzarea unei unitǎţi suplimentare este egal cu suplimentul de cost generat de
producerea acestei unitǎţi de produs suplimentar, adicǎ la acel nivel de producţie la
care existǎ egalitate între încasarea marginalǎ şi costul marginal. În fig. 16.9. au
fost reprezentate curbele costului (total) mediu, ale costului marginal şi ale
încasǎrii medii şi marginale (pentru simplificare s-a presupus cǎ acestea din urmǎ
sunt lineare).
Abscisa OQ a punctului de întâlnire M dintre curba costului marginal şi dreapta
257
încasǎrii marginale defineşte nivelul producţie la care se asigurǎ echilibrul

producǎtorului; sporirea producţieie dincolo de Q ar face sǎ scadǎ profitul total al
întreprinderii ( deoarece dincolo de acest nivel al producţiei costul marginal este
superior încasǎrii marginale; unitatea de produs suplimentarǎ costǎ mai mult decât
încasarea pe care ea o asigurǎ); în sens invers, dacǎ producţia este inferioarǎ lui Q,
producǎtorul are interes sǎ-şi intensifice activitatea, deoarece (la stânga lui M)
încasarea marginalǎ este superioarǎ costului marginal.
În acest sens, nivelul de producţie Q este, desigur, optim; acesta este nivelul care
permite profitul cel mai ridicat cu putinţǎ. Aceastǎ producţie Q este obţinutǎ la un
cost unitar mediu QN = 0N’ (ţinând seama de traiectoria curbei costului mediu
care este intersectatǎ în punctul sǎu de minim de curba costului marginal) şi este
vândutǎ la un preţ unitar Qp = 0p’ (dreapta încasǎrii medii a întreprinderii se
confundǎ cu curba cererii bunului).
Fiecare unitate vândutǎ aduce producǎtorului un profit sau un beneficiu determinat
de diferenţa între preţ (sau încasarea medie) şi costul mediu, adicǎ: N’p’ = Np =
Qp-QN = IM – CM; profitul total (produsul dintre profitul mediu NP şi numǎrul de
unitǎţi de produs vândut N’N = OQ) este reprezentat grafic de suprafaţa haşuratǎ
din dreptunghiul N’Npp’.
p’ p Cm
Optimul
producǎtorului CM
N’ N
monopolist
IM
M
Im
O Q
q
Fig. 13.9 Monopolul şi maximizarea profitului
p
IM = Im
CM
Cm
0 q
258
Fig. 13.10 Concurenţa perfectǎ şi maximizarea profitului

Acest supraprofit este durabil şi reprezintǎ cea mai clarǎ situaţie opusǎ faţǎ de
concurenţa purǎ şi perfectǎ: şi în cazul concurenţei nivelul producţiei la care se
realizeazǎ echilibrul producǎtorului este cel pentru care existǎ, sǎ reamintitm, o
egalitate între costul marginal şi încasarea marginalǎ (identicǎ cu încasarea medie),
aşa cum se aratǎ în fig. 13.10 Supraprofitul care apare în aceste împrejurǎri
provine, ca şi în cazul monopolului, din diferenţa dintre preţ şi costul mediu; dacǎ
ţinem însǎ seama de ipoteza de concurenţǎ, de accesul liber în domeniu,
supraprofitul modelului de concurenţǎ perfectǎ este efemer.
B. Câteva modalitǎţii alternative de gestiune în condiţii de monopol

Trei alte modalitǎţi pot fi luate în considerare:
1. Maximizarea cifrei de afaceri. În anumite cazuri, monopolistul poate avea
drept obiectiv obţinerea celei mai mari încasǎri posibile, realizarea celei mai
Maximizarea
ridicate cifre de afaceri; acest lucru se poate petrece mai ales atunci când încearcǎ
cifrei de sǎ evite apariţia unor concurenţi; el preferǎ, în aceastǎ situaţie, sǎ aibǎ profituri
afaceri imediate, mai puţin ridicate, şi uneori chiar sǎ rişte pierderi pentru a-şi proteja
poziţia de monopolist şi a putea lua mǎsuri de precauţie împotriva apariţiei unor
eventuali concurenţi.
S-a menţionat deja faptul cǎ încasarea totalǎ este maximǎ atunci când încasarea
marginalǎ se anuleazǎ; în fig. 13.11, producţia corespunzǎtoare acestei situaţii este
notatǎ Q1 şi este vândutǎ la preţul p1; în raport cu obiectivul tradiţional de
maximizare a profitului care ar duce, în acest grafic, la cuplul (p. Q), are loc o
creştere a cantǎţilor vândute, o scǎdere a preţului de vânzare şi a profitului.
Trebuie sǎ adǎugǎm cǎ, dacǎ în cazul analizat în grafic profitul total rǎmâne
pozitiv (deşi scade), nu este exclus ca, pentru alte configuraţii, maximizarea cifrei
de afaceri sǎ ducǎ la pierderi (ar fi suficient pentru aceasta ca, pentru nivelul
producţiei respective, costul mediu de producţie sǎ fie superior încasǎrii medii).
Din acest motiv, monopolistul poate prefera o gestiune care sǎ-i garanteze
echilibrul.
2. Gestiunea în stare de echilibru (astfel încât profitul global sǎ fie nul) poate fi
luatǎ în considerare de un producǎtor dornic sǎ-şi sporeascǎ producţia pentru a se
Gestiunea în proteja împotriva apariţiei unor eventuali concurenţi, dar care urmǎreşte, în acelaşi
stare de timp, sǎ evite, riscul unor pierderi. Acesta poate fi, în egalǎ mǎsurǎ, un criteriu de
echilibru gestiune interesant pentru o întreprindere în poziţie de monopol, administratǎ de
puterea publicǎ şi care doreşte sǎ suprime supraprofiturile şi sǎ evite pierderile
care ar urma sǎ fie suportate de contribuabili.
Dacǎ acest criteriu este utilizat pentru aceleaşi curbe ale încasǎrii şi costurilor,
nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este Q2, proiecţia pe axa
cantitǎţilor a punctului de intersecţie dintre curbele costului mediu şi încasǎrii
medii; aceastǎ cantitate Q2 este atunci vândutǎ la preţul unitar p2 care acoperǎ
exact costurile şi asigurǎ deci un profit nul.
259
3. Stabilirea preţului la nivelul costului marginal este o modalitate frecvent

întâlnitǎ atunci când monopolul este administrat de puterea publicǎ. Gestiunea în
Stabilirea condiţii de echilibru nu rezolvǎ toate problemele; ea suprimǎ, desigur,
preţului la supraprofiturile caracteristice gestiunii capitaliste, evitând, de asemenea, povara
nivelul unor taxe abuzive asupra finanţelor publice, dar este în acelaşi timp generatoare de
costului risipǎ, nu financiarǎ, ci economicǎ, în sensul cǎ determinǎ o utilizare deficientǎ a
resurselor.
marginal
Se poate remarca, din fig. 13.11 cǎ atunci când se produce Q2, preţul de vânzare p2
acoperǎ integral şi exact costul mediu, dar este cu mult inferior costului marginal;
acesta din urmǎ reprezintǎ, sǎ reamintim, costul suplimentar (pentru întreprindere,
dar şi pentru colectivitate) de obţinere a unei unitǎţi de produs suplimentare, care
este, dimpotrivǎ vândutǎ, cedatǎ la un preţ mult inferior; este absurd ca preţurile sǎ
nu semnaleze raritatea, dificultatea realǎ a obţinerii bunurilor; gestiunea în situaţia
de echilibru determinǎ astfel o utilizare deficientǎ a resurselor, deoarece preţul
afişat, prea scǎzut, încurajeazǎ consumul, utilizarea unui bun al cǎrui cost marginal
este mult superior.
Maximizarea profitului: Q=Q, p=p

p
Cm Maximizarea cifrei de afaceri:
Q-Q1 , p=p1
Modalitǎţi p P
alternative de Gestiune in stare de echilibru:
p3 P3
gestiune Q=Q2 , p=p2
P1 CM
p1
p2 P2
N2
N1
IM
N3
N Pret identic cu
costul marginal:
Im Q=Q3 , p=p3
q
0 Q Q3 Q1 Q2
Fig.13.11 Monopolul: moduri alternative de gestiune

O gestiune care tinde spre utilizarea raţionalǎ a ansamblului resurselor de cǎtre o
colectivitate va trebui deci sǎ punǎ în evidenţǎ costul real de obţinere a tuturor
bunurilor pentru colectivitate; regula unei gestiuni raţionale constǎ în a vinde, a
pune preţul la nivelul costului marginal pentru bunurile şi serviciile furnizate de
monopolurile publice. (Reîntâlnim astfel anumite aspecte ale modelului de
concurenţǎ purǎ şi perfectǎ în care vânzarea la preţul de cost marginal are loc
260
efectiv, totalitatea firmelor hotǎrând sǎ producǎ atât încât sǎ existe egalitate între
preţ (exogen) şi cost marginal).
In cazul monopolului, este vorba de determinarea simultanǎ a cuplului (preţ,
cantitate), astfel încât, preţul de vânzare (adicǎ încasarea medie) sǎ fie egal cu
costul marginal; cuplul (p3Q3) va fi determinat de intersecţia dintre curba costului
marginal Cm şi curba (în cazul de faţǎ dreapta) încasǎrii medii IM; stabilirea
preţului pe baza costului marginal determinǎ producerea cantitǎţii Q 3 care va fi
vândutǎ la preţul p3, adicǎ la mǎrimea costului marginal (fig. 13.11).
Apar multe dificultǎţi în punerea în aplicare a acestui mod de gestiune. În primul
rând el dǎ naştere unui deficit: acesta apare atunci când (fig. 13.12.) punctul de
intersecţie între costul marginal şi încasarea medie este situat sub curba costului
mediu; în acest caz deficitul exploatǎrii publice trebuie în mod evident sǎ fie
acoperit de stat; acest deficit nu este însǎ datorat unei proaste gestiuni, el decurge –
iar paradoxul nu este decât aparent – din gestiunea cea mai raţionalǎ care poate
exista (nu trebuie sǎ tragem concluzia pripitǎ cǎ orice deficit decurge, în mod
obligatoriu, din aceastǎ modalitate de gestiune).
Cm
p
N’3 CM
Deficit
P’3
P’3
IM
O q
Q’3
Fig. 13.12 Stabilirea preţului la nivelul costului marginal şi deficitul monopolului

Cu toate dificultǎţile de aplicare şi complicaţiile care apar în practicǎ, modalitatea
de gestiune cu preţuri la nivelul costului marginal apare ca o modalitate raţionalǎ,
care permite o mai bunǎ alocare a resurselor.
C. Monopolul discriminatoriu
Se practicǎ o discriminare prin preţ, dacǎ monopolistul vinde acelaşi produs la
preţuri diferite. Interesul discriminǎrii apare de îndatǎ ce sunt luate în considerare
consecinţele asupra încasǎrilor totale provenite din creşterea vânzǎrilor. S-a arǎtat
înainte cǎ sporirea cantitǎţilor vândute necesitǎ o reducere de preţuri; reducere a
preţului de vânzare care se aplicǎ totalitǎţii unitǎţilor de produs vândut, celor (q)
vândute întâi, ca şi noii unitǎţi.
Or, deoarece respectivele q unitǎţi erau deja vândute la un preţ anterior, mai
261
ridicat, aceastǎ scǎdere de preţ nu este necesarǎ decât pentru a vinde ultima unitate.
Vânzǎtorii ar profita de pe urma posibilitǎţii de a vinde ultima unitate la preţul cel
mai scǎzut, fǎrǎ a reduce preţul primelor q unitǎţi; altfel spus, discriminarea este
avantajoasǎ. Aceasta trebuie însǎ sǎ fie şi posibilǎ; pentru acesta trebuie ca
produsul sǎ fie vândut pe pieţe separate, pe pieţe care nu comunicǎ între ele (sau
comunicǎ foarte puţin).
Separarea pieţelor poate fi de ordin temporal: tarifele reduse de “sezon slab” sau
de “extrasezon” ale unitǎţilor turistice de pe litoral, permit producǎtorului
Separarea repsectiv sǎ-şi sporeascǎ vânzǎrile şi profitul.
pieţelor poate
Separarea pieţelor poate fi de origine geograficǎ; comunicarea între pieţele
fi de ordin
naţionale este imperfectǎ (dificultǎţi de schimb şi de transport, taxe vamale, etc.).
temporal O întreprindere poate folosi aceastǎ imperfecţiune pentru a practica preţuri diferite,
între piaţa naţionalǎ şi pieţele strǎine putând, de altfel, exista deosebiri de preţuri,
Separarea fie într-un sens fie in celǎlalt, în funcţie de caz; întreprinderea fie profitǎ de
pieţelor poate reputaţia sa în strǎinǎtate pentru a vinde acolo la preţuri mai ridicate, fie profitǎ de
fi de origine situaţia sa, foarte puternicǎ şi foarte protejatǎ pe piaţa internǎ, pentru a practica aici
geograficǎ un preţ ridicat şi pentru a vinde o parte din producţia sa la un preţ mai scǎzut şi
eventual, în pierdere (ceea ce se numeşte dumping) pe pieţele exterioare;
Separarea pieţelor poate fi de ordin socio-economic, pe piaţǎ se prezintǎ diferite
categorii de cumpǎrǎtori cu comportamente şi cu elasticitǎţi faţǎ de preţ diferite.
Existǎ tarife reduse la anumite spectacole pentru şcolari, studenţi, şomeri, etc.
Separarea Putem studia, deasemenea, cazurile monopolurilor care efectueazǎ servicii de
pieţelor poate transport la preţuri diferite, dupǎ cum este vorba despre cǎrbune sau despre
diamant, sau cazul în care electricitatea se factureazǎ diferit, dupǎ cum este vorba
fi de ordin despre o utilizare industrialǎ sau casnicǎ.
socio-
Dacǎ elasticitǎţile faţǎ de preţ (pentru acelaşi bun) sunt diferite pe diverse pieţe,
economic
întreprinderea îşi poate spori profitul operând o discriminare. Sǎ luǎm în
considerare cazul cel mai simplu, în care întreprinderea vinde acelaşi produs pe
douǎ pieţe separate pe care este de fiecare datǎ în situaţie de monopol. Fie q1 şi q2
cantitǎţile vândute (care trebuie determinate) pe fiecare piaţǎ; I 1 (q1) şi I2(q2)
funcţiile de încasǎri totale din vânzarea bunului pe fiecare dintre pieţe. Costul total
de producţie depinde de ansamblul cantitǎţilor produse, adicǎ C = C(q1+q2).
Profitul total al întreprinderii este definit de diferenţa între încasǎrile totale şi
costul total:
P = I1(q1) + I2(q2) – C(q1 +q2).
Maximul se obţine anulând derivatele parţiale:
P/dq1 = I1/dq1 - C/q1 = 0 , de unde I1/q1 = C/q1
P/dq2 = I2/dq2 - C/q2 = 0 , de unde I2/q2 = C/q2.
Întrucât întreaga producţie este furnizatǎ de o singurǎ întreprindere, avem:
C/q1 = C/q2 = Cm.
Pentru ca profitul monopolistului sǎ fie maxim, trebuie deci ca încasarea marginalǎ
262
pe fiecare piaţǎ sǎ fie egalǎ cu costul marginal (al producţiei totale), adicǎ Im1 =
Im2 = Cm. Trebuie subliniat cǎ egalitatea încasǎrilor marginale nu implicǎ
egalitatea preţurilor, dimpotrivǎ, diferenţierea, discriminarea preţurilor. A fost
demonstratǎ mai înainte relaţia dintre încasarea marginalǎ a monopolistului şi
elasticitatea cererii în raport cu preţul Im = p(1+ 1/ep). În cazul analizat aici, în
care monopolistul îşi vinde produsul pe douǎ pieţe caracterizate prin douǎ
elasticitǎţi faţǎ de preţ diferite ep1 şi ep2, condiţia de egalitate a încasǎrilor
marginale se scrie, deci:
p1(1+1/ep1) = p2(1+1/ep2) =Cm
p1 1  1 / e p 2
şi 
p 2 1  1 / e p1
Se poate arǎta cǎ preţul fixat de un monopolist pe o piaţǎ datǎ este cu atât mai
ridicat, cu cât valoarea absolutǎ a elasticitǎţii faţǎ de preţ a cererii în punctul de
echilibru este mai scǎzutǎ; aceasta înseamnǎ cǎ cererea este puţin elasticǎ (nu
trebuie sǎ uitǎm, desigur, cǎ elasticitǎţile faţǎ de preţ sunt negative pentru curbele
cererii “normale”). Avem într-adevǎr:
p1 1  1 / e p 2
  1  e p 2  e p1  e p1  e p 2 .
p 2 1  1 / e p1
Acest rezultat este absolut general şi se aplicǎ oricare ar fi numǎrul de pieţe

separate pe care producǎtorul îşi oferǎ producţia. Profitul total va fi, de altfel, cu
atât mai mare cu cât existǎ mai multe pieţe; cazul limitǎ (care nu poate fi luat în
considerare decât în ceea ce priveşte anumite servicii personale: medic, activitate
de îndrumare, etc) este cel al discriminǎrii perfecte, în care preţul ar fi ajustat exact
la nivelul accesibil pentru fiecare client. În mǎsura în care elasticitatea faţǎ de preţ
este, în general, cu atât mai scǎzutǎ cu cât potenţialii cumpǎrǎtori au venituri mai
ridicate, este de înţeles, importanţa şi interesul discriminǎrii; aceasta este şi mai
avantajoasǎ în cazul (foarte special) în care acţioneazǎ” efectul de snobism”:
cererea variazǎ atunci în acelaşi sens cu preţul; aceastǎ curbǎ a cererii anormalǎ
(care a fost deja pusǎ în evidenţǎ, la celǎlalt capǎt al scalei, pentru bunurile
“inferioare”) nu este valabilǎ decât pentru bunuri şi pentru cumpǎrǎtori foarte puţin
numeroşi, ceea ce demonstreazǎ interesul sporit pe care îl prezintǎ discriminarea.

Fie o firmă monopolistă care se confruntă cu o cerere a pieţei de forma: Q = 8 – P.
Costul total la care firma poate realiza diferite niveluri ale producţiei se determină
1
pe baza relaţiei: CT = · Q3 – Q2 + 4 · Q + 3
3
Să se determine numeric şi grafic cuplul cantitate-preţ potrivit fiecărei modalităţi
de gestiune ce poate fi aleasă de monopolist, respectiv:
a) maximizarea profitului;
263
b) maximizarea cifrei de afaceri;

c) gestiunea în stare de echilibru;
d) stabilirea preţului la nivelul costului marginal.


1. Nu reprezintă caracteristici ale pieţei cu concurenţă perfectă:

a) transparenţa perfectă a pieţei;
b) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
c) atomicitatea cererii şi ofertei;
d) diferenţierea produselor;
e) libera intrare pe piaţă a producătorilor.
2. Condiţia de echilibru pentru o firmă ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă

perfectă este:
a) preţ = venit marginal;
b) preţ = încasare medie;
c) încasare marginală = cost total mediu;
d) preţ = cost total mediu;
e) preţ = cost marginal.
3. Pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă acţionează 100 de firme având costuri de

producţie identice, date de funcţia costului total: CT = 40 + q2. Să se determine
funcţia de ofertă a fiecărei firme âoferta individuală) şi funcţia ofertei globale astfel
încât fiecare firmă să obţină profit maxim.
a) p / 2; 50 p;
b) p ; 100 p;
c) 2 p ; 200 – 50 p;
d) p / 2; 200 – 50 p;
e) p ; 50 p.
4. Fie funcţiile cererii şi ofertei totale pe o piaţă cu concurenţă perfectă : Câp) = 100
– 10 p şi Oâp) = 50 + 15 p . Să se determine preţul şi cantitatea de echilibru.
a) p = 80; q = 2;
264
b) p = 2; q = 80;
c) p = 1; q = 90;
d) p = 3; q = 70;
e) p = 4; q = 60.
5. Să se determine mărimea maximă a profitului obţinut de o firmă ce acţionează pe

o piaţă cu concurenţă perfectă, dacă preţul de echilibru, la un moment dat, este egal
cu 20 u.m. iar cheltuielile de producţie totale ale firmei sunt date de funcţia: CT = 10
+ q2.
a) 65 u.m.;
b) 90 u.m.;
c) 10 u.m.;
d) 110 u.m.;
e) 200 u.m..
6. Cererea pieţei coincide cu cererea către firmă în situaţia:

a) concurenţei perfecte;
b) monopolului;
c) oligopolului tip firmă dominantă;
d) oligopolului tip cooperant;
e) concurenţei monopolistice.
7. Care din următoarele caracteristici sunt specifice pieţei de monopol?

a) producătorul determină nivelul preţurilor;
b) oferta este concentrată în mâna mai multor producători;
c) preţul de vânzare este cel mai scăzut preţ;
d) asigură maximum de satisfacţie consumatorului;
e) consumatorul poate influenţa nivelul preţului.
8. Puterea de control asupra preţurilor este maximă în situaţia:

a) pieţei cu concurenţă perfectă;
b) pieţei cu concurenţă monopolistică;
c) oligopolului;
d) monopolului;
e) oligopsonului.
9. Nu caracterizează monopolul:
a) excluderea oricărui concurent;
b) un singur vânzător pentru un anumit bun;
c) atomicitatea ofertei;
d) producătorul controlează piaţa;
e) atomicitatea cererii.
10. Faţă de preţurile existente pe celelalte pieţe, preţurile de monopol sunt:

a) mult mai mici;
b) fixate de stat;
265
c) mai mari;
d) aproximativ aceleaşi;
e) stabilite de comun acord cu cumpărătorii.
11. Analizaţi echilibrul firmei pe termen lung în condiţii de concurenţǎ perfectǎ.
12. Analizaţi echilibrul firmei pe termen scurt în condiţii de concurenţǎ perfectǎ.
13. Echilibrul producǎtorului monopolist; maximizarea profitului.
14. Modalitǎţi alternative de gestiune în condiţii de monopol.
266

Răspuns 13.1
1. d
2. e
3. d
Răspuns 13.2
a)
Q CF CV CT Cm Costurile medii
CFM CVM CTM
1 2 3 4 5 6 7 8
0 10 0 10 - - - -
1 10 4 14 4 10 4 14
2 10 7 17 3 5 3,5 8,5
3 10 9,8 19,8 2,8 3,33 3,26 6,6
4 10 13,2 23,2 3,4 2,5 3,3 5,8
5 10 19 29 5,8 2 3,8 5,8
6 10 26 36 7 1,66 4,33 6
7 10 36 46 10 1,42 5,14 6,5
8 10 48 58 12 1,25 6 7,2
9 10 61 71 13 1,11 6,77 7,9
10 10 75 85 14 1 7,5 8,5
b)
CTM, CVM
CFM, Cm, p
Cm
CTM
A E B CVM p = Îm
H
K
CFM Q
QA QE QB
Pe măsura creşterii volumului producţiei cresc costurile variabile şi, drept urmare,
267
costurile totale. Costurile fixe rămân constante. Costul marginal înregistrează la

început o scădere, după care are tendinţă de creştere. Această evoluţie este
determinată de acţiunea legii randamentelor neproporţionale.
Costurile fixe medii scad pe măsură ce creşte volumul producţiei.
Costurile variabile medii şi costurile totale medii scad până la anumite niveluri ale
producţiei, după care cresc. Nivelurile respective de producţie sunt cele la care:
- curba costului variabil mediu este intersectată de curba Cm (CVM = Cm);
- curba costului total mediu este intersectată de curba Cm (CTM = Cm).
c) Venitul marginal reprezintă venitul suplimentar obţinut din vânzarea unei unităţi
adiţionale dintr-un produs.
În condiţiile concurenţei perfecte venitul marginal este egal cu preţul unitar al
produsului.
d)
Q CT VT Profit/Pierdere p’CT(%)
1 2 3 4 5
0 10 0 - 10 - 100
1 14 7 -7 - 50
2 17 14 -3 - 17,6
3 19,8 21 1,2 6,06
4 23,2 28 4,8 20,7
5 29 35 6 20,7
6 36 42 6 16,7
7 46 49 3 6,5
8 58 56 -2 - 3,5
9 71 63 -8 - 11,3
10 85 70 - 15 - 17,6
e) Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei la care încasările totale din
vânzarea producţiei sunt egale cu costurile de producţie iar profiturile sunt nule.
Reprezintă acel nivel minimal al producţiei dincolo de care firma începe să obţină
profit.
CA = CT
CA CT

Q Q
Preţ mediu = CTM
Deci, pragul de rentabilitate este dat de acel punct la care preţul mediu (în situaţia
noastră 7 u.m.) este egal cu CTM. Pe grafic este pus în evidenţă de punctul A -
punct de intersecţie a curbei costului total mediu cu dreapta preţului - a cărui
proiecţie pe abscisă (axa cantităţilor produse) este situată între 2 şi 3.
f) În situaţia în care firma produce o cantitate de produse mai mică decât Q A rezultă
pierderi.
Pentru a obţine profit nivelul de producţie trebuie să fie mai mare decât Q A, preţul
fiind superior costului mediu se obţine profit.
268
Dar, Pmediu = CTM şi în punctul B ce corespunde părţii ascendente a curbei CTM,

proiecţia acestui punct pe abscisǎ fiind QB. În aplicaţia noastră, QB se situează între
7 şi 8 unităţi fizice de produs.
Aşadar, producţia ce se poate obţine cu profit este cuprinsă între Q A şi QB.
QA < Q < QB
dacã Q  Q A 
  pierderi
sau Q  Q B 
QA = pragul de rentabilitate inferior
QB = pragul de rentabilitate superior
Profit = CA – CT
Profit = P · Q – CT
CT = CF + CV = CF + f (Q)
Profit = P · Q – CF – f (Q)
Pentru a maximiza profitul se calculează derivata acestuia în funcţie de nivelul
producţiei, şi se anulează:
d Pr d (P  Q) d CF d CF d f (Q)
   f' (Q)  0 ;  0;  f' (Q)  C m
dQ dQ dQ dQ dQ
d Pr
 P  f' (Q)  0  P = f’ (Q)  P = Cm
dQ
Profitul unui producător este maxim pentru acel volum de producţie pentru care
preţul de vânzare este egal cu costul marginal.
În aplicaţia noastră, punctul de optim sau de echilibru notat cu E corespunde
nivelului de producţie QE cuprins între 5 şi 6 unităţi de produs.
g) Oferta unui producător este o parte din curba costului marginal cuprinsă între
locul în care aceasta întâlneşte punctul minim al curbei costului total mediu şi
locul în care aceeaşi curbă se întâlneşte cu linia preţului de vânzare (porţiunea H –
E din grafic).
În cazuri de excepţie, când preţurile scad mult, curba ofertei poate fi şi porţiunea
curbei costului marginal (K – H) ce se află sub curba CTM, dar deasupra CVM.
Răspuns 13.3
1000  q
1. p =
10
Cantitate Preţ Venit total Venit marginal
0 100 0 0
100 90 9000 90
200 80 16000 70
300 70 21000 50
400 60 24000 30
500 50 25000 10
Pentru Q = 500 buc., Vm este de 10 u.m.
269
2. e
Răspuns 13.4
a) Profitul se defineşte ca diferenţă între încasarea totală şi costul total:
Pr = ÎT – CT
Pornind de la funcţia cererii, putem pune în evidenţă, pe rând, încasarea
medie, încasarea totală şi cea marginală.
Q=8–P
P = ÎM = 8 – Q
ÎT = P · Q = ÎM · Q = 8 · Q – Q2
dIT
Îm = =8–2·Q
dQ
Reţinem aceste expresii şi studiem în continuare, condiţia de maximizare a
profitului: derivata de ordinul I al funcţiei profitului în raport cu producţia trebuie
să se anuleze:
dPr dIT dCT dIT dCT
0  0   Îm = Cm
dQ dQ dQ dQ dQ
Determinăm expresia Cm:
1
CT = · Q3 – Q2 + 4 · Q + 3
3
dCT
Cm = = Q2 – 2 · Q + 4 = (Q - 2)2
dQ
Îm = Cm  8 – 2 · Q = Q2 – 2 · Q + 4  Q2 – 4 = 0  (Q - 2)(Q + 2) = 0
Q = 2 (Q = - 2 nu are semnificaţie economică)
Deci, producţia pentru care firma monopolistă obţine profit maxim este Q =
2 iar preţul de vânzare al produselor sale este:
P = 8 – Q = 6 u.m. (Q0 = 2; P0 = 6)
b) Dacă monopolistul urmăreşte să îşi maximizeze cifra de afaceri sau

încasarea totală, va alege acel cuplu cantitate – preţ care îndeplineşte condiţia:
dIT
Îm = = 0  8 – 2 · Q = 0 => Q = 4  P = 8 – Q => P = 4 u.m. (Q1 =
dQ
4; P1 = 4)
c) Gestiunea în stare de echilibru presupune identificarea acelui cuplu

cantitate – preţ pentru care ÎM = CTM.
ÎM = P = 8 – Q
CT 1 2 3
CTM =  Q Q4
Q 3 Q
1 3
8 – Q = Q2  Q  4  │· 3
3 Q
9
24 – 3 Q = Q2 – 3 Q + 12 + │· Q
Q
270
24 Q – 3 Q2 = Q3 – 3 Q2 + 12 Q + 9
Q3 – 12 Q + 9 = 0
(Q – 3)(Q2 + 3 Q – 3) = 0
Q = 3 ; Q2 + 3 Q – 3 = 0
 3  21  3  21
Δ = 9 + 4 · 3 = 21 => Q =  0,8 ; Q = 0
2 2
Aşadar, Q = 0,8 reprezintă pragul de rentabilitate inferior şi Q = 3 pragul de
rentabilitate superior.
P1 = 8 – 3 = 5 (Q2 = 3; P2 = 5)
P2 = 8 – 0,8 = 7,2 (Q3 = 0,8; P3 = 7,2)
d) Atunci când monopolistul urmăreşte să recupereze prin preţ, integral şi

exact, costul suplimentar de obţinere a unei unităţi de produs în plus, trebuie dă
determine acel cuplu cantitate – preţ pentru care:
P = Cm
8 – Q = Q2 – 2 Q + 4  Q2 – Q – 4 = 0
1  17
Δ = 1 + 4 · 4 = 17 ; Q =  2,56
2
P = 8 – 2,56 = 5,44 u.m. (Q4 = 2,56; P4 = 5,44)
P, Îm Cm
CTM, Cm
P3 = 7,2 CTM
7
P0 = 6
P4 = 5,44
P2 = 5
P1 = 4
3
2
1 ÎM
0 0,8 1 2 2,56 3 4 5 6 Q
Q3 Q0 Q4 Q2 Q1 Îm
Q 1 2 3 4
Cm 3 4 7 12
CTM 6,33 4,833 5 6,083
ÎM 7 6 5 4
Îm 6 4 2 0
271

2000.
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ âMicroeconomie).
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
2005.
272
Veniturile fundamentale din economie
VENITURILE FUNDAMENTALE DIN ECONOMIE
Cuprins Pagina
14.1 Recompensarea factorilor de producţie 274
14.2 Salariul 275
14.3 Dobânda 282
14.4 Renta 288
14.5 Profitul 295
273

 Delimitarea formelor specifice de remunerare a serviciilor aduse de fiecare
factor de producţie în cadrul activitǎţii economice
 Expunerea concepţiilor moniste şi dualiste privind natura salariului ;
abordarea factorilor care influenţeazǎ mǎrimea şi dinamica salariului ;
înţelegerea formelor de existenţǎ a salariului şi a modalitǎţilor de salarizare
 Conceptualizarea dobânzii ; studierea factorilor şi implicaţiilor dinamicii
dobânzii
14.1 Recompensarea factorilor de producţie

Modalitǎţile de formare a veniturilor participanţilor la viaţa economicǎ se explicǎ
prin formele specifice de remunerare a serviciilor aduse în cadrul activitǎţii
economice de fiecare factor de producţie.
Salariul Astfel, factorul muncǎ pentru contribuţia adusǎ în activitatea economicǎ este
remunerat prin salariu, ca preţ al muncii ce se formeazǎ pe piaţa muncii.
Factorul capital în forma sa bǎneascǎ este remunerat prin dobândǎ, ca preţ al
Dobânda utilizǎrii capitalului de împrumut pe o perioadǎ determinatǎ de timp.
Factorul natural este remunerat prin rentǎ şi exprimǎ preţul plǎtit de cel ce
Renta
utilizeazǎ terenul, proprietarului funciar.
Profitul Întreprinzǎtorul, pentru riscul asumat şi responsabilitatea pe care o are în

desfǎşurarea activitǎţilor economice este remunerat printr-o formǎ specificǎ de
venit – profitul.
Deci, salariul, dobânda, renta şi profitul sunt formele concrete sub care se
prezintǎ veniturile fundamentale în economie, prin care se remunereazǎ
participanţii la viaţa economicǎ.
Intreprinzǎtorul va achiziţiona, mai întâi, munca. Pe piaţa muncii se vinde serviciul
pe care-l presteazǎ factorul muncǎ, rezultând un preţ al acestuia: nivelul salariului.
Proprietarii de capital bǎnesc, bancherii intermediari, împrumutǎ capitalurile pe
termen scurt sau pe termen lung, adicǎ vând serviciile capitalului bǎnesc pentru un
anumit timp. De aici rezultǎ un alt preţ:rata dobânzii.
Proprietarii de bunuri naturale funciare doresc, de asemenea, sǎ vândǎ serviciile
procurate prin dreptul lor de dispoziţie asupra unor suprafeţe de terenuri. Din
acestǎ tranzacţie rezultǎ un alt preţ numit renta.
Un al patrulea venit fundamental este profitul întreprinzǎtorului. El a avut
iniţiativa producţiei, el şi-a luat responsabilitatea asupra acţiunii şi şi-a asumat
riscul ei. Raţiunea de a fi a întreprinzǎtorului constǎ în diferenţa pozitivǎ între
încasǎri şi cheltuieli, diferenţǎ numitǎ cu termenul de profit.
Formarea acestor venituri, ca şi dimensiunile lor decurg, în primul rând dintr-un
274
mecanism spontan al pieţelor, din jocul natural al pieţelor libere şi dintr-un gen de
solidaritate a acelora care participǎ la producţie pe baza diviziunii sociale, a
combinǎrii şi substituirii factorilor de producţie. În cadrul acestui mecanism,
remuneraţia fiecǎrui factor trebuie sǎ fie egalǎ cu productivitatea sa marginalǎ.
În al doilea rând, repartiţia venitului şi formarea veniturilor fundamentale sunt
rezultatul confruntǎrilor dintre grupǎrile sociale participante la viaţa economicǎ:
salariaţi, patroni, întreprinzǎtori, manageri, bancheri, proprietari de terenuri. În
procesul repartiţiei şi formǎrii veniturilor fundamentale se implicǎ sensibil statul
democrat, prin politicile sale de distribuire şi redistribuire a veniturilor,
instrumentul principal fiind bugetul de stat.

1. Nu reprezintǎ o formǎ de venit fundamental:
a) preţul ;
b) dobânda ;
c) salariul ;
d) profitul ;
e) renta.
2. Serviciul adus de factorul muncǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice este

remunerat prin :
a) dobândǎ ;
b) profit ;
c) rentǎ ;
d) salariu ;
e) venit naţional.
3. Profitul, ca formǎ de venit fundamental, remunereazǎ :

a) contribuţia factorului muncǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice ;
b) contribuţia factorului naturǎ la desfǎşurarea activitǎţii economice ;
c) capitalul împrumutat şi utilizat în activitatea economicǎ ;
d) riscul asumat de întreprinzǎtor ;
e) iniţiativa şi abilitatea întreprinzǎtorului.
A(c+d+e) ; B(d) ; C(e) ; D(d+e) ; E(a+d).
14.2 Salariul
1. Conceptul, natura şi substanţa salariului
Pentru contribuţia adusǎ la realizarea muncii ca factor de producţie, care participǎ
la desfǎşurarea oricǎrei activitǎţi, posesorul muncii primeşte o remuneraţie bǎnescǎ
(sau în naturǎ), denumitǎ salariu. În timp, s-au dat mai multe explicaţii cu privire
la semnificaţia salariului. Unii autori îl considerǎ ca platǎ pentru închirierea forţei
de muncǎ de cǎtre cel ce o utilizeazǎ; în aceastǎ opticǎ, salariul reprezintǎ chiria,
275
respectiv preţul muncii.

Alţi autori apreciazǎ cǎ omul este mai mult decât o marfǎ - o marfǎ prin excelenţǎ
şi îşi închiriazǎ serviciile pe baza unui preţ, reprezentat de salariu. Acesta se
formeazǎ urmând, în linii generale, aceleaşi reguli ca în cazul oricǎrei alte mǎrfi,
fiind rezultatul raportului dintre cererea şi oferta de muncǎ. Se considerǎ deci cǎ
salariul se formeazǎ şi se comportǎ ca preţul oricǎrei mǎrfi pe piaţǎ.
Cele mai multe teorii apreciazǎ, în mod just, cǎ salariul reprezintǎ un venit însuşit
prin muncǎ.
Privit prin prisma desfǎşurǎrii activitǎţii economice, salariul, reprezentând suma
Salariul- plǎtitǎ pentru serviciul adus de factorul muncǎ, se constituie ca element de cost al
element de bunurilor la realizarea cǎruia a participat. Dar salariul se obţine dupǎ ce munca s-a
cost şi venit consumat, el deducându-se din preţul încasat pentru bunul la producerea cǎreia a
contribuit. De aceea salariul este şi un venit.
Din aceastǎ dublǎ determinare a salariului, pe de o parte cost iar pe de altǎ parte
venit, deducem cǎ salariul depinde de volumul de muncǎ depus şi de rezultatele
obţinute, iar mǎrimea lui concretǎ pentru fiecare salariat se poate stabili numai la
nivelul firmei unde se cunoaşte exact contribuţia muncii la obţinerea rezultatului
global.
Existenţa salariului ete determinatǎ obiectiv de necesitatea înreţinerii forţei de
muncǎ salariate. Fiind forma de venit cea mai rǎspânditǎ în societatea
contemporanǎ, salariul este considerat ca totalitatea veniturilor obţinute din
muncǎ. Astfel, se extinde sfera conceptului, în mod nejustificat şi la veniturile din
muncǎ ale micilor producǎtori, fǎrǎ ca acestea sǎ reprezinte în fapt salarii, ci profit.
Natura şi substanţa salariului sunt tratate în maniere diferite, existând în acest sens,
concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explicǎ substanţa salariului printr-un singur factor. Unul dintre
Concepţiile aceşti factori este costul formǎrii resurselor de muncǎ. În concordanţǎ cu aceasta,
moniste salariul reprezintǎ suma care asigurǎ strictul necesar pentru existenţa salariatului şi
întreţinerea familiei sale.
O altǎ teorie monistǎ explicǎ substanţa salariului prin productivitatea muncii.
Salariul ar fi deci o parte, mai mare sau mai micǎ, din rezultatul muncii. Varianta
modernǎ a acestei explicaţii o reprezintǎ teoria salariului de eficienţǎ. În esenţǎ,
aceasta susţine cǎ salariul nu trebuie considerat o sumǎ determinatǎ pe piaţa
muncii, ci un rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa,
teoria salariului de eficienţǎ conduce la concluzia cǎ relaţia salariu-productivitate
nu este şi nici nu trebuie sǎ fie identicǎ pentru toate firmele sau activitǎţile, iar
acest fapt stǎ la baza diferenţierii salariilor.
Alţi autori considerǎ cǎ natura salariului este datǎ de “capitalul cultural” care se
formeazǎ prin intermediul “capitalului economic”. Cheltuielile cu creşterea şi
pregǎtirea forţei de muncǎ reprezintǎ “capital economic”. Întrucât ceea ce se
închiriazǎ sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele
sale formate pe baza cheltuielilor respextive, capitalul economic devine caputal
cultural, iar salariul apare, ca platǎ pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu
276
poate însǎ, explica substanţa salariului în condiţiile învǎţǎmântului gratuit, când

salariul apare, parţial, ca transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp,
fenomenul “capital cultural” a cǎpǎtat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care
posesorul forţei de muncǎ le acumuleazǎ prin învǎţǎmânt şi culturǎ, experienţǎ
profesionalǎ, etc.
În literatura economicǎ anglo-saxonǎ s-a rǎspândit, mai ales în ultimul deceniu,
teoria “capitalului uman”. Capitalul uman – spun unii autori – este stocul de
experienţǎ acumulatǎ de lucrǎtor. Aceasta este valoroasǎ pentru venitul sau
câştigul sǎu potenţial viitor. Aşǎ cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii,
la fel şi capitalul uman rezultǎ din investiţii specifice fǎcute cu scopul de a genera
venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit
bǎnesc superior sau un viitor loc de muncǎ, mai important şi aducǎtor de satisfacţii
suplimentare, comparativ cu cel anterior.
În aceastǎ viziune, inegalitatea salariilor derivǎ din inegalitatea formǎrii capitalului
uman, adicǎ din diferenţierea pregǎtiruu salariaţilor, a capacitǎţii lor de adaptare la
dinamica progresului tehnic.
Concepţia Teoria dualistǎ considerǎ cǎ substanţa salariului constǎ concomitent, în costul
dualiste forţei de muncǎ şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce
primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul
productivitǎţii. Dar mǎrimea salariului se formeazǎ astfel încât ea sǎ se situeze cel
puţin la nivelul costului forţei de muncǎ.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se
poate concluziona cǎ substanţa salariului o reprezintǎ partea din venit distribuitǎ în
mod direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea lor economicǎ, mai ales
sub formǎ bǎneascǎ (uneori însǎ şi sub formǎ naturalǎ).
2. Forme de existenţǎ ale salariului

Ca preţ plǎtit pentru serviciul adus de factorul muncǎ, salariul se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, el fiind însǎ definitivat şi plǎtit dupǎ depunerea muncii, în
funcţie de rezultatele ei.
Acest mod de formare a salariului are la bazǎ atât regulile de funcţionare ale pieţei
cât şi elemente specifice pieţei muncii. Salariul astfel format este raportat
întotdeauna de posesorul muncii la cerinţele propriei sale existenţe pe care şi-o
doreşte normalǎ şi la parametrii ridicaţi de siguranţǎ. Atunci când salariul se
dovedeşte a fi insuficient, în vederea apropierii de condiţiile unei vieţi normale,
intrǎ în funcţie modalitǎţile de completare a lui cu resurse care au revenit iniţial
întreprinderii şi/sau societǎţii.
Astfel, pe lângǎ salariul încasat de fiecare (individual sau personal) s-au mai
constituit salariul colectiv şi cel social.
Salariul
colectiv Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi
ca participare la rezultatele acesteia (la beneficii) sau prin diferite facilitǎţi.
Salariul social reprezintǎ acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în
277
Salariul social ansamblul sǎu, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau
numai ale unor grupuri în cadrul acestora, ce se confruntǎ cu riscuri mai mari, cum
sunt accidentele de muncǎ, bolile profesionale, şomajul, etc.
Substanţa salariului se concretizeazǎ în salariul nominal şi în cel real.
Salariul Salariul nominal (Sn) este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la
nominal unitatea în care sau pentru care lucreazǎ, corespunzǎtor cantitǎţii de muncǎ depusǎ
şi rezultatelor muncii.
Salariul real (Sr) este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpǎratǎ, la
Salariul real un moment dat, cu salariul nominal. Aceastǎ cantitate diferǎ de la o perioadǎ la
alta şi de la o piaţǎ la alta.
Sn ISn
Sr  Isr  100
Ip Ip
Salariul real este în funcţie de mǎrimea salariului nominal cu care este direct
proporţional şi de variaţia preţurilor bunurilor consumate (Ip), cu care este invers
proporţional.
3. Formele de salarizare
Formele de salarizare sunt modalitǎţi prin care se determinǎ mǎrimea şi dinamica
salariilor individuale. Formele de salarizare realizeazǎ legǎtura între mǎrimea
rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor şi activitatea depusǎ de ei.
In esenţǎ, se cunosc trei forme de salarizare: dupǎ timpul lucrat sau în regie, în
acord şi mixtǎ. Fiecare formǎ de salarizare reflectǎ condiţiile de pe piaţa muncii,
realizând într-un mod specific legǎtura dintre participarea la muncǎ, rezultatul
muncii şi salariul. De esemenea, fiecare relevǎ în forme proprii cantitatea, calitatea
şi însemnǎtatea activitǎţii depuse.
Salarizarea în Salarizarea în regie asigurǎ remunerarea salariatului dupǎ timpul lucrat, fǎrǎ sǎ se
regie precizeze expres cantitatea de muncǎ pe care el trebuie sǎ o depunǎ în unitatea de
timp.
In cadrul acestei forme fiecǎrui salariat i se stabileşte ce are de fǎcut, ca şi
rǎspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi de locul pe care
îl ocupǎ în diviziunea muncii. Mǎrimea totalǎ a salariului este determinatǎ de
timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. Se practicǎ în acele sectoare în care
lipsa de omogenitate a lucrǎrilor face dificilǎ aprecierea muncii necesare pentru
fiecare operaţie.
Salarizarea în Salarizarea în acord constǎ în remunerarea pe operaţii, activitǎţi, produse, etc.
Durata timpului de muncǎ pentru efectuarea muncii respective nu este fixatǎ în
acord
mod expres.
Aceastǎ formǎ de salarizare este preferabilǎ celei în regie, pentru cǎ: relevǎ mai
bine legǎtura dintre mǎrimea salariului şi efortul fǎcut de salariat; tinde sǎ
sporeascǎ productivitatea salariatului; diminueazǎ cheltuielile întreprinderii prin
278
renunţarea la supraveghetori, absolut necesari în cazul salarizǎrii în regie. Forma

de salarizare în acord este, adesea, contestatǎ; goana dupǎ executarea cât mai
multor piese şi operaţii etc, poate conduce la sacrificarea calitǎţii.
În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate
economicǎ şi de modul cum se realizeazǎ stimularea în muncǎ, acordul este :
individual, colectiv (pe echipe) şi global (pe uzinǎ, fabricǎ etc). Dupǎ tariful
aplicat pentru o operaţie, o activitate sau un produs, aceastǎ salarizare se poate
realiza în acord simplu, progresiv sau regresiv.
Retribuirea pe bazǎ de remisǎ sau cote procentuale şi pe bazǎ de norme de muncǎ
sunt, în esenţǎ, variante de salarizare în acord.
Salarizarea Salarizarea mixtǎ constǎ într-o remunerare fixǎ pe unitatea de timp (de regulǎ o zi
mixtǎ de muncǎ), ce se acordǎ în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice,
tehnologice, de organizare etc.
Fiecare condiţie are un tarif, dupǎ importanţa pe care o prezintǎ pentru volumul şi
calitatea producţiei. Salariul pe o zi, fixat de firmǎ este ridicat şi poate fi obţinut
numai în mod excepţional de salariaţii cu aptitudini deosebite. Pentru marea masǎ
a salariaţilor, nivelul acestuia reprezintǎ o incitaţie permanentǎ la o muncǎ
suplimentarǎ. Salariul fiecǎruia variazǎ de regulǎ în jos de la nivelul maxim, spre
deosebire de salarizarea în acord unde el variazǎ în sus.
Modalitǎţi de
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi ele este de
îmbunǎtǎţire a multe ori contestatǎ atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi. In acest sens, s-au
formelor de conturat trei direcţii de acţiune pentru îmbunǎtǎţirea formelor de salarizare:
salarizare corectarea, participarea, socializarea.
Corectarea priveşte toate formele de salarizare şi îmbracǎ urmǎtoarele aspecte:
Corectarea  creşterea siguranţei posesorului forţei de muncǎ prin menţinerea salariului
peste un nivel minim vital sau decent;
 adaptarea rapidǎ a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie prin aplicarea
unor scǎri mobile de indexare a salariilor;
 atenuarea disparitǎţilor dintre salariile din sectorul de stat (public),
cooperatist, privat şi mixt la muncǎ egalǎ;
 acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncǎ mai dificile,
responsabilitǎţi în domeniul conducerii, aport deosebit la calitatea activitǎţii
realizate etc.
Participarea priveşte admiterea salariaţilor la repartizarea beneficiilor obţinute de
Participarea
unitatea în care ei îşi desfǎşoarǎ activitatea.
Participarea se poate organiza în trei forme:
 sub forma unei cote-pǎrţi din beneficii, ca supliment mai mult sau mai puţin
substanţial la salariu;
 prin facilitǎţi acordate salariaţilor pentru a cumpǎra acţiuni la întreprinderea în
care lucreazǎ;
 prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri (volumul încasǎrilor),
dar care sǎ se distribuie salariaţilor din profit.
279
Socializarea constǎ în asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru

Socializarea munca depusǎ de fiecare. Socializarea se aplicǎ numai unor grupuri de salariaţi
aflaţi în situaţii mai grele, care nu pot face faţǎ numai cu salariul încasat pentru
munca depusǎ.
4. Mǎrimea salariului
Unul din cele mai importante aspecte teoretice ale problemei priveşte posibilitatea
determinǎrii riguroase a mǎrimii salariului.
Limita În mod obiectiv, mǎrimea salariului are douǎ limite între care, teoretic, poate sǎ
minimǎ oscileze: minimǎ care, în optica celui care se angajeazǎ, trebuie sǎ se situeze cel
puţin la nivelul costului forţei de muncǎ; maximǎ, reprezentatǎ de întregul venit
realizat de activitatea economicǎ şi care s-ar transforma astfel în salariu, limitǎ
Limita maximǎ care, din punct de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie, nu trebuie
atinsǎ niciodatǎ pentru cǎ ei n-ar mai primi nimic. Nivelul concret al salariului se
situeazǎ între aceste limite, fiind stabilit în funcţie de preţuri, cererea şi oferta de
muncǎ, raportul dintre diferitele interese (personale, de grup şi generale) etc.
Pentru stabilirea mǎrimii salariului unui angajat, mai trebuie luate în considerare
însǎ şi existenţa a douǎ tendinţe contradictorii în comportarea sa. Ele se formeazǎ
pornind de la interesele personale şi sunt surprinse cu ajutorul conceptelor: efect de
substituţie şi efect de venit.
Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determinǎ pe salariat sǎ depunǎ muncǎ
Efectul de suplimentarǎ, ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea
substituţie dificultǎţilor de refacere a forţei de muncǎ. Acesta este efectul de substituţie,
denumit aşa pentru cǎ înlocuieşte (substituie) o parte mai mare sau mai micǎ din
timpul liber al salariatului cu timp de muncǎ.
Efectul de Atunci când salariul atinge o mǎrime care permite posesorului forţei de muncǎ sǎ
venit aibǎ condiţii de viaţǎ apropiate de aspiraţiile sale, el renunţǎ la munca
suplimentarǎ, iar uneori chiar şi la o parte din munca prevǎzutǎ de un program
normal, în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit.
Efectul de substituţie imprimǎ salariului o tendinţǎ de creştere, în timp ce efectul
de venit o tendinţǎ de stagnare sau de limitare. De aici concluzia cǎ mǎrimea
concretǎ a salariului trebuie determinatǎ astfel încât sǎ nu genereze suficienţǎ, ci
cointeresare permanentǎ.
Mǎrimea salariului este supusǎ permanent unor procese obiective contradictorii de
diferenţiere şi de apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al posesorului forţei
de muncǎ, diferenţele au la bazǎ mai întâi calitǎţile extrem de diferite ale muncii.
Diferenţele determinate de caracterul şi însemnǎtatea muncii au rol de a pune de
acord munca depusǎ cu mǎrimea salariului. De aceea, la o muncǎ egalǎ depusǎ în
aceleaşi condiţii este firesc sǎ se obţinǎ un salariu egal. Aceastǎ egalizare nu este
contestatǎ nici de salariaţi nici de beneficiarii forţei de muncǎ. Diferenţele izvorâte
din calitǎţile diferite, de la un individ la altul, ale forţei de muncǎ nu se pot egaliza.
In condiţiile aceleiaşi calificǎri, aceste diferenţe se restrâng, dar nu dispar ceea ce
280
nu justificǎ egalizarea salariilor.

În ceea ce priveşte egalizarea salariilor în funcţie de eficienţa muncii depuse, se
realizeazǎ numai dacǎ la o muncǎ egalǎ corespunde o eficienţǎ egalǎ. Altfel,
aceasta este contestatǎ uneori de salariaţi, alteori de cei ce utilizeazǎ forţa de
muncǎ. In concluzie, o egalizare între salariile încasate de posesorii forţei de
muncǎ nu este posibilǎ decât dacǎ la o muncǎ egalǎ, depusǎ în condiţii similare, se
obţine o eficienţǎ egalǎ.
Un rol foarte important în fixarea mǎrimii salariului revine şi raporturilor care se
stabilesc între posesorii factorilor de producţie, în legǎturǎ cu împǎrţirea
rezultatelor obţinute din activitǎţile realizate. Partea fiecǎrui factor nu este neapǎrat
proporţionalǎ cu aportul şi forţa sa, dar nici nu se poate rupe de acestea. Împǎrţirea
este, totodatǎ, expresia unor contradicţii între posesorii factorilor de producţie. Cu
cât unul îşi însuşeşte mai mult (indiferent pe ce cale) partea celorlalţi se
micşoreazǎ. In acest context, dacǎ partea ce revine salariaţilor (salariul) creşte,
partea celorlalţi se micşoreazǎ şi invers.
Factorii care
5. Dinamica salariului
influenţeazǎ
dinamica Salariul este o mǎrime dinamicǎ şi variazǎ pe ţǎri, domenii şi întreprinderi.
Consideratǎ pe termen lung, aceastǎ dinamicǎ este ondulatorie, cu tendinţa
salariului
generalǎ de creştere. Pe termen scurt, mǎrimea salariului poate sǎ creascǎ, sau sǎ
stagneze.
Factorii care determinǎ dinamica salariului sunt:
Costul 1. Dinamica salariului cade, în primul rând, sub incidenţa costului resurselor de
resurselor de muncǎ. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus în jos, se
reflectǎ, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similarǎ a mǎrimii salariului.
muncǎ Întârzierea modificǎrii salariului faţǎ de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea
forţei de muncǎ, precum şi creşterea mai micǎ a salariului decât a celorlalte
cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi declanşeazǎ sau amplificǎ mişcǎrile lor
revendicative.
2. Un alt factor care acţioneazǎ asupra dinamicii salariului este productivitatea
Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncǎ se
muncii considerǎ îndreptǎţiţi sǎ primeascǎ un salariu mǎrit. Trebuie însǎ menţionat cǎ o
eventualǎ scǎdere a productivitaţii, chiar şi pe termen mai lung, este însoţitǎ rareori
de o scǎdere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţǎ deosebitǎ din partea
salariaţilor.
Raportul dintre 3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncǎ este un alt factor care acţioneazǎ
cererea şi asupra dinamicii salariului. În aceastǎ analizǎ trebuie ţinut seama de
particularitǎţile cererii şi ofertei de muncǎ, care pe termen scurt sunt rigide,
oferta de
invariabile. De aceea incidenţa raportului cerere-ofertǎ de muncǎ asupra dinamicii
muncǎ salariului trebuie abordate pe termen lung.
4. Asupra dinamicii salariilor acţioneazǎ şi dinamica preţurilor. Aceastǎ legǎturǎ
Dinamica
priveşte atât salariul nominal cât şi pe cel real. La o creştere a preţurilor generatǎ
281
preţurilor de inflaţie sau de orice altǎ cauzǎ, salariaţii acţioneazǎ pentru creşterea
remuneraţiei. Aceasta se poate face prin indexare permanentǎ dupǎ unul sau mai
multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni cu caracter
revendicativ, ale salariaţilor.
Gradul de 5. Dinamica salariului este influenţatǎ uneori şi de alţi factori, mai ales cu
organizare în caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate şi capacitatea
sindicatelor de a obţine câştig de cauzǎ pentru revendicǎrile salariaţilor;
sindicate
capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economicǎ sau
(şi) cu organele specializate ale statului cu prilejul desfǎşurǎrii acordurilor
colective; migrarea internaţionalǎ a forţei de muncǎ; legislaţia cu privire la
mişcarea sindicalǎ şi revendicativǎ din fiecare ţarǎ etc.

1. Salariul real reprezintă:
a) câştig mediu anual;
b) câştig mediu lunar;
c) cantitatea de bunuri materiale şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul
nominal;
d) venitul net al unei familii;
e) salariul mediu nominal
2. Selectaţi dintre afirmaţiile urmǎtoare pe cea corectǎ:

a) salariul este forma de venit ce remunereazǎ factorul muncă;
b) în condiţiile contemporane, salariul este un venit ce îmbracǎ exclusiv formǎ
bǎneascǎ;
c) salariul este venitul ce revine posesorului factorului capital;
d) salariul este venitul ce revine posesorului factorului natural;
e) salariul este forma de venit ce revine purtătorului cererii de muncă.
3. Selectaţi din enumerările următoare principalele direcţii de îmbunătăţire a

formelor de salarizare:
a) corectarea;
b) diferenţierea;
c) participarea;
d) apropierea-egalizarea;
e) socializarea;
A(a + b + c); B(b + c + e); C(a + c + e); D(a + b + c + d); E(a + b + c + d + e).
14.3 Dobânda
1. Concept şi modalitǎţi de existenţǎ ale dobânzii
Dobânda este o formǎ de venit foarte rǎspânditǎ în economia contemporanǎ.
282
Intr-o primǎ accepţiune, dobânda apare ca parte din venitul global care se plǎteşte
Conceptul de proprietarului de capital bǎnesc, pentru serviciul adus de acesta la obţinerea
dobândǎ rezultatelor economice.
Alte explicaţii susţin cǎ dobânda este o chirie plǎtitǎ pentru capitlul împrumutat,
sau ca preţ plǎtit pentru riscul antrenǎrii capitalului într-o activitate oarecare.
Pornind de la ceea ce au comun aceste explicaţii, dobânda se prezinta ca un venit
însuşit de proprietarul oricǎrui capital bǎnesc antrenat într-o activitate economicǎ,
sub forma de excedent peste capitalul avansat.
Evoluţia conceptului de dobândǎ aratǎ cǎ aceasta a fost generatǎ la începuturile
sale, de împrumuturile bǎneşti pentru consum, iar ulterior, pe mǎsura dezvoltǎrii
activitǎţilor economice şi insuficienţei resurselor proprii de finanţare, şi de
creditele cu destinaţie productivǎ.
Dar sfera de cuprindere a dobânzii, nu poate fi restrânsǎ doar la capitalul bǎnesc de
împrumut nici în teorie şi nici în practicǎ. Dacǎ prin dobândǎ s-ar remunera numai
capitalul de împrumut, atunci nici un întreprinzǎtor nu şi-ar folosi propriul capital
în activitatea pe care o desfǎşoarǎ, pentru cǎ în aceastǎ accepţiune, capitalul
propriu ar rǎmâne neremunerat. Dimpotrivǎ, pentru a-l fructifica trebuie sǎ-l dea
cu împrumut şi sǎ obţinǎ dobândǎ.
Rezultatul ar putea fi cǎ toate activitǎţile din economie s-ar desfǎşura numai cu
capital împrumutat, şi deci, nici un proprietar de capital nu s-ar manifesta
concomitent şi ca întreprinzǎtor, fenomen care nu se confirmǎ de practica
economicǎ.
De aceea sfera de cuprindere a dobânzii trebuie extinsǎ la întregul capital antrenat
în activitatea economicǎ, indiferent dacǎ este împrumutat sau aparţine
întreprinzǎtorului.
Aceastǎ accepţiune a dobânzii se fundamenteazǎ pe similitudinea rezultatelor
obţinute în activitatea economicǎ atât prin folosirea capitalului propriu cât şi al
celui împrumutat. Astfel, proprietarul unui capital bǎnesc disponibil, decide sǎ-l
foloseascǎ direct într-o afacere proprie, sau sǎ-l dea cu împrumut altui agent
economic, numai dupǎ ce comparǎ câştigul pe care l-ar putea obţine din afacerea
respectivǎ cu cel obţinut sub formǎ de dobândǎ. Dacǎ din folosirea capitalului
propriu în afacerea iniţiatǎ de el nu va rezulta un câştig estimativ cel puţin egal cu
dobânda, proprietarul de capital va decide sǎ-l dea cu împrumut.
Evoluţia conceptului de dobândǎ ne obligǎ, deci, sǎ abordǎm modalitǎţile sale de
existenţǎ, în primul rând, din punct de vedere al sferei sale de cuprindere.
Din acest punct de vedere se delimiteazǎ:
Dobânda în
a) dobânda în sens restrâns – ca excedent ce revine proprietarului de capital
sens restrâns dat cu împrumut;
b) dobânda în sens larg – ca excedent ce revine proprietarului oricǎrui capital
Dobânda în
antrenat într-o activitate economicǎ.
sens larg
În condiţiile economiei moderne de piaţǎ, devine operaţional numai conceptul de
283
dobândǎ în sens larg, care din punct de vedere al conţinutului, cuprinde şi dobânda
în sens restrâns. Agentul economic care utilizeazǎ un capital bǎnesc într-o
activitate oarecare nu poate face deosebire între rezultatele aferente capitalului
propriu şi ale celui împrumutat, ele fiind identice. Fiecare unitate bǎneascǎ
antrenatǎ în activitatea sa aduce acelaşi serviciu, iar plata pentru acest serviciu,
cǎtre proprietarul fiecǎrei unitǎţi bǎneşti, nu poate fi decât egalǎ.
Confuzia dintre cele douǎ sensuri ale dobânzii, decurge din greutatea oamenilor de
a sesiza dubla calitate a majoritǎţii agenţilor economici, respectiv de întreprinzǎtori
şi proprietari de capital, şi de modul specific în care aceştia intrǎ în posesia
veniturilor ce li se cuvin pentru fiecare din serviciile aduse activitǎţii economice în
aceastǎ dublǎ calitate.
Activitatea economicǎ, finalizându-se cu un câştig global, nediferenţiat, acestuia i
s-a atribuit impropriu denumirea de profit, incluzând nejustificat şi dobânda ce
revine capitalului bǎnesc al întreprinzǎtorului. Ori profitul – ca formǎ
fundamentalǎ de venit - remunereazǎ riscul şi abilitatea întreprinzǎtorului, ceea ce
face el pentru buna organizare şi desfǎşurare a activitǎţii economice.
Aceastǎ departajare a celor douǎ forme de venit este evidentǎ atunci când
activitatea economicǎ se realizeazǎ în exclusivitate cu capital împrumutat, pentru
cǎ fiecare din cele douǎ calitǎţi aparţin unor agenţi economici diferiţi şi vor fi
remuneraţi prin forme specifice de venit: întreprinzǎtorul prin profit iar
proprietarul de capital bǎnesc prin dobândǎ.
Mǎrimea şi dinamica dobânzii sunt puse în evidenţǎ cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
Masa dobânzii - masa dobânzii, sau suma absolutǎ a dobânzii, ca excedent peste mǎrimea
capitalului avansat în activitatea economicǎ ;
Rata dobânzii - rata dobânzii, sau venitul anual procentual, care reprezintǎ preţul plǎtit
pentru utilizarea a 100 unitǎţi monetare timp de un an.
D  Ca  d %  n ;
D
d %   100 .
Ca
Aceşti indicatori relevǎ mǎrimea dobânzii simple, adicǎ a plǎţii pentru serviciul
Dobânda
adus de un capital, când dobânda nu este capitalizatǎ. Ea constituie punctul de
simplǎ pornire pentru determinarea dobânzii compuse, care presupune capitalizarea
dobânzii, ajungând sǎ se calculeze dobândǎ la dobândǎ.
Dobânda
În acest caz, suma ce revine proprietarului de capital dupǎ n ani de utilizare a
compusǎ capitalului (Sn) va fi:
S n  S 0 (1  d ) n
D  Sn  S0
În evaluarea dobânzii trebuie sǎ se ţinǎ seama de efectele pe care le are asupra
284
acesteia manifestarea procesului inflaţionist în economie.

În acest caz se delimiteazǎ douǎ forme de existenţǎ ale dobânzii, respectiv dobânda
nominalǎ şi dobânda realǎ.
Dacǎ X este rata inflaţiei iar r rata realǎ a dobânzii atunci rata nominalǎ a dobânzii
(i) va fi: i = r + X, iar rata realǎ devine r = i – X.
Rata realǎ şi
În condiţiile în care procesul inflaţionist nu se modificǎ, rata nominalǎ a dobânzii
rata nominalǎ este egalǎ cu cea realǎ: i = r
În funcţie de piaţa pe care se formeazǎ, dobânda îmbracǎ urmǎtoarele forme de
existenţǎ:
- dobânda pe piaţa monetarǎ, care se aplicǎ împrumuturilor pe termen scurt pe
care bǎncile le contracteazǎ cu agenţii economici, cu alte bǎnci sau cu banca
centralǎ ;
- dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen
mediu sau scurt, care se aplicǎ pentru economiile depuse la vedere şi la termen sau
pentru economiile constituite în vederea construcţiei de locuinţe etc ;
- dobânda pe piaţa obligaţiunilor, tipicǎ pentru plasamentele pe termen lung;
- dividendul, care se aplicǎ plasamentelor în acţiuni.
Opţiunile deţinǎtorilor de capital bǎnesc pentru diferite forme ale dobânzii se
întemeiazǎ pe principiul egalizǎrii randamentelor globale.
Randamentul unui capital bǎnesc, indiferent dacǎ este utilizat de proprietar sau nu,
are douǎ componente:
- una pecuniarǎ sau bǎneascǎ, reprezentatǎ de nivelul dobânzii;
- alta nepecuniarǎ care constǎ în diferite servicii, greu sau imposibil de
exprimat bǎneşte: transformarea rapidǎ şi fǎrǎ pierderi a sumei în mijloc de platǎ;
înlǎturarea riscului de a nu fi rambursatǎ, pierdutǎ sau furatǎ etc.
Fiecare agent economic posesor al unui capital bǎnesc, este interesat sǎ obţinǎ un
randament global – pecuniar şi nepecuniar – egal cu al celorlalţi. Cel ce obţine
randament pecuniar mai mare are în mod inevitabil randament nepecuniar inferior
şi invers, astfel încât cele douǎ aspecte ale randamentului global obţinut de un
agent se compenseazǎ şi totodatǎ, se egalizeazǎ cu ale celorlalţi.
2. Dinamica dobânzii; factori şi implicaţii

Dobânda este o mǎrime dinamicǎ asupra cǎreia acţioneazǎ mai mulţi factori şi
care, la rândul sǎu, exercitǎ o influenţǎ amplǎ ce se propagǎ în întreaga economie.
De regulǎ, dinamica dobânzii este abordatǎ sub aspectul ratei dobânzii.
In acest sens, mǎrimea ratei dobânzii oscileazǎ între o limitǎ maximǎ şi alta
minimǎ. Limita maximǎ, teoretic, poate prelua toate formele de venit care se
constituie prin utilizarea unui capital, asigurând o ratǎ a dobânzii care, tot teoretic,
poate ajunge la 100%. Limita minimǎ, consideratǎ şi ea în aceeaşi opticǎ, poate fi
egalǎ cu zero. Este foarte greu de spus dacǎ cele douǎ limite se realizeazǎ practic
vreodatǎ, pentru cǎ la stabilirea dobânzii intervin întotdeauna calcule şi aprecieri
285
subiective, care-l fac pe proprietarul de capital sǎ aprecieze cǎ într-o situaţie datǎ,

dobânda perceputǎ de el este suficientǎ, maximǎ sau minimǎ.
Nivelul concret al ratei dobânzii şi dinamica acestuia sunt rezultatul direct al unui
numǎr de factori, cu acţiune mai mult sau mai puţin generalǎ, şi anume:
a) Pentru nivelul ratei dobânzii foarte important este raportul dintre rata dobânzii
şi rata profitului. La un anumit moment, creşterea uneia se face pe seama
celeilalte. In dinamicǎ însǎ creşterea uneia se realizezǎ în paralel cu a celeilalte.
b) Alt factor cu acţiune amplǎ şi directǎ asupra ratei dobânzii este raportul dintre
oferta şi cererea de capital de împrumut sau, cum se mai spune, situaţia pe piaţa
capitalului.
Oferta de capital reprezintǎ capitalul bǎnesc disponibil la un moment sau într-o
perioadǎ. Componentele sale sunt:
 economiile agenţilor economici care se formeazǎ într-o perioadǎ datǎ;
 capitalul eliberat dinr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioarǎ;
 transformarea sumelor inactive în lichiditǎţi active;
 împrumuturi bancare nete consimţite în perioada respectivǎ .
Oferta este formata din capitaluri bǎneşti care devin disponibile pentru o perioadǎ
scurtǎ sau mai lungǎ. Disponibilitǎţile pe termen scurt nu pot fi utilizate sub formǎ
de credit pe termen lung decât cele pentru care sunt libere şi la sfârşitul cǎrora
trebuie recuperate.
Cererea de capital exprimǎ nevoia de capital dintr-o economie într-o perioadǎ şi
are urmǎtoarele componente:
 capitalul solicitat pentru investiţii;
 nevoile pentru acoperirea funcţionǎrii capitalului împrumutat şi plata ratelor
acestuia;
 sumele necesare pentru formarea de rezerve;
 cererea de credit de consum.
Si aici se disting cererea pe termen lung şi cererea pe termen scurt, care sunt în
concordanţǎ cu oferta pe termen scurt şi lung.
Creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi invers. Creşterea
ofertei de capital are ca efect scǎderea ratei dobânzii şi invers. Mişcǎrile cererii şi
ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite, ceea ce se traduce
printr-o dinamicǎ a ratei dobânzii corespunzǎtoare celei mai puternice influenţe.
Aceastǎ corelaţie se pune şi invers, în sensul cǎ o anumitǎ ratǎ a dobânzii datǎ sau
stabilitǎ, se traduce prin anumite incidenţe atât asupra cererii cât şi a ofertei de
capital. Dacǎ rata dobânzii este ridicatǎ, masa capitalurilor, care se vor elibera din
alte activitǎţi pentru a deveni disponibile şi date cu împrumut va creşte, şi invers.
c) Dinamica ratei dobânzii se aflǎ şi sub influenţa inflaţiei. Influenţa inflaţiei
asupra ratei dobânzii se bazeazǎ mai ales pe anticiparea evoluţiei inflaţiei. In acest
sens proprietarii de capital reclamǎ în utilizarea capitalului lor o dobândǎ nominalǎ
care sǎ acopere inflaţia anticipatǎ pentru a proteja puterea de cumpǎrare iniţialǎ a
banilor.
286
Dacǎ x este rata inflaţiei atunci rata nominalǎ a dobânzii va fi

i = r + x, în care r reprezintǎ rata realǎ a dobânzii, care protejazǎ puterea de
cumpǎrare iniţialǎ a banilor. Deci r = i – x . Când în economie se anticipeazǎ o
ratǎ a inflaţiei “zero” atunci i = r.
Sǎ presupunem de exemplu, cǎ rata pe termen lung a dobânzii este de 4% şi cǎ
agenţii economici anticipeazǎ o inflaţie de 8%; rata nominalǎ a dobânzii se va
stabili la 12%. Dacǎ se constatǎ cǎ rata inflaţiei evolueazǎ la un nivel inferior celui
anticipat şi este 6%, rata realǎ a dobânzii devine 10%, depǎşind deci nivelul de
echilibru pe termen lung care este 4%.
d) Asupra ratei dobânzii are, de asemenea, influenţǎ modul cum se acoperǎ
deficitul bugetului de stat. În cazul în care deficitul este finanţat prin împrumut
public, nu se realizeazǎ o creştere a cantitǎţii de bani (deci a ofertei de capital) pe
piaţǎ, dar poate avea loc o creştere a cererii de capital cu efecte asupra sporirii ratei
dobânzii. Pe când, în cazul cǎ statul se împrumutǎ la banca de emisiune şi deficitul
bugetului este finanţat prin crearea de monedǎ, sporeşte oferta de capital şi se va
declanşa o anumitǎ scǎdere a ratei dobânzii, care poate fi însǎ contracaratǎ prin
efectul creşterii investiţiilor, produs, la rândul sǎu, de efectul scǎderii dobânzii.
e) În condiţiile actuale, când economiile ţǎrilor sunt larg interdependente, o mare
capacitate de a influenţa cererea şi oferta de capital o are dezvoltarea schimbului
extern. Acesta îmbracǎ multe aspecte, însǎ importanţǎ prezintǎ raportul de schimb
şi paritatea ratelor dobânzii, întrucât toate relaţiile economice internaţionale se
realizeazǎ pe baza lor, iar cele douǎ elemente acţioneazǎ direct unul asupra
celuilalt.
Raportul de schimb dintre monedele a douǎ ţǎri se determinǎ ca raport între
numǎrul de unitǎţi monetare dintr-o tarǎ A ce revine pe o unitate monetarǎ dintr-o
altǎ ţarǎ B.
x unitati monetare din tara A
e
1 unitate monetara din tara B
Indiferent de modificǎrile care survin în cei doi factori, se apreciazǎ cǎ raportul de
schimb creşte pentru moneda A când valoarea raportului creşte, iar pentru moneda
B, când valoarea raportului scade.
Paritatea dobânzilor reprezintǎ fie raportul, fie diferenţa dintre ratele dobânzilor
(nominale sau reale) din douǎ ţǎri.
Menţinerea paritǎţii ratei dobânzii din douǎ ţǎri şi a raportului de schimb pentru
monedele respective face ca agenţilor economici sǎ le fie indiferent dacǎ îşi
pǎstreazǎ capitalul într-o monedǎ sau alta. Creşterea raportului de schimb dintr-o
ţarǎ atrage mai multe capitaluri disponibile din alte ţǎri, mǎrind oferta de capital şi
imprimând ratei dobânzii o tendinţǎ de scǎdere pe mǎsurǎ ce oferta depǎşeşte
cererea de capital în ţara respectivǎ.
Însemnǎtatea care se acordǎ mǎrimii şi dinamicii ratei dobânzii, este strâns legatǎ
de funcţiile pe care se considerǎ cǎ le îndeplinesc cele douǎ elemente într-o
287
economie de piaţǎ:
 influenţeazǎ repartizarea factorilor de producţie care existǎ în cantitǎţi
limitate, orientându-i cǎtre destinaţiile care asigurǎ folosirea lor cea mai eficientǎ;
 pe termen lung, stimuleazǎ publicul sǎ renunţe la anumite consumuri
curente pentru a spori capitalul disponibil (stocul de capital).

1. Dobânda se defineşte ca:
a) suma pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului;
b) suma pe care creditorul o primeşte la scadenţă;
c) preţul plătit de beneficiarul împrumutului băncii creditoare pentru folosirea a
100 de unităţi monetare timp de un an;
d) suma pe care o plăteşte debitorul creditorului pentru folosirea
disponibilităţilor băneşti ale acestuia din urmă, până la restituirea lor;
e) suma pe care o plăteşte creditorul debitorului pentru folosirea
disponibilităţilor băneşti ale acestuia din urmă, până la restituirea lor.
2. Rata dobânzii reprezintă:

a) preţul plătit pentru utilizarea capitalului bănesc;
b) preţul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 de unităţi monetare;
c) preţul plătit pentru obţinerea unui credit;
d) suma plătită periodic de debitor creditorului până la restituirea împrumutului;
e) preţul plătit pentru a dispune pe o anumită perioadă de timp de 100 unităţi
monetare.
3. Rata dobânzii nu este influenţată de:

a) raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
b) consumul de capital fix;
c) inflaţie;
d) cererea şi oferta de capital de împrumut;
e) factori conjuncturali.
14.4 Renta
Natura şi esenţa rentei
Printre formele de venit ce se formeazǎ în economia de piaţǎ, în baza folosirii
factorilor de producţie, un loc important revine rentei. Datoritǎ îndelungatei sale
existenţe, renta se înscrie printre noţiunile economice cu cea mai amplǎ utilizare şi
cu cele mai felurite semnificaţii.
Sensul uzual
Astfel, într-o primǎ accepţiune, se porneşte de la sensul uzual al noţiunii de rentǎ,
al noţiunii de care desemneazǎ un venit fǎrǎ muncǎ. Acest sens este însǎ prea larg, el nu este
rentǎ utilizat de specialişti, şi nu reflectǎ corect nici natura, nici esenţa rentei.
O altǎ semnificaţie a noţiunii de rentǎ provine de la economiştii clasici, care i-au
288
Accepţiunea limitat spaţiul de manifestare la agriculturǎ. Ei considerǎ cǎ pǎmântul, ca factor de

şcolii clasice producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar care îmbracǎ forma rentei.
In aceastǎ accepţiune renta este caracterizatǎ drept recompensǎ pentru serviciile
aduse de factorul de producţie - pǎmânt. In explicarea procesului de formare a
rentei se porneşte de la fertilitatea inegalǎ a terenurilor agricole.
Intrucât cererea de produse agricole este în continuǎ creştere, iar producţia obţinutǎ
pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientǎ pentru acoperirea ei, produsul
realizat pe aceste terenuri se vinde la preţul produsului mai scump, obţinut în
condiţii mai puţin favorabile. Se creazǎ astfel un venit suplimentar ce se plǎteşte de
cǎtre utilizatorul factorului pǎmânt, proprietarului funciar, în virtutea dreptului de
proprietate al celui din urmǎ.
Accepţiunea In accepţiunea contemporanǎ noţiunii de rentǎ i s-a extins sfera de valabilitate si
contemporanǎ la ceilalţi posesori de factori de producţie care dispun de condiţii deosebite,
caracterizate printr-o ofertǎ inelasticǎ. Dacǎ oferta factorilor respectivi este
inelasticǎ, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut sǎ îmbrace forma de
rentǎ.
Deci, în baza realitǎţilor contemporane noţiunea de rentǎ desemneazǎ venitul ce
revine posesorului oricǎrui factor de producţie, a cǎrei ofertǎ este rigidǎ, sau foarte
puţin elasticǎ. Pentru utilizatorul factorului respectiv, dacǎ este altǎ persoanǎ decât
proprietarul lui, renta constituie plata pentru folosirea temporarǎ a acestui factor.
Rigiditatea ofertei poate avea cauze multiple de ordin natural, tehnic, economic sau
social. In funcţie de natura cauzelor şi persistenţa lor în timp, renta poate dobândi
caracterul unui venit stabil sau relativ fluctuant.
Mecanismul formǎrii rentei
Cu toate cǎ renta este un venit ce provine din folosirea oricǎrui factor de producţie,
ea se deosebeşte de celelalte venituri – salariul, dobândǎ, profit – prin conţinut şi
funcţii specifice, cât şi prin mecanismul de formare. La baza formǎrii rentei se aflǎ
legea randamentelor neproporţionale, potrivit cǎreia, folosirea unor fracţiuni egale
din acelaşi factor de producţie, asigurǎ randamente diferite: la început crescǎtoare,
apoi staţionare, ca în final, sǎ descreascǎ. Diferenţa dintre randamentul efectiv
realizat şi randamentul mediu, socialmente posibil cu tehnica dominantǎ la un
moment dat, reprezintǎ renta în expresie fizicǎ. Presupunând cǎ sunt utilizate trei
cantitǎţi adiţionale egale din aceeaşi categorie de factori de producţie (teren, maşini,
forţǎ de muncǎ, etc), fiecare asigurând însǎ randamente diferite, întreprinzǎtorul va
obţine producţii diferite.
289
r1
Renta – r2
reprezentare
Renta
Renta r3
graficǎ
Rm . .
0 T1 F
T2 T3
Fig. 14.1 Randamentele (renta) aferente diferitelor alocaţii adiţionale dintr-un factor
de producţie
Prima cantitate adiţionalǎ (T1), are un randament mai ridicat, care depǎşeşte nivelul
randamentului mediu (Rm), socialmente posibil cu tehnica dominantǎ. Renta (în
expresie fizicǎ), în cazul fracţiunii adiţionale T1 este mai mare decât cea obţinutǎ cu
fracţiunea T2, în timp ce randamentul fracţiunii T 3, fiind la nivelul celui mediu, nu
mai asigurǎ surplusul reprezentat de rentǎ. Rezultǎ cǎ întreprinzǎtorul va folosi
cantitǎţi adiţionale de factori pânǎ când randamentul obţinut este suficient pentru a
compensa capitalul consumat. Acesta este cantitatea limitǎ de folosire a factorului
respectiv. Producţia care se realizeazǎ cu cantitǎţile adiţionale de factori, în raport
cu ultima dozǎ adiţionalǎ, reprezintǎ renta aferentǎ acestor cantitǎţi.
Deci, excedentul sau surplusul de produse ce poate fi obţinut în urma folosirii unui
factor de producţie, cu calitǎţi superioare celor medii, constituie forma materialǎ a
rentei.
Transformarea surplusului de producţie fizicǎ în venit cu caracter de rentǎ, este
condiţionatǎ de situaţia cererii şi a ofertei pentru bunul respectiv. Obţinerea efectivǎ
a rentei de cǎtre deţinǎtorul unui factor de producţie cu calitǎţi deosebite, depinde
de elasticitatea ofertei totale. Oferta rigidǎ în raport cu cererea, va determina o
urcare a preţului de vânzare peste nivelul de echilibru, ceea ce va aduce posesorului
bunului respectiv un excedent de venit.
290
P C 0
P1 M
Renta
economicǎ
PE E
C
0
0 F Q
Fig. 14.2 Mǎrimea rentei economice
Dupǎ cum se poate observa în fig. 21.2., la un volum al ofertei de factori, perfect
inelastice (OF), preţul de procurare (P1) depǎşeşte preţul de echilibru (PE) care
corespunde unei oferte concordante cu cererea. Suprafaţa haşuratǎ reprezintǎ
mǎrimea rentei pe care o încaseazǎ deţinǎtorul factorului respectiv
Veniturile realizate de cǎtre deţinǎtorul unui factor, a cǎrui ofertǎ totalǎ este
inelasticǎ şi insensibilǎ la ridicarea preţului de vânzare, este denumit rentǎ
economicǎ.
Cu cât oferta totalǎ este mai rigidǎ, cu atât renta ecocomicǎ este mai mare. Ea
rezultǎ din preţul ridicat al produselor la care cererea nesaturatǎ nu poate fi
acoperitǎ prin mǎrirea ofertei, pentru simplul motiv cǎ producţia este limitatǎ. Renta
economicǎ nu este un determinant al preţului de vǎnzare. Dimpotrivǎ, ea se
realizeazǎ numai dupǎ ce preţul s-a urcat, ca urmare a deficitului de ofertǎ în raport
cu cererea totalǎ. Într-o formǎ generalizatǎ, renta desemneazǎ venitul ce rezultǎ din
insuficienţa ofertei totale.
Renta funciarǎ şi formele ei
Renta funciarǎ îşi are originea în raritatea pǎmânturilor fertile şi insuficienţa ofertei
de produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelasticǎ, ridicǎ preţul
produselor agricole la un nivel care asigurǎ ca toate categoriile de teren luate în
culturǎ (indiferent de calitatea lor) sǎ furnizeze deţinǎtorilor lor rentǎ.
Renta Preţul ridicat al produsului agricol (rezultat din confruntarea cererii în creştere cu o
funciarǎ şi ofertǎ foarte puţin elasticǎ), asigurǎ realizarea unui excedent de venit peste profitul
raritatea normal, care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare. Aceste
terenurilor fenomen confirmǎ remarca potrivit cǎreia nu renta este aceea care determinǎ preţul
produsului agricol, ci preţul acestuia este cel care determinatǎ renta şi mǎrimea ei.
fertile Deci, renta funciarǎ este generatǎ de nivelul ridicat al preţului la principalele
produse agricole, a cǎror ofertǎ inelasticǎ (datoritǎ limitǎrii naturale a pǎmântului)
se raporteazǎ la o cerere în creştere. Mecanismul de formare a rentei funciare poate
fi evidenţiat pe baza urmǎtoarelor date ipotetice:
291
Categorii Consum Producţia Costul Profitul Preţul de Venit Renta

de teren obţinutǎ indivi- arendaşului vânzare total
de factori [V-(CT+P)]
(Kg/ha) dual (lei/ha)
(10% din (lei/Kg)
(lei/ha) (lei/Kg) (lei/ha)
CT)
(chelt.
tot.) (lei/ha)
Slabe 13.000 2.000 6,50 1300 10 20.000 5700
Bune 13.000 4.000 3,25 1300 10 40.000 25700
F. bune 13.000 6.000 2,16 1300 10 60.000 45700
Din datele prezentate rezultǎ cǎ terenurile slabe dau producţia cea mai micǎ şi la
costurile cele mai ridicate. Celelalte categorii de teren, la costuri egale dau
randamente superioare de 2 şi 3 ori, iar costurile individuale sunt corespunzǎtor mai
reduse. Profitul, raportat la cheltuieli, este pentru toţi fermierii egal. Cererea totalǎ
de consum depǎşeşte însǎ oferta totalǎ, permiţând ridicarea preţului de vânzare la
10 lei/Kg, care recupereazǎ cheltuielile individuale mai mari efectuate pe terenurile
slabe, acoperǎ profitul normal al fermierilor arendaşi şi asigurǎ şi un excedent de
5700 lei/ha care reprezintǎ renta ce se cuvine proprietarului funciar. Proprietarii
celorlalte categorii de teren încaseazǎ o rentǎ superioarǎ datoratǎ calitǎţii mai bune
a terenurilor pe care le deţin şi costurilor mai mici de producţie. In eventualitatea cǎ
cererea totalǎ ar fi mai micǎ, iar preţul de vânzare s-ar reduce la un nivel care ar
acoperi doar consumul de factori şi profitul întreprinzǎtorului celui mai slab teren,
atunci s-ar renunţa la cultivarea acestuia întrucât n-ar asigura proprietarului funciar
nici o rentǎ.
Renta funciarǎ constituie deci, un venit ce revine proprietarului terenului, în
virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi
ceilalţi agenţi economici.
Ea este plǎtitǎ de arendaş, sub formǎ de arendǎ, proprietarului funciar, pentru
dreptul de a exploata, pe termen determinat, suprafaţa de teren arendatǎ. Din punct
de vedere al arendaşului, renta este plata pentru folosirea terenului, care se
constituie într-un element al costului de producţie. Pentru el nu existǎ nici o
deosebire între plata rentei şi celelalte plǎţi efectuate pentru maşini, îngrǎşǎminte,
seminţe, etc.
In agriculturǎ se formeazǎ mai multe tipuri de rentǎ.
Renta absolutǎ care este încasatǎ de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea
terenului pe care îl deţin.
Plata rentei se face sub formǎ de arendǎ. Plǎtitorii ei sunt fermierii arendaşi care iau
pǎmântul în arendǎ de la deţinǎtorii acestuia. Mǎrimea arendei rezultǎ din jocul
Arenda cererii şi ofertei de pǎmânt, care este de fapt o cerere derivatǎ din cea pentru
produsele agricole. Oferta totalǎ de teren agricol fiind inelasticǎ, întrucât pǎmântul
este limitat natural, concurenţa se desfǎşoarǎ, în principal, de partea arendaşilor. Or,
cum oferta de teren nu poate fi modificatǎ, indiferent de nivelul arenzii, mǎrimea
acesteia depinde numai de intensitatea cererii totale de pǎmânt. Exprimarea rentei
292
se poate face în mǎrimi absolute şi relative.

Ca marime absolutǎ, renta este egalǎ cu diferenţa dintre preţul de vânzare al
produselor agricole şi costul lor, plus profitul normal al utilizatorului (arendaş).
In mǎrime relativǎ renta se exprimǎ ca ratǎ faţǎ de veniturile aduse de terenul
arendat.
Renta diferenţialǎ provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind numitǎ
şi renta de fertilitate sau rentǎ diferenţialǎ I. Ea este rezultatul cheltuielilor mai
Formele reduse cu care se obţin produsele pe terenurile fertile, în condiţiile când preţul de
rentei vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile
funciare mai slabe.
Acest tip de rentǎ este caracteristic agriculturii extensive. Intr-o agriculturǎ
intensivǎ se formeazǎ şi renta diferenţialǎ II, ca diferenţǎ între randamentul a douǎ
sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncǎ pe aceeaşi suprafaţǎ de
teren sau suprafeţe diferite.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren
cu însuşiri speciale care produce în cantitǎţi mici produse cu calitǎţi deosebite.
Vânzarea acestora la preţuri ridicate de monopol (datorate puterii de cumpǎrare mai
ridicate a unei categorii de consumatori), permite obţinerea unui excedent, peste
profitul normal, ce revine proprietarului funciar.
Renta de poziţie rezultǎ din diferenţele ce existǎ între terenuri, în privinţa distanţei
la care se gǎsesc faţǎ de centrele de aprovizionare şi desfacere sau faţǎ de cǎi de
comunicaţie.
Agenţii agricoli, care cultivǎ terenuri mai bine situate în aceste privinţe, îşi
realizeazǎ produsele cu cheltuieli mai reduse şi pot sǎ obţinǎ rentǎ, prin vânzarea
lor la preţul mai ridicat al produselor de pe terenurile care sunt nefavorabil situate.
Preţul pǎmântului
In economia de piaţǎ, pǎmântul constituie un obiect al schimbului, prin vânzare-
cumpǎrare. In legǎturǎ cu aceasta se ridicǎ problema preţului la care pǎmântul poate
fi vândut şi cumpǎrat. Calitatea pǎmântului - în starea sa originalǎ, de “dar al
Factorii ce naturii” – a generat opinia cǎ preţul acestuia, spre deosebire de cel al celorlalte
influenţeazǎ bunuri economice, nu are nici o legǎturǎ cu costul de producţie, formarea lui având
la bazǎ doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea acestuia. Realitatea
preţul
demonstreazǎ însǎ cǎ terenurile cultivate au încetat sǎ mai fie un “dar al naturii”. Pe
pǎmântului mǎsurǎ ce noi suprafeţe sunt atrase în culturǎ şi se perfecţioneazǎ sistemele de
exploatare, pǎmântul tinde tot mai mult sǎ devinǎ un rezultat al acţiunii umane.
Lucrǎrile de amenajare, ameliorarea sau chiar simpla cultivare generaţii de-a
rândul, conferǎ pǎmântului calitatea de pǎmânt-capital, adicǎ de teren care a
încorporat în structura sa alte bunuri.
Preţul pǎmântului (ca pǎmânt-capital) se aflǎ sub influenţa mai multor factori:
1. Cererea şi oferta de terenuri agricole. Limitarea naturalǎ a pǎmântului,
293
conferǎ ofertei totale de terenuri agricole un caracter inelastic, fiind insensibilǎ la

variaţia preţului. O ridicare a preţului pǎmântului nu mǎreşte oferta, dupǎ cum o
scǎdere a lui nu o micşoreazǎ. Concurenţa se deplaseazǎ de pe planul ofertei, pe cel
al cererii. Drept urmare, preţul pǎmântului evolueazǎ în raport cu mişcarea cererii
agenţilor care sunt dispuşi sǎ facǎ investiţii în agriculturǎ.
2. Cererea şi oferta de produse agricole, au o influenţǎ substanţialǎ asupra
preţului pǎmântului, acţionând prin intermediul cererii şi ofertei de teren. Mǎrimea
cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimuleazǎ cererea de pǎmânt şi
ridicǎ preţul acestuia, întrucât oferta este inelasticǎ. In realitate, agenţii economici
preferǎ sǎ facǎ investiţii în terenuri agricole atunci când preţul acestuia este mai
redus. Acest lucru este, de regulǎ, posibil când produsele agricole se ieftenesc, iar
conjunctura pentru afaceri agricole e mai puţin favorabilǎ. In alternativa inversǎ,
este mai convenabil luarea pǎmântului în arendǎ decât cumpǎrarea lui.
3. Mǎrimea şi evoluţia rentei. Cu cât renta plǎtitǎ proprietarului funciar este
mai mare, cu atât preţul pǎmântului pretins de acesta, când este decis sǎ vândǎ, este
mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pǎmântului se condiţioneazǎ reciproc. Renta
ridicatǎ sau coborâtǎ mǎreşte sau reduce preţul pǎmântului.
4. Posibilitatea folosinţelor alternative ale pǎmântului. Suprafeţele de teren
sunt susceptibile pentru diferite utilizǎri (agriculturǎ, silviculturǎ, construcţii,
aşezǎri urbane sau rurale, realizarea de infrastructuri, etc). Folosinţa care asigurǎ
preţul cel mai ridicat influenţeazǎ preţul terenurilor cu celelalte folosinţe.
5. Rata dobânzii bancare. Intrucât depunerile la bǎnci sau alte instituţii
financiare constituie una din alternativele foarte posibile de utilizare a capitalului
bǎnesc afectat cumpǎrǎrii de pǎmânt, preţul acestuia se formeazǎ în raport de
evoluţia ratei dobânzii. Proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o
sumǎ egalǎ cu capitalul care depus la bancǎ, cu dobânda zilei, îi aduce un venit
annual egal cu renta obţinutǎ dacǎ arendeazǎ pǎmântul. Presupunând cǎ dobânda
este de 10%, preţul terenului, care aduce o rentǎ anualǎ de 200 mii lei va fi de 2
milioane lei.
Ra
P  .
p

In acest context, preţul pǎmântului reprezintǎ renta anualǎ capitalizatǎ la dobânda
zilei sau la dobânda aşteptatǎ în viitor.
6. Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole ca urmare a realizǎrii de infrastructuri,
care oferǎ posibilitǎţi mai bune de exploatare a terenului, chiar dacǎ proprietarul
funciar nu a avut nici o contribuţie la executarea lor, influenţeazǎ preţul pǎmântului.
1. Renta economică poate fi un venit al:

a) posesorului factorului de producţie – pamânt;
b) posesorului factorului de producţie - muncǎ;
c) posesorului factorului de producţie – capital ;
294
d) posesorului oricărui factor de producţie cu ofertă inelastică;

e) posesorului oricărui factor de producţie cu cerere inelastică.
A (a); B (b + c); C (a + d); D (a + b + c + d); E(a + b + c + e).
2. Renta apare întotdeauna ca excedent şi îmbracă următoarele forme:

a) rentă de poziţie;
b) rentă de monopol;
c) rentǎ diferenţialǎ;
d) rentǎ economicǎ;
e) rentă absolută.
A (a + b); B (b + c); C (a + e); D (a + b + c + d + e); E(a + b + c + d).
3. Prin rentă funciară se înţelege:

a) renta obţinută ca urmare a utilizării pământului în producţia agricolă, în
condiţiile unei cereri de produse agricole superioare ofertei;
b) renta obţinută ca urmare a utilizării pământului în producţia agricolă, în
condiţiile unei cereri de produse agricole inferioare ofertei;
c) renta obţinută în agricultură;
d) renta obţinută doar în industria extractivă;
e) renta obţinută doar în silvicultură şi piscicultură.
A (a + c); B (b + c); C (a + c + d + e); D (a + c + d); E (a + d + e).
14.5 Profitul
Natura şi conţinutul categoriei de profit
Unul dintre veniturile fundamentale care se obţine în cadrul societǎţii este profitul.
In economia de piaţǎ profitul relevǎ în mod sintetic raţionalitatea activitǎţii
Definiţia economice. În sens larg, profitul poate fi privit ca fiind câştigul, avantajul realizat
profitului sub formǎ bǎneascǎ, de cǎtre cei ce iniţiazǎ, organizeazǎ şi desfǎşoarǎ o activitate
economicǎ. El este rezultatul exclusiv al activitǎţii economice iar obţinerea şi
maximizarea lui constituie motivaţia obiectivǎ a întreprinzǎtorilor, suportul şi
condiţia existenţei oricǎrei activitǎţi de naturǎ economicǎ.
In ce priveşte conţinutul categoriei de profit, s-au conturat în timp mai multe puncte
de vedere, unele asemǎnǎtoare, altele opuse. In teoria economicǎ s-au delimitat
douǎ mari curente:
a) unul reprezintǎ punctul de vedere oficial-legislativ şi statistic, abordând profitul
prin prisma metodologiei de calcul oficiale;
b) altul care cuprinde acele puncte de vedere dupǎ care profitul, ca şi celelalte
forme de venit, apare ca recompensǎ a serviciilor factorilor de producţie aduse
activitǎţii economice
a) Din punct de vedere oficial-legislativ şi statistic, profitul este diferenţa dintre
295
veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, ce rezultǎ din activitatea unui agent

economic. In virtutea acestei concepţii, toate activitǎţile lucrative, dintr-o economie
de piaţǎ au ca scop obţinerea profitului, aceasta constituind suma supusǎ
impozitǎrii. Legislaţia financiarǎ şi statisticile profiturilor din diferite ţǎri, reflectǎ
Concepţia
cu mici deosebiri aceastǎ concepţie. În cadrul ei se fac deosebiri clare între agenţi şi
oficial- activitǎţi economice care obţin profit şi care nu-l obţin. Însǎ cea mai importantǎ
legislativǎ şi problemǎ în cadrul acestei concepţii este determinarea cât mai corectǎ a mǎrimii
statisticǎ profitului, a legalitǎţii lui, şi nu de ce un agent economic îl obţine şi altul nu. Ce
despre profit anume remunereazǎ profitul, care este motivaţia însuşirii lui, sunt aspecte care
rǎmân în afara obiectivelor acestei concepţii, pentru cǎ nu prezintǎ interes.
Astfel, profitul se determinǎ pe baza unei metodologii oficiale, aşa cum prevǎd
reglementǎrile în vigoare din fiecare ţarǎ şi reprezintǎ o sumǎ globalǎ, constituitǎ
din douǎ componente:
a) Profitul legitim sau legal, este realizat în contextul respectǎrii prevederilor
legale de-a lungul întregii activitǎţi din care este obţinut, inclusiv a prevederilor
referitoare la metodologia de calcul.
Sursele Sursele constituirii profitului legitim sunt:
profitului 1. Veniturile însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice din cadrul unei
legitim firme, realizate prin folosirea unor utilaje perfecţionate, a unei forţe de muncǎ
calificate, realizarea unor produse noi, de calitate superioarǎ, aplicarea celor mai
noi şi eficiente metode de management şi gestiune economicǎ. Asemenea câştiguri
care intrǎ în componenţa profitului sunt pe deplin justificate şi de aceea, în opinia
unor economişti, ar trebui scutite de impozit pentru a încuraja întreprinzǎtorul sǎ
promoveze progresul tehnico-economic, prin reinvestirea profitului.
2. Sunt considerate profit legitim, veniturile sau sumele dobândite prin evitarea
riscului asumat în activitatea economicǎ. Riscul este, dupǎ cum se ştie, însoţitorul
oricǎrei activitǎţi economice. Costul tentativelor nereuşite este suportat de agentul
care şi-a asumat riscul. Câştigurile celor care şi-au asumat riscul sunt justificate
deci, prin ceea ce ei au fǎcut ca sǎ nu se producǎ riscul.
3. Reprezintǎ profit legitim toate celelalte pǎrţi din suma determinatǎ ca diferenţǎ
între preţul de vânzare şi cost, care se datoreazǎ economisirii şi celorlalte eforturi
fǎcute de firmǎ, pentru a ajunge la costuri mai mici decât preţul de vânzare. Profitul
legitim are sau ar trebui sǎ aibǎ caracter permanent pentru orice firmǎ; el reprezintǎ
principalul motor al dezvoltǎrii firmei şi societǎţii.
Sursele b) profit nelegitim sau nelegal, este realizat în contextul încǎlcǎrii, deliberate sau
profitului nu, a legalitǎţii, (atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de
nelegitim lege, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrǎri, etc) şi care
dacǎ este “descoperit” de autoritǎţile financiare sau de partenerii înşelaţi, poate fi
preluat la bugetul de stat sau restituit celor în dauna cǎrora a fost obţinut. Cu toate
acestea, nu sunt puţine cazurile când anumiţi agenţi economici îşi însuşesc profituri
ilegale şi nu sunt “descoperiţi”, dar acest risc planeazǎ asupra lor timp îndelungat
pânǎ la momentul prescrierii încǎlcǎrii legalitǎţii, dacǎ cumva; egea are o asemenea
prevedere. În caz contrar, încǎlcarea legalitǎţii poate atrage oricând, ulterior, mǎsuri
296
ce se impun.
Alte surse de constituire a profitului nelegitim sunt:
1. Anumite forme de rentǎ funciarǎ, care permit însuşirea sub formǎ de venit a unor
sume pentru care nu existǎ nici o justificare. In aceastǎ categorie se includ
câştigurile obţinute din creşterea nejustificatǎ a preţului de vânzare la produsele
agricole sau din creşterea preţului pǎmântului în zonele supuse sistematizǎrii în
vederea extinderii unor localitǎţi.
2. Profitul de monopol, rezultat din practicarea unor preţuri scǎzute la cumpǎrarea
resurselor economice şi ridicate la vânzarea produselor, sau alte practici care
asigurǎ câştiguri nejustificate prin prisma aportului la activitatea economicǎ.
3. Câştiguri provenite din economii nejustificate de cheltuieli pentru protecţia
mediului, sau a altor cheltuieli neefectuate şi transferate pe seama societǎţii.
In concepţia unor economişti, aceste forme de profit nelegitim ar trebui taxate şi
preluate în întregime de societate, pentru cǎ sunt dobândite fǎrǎ nici un efort.
O firmǎ poate sǎ-şi însuşeascǎ toate formele de profit nelegitim. Unitǎţile care obţin
profit nelegitim îl realizeazǎ şi pe cel legitim, însǎ reciproca nu este valabilǎ.
Profitul este impozabil conform legilor fiecǎrei ţǎri. Cine îl deţine poate dispune de
profit numai dupǎ plata impozitului. Pornind de la mǎrimea şi modul de stabilire a
impozitelor, care constituie de fapt mijloace prin care se determinǎ profitul ce
rǎmâne efectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut, a apǎrut conceptul
de profit admis. Acesta reflectǎ punctul de vedere oficial cu privire la mǎrimea şi
Profitul admis dinamica profitului care este afirmat indirect, prin reglementǎrile referitoare la
impozit. Profitul admis reprezintǎ instituţionalizarea unei mǎrimi a profitului care
se stabileşte nu atât în funcţie de factori economici, cât de decizia autoritǎţilor şi de
politca fiscalǎ a statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri şi
subramuri, pe categorii de mǎrime a firmelor etc.
In acest sens, profitul apare ca o funcţie dependentǎ de prevederile legale, iar
agentul economic poate acţiona pentru creşterea profitului numai în condiţiile
legalitǎţii.
Concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului este cea mai rǎspânditǎ, este uşor de
recepţionat şi intuit de majoritatea oamenilor. Despre profitul determinat pe baza
acestei concepţii, se spune cǎ este sinonim cu venitul net, adicǎ cu ceea ce rǎmâne
firmei dupǎ ce şi-a achitat toate costurile.
Concepţia
b) Paralel cu concepţia oficial-legislativǎ asupra profitului s-a dezvoltat şi
economiştilor concepţia economiştilor teoreticieni, care în linii generale se aseamǎnǎ cu
teoreticieni accepţiunea oficial-legislativǎ, în sensul cǎ admite existenţa profitului şi calcularea
mǎrimii acestuia ca diferenţǎ între venitul încasat din vânzǎri şi cost, dar se
deosebeşte fundamental în ce priveşte mǎrimea costului care trebuie luat în
considerare. In acest sens, ei susţin sǎ se ia în calcul costul total sau de oportunitate
şi nu costul contabil sau legal, care include doar plǎţile efectuate de firmǎ cǎtre terţi
şi evidenţiate în contabilitate. In general, costul total de producţie sau de
oportunitate este mai mare decât costul contabil, pentru cǎ include tot ceea ce se
297
cheltuieşte pentru realizarea activitǎţii economice a firmei. Intre elementele

neincluse în costul contabil sau legal, dar incluse în costul de oportunitate, se aflǎ:
dividentele plǎtite acţionarilor; sumele cuvenite proprietarilor pentru munca depusǎ
în cadrul firmei şi pentru care nu se întocmesc forme de platǎ ca salarii; sumele
cuvenite întreprinzǎtorului drept chirii pentru clǎdirile proprii utilizate în activitatea
firmei şi neâncasate prin documente de platǎ; dobânzile aferente capitalului propriu
avansat în activitatea firmei; renta aferentǎ terenului aparţinând proprietarului şi
altele.
Corespunzǎtor celor douǎ concepţii, mǎrimea profitului este diferitǎ:
Profitul
Venitul global al firmei (încasǎri din vânzǎri)
normal,
profitul Costul total de producţie (oportunitate) Profitul economic
economic şi Costul legal (contabil) Profitul legal (contabil)
profitul
Costul legal (contabil) Profitul normal Profit economic
contabil
(remuneraţia implicitǎ)
- salariul - riscul
întreprinzǎtorului; întreprinzǎtorului;
- dobânda aferentǎ - abilitatea
capitalului propriu; întreprinzǎtorului.
- renta aferentǎ terenului
propriu;
- chirii aferente clǎdirilor
proprii.
Profitul rezultat din diferenţa venit total minus cost de producţie total sau de
oportunitate este, de regulǎ, mai mic decât profitul legal obţinut. Profitul legal este
mai mare nu datoritǎ grijii pe care ar purta-o autoritatea legalǎ de a acorda anumite
avantaje firmelor, ci datoritǎ faptului cǎ aceasta a decis sǎ mǎreascǎ materia
impozabilǎ (pe care o formeazǎ profitul) şi de aceea din costuri sunt excluse
dividentele sau pǎrţile de venit cuvenite proprietarilor firmei, iar uneori şi alte
sume. Un profit legal mai mare avantajeazǎ autoritatea statalǎ, pentru cǎ va încasa
un impozit mai mare, şi nu firma care trebuie sǎ-l plǎteascǎ. Dacǎ profitul s-ar
calcula oficial scǎzând din venitul total costul de oportunitate, firma ar fi mai
avantajatǎ.
Mǎrimea şi dinamica profitului. Factori şi implicaţii

Mǎrimea şi dinamica profitului sunt puse în evidenţǎ de doi indicatori esenţiali:
Mǎrimea a) Masa profitului, este suma totalǎ dobânditǎ sub formǎ de profit de un agent
absolutǎ economic, de o ramurǎ sau de o economie naţionalǎ în ansamblul ei, şi stabilitǎ ca
diferenţǎ între veniturile încasate şi costurile efectuate:
P  V  Ch
298
La nivel de produs, masa profitului unitar se determinǎ ca diferenţǎ între preţul

unitar de vânzare şi costul unitar de producţie, constituind un reper foarte important
prentru selecţionarea nomenclatorului de produse adoptat de o firmǎ. Deci
P  P  Cu .
u v
Mǎrimea b) Rata profitului se determinǎ ca un raport procentual între masa profitului şi un

indicator corespunzǎtor de referinţǎ. In teorie şi în paracticǎ se calculeazǎ
relativǎ
urmǎtoarele genuri re rate ale profitului (pr’):
Rata a) rata comercialǎ, prin raportarea profitului la cifra de afaceri (CA):
comercialǎ P
pr    100;
CA
Rata b) rata economicǎ, ca raport al profitului la activele totale ale ntreprinderii
economicǎ P
(AT), atât cele proprii, cât şi cele mprumutate: pr    100;
AT
Rata c) rata financiarǎ, prin raportarea profitului la activele proprii (AP):
financiarǎ P
pr    100;
AP
d) rata rentabilitǎţii, ca raport al profitului la costurile totale (CT) fǎcute
Rata P
rentabilitǎţii pentru obţinerea lui pr    100;
CT
Rata rentabilitǎţii reprezintǎ gradul de rentabilitate pe produs, agent economic,
ramurǎ sau economie naţionalǎ. Este deosebit de importantǎ pentru orientarea
structurii activitǎţii economice pe bunuri, ramuri şi subramuri, fiind cǎutate cele
care oferǎ o ratǎ cât mai înaltǎ.
Atât mǎrimea cât şi dinamica ratei rentabilitǎţii sunt influenţate de numeroşi factori.
Cel mai important factor este masa profitului ca venit al întreprinderii. Intre rata şi
masa profitului relaţia este direct proporţionalǎ. Masa profitului are, la rândul sǎu, o
Factori de
condiţionare complexǎ în care se remarcǎ urmǎtoarele:
influenţǎ
asupra 1. Nivelul producţiei sau randamentul factorilor care influenţeazǎ volumul
rezultatelor, fapt ce impune firmei sǎ se orienteze spre acţiuni care conduc la o
mǎrimii şi
productivitate cât mai mare;
dinamicii
profitului 2. Preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este diferenţa dintre aceste
douǎ elemente; orice scǎdere a costurilor şi creştere a preţului de vânzare are efecte
pozitive pe planul ratei profitului;
P  ( Pv  Cu )Q
n n
P   Qi pi  Qi Cui .
i 1 i 1
P – profit; Pv - preţ de vânzare; Cu – cost unitar; Q – volumul producţiei; Qi –

volumul producţie în structura sortimentalǎ “i”; Pi - preţul de vânzare al
299
sortimentului “i”; Cui – costul unitar al sortimentului “i”.

3. Volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţioneazǎ asupra masei profitului
atât separat, cât şi în unitatea lor. Dacǎ celelalte douǎ elemente rǎmân constante,
masa profitului este direct proporţionalǎ cu volumul producţiei. Ceea ce produce
unitatea economicǎ constituie structura producţiei sale. La un volum dat al
producţiei şi o anumitǎ calitate a ficǎrei mǎrfi, pentru a avea un profit cât mai mare,
unitatea opteazǎ în favoarea mǎrfurilor care se vând mai repede, sunt mai rentabile,
au costuri mai mici şi preţuri de vânzare mai mari etc. Aceastǎ opţiune poate sǎ
reprezinte renunţarea la producerea unor mǎrfuri sau numai diminuarea volumului
producţiei lor, concomitent cu creşterea corespunzǎtoare a producţiei celor mai
rentabile, precum şi introducerea în producţie a unor mǎrfuri noi. Calitatea
condiţioneazǎ mǎrimea masei profitului prin aceea cǎ produsele de calitate
superioarǎ au profit şi preţ de vânzare mai mari, se vând mai repede, de unde şi
interesul unitǎţţii economice pentru realizarea unei calitǎţi cât mai înalte a
produselor. In practicǎ, incidenţele generate de volumul, structura şi calitatea
producţiei se interfereazǎ şi se suprapun, ele putând fi sau nu convergente.
4. Viteza de rotaţie a capitalului, respectiv timpul necesar de la avansarea
capitalului pânǎ la obţinerea profitului, influenţeazǎ direct proporţional masa
profitului.
Funcţiile profitului în economie

1. Orientarea generalǎ a activitǎţii economice. Profitul stimuleazǎ iniţiativa
economicǎ, atât a proprietarilor cât şi a întreprinzǎtorilor, el determinǎ acceptarea
Funcţiile riscului de cǎtre întreprinzǎtori şi, prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei
profitului de bunuri şi servicii;
2. Sursǎ principalǎ de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare
dezvoltǎrii economice, finanţarea operaţiunilor riscante constituind sursa de bazǎ a
creşterii economice;
3. Mijloc de control al eficacitǎţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de
care conducerea firmelor ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor lor
economice. El genereazǎ un spirit de economisire, transmis de la nivelul conducerii
fiecǎrei firme pânǎ la ultimul salariat al acestuia.
4. Instrument de stimulare economicǎ: participarea la beneficii, stimulente
materiale etc;
5. Indicator sintetic al activitǎţii economice. Toate firmele, indiferent de mǎrimea
sau forma lor, îşi organizeazǎ şi desfǎşoarǎ activitatea sub semnul profitului,
urmǎrind profitul care se prezintǎ ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a
activitǎţii globale a acestora şi, desigur, singura sursǎ de dezvoltare a lor;
6. Sursa de venit pentru bugetul statului, prin care se asigurǎ funcţionarea unor
activitǎţi nonprofit, dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generalǎ a
societǎţii.
300

1. Se obţine profit când:
a) costul de producţie este mai mare decât preţul de vânzare;
b) preţul de vânzare este egal cu costul de producţie;
c) preţul de vânzare este mai mare decât costul de producţie;
d) costul fix este mai mare decât costul variabil;
e) costul marginal este 1.
2. Profitul este o formă a venitului care:

a) nu face parte din preţul unui bun economic;
b) împreună cu costul de producţie formează preţul;
c) este cuprins în preţ şi este cedat statului;
d) se adaugă la preţul oricărui bun;
e) dacă se scade din costul total de producţie se obţine preţul.
3. Mărimea profitului:
a) se poate evidenţia numai în mărimi absolute;
b) se poate evidenţia numai în mărimi relative;
c) constituie motivaţia obiectivă a întreprinzǎtorilor;
d) este constantă în timp;
e) este constantă în spaţiu.


1. Salariul real se dublează când:

a) salariul nominal rămâne neschimbat şi preţurile bunurilor de consum se
dublează;
b) preţul bunurilor de consum nu se modifică şi salariul nominal se dublează;
c) salariul nominal şi preţurile bunurilor de consum nu se modifică;
d) salariul nominal creşte de 2 ori, iar preţurile bunurilor de consum scad de 2 ori;
e) salariul nominal şi preţurile factorilor de producţie se dublează.
2. Care din următoarele elemente reprezintă tendinţe majore în evoluţia mărimii

salariului pe termen lung?
a) corectarea;
b) scăderea;
301
c) creşterea;
d) menţinerea constantă;
e) participarea.
3. In legătură cu limita minimă a salariului se poate afirma că:

a) se dimensionează la nivelul costului muncii;
b) nu restricţionează angajatorul;
c) nu corespunde unui anumit nivel al dezvoltării economico-sociale a unor ţări;
d) corespunde cu totalul venitului net realizat din activitatea economică şi socială
într-o anumită perioadă şi ţară;
e) salariul plătit angajatului egalează productivitatea marginală a muncii.
4. Efectul de substituţie exprimă:

a) tendinţa individului de a restrânge timpul de muncă şi de a-l mări pe cel liber;
b) tendinţa unor salariaţi de a creşte timpul de muncă pe seama timpului liber în
vederea obţinerii unui venit mai mare;
c) substituirea muncii cu factorul de producţie capital;
d) rezultatul negocierilor salariale colective;
e) tendinţa de apropiere între salarii.
5. Salariul în regie este forma de salariu prin care:

a) plata muncii se realizează pe individ sau în grup în funcţie de cantitatea de
obiecte realizate de individ sau de grup, ori de operaţii executate;
b) plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat;
c) plata muncii se face atât în funcţie de timpul lucrat cât şi în funcţie de
cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup;
d) plata muncii se cuantifică prin intermediul unor tarife;
e) plata muncii depinde de vechimea în muncă.
6. În raport cu arenda, renta:

a) poate fi mai mare;
b) poate fi mai mică;
c) poate include şi dobânda la capitalul celui care dă în arendă;
d) poate include şi diferite impozite plătite de proprietar;
e) poate include şi chiria pentru construcţii.
A (a + c + d + e); B (a + c); C (a + d); D (a + e); E (b).
7. Printre factorii care influenţează preţul pământului se numără:

a) raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole;
b) raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole;
c) mărimea rentei funciare;
d) rata dobânzii bancare;
e) tendinţa evoluţiei rentei funciare.
A (b + c + d + e); B (b + c + d); C (c + d); D (a + b + c + d); E (a + b + c + d + e).
302
8. Renta funciară este determinată de faptul că:

a) pământul este limitat ;
b) suprafeţele de teren au fertilităţi diferite ;
c) suprafeţele de teren au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere;
d) investiţiile succesive de capital pe acceaşi suprafaţă de teren au randamente
diferite ;
e) suprafeţele de teren au poziţie diferită faţă de pieţele de aprovizionare.
Alegeţi răspunsul corect :
A ( a + b + c + d + e); B ( a + b + c + d); C ( a + c + D); E ( a + b + d).
9. Ce formă de profit corespunde unui venit gratuit, rezultând din circumstanţe

favorabile independente de beneficiar (de posesorul factorului de producţie)?
a) profitul normal;
b) profitul nelegitim;
c) profitul ordinar;
d) profitul obişnuit;
e) atât profitul legitim cât şi cel nelegitim.
10. Rata rentabilităţii se poate exprima prin:

a) profitul obţinut la 100 u.m. capital utilizat;
b) profitul obţinut la 100 u.m. venituri încasate;
c) profitul obţinut pe produs;
d) profitul obţinut la 100 u.m. costuri totale de producţie;
e) profitul obţinut la 100 u.m. capital consumat.
11. Formele de salarizare si modalitǎţi de îmbunǎtǎţire a acestora.
12. Dinamica dobânzii; factori şi implicaţii
303
13. Renta funciarǎ şi formele ei.
14. Mǎrimea şi dinamica profitului; factori şi implicaţii

1. a; 1. c; 1. d;
2. d; 2. a; 2. b;
3. D 3. C 3. B

1. D; 1. c;
2. D; 2. b;
3. A 3. c
304

Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ âMicroeconomie).
Constanţa, 2006.
2007.
2000.
305

Micro Econom I e

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Micro Econom I e

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obiectul şi metoda economiei politice.

Economia și raționalitatea în economie

Unitatea de învăţare nr. 1

OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. ECONOMIA ȘI

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

1.1. Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire

Geneza şi etapele de formare a ştiinţelor economice.

Evul Mediu; b) gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a “experţilor”

b) legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în

2. abordarea şi aprofundarea problemei concurenţei imperfecte, generată de

Test de autoevaluare 1.1.

1. Economia politicǎ s-a conturat ca ştiinţǎ prin:

2. Prima reprezentare a circuitului macroeconomic a fost realizatǎ de:

3. Ideea axǎ în jurul cǎreia si-au construit mercantiliştii discursul teoretic şi

b) rolul hotǎrâtor al agriculturii ca principalǎ ramurǎ a activitǎţii economice;

1.2. Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice

Termenul de economie politică a fost însă consacrat în 1615 de ANTOINE DE

Identificându-se cu ştiinţa economică, în ansamblul ei, economia politică era

Motivaţia In ultimele decenii se manifestă tendinţa de constituire a economiei politice

Despovărată de aspectele ideologice, economia politică se constituie, lent dar

a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe (noţiuni,

b) Ca ştiinţă social-umană, ea studiază realitatea în complexitatea şi

c) În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, şi ţinând seama de stadiul

d) Economia politică (economics-ul) abordează economia ca un tot, unele

e) Economia politică cercetează unitatea economică, în ansamblul ei, ca

Sistemul ştiinţelor economice. Complexitatea activităţii economice impune

In ştiinţele economice fundamentale sunt cuprinse economia politică (teoria

Prin conştientizarea importanţei activităţii economice pentru viaţa oamenilor, în

Test de autoevaluare 1.2.

1. Cel ce a folosit pentru prima datǎ denumirea de economie politicǎ a fost:

c) ştiinţa care studiazǎ legile vieţii;

3. În cadrul sistemului de ştiinţe economice, economia politicǎ este cuprinsǎ în

1.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Dar, recurgerea doar la metodele folosite de ştiinţele naturii şi aplicarea lor

Urmare a unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice, s-a impus concluzia

Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa

Cercetarea economică se sprijină pe o serie de metode, dintre care mai importante

Inducţia şi 1. Unitatea inducţie – deducţie reprezintă o cale principală de cercetare

Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la

generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a

Deducţia reprezintă operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode – inductivă şi

a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea

b) imaginarea unei explicaţii generale, formarea de legi care să facă

c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate

Abstracţia 3. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei

4. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea,

5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda

6. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că

7. Modelarea matematică. Ea constă în reproducerea schematică a unui proces

Teoria economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de

Test de autoevaluare 1.3

1. Modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la

2. Modul de raţionare de la general la particular se numeşte:

3. Principiul “caeteris paribus“

d) constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui

1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice.Raritatea şi alegerea

a) Nevoile umane (trebuinţe)

In analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune

Inmulţirea şi diversificarea nevoilor s-au întrepătruns cu dezvoltarea societăţii şi

Nevoile umane constau deci, din doleanţele, resimţirile, aspiraţiile şi

Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare

Tipuri de nevoi eforturi de ordonare, apreciere şi clasificare a lor.