Obiectul şi metoda economiei politice

Unitatea de învăţare nr. 1

OBIIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE

Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
1.1 Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire economicǎ
1.2 Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 1
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 1

Pagina
2
2
6
9
12
17
17

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

Microeconomie 1
 Obiectul şi metoda economiei politice

 Cunoaşterea etapelor de formare şi dezvoltare a economiei politice ca ştiinţǎ,

a curentelor de gândire economicǎ
 Înţelegerea obiectului de studiu al economiei politice
 Familiarizarea cu metodele, tehnici şi instrumentele de analizǎ economicǎ

1.1. Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire

economicǎ

Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă –

cea economică.
În acest orizont de timp, ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi s-a diversificat
continuu, astfel că în prezent, ea însăşi formează un sistem complex de ştiinţe
autonome.

Geneza şi etapele de formare a ştiinţelor economice.

Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un
proces complex şi îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi
creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de
investigare.
Iniţial, economia politică nu se diferenţia de filozofie şi aborda procesele
Economia şi economice mai ales sub aspect calitativ. Adam Smith era încă profesor de
filozofia “filozofie morală“ când a început analiza economiei, iar fiziocraţii erau cunoscuţi
ca “filozofi economişti”.
Cauzele acestei întrepătrunderi şi nediferenţieri sunt multiple, două fiind însă
esenţiale:
a) pe primele trepte de dezvoltare, economicul nu se detaşase suficient de
ansamblul vieţii sociale;
b) faptul că pe măsură ce ne ducem din prezent spre trecut seriile datelor
statistice devin tot mai rarefiate.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării, economia politică s-a desprins într-o ştiinţă
distinctă, iar apoi, pe o altă treptă, a avut loc detaşarea diferitelor ştiinţe
Perioade şi economice, prin care s-a ajuns la formarea unui adevarat sistem al ştiinţelor
şcoli importante economice.
în evoluţia Cei mai mulţi specialişti apreciază că se pot distinge cinci perioade mai
importante în evoluţia gândirii economice:
gândirii
I. O primă perioadă se extinde de la originile ei greco-romane până la Adam
economice Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII.
Această lungă perioadă corespunde unei dezvoltări lente a gândirii economice şi a
constituirii ei ca o disciplină autonomă, dotată cu tehnici şi metode proprii de
analiză ştiinţifică. Rădăcinile directe ale ştiinţei economice constau în fondul de

Microeconomie 2
 Obiectul şi metoda economiei politice

idei cuprinse, în principal, în două curente de gândire: a) gândirea filozofilor, în

Evul Mediu; b) gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a “experţilor”
administraţiei.
Inceputurile acestei periode au fost marcate de gândirea economică a lui Aristotel
şi Platon, care în studiile lor politice au abordat şi problemele vieţii economice. In
scrierile sale, Aristotel a definit pentru prima dată economia ca ştiinţă a bogăţiei
şi a adus contribuţii de seamă la teoria valorii, a preţului şi monedei.
Spre sfârşitul Evului Mediu, ştiinţa economică a început să se constituie sub
Mercantilism denumirea de mercantilism.
Denumirea de mercantilism dată acestei teorii economice dominante, reflectă
politica economică de aşezare a comerţului în centrul activităţii economice,
considerându-se că banii de aur şi argint (în general metale prţioase) constituie
forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa comercială activă asigură afluxul
crescând al unei asemenea bogăţii spre ţările în cauză.
In prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă doctrină economică –
doctrina fiziocrată. Această doctrină susţine că nu aurul şi argintul care sporesc
Fiziocratism prin comerţ reprezintă bogăţia, ci producţia de bunuri; iar această producţie este
circumscrisă la agricultură ca fiind singura activitate capabilă să creeze venit
naţional. In continuare, fiziocraţii avansează ideea privind existenţa unui ordini
naturale şi deci necesitatea descoperirii legilor obiective după care funcţionează
societatea. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul
proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al
acestora, precum şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de la
proprietarii funciari. Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este
Francois Quesnay cu al său “Tablou economic“, o sinteză care rămâne în istoria
gândirii economice ca primă reprezentare a circuitului macroeconomic.
Pe o asemenea bază teoretică, pe cunoaşterea profundă a tuturor achiziţiilor în
acest domeniu, Adam Smith a reuşit să elaboreze sinteza sa în “Avuţia Naţiunilor“
Şcoala clasicǎ prin care demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din
munca socială.
Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca ştiinţă economică de sine
stătătoare.
II. A doua perioadă a istoriei ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de
timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultima treime a secolului al
XIX-lea. Această perioadă este denumită de Şcoala clasică engleză, ilustrată de
D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill. Din punct de vedere analitic, K. Marx apare ca
un continuator al lui Ricardo, având contribuţii relevante în teoria valorii, a
profitului şi rentei, a producţiei.
Reprezentanţii şcolii clasice engleze dezvoltă teoria economică pe următoarele 3
direcţii principale:
1) Formularea teoriei valorii muncă, după care bunurile au valoarea muncii
cuprinse în ele şi pe care posesiunea lor o menţine.
2) Fundamentarea caracterului dinamic al economiei pe baza următoarelor
principii:
a) principiul populaţiei enunţat de Malthus, după care, în absenţa unor
frâne sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar

Microeconomie 3
 Obiectul şi metoda economiei politice

mijloacele de subzistenţă, în proporţie aritmetică.

b) legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în
ce mai reduse, care determină creşterea preţurilor produselor agricole.
c) principiul acumulării, care sporeşte capitalul şi permite dezvoltarea
producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venituri.
3) Enunţă la rang de lege sistemul libertăţii economice, conform căreia
mecanismul pieţei permite armonizarea cea mai bună a intereselor
individuale.
III. A treia perioadă se încadrează între 1870 şi marea recesiune economică
Şcoala mondială din anii 1930. Ea este dominată de gândirea a trei şcoli principale:
neoclasicǎ a) Scoala de la Viena, opune teoriei valorii muncǎ teoria marginalistǎ a
valorii, potrivit căreia, valoarea unui bun este dată satisfacţia produsă de
ultima cantitate consumată din bunul respectiv.
b) Scoala de la Lausanne, formuleazǎ teoria echilibrului general, definind
interdependenţa generală a pieţei factorilor de producţie şi a pieţei
bunurilor de consum final. Legătura dintre cele două pieţe este asigurată pe
de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului, care cumpără factori de
producţie şi vinde bunuri sau servicii, iar pe de altă parte, prin faptul că
încasările totale provenind din toate vânzările de factori de producţie
trebuie, în concurenţă pură sau în echilibru, să egaleze încasările totale
obţinute din vânzarea tuturor bunurilor de consum final.
c) Scoala de la Cambridge, formuleazǎ teoria echilibrului parţial, care se
aplică asupra firmelor de dimensiuni medii ce funcţionează în industrie, a
căror importanţă nu este atăt de mare încât să influenţeze restul economiei.
IV. A patra perioadă în evoluţia ştiinţei se încadrează între anii ‘20 şi anii ‘70 ai
Keynesismul acestui secol. Această perioadă a fost marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera
sa fundamentală <Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor>. Opera
economică a lui Keynes a dat un impuls viguros analizei economice, dovadă a
acestui fapt fiind şi constituirea liberalismului clasic al secolului al XX-lea, ai
cărui corifei – Mises, Hayek, Friedman – formează nucleul cel mai activ al
gândirii economice din ultimele decenii.
Incepând cu acestă perioadă, se manifestă două caracteristici esenţiale ale ştiinţei
economice:
a) creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea ce
a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză.
b) profesionalizarea mai accentuată a economiştilor (inclusiv specializarea
lor).
V. A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului nostru. Pe terenul
realităţii economice contemporane şi beneficiind de cuceririle ştiinţei economice,
de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică contemporană se află în faţa
Sinteza unei situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt
neoclasicǎ dezvoltate şi actualizate. In procesul firesc de raportare la noile realităţi, unele
dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.
Principalele direcţii de dezvoltare a teoriei economice în condiţiile contemporane
sunt:
1. trecerea la analiza economiei de la nivel micro, la cel macro şi

Microeconomie 4
 Obiectul şi metoda economiei politice

mondoeconomic.
2. abordarea şi aprofundarea problemei concurenţei imperfecte, generată de
prezenţa şi manifestarea monopolului şi oligopolului pe piaţă.
3. elaborarea şi fundamentarea studiilor dinamice în economie, care ţin seama
de rolul timpului în viaţa economică şi retrasează legăturile care se
stabilesc periodic între fenomenele economice.
4. se dezvoltă teoria optimului economic şi bunăstării. Teoria bunăstării se
referă în principal la problemele pe care le ridică repartizarea resurselor
economice dintre diverse întrebuinţări posibile şi distribuirea bunurilor
produse între consumatori. Ea este strâns legată de teoria echilibrului
general, în virtutea interdependenţelor ce există între diverse activităţi
economice privind alocarea resurselor limitate.
Economia contemporană este structurată în microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază agenţii
Microeconomia economici individuali, structurile şi comportamentele lor (gospodării familiale,
întreprinderi, administraţii), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi
elementare în cadrul activităţilor de producţie, distribuţie şi de consum ale
bunurilor materiale şi serviciilor.
Macroeconomia Macroeconomia este acea ramură a ştiinţelor economice care studiază marile
agregate dintr-o economie, cum sunt indicele general al preţurilor, producţia
naţională, venitul naţional, ocuparea şi şomajul, inflaţia şi masa monetară, balanţa
de plăţi externe etc.; în abordările macroeconomice se face abstracţie de agenţii
economici individuali.

Test de autoevaluare 1.1.

1. Economia politicǎ s-a conturat ca ştiinţǎ prin:

a) mercantilişti;
b) fiziocraţi;
c) clasici;
d) neoclasici;
e) neoliberali.

2. Prima reprezentare a circuitului macroeconomic a fost realizatǎ de:

a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Alfred Marshall;
d) Francois Quesnay;
e) John Maynard Keynes.

3. Ideea axǎ în jurul cǎreia si-au construit mercantiliştii discursul teoretic şi

practic a fost:

Microeconomie 5
 Obiectul şi metoda economiei politice

a) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a individului, fǎrǎ nici o constrângere din partea

statului;
b) rolul hotǎrâtor al agriculturii ca principalǎ ramurǎ a activitǎţii economice;
c) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a naţiunii;
d) credinţa în legile naturale, în virtuţiile autoreglatoare ale economiei;
e) nici una dintre ideile enunţate mai sus.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

1.2. Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice

Etimologia Termenul de economie politică îşi are originea în gândirea economică a lui
economiei Aristotel iar denumirea în cuvintele greceşti OIKOS (casă, gospodărie), NOMOS
(normă, regulǎ, lege), POLIS (cetate, societate, state).
politicǎ
Din cuvântul POLIS a derivat POLITEA, în sens de organizare socială. Fiecare
din cuvintele respective au mai multe seminificaţii, însă în succesiunea prezentată
(OIKONEMOS POLITEA), ele se traduc prin REGULI DE GOSPODĂRIRE
SOCIALĂ.

Termenul de economie politică a fost însă consacrat în 1615 de ANTOINE DE

MONTCHRESTIEN în tratatul său de Economie Politică, scris pentru suveranul
Concepţia de atunci al Franţei – Louis al XIII-lea.
clasicǎ despre
obiectul de Iniţial, obiectul de studiu al economiei politice se identifica cu cel al ştiinţei
economice, în general. Dacă la început, acesta se limita la producţia agricolă, cu
studiu al
timpul a fost extins la producţie în ansamblul ei. Apoi, în sfera acestuia au fost
economiei incluse şi repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei. Dar concepţia clasicilor
politice fondatori ai ştiinţei economice despre obiectul de studiu al economiei politice s-a
dovedit a fi deficitară deoarece lăsa serviciile în afara preocupărilor şi plătea tribut
ştiinţelor naturii, în ceea ce priveşte metoda de cercetare.

Identificându-se cu ştiinţa economică, în ansamblul ei, economia politică era

Ştiinţǎ a avuţiei
considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice prin care
oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Deoarece
delimitarea se face doar prin obiectul său de studiu, economia politică a fost
calificată şi definită ca ştiinţă a avuţiilor sau ca ştiinţă a şanselor de a face avere.
O asemenea concepţie a fost abandonată încă din secolul al XIX-lea, fiind
apreciată ca naivă, pasivă şi statică.
Ştiinţǎ a
Mai târziu a devenit preponderentă opinia, conform căreia, economia politică are
schimburilor ca obiect schimburile oneroase cu prestaţie şi contraprestaţie, locul derulării lor
oneroase fiind piaţa. De-a lungul unei mari părţi a secolului al XX-lea, raţiunea pieţii şi

Microeconomie 6
 Obiectul şi metoda economiei politice

mecanismele ei trec în prim planul preocupărilor celor care “ făceau“ economie

politică. In acest context, s-a edificat doctrina liberalismului economic. In acest
orizont de timp, economia politică a rămas mai mult pe terenul curiozităţii şi
confruntării ideologice. Tocmai de aceea disputa dintre doctrina liberalismului
economic şi cea socialist-dirijistă a fost aşa de dură.
Motivaţia
activităţii In ultimele decenii se manifestă tendinţa de constituire a economiei politice
economice şi (economics-ului) ca ştiinţă a amenajării oneroase a lumii exterioare. Este vorba de
obiectivele ei faza sa matură, operaţională, când ştiinţa economică trebuie să studieze şi să
exprime ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii
economice şi obiectivele ei, să măsoare rezultatele acestor activităţi, să le compare
şi să le controleze, în raport de motivaţie şi obiective.

Despovărată de aspectele ideologice, economia politică se constituie, lent dar

ferm, într-o tehnică socială. Aceasta poate chiar să fie noua paradigmă, acel
ansamblu de idei şi principii pe baza cărora se poate aştepta o nouă stare a
Valenţele
eonomiei politice la acest sfârşit de secol şi de mileniu.
economiei
politice Prin domeniul său specific, prin funcţiile teoretice şi aplicative pe care le-a
demonstrat, economia politică (economics-ul) are o serie de valenţe
inconfundabile:

a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe

(noţiuni, concepte) despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi
generalizată a acestei realităţi; ea nu se confundă nici cu istoria economică, nici cu
politica economică şi nici cu istoria gândirii economice. Economia politică
realizează o analiză profundă – logică şi istorică – a esenţei faptelor, actelor şi
comportamentelor economice.

b) Ca ştiinţă social-umană, ea studiază realitatea în complexitatea şi

interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice
asupra socialului în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că atât producătorii, cât şi
consumatorii se supun unora şi aceloraşi restricţii, pe care caută să le rezolve prin
opţiuni eficiente.

c) În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, şi ţinând seama de

stadiul actual al ştiinţei economice, economia politică caută să suprime opoziţia
dintre teorie şi doctrină, respectiv, dintre abordarea pozitivă şi cea normativă a
economiei. In mod tradiţional, ştiinţa economică pozitivă (teoria) se pronunţă
asupra a ceea ce este, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente prin care
faptele şi comportamentele sunt cercetate, apreciate şi ordonate, pentru a se găsi
regularităţile desfăşurării lor în timp şi spaţiu. Stiinţa economică normativă arată
cum trebuie să fie economia, în ce sens ar fi necesar să evolueze aceasta. Or,
economia politică are în vedere ambele abordări. Orice contrapunere a doctrinei şi
a teoriei pe criterii ideologice aduce prejudicii ştiinţei economice, în general,
economiei politice, în special.

Microeconomie 7
 Obiectul şi metoda economiei politice

d) Economia politică (economics-ul) abordează economia ca un tot,

unele probleme fiind abordate din unghiul lor microeconomic. Ea este, deci,
ştiinţa economică de ansamblu, formnd ceea ce unii specialişti numesc trunchiul
de bază al întregii ştiinţe economice.

e) Economia politică cercetează unitatea economică, în ansamblul ei,

ca unitate întreagă, izolată de lumea de afară, inclusiv în ea însăşi. Acestă unitate
poate să fie mică, poate să fie mare, esenţial este să fie privită ca un întreg, ca un
tot, ca un sistem (V. Madgearu).

Teoria
economică şi Sistemul ştiinţelor economice
ştiinţa economică
Complexitatea activităţii economice impune studierea ei de către un sistem de
ştiinţe economice. Teoria economică face parte din acest sistem. La început, în
funcţie de cunoştinţele acumulate, se punea semnul de egalitate între teoria
economică şi ştiinţa economică disciplina purtând numele de economie politică,
ştiinţa economică, analiza economică, economics. Cu timpul, prin extinderea şi
aprofundarea studierii activităţii economice, s-au desprins discipline de sine
Economia
stătătoare care astăzi alcătuiesc un sistem. Acest sistem cuprinde trei mari grupe
politicǎ - ştiinţǎ
de ştiinţe economice: fundamentale, teoretico-aplicative şi de frontieră.
economicǎ
fundamentalǎ In ştiinţele economice fundamentale sunt cuprinse economia politică (teoria
economică generală), istoria gândirii economice, istoria economicǎ, precum şi
ştiinţele economice funcţionale: marketing, management, statistică economică. In
grupa ştiinţelor economice teoretice aplicative se includ discipline care au un
obiect de studiu mai specializat: finanţe şi credit, studiul mărfurilor,
contabilitatea, calitatea şi standardizarea produselor, ştiinţele economice de
ramură (management în industrie, agricultură, construcţii), relaţii economice
internaţionale etc. Ştiinţele economice de frontieră se referă la geografia
economică, ştiinţa economică a protecţiei mediului ambiant, matematică
economică, informatică economică, inginerie economică, etc.

Prin conştientizarea importanţei activităţii economice pentru viaţa oamenilor, în

prezent, în toată lumea, a sporit mult interesul pentru ştiinţele economice. Fără
nici o exagerare, acest interes, dintr-unul particular, individual, a devenit unul de
interes public. Aceasta este şi cauza majoră care a determinat ca din 1969 să se
acorde Premiul Nobel pentru contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei
economice.

Microeconomie 8
 Obiectul şi metoda economiei politice

Test de autoevaluare 1.2.

1. Cel ce a folosit pentru prima datǎ denumirea de economie politicǎ a fost:

a) Adam Smith;
b) Francois Quesnay;
c) Antoine de Montchrestien;
d) Virgil Madgearu;
e) David Ricardo.

2. Din punct de vedere etimologic, economia politicǎ reprezintǎ:

a) ştiinţa resurselor rare;
b) ştiinţa care studiazǎ legile administrǎrii cetǎţii;
c) ştiinţa care studiazǎ legile vieţii;
d) ştiinţa care studiazǎ individul;
e) ştiinţa care studiazǎ schimburile în cadrul pieţei.

3. În cadrul sistemului de ştiinţe economice, economia politicǎ este cuprinsǎ în

categoria:
a) ştiinţelor economice fundamentale;
b) ştiinţelor economice teoretico-aplicative ;
c) ştiinţelor de frontierǎ ;
d) ştiinţelor cu obiect de studiu specializat;
e) ştiinţelor de ramurǎ.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

1.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Ca orice altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare.

Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de
analiză de la ştiinţele anterior constituite. Până la un punct, asemenea
împrumuturi sunt normale.

Dar, recurgerea doar la metodele folosite de ştiinţele naturii şi aplicarea lor

necritică la studiul economiei s-au dovedit a fi opţiuni greşite şi total neeficiente.

Urmare a unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice, s-a impus concluzia

conform căreia “ metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia“. Nu poate exista
o metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiile ei

Microeconomie 9
 Obiectul şi metoda economiei politice

generale, chiar dacă ea se desfăşoară pe bază de reguli deontologice universale,

Metoda psiho- metoda trebuie concepută în funcţie de specificul fiecărui domeniu de cercetat.
sociologicǎ Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa
unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Cercetarea economică
poate face apel la metode specifice ştiinţelor exacte, însă cu condiţia relevării în
permanenţă a criteriului tipologic esenţial al economiei. Aceasta face necesară
integrarea metodelor preluate din alte ştiinţe în rigorile metodei psiho-sociologice
singura capabilă să dezvolte comportamentul omului în postura sa de subiect
economic.

Cercetarea economică se sprijină pe o serie de metode, dintre care mai importante

Inducţia şi sunt:
deducţia
1. Unitatea inducţie – deducţie reprezintă o cale principală de cercetare
ştiinţifică.

Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la

generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, a faptelor şi actelor
economice.

Deducţia reprezintă operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

fenomene, plecând de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta
economia trecând de la general la particular.

Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode – inductivă şi

deductivă - şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. Inducţia şi deducţia
reprezintă de fapt o singură metodă în trei etape:

a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea

acelor fapte care par neînsemnate;

b) imaginarea unei explicaţii generale, formarea de legi care să facă

posibilă apropierea între fapte, legarea între ele de la cauză la efect, şi invers;

c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate

corespund faptelor şi dacă politica economică este fundamentată pe ele.
Principiul
“caeteris 2. Principiul “caeteris paribus“ pleacă de la premisa că unele elemente ale
paribus“ analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt
considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de
piaţă pentru paltoane, de exemplu, presupune un element stabil (numărul
consumatorilor) şi unul variabil (moda).
Abstracţia
ştiinţifică 3. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei
politice. Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui

Microeconomie 10
 Obiectul şi metoda economiei politice

cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe

drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată,
asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror
existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii
economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un concept, o
Analiza şi sinteza categorie economicǎ, o lege economicǎ
4. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea,
dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat, în elementele sale
componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar,
legat prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).
Metoda istoricǎ
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda
istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa
cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune
trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce
este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică este istoria degajată de
Analiza elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
cantitativǎ şi
6. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că
calitativǎ
realitatea însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să
ţină seama de conexiunile dintreactele şi faptele economice, de aspectul calitativ
al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
Modelarea
matematicǎ 7. Modelarea matematică. Ea constă în reproducerea schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de
desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Constituie o treaptă importantă în
ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei
calitative şi cantitative.

Teoria economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de

modele. Modelul economic presupune, mai întâi, elaborarea unui set de ipoteze
(prezumţii) cu privire la ceea ce este important de reţinut spre a fi analizat în
profunzime în momentul dat şi ceea ce poate fi ignorat. Prin cea de a doua
operaţiune se lasă în afara preocupărilor analistului acele aspecte ale realităţii
care ar complica nejustificat cercetarea. Implicaţiile formulate (descoperite) sunt
folosite pentru a dezvolta teoria despre mecanismul de funcţionare a economiei.

Microeconomie 11
 Obiectul şi metoda economiei politice

Test de autoevaluare 1.2.

1. Modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la

generalizarea ştiinţificǎ se numeşte:
a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

2. Modul de raţionare de la general la particular se numeşte:

a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

3. Principiul “caeteris paribus“

a) pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile,
în timp ce altele sunt variabile ;
b) reflectǎ modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete
la generalizarea ştiinţificǎ;
c) reflectǎ modul de raţionare de la general la particular;
d) constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog;
e) înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului cercetat,
în elementele sale componente.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Microeconomie 12
 Obiectul şi metoda economiei politice

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.

1. Nu este un reprezentant al şcolii clasice:

a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Kart Marx;
d) Thomas Malthus;
e) John Maynard Keynes.

2. “Avuţia naţiunilor” are ca autor:

a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
e) David Ricardo.

3. Teoria valorii muncǎ a fost dezvoltatǎ de:

a) reprezentanţii şcolii de la Viena;
b) reprezentanţii şcolii de la Lausanne;
c) reprezentanţii şcolii clasice;
d) reprezentanţii şcolii de la Cambridge;
e) reprezentanţii sintezei neoclasice.

4. Principiul populaţiei, potrivit cǎruia în absenţa unor frâne sociale, populaţia are
tendinţa să crească în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă, în
proporţie aritmetică, a fost enunţat de:
a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
e) David Ricardo.

5. “Teoria generalǎ a ocupǎrii, a dobânzii şi a banilor” are ca autor:

a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
e) David Ricardo.

Microeconomie 13
 Obiectul şi metoda economiei politice

6. Microeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care studiazǎ:

a) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
b) comportamentele sociale;
c) marile agregate dintr-o economie;
d) dezechilibrele economice;
e) balanţa de plǎti externe.

7. Abstracţia ştiinţificǎ:
19. pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile,
în timp ce altele sunt variabile ;
20. reflectǎ modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la
generalizarea ştiinţificǎ;
21. reflectǎ modul de raţionare de la general la particular;
22. constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog;
e) presupune ca cercetǎtorul sǎ îşi concentreze atenţia asupra unui aspect spre a-l
analiza, fǎcând abstracţie de celelalte aspecte a cǎror existenţǎ îi este
cunoscutǎ.

8. Constituie etape ale aplicǎrii metodelor inducţiei şi deducţiei:

a) observarea faptelor;
b) imaginarea unei explicaţii generale;
c) formularea de legi economice;
d) verificarea fondului ipotezelor fiaste;
e) toate variantele de mai sus.

9. Macroeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care nu studiazǎ:

a) producţia naţionalǎ;
b) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile dintre ei;
c) indicele general al preţurilor;
d) inflaţia;
e) balanţa de plǎti externe.

10. Economia politicǎ:

a) este o ştiinţǎ economicǎ fundamentalǎ;
b) nu este echivalentǎ cu istoria economicǎ;
c) constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economicǎ;
d) are o laturǎ pozitivǎ şi una normativǎ;
e) extinde principiile raţionalitǎţii economice şi eficienţei economice asupra
socialului în totalitatea sa.

Microeconomie 14
 Obiectul şi metoda economiei politice

Alegeţi rǎspunsul corect:

A(a+b); B(c+d+e); C(e); D(a+b+ c+d+e); E(a+d).

11. Obiectul de studiu al economiei politice.

Microeconomie 15
 Obiectul şi metoda economiei politice

12. Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ

Microeconomie 16
 Obiectul şi metoda economiei politice

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1
1. c
2. d
3. c

Răspuns 1.2.
1. c
2. b
3. a

Răspuns 1.3.
1. b
2. c
3. a

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Microeconomie 17
 Obiectul şi metoda economiei politice

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.

Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.

Microeconomie 18