Microeconomie PDF

UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” din BACĂU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

COMPARTIMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Programul de studii MARKETING
MICROECONOMIE
- Note de curs -
COLECŢIA
ŞTIINŢE ECONOMICE
Conf.univ.dr. Marcela-Cornelia Danu
Editura ALMA MATER – BACĂU

2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DANU, MARCELA-CORNELIA
Microeconomie : note de curs / Danu Marcela-Cornelia ; referenţi şt.: prof. univ.
dr. Eugenia Harja, prof. univ. dr. Mihai Deju. - Bacău : Alma Mater, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-242-2
I. Harja, Eugenia
II. Deju, Mihai
330.101.542
CUPRINS
1.INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMIEI 4

1.1.Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului 4
1.2.Obiectul economiei politice 9
1.3.Metoda economiei politice 10
2.FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ECONOMIEI SOCIALE 12

2.1.Sisteme economice 12
2.2.Caracteristicile sistemului economiei naturale 13
2.3.Economia de schimb. Sistemul economiei de piaţă 13
2.4.Sistemul economiei de comandă 16
2.5.Economiile contemporane – economii mixte 16
3.TEORIA CONSUMATORULUI 19
3.1.Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului 19
3.2.Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului 21
3.3.Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii 25
4.TEORIA CERERII 28
4.1.Definire. Legea cererii 28
4.2.Elasticitatea cererii – cererea şi preţul; cererea şi venitul 30
5.TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR 36

5.1.Natura, caracteristicile, funcţiile, obiectivele întreprinderii. Întreprinzătorul.
Eficienţa tehnică şi eficienţa economică 36
5.2.Teoria producţiei 41
5.3.Teoria costurilor 45
5.4.Teoria ofertei 50
6.PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI 60

6.1.Conţinut, funcţii, tipuri de pieţe 60
6.2.Concurenţa – element al economiei de piaţă 61
6.3.Preţul – teorii ale preţului, opticile preţului, funcţiile acestuia 71
7.TEORIA DISTRIBUŢIEI 78
7.1.Distribuţia şi piaţa factorilor de producţie 78
7.2.Salariul 80
7.3.Pământul, resursele naturale şi renta 82
7.4.Capitalul, dobânda, profitul 84
Bibliografie 91
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA
1 ECONOMIEI
Obiectivele capitolului:
Cunoaşterea principalelor reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului şi
contribuţia acestora la dezvoltarea ştiinţei economiei şi a practicii economice
Înţelegerea obiectului şi necesităţii studiului economiei
Evidenţierea metodelor de cercetare şi de expunere a rezultatelor cercetării în economie
Cuvinte cheie: apariţia şi dezvoltarea conceptelor, noţiunilor economice, şcoli de gândire

economică, doctrine economice, definirea economiei ca ştiinţă, delimitarea metodologiei
specifice
1.1. Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului

Încă din primele momente ale existenţei sale, omul s-a preocupat de problemele
economice. Primele reprezentări cunoscute ale ideilor economice, în legătură cu comerţul,
preţurile, statul, etc. au fost în Orientul antic, China, India, Egipt, Babilon.
Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a constituit Grecia antică prin
reprezentanţii ei principali – Xenofon, Platon şi Aristotel.
Xenofon (430-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin

lucrările: “Economicul” şi “Despre venituri”, în care:
• evidenţiază rolul agriculturii, al meşteşugurilor şi al comerţului în viaţa
comunităţilor umane;
• defineşte ştiinţa economică;
• defineşte bunurile din punct de vedere economic;
• analizează munca, diviziunea socială a muncii şi importanţa acesteia asupra
calităţii produselor; analizează comerţul;
• sesizează două funcţii ale banilor: de echivalent de circulaţie şi de tezaurizare.
Platon (427-347 î.Ch.) şi-a expus ideile economice, politice şi sociale într-o
manieră filosofică, în lucrările “Statul (Republica)” şi “Legile. Contribuţia sa la dezvoltarea
gîndirii economice universale se concretizează, în principal în:
• analizarea conceptelor de proprietate şi de diviziune socială a muncii;
• evidenţierea antagonismului dintre economia naturală şi economia de schimb;
• sesizarea funcţiilor banilor şi a diferenţelor dintre banii cu valoare intrinsecă şi
banii semne de valoare;
• sesizarea diferenţelor dintre moneda cu circulaţie internă şi moneda cu
circulaţie externă.
4
Aristotel (384-322 î.Ch.) s-a remarcat atât ca om de ştiinţă cât şi ca filosof antic
de mare ţinută. Sub condeiul lui, ideile economice din lucrările “Politica” şi “Etica
nicomachică” au căpătat cea mai bună şi consistentă exprimare din perioada antică. Aristotel
a:
• evidenţiat diferenţele dintre economia domestică, bazată pe necesitate, agonisire
naturală (concretizată în bogăţii sub formă de valori de întrebuinţare) şi
hrematistică, bazată pe schimb, “urmărind acumularea infinită a bogăţiei sub
formă de bani” (concretizată în bogăţii sub formă de bani);
• iniţiat şi dezvoltat idei privind natura schimbului, a comerţului, a banilor;
• lansat ideea că banii sunt produsul schimbului de mărfuri şi a legat apariţia
monedei de cea a comerţului;
• evidenţiat rolul banilor şi a explicat două dintre funcţiile lor: de mijloc de
circulaţie şi de măsură a valorii.
• pus bazele teoriei valorii, observând dubla calitate a mărfii: de valoare de
întrebuinţare şi valoare de schimb;
• remarcat că preţul nu este decât o formă de manifestare a valorii de schimb.
Gândirea economică din Antichitate a reflectat stadiul de dezvoltare a societăţii
omeneşti în acele vremuri fiind sursă de inspiraţie pentru reprezentările economice viitoare.
Contribuţia anticilor la dezvoltarea gândirii economice se remarcă prin iniţiativa de abordare a
ideilor economice şi apropierea de înţelesurile prezente ale unora dintre acestea.
După reprezentanţii Antichităţii, până în secolul al XI-lea, gândirea economică nu a
evoluat substanţial; ideile economice au fost prezentate, în cea mai mare parte, sub influenţa
idealurilor morale propovăduite de biserica creştină. Chiar dacă, în perioada Evului Mediu
reprezentările ideilor şi conceptelor economice au fost, în esenţă, marcate de spiritul religios,
creştin al epocii, s-au evidenţiat, prin încercările de a îmbina ideile lansate de gânditorii antici
şi valorile creştinismului: Toma d’Aquino, Thomas Munzer, John Ball.
Între secolele XVI-XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor economiei

de schimb a fost dominată de curentul de gândire mercantilist. Mercantilismul, ai cărui
reprezentanţi principali au fost: William Stanfford, Thomas Mun, Antoine de
Montchrétien, Jean Baptiste Colbert, Botero, Serra, Oritz etc., a promovat câteva idei
semnificative în timpul şi spaţiul economiei ca ştiinţă, printre care:
identificarea bogăţiei cu metalele preţioase;
limitarea sfera producerii şi sporirii bogăţiei la circulaţie, în special la comerţul
exterior;
5
susţinerea intervenţiei statului în economie, în scopul creării unei balanţe monetare
şi comerciale active.
Mercantilismul este considerat un curent de gândire economică modern, chiar dacă,
conceptual, a avut unele lacune şi erori în înţelegerea şi tratarea fenomenelor economice.
Pentru prima dată în istorie, economia politică este ridicată la rangul de ştiinţă prin aportul lui
Antoine de Montchretien în lucrarea “Tratat de economie politică” publicată în anul 1615.
William Petty (1623-1687) a scris lucrarea de referinţă “Aritmetica politică”,

(publicată în 1691), făcând tranziţia spre următorul curent de gândire economică –
fiziocratismul. Cercetarea economică făcută de acesta s-a manifestat în:
evidenţierea rolului producţiei (comparativ cu predecesorii lui care au accentuat
rolul comerţului);
observarea că munca se află la originea şi în substanţa valorii mărfurilor;
punerea bazelor teoriilor rentei, a dobânzii, a preţului pământului;
evidenţierea importanţei populaţiei active în sporirea avuţiei sociale;
reflectarea legăturii între diviziunea socială a muncii - productivitatea muncii -
bogăţie.
Fiziocratismul, primă reprezentare a şcolii clasice, a liberalismului economic, a

apărut ca “variantă agrariană a criticii mercantilismului”. S-a concretizat, pe plan teoretic, prin
scrierile fiziocraţilor: François Quesnay (1694-1774) cu “Tabloul economic” (1758), A.
Robert Jacques Turgot cu “Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiilor” (1766).
Aceştia au introdus în ştiinţă şi practică idei valoroase, suport de analiză şi comentarii în
contradictoriu, cum ar fi:
- existenţa unei ordini naturale şi principiul “laissez-faire, laissez-passer le monde
va de lui même”;
- neintervenţia statului în viaţa economică;
- supremaţia agriculturii faţă de comerţ şi industrie;
- ideea reproducţiei capitalului social, a mecanismului realizării produsului social.
Adam Smith (1723-1790) primul mare reprezentant al şcolii clasice, a fost

considerat părintele economiei politice ca ştiinţă. A publicat în anul 1776 lucrarea de
referinţă “Avuţia naţiunilor – o cercetare a naturii şi cauzelor ei”. Utilizând ca metode de
cercetare abstractizarea ştiinţifică şi analiza (esoterică), Adam Smith a:
Î confirmat şi dezvoltat principiile fiziocraţilor – teoria ordinii naturale, a “mâinii
invizibile”, a liberului schimb;
Î dezvoltat noţiunile de muncă productivă şi neproductivă;
6
Î analizat diviziunea manufacturieră a muncii şi influenţa acesteia asupra
productivităţii muncii şi avuţiei;
Î sesizat legătura între complexitatea muncii şi mărimea valorii;
Î adus contribuţii importante la explicarea salariului, profitului, rentei, acumulării
capitalului;
Î lansarea teoriei costurilor absolute (costurile absolute, ca bază a schimbului
internaţional).
David Ricardo (1772-1823), clasic englez, a scris “Principiile economiei politice

şi ale impunerii”. S-a evidenţiat prin:
Ö punerea mărimii valorii în relaţie de determinare cu timpul de muncă necesar;
Ö dezvoltarea teoriei repartiţiei venitului naţional;
Ö explicarea formelor salariului;
Ö tratarea profitului ca parte componentă a valorii;
Ö desăvârşirea teoriei rentei (a făcut delimitarea între renta diferenţială I şi renta
diferenţială II);
Ö relansarea teoria reproducţiei capitalului social;
Ö lansarea teoriei costurilor comparative (relative) (în opoziţie cu teoria costurilor
absolute a lui Adam Smith).
Robert Thomas Malthus (1736-1834), clasic englez, a elaborat idei economice

fundamentale în demografie şi teoria rentei. A formulat teza creşterii populaţiei în progresie
geometrică şi a mijloacelor de subzistenţă în progresie aritmetică, teză care şi astăzi suscită
controverse.
Jean Baptiste Say (1767-1832), de asemenea, reprezentant al şcolii clasice
engleze, a publicat lucrările: “Tratat de economie politică” (1803) şi “Curs complet de
economie politică” (1829). Poziţia sa în evoluţia ştiinţei economie se concretizează, printre
altele, în:
introducerea conceptului de întreprinzător, ca agent al producţiei;
fundamentarea teoriei factorilor de producţie şi a teoriei utilităţii;
elaborarea legii debuşeelor, - demonstrând, imposibilitatea teoretică a crizelor de
supraproducţie, etc.
O contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut-o neoclasicii

sau marginaliştii. Neoclasicismul a fost ilustru reprezentat de: Vilfredo Pareto, Stanley
Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugene Böhm-Bawerk, Alfred Marshall etc.
Axa teoretică a neoclasicilor se constituie din:
7
elaborarea teoriei subiective a valorii – bazată pe utilitate (în opoziţie cu teoria
obiectivă a valorii – bazată pe muncă);
desăvârşirea teoriei repartiţiei – salariu pentru muncă, rentă pentru pământ, profit
pentru “organizare” şi dobândă pentru capital;
determinarea ratei dobânzii şi gradul de ocupare a forţei de muncă;
elaborarea teoriei echilibrului parţial şi a celui total, a teoriei optimului economic.
În evoluţia ştiinţei economice, un rol de marcă l-au avut reprezentanţii epocii

contemporane, din 1930 şi până în prezent. John Maynard Keynes este cel mai important
reprezentant al perioadei de început, remarcându-se prin lucrarea “Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). Contribuţia lui la dezvoltarea teoriei
economice se concretizează în principal în:
extinderea analizei de la nivel microeconomic la nivel macroeconomic şi
explicarea echilibrului economic la nivelul economiei naţionale;
elaborarea modelului economic uzând de conceptele: volumul folosirii forţei de
muncă, venitul naţional, consumul individual, investiţiile, economiile dar având în
centru conceptul de cerere efectivă (solvabilă);
dezvoltarea conceptelor de înclinaţie spre investiţii, înclinaţie spre economii etc.
După J.M.Keynes au urmat neokeynesiştii, reprezentaţi de R.F.Harrod, Joan
Robinson, Pierro Sraffa, P.A.Samuelson, E.Domar, A.Hansen şi alţii.
Rolul inovaţiei în decizia întreprinzătorului de a investi este aportul economiştilor
François Perroux şi J.Schumpeter. În ultima parte a secolului al XX-lea mulţi alţi
teoreticieni şi-au înscris numele în filele cărţii de istorie a gîndirii economice mondiale.
Primul premiu Nobel pentru economie le-a fost atribuit autorilor I.Tinbergen şi R.Frisch, în
anul 1969.
Gândirea economică românească

Ca urmare a situaţiei politice, economice şi sociale din ţările române, - dominaţie
străină, unitate naţională târziu câştigată, etc, cultura economică românească a fost tributară
acestei evoluţii. Chiar dacă ideile economice au apărut şi s-au dezvoltat în acest context, cei
care au observat şi analizat situaţia economico-socială grea s-au pronunţat pentru liberul
schimb sau dimpotrivă pentru protecţionism, pentru împroprietărirea clăcaşilor, dezvoltarea
industriei, crearea complexului economic naţional etc. Printre personalităţile proeminente
pentru implicare teoretică şi practică în viaţa economică specifică timpului lor, se numără:
Nicolae Şutu (1798-1871) – autor al lucrării “Noţiuni statistice asupra Moldovei”;
Ion Ghica – promotor al împroprietăririi clăcaşilor, adept al liberului schimb;
8
Nicolae Bălcescu – având ca probleme de studiu: desfiinţarea relaţiilor servile,
împroprietărirea clăcaşilor, secularizarea averilor mănăstireşti, democratizarea impunerii
şi a creditului;
Ion Ionescu de la Brad – adept al liberului schimb;
Dionisie Pop Marţian – creatorul doctrinei naţionale româneşti, vizând emanciparea
naţiunii prin industrializare;
Bogdan Petriceicu Haşdeu – promotor al dezvoltării industriei (“industria este mama
libertăţii”);
Mihail Kogălniceanu – pledând pentru dezvoltarea industriei naţionale, protecţia,
încurajarea ei;
Petre S.Aurelian – primul român care elaborează un sistem al creşterii economice, primul
care introduce noţiunea de program economic, susţinător al politicii protecţioniste;
G.Bariţiu, A.D.Xenopol, etc.
În perioada următoare s-au remarcat: Victor Slăvescu, Gheorghe Zane, Nicolae
Iorga, I.N.Angelescu, Gromoslav Mladenatz, etc.
O poziţie importantă în contextul teoriei economice româneşti au avut:
Virgil Madgearu dezvoltând probleme ca: geneza, caracterul, structura şi perspectivele
economiei româneşti, cooperaţia şi rolul ei în dezvoltarea statului român etc.;
Unul dintre economiştii reprezentativi a fost Mihail Manoilescu – cu contribuţii în
analiza făcută economiei internaţionale şi schimburilor economice dintre ţări;
Anghel Rugină – autor al lucrării “Principia economica” în care introduce un nou
program de cercetare denumit “abordarea simultană a echilibrului şi dezechilibrului”.
1.2. Obiectul economiei politice

Economie – oikonomie – oikos (casă) şi nomos (lege);
Politică – politeia (organizare socială), polis (oraş, cetate).
În anul 1615, Antoine de Montchrétien foloseşte pentru prima dată noţiunea de
economie politică în lucrarea “Tratat de economie politică”.
Primele referiri şi încercări de delimitare a câmpului de investigaţii şi afirmare a
economiei ca ştiinţă datează din antichitate. În viziunea lui Xenofon, ştiinţa economică are ca
obiect de studiu “bogăţia şi mărimea patrimoniului”; Aristotel consideră că economia se
ocupă de studiul existenţei omului, al comportamentul acestuia ca fiinţă socială, membru al
unei comunităţi social-statale, al unei cetăţi.
La peste 2000 de ani, clasicii englezi au definit şi delimitat obiectul economiei politice
relativ asemănător: ştiinţă a bogăţiei, a avuţiei. Ceea ce diferă este că reprezentanţii
9
antichităţii au pus accentul pe dimensiunea individuală a bogăţiei, clasicii - pe dimensiunea
socială. Adam Smith, în “Avuţia naţiunilor”, a considerat că economia politică este o ramură
de cunoştinţe necesare pentru a procura populaţiei un venit şi statului - un venit pentru
serviciile publice. J.B.Say a definit economia ca o ştiinţă a bogăţiei, a formării, distribuirii şi
consumării bogăţiilor.
În concepţia neoclasicilor, economia politică este ştiinţa schimbului, a preţului.
Studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le guvernează pe diferite
trepte de dezvoltare a societăţii, a fost aportul lui Karl Marx, definind economia politică ca
ştiinţă care are ca obiect acest studiu.
Economia este domeniul fundamental şi complex al activităţii umane, care cuprinde
ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor, concretizate în comportamente şi decizii
privitoare la atragerea şi folosirea resurselor economice rare, în vederea producerii,
distribuirii, schimbului şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele lor.
Într-o accepţiune care completează această definiţie, economia este ştiinţa care
studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii fac alegeri şi cum
determină aceste alegeri folosirea resurselor societăţii. Pentru a înţelege aceste probleme
Joseph Stiglitz şi Carl Walsh propun luarea în considerare a următoarelor concepte:
- compromisurile – luarea deciziei de a cheltui mai mult pe un bun te obligă să
cheltuieşti mai puţin pe altceva;
- stimulentele – de exemplu, dacă salariul economiştilor creşte comparativ cu cel al
medicilor creşte stimulentul alegerii unei facultăţi de ştiinţe economice;
- schimbul – cînd facem schimburi cu alţii, aria alegerilor fiecărui individ creşte;
- informaţia – pentru a face alegeri inteligente trebuie să căutăm şi să deţinem
informaţii;
- distribuţia – alegerile pe care le facem determină distribuirea avuţiei şi a venitului în
societatea noastră.
1.3. Metoda economiei politice

În economie, metoda (gr.methodos - cale, mijloc) reprezintă ansamblul principiilor,
procedeelor şi tehnicilor de cercetare destinate lărgirii orizontului cunoaşterii, descoperirii de
noi adevăruri şi rezolvării eficiente a cât mai multe probleme practice din acest domeniu.
Metoda trebuie privită ca: metodă de cercetare şi metodă de expunere a rezultatelor cercetării.
Printre metodele utilizate în studiul, cercetarea fenomenelor economice, sunt: analiza
(descompunerea întregului în elementele componente şi studierea fiecăreia dintre acestea) -
inductivă (de la particular la general) sau deductivă (de la general la particular), sinteza –
10
reunirea elementelor obţinute prin analiză, stabilirea legăturilor dintre ele şi cunoaşterea
proceselor în acest context, experimentul economic, comparaţia etc.
Întrebări şi discuţii finale:

1. Prezentaţi principalele contribuţii ale reprezentanţilor antichităţii la dezvoltarea ştiinţei
economiei.
2. Care sunt trăsăturile esenţiale ale mercantilismului?
3. Analizaţi sintetic, comparativ mercantilismul, clasicismul, neoclasicismul.
4. Evidenţiaţi rolul reprezentanţilor români la dezvoltarea gândirii economice.
5. Conceptele de economie naturală şi c) Fiziocraţi.

economie de schimb au fost iniţiate 10. Lucrarea de referinţă a lui Adam
de: Smith
a) Fiziocraţi; este:.......................................................
b) Antici; ............... .........................., fiind scrisă
c) Mercantilişti. în anul.................
6. Bazele teoriei valorii au fost puse de: 11. Teoria factorilor de producţie este
a) Adam Smith; aportul lui:
b) Aristotel; a) Aristotel;
c) François Quesnay. b) Adam Smith;
7. Printre mercantiliştii marcanţi se c) Jean Baptiste Say.
numără: 12. Dacă la clasici, în teoria ....................
a) Jean Baptiste Colbert; a valorii, valoarea se bazează
b) William Petty; pe....................., la marginalişti, în
c) J.B.A.Turgot. teoria........................ a valorii, aceasta
8. Producerea şi sporirea bogăţiei erau se întemeiază pe................................
limitate, în viziunea a două curente 13. Lucrarea de referinţă a lui John
de gândire economică, la sfera: Maynard Keynes este.....................
A. Mercantilişti: ...............................................................
a) Industriei; ...............................................................
b) Agriculturii; ..............................., fiind scrisă în
c) Comerţului. anul...................
B. Fiziocraţi: 14. În definirea obiectului economiei ca
a) Industriei; ştiinţă a bogăţiei, pentru
b) Agriculturii; reprezentanţii antichităţii primează
c) Comerţului. dimensiunea.....................................iar
9. Principiul ordinii naturale a fost pentru clasicii englezi,
elaborat de: dimensiunea.......................................
a) Reprezentanţii antichităţii;
b) Mercantilişti;
11
FORME DE ORGANIZARE ŞI
2 FUNCŢIONARE A ECONOMIEI SOCIALE
Cunoaşterea caracteristicilor sistemelor economice
Înţelegerea diferenţelor dintre formele de organizare a vieţii economice şi tipurile de
sisteme economice
Înţelegerea diferenţelor dintre sistemele economice şi dezvoltarea capacităţii de analiză
comparativă a acestora
Caracterizarea economiilor contemporane
Cuvinte cheie: economie naturală, economie de schimb, sistemul economiei naturale,

sistemul economiei de piaţă, sistemul economiei de comandă, economii mixte
2.1. Sisteme economice

Sistemul economic este complexul de structuri instituţionale şi sociale, economice şi
tehnice, psihologice având ca obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resurse şi nevoi.
Problema fundamentală a economiei, indiferent de sistemul economic, nivelul de dezvoltare al
ţării, este optimizarea raportului dintre resursele limitate şi nevoile diversificate ale omenirii.
În acest sens, trebuie să se aibă în vedere întrebări cum ar fi: ce bunuri trebuie produse?, în ce
cantităţi?, de ce calitate? când trebuie produse? cum trebuie produse? pentru cine sunt produse
aceste bunuri?
Pentru a putea delimita tipurile de sisteme economice, în teoria economică s-a pornit
de la trei întrebări considerate fundamentale:
Ö Cine decide în cadrul acelui sistem economic?
Ö Care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?
Ö Care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?
Ca urmare a acestor întrebări-criterii, R.Barre a delimitat sistemele economice în:
sistemul economiei naturale;
sistemul economiei de piaţă;
sistemul economiei de comandă.
Ca urmare a existenţei, în anumite proporţii, în unele sisteme economice, - a unor
elemente, forme specifice altor sistemelor economice, s-a aplicat principiul preponderenţei pe
care o deţine fiecare dintre aceste elemente la nivelul unui sistem economic.
Pentru înţelegerea corectă a sistemelor economice, trebuie avută în vedere succesiunea
formelor de organizare a activităţii economice, respectiv:
economia naturală;
economia de schimb.
12
2.2. Caracteristicile sistemului economiei naturale
Economia naturală reprezintă sistemul economic prin care fiecare comunitate îşi
satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb. Se mai numeşte
economie autarhică sau noneconomie. A fost preponderentă până la prima revoluţie
industrială. Principalii factori de producţie disponibili în acea etapă de dezvoltare a societăţii
erau: resursele naturale, bunurile de capital şi resursele umane. Se urmărea doar satisfacerea
nevoilor în limita producţiei obţinute. În cadrul economiei naturale, activitatea economică se
realiza, în principal, la nivelul gospodăriilor individuale, independente unele de altele.
) Decizia în cadrul acestui sistem economic aparţinea membrilor gospodăriei
individuale.
) Motivaţia dominantă a deciziei era crearea bunurilor destinate
autoconsumului, care putea fi: intermediar (destinat producerii altor bunuri) şi final
(permiţând direct satisfacerea nevoilor indivizilor).
) Instituţia cheie în această societate era gospodăria familială, izolată din punct de
vedere economic.
Alvin Toffler considera economia naturală “civilizaţia primului val”, caracterizată
prin: principalul factor de producţie – pământul; baza economiei – culesul, vânătoarea,
cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii; economie descentralizată.
2.3. Economia de schimb. Sistemul economiei de piaţă

Economia naturală a cunoscut o tendinţă de restrângere relativă în timp. Marfa, ca
obiect al economiei de schimb a apărut mult înaintea producţiei de mărfuri, însă, înainte de
apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea un caracter întâmplător. Până la
apariţia celei de a doua condiţii a existenţei economiei de schimb – autonomia,
independenţa producătorilor, schimbul de mărfuri era legat doar de surplusul care putea
apărea întâmplător la o comunitate sau alta.
Dezvoltarea economiei de schimb a fost condiţionată de:
realizarea primei revoluţii industriale;
extinderea meşteşugurilor.
Acestea au creat condiţiile dezvoltării producţiei de mărfuri (producţia de mărfuri
generalizată).
Economia de schimb – forma de organizare şi desfăşurare a activităţii economice
în care agenţii economici produc bunuri tangibile şi intangibile în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor.
13
În perioada contemporană, economia de schimb este forma universală a organizare şi
funcţionare a activităţii economice. Caracteristicile economiei de schimb sunt:
1. diviziunea socială a muncii, specializarea unităţilor economice în producerea
anumitor bunuri având la bază avantajul comparativ (competitiv);
2. autonomia, independenţa producătorilor respectivi; dreptul acestora de a se
manifesta liber, în direcţia realizării propriilor interese precum şi dreptul lor de a
înstrăina o parte din ceea ce produc în schimbul unei contraprestaţii echivalente;
3. mecanismul principal de alocare a resurselor este piaţa; aceasta reuneşte
consumatorii şi producătorii, cererea şi oferta, din confruntarea cărora rezultă
preţul produselor. Prin intermediul pieţei, alegerile individuale, libere sunt
coordonate, însumate şi comparate între ele, iar entităţile ineficiente sunt
eliminate;
4. în cadrul pieţei, tranzacţiile îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, a schimbului
reciproc de bunuri între unităţile economice. Tranzacţiile unilaterale, fără
echivalent – subvenţii, impozite, deţin o pondere foarte mică în totalul
tranzacţiilor;
5. schimbul pe piaţă se face, preponderent, prin intermediul banilor.
Sistemul economiei de piaţă – tip de organizare a economiei în care producerea
bunurilor este determinată de raportul dintre cerere şi ofertă şi de metodele de atragere,
combinare şi organizare a factorilor de producţie care concură la obţinerea acestora;
persoanele care au acces la aceste bunuri sunt influenţate de nivelul şi dinamica
preţurilor.
Trăsăturile generale ale economiei de piaţă sunt:
a) Multipolaritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii economice.
Centrele de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa bunurilor,
serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare. Iniţiativa, decizia şi acţiunea sunt
individuale, economia fiind descentralizată.
b) Obiectivul central al firmelor, motivaţia dominantă a deciziei este maximizarea
profitului iar relaţiile dintre firme sunt relaţii de concurenţă (în principal), de cooperare
sau parteneriat. Concurenţa este principalul resort al activităţii economice, elimină
firmele nerentabile dar, poate conduce la crearea unor centre de putere cum ar fi
monopolurile şi oligopolurile.
c) Proprietatea privată – instituţie cheie a cadrului în care se adoptă deciziile - este
preponderentă dar nu exclude existenţa sectorului public. Fiecare proprietar va fi interesat
14
să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, determinând creşterea performanţelor
întregului sistem economic.
d) Piaţa – instituţie cheie a cadrului în care se adoptă deciziile – asigură coordonarea şi
echilibrul economic.
e) Monetizarea economiei – existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi
relaţiile monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de
ansamblu.
f) Intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unor
disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale
acestora. Implicarea statului se face prin sistemul legislativ, politica fiscală, monetară, de
protecţie socială, a mediului.
Tipuri de economii de piaţă contemporane

Î Economii de piaţă dirijate caracterizate prin:
existenţa unui sector public puternic în economie;
coexistenţa deciziilor independente cu cele centralizate; reglarea prin piaţă a
mecanismului economic este sprijinită de existenţa programărilor orientative;
caracterul parţial liber al preţurilor, existând şi preţuri administrate de către stat;
monetizare redusă în comparaţie cu alte tipuri de economie.
Exemplu, Franţa postbelică şi economiile din Europa Centrală şi de Est în primii ani ai
tranziţiei etc.
Î Economia socială de tip scandinav caracterizată prin:
sector public dezvoltat doar în sfera serviciilor;
grad de liberalizare economică mai ridicat decât în modelul dirijat chiar dacă
există şi preţuri administrate, decizii centralizate;
sistem fiscal puternic dezvoltat, creând resurse necesare protecţiei sociale.
Î Economia de tip vest-european caracterizată prin:
proprietate privată dominantă;
sector public important doar în sfera serviciilor sociale;
monetizarea economiei ridicată;
existenţa grupurilor de forţă atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Î Economia liberală de tip anglo-saxon caracterizată prin:
sector public neglijabil în economie;
concurenţă puternică între firmele care urmăresc maximizarea profitului;
15
statul intervine în special în crearea unui cadru favorabil concurenţei, prin legi
antitrust, etc.
Exemplu, SUA., Marea Britanie.
Î Economia exclusiv liberală, model economic ideal, exclusiv privată, în care predomină
concurenţa monopolistică, piaţa reglând activitatea economică.
Noul context socio-economic şi politic de pe harta Europei unite defineşte conceptul de
economie de piaţă viabilă sau funcţională astfel:
Preţuri şi schimburi externe libere;
Existenţa unui cadru juridic adecvat şi efectiv aplicat;
Stabilitate macroeconomică;
Consensul partenerilor sociali asupra politicii macroeconomice;
Existenţa unui sector financiar, bancar şi non-bancar, bine dezvoltat;
Absenţa obstacolelor semnificative la intrarea, respectiv ieşirea pe şi de pe piaţă.
2.4. Sistemul economiei de comandă

) În sistemul economiei de comandă iniţiativa deciziei economice aparţine
autorităţii centrale, statului, motiv pentru care se spune că economia este unipolară.
Deciziile sunt reunite în planul centralizat al statului, realizarea lor este obligatorie pentru toţi
agenţii economici iar aparatul de stat asigură respectarea lor. Deciziile luate individual de
agenţii economici au caracter periferic.
) Motivaţia dominantă a deciziilor economice este interesul general al

colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea căreia depinde
satisfacerea intereselor individuale. Profitul este indicatorul bunei gestiuni şi nu stimulentul,
scopul activităţii economice.
) Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt:

proprietatea de stat asupra factorilor de producţie, bunurilor productive etc.;
planul central, având caracter imperativ, obligatoriu.
Piaţa are doar rolul de a asigura desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare prin
sistemul aprovizionării tehnico-materiale şi trecerii în consumul populaţiei a bunurilor
economice necesare.
2.5. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, în nicio societate contemporană, economia nu se prezintă şi nici nu s-a
prezentat în formă pură, într-una din aceste sisteme economice. Nu a existat niciodată
16
economie de piaţă în proporţie de 100% (după unii, doar în sec. al XIX-lea, în Anglia). În
prezent, în economiile de piaţă, două coordonate se completează, condiţionează şi
influenţează reciproc – piaţa şi statul, în mărimi şi modalităţi diferite, de la o ţară la alta.
Paul Samuelson sublinia “a face să funcţioneze o economie modernă, fără a recurge la cele
două jumătăţi – piaţa şi statul – concomitent, este ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o
singură mână”.
Prezenţa statului în economiile contemporane dezvoltate este demonstrată de ponderea
mare în PIB pe care o au încasările, cheltuielile guvernamentale, numărul persoanelor ocupate
în sectorul bugetar (asigurând venituri primare). Mai mult, statul are şi rolul de redistribuitor
de venituri primare. În unele ţări occidentale, statul este şi un important proprietar de locuinţe.
Statul influenţează mediul afacerilor prin reglementări monetare şi financiare.
Economia mixtă, în forme şi ponderi diferite de la o ţară la alta, va continua să existe;
importantă este însă menţinerea marjei de acţiune a statului în limite care să nu afecteze
funcţionarea liberă a pieţei şi să nu îngrădească libertatea de decizie şi acţiune a
agenţilor economici.

1. Motivaţi alegerea întrebărilor în vederea delimitării tipurilor de sisteme economice.
2. Care sunt trăsăturile sistemului economiei de piaţă?
3. Caracterizaţi sistemul economiei de comandă evidenţiind punctele slabe ale acestuia.
4. Exemplificaţi şi caracterizaţi, din cadrul sistemului economiei mondiale, tipuri de
economii de piaţă contemporane.
5. Motivaţia dominantă a deciziei în situaţia – unităţi mari, puţine, de
sistemul economiei naturale este: forţe inegale, este:
a) Crearea bunurilor destinate schimbului; a) Accentuarea concurenţei;
b) Crearea bunurilor destinate b) Carenţele sectorului public;
autoconsumului; c) Orientarea spre profit.
c) Obţinerea celui mai mare câştig 9. Una dintre instituţiile cheie din
monetar individual. sistemul economiei de piaţă este:
6. Ca obiect al economiei de schimb, a) Statul;
marfa a apărut: b) Gospodăria familială
a) Înaintea producţiei de mărfuri; c) Proprietatea privată.
b) Concomitent cu producţia de mărfuri; 10. Economia de piaţă este
c) Independent de producţia de mărfuri. descentralizată deoarece orice agent
7. Una dintre condiţiile fundamentale economic are autonomie de:
ale existenţei economiei de schimb a) Opţiune;
este: b) Decizie;
a) Diviziunea muncii; c) Acţiune.
b) Dezvoltarea economiei naturale; 11. Intervenţia statului în sistemul
c) Prima revoluţie industrială. economiei de piaţă este:
8. Unul dintre factorii care au a) Directă, îndeplinind funcţiile pieţei;
determinat, în economia de piaţă, b) Indirectă, prin politica monetară;
trecerea de la situaţia – unităţi mici, c) Atât directă cât şi indirectă.
multe, de forţe relativ egale, la
17
12. Sistemul economic de piaţă în care c) Indicatorul eficienţei la nivel
libertatea pieţei este reunită cu armonia macroeconomic.
socială se numeşte: 14. Unul dintre argumentele conform
a) Paternalist; căruia se spune că economiile
b) Vest-european; contemporane sunt mixte este:
c) Social de piaţă. a) Ponderea mare a persoanelor ocupate în
13. În sistemul economiei de comandă, sectorul bugetar;
profitul este: b) Existenţa marilor monopoluri;
a) Scopul activităţii economice; c) Coexistenţa elementelor specifice
b) Indicatorul unei gestiuni bune; economiei naturale şi ale celei de piaţă;
18
TEORIA CONSUMATORULUI
3
Cunoaşterea principalelor coordonate ale abordării teoriei utilităţii de către şcoala
neoclasică
Aprofundarea conceptelor, noţiunilor specifice teoriei consumatorului şi capacitatea de a
recurge la exemplificări şi interpretări pertinente
Înţelegerea diferenţelor dintre abordarea cardinală şi abordarea ordinală a teoriei utilităţii
Posibilitatea de a stabili, conform teoriei utilităţii, echilibrul consumatorului în condiţiile
contrângerii bugetare şi de a înţelege corect dinamica acestuia
Cuvinte cheie: satisfacerea nevoilor consumatorului, utilitate, abordare cardinală, abordare

ordinală, izoutilitate, echilibrul consumatorului, noua teorie a consumatorului
Analiza microeconomică este centrată pe nivelul individual, reprezentat de om aflat în

permanenta căutare a satisfacerii nevoilor sale. În calitate de consumator, individul se
manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea
satisfacerii nevoilor sale, deci a utilităţii economice prin utilizarea resurselor limitate pe
care le are la dispoziţie. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi
serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează bugetul individului defineşte
starea de echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii
neoclasici în ultima parte a secolului al XIX-lea.
Teoria utilităţii marginale, fundamentate de economiştii neoclasici se prezintă sub
două forme: abordarea cardinală şi abordarea ordinală.
3.1. Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului

Conform teoriei utilităţii în abordarea cardinală, pornindu-se de la constatarea că
nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă de la individ la individ dar şi de la
o unitate consumată din acelaşi produs la alta, s-a presupus că individul este capabil să
măsoare printr-un indice cantitativ utilitatea obţinută din consumul fiecărei unităţi
dintr-un bun omogen.
3.1.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală (U) a unui bun oarecare reprezintă satisfacţia globală obţinută de
individ prin consumarea unei cantităţi din acel bun.
Deci, U= f(x), în care x este cantitatea consumată din bunul X.
19
Utilitatea marginală Um reprezintă evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie
foarte mică a cantităţii consumate.
Situaţii:
Utilitatea marginală a unui bun imperfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale
( ΔU ) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din bunul X.
ΔU
Um X =
Δx
Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil este variaţia utilităţii totale pentru o
variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din acel bun. Din punct de
vedere matematic, aceasta reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu x, deci
dU
U m X = f ′(x) sau
dx
3.1.2.Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale

Analizând evoluţia nivelului de satisfacţie a individului, atunci când consumă o
cantitate crescândă dintr-un bun şi, observând că acesta depinde de intensitatea nevoii pe care
consumatorul caută să o satisfacă, s-a făcut următoarea ipoteză: intensitatea unei nevoi
descreşte pe măsura creşterii cantităţii consumate (principiul intensităţii descrescânde a
nevoilor formulat de H. Gossen în 1843). Acest principiu a stat la baza elaborării principiului
utilităţii marginale descrescânde conform căruia, utilitatea suplimentară oferită de
consumul unei cantităţi suplimentare dintr-un bun descreşte până când devine nulă la
punctul de saturaţie. Satisfacţia totală nu se diminuează ci creşte, dar, cu o rată
descrescătoare. Deci, U1>U2>....>Un, în care, Un – utilitatea marginală.
n
U = ∑ U i este utilitatea totală.
i =1
U, Um
U = f(x) S - p u n c t d e s a tu ra re
dU
U m =
dx
S - p u n c t d e s a tu ra re
0 x
Fig.1 – Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale
20
În punctul de saturaţie (S) utilitatea marginală Um este nulă deci, o unitate
suplimentară de consum nu mai sporeşte satisfacţia consumatorului. Individul raţional nu
continuă consumul dincolo de acest punct, deci se poate conchide că utilitatea marginală este
descrescătoare şi pozitivă.
3.1.3. Alegerea optimală a consumatorului

Situaţii:
Î În situaţia de abundenţă (nimic nu limitează posibilităţile de consum ale individului),

condiţia alegerii optimale a consumatorului denumită condiţia de echilibru este UmX = 0, deci
poate consuma oricât dintr-un bun până în momentul când utilitatea marginală este nulă.
Î În situaţia de raritate (bunurile de consum care ne satisfac nevoile sunt rare), cazul în
care bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y
deci, bunul X are un cost de oportunitate reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine
individul renunţând la consumul lui Y.
Dacă presupunem existenţa a două bunuri X şi Y, combinaţia optimă care-i asigură
consumatorului maximizarea satisfacţiei este coşul (X,Y) astfel determinat încât utilitatea
marginală a celor 2 bunuri să fie egală. Deci,
UmX = UmY
Î În situaţia de raritate, în expresie monetară, consumatorul dispunând de o sumă dată
(bugetul său), trebuie să decidă cum o împarte pentru procurarea bunului X şi a bunului Y.
Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă când utilitatea
marginală a unei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea bunului X este egală cu
utilitatea marginală a unei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea bunului Y. Deci,
condiţia de echilibru a consumatorului este:
Um X UmY
=
Px Py
3.2. Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului

Ca urmare a imposibilităţii măsurării utilităţii prin indici cantitativi precişi,
reprezentanţii noi şcoli marginaliste, Vilfredo Pareto şi John Hicks au formulat următoarea
ipoteză: indivizii sunt capabili să compare, să clasifice alegerile conform unei ordini de
preferinţă, fără a se atribui fiecăreia un indice cantitativ, deci abordând utilitatea şi echilibrul
consumatorului într-o formă ordinală. Pentru a determina combinaţiile posibile de produse de
care are nevoie, numite “coşuri de consum” (panere de consum sau programe de consum)
consumatorul ia în considerare:
21
- valoarea relativă a produselor (preţurile lor);
- resursele disponibile pentru procurarea lor (constrângerea sau restricţia
bugetară).
Un coş de consum Qi conţine bunurile qi, i= 1, m , cu unităţile xj , j = 1, n . ( ∃ ) o
infinitate de combinaţii între bunurile care pot satisface nevoile de consum, deci individul
trebuie să aleagă între bunurile qi dar şi între coşurile Qi care asigură niveluri de utilitate
diferite.
Utilitatea agregată este o funcţie U = u(X, Y, Z,...) obţinută prin consumul bunurilor din coşul
Qi .
În teoria ordinală a utilităţii se foloseşte ca instrument de bază curba de indiferenţă

sau izoutilitate, introdusă de Vilfredo Pareto, apoi de J.Hicks, J.Debreu, R.Allen etc.
) Totalitatea combinaţiilor din consumul a două bunuri X şi Y care asigură
consumatorului acelaşi nivel de utilitate se numeşte curbă de indiferenţă sau izoutilitate.

În fig.2 am reprezentat 3 curbe de indiferenţă U0, U1, U2 care indică trei niveluri
diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe U0, consumatorul are aceeaşi satisfacţie sau utilitate, fie
consumând coşul A constituit din 2 unităţi din bunul X şi 7 unităţi din bunul Y, fie
consumând coşul B constituit din 8 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y. La fel, se
apreciază pentru curbele de indiferenţă U1 şi U2. Se observă că programele de consum situate
pe curba de indiferenţă U1 oferă o utilitate sporită celor situate pe curba U0 iar cele situate pe
curba de indiferenţă U2, o utilitate mai scăzută comparativ cu U0 şi U1.
.C
A
.
E
.
.D U1
. .B U0
F
U2
0 x
Fig.2. Punctele A (2,7) B (8,3); C (4,9) D (10,5); E (1,6) F (6,3) se numesc coşuri
(panere, programe) de consum.
22
U0=f0(X,Y); U1=f1(X,Y); U2=f2(X,Y), în care utilităţile sunt aceleaşi de-a lungul
curbei de indiferenţă şi U2 < U0 < U1, deci, A=B, C=D, E=F şi E<A, A<C , E<C.
Pentru un individ, pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare oferind un
nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul curbelor de indiferenţă se numeşte harta de
indiferenţă.
Proprietăţi:
Curbele de indiferenţă sunt:
paralele;
descrescătoare (datorită ipotezei de raţionalitate a individului, conform căreia,
acesta nu consumă dincolo de punctul de saturare, deci numai până unde Um=0).
De-a lungul curbei de indiferenţă există o relaţie inversă între cantitatea din bunul
X şi cantitatea din bunul Y – dacă x creşte, y scade şi invers, dar utilitatea totală
rămâne neschimbată;
convexe.
Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X măsoară variaţia cantităţii

necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa
o variaţie infinit de mică a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale
să nu se schimbe.
Rata marginală de substituţie este panta într-un punct a curbei de indiferenţă, variază
în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. Ea este determinată prin
derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă pentru că variaţiile celor 2 cantităţi sunt de sens
opus.
ΔY dY
RMS = (-) sau RMS = (-) , semnul (-) având caracter convenţional.
ΔX dX
Echilibrul consumatorului. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare

exclusiv preferinţele sau dorinţele sale; el trebuie să ia în considerare şi:
Ö venitul disponibil (V);
Ö preţurile celor două bunuri (Px şi Py).
Aceste variabile sunt independente de deciziile de consum ale individului dar
dependente de salariul (sau/şi alte forme ale venitului) acestuia, format (formate) pe piaţă şi
de confruntarea cererii cu oferta pe piaţa celor 2 bunuri.
Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunile venitului său şi de nivelul
preţurilor reprezintă constrângerea bugetară.
23
Deci V = x ⋅ Px + y ⋅ Py , în care,
V - venitul consumatorului;
x - cantitatea cumpărată din bunul X;
Px- preţul bunului X;
y – cantitatea cumpărată din bunul Y;
Py- preţul bunului Y.
Constrângerea bugetară se reprezintă grafic prin dreapta bugetară (fig.3), ale cărei
intersecţii cu axele de coordonate se află dând, în ecuaţia scrisă anterior, mai întâi lui x
V V
valoarea 0 (şi-l aflăm pe y = ) apoi lui y valoarea 0 (şi-l aflăm pe x = ).
Py Px
V V
Aşadar, dreapta bugetară se intersectează cu axele în punctele A (0, ) şi B ( , 0).
Py Px
În punctul A, întreg venitul consumatorului se alocă exclusiv cumpărării bunului Y iar în

punctul B, întreg venitul consumatorului se alocă cumpărării bunului X. Panta dreptei
bugetare AB este tangenta unghiului ABO, deci,
V
AO Py Px
tg < ABO = = =
OB V Py
Px
E - punctul de echilibru al consumatorului

Dreapta Curba de indiferenta
bugetara
0 B x
Fig.3 – Dreapta bugetară şi echilibrul consumatorului.
Combinaţia optimală. Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul

unei combinaţii de două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul trebuie să atingă
curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe
dreapta sa bugetară. Combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de
indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig.3).
24
Efectul variaţiilor de preţ.
Ö Dacă are loc reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii
preţului celuilalt bun şi a venitului, creşte puterea de cumpărare sau nivelul
venitului real al consumatorului, deci, acesta se va plasa pe o curbă de indiferenţă
situată mai la dreapta axelor de coordonate, comparativ cu situaţia initială,
obţinând un nivel de utilitate mai ridicat;
Ö În cazul reducerii sau majorării lui Px, diminuarea sau creşterea pantei are loc prin
rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A;
Ö Dacă se modifică ambele preţuri iar venitul rămâne acelaşi sunt posibile situaţiile:
dacă ambele preţuri se modifică în aceeaşi proporţie, panta dreptei bugetare
rămâne neschimbată;
dacă preţul bunului X creşte mai mult decât cel al lui Y, dreapta bugetară îşi
măreşte panta, dacă preţul lui X creşte mai puţin decât cel al lui Y, panta
dreptei bugetare scade. În ambele situaţii nivelul utilităţii este mai mic decât în
situaţia iniţială;
dacă preţul bunului X scade mai mult decât cel al lui Y, panta se diminuează,
dacă preţul lui X scade mai puţin decât cel al lui Y, panta creşte. În ambele
situaţii nivelul utilităţii este mai mare decât în situaţia iniţială;
dacă preţul lui X se măreşte iar cel al lui Y se micşorează, dreapta bugetară îşi
măreşte panta; invers, panta se micşorează.
Efectul variaţiilor de venit. În condiţiile menţinerii preţurilor celor două bunuri dar
modificării venitului nominal al consumatorului, creşte sau scade puterea de cumpărare a
acestuia şi nivelul său de satisfacţie (în acelaşi sens).
3.3. Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii

În abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului se pleacă de la ipoteza
că individul sau menajul caută maximizarea utilităţii agregate U, ţinând cont numai de
constrângerea bugetară dată de venitul consumatorului şi preţurile acelor bunuri. O limită
importantă a teoriei tradiţionale este neluarea în considerare a gusturilor şi preferinţelor în
explicarea comportamentelor, cu atât mai mult cu cât există comportamente care nu pot fi
explicate doar limitându-ne la venit şi la preţ.
În noua abordare a teoriei consumatorului, conturată de Gary Becker, T.Schultz,
K.Lancaster, etc., după anii ’60, trebuie luate în considerare următoarele:
25
distincţia între bunuri şi nevoi, între alimente, ziare, etc., şi nevoia de a se hrăni, a
se informa, etc. Nevoile nu se modifică ci numai modul de a le satisface. Acesta
evoluează în funcţie de progresele ştiinţifice, tehnice, în sistemele de producţie,
nivelul de trai.
integrarea costului timpului în analiză. Timpul este o resursă rară, nestocabilă,
utilizarea sa având un cost de oportunitate (ansamblul satisfacţiilor pe care le-ar
putea obţine un individ dând timpului consumat la un moment dat, o altă utilizare).
Alături de alte bunuri şi servicii, timpul este un factor de producţie al satisfacţiei.
integrarea în analiză a capitalului uman. Capitalul uman este definit ca
ansamblul experienţelor, cunoştinţelor, deprinderilor, dobândite de individ de la
naşterea sa, determinându-i niveluri diferite de satisfacţie prin consumul unei
cantităţi determinate de bunuri şi servicii.
Costul de oportunitate al urmării unei facultăţi

Costul de oportunitate reprezintă un concept - cheie în economie. El este măsura corectă a
costului a tot ceea ce facem. Ca student, care este costul de oportunitate pe care-l suportaţi? Dacă
dumneavoastră sau părinţii dumneavoastră sunteţi întrebaţi cât costă facultatea pe care o faceţi,
probabil că vă gândiţi la taxele de învăţământ, la cheltuielile cu masa şi cazarea şi la cărţi ca la
costurile cele mai importante. Dar luarea în considerare a costului de oportunitate ne arată că o
atare listă este în acelaşi timp prea lungă şi prea scurtă.
Din moment ce aţi avea nevoie de un loc în care să trăiţi, şi aţi avea nevoie, cu siguranţă, şi
să mâncaţi, chiar dacă n-aţi urma o şcoală, aceste costuri nu fac parte din costul de oportunitate al
urmării unei facultăţi. Doar dacă facultatea vă cere o chirie mai mare decât aţi plăti în alt caz,
costurile de cazare ar face parte din costul de oportunitate.
Pentru a evalua corect costul de oportunitate, trebuie să vă gândiţi la ce aţi fi făcut dacă aţi fi
decis să nu vă continuaţi studiile. Mintea economistului se gândeşte imediat la slujba pe care aţi fi
putut s-o aveţi dacă n-aţi fi mers la facultate şi la venitul pe care l-aţi fi câştigat. Deşi el va fi diferit
de la student la student, conform Departamentului Educaţiei din SUA, absolvenţii de liceu care nu
urmează o facultate muncesc în medie sub zece luni şi câştigă cu puţin peste 10.000 $ pe an. Acest
venit la care s-a renunţat trebuie adăugat la costurile directe, cum ar fi taxele de învăţământ, pentru a
obţine costul de oportunitate al urmării cursurilor unei şcoli. Pentru majoritatea studenţilor, acest
venit la care s-a renunţat reprezintă o componentă majoră a costului de oportunitate al facultăţii.
Testaţi-vă puterea de înţelegere: Folosiţi conceptul de cost de oportunitate pentru a explica
de ce jucătorii de baschet foarte buni din facultate nu reuşesc de obicei să termine cei patru ani de
facultate.
J.Stiglitz, C.E.Walsh, Economie, p.53
26
1. Cum se defineşte utilitatea economică?
2. Explicaţi evoluţia utilităţii totale şi utilitatea marginală.
3. Ce semnifică echilibrul consumatorului şi cum se poate determina acesta?
4. Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea echilibrului consumatorului?
5. Cum explicaţi coodonatele noii teorii a consumatorului?
6. Coordonata centrală în definirea c) Pozitivă.

utilităţii economice a individului 11. În realizarea condiţiei de echilibru a
este: consumatorului (raritate, economie
a) Maximizarea consumului de bunuri monetară) sunt luate în considerare:
economice; a) Utilităţile totale ale bunurilor şi
b) Maximizarea satisfacerii nevoilor preţurile lor;
individului; b) Utilităţile totale ale bunurilor şi venitul
c) Minimizarea cheltuielilor afectate consumatorului;
consumului de bunuri economice. c) Utilităţile marginale ale bunurilor şi
7. Utilitatea marginală reprezintă: preţurile lor.
a) Utilitatea totală raportată la preţul unui 12. Curbele de indiferenţă:
bun economic; a) Se intersectează;
b) Evoluţia utilităţii totale pentru o b) Sunt paralele şi descrescătoare;
variaţie foarte mică a cantităţii c) Sunt paralele şi crescătoare.
consumate dintr-un bun economic; 13. Constrângerea bugetară a
c) Diferenţa între utilităţile totale consumatorului a două bunuri X şi Y
resimţite de 2 indivizi în legătură cu este dată de:
consumul aceluiaşi bun economic. a) Venitul său şi preţurile acestor bunuri;
8. Relaţia U=f(x), în care U este b) Utilitatea marginală şi preţurile
utilitatea totală a unui bun economic bunurilor;
oarecare, înseamnă că x este: c) Venitul şi utilitatea marginală a
a) cantitatea consumată din bunul X; bunurilor.
b) preţul bunului X; 14. Combinaţia optimală a două bunuri
c) venitul consumatorului X. X şi Y se găseşte:
9. Care din următoarele afirmaţii este a) Pe dreapta bugetară;
adevărată? b) Pe curbele de indiferenţă;
a) Utilitatea totală este crescătoare, c) În punctul de tangenţă al curbei de
utilitatea marginală este staţionară; indiferenţă cu dreapta bugetară.
b) Utilitatea totală este descrescătoare, 15. Unul dintre elementele noii teorii a
utilitatea marginală este crescătoare; consumatorului este:
c) Utilitatea totală este crescătoare, a) Integrarea în analiză a costului
utilitatea marginală este descrescătoare. timpului;
10. La punctul de saturaţie utilitatea b) Distincţia dintre bunuri şi servicii;
marginală este: c) Integrarea în analiză a venitului
a) Nulă; consumatorului.
b) Negativă;
27
TEORIA CERERII
4
Cunoaşterea elementelor de referinţă privind teoria cererii – definire, tipuri, modalităţi de
ilustrare
Inţelegerea şi aprofundarea determinanţilor cererii şi posibilitatea de a exemplifica
sensibilitatea acesteia în funcţie de preţ şi venit
Cuvinte cheie: cerere, funcţia cererii, legea generală a cererii, elasticitatea cererii
4.1. Definire. Legea cererii

Preferinţele consumatorilor se concretizează în structura cererii acestora, cerere
manifestată pe piaţa bunurilor de consum. Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o
marfă cumpărată de individ, firmă, etc., la un preţ unitar dat, într-o perioadă
determinată de timp. Aceasta este cererea individuală.
Suma tuturor cererilor individuale formulate pe piaţa unui bun reprezintă cererea
totală a acelui bun şi exprimă raporturile în legătură cu cantitatea maximă dintr-un anumit
bun care, la un anumit preţ, este dorită şi poate fi cumpărată; preţul maxim care poate fi
achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din bunul dorit.
În funcţie de natura bunurilor care fac obiectul cererii se disting:
cererea pentru bunuri substituibile;
cererea pentru bunurile complementare;
cererea derivată (cererea pentru un bun intermediar este determinată de cererea
pentru un bun final).
Mărimea cererii pentru un anumit bun şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul
şi dinamica preţului bunului respectiv. Modificarea preţului unitar al unui bun, în sensul
reducerii sale, determină extinderea cererii, respectiv creşterea cantităţii cerute din acel bun,
în timp ce creşterea preţului unitar determină contracţia, respectiv scăderea cantităţii cerute.
Relaţia dintre evoluţia preţului unitar (variabilă independentă) şi cererea de pe piaţă a
unui anumit bun (variabilă dependentă) poate fi ilustrată prin: funcţie, tabel, grafic.
) Funcţia cererii este: C = a – bP, în care,

C – cererea formulată pentru bunul X;
P – preţul bunului X.
28
) Tabelar, relaţia cerere - preţ poate fi:
Preţul mediu (unitar) (P) Cantitatea cerută (C)
al bunului X (u.m.) (unităţi/zi, săpt., etc.)
300 200
250 400
200 600
150 800
100 1000
) Grafic, relaţia cerere-preţ se reprezintă astfel (fig.4):

Px
0 Cx
Fig.4 – Curba cererii în funcţie de preţ
Legea generală a cererii exprimă raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului

mediu (unitar) al unui bun sau serviciu şi modificarea cantităţii cerute din acel bun. Legea
generală a cererii evidenţiază că modificarea prin creştere a preţului unitar al unui bun
determină reducerea cantităţii cerute din acel bun iar reducerea preţului unitar al
bunului determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Legea generală a cererii
se verifică pentru bunurile normale (bunuri a căror cerere creşte odată cu creşterea veniturilor)
şi majoritatea bunurilor inferioare (bunuri a căror cerere se reduce odată cu creşterea
veniturilor). Pentru unele bunuri inferioare însă, creşterea preţurilor acestora antrenează
extinderea cererii pentru acestea, iar reducerea preţurilor – contracţia cererii. Acest fenomen
se numeşte paradoxul Giffen, după numele celui care l-a observat şi studiat (În Irlanda, în
sec.XIX, când, din cauza secetei, preţul cartofilor a crescut dar, nu a determinat scăderea
cererii ci, dimpotrivă, creşterea ei).
Factori de determinare a cererii

În afara preţului şi a venitului, nivelul şi dinamica cererii sunt influenţate şi de alte
variabile. Ca urmare a acţiunii acestora, la un preţ dat, curba cererii se deplasează la dreapta
29
(semnificând creşterea) sau spre stânga (scăderea), evidenţiind că cererea individuală şi
cererea totală a pieţei cresc, respectiv scad (se modifică şi funcţia matematică a cererii).
Printre cei mai importanţi factori de determinare a cererii, sunt:
8 numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni etc.) - relaţie
pozitivă;
8 gusturile şi preferinţele menajelor – pozitivă sau negativă în funcţie de produs,
situaţia de cumpărare etc;
8 nivelul venitului disponibil pentru consum - relaţie pozitivă pentru bunurile
normale şi negativă pentru cele inferioare;
8 evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi complementare - relaţie pozitivă faţă
de evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi negativă în cazul celor
complementare;
8 perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă (inclusiv statutul social
şi profesional) - relaţie pozitivă;
8 mărimea venitului naţional şi modul de distribuţie al acestuia la nivelul populaţiei.
Creşterea cererii în ţările dezvoltate, cu economie de piaţă se explică şi prin
tendinţa de reducere a inegalităţilor de venit, între diferite categorii ale populaţiei,
înregistrată în ultimii 50 de ani;
8 evoluţia în viitor a preţului la bunul a cărui cerere se analizează (relaţie pozitivă);
8 modificarea informaţiei privind piaţa şi efectele bunului asupra sănătăţii.
În cadrul analizei cererii, există unele situaţii care, aparent, contrazic legea generală
a cererii. Astfel, unii cumpărători cumpără mai mult de la unele firme chiar dacă preţurile
produselor sunt înalte. Motivaţii:
Economia de timp. În preţul plătit de consumator este inclus şi costul de
oportunitate al timpului economisit;
Respectarea relaţiei directe preţ - calitate de către firma producătoare. În preţul
plătit de consumator se include şi diferenţa de calitate câştigată;
Percepţia unor segmente de consumatori privind produsul - imaginea firmei, a
produsului, prestigiul, notorietatea firmei, etc.
4.2. Elasticitatea cererii – cererea şi preţul; cererea şi venitul

Elasticitatea cererii reflectă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei
condiţii a cererii. Coeficientul elasticităţii cererii Ec pentru un bun exprimă gradul,
30
fracţiunea sau procentul modificării cererii pentru bunul respectiv în funcţie de
schimbarea preţului acelui bun sau a altei condiţii a cererii.
În cazul relaţiei cerere-preţ, coeficientul de elasticitate se calculează astfel:
ΔC ΔP C − C1 P2 − P1
Ec p = − : =− 2 : sau
C P C1 P1
0 ΔC
Ec p = − 0
sau
0 ΔP
0
ΔC ΔP ΔC P1 + P2
Ec p = − : =− ⋅ , unde,
(C1 + C 2 ) / 2 (P1 + P2 ) / 2 ΔP C 1 + C 2
Δ C – variaţia cererii;
C1 – cererea iniţială;
Δ P - variaţia preţului;
P1 – preţul iniţial.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi:
elastică, când Ecp>1
cu elasticitate unitară, când Ecp=1
perfect elastică (infinit elastică), când Ecp ⇒ ∞
inelastică, când Ecp<1
perfect inelastică (rigidă), când Ecp=0
Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de venit (Ecv) se

calculează ca un raport între modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea
relativă a venitului în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru
marfa X rămân neschimbaţi.
Δ C ΔV
E cv = :
C V
Dacă Ecv > 1, bunul este “superior”
Dacă Ecv<0, bunul este “inferior”
Dacă Ecv ∈ (0,1], bunul este “normal”.
Bunurile inferioare sunt cele pentru care efectul venitului este negativ; pe măsură ce
creşte nivelul de trai prin creşterea venitului, individul îşi diminuează consumul lor,
înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate. Exemple: pâine neagră, margarină, etc.
Bunurile normale sunt cele pentru care efectul variaţiei venitului este pozitiv,
consumul lor crescând într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului.
Exemple: îmbrăcăminte, locuinţă.
31
Bunurile superioare – efectul variaţiei venitului este pozitiv, consumul lor crescând
într-o proporţie mai mare decât modificarea relativă a venitului. Exemple: autoturism,
educaţie, agrement, etc.
Această delimitare se modifică în funcţie de condiţiile concrete ale ţărilor lumii şi de
momentul în care se face analiza.
Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de modificarea preţului
altui bun, de exemplu Y, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea
pentru marfa respectivă nu se modifică, se calculează astfel:
ΔC x ΔPy
E cpy = : , unde P reprezintă preţul bunului y .
Cx Py
Când creşte cererea pentru bunul X datorită majorării preţului la bunul Y, atunci bunul
Y poate fi substituit cu bunul X iar Ecpy> 0.
Dacă consumatorii cumpără mai puţin din bunul X datorită creşterii preţului la bunul
Y, atunci bunul Y este complementar bunului X iar Ecpy< 0.
Concluzii:
Pentru firmele ofertante, cunoaşterea formei de elasticitate a cererii este deosebit de
importantă:
• în situaţia practicării preţurilor scăzute, maximizarea profitului este posibilă în
condiţiile unei cereri elastice. Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului
total încasat VT şi a costului total CT. Dacă creşterea CT > creşterea VT ⇒
profitul se reduce iar dacă creşterea CT < creşterea VT ⇒ profitul creşte;
• mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi
cea a preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mare decât
procentul reducerii preţului, cu atât este mai mare profitul (în situaţia menţinerii
celorlalte condiţii ale cererii).
Paradoxul valorii
Acum mai mult de două secole, în cartea sa “Avuţia naţiunilor”, Adam Smith formula aşa-
numitul paradox al valorii: ”Nimic nu este mai folositor decât apa şi totuşi ea se vinde pe nimic.
Dimpotrivă, diamantul nu are nici o valoare de întrebuinţare şi totuşi o cantitate mare de alte produse
se schimbă pentru un diamant”. Cu alte cuvinte, de ce apa, care este un produs esenţial pentru viaţă,
are o valoare atât de mică, iar diamantul, care este în general o marfă de lux, are un preţ atât de
ridicat?
Acest paradox l-a intrigat pe Adam Smith acum 200 de ani. Astăzi însă ştim cum îl putem descifra:
“curba cererii şi a ofertei de apă se intersectează într-un punct care corespunde unui preţ scăzut, pe
32
când cererea şi oferta de diamante se întâlnesc într-un punct de echilibru care corespunde unui preţ
foarte ridicat”. Ajunşi în acest punct, ne vom pune, în mod natural, întrebarea:”dar de ce preţul de
echilibru al apei este atât de mic?” Răspunsul constă în faptul că diamantele sunt foarte rare, iar
costul obţinerii fiecărui nou diamant este foarte ridicat; apa este o resursă relativ abundentă, iar
costurile de obţinere a acesteia sunt relativ reduse în cele mai multe regiuni ale lumii.
Acest răspuns nu împacă totuşi problema costului cu faptul că apa este mai folositoare vieţii
decât diamantele. Pentru aceasta, va trebui să luăm în considerare, pe lângă costuri, următorul
adevăr: nu utilitatea apei în ansamblu este cea care determină preţul sau cererea. Preţul apei este
determinat de utilitatea sa marginală, adică de utilitatea ultimului pahar de apă. Deoarece există atât
de multă apă, ultimul pahar se vinde pentru o sumă de bani foarte mică. Dacă primele picături
valorează cât viaţa însăşi, ultimele sunt necesare doar pentru a uda peluza sau pentru a spăla maşina.
Astfel, constatăm că o marfă cu o valoare inestimabilă, aşa cum este apa, se vinde pentru ceva mai
mult decât nimic deoarece ultima picătură aproape nu are valoare.
Iată cum punea problema un student: teoria valorii economice este uşor de înţeles dacă nu
veţi uita că, în economia politică, ultimul cuvânt îl are cel mai puţin indicat, acuzatul. Utilitatea
marginală este cea care îşi spune cuvântul atunci când vine vorba de preţuri şi de cantităţi.
Putem rezolva paradoxul valorii în felul următor: Cu cât o marfă există în cantităţi mai mari,
cu atât dorinţa de a consuma ultima unitate este mai mică. Aşa se explică de ce o cantitate mare de
apă are un preţ foarte mic şi de ce un bun absolut necesar cum este aerul poate deveni gratuit. În
ambele cazuri, cantitatea foarte mare face ca utilitatea marginală să fie extrem de mică, determinând
scăderea preţului acestor mărfuri vitale.
Paul Samuelson, W.Nordhaus, Economie politică, p.111
Preţul benzinei şi cererea de SUV-uri

Când cererea pentru diferite bunuri este interdependentă, condiţiile care influenţează preţul
unuia dintre bunuri vor afecta cererea pentru celălalt. Modificările preţului benzinei în SUA, de
exemplu, au influenţat tipurile de maşini cumpărate de americani.
Preţul benzinei a crescut de două ori în anii 1970. O dată când Organizaţia Ţărilor
Exportatoare de Petrol (OPEC) a întrerupt fluxul de petrol către SUA în 1973 şi încă o dată când
răsturnarea de la putere a şahului Iranului în 1979 a condus la o reducere severă a ofertei de petrol.
Preţul benzinei la pompă a crescut de la 0,35 $ pe galon în 1971 la 1,35 $ pe galon în 1981. Ca
răspuns la creşterile de preţ, americanii au redus drastic cererea. Dar cât puteau ei să conserve
benzina? Distanţa de acasă la serviciu nu se putea scurta, iar oamenii trebuiau să meargă la slujbele
lor. O soluţie pentru şoferii americani a fost aceea de a înlocui vechile maşini cu maşini mici, care
parcurgeau o distanţă mai mare cu un galon de benzină. Specialiştii clasifică maşinile după mărimea
lor şi, de obicei, maşinile mici consumă mai puţin combustibil. Imediat după prima creştere a preţului
la combustibil, aproximativ 2,5 milioane de maşini mari, 2,8 milioane de maşini medii şi 2,3 milioane
de maşini mici au fost cumpărate în fiecare an. După 1985, structura cererii de maşini s-a modificat
33
drastic. Aproximativ 1,5 milioane de maşini mari au fost vândute într-un an, reprezentând un declin
semnificativ faţă de 1970. Numărul maşinilor mici vândute nu s-a schimbat radical, fiind de 2,2
milioane, dar cel al maşinilor medii vândute a crescut la 3,7 milioane.
Curba cererii pentru orice bun (precum maşinile) presupune că preţul bunului complementar
(precum benzina) este constant. Creşterea preţului benzinei provoacă o deplasare spre dreapta a
curbei cererii pentru maşini mici şi o deplasare către stânga a curbei cererii pentru maşini mari.
După anii 1980 preţul benzinei a scăzut semnificativ după vârful din 1981, dar după aceea, în
anii 1990, preţul benzinei creşte din nou într-o proporţie ridicată. Totuşi preţurile altor bunuri au fost
şi ele mari în perioada celor treizeci de ani, când preţurile sunt ajustate la inflaţie, preţul real al
benzinei - preţul benzinei relativ la preţul altor bunuri – este mai scăzut în anii 1990 decât era înainte
de creşterea explozivă a preţului din anii 1970. În consecinţă, curba cererii pentru maşini mari s-a
deplasat către dreapta. În acest timp, modificarea în cerere s-a reflectat în creşterea semnificativă a
vânzărilor de maşini de teren, SUV-uri. Procentul de autoutilitare mici (care include SUV-urile,
minifurgonete şi furgonete) a înregistrat o creştere de la mai puţin de 20% în anii’70 (n.a) la 46% în
1996.
Intrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi cererea şi exemplificaţi modalităţile de ilustrare a acesteia.
2. Care sunt determinanţii cererii?
3. Exemplificaţi elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
4. Exemplificaţi elasticitatea cererii în funcţie de venit.
5. Motivaţi necesitatea studierii determinanţilor cererii.
6. Funcţia cererii poate fi de tipul: c) Creşterea costului de producţie al

a) C = 2000 – 5P; bunului respectiv.
b) C = 2000 + 5P. 10. Dacă coeficientul elasticităţii cerere-
7. Legea generală a cererii exprimă preţ este strict subunitar, atunci
relaţia de cauzalitate între: cererea este:
a) Modificarea venitului consumatorului a) Inelastică;
şi modificarea cantităţii cerute dintr-un b) Perfect inelastică;
bun; c) Elastică.
b) Modificarea preţului unitar al unui bun 11. Dacă efectul venitului asupra cererii
şi modificarea cantităţii cerute din acel unui bun este negativ, atunci bunul
bun; este:
c) Ambele variante sunt corecte. a) Normal;
8. Paradoxul Giffen contrazice legea b) Inferior;
generală a cererii pentru: c) Superior.
a) Produsele normale; 12. Elasticitatea cererii pentru bunul X
b) Produsele superioare; în funcţie de modificarea preţului
c) Produsele inferioare. altui bun Y se calculează cu relaţia:
9. Printre motivele care aparent ΔC x ΔPy
contrazic legea cererii se numără: a) − : ;
Cx Py
a) Creşterea calităţii bunului respectiv;
b) Imaginea firmei;
34
ΔC x ΔPy
b) : .
Cx Py
13. Elasticitatea cerere-preţ pentru
biletele la teatru este mai mare decât
pentru biletele de tramvai.
a) Adevărat;
b) Fals.
14. Un bun considerat inferior de către
un cumpărător poate fi un bun de
lux pentru un altul.
a) Adevărat;
b) Fals.
15. Dacă se anticipează o creştere a
preţurilor, atunci cererea prezentă
va creşte.
a) Adevărat;
b) Fals.
35
TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A
5 COSTURILOR
Cunoaşterea naturii, caracteristicilor, funcţiilor şi obiectivelor firmei.
Dezvoltarea şi stimularea interesului pentru înţelegerea necesităţii analizei eficienţei
tehnice şi eficienţei economice la nivelul agenţilor economici
Cunoaşterea input-urilor, out-put-urilor şi funcţiei de producţie, productivităţii medii,
productivităţii marginale a factorilor de producţie
Aprofundarea problematicii costurilor – marginale, medii, totale, la nivelul firmei
Înţelegerea ofertei ca variabilă corelativă a pieţei – definire, determinanţi, elasticitate
Cuvinte cheie: firmă, eficienţă, producţie, productivitate, costuri, ofertă
5.1.Natura, caracteristicile, funcţiile, obiectivele firmei. Întreprinzătorul.

Eficienţa tehnică şi eficienţa economică
Natura firmei
Firma (firma) este unitatea economică de bază a economiei naţionale, rezultat al
procesului de diviziune socială a muncii şi autonomizare a proprietăţii. Este responsabilă
de atragerea, combinarea şi prelucrarea factorilor de producţie – munca, resursele naturale,
capitalul etc., în vederea producerii de bunuri tangibile şi/sau servicii.
Firma se defineşte prin următoarele coordonate:
– locaţia, sediul în care are loc atragerea, reunirea şi combinarea factorilor de producţie;
– economic – organizaţia destinată producerii de bunuri şi/sau servicii;
– social – ansamblu de grupuri şi indivizi ale căror interacţiuni determină funcţionarea
sa;
– statistic – unitate agricolă, industrială, comercială etc., autonomă din punct de vedere
juridic, indiferent de mărime, formă de proprietate, domeniu de activitate etc.
În funcţie de caracteristicile sistemului economic specific fiecărei ţări, a mecanismului
economic, firmele (firmele) se delimitează în:
1. Din punct de vedere al domeniului de activitate: firme industriale, agricole, de
servicii, etc.
2. Din punct de vedere al tipului de proprietate:
a) Firma individuală – unitate al cărei patrimoniu aparţine unei singure persoane,
care utilizează factorii de producţie (input-urile), beneficiind de rezultatele (out-put-urile)
activităţii sale.
36
b) Firma cu proprietate colectivă – unitate al cărei patrimoniu aparţine unui
număr redus de persoane care participă împreună la realizarea producţiei şi valorificarea
rezultatelor ei. Majoritatea sunt forme simple de asociere, în care răspunderea este nelimitată
şi solidară.
c) Societatea anonimă pe acţiuni – unitate în care capitalul se împarte pe acţiuni,
acţionarii răspunzând de activitatea şi performanţele firmei, de creanţele, arieratele acesteia
etc., în limita sumelor subscrise la capitalul societăţii.
d) Firma publică – unitate în care resursele aparţin integral sau majoritar statului
sau administraţiilor publice locale. Forma tipică de existenţă - regiile autonome sau societăţile
naţionale, având ca obiect de activitate producerea de bunuri economice în scopul obţinerii de
profit, fiind responsabile de gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului.
e) Firma mixtă – formă modernă de participare la activitate între capitalul de stat
şi privat. La formarea capitalului social al acesteia participă statul sau colectivităţile publice şi
persoanele private.
3. Din punct de vedere al dimensiunii, evaluate în funcţie de numărul de angajaţi,
valoarea capitalului, producţie, cifră de afaceri, volumul profitului etc., firmele pot fi:
mari, mijlocii, mici.
Caracteristicile firmei
Indiferent de domeniul de activitate, mărime, formă de proprietate, firma este o
organizaţie:
– economică. Din acest punct de vedere, firma:
• funcţionează pe baza unui patrimoniu propriu;
• are autonomie în gestionarea întregii activităţi economice;
• iniţiază şi dezvoltă relaţii, în amonte şi în aval, cu alte organizaţii economice,
sociale etc.
• participă la circuitul economic naţional şi internaţional de valori;
• este influenţată de mediul extern (micro şi macromediul) şi, la rândul ei, îl
influenţează.
– tehnico-productivă. Din acest punct de vedere, firma:
• dispune de un ansamblu de mijloace materiale, tehnice, tehnologice etc. pe baza
căruia se desfăşoară activităţile socio-umane;
• operaţionalizează relaţia dintre cantitatea de factori de producţie utilizaţi şi
cantitatea de produse/servicii obţinute, prin intermediul funcţiei de producţie.
– socială. Din acest punct de vedere, firma:
37
• se prezintă ca un ansamblu de activităţi umane, desfăşurate pentru atingerea
obiectivelor propuse;
• dezvoltă un sistem de relaţii structurale, funcţionale, în funcţie de specificul
postului, statutului, rolului în cadrul organizaţiei..
Funcţiile firmei
Funcţiile firmei sunt:
Î Funcţia de cercetare-dezvoltare. Printre activităţile specifice sunt:
- conceperea, elaborarea, realizarea cadrului tehnic şi tehnologic (cercetarea
produselor, tehnologiilor, proiectarea produselor, pregătirea tehnologică a
produselor, realizarea prototipului, încercarea acestuia şi îmbunătăţirea
produsului, proiectarea sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor etc.);
- conceperea, elaborarea, realizarea cadrului organizatoric al firmei (organizarea
conducerii, producţiei, muncii, proiectarea investiţiilor, dezvoltarea
capacităţilor de producţie, elaborarea normelor de consum de materii prime,
materiale, combustibil, energie, elaborarea normativelor şi normelor de muncă,
perfecţionarea sistemului informaţional etc.).
Î Funcţia de producţie – cuprinde:
- activităţi care realizează mişcarea, transformarea, prelucrarea resurselor
primare, în vederea obţinerii unui produs tangibil sau serviciu;
- activităţi auxiliare care asigură desfăşurarea normală a activităţilor de bază.
Î Funcţia comercială – cuprinde activităţi prin care sunt puse la dispoziţia pieţei
produsele, serviciile, cum ar fi:
- aprovizionarea;
- crearea şi menţinerea contactelor cu furnizorii şi beneficiarii;
- distribuţia;
- depozitele, gestiunea stocurilor etc.
Î Funcţia de marketing – cuprinde activităţi de:
- analiză a mediului extern al firmei,
- cercetare a pieţei, a comportamentului consumatorului;
- elaborare şi operaţionalizare a politicilor de produs, preţ, promovare,
distribuţie etc.
În sistemul economiei de piaţă contemporane, funcţia de marketing este esenţială pentru
atingerea obiectivelor firmei.
Î Funcţia financiar-contabilă - cuprinde activităţi de:
38
- obţinere şi utilizare raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării
activităţii de ansamblu a firmei;
- înregistrare şi evidenţă bănească a fenomenelor economice din firmă;
- urmărire a modului de realizare a rezultatelor economice etc.
Î Funcţia de personal – cuprinde activităţi prin care se asigură resursele umane necesare
realizării obiectivelor firmei, utilizării lor raţionale etc., cum ar fi:
- recrutarea personalului;
- selectarea personalului;
- încadrarea personalului, evidenţa;
- promovarea personalului;
- pregătirea, perfecţionarea, motivarea etc.
Funcţiile firmei interacţionează sistemic, contribuind la realizarea obiectivelor
urmărite.
Obiectivele firmei
Având în vedere că individul urmăreşte maximizarea satisfacţiei oferite de consumul
de bunuri, corelativ, firma vizează maximizarea rezultatelor economice şi noneconomice
propuse. În acest sens, principalele obiective ale firmei sunt:
1. maximizarea profitului (viziunea neoclasicilor). Acest obiectiv este considerat vectorul
dezvoltării economice a firmei, asigurând şi realizarea altor obiective secundare sau
derivate. În practica economică se face distincţia între profit şi beneficiul contabil, acesta
din urmă fiind folosit la remunerarea muncii întreprinzătorului şi a capitalurilor investite
în firmă, fiind deci un cost. Profitul corespunde venitului rezidual al firmei, adică ceea ce
rămâne după plata tuturor factorilor de producţie.
2. maximizarea vânzărilor (conform modelului lui Baumol) – acţiuni ale decidenţilor
firmei orientate spre stimularea, dinamizarea vânzării produselor. Maximizarea vânzărilor
este dorită doar în condiţiile în care nivelul profitului obţinut este acceptabil pentru firmă
(corelând maximizarea veniturilor cu minimizarea costurilor).
3. apărarea firmei în faţa concurenţilor, prin politici de preţ adecvate (conform
modelului lui Bain). În viziunea lui Bain, firmele prezente pe o piaţă se apără în faţa celor
care doresc să intre pe piaţa respectivă prin preţuri “limită” (ridicate). Aceste preţuri pot
asigura atât contracararea concurenţei cât şi maximizarea profitului.
4. asigurarea şi creşterea prestigiului, a notorietăţii firmei pe piaţă;
5. independenţa financiară;
6. îmbunătăţirea calităţii relaţiilor cu clienţii;
39
Întreprinzătorul
Rolul întreprinzătorului în activitatea firmei este:
9 deţine iniţiativa producţiei, asigurând atragerea şi combinarea factorilor de producţie în
vederea atingerii obiectivelor propuse;
9 coordonează, conduce, gestionează activitatea firmei.
Pentru a-şi realiza rolul pe care-l deţine, întreprinzătorul trebuie să dispună de:
capacitate de a percepe, acţiona, valorifica optim oportunităţile;
capacitate de orientare eficientă;
preocupare pentru creşterea calităţii factorilor de producţie utilizaţi;
capacitate de planificare sistematică;
capacitate de asumare a riscurilor;
spirit inovativ;
flexibilitate şi adaptabilitate ridicată la schimbări etc.
Eficienţa tehnică şi eficienţa economică a firmei

La nivelul firmei, procesul de producţie exprimă combinaţiile de input-uri
necesare pentru producerea de out-put-uri.
Eficienţa tehnică a procesului de producţie evidenţiază relaţia între cantitatea fizică
de inputuri utilizate şi cantitatea fizică de outputuri rezultate.
Â Eficienţa economică a procesului de producţie evidenţiază relaţia între
valoarea monetară a inputurilor utilizate şi valoarea monetară a outputurilor rezultate.
Pentru a urmări obţinerea unei eficienţe economice cât mai ridicate, decidentul va
alege dintre procesele de producţie eficiente din punct de vedere tehnic pe cel care are costul
total mai scăzut (deci unităţile folosite din fiecare input şi preţurile acestora). Eficienţa
economică reflectă costurile pe unitate determinată de out-put. În acest sens, una dintre
principalele căi de maximizare a eficienţei economice este substituirea factorilor de producţie
costisitori cu alţii mai ieftini fără a prejudicia, însă, calitatea produselor obţinute. În situaţia în
care factorul de producţie capital este abundent (cazul ţărilor dezvoltate), acesta va substitui
factorul de producţie deficitar (munca). Substituţia este facilitată, însă, de implicarea
progresului tehnic, a tehnologiei. În ţările slab dezvoltate, substituţia este inversă, fiind
condiţionată de nivelul de dezvoltare a economiei în general, a implicării progesului tehnic în
special.
Agenţii economici care acţionează în economia de piaţă şi urmăresc maximizarea
profitului sunt determinaţi să deruleze procese de producţie în funcţie de disponibilităţile
40
autohtone de factori de producţie, economisind factorii rari ai societăţii. Datorită tehnologiei,
preţurile relative ale factorilor de producţie vor determina eficienţa economică.
5.2. Teoria producţiei

Producţia este operaţia de transformare a input-urilor unuia sau mai multor factori de
producţie în out-put-uri. Producţia presupune atât fabricarea obiectelor fizice, tangibile, cât şi
a celor intangibile – servicii.
5.2.1. Input-uri, output-uri şi funcţii de producţie

Input-urile firmei sunt: materiile prime şi materialele, combustibilii, energia,
serviciile făcute de muncă şi capital, antrenate în producţie.
Output-urile sunt bunurile fizice şi bunurile intangibile (serviciile) realizate de firmă.
Tehnologia existentă în firmă la un moment dat determină cantitatea maximă de
output obţinută printr-o combinaţie de input-uri. În acest fel, se determină o relaţie funcţională
input-uri – output-uri, numită funcţie de producţie. Funcţia de producţie exprimă relaţia
fizică între cantitatea de factori de producţie (productivi) necesari şi volumul de
producţie ce se poate obţine într-o perioadă de timp.
x = f(I, J, K, L....), unde x – cantitatea maximă din bunul X pe care o firmă o poate
obţine dacă foloseşte I unităţi din factorul de producţie i, J unităţi din factorul de producţie j,
K unităţi din factorul de producţie k, etc.
Funcţia de producţie exprimă cantitatea maximă de produs care corespunde unei

combinări date a factorilor. De exemplu, la o fabrică de pâine, obţinerea unui anumit număr
de pâini (ca output) într-o zi, este determinată de anumite cantităţi de făină şi drojdie, de
tehnologia specifică – malaxoare, cuptoare, etc. (capital) şi de un număr de angajaţi
(muncă). În acest caz funcţia de producţie evidenţiază cantitatea maximă de pâini care
corespunde combinării factorilor de care dispune firma.
Un model simplu al funcţiei de producţie care corespunde utilizării a 2 factori de
producţie (capitalul K şi munca L) este x = f (K,L). Motivaţia pentru care în teoria economică
sunt luaţi în considerare numai aceşti factori de producţie este: resursele naturale, ca factor de
producţie nu au o existenţă economică înaintea exploatării lor prin utilizarea muncii şi a
capitalului; progresul tehnic, ca factor de producţie, este considerat ca o ameliorare a calităţii
factorului de producţie capital.
În analiza economică, factorii productivi sunt consideraţi:
41
ficşi – care se menţin constanţi indiferent de nivelul producţiei;
variabili – dependenţi de volumul producţiei (materii prime, materiale,
energie, forţă de muncă).
În analiza economică a eficienţei economice, un rol important îl are timpul. În acest
sens, se face distincţia între:
- perioada foarte scurtă, în care firma nu modifică cantităţile utilizate de K şi L;
- perioada scurtă, în care unele dintre input-uri, factorii variabili, se pot modifica
(munca) datorită posibilităţilor rapide de adaptare ale acesteia;
- perioada lungă, interval suficient pentru ca firma să modifice input-urile sale
pentru toţi factorii productivi dar insuficient pentru ca tehnologia de bază să se
schimbe;
- perioada foarte lungă, presupune posibilitatea de a schimba tehnologia, implicarea
progresului tehnic, calitatea şi productivitatea factorilor de producţie etc., implicit
schimbarea funcţiei de producţie.
Conceptele de randament de scară şi produs marginal se referă la efectul pe care îl
are asupra producţiei creşterea cantităţii unui singur factor de producţie, în condiţiile în care
ceilalţi se menţin. Semnificativ este, însă, şi efectul creşterii volumului tuturor factorilor de
producţie. De exemplu, în cazul firmei producătoare de pâine, care ar fi rezultatul asupra
producţiei de pâine dacă numărul de angajaţi (munca) şi numărul de echipamente (capital)
ar creşte cu 3%? Sau care ar fi rezultatul asupra procesului de învăţământ dintr-o facultate,
creşterea numărului de cadre didactice (munca) şi a laboratoarelor de specialitate (capitalul)
cu 10% ? Exemplele ilustrează conceptul de randamente de scară (efect produs de creşterea
dimensiunii factorilor de producţie asupra volumului producţiei). Randamentele de scară
reflectă sensibilitatea produsului total la creşterea proporţională a tuturor factorilor de
producţie. Situaţii:
y Randamente de scară constante – în această situaţie, modificarea dimensiunii tuturor
factorilor de producţie determină o modificare proporţională a producţiei. Astfel, creşterea
numărului de angajaţi (munca) şi a numărului de echipamente (capital) în fabrica de
pâine, cu 3%, determină creşterea numărului de pâini obţinute, cu 3%.
Acest tip de randamente se întâlneşte în majoritatea industriilor artizanale.
y Randamente de scară descrescătoare – sunt specifice situaţiei în care creşterea cantităţii
tuturor factorilor de producţie determină o creştere mai redusă a produsului total. De
exemplu, dacă, în cazul unei firme agricole, creşterea numărului de angajaţi, a cantităţii
de seminţe, a numărului de maşini agricole, etc. cu 20% nu antrenează decât o creştere
cu 10% a producţiei totale, situaţia este de randamente de scară descrescătoare.
42
y Randamente de scară crescătoare – sunt specifice situaţiei în care creşterea cantităţii
tuturor factorilor de producţie determină o creştere mai mare a volumului producţiei. De
exemplu, în cazul unei firme de consultanţă în afaceri, creşterea numărului de angajaţi, a
calculatoarelor, spaţiilor de lucru cu 20%, poate conduce la creşterea cu 30% a
proiectelor de afaceri realizate.
5.2.2. Produsul total, produsul mediu, produsul marginal

Â Produsul total reprezintă cantitatea produsă dintr-un bun X, rezultatul
contribuţiilor factorilor de producţie munca şi capitalul, la producţia firmei. Măsurarea
acestor contribuţii se realizează cu ajutorul productivităţii muncii şi productivităţii capitalului.
Â Produsul mediu (productivitatea medie) a unui factor de producţie –
cantitatea produsă dintr-un bun pe unitate de factor productiv utilizat.
Pentru factorul muncă:
Q
PML = , în care, L se măsoară în ore-muncă sau număr de personal
L
Pentru factorul capital:
Q
PMK = , în care, K se măsoară pentru fiecare firmă în valoarea bunurilor de
K
producţie utilizate.
În general,
PML = Valoarea adăugată/Numărul de ore-muncă utilizate = produs/oră
PMK= Valoarea adăugată/Valoarea brută a imobilizărilor
Â Produsul marginal al unui factor variabil exprimă modificarea totală a out-put-
ului, rezultată prin creşterea cu o unitate a unui factor, menţinând constanţi ceilalţi factori. De
ΔQ ΔQ
exemplu, pentru factorul muncă Pm L = , pentru factorul capital Pm K = .
ΔL ΔK
dQ dQ
Pentru produsele divizibile: Pm L = şi Pm K = .
dL dK
5.2.3. Izocantele (izocuantele)

Izocanta (izocuanta) este ansamblul combinaţiilor de muncă L şi capital K,
pentru o stare dată a tehnologiei, permiţând obţinerea aceluiaşi volum de producţie Q.
Pentru fiecare nivel dat al producţiei există o izocantă. La fel ca şi curbele de indiferenţă,
izocantele sunt descrescătoare şi convexe (fig.5).
43
K
Q2
Q1
Q0
0 L
Fig.5 – Harta izocantelor
5.2.4. Rata marginală de substituţie între factorii de producţie

Rata marginală de substituţie tehnică între capital şi muncă măsoară variaţia
cantităţii de capital necesară de-a lungul unei izocante pentru a compensa o variaţie infinit de
mică a cantităţii de muncă.
ΔK
RMSTK,L = − (în condiţiile în care Q este constant).
ΔL
Rata marginală de substituţie a muncii de către capital este raportul între
productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
ΔL
RMSTL,K = − .
ΔK
5.2.5. Constrângerea bugetară. Dreapta de izocost

Dată fiind o firmă, inputurile de muncă şi capital L şi K, preţurile unitare PL şi PK,
producţia Q, pentru a se obţine aceeaşi producţie, trebuie să se combine munca şi capitalul,
alegându-se varianta care minimizează costul de producţie.
Condiţia este deci ca: CT = P ⋅ L + P ⋅ K , de aici,
L K
CT
AO PK P
tg < ABO = = = L în care,
OB CT PK
PL
CT – costul total al producţiei, L şi K – cantităţile de muncă şi capital, PL şi PK –
preţurile factorilor de producţie muncă şi capital.
Constrângerea bugetară se reprezintă grafic prin dreapta de izocost.
Dreapta de izocost, izocanta şi echilibrul producţiei (volumul optim al producţiei), în
condiţiile firmei se reprezintă ca în fig.6.
44
K
E - punctul de echilibru al productiei

Dreapta Izocanta (curba de izoprodus)
de izocost
0 B L
Fig.6 – Izocanta (curba de izoprodus), dreapta de izocost, echilibrul producţiei
În punctul de echilibru, izocanta este tangentă la dreapta de izocost. Aici raportul

între preţul muncii şi cel al capitalului este egal cu raportul dintre productivitatea marginală
fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
PL PmL P P
= sau mL = mK
PK PmK PL PK
5.3. Teoria costurilor

5.3.1. Costul contabil, costul economic, costul de oportunitate
Î Costul de producţie - valoarea input-urilor folosite în producţia unei
cantităţi determinate de out-put. Cuantificarea costurilor se realizează prin metoda

contabilă şi metoda economică.
Costurile contabile, explicite sau istorice sunt cele care corespund plăţii factorilor de
producţie pe care firma îi cumpără şi cele legate de obligaţiile sale fiscale. Acestea sunt
întotdeauna costuri explicite şi se calculează asupra facturilor plătite de firmă. Cuprind:
plata salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei, telefon, impozite, etc. Această
categorie de costuri cuprinde cheltuielile pe care le face firma pentru achiziţionarea
factorilor productivi de la alţi agenţi economici.
Costurile economice sunt mai cuprinzătoare decât cele contabile şi corespund
totalităţii cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producţia unei cantităţi de out-put.
Costurile economice cuprind atât costurile contabile, explicite cât şi cele implicite sau
imputabile producţiei. Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei
constituie costurile implicite. Costurile implicite sau imputabile reflectă consumul factorilor
pe care îi posedă firma, pământul şi diferitele construcţii, capitalul propriu, munca
proprietarilor, riscul pe care-l presupune activitatea economică a firmei. Cea mai dificilă
problemă, care se pune în legătură cu costurile implicite sau imputabile, constă în evaluarea
45
riscului. Cu cât riscul pe care-l presupune o activitate este mai mare, cu atât mai mare va fi şi
remuneraţia care se speră a fi obţinută din investiţie.
Asumarea riscului unei activităţi productive este un element important al producţiei.
Firma trebuie să ia în considerare costurile implicite, altfel, poate ajunge fie la
supraevaluarea profitului fie la subevaluarea pierderilor, având ca efect, alocarea
necorespunzătoare a resurselor în economie.
În general, firmele iau în considerare, în deciziile lor, doar costurile private, pe care le
suportă în totalitate şi nu costurile sau dezeconomiile externe, determinate de funcţionarea
necorespunzătoare a activităţii lor, suportate de alte firme, indivizi, mediu şi/sau beneficiile
(economiile externe) care pot rezulta din activitatea lor, cu efecte asupra firmelor,
consumatorilor, mediului. Costul social se obţine luând în considerare şi aceste efecte
pozitive sau negative. Cunoscând costul privat al unei firme, pentru a calcula costul social
trebuie să se adauge dezeconomiile externe şi să se scadă economiile externe aferente
activităţii sale. Costul social reprezintă costul activităţii firmei la nivel societal şi nu
exclusiv pentru aceasta.
În analiza economică trebuie avute în vedere atât costurile implicite, explicite, sociale
dar şi costul de oportunitate. Costul de oportunitate al unei acţiuni reprezintă valoarea şansei
alternative care trebuie sacrificate în vederea realizării acţiunii respective, deci preţul acestei
renunţări.
Î Funcţia costurilor
Funcţia costurilor arată modul în care variază cantitatea unuia din input-uri în
vederea obţinerii output-ului. Dacă firma dispune de informaţii privind preţul fiecărui input,
atunci poate să determine modul în care se vor modifica costurile, crescând sau diminuând
nivelul său de producţie. Relaţia dintre costuri şi out-put se numeşte funcţia costului şi are
forma:
C = f(P1X1, P2X2, P3X3 ...PnXn) în care C reprezintă costurile totale, P1,....Pn –
preţurile factorilor de producţie iar X1...Xn – cantităţile din factorii de producţie.
Cu cât costurile firmei sunt mai mici cu atât profitul va fi mai mare. Dacă firma
cunoaşte cantitatea de output pe care doreşte să o obţină în fiecare perioadă, relaţia fizică între
output-uri şi input-uri şi preţul acestora, atunci aceasta va analiza diferitele alternative care i
se oferă şi o va alege pe cea care minimizează costul de producţie. Firmele trebuie să aibă în
vedere consecinţele deciziilor lor pe termen scurt, mediu şi lung; o metodă de producţie poate
fi eficientă pentru producerea unei cantităţi determinate de output într-o perioadă scurtă dar
poate fi ineficientă pentru a produce aceeaşi cantitate pe termen lung. În luarea deciziilor,
46
firma trebuie să estimeze evoluţia preţurilor factorilor de producţie, să prevadă corect volumul
optim al producţiei şi relaţia tehnică între output-uri şi input-uri.
5.3.2. Mărimea şi tipologia costurilor
Î Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi distribuţia de bunuri economice la un moment dat. În sens general, acestea sunt
cheltuieli materiale de producţie şi cheltuieli salariale, corespunzătoare consumului de resurse
materiale şi consumului de forţă de muncă.
Elementele componente ale costurilor sunt: cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli
cu materialele auxiliare, cheltuieli cu combustibilii, cheltuieli cu piesele de schimb, cheltuieli
cu energia, cheltuieli cu amortizarea capitalului, cheltuieli cu salariile, cheltuieli de reparaţii,
întreţinere, iluminat, încălzit, cheltuieli de administraţie, cheltuieli cu depozitarea, chirii,
dobânzi, cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
3
a) Pe unitate de produs – pe tonă de grâu, pe m de gaz metan, pe maşină-unealtă etc.;
b) Pe întreaga producţie omogenă, realizată de o firmă sau alta;
c) Pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către firme.
Mărimea costului este diferită:
a) De la un produs la altul, în funcţie de consumul de factori de producţie;
b) La unul şi acelaşi produs, de la un producător la altul, în funcţie de înzestrarea cu factori
de producţie şi nivelul eficienţei economice;
c) La unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în funcţie de modificările în dotarea
tehnică, nivelul de calificare, organizare, conducere etc.
Î Tipuri de cost
A.Costul global – ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat
dintr-un bun economic. În cadrul lui se disting:
1. Costul fix (CF) - reflectă acele cheltuieli ale firmei care, pe termen scurt, sunt
indepedente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului administrativ, cheltuieli cu întreţinerea, dobânzi etc.
2. Costul variabil (CV) – exprimă acele cheltuieli ale firmei care se modifică în funcţie
de volumul producţiei CV = f(Q): cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibili,
energie, salarii directe.
3. Costul total (CT) – suma costului fix şi a costului variabil
47
CT = CF + CV = CF +f(Q)
B.Costul mediu sau unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs sau rezultat
C dC
CM = =
Q dQ
1. Costul fix mediu (CFM) - costul fix pe unitatea de produs. Se diminuează pe măsura
creşterii producţiei firmei, devenind neglijabil când Q este suficient de mare.
CF
CFM =
Q
2. Costul variabil mediu (CVM) – costul variabil pe unitatea de produs
CV f(Q)
CVM = = = f ' (Q)
Q Q
3. Costul total mediu (CTM) exprimă costul total pe unitatea de produs
CT
CTM = = CFM + CVM
Q
C.Costul marginal (Cmg)exprimă sporul de cost total Δ CT necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de producţie
ΔCT
C mg =
ΔQ
Deoarece, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil,
ΔCV
rezultă că, C mg =
ΔQ
Î Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

Costul mediu total este dependent de costul marginal (fig.7):
a) Costul total mediu este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai mult,
fiindu-i inferior;
b) Costul total mediu este crescător atunci când costul marginal creşte mai mult, fiindu-i
superior;
c) Costul marginal este egal cu costul total mediu, atunci când acesta din urmă este la nivelul
său minim.
48
Cmg,
CTM
CTM
Cmg,
Punct de inflexiune
0 Q
Fig.7 – Costul total mediu şi costul marginal
Se observă că în partea de jos a curbei costului total mediu, în formă de U, costul marginal
este egal cu costul total mediu, când acesta este minim.
Pe termen lung, costul total mediu şi costul marginal sunt egale şi constante, atunci
când, la un nivel dat al preţurilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu
producţia.
Î Minimizarea costului. Relaţia cost-productivitate

Costul mediu nu este o mărime constantă. Factorii de care depinde evoluţia costului
mediu sunt:
a) Consumul de factori de producţie/unitate de produs;
b) Nivelul productivităţii;
c) Preţul factorilor de producţie utilizaţi, format pe piaţă.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs, scăderea preţului de
achiziţie a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Mărimea costului pe unitatea
de produs este influenţată şi de schimbarea caracteristicilor şi calităţii produsului etc.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de
producţie pe unitatea de produs obţinut. Acest obiectiv are ca determinare:
• caracterul limitat al resurselor de materii prime, energie etc - conduce la
raţionalitatea în alocare şi utilizare, fără a afecta calitatea, performanţa;
• de minimizarea costului depinde obţinerea de preţuri competitive şi avantaje de
cost în raport cu concurenţa;
• costul de producţie, de fapt, costul marginal influenţează oferta de bunuri. În
condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este
cel mai ridicat;
49
• minimizarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării este unul dintre
factorii principali de care depinde competitivitatea produselor şi realizarea unor
schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
Relaţia cost-productivitate evidenţiază:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal iar scăderii
producţiei marginale îi corespunde creşterea costului marginal;
b) creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu iar scăderii
productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
c) curba costului marginal şi curba costului mediu se intersectează în punctul în care costul
mediu are cel mai scăzut nivel;
d) curba productivităţii marginale şi curba productivităţii medii se intersectează în punctul în
care productivitatea medie are cel mai înalt nivel;
e) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii;
f) nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
marginale.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, venitul
marginal trebuie să fie egal cu costul marginal, deoarece, în acest caz, se obţine o diferenţă
maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.
Pr = VT − CT
dPr dVT dCT dPr '
= − pentru maximizarea sau Pr = 0
dQ dQ dQ dQ
dVT dCT
⇒ − =0 deci Vmg = C mg , în care,
dQ dQ
Pr – profitul; VT – venituri totale; CT – cheltuieli totale
Pragul de rentabilitate sau punctul mort al firmei indică volumul de producţie sau
cifra de afaceri de la care pornind, producătorul poate obţine profit. În acest punct, încasările
totale sunt egale cu costul total iar profitul este egal cu = 0.
5.4.Teoria ofertei
5.4.1.Oferta şi determinanţii acesteia
) Oferta reprezintă cantitatea de bunuri tangibile sau servicii pe care un agent

economic este dispus să o vândă într-o perioadă de timp, la un anumit preţ.
Oferta poate fi:
• oferta unui bun;
50
• oferta unui segment/domeniu/sector de activitate;
• oferta unei firme;
• oferta totală a pieţei.
Oferta unui bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care ofertanţii o pot vinde, la un
anumit preţ, dintre toate bunurile ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate pentru ca
acestea să poată fi considerate substituibile.
Oferta unei firme reprezintă cantitatea pe care un ofertant o poate vinde la diferite
niveluri ale preţului.
Oferta totală a pieţei reprezintă cantităţile oferite la acelaşi preţ de către toţi
ofertanţii.
n
O = ∑ o i ⋅ p , în care,
i =1
O – oferta totală a pieţei pentru un bun;

n – număr de ofertanţi;
o – oferta unui producător;
p – preţul de vânzare a bunului.
Curba ofertei exprimă cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să
o ofere într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţ; ea arată care este preţul la
care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-un interval de
timp. Forma curbei evidenţiază că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe
bunuri pe piaţă şi invers, dacă preţul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă.
Aceasta are o pantă pozitivă care reflectă creşterile înregistrate în cantitatea oferită ca urmare
a sporirii preţurilor (fig.8).
0 O
Fig.8 – Curba ofertei

În afară de factorul preţ, cantitatea oferită depinde şi de:
costul de producţie;
preţul altor bunuri;
51
preţul factorilor de producţie;
tehnologia;
numărul de ofertanţi;
perspectivele pieţei;
fenomenele social-politice şi naturale.
Costul de producţie – între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie de
inversă proporţionalitate, dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective creşte
şi invers.
Preţul altor bunuri – factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi în care sunt
cel mai bine remuneraţi; modificarea preţului bunului X va determina creşterea sau reducerea
ofertei pe piaţa altui bun.
Preţul factorilor de producţie – dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii vor
produce mai multe bunuri; curba ofertei pentru bunul respectiv va înregistra o deplasare spre
dreapta.
Tehnologia – tehnologiile moderne introduse în procesele de producţie vor determina
creşterea productivităţii factorilor de producţie şi implicit diminuarea costului producţiei.
Numărul de ofertanţi – curba ofertei totale care cuprinde toţi agenţii economici care
produc acelaşi produs se va deplasa spre dreapta dacă în sectorul de activitate vor intra noi
firme şi invers.
Perspectivele pieţei – dacă într-un sector de actvitate se estimează diminuarea sau
chiar încetarea producţiei, în perioada curentă ofertanţii vor produce mai mult pentru a
contracara efectele acţiunilor viitoare.
Fenomenele social-politice şi naturale – influenţează întreaga activitate economică;
dacă conjunctura este favorabilă atunci oferta de bunuri şi servicii va creşte, dacă este
nefavorabilă, se va diminua.
5.4.2. Elasticitatea ofertei
) Elasticitatea ofertei semnifică sensibilitatea modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale ofertei. Se determină cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, prin raportarea modificării relative a
cantităţii oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare.
ΔO ΔP
E o/p = : , unde
O 0 P0
ΔO este modificarea absolută a ofertei (O1-O0);
52
O0 - oferta totală iniţială;
ΔP - modificarea absolută a preţului (P1-P0);
P0 – preţul iniţial.
În funcţie de rezultatul obţinut după calcularea coeficientului de elasticitate, oferta poate fi
(fig.9):
– elastică, când Eo/p > 1, deci unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde un
procent mai mare de modificare a ofertei;
– cu elasticitate unitară, când Eo/p = 1, modificarea preţului într-o anumită proporţie
antrenează modificarea ofertei în aceeaşi proporţie;
– inelastică, când Eo/p < 1, procentul modificării ofertei este mai mic decât cel al modificării
preţului;
– perfect elastică, când E o/p → ∞ , la un preţ dat oferta poate să crească la infinit;
– perfect inelastică, când E o/p = 0 , orice modificare a preţului nu antrenează modificări ale
ofertei.
Eop=0 Eop<1
Eop=1
Eop>1
Eop→ ∞
0 O
Fig.9
În urma confruntării cererii şi ofertei se determină preţul de piaţă care, pentru orice
bun tinde spre nivelul de echilibru, la care cererea devine egală cu oferta.
Elasticitatea ofertei este determinată de:
- costul de producţie – dacă costul de producţie creşte, elasticitatea ofertei scade şi
invers;
- gradul de substituţie a factorilor de producţie - cu cât gradul de substituţie a factorilor
de producţie de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare, cu atât elasticitatea
ofertei este mai mare;
- perioadă – cu cât perioada este mai mare, cu atât posibilitatea modificărilor cantitative
ale factorilor de producţie este mai mare deci, şi modificarea ofertei este posibilă; aşadar,
elasticitatea creşte odată cu creşterea perioadei. Pe perioadă scurtă, oferta este inelastică sau
slab elastică;
53
- posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia – dacă există
posibilităţi de stocare şi cheltuielile aferente nu sunt mari, elasticitatea ofertei creşte şi invers.
Randamentele decrescătoare
Legea randamentelor descrescătoare are aplicaţii importante în economie. În agricultură,
producţia creşte semnificativ pe măsură ce sporeşte cantitatea de muncă – lucrările agricole se
efectuează mai bine, canalele de irigaţii sunt întreţinute mai bine, la fel şi sperietorile de ciori. De la
un anumit nivel, însă, creşterea cantităţii de muncă devine din ce în ce mai puţin eficientă. A treia
plivire sau a patra gresare a utilajelor într-o singură zi contribuie cu foarte puţin la obţinerea unor
sporuri de producţie. În cele din urmă, producţia creşte cu atât mai puţin cu cât numărul angajaţilor
fermei devine mare, prea mulţi agricultori pot prejudicia recolta.
Randamentele descrescătoare reprezintă unul din factorii esenţiali ai stării de sărăcie în care
se află multe state asiatice. În ţări cu populaţie foarte numeroasă, precum China sau India, nivelul de
trai este scăzut pentru că numărul celor care lucrează un hectar de teren este prea mare şi nu pentru
că agricultorii ar fi ignoranţi sau nu ar şti ce să facă cu ajutorul pe care statul li-l oferă.
Aceeaşi lege a randamentelor descrescătoare se aplică în cazul studiului. Puteţi confirma
singur că prima oră de studiu pe care aţi dedicat-o economiei politice a fost productivă – aţi învăţat
legi noi, aţi asimilat realităţi, amănunte şi date istorice noi. În a doua oră de studiu, puterea
dumneavoastră de concentrare este posibil să fi slăbit, reuşind să asimilaţi mai puţine cunoştinţe. În a
treia oră de studiu este posibil deja ca legea randamentelor descrescătoare să-şi fi făcut simţit efectul
din plin, astfel încât în ziua următoare a fost posibil chiar să nu vă aduceţi aminte nimic din ceea ce
aţi învăţat în această a treia oră. În concluzie, nu credeţi că legea randamentelor descrescătoare vă
dă suficiente motive să studiaţi pe tot parcursul anului şi nu doar cu câteva zile înaintea examenelor?
Productivitatea
Economiile de scară şi producţia în serie au alimentat procesul creşterii economice pe care
multe naţiuni l-au cunoscut în acest secol (n.a.XX). Majoritatea proceselor productive sunt de multe
ori mai mari decât în secolul trecut (n.a.XIX). La mijlocul secolului al XIX-lea, o navă de dimensiuni
mari putea transporta 2.000 tone de marfă; astăzi, cele mai mari tancuri petroliere pot transporta
peste 1.000.000 tone de petrol.
Care ar fi efectul creşterii generale a dimensiunilor activităţii economice? În cazul în care
randamentele crescătoare sunt cele care ar prevala, atunci sporirea volumului factorilor şi a
producţiei ar duce la creşterea producţivităţii – productivitatea fiind raportul dintre produsul total şi
media ponderată a factorilor de producţie consumaţi. De exemplu, dacă o firmă obişnuită ar spori
cantitatea de factori cu 4%, iar producţia cu 10%, productivitatea (producţia pe unitate de resurse) va
creşte cu 6% (n.a.5,7%). Acest exemplu ne arată că ridicarea nivelului de trai şi creşterea venitului pe
locuitor pot rezulta din exploatarea randamentelor de scară crescătoare.
54
Deşi randamentele de scară crescătoare au un nivel potenţial ridicat în majoritatea
sectoarelor de activitate, este posibil ca, de la un anumit nivel, să apară randamente de scară
descrescătoare. Pe măsură ce firmele îşi sporesc dimensiunile, conducerea şi organizarea acestora
ridică probleme tot mai mari. Urmărind să obţină cât mai repede profituri cât mai mari, o firmă poate
ajunge să se extindă pe mai multe pieţe geografice sau să creeze mai multe sortimente de produse
decît poate administra în mod eficient. Firma respectivă poate avea un singur director executiv, un
singur director financiar şi un singur consiliu de administraţie. Beneficiind de tot mai puţin timp
pentru analiza fiecărei pieţe în parte şi pentru luarea deciziilor, conducerea firmei se poate izola de
activitatea curentă, începând să facă greşeli. Asemenea imperiilor care s-au lăţit prea mult, firmele de
genul celei de mai sus se vor găsi descoperite în faţa invaziei rivalilor lor mai mici şi mai agili. Astfel,
deşi tehnologia poate asigura randamente de scară constante sau crescătoare, nevoia de management
şi coordonarea eficientă a activităţii cu care se confruntă firmele gigantice poate duce la apariţia
randamentelor de scară descrescătoare.
Eficienţa producţiei
Condiţia de eficienţă a producţiei – economia se află pe curba posibilităţilor sale de producţie
– este foarte asemănătoare cu aceea a eficienţei schimbului. O economie este eficientă din punct de
vedere productiv dacă rata marginală de substituţie tehnică dintre doi factori de producţie, în cadrul
a două firme, este identică. Rata marginală a substituţiei tehnice este cantitatea cu care poate fi redus
un factor de producţie dacă un altul creşte cu o unitate, în timp ce productivitatea rămâne constantă.
Firmele maximizatoare de profit dintr-o economie competitivă aleg o varietate de factori de
producţie astfel încât ratele marginale de substituţie tehnică şi preţurile competitive ale acestor
factori să fie identice, iar eficienţa producţiei să fie atinsă.
De exemplu, să luăm în considerare două industrii: siderurgică şi auto. Să presupunem că, în
cazul celei dintâi, rata marginală de substituţie tehnică dintre cheltuielile de capital şi forţa de muncă
este de 2.000 $; astfel, dacă o companie foloseşte un muncitor în plus, poate economisi 2.000 $ pe
echipament (sau invers, două maşini de 1.000 $ înlocuiesc un muncitor). În industria auto, rata
marginală a substituţiei tehnice este de 1.000 $; un utilaj de 1.000 $ înlocuieşte un muncitor. Ratele
marginale de substituţie tehnică dintre factorii de producţie nu sunt egale, ceea ce înseamnă că
economia nu este eficientă din punct de vedere productiv.
Să luăm exemplul unui muncitor care părăseşte industria auto pentru ce siderurgică. Dacă
industria siderurgică îşi menţine productivitatea la acelaşi nivel, muncitorul suplimentar din acea
industrie înlocuieşte două utilaje. Unul dintre ele poate fi transferat industriei auto, şi producţia din
industria respectivă ar rămâne la acelaşi nivel (presupunem că în industria auto un utilaj de 1.000 $
înlocuieşte un muncitor). Dar un utilaj este lăsat la o parte. Poate fi folosit în industria siderurgică, în
cea auto sau în amândouă pentru a mări producţia.
55
Pe măsură ce creştem numărul muncitorilor din industria siderurgică, productivitatea
marginală a muncii din acea industrie se va diminua, în timp ce dacă reducem numărul de muncitori
din industria auto, productivitatea marginală a muncii din această industrie va creşte; invers pentru
utilaje. Drept consecinţă, ratele marginale de substituţie vor deveni mai apropiate. Stimulate de
motivaţia profitului companiilor industriale pe pieţele competitive, mâna de lucru şi capitalul vor avea
tendinţa de a migra între companii, până când ratele lor marginale de substituţie tehnică vor fi
aceleaşi, şi eficienţa producţiei va fi atinsă. De aceea, eficienta producţiei, însemnând ca economia să
se afle pe curba posibilităţilor sale de producţie, cere ca rata marginală de substituţie tehnică dintre
două inputuri să fie aceeaşi, oricum ar fi folosite.
Zugrăvitul şi costurile de oportunitate

De obicei, indivizii uită să includă costurile de oportunitate atunci când iau decizii
importante. Următoarea povestioară ilustrează acest lucru.
Zugrăvirea caselor este o afacere de vară, pentru zilele care sunt fierbinţi şi lungi, şi cu mână
de lucru puţin instruită disponibilă aflată în vacanţă de la liceu sau facultate. Ca un mod de a obţine
venituri suplimentare, Michael a decis să pornească afacerea Presto Painters pentru perioada verii,
după studierea economiei introductive.
Startul a implicat anumite costuri fixe. Michael îşi administra afacerea în casa părinţilor lui,
aşa că nu a avut cheltuieli cu chiria. Costurile lui fixe aratau în final cam aşa:
Costuri fixe $
Camionetă folosită 5.000
Vopsea şi materiale 2.000
Fluturaşi şi indicatoare 1.200
Cărţi de vizită şi foi devize 500
Linie telefonică şi robot telefonic 300
Total 9.000
Michael a început afacerea cu optimism. El primea telefoane de la potenţiali clienţi şi

“bătea” la uşi, făcând devize pentru cât ar costa zugrăvirea unei case, oferindu-le apoi un preţ.
Desigur, el era în competiţie directă cu alţi zugravi şi a trebuit să-şi confrunte preţurile sale cu cele
ale competiţiei pentru a obţine contracte.
Michael a aflat costul mediu: 10 $/ora de lucru. În lumea reală, munca nu este singurul lucru
necesar pentru a zugrăvi o casă. Există costuri pentru achiziţionarea de pensule şi vopsea, dar, de
dragul simplităţii, să presupunem că el a început vara având toată vopseaua de care nevoie. Cu toate
acestea, costurile lui variabile erau legate de mâna de lucru pe care trebuia să o angajeze. Costurile
56
variabile sunt de asemenea legate de timpul necesar vopsirii unei case, în funcţie de calitatea mâinii
de lucru pe care o găseşti. Costurile variabile pentru Presto Painters au fost:
Case zugrăvite Ore de muncă plătie Salarii $

5 100 1.000
10 300 3.000
15 600 6.000
20 1.000 10.000
25 1.500 15.000
30 2.100 21.000
Având aceste informaţii, Michael a putut calcula curba costurilor pentru Presto Painters.
Pe baza curbelor costurilor marginale şi medii, Michael şi-a dat seama că, dacă piaţa i-ar fi
permis să ceară 1000 $ sau mai mult pentru o casă obişnuită, atunci ar putea face profit văruind 25
de case. În general vorbind, în acest mod s-a derulat vara sa; văruind 25 de case pentru a câştiga
1.000 $. Astfel a câştigat 1.000 $ profit.
Număr de case Costuri totale Costuri medii Costuri marginale

$ $ (pe casă) $
0 9.000 - -
5 10.000 2.000 200
10 12.000 1.200 400
15 15.000 1.000 600
20 19.000 950 800
25 24.000 960 1.000
30 30.000 1.000 1.200
Deci aşa s-a gândit. Nicăieri pe această listă de costuri Michael nu a luat în considerare
costurile de oportunitate ale timpului său. El nu era plătit cu 10 $ pe oră pentru văruit; el era acolo
urnind o afacere, angajând şi organizându-i pe muncitori, primind telefoane de la clienţi, rezolvând
plângeri.
Imaginaţi-vă că Michael ar fi avut oportunitatea pentru o altă slujbă, la un restaurant. El ar fi
putut câştiga 6 $ oră inclusiv bacşişurile şi să muncească 40 de ore pe săptămână pe timpul celor 12
săptămâni de vacanţă. Astfel el ar fi putut să câştige 2.880 $ în timpul verii cu mai puţin stres şi risc.
Dacă aceste costuri de oportunitate ar fi adăugate la costuri fixe necesare derulării afacerii, atunci
acest aparent profit s-ar transforma în pierdere. Deoarece Presto Painters nu a acoperit costurile de
oportunitate pentru Michael şi l-au compensat prin riscul şi greutatea de a conduce propria afacere,
57
el ar fi ieşit financiar mai bine rămânând să umple stomacul oamenilor decât să le zugrăveacă
locuinţele.
J.Stiglitz, C.E.Walsh, Economie, p.166-167

1. Definiţi şi delimitaţi tipurile de firmă.
2. Care sunt caracteristicile şi obiectivele firmei?
3. Ce este eficienţa tehnică şi eficienţa economică?
4. Caracterizaţi input-urile firmei şi stabiliţi relaţia input-uri – out put-uri.
5. Ce este produsul total, produsul mediu, produsul marginal?
6. Analizaţi tipurile de cost evidenţiind importanţa cunoaşterii lor la nivelul firmei.
7. Ce este oferta şi care sunt determinanţii acesteia? Evidenţiaţi importanţa cunoaşterii
elasticităţii ofertei şi relaţia corelativă cu cererea.
8. Formele de participare la activităţi c) Valoarea monetară a out-put-ului

economice între capitalul de stat şi cel realizat în relaţie cu expresia bănească
privat se numesc : a input-urilor utilizate.
a) Societăţi pe acţiuni; 14. Producţia reprezintă operaţia prin
b) Firme mixte; care...................factorilor de producţie
c) Firme cu proprietate colectivă. sunt transformate în......................
9. Pentru a delimita dimensiunea unei 15. Factorii de producţie ficşi sunt :
firme se au în vedere criterii ca: a) Dependenţi de nivelul producţiei;
a) Cifra de afaceri; b) Independenţi de nivelul producţiei;
b) Volumul creanţelor; c) Depinde de natura producţiei.
c) Numărul clienţilor. 16. În perioada scurtă, factorul de
10. Activitatea de realizare a producţie munca:
prototipului este specifică funcţiei: a) Se modifică;
a) De producţie; b) Nu se modifică.
b) Cercetare-dezvoltare; 17. Situaţia de randamente crescătoare
c) Comercială. de scară presupune că :
11. Una dintre funcţiile firmei cuprinde a) Creşterea input-urilor antrenează
activităţi de înregistrare şi evidenţă creşterea în proporţie mai mare a out-
bănească a fenomenelor economice din put-urilor;
firmă. Aceasta este.................................... b) Eficienţă economică superioară a
.................................................................... activităţilor firmei în relaţiile cu
12. Conform obiectivului de maximizare străinătatea, comparativ cu cele din
a vânzărilor firmei (Baumol), firma ţară;
caută maximizarea veniturilor totale c) Eficienţă tehnică înaltă, datorată
rezultate din vânzări atunci când se antrenării unui volum mai mare de
atinge nivelul maxim de profit factori de producţie.
a) Adevărat; 18. Produsul mediu al unui factor de
b) Fals. producţie este:
13. Eficienţa economică exprimă: a) Raportul dintre cantitatea produsă şi
a) Maximizarea cantităţilor de out-put cantitatea din factorul de producţie
raportate la cantităţi de input utilizate; utilizat;
b) Combinaţiile de input-uri necesare b) Raportul dintre cantitatea din factorul
pentru producerea celor mai înalte de producţie utilizat şi cantitatea de
niveluri de out-put; produse realizată;
c) Producţia medie obţinută într-o firmă la
nivelul unui an.
58
19.Fiecărui nivel dat al producţiei îi c) La acelaşi producător, de la o perioadă
corespunde o izocantă: la alta, datorită............................
a) Adevărat; 28.Pe termen scurt, este corectă
b) Fals. afirmaţia?
20.La nivelul firmei, constrângerea C mg =
ΔCV
ΔQ
bugetară se numeşte.............................. şi
este dată de: a) Da;
a) Costul marginal al producţiei; b) Nu.
b) Costul total al producţiei; 29.Costul marginal al producţiei
c) Costul variabil al producţiei. influenţează oferta de bunuri a
21.În punctul de echilibru al producţiei : producătorului:
a) Izocanta este tangentă la dreapta de a) Adevărat;
izocost; b) Fals.
b) Raporturile dintre preţurile factorilor de 30.Pentru optimizarea volumului
producţie L şi K şi productivitatea producţiei şi maximizarea profitului
marginală fizică a acestora, sunt egale; trebuie ca:
c) Raporturile preţurilor factorilor de a) Venitul marginal > costul marginal;
producţie L şi K şi productivităţile b) Venitul marginal = costul marginal;
medii ale acestora, sunt egale. c) Încasările totale = cheltuielile totale.
22.Costurile contabile ale firmei 31.Panta curbei ofertei este:
cuprind, printre altele: a) Pozitivă;
a) Plata salariilor; b) Negativă.
b) Costuri aferente capitalului propriu; 32.Cu cât costul de producţie creşte,
c) Taxa pe valoarea adăugată achitată de oferta:
firmă. a) Creşte;
23.O problemă dificilă în determinarea b) Scade;
corectă a costurilor implicite este: c) Nu depinde de costul de producţie.
a) Stabilirea cheltuielilor cu plata 33.Dacă coeficientul de elasticitate a
materialelor cumpărate; ofertei este strict subunitar, oferta este:
b) Salarizarea corectă a personalului; a) Elastică;
c) Evaluarea riscului întreprinzătorului. b) Cu elasticitate unitară;
24.În general, firmele iau în c) Inelastică.
considerare: 34.Elasticitatea ofertei este determinată,
a) Costurile private; printre altele, de:
b) Economiile externe; a) Gradul de substituibilitate a factorilor
c) Dezeconomiile externe. de producţie;
25.Pentru calculul costului social al unei b) Dimensiunea concurenţei;
firme se ţine seama de: c) Uzura morală a produsului.
a) Costul total al producţiei; 35.La pragul de rentabilitate al firmei,
b) Efectele pozitive ale firmei asupra profitul este:
comunităţii; a) Maxim;
c) Efectele negative ale firmei asupra b) Nul;
comunităţii. c) Minim.
26.Relaţia costuri-out-put se numeşte: 36.Între productivitatea marginală şi
a) Funcţia de producţie; costul marginal există o relaţie:
b) Funcţia costului; a) Directă;
c) Funcţia comercială. b) Inversă.
27.Mărimea costului poate fi diferită: 37.Curbele costului marginal şi a
a) De la un produs la altul, costului mediu total se intersectează în
datorită....................... punctul în care:
b) La acelaşi produs, de la un producător a) Costul mediu total este minim;
la altul, datorită ................................... b) Costul marginal este minim;
c) Costul mediu total este maxim.
59
PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI
6
Cunoaşterea conţinutului, funcţiilor şi tipurilor de pieţe
Înţelegerea concurenţei ca resort al economiei de piaţă
Cunoaşterea preţului, definirea acestuia, funcţiile îndeplinite în economia de piaţă
Cuvinte cheie: piaţa, concurenţa, structură concurenţială, concurenţă imperfectă, preţ, preţ
relativ, preţ absolut
6.1. Conţinut, funcţii, tipuri de pieţe

Piaţa poate fi definită din mai multe unghiuri care, completează şi întregesc înţelesul
asupra conţinutului acestuia. Astfel, piaţa este:
Spaţiul economic în care se întâlnesc mai mult sau mai puţin direct şi acţionează, pe baza
anumitor interese, cumpărătorii, în calitate de agenţi ai cererii, şi vânzătorii, în calitate de
agenţi ai ofertei, iar în unele cazuri, anumite categorii de intermediari;
Locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele
producătorilor;
Ansamblul de mijloace de comunicare prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează
reciproc asupra a ceea ce dispun, ceea ce au nevoie, preţurilor cerute şi negociate, înainte
de efectuarea tranzacţiilor;
Totalitatea relaţiilor de vânzare, în legătură cu spaţiul economic în care au loc procesele
conexe caracteristice – cererea, oferta, concurenţa, preţul, reglementările juridice,
promovarea etc;
Locul de manifestare a concurenţei dintre agenţii economici cu interese identice sau
apropiate.
Funcţiile pieţei sunt:
– Verifică concordanţa dintre intenţiile de cumpărare, vânzare ale agenţilor economici, din
punct de vedere al tipului de produs, cantităţii, condiţiilor de cumpărare, vânzare, preţ de
vânzare, cumpărare etc.;
– Realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice agent economic –
producţia şi consumul, separate datorită diviziunii muncii dar şi corelative pentru a-i asigura
existenţa;
– Reglează viaţa economică de ansamblu, fiind “mâna invizibilă” când piaţa este liberă,
competitivă, atomizată. Prin variabilele ei, piaţa orientează vânzătorii şi cumpărătorii pentru
60
a-şi elabora cele mai bune decizii privind problemele fundamentale ale economiei: ce? cât?
cum? pentru cine?;
– Determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând semnale şi determinând agenţii
economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizări.
Pentru a delimita tipurile de pieţe se au în vedere următoarele criterii:
¨ În funcţie de obiectul tranzacţiilor, se disting pieţe ale: bunurilor de consum; bunurilor de
capital; serviciilor; muncii; monetară; activelor financiare; valutară; informaţiilor;
resurselor naturale;
¨ În funcţie de spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei, a influenţei
exercitate asupra activităţii economice de ansamblu, se disting, pieţe: locale; regionale;
naţională; externă; internaţională; mondială.
¨ În funcţie de volumul tranzacţiilor derulate, se disting pieţe:
Dispersate, descentralizate, pe care bunurile se vând şi se cumpără în partizi mici;
Concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacţii în partizi mari.
¨ În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici, se delimitează pieţe:
Transparente, a căror funcţionare este cunoscută de către participanţii la actele de
piaţă, pe care aceştia sunt perfect informaţi asupra condiţiilor pieţei – cerere, ofertă,
preţ, mărimea concurenţei etc.;
Opace, pe care participanţii la actele de piaţă deţin informaţii reduse privind situaţia,
conjunctura pieţei etc.
¨ În funcţie de accesibilitatea pieţei, se disting:
Pieţe accesibile, în care are acces orice vânzător/ cumpărător;
Pieţe parţial accesibile sau inaccesibile, accesul fiind determinat de anumite condiţii –
deţinere de autorizaţii, taxe, statut etc.
6.2. Concurenţa – element al economiei de piaţă

Concurenţa reprezintă resortul esenţial al funcţionării economiei de piaţă, exprimând
comportamentul agenţilor economici în deciziile de atingere a obiectivelor stabilite. Se
manifestă în condiţiile:
8 existenţei proprietăţii private;
8 libertăţii a de formare a preţului.
Concurenţa este considerată “calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”.
Funcţiile concurenţei sunt:
determină creşterea calităţii produselor şi, pe această bază, a nivelului de
satisfacţie al consumatorului;
61
ajută, sprijină consumatorul în luarea deciziilor raţionale, în procesul de cumpărare
şi consum;
influenţează creşterea nivelului de exigenţă al consumatorului în actele decizionale
de cumpărare şi consum;
determină reducerea cheltuielilor de producţie ale agenţilor economici şi, în unele
situaţii, a preţului de vânzare al produselor;
dinamizează managementul agenţilor economici în vederea adaptării la cerinţele
consumatorilor;
stimulează, motivează agenţii economici eficienţi, competitivi şi îi “sancţionează”
pe cei ineficienţi, nerentabili;
contribuie, împreună cu celelalte elemente ale mecanismelor pieţei, la repartizarea
şi alocarea resurselor de care dispune economia, la un moment dat, în funcţie de
nevoile reale ale acesteia, determinând producătorii să obţină produsele tangibile
sau intangibile cu minimum de cheltuieli;
stimulează introducerea progresului tehnic în activitatea economică şi realizarea de
investiţii în cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică;
favorizează creşterea şi dezvoltarea economică a entităţii naţionale în care
“funcţionează concurenţa”.
Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă, numită structură
concurenţială, în funcţie de:
1. numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;
2. gradul de diferenţiere a produselor;
3. posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate – fluiditatea pieţei;
4. gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
5. gradul de cunoaştere a elementelor pieţei – informaţii asupra preţurilor, cererii, ofertei –
transparenţa pieţei.
Principalele tipuri de concurenţă, având în vedere numărul de vânzători şi
cumpărători, prezenţi pe piaţă, la un moment dat sunt:
- număr mare de vânzători şi număr mare de cumpărători – concurenţa perfectă;
- un singur vânzător, număr mare de cumpărători – monopolul;
- puţini vânzători, număr mare de cumpărători – oligopolul;
- număr mare de vânzători, un singur cumpărător – monopsonul;
- număr mare de vânzători, puţini cumpărători – oligopsonul;
- un singur vânzător, un singur cumpărător – monopolul bilateral;
- un număr mic de vânzători, un număr mic de cumpărători – oligopol bilateral;
62
- un singur vânzător, un număr mic de cumpărători – monopolul contracarat;
- un număr mic de vânzători, un singur cumpărător – monopson contracarat.
6.2.1. Concurenţa pură şi perfectă

Concurenţa pură şi perfectă este concurenţa purificată de orice element de monopol.
Ea presupune că toţi exponenţii ofertei sunt capabili să-şi vândă integral producţia obţinută, la
preţul pieţei, fără a-l influenţa în vreun fel, şi toţi exponenţii cererii pot să cumpere la preţul
pieţei cantitatea dorită, fără a influenţa piaţa.
Echilibrul pieţei se atinge la nivelul de preţ şi volumul de tranzacţii pentru care
cererea şi oferta pieţei sunt egale, şi corespunde punctului de intersecţie al curbelor cererii
şi ofertei .
Trăsăturile concurenţei pure şi perfecte sunt:
1. structură atomizată a pieţei respectiv, agenţii cererii şi ai ofertei sunt în număr mare şi de
putere economică redusă;
2. fluiditatea pieţei – intrarea şi ieşirea agenţilor economici, în mod liber de pe o piaţă, fără a
întâmpina bariere economice, instituţionale, juridice etc;
3. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie – orientarea acestora spre utilizările care
asigură cea mai înaltă productivitate a factorilor;
4. transparenţa pieţei – toţi agenţii economici sunt perfect informaţi asupra elementelor pieţei
şi schimbărilor care pot interveni pe aceasta;
5. omogenitatea produselor – conform căreia produsele sunt identice, atât din punct de
vedere factual, obiectiv (dimensiune, formă, compoziţie etc) cât şi din punct de vedere al
modului de comercializare, prezentare, promovare etc.
Concurenţa poate fi considerată pură şi perfectă dacă aceste cinci trăsături sunt îndeplinite în
mod simultan. În fapt, funcţionarea reală a economiilor nu a fost şi nu este conformă cu
ipotezele modelului concurenţei pure şi perfecte.
6.2.2. Monopolul
Monopolul reprezintă situaţia de piaţă în care un bun este oferit de un singur agent
economic, cererea pentru bunul respectiv fiind numeroasă; de asemenea, bunul respectiv nu
are substituenţi apropiaţi şi, ofertantul acestuia dispune de puterea economică de a îngrădi
accesul altor ofertanţi în sectorul său de activitate.
Echilibrul monopolului se atinge la acel nivel al preţului şi volum al producţiei
pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal; la acest nivel, profitul total este
maxim.
63
Monopolul se poate prezenta în următoarele forme:
■ ofertă personală a unui specialist sau individ talentat – creaţiile de modă, pictura unui
artist etc.
■ oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor etc., prin care,
pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat, pentru un timp, dreptul de a se bucura
de uzufructul activităţii lor;
■ monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine temporar, oferind pe piaţă un
produs nou sau unul obţinut prin tehnologii noi;
■ monopoluri naturale sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii
unor căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar fi avantajoasă;
■ monopolul ca rezultat al economiilor de scară – constă în faptul că, dacă într-un segment
de activitate s-a format o firmă de dimensiuni mari, beneficiară a avantajelor producţiei de
scară, concretizate în nivelul redus al costurilor, este dificilă pătrunderea unei noi firme care,
la început, are costuri ridicate.
Printre tacticile utilizate de firme pentru cucerirea sau consolidarea poziţiei de
monopol, sunt:
• controlul asupra unor factori de producţie esenţiali;
• controlul asupra vânzării cu ridicata sau cu amănuntul a unui anumit produs –
controlând debuşeele;
• ameninţarea cu preluarea sau fuziunea;
• tactici agresive cum ar fi declanşarea unui “război al preţurilor” sau a unei
puternice campanii publicitare, eliminându-şi astfel rivalii de pe piaţă, pentru ca apoi, rămas
singur să schimbe politica preţurilor pentru a câştiga un profit de monopol ridicat;
• intimidarea concurenţilor reali sau potenţiali prin diferite forme de hărţuire, pentru
a-i determina să părăsească piaţa sau să nu intre pe aceasta.
Luând în considerare criteriul – forma de proprietate, monopolurile sunt: private,
publice, mixte (rezultate din combinarea celor două).
Din punct de vedere al ariei pe care-şi desfăşoară activitatea, monopolurile pot fi:
naţionale şi transnaţionale.
Situaţie de monopol este şi atunci când mai multe firme dintr-un segment de activitate
se înţeleg să colaboreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa dintre ele şi
comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele acţionează prin limitarea producţiei lor
totale la cantitatea care maximizează profitul acelui segment de activitate. Aceste firme
formează un cartel, în cadrul căruia, fiecărui membru i se alocă o anumită cotă din producţia
64
segmentului de activitate. Aceste forme de înţelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin
măsurile adoptate de guverne în cadrul politicilor de concurenţă.
6.2.3. Concurenţa imperfectă

În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin concurenţă imperfectă. J.
Robinson considera că concurenţa imperfectă este rezultatul îmbinării “caracteristicilor celor
două situaţii opuse pe piaţă, concurenţa perfectă şi monopolul”.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice
producătoare sunt capabile să influenţeze, prin acţiunile lor, preţurile produselor, adesea
diferenţiate. Aceasta presupune neîndeplinirea, cel puţin, a uneia dintre condiţiile concurenţei
perfecte, astfel:
8 atomizarea pieţei – în realitate, numărul de ofertanţi şi cumpărători variază, nefiind
în număr mare şi de putere economică redusă;
8 fluiditatea pieţei – libera alegere a participanţilor la schimb este obstrucţionată de
factori obiectivi – proximitate geografică, aprovizionare, serviciile de vânzare, cât
şi subiectivi – aspecte comportamentale ale vânzătorilor şi cumpărătorilor în
relaţiile de vânzare - cumpărare;
8 mobilitatea factorilor de producţie este imperfectă din cauza rigidităţii factorilor de
producţie capital şi muncă. În privinţa capitalului, creşterea producţiei determinată
de majorarea preţurilor implică noi capacităţi de producţie, deci o suplimentare de
capital fix care nu ar putea fi satisfăcută imediat, ceea ce conduce la nesatisfacerea
necesităţilor de consum. În situaţia în care preţurile scad, antrenează diminuarea
volumului producţiei, deci restrângerea unor capacităţi de producţie care, din nou,
nu se poate realiza imediat. Rezultatul se concretizează în ofertă superioară cererii
formulate, deci pierderi pentru firmă. În ceea ce priveşte factorul muncă, se
constată inflexibilitatea sa la niveluri diferite ale producţiei din cauza calificării,
aptitudinilor personale etc.;
8 transparenţa pieţei – în realitate, agenţii economici nu dispun, întodeauna, de
informaţii complete, corecte, recente, suficiente etc.; chiar dacă multe informaţii
sunt furnizate prin intermediul activităţilor promoţionale, ele nu ajung,
întotdeauna, în posesia solicitanţilor la momentul şi în condiţiile dorite;
8 omogenitatea produsului – evoluţia mediului tehnologic şi asimilarea acestuia la
nivelul firmelor, dinamica mediului mediului concurenţial, fenomenele economice
şi sociale din sistemul economiei mondiale etc., accentuează diferenţierea între
65
produse care satisfac aceeaşi nevoie. Diferenţierea poate fi obiectivă, datorată
caracteristicilor produsului, condiţiilor de vânzare ale acestuia, şi subiectivă,
determinată de sensibilitatea consumatorilor la activităţile promoţionale.
Una dintre formele concurenţei imperfecte este concurenţa monopolistică.

Concurenţa monopolistică se caracterizează prin:
• existenţa mai multor ofertanţi care deţin ponderi mici pe piaţă;
• diferenţierea produselor;
• restricţii la intrarea în segmentul de activitate;
• un anume control al preţurilor.

Diferenţierea produselor şi relaţiile instituite între producător şi consumator, implică
individualizarea cererii, fiecare producător dispunând de o clientelă legată de tipul de produs
respectiv.
Situaţia fiecărui producător este aparent similară celei de monopol: fiecare producător
urmăreşte înlăturarea de pe piaţă a produselor concurente, prin mijloace şi acţiuni
promoţionale, determinând creşterea cantităţii cerute şi diminuarea elasticităţii cerere - preţ.
Situaţia de monopol este însă numai aparentă; aceasta datorită concurenţei, manifestată prin
schimbări de preţuri, modificări ale caracteristicilor produselor, posibilităţilor de informare.
Producătorul trebuie să aibă în vedere elasticitatea cererii în raport cu preţul produsului său
precum şi elasticitatea încrucişată.
Trăsăturile concurenţei monopolistice sunt: diferenţierea produselor şi existenţa
unui mare număr de ofertanţi.
Diferenţierea produselor – individualizarea produselor de către fiecare producător,
urmărind atragerea consumatorilor şi dobândirea unei poziţii de monopol faţă de alţi
producători. Ea se poate exprima prin: particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci
de fabrică, ambalaje originale, calitate, model, stil, culoare etc., originale. Ocuparea acestei
poziţii îi permite producătorului creşterea preţului. Consumatorii vor prefera şi vor cumpăra
produsul chiar în condiţiile creşterii preţului.
Numărul mare de ofertanţi – asemănătoare din acest punct de vedere cu situaţia de
concurenţă perfectă. Deciziile fiecărui ofertant nu influenţează situaţia celorlalţi concurenţi;
din acest punct de vedere, diferă de oligopol prin inexistenţa interdependenţelor directe între
deciziile a 2 ofertanţi priviţi distinct.
În afara preţului, modificarea cererii, în cazul concurenţei monopolistice, este
determinată de factori:
66
• social-economici (venituri, demografie, statut socio-profesional etc.);
• endogeni firmei (publicitate, promovarea vânzărilor etc.).
Oligopolul (gr.oligos - puţin) – formă a concurenţei în care există un număr limitat de

ofertanţi, care deţin o parte de piaţă importantă, în care există dificultăţi la intrarea în
segmentul de activitate şi un control general asupra preţurilor.
Caracteristica fundamentală a structurilor oligopoliste este interdependenţa
producătorilor. Pe această piaţă, preţul produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o
firmă depinde de reacţiile concurenţei. Producătorul oligopolist poate stabili cantitatea oferită
pe piaţă dar preţul de vânzare şi profitul depind de deciziile celorlalţi producători.
Formele oligopolului sunt:
- număr limitat de producători ale căror produse nu sunt diferenţiate (de
exemplu, în industriile ale căror produse sunt relativ omogene);
- număr limitat de producători ale căror produse sunt diferite dar care domină
împreună segmentul de activitate respectiv (industria automobilelor).
În funcţie de numărul firmelor aflate în concurenţă, formele olipolului pot fi: duopolul
şi oligopolul propriu-zis.
Duopolul
Având în vedere variabilele cantitate şi preţ, strategiile duopolului, pot fi:
a) Strategia de cantitate – având în vedere curbele cererii şi a costului de producţie, cei doi
concurenţi stabilesc cantitatea care le va asigura profitul maxim, menţinând constant preţul.
Ca urmare, comportamentul celor doi producători poate fi:
¨ comportament bilateral de dominaţie (duopol dominant Bowley), situaţie în
care, fiecare producător tinde să impună celuilalt cantitatea considerată
avantajoasă pentru el, considerând că acesta se va adapta politicii sale. Efectele pot
fi: cantităţi prea mari pe piaţă, apoi scăderea lor, urmată de creşterea preţurilor,
apoi, din nou, scăderea cantităţii, urmată de creşterea lor deci, o piaţă instabilă în
raport cu preţurile şi cantităţile. Oscilaţiile pot conduce la monopol absolut pentru
producătorul al cărui cost de producţie este inferior celuilalt.
¨ comportament unilateral de dominaţie (duopol asimetric Stackelberg). În
această situaţie, unul dintre producători acceptă poziţia de satelit al celuilalt. În
cazul în care acesta realizează profit suficient şi se stabilezează din punct de
vedere al cantităţii cerute şi al costurilor de producţie, rezultă o situaţie relativ
echilibrată, în alt caz degenerează spre prima formă.
67
¨ comportament bilateral de dependenţă (duopol simetric Cournot) se realizează
prin ajustări succesive ale fiecărei cantităţi a celor 2 producători, până când se
ajunge la un echilibru stabil.
b) Strategia de preţ – în această situaţie, fiecare din cei 2 producători caută să impună un
preţ mai scăzut pentru a obţine o cotă cât mai mare din cererea totală; continuă cu scăderea
preţului celuilalt concurent şi degenerează într-un război al preţurilor care poate conduce la
dispariţia de pe piaţă a unuia dintre cei 2 concurenţi (cel care scade preţul de vânzare sub
costul de producţie şi nu are posibilitatea financiară să continue lupta). Celălalt producător va
deţine poziţia de monopol absolut.
Oligopolul propriu-zis presupune că oferta este realizată de un număr relativ mic de

firme, între care nu există diferenţe semnificative din punct de vedere al potenţialului tehnic,
puterii economice, nivelului costului mediu, gradului de internaţionalizare a activităţii. Pe
pieţele oligopoliste se desfăşoară activităţi economice specifice realizării produselor
petroliere, mobilei, tehnicii de calcul, autovehiculelor, produselor alimentare cu grad înalt de
prelucrare, audiovizualului, bunurilor electrocasnice, încălţămintei, articolelor de toaletă, de
confort personal, băuturilor răcoritoare, produselor siderurgice, medicamentelor, serviciilor
aeriene, serviciilor bancare, etc.
În cazul în care produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec – ciment, oţel,
energie termică etc, forma de oligopol este cea de oligopol pur, în cazul în care bunurile sunt
diferenţiate intrinsec, din punct de vedere funcţional – autovehicule, tehnică de calcul, servicii
financiare, juridice etc., structura de piaţă este cea de oligopol eterogen.
Comportamentul adoptat de oligopol poate fi de: cooperare sau de confruntare.
Oligopolurile cu strategie cooperantă pot conduce explicit şi complet la tipuri de pieţe
oligopoliste cum ar fi: cartelul sau trustul sau, implicit şi parţial, prin existenţa unei firme
lider.
Cartelul – acord între producători care se înţeleg în ceea ce priveşte nivelul preţului şi
împărţirea pieţelor de desfacere. Pentru a maximiza profitul, cartelul determină acel volum al
producţiei totale pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal, comportându-se ca
un monopol.
Trustul este structura de piaţă în care există un grup financiar puternic - holdingul –
care deţine pachetul de acţiuni al mai multor firme mari, independente din punct de vedere al
producţiei. Holdingul stabileşte modul de împărţire a pieţelor, nivelul preţurilor, în vederea
maximizării profitului sau a realizării altor obiective strategice.
68
În cazul existenţei unei firme lider – aceasta îşi elaborează propria strategie privind
oferta, preţul, înnoirea producţiei etc. comportându-se ca un monopol şi făcând abstracţie de
ceilalţi concurenţi. Pentru a-şi maximiza profitul, liderul îşi stabileşte acele niveluri ale
cantităţii şi preţului pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal; celelalte firme
acceptă preţul şi cantităţile reziduale, chiar dacă nu există o astfel de înţelegere între ele, în
acest sens.
Oligopolurile de confruntare sunt angajate într-o permanentă concurenţă atât pe
planul preţurilor cât şi al diferenţierii produsului. Maximizarea profitului este un obiectiv
folosit cu precauţie, de multe ori firma vizând doar creşterea cifrei de afaceri, de mărimea
acestuia şi de ritmul expansiunii firmei depinzând puterea de negociere în relaţiile cu ceilalţi
participanţi de pe piaţă – firme, bănci, instituţii financiare, etc. Lupta de concurenţă se poate
manifesta prin:
1. politica vânzărilor – creşterea volumului de vânzări;
2. politica de diferenţiere a produselor prin promovare;
3. politica de influenţare a cererii, preferinţelor etc.
De asemenea, notabilă este posibilitatea redusă de a intra sau rămâne într-o ramură
datorită strategiilor preventive practicate de concurenţi (preţuri scăzute, control asupra
accesului la materii prime, resurse financiare, echipamente etc.)
Pentru a preîntâmpina înţelegerile oligopoliste şi pentru a stimula concurenţa şi a
preveni practicile anticoncurenţiale, în anul 1890 s-a votat în SUA “Sherman Act” care
interzicea monopolurile şi tentativele de monopolizare; în 1914 a fost completat cu “Clayton
Act” care limita fuziunile, interzicea discriminările şi urmărea respectarea concurenţei. În
Franţa a fost creat în 1936 un Consiliu al Concurenţei care controla practicile
anticoncurenţiale; în România interbelică a fost adoptată pe 18 mai 1932 Legea privind
suprimarea concurenţei neleale; după 1990, a fost adoptată, în anul 1997, Legea concurenţei.
6.2.4. Legea concurenţei

Legea concurenţei exprimă relaţiile dintre producători, dintre producători şi
consumatori, pentru asigurarea condiţiilor favorabile producerii şi distribuţiei bunurilor şi
serviciilor. Este o lege de bază a producţiei de mărfuri, facilitând operaţionalizarea
proceselor specifice producţiei, repartiţiei, schimbului, determinând principalele proporţii
şi echilibre ale unei economii.
Pe fondul condiţiilor concrete ale fiecărei ţări, în ceea ce priveşte dezvoltarea
producţiei şi schimbului de mărfuri, sfera de acţiune, folosire, formele de manifestare ale legii
concurenţei diferă în timp şi spaţiu.
69
În economia naturală, acţiunea legii concurenţei era limitată, în sclavagism şi
feudalism s-a desfăşurat în limitele impuse de producţia de mărfuri. Legea concurenţei este
caracteristică economiei de schimb. În capitalism – caracterizat prin producţie de mărfuri
generalizată, acţiunea legii concurenţei ia amploare maximă. În economiile superetatizate
sfera producţiei de mărfuri fiind restrânsă, acţiunea legii concurenţei se diminuează evident.
Acţiunea legii concurenţei are un caracter obiectiv, ea îndeplinind funcţia conectării
producătorilor particulari la producţia socială. Producătorii nu acţionează izolat, ci pentru a-şi
procura factorii de producţie şi a realiza şi vinde produsele, intră într-un sistem de relaţii de
dependenţe şi influenţe reciproce cu ceilalţi participanţi la viaţa economico-socială etc. Deci
activitatea fiecărui producător este condiţionată de deciziile celorlalţi. Schimburile de produse
în vederea reproducţiei se efectuează prin intermediul pieţei care exprimă prin concurenţă atât
cererea cât şi oferta în diferite cantităţi şi de diferite calităţi.
Prin intermediul pieţei, concurenţa, prin mecanismele şi instrumentele specifice (preţ,
cerere, ofertă, profit) realizează legăturile între producători şi între producători şi consumatori.
Concurenţa transmite agenţilor economici cerinţele, acţiunea legilor economice şi
sancţionează nerespectarea lor de către aceştia. Lupta de concurenţă este necesară funcţionării
economice, mobilizează valorificarea optimă a resurselor materiale, financiare şi umane ale
societăţii.
Concurenţa acţionează ca un mecanism de legătură între acţiunile subiective ale
agenţilor economici individuali şi necesităţile obiective. Ea transformă acţiunile subiective
individuale în acţiuni obiective sociale. Are un rol major în afirmarea calităţii produselor şi
eficienţei economice a agenţilor economici. Concurenţa stimulează diversificarea producţiei,
înnoirea sortimentală, anticipează evoluţia consumului.
În perioada actuală acţiunea legii concurenţei este determinată de fenomene
economice cum ar fi: intervenţia statului în viaţa economică, existenţa marilor grupări
monopolistice prin concentrarea producţiei în câteva corporaţii gigant naţionale şi
multinaţionale.
Caracteristicile concurenţei în această perioadă sunt:
- lărgirea sferei de acţiune prin cuprinderea unor domenii noi de activitate – în mijloace de
comunicaţie, cercetare ştiinţifică, organizarea producţiei şi a muncii etc.;
- extinderea spaţială a sferei de acţiune de la nivel naţional la nivelul pieţei internaţionale
sau chiar mondiale;
- creşterea importanţei factorilor noneconomici în lupta de concurenţă – corupţia, spionajul
economic, şantajul, actele de diversiune, furturile de documentaţii etc.
70
În România dezvoltarea concurenţei este impusă de necesitatea depăşirii situaţiei
economice dificile, de ridicare a calităţii produselor şi de creştere a competiţiei pe plan extern.
6.3. Preţul – teorii ale preţului, opticile preţului, funcţiile acestuia

Î Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi
producătorului/ vânzătorului în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.
Acesta este preţul absolut. In teorie şi analiză se utilizează şi noţiunea de preţ relativ, adică
raportul de schimb sau preţul unui bun exprimat în funcţie de cele al unui bun considerat
etalon sau referinţă. Unul dintre cele mai folosite preţuri etalon este salariul mediu orar.
Luând în considerare dinamica preţului relativ, la nivelul unei societăţi, se obţin informaţii
importante privind evoluţia situaţiei economice a producătorilor, consumatorilor, pe diferite
domenii de activitate.
În optica diferitelor şcoli de gândire economică s-au formulat aşa-numitele teorii ale
preţului, după cum urmează:
- teoria clasică a preţului
- teoria neoclasică a preţului
- teorii mixte ale preţului
Î În teoria clasică, preţul are ca suport valoarea economică a bunurilor determinată de
consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de posesorii acestora.
Aceasta a fost denumită teoria obiectivă a valorii.
Î Teoria neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, conform căreia acesta este
determinat de utilitatea marginală şi raritatea bunului respectiv. Valoarea economică şi
preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este
mai rar.
Î Teoria mixtă sau contemporană a valorii economice şi preţului aparţine Şcolii de la
Cambridge, fiind elaborată în prima treime a secolului XX (Alfred Marshall). Conform
acestei optici, valoarea şi preţul unui bun sunt determinate atât de consumul de factori de
producţie cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma
consumului de factori de producţie, preţul exprimă interesele producătorului iar prin
prisma utilităţii marginale şi rarităţii, exprimă interesele şi punctul de vedere al
cumpărătorului. Alfred Marshall spunea sugestiv: “a te întreba dacă valoarea şi preţul
unui bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de utilitatea marginală şi
raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unui
foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea de sus”.
71
Î Opticile preţului
Preţul poate fi privit din mai multe puncte de vedere. În funcţie de situaţia pieţei şi scopul
analizei poate fi: variabilă dependentă sau independentă.
Ca variabilă dependentă se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune
agenţilor ei; fiecare este un “primitor de preţ”. Agenţii cererii şi ai ofertei influenţează piaţa în
principal prin cantităţi.
Ca variabilă independentă, firmele influenţează sau determină nivelul preţului. Acestea sunt
“căutători de preţ”, tatonează găsirea preţului care le asigură în cel mai înalt grad satisfacerea
intereselor. Preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor,
oferta şi cererea: oferta se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea în sens contrar.
După modul de formare, preţurile pot fi:
a) preţuri libere - se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
voinţe şi forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este
situaţia ideală, care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă. În
economiile reale, spre asemenea preţuri se tinde pe pieţele financiare secundare, la bursele
de mărfuri şi pe piaţa schimburilor valutare;
b) preţuri administrate - sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.);
c) preţuri mixte – se formează efectiv în statele cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor pieţei, prin coabitarea elementelor “mâinii invizibile” cu cele
de reglementare bazate pe norme ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care
se includ în preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot fi
coborâte sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de
forţă economică. Preţurile mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg
mecanismele pieţei: salariul, rata dobânzii, tarifele la servicii, preţurile en gros şi en detail
etc.
Funcţiile preţului în economia concurenţială sunt:
1. Funcţia de calcul, de evaluare, măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor,
fluxurilor, circuitului de ansamblu care se derulează la toate nivelurile şi toţi subiecţii
acţiunii economice. Cea mai uzitată formă de măsurare economică este măsurarea în
expresie monetară.
2. Funcţia de informare a agenţilor economici asupra tensiunii dintre nevoi şi resurse.
Creşterea preţurilor absolute şi a celor relative semnifică creşterea tensiunii dintre nevoi şi
resurse şi invers.
72
3. Funcţia de informare pentru elaborarea deciziilor optime privind alegerile
producătorilor şi cumpărătorilor în vederea soluţionării problemelor fundamentale ce? cât?
cum? pentru cine? să producă, achiziţioneze.
4. Instrument de recuperare a cheltuielilor şi asigurare a profitului necesar continuării
activităţii economice.
5. In situaţia în care se practică, în anumite condiţii, domenii - preţuri administrate, preţul
este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferitele categorii de
agenţi, ramuri, sectoare de activitate
6. Funcţia de facilitare a accesului tuturor persoanelor la bunurile economice marfare.
Eficienţa schimbului
Eficienţa schimbului poate fi atinsă numai atunci când toţi indivizii au aceeaşi rată marginală
de substituţie – şi anume cantitatea dintr-un produs pe care o persoană este dispusă să o cedeze
pentru a obţine o unitate din alt produs. Pe pieţele competitive, indivizii aleg o varietate de bunuri
pentru care rata marginală de substituţie este egală cu preţurile relative. De vreme ce toţi indivizii se
confruntă cu aceleaşi preţuri relative, au cu toţii aceleaşi rate marginale de substituţie, asigurând
eficienţa schimbului în economie.
Pentru a vedea de ce eficienţa schimbului cere ca toţi oamenii să aibă aceeaşi rată marginală
de substituţie, să luăm exemplul lui Crusoe, al lui Vineri şi al economiei lor de pe insulă. Să
presupunem că rata marginală de substituţie a lui Crusoe între mere şi portocale este 2; astfel spus, el
este dispus să renunţe la două mere pentru o portocală în plus. Rata marginală de substituţie a lui
Vineri între mere şi portocale este unu; el este dispus să renunţe la un măr pentru o portocală. De
vreme ce ratele lor marginale de substituţie nu sunt egale, putem să-l avantajăm pe unul din ei, fără
ca să iasă celălalt în minus (ori îi putem avantaja pe amândoi). Alocarea nu este Pareto eficientă.
Pentru a vedea cum s-a ajuns la asta, să presupunem că luăm o portocală de la Vineri şi i-o
dăm lui Crusoe. Atunci Crusoe ar fi dispus să renunţe la două mere şi ar fi la fel de înstărit ca înainte.
Dacă ar renunţa doar la1½ mere pentru Vineri, ar fi de asemenea avantajat. El ar fi renunţat la o
portocală în schimbul la 1½ mere; ar fi fost dispus să facă schimbul dacă ar fi primit numai un măr.
Este uşor de observat că Vineri şi Crusoe vor continua să facă schimb până când ratele lor
marginale de substituţie vor fi egale. Pe măsură ce Vineri renunţă la portocale pentru mere, rata lui
marginală de substituţie creşte; el insistă să primească din ce în ce mai multe mere pentru fiecare
portocală la care renunţă. În cele din urmă, cei doi vor avea aceleaşi rate marginale de substituţie şi
orice schimb adiţional va înceta. De aceea, condiţia de bază pentru o eficienţă de schimb este ca
ratele marginale de substituţie ale tuturor indivizilor să fie egale.
J.Stiglitz, C.E.Walsh, Economie, Editura Economică, p.211-212
73
Comportamentul strategic
Trecere în revistă a dilemei prizonierului
....jocul dilemei prizonierului: Doi prizonieri, A şi B, sunt consideraţi de poliţie complici la o
crimă. După ce au fost închişi, cei doi au fost despărţiţi. Un ofiţer de poliţie spune fiecăruia: “Iată
cum stau lucrurile. Dacă partenerul tău recunoaşte, în timp ce tu taci, vei primi 5 ani de închisoare.
Dar dacă atât partenrul tău, cât şi tu recunoşti, veţi primi câte 3 ani. Pe de altă parte, dacă nici tu,
nici partenerul tău nu vă recunoaşteţi fapta, nu vom putea decât să vă acuzăm de o faptă mai puţin
gravă şi să vă condamnăm la un an de închisoare. Dar dacă partenerul tău nu recunoaşte fapta, iar tu
mărturiseşti, vei fi liber în 3 luni.” Această înţelegere este făcută cu ambii prizonieri.
Strategii dominante
Prin comportamentul strategic înţelegem faptul că fiecare jucător trebuie să intuiască ceea ce
urmează să facă celălalt jucator. Va mărturisi sau nu complicele tău? Dacă tu reduci preţurile,
concurentul tău va reacţiona la fel? Decizia pe care o ia un jucător depinde de modul în care crede
că va răspunde celălalt jucător.
În jocul dilemei prizonierului, presupunem că jucătorii se ghidează după următoarea raţiune:
“Pentru fiecare decizie pe care eu o pot lua, care este cea mai bună alegere pe care o poate face
celălalt jucător? În analiza dilemei prizonierului întrebăm: ”Dacă prizonierul A nu mărturiseşte, care
este cea mai bună stategie pentru prizonierul B? Dacă prizonierul A mărturiseşte, care este cea mai
bună strategie pentru jucătorul B?” În ambele cazuri putem concluziona că mărturisirea faptelor este
cea mai bună soluţie pentru prizonierul B. Dacă cea mai bună soluţie a prizonierului B, este să
mărturisească, indiferent ce va face prizonierul A, atunci A va presupune că B va mărturisi, deci A
trebuie să decidă care este cea mai bună soluţie pe care o poate avea dacă B mărturiseşte. Deci cea
mai bună soluţie pentru prizonierul A este, de asemenea, să mărturisească.
Mărturisirea este cea mai bună strategie pe care o pot urma ambii prizonieri, indiferent ce va
face celălalt. Această strategie – care funcţionează cel mai bine indiferent ce va face celălalt jucător –
se numeşte strategie dominantă. Să ne amintim că obiectivul teoriei jocurilor este să prevadă ce
strategie va alege fiecare jucător. Când un jucător are o strategie dominantă, aceasta este strategia
pe care o persoană raţională ar trebui să o urmeze.
Echilibrul Nash
Este uşor de intuit finalul jocului – echilibrul său – dacă fiecare jucător are o strategie
dominantă. Fiecare va juca strategia sa dominantă. De aceea, în jocul dilemei prizonierului,
echilibrul se obţine când are loc recunoaşterea faptelor lor de către cei doi jucători. Situaţia nu este
deloc simplă când numai unul dintre ei are o strategie dominantă sau când nici unul nu dispune de o
asemenea strategie. …Pentru a prezice rezultatele finale în aceste jocuri complexe, trebuie să
revedem motivul pentru care mărturisirea este echilibrul în dilema prizonierului.
În dilema prizonierului, fiecare dintre cei doi mărturiseşte, deoarece aceasta este în avantajul
lui sau rezultatul este optim – cea mai mică perioadă petrecută în închisoare – ţinând cont de
mărturisirea celuilalt. Rezultatul este echilibrul, în sensul că nici unul nu-şi va schimba strategia dacă
74
îi va fi oferită această şansă la sfârşitul jocului. Mărturisind, ambii jucători au ales cea mai bună
soluţie. Un asemenea echilibru se numeşte echilibru Nash şi este ideea fundamentală pentru a
prevedea acţiunile celorlalţi jucători într-un joc de strategie.
John Nash a dezvoltat noţiunea care-i poartă numele când avea numai 21 de ani şi era
student la matematică la Univesitatea din Princetown. Economiştii au găsit conceptul lui Nash extrem
de util pentru a intui rezultatele jocului şi pentru a înţelege problemele economice. Pentru
recunoaşterea meritelor sale, John Nash a primit în 1994 Premiul Nobel pentru Economie. Nash nu
este economist; este matematician şi singurul câştigător al Premiului Nobel pentru Economie, a cărui
viaţă a fost subiectul celei mai bine vândute biografii. Publicată în 1998, sub titlul “O minte
sclipitoare”, de Sylvia Nasar, lucrarea povesteşte despre înclinaţiile timpurii ale lui Nash pentru
matematică, despre lupta sa cu boala psihică şi despre revenirea sa finală. Aflând că a câştigat
Premiul Nobel pentru Economie, Nash a spus ca acest lucru să-i îmbunătăţească solvabilitatea.
Dilema prizonierului apare în multe situaţii atât în economie, cât şi în alte ştiinţe sociale.
Următoarele exemple vor demonstra acest lucru. Fiecare exemplu este tratat pe scurt.
Exemplu: Cartelul. Am studiat o aplicaţie a dilemei prizonierului legată de o problemă care
se referă la doi concurenţi care pot avea de câştigat prin înţelegerea de a reduce producţia.
Înţelegerea determină preţuri mai mari şi, prin urmare, profituri mai mari pentru fiecare. Cel mai
prost rezultat pentru fiecare dintre ei poate să apară dacă amândouă părţile nu respectă înţelegerea
şi-şi măresc producţia. Acest fapt determină preţuri şi profituri mai mici. În acest joc, fiecare are o
strategie dominantă – nerespectarea înţelegerii prin mărirea producţiei. Există un echilibru Nash unic
în care firmele nu se pot înţelege.
Exemplu: Politicienii şi campaniile negative. De ce se angajează politicieni în campanii
electorale negative, deşi promit să nu o facă?
Să analizăm cazul politicienilor A şi B. Dacă nici unul nu duce o campanie electorală
negativă, publicul are o părere foarte bună despre amândoi, dar nici unul nu câştigă vreun avantaj
faţă de celălalt. Dacă ambii duc o campanie negativă, publicul îi priveşte rău pe amândoi, dar, din
nou, niciunul nu are vreun avantaj. Fiecare este afectat de campania celuilalt. Dacă politicianul A
duce o campanie corectă, politicianul B poate câştiga un avantaj purtând o campanie negativă care
ştirbeşte reputaţia lui A. Invers, A câştigă ducând o campanie negativă, dacă politicianul B duce o
campanie corectă.
Fiecare politician va motiva astfel: ”Dacă rivalul meu poartă o campanie electorală
negativă, îmi va fi mult mai bine dacă şi eu, voi duce o campanie electorală negativă. Şi dacă
oponentul meu nu duce o campanie negativă, atunci pot câştiga un avantaj dacă duc o campanie
electorală negativă. În orice dintre cazuri, îmi va fi mai bine dacă voi purta o campanie electorală
negativă.” Fiecare politician are o strategie dominantă şi există un singur echilibru Nash în care
ambii policieni duc o campanie electorală negativă, în pofida promisiunilor de a nu face acest lucru.
Exemplu: Cheltuieli militare. Două ţări, A şi B, sunt prinse într-o cursă a înarmării, aflându-
se în aceeaşi situaţie iniţială. Fiecare trebuie să decidă dacă să construiască o nouă generaţie de
75
rachete. Dacă nici una nu construieşte sistemul de rachete, echilibru militar va fi păstrat şi fiecare
ţară va dispune de siguranţă. Dacă una dintre ţări realizează sistemul, în vreme ce cealaltă nu o face,
va câştiga un avantaj militar. Dacă ambele construiesc sistemul de rachete, fiecare va cheltui miliarde
de dolari, dar nici nu va câştiga vreun avantaj, de vreme ce fiecare dintre ele are acum noul sistem de
rachete, iar echilibrul militar este păstrat.
Fiecare ţară motivează că, dacă cealaltă ţară eşuează în realizarea sistemului. ea ar putea
obţine un avantaj mergând mai departe şi construind acel sistem. Amândouă ţările recunosc de
asemenea că, dacă una dintre ţări construieşte noul sistem, va fi mult mai rău pentru cealaltă ţară
dacă eşuează în construirea sistemului. Fiecare ţară are o strategie dominantă – construirea
sistemului de rachete. Ambele ţări cheltuiesc miliarde doar pentru a se regăsi în acelaşi echilibru de
forţe ca înainte.
Exemplu: Proprietarii de cluburi sportive şi jucătorii salariaţi. Echipele sportive concurează
pentru a angaja cel mai buni sportivi. Să presupunem că sunt doar două echipe: Yankees şi Athletics.
Dacă ambele echipe se înţeleg să păstreze salariile mici, proprietarii vor avea profituri mari. Dacă
proprietarul lui Yankees oferă în schimb salarii mai mari, în timp ce proprietarul lui Athletics nu o
face, Yankees vor atrage toţi jucătorii buni şi vor genera profituri mari pentru patron. Între timp,
Athletics îi va elimina pe jucătorii neperformanţi şi vor avea un sezon slab. Preocuparea scăzută îl
face pe proprietarul de club sportiv să piardă bani. Dacă Athletics oferă salarii mari şi Yankees nu,
Athletics vor lua toţi jucătorii buni şi vor câştiga profituri mari, în timp ce Yankees vor pierde bani.
Dacă ambele cluburi oferă salarii mari, nici o echipă nu va avea toţi jucătorii buni, iar patronii vor
avea profituri mai mici din cauza creşterii costurilor salariale.
În echilibru Nash, ambii patroni de echipe oferă jucătorilor salarii mari şi le merge mai rău
decât dacă ar fi reuşit să se înţeleagă să păstreze salariile scăzute.
J.Stiglitz, C.E.Walsh, Economie, Editura Economică, p.362-376

1. Ce este piaţa şi care sunt funcţiile acesteia?
2. Care este rolul concurenţei în economia de piaţă?
3. Delimitaţi tipurile de concurenţă şi caracteristicile acestora.
4. Explicaţi diferenţele dintre concurenţa monopolistică şi oligopol.
5. Ce este preţul şi care sunt funcţiile acestuia?
6. Prezentaţi abordările cunoscute în teoria preţului.
7. Monopsonul contracarat semnifică b) Există un număr mare de vânzători şi

situaţia: cumpărători pe piaţă de mărime şi putere
a) Număr mic de vânzători – un cumpărător; comparabile;
b) Un vânzător – număr mic de cumpărători; c) Toţi agenţii economici participanţi pe piaţa
c) Număr mic de vânzători – număr mic de respectivă oferă produse fără a recurge la
cumpărători. tehnici promoţionale.
8. Condiţia de atomicitate a participanţilor 9. Oferta Editurii Teora este o formă de
la actele de piaţă semnifică: monopol?
a) Toţi agenţii economici de pe piaţă sunt a) Da;
perfect informaţi asupra condiţiilor pieţei;
76
a) Nu.
10. Oferta turistică a rezervaţiei
naturale “Delta Dunării” este o formă
de monopol?
a) Da;
b) Nu.
11. Pentru a cuceri poziţia de monopol
pe o anumită piaţă, una dintre tactici
ar putea fi:
a) Controlul canalelor de distribuţie;
b) Creşterea preţurilor;
c) Diversificarea gamei de produse.
12. Concurenţa monopolistică
presupune:
a) Puţini producători;
b) Mulţi producători;
c) Produse nediferenţiate.
13. Principala caracteristică a
structurilor oligopoliste este:
a) Atomicitatea participanţilor;
b) Interdependenţa producătorilor;
c) Un anume control al preţurilor.
14. Dacă în cazul duopolului fiecare
producător tinde să impună celuilalt
cantitatea considerată optimă pentru
el, atunci strategia aplicată este de:
a) Comportament bilateral de dependenţă;
b) Comportament bilateral de dominaţie;
c) Preţ.
15. Dacă pe o piaţă cu concurenţă
imperfectă acţionează un număr mic
de producători care se înţeleg din
punct de vedere al preţului şi
pieţelor de desfacere, ei fac parte
dintr-un:
a) Monopson;
b) Cartel;
c) Monopol.
16. Pentru a preveni înţelegerile
oligopoliste, practicile
anticoncurenţiale şi a stimula
concurenţa, primul act normativ a
fost elaborat în anul..................., în
...............................
77
TEORIA DISTRIBUŢIEI
7
Înţelegerea conceptului de distribuţie şi de piaţă a factorilor de producţie – cererea şi
oferta de factori de producţie
Cunoşterea problematicii salariului (ca formă de distribuire a venitului la nivelul
societăţii) în economia de piaţă – definire, tipuri, determinanţi
Aprofundarea unor coordonate privind pământul, resursele naturale şi una dintre formele
de distribuire a venitului - renta
Cunoaşterea problematicii capitalului şi a formelor de distribuire a venitului la nivelul
societăţii – dobânda şi profitul
Cuvinte cheie: factori de producţie, salariul, renta, dobânda, profitul
7.1. Distribuţia şi piaţa factorilor de producţie

Teoria distribuţiei studiază modul în care se determină preţurile factorilor,
veniturile pe care le obţin şi modul în care fluxul total de bunuri şi servicii pentru
consum din cadrul unei economii într-o perioadă dată este distribuit între indivizii ce o
compun.
Cererea de factori de producţie

Cererea de factori de producţie este determinată de valoarea produsului marginal al
factorului respectiv. Pentru a-şi maximiza profitul, firma trebuie să egaleze valoarea
produsului marginal cu preţul fiecăruia din factorii folosiţi.
Factorii de producţie sunt ceruţi pe piaţă pentru utilitatea pe care o au în producerea
unui bun sau serviciu, deci cererea de factori de producţie este o cerere derivată din cererea
pentru bunuri şi servicii la a căror producţie pot fi utilizaţi. Determinanţii cererii de factori
de producţie sunt:
9 mărimea cererii de bunuri şi/sau servicii de consum la a căror producţie se
foloseşte factorul de producţie – relaţie directă, pozitivă;
9 preţul factorului de producţie – relaţie directă, negativă;
9 productivitatea factorului de producţie.
• Elasticitatea cererii pentru un factor de producţie variază direct proporţional cu
elasticitatea cererii produsului în a cărui producţie va fi încorporat;
• Cu cât costul factorului de producţie va avea o pondere mai mică în costul total al
produsului, cererea pentru factorul respectiv va fi mai inelastică funcţie de preţ şi invers;
78
• Cererea pentru un factor de producţie este dependentă de gradul de substituibilitate al
acestui factor cu alţi factori (în procesul de producţie).
Oferta de factori de producţie

Oferta de factori de producţie se determină pe principiul maximizării avantajului net,
conform căruia proprietarii îi vor vinde pentru utilizarea în cele mai avantajoase destinaţii.
Oferta de muncă se compune din numărul de ore de muncă pe care populaţia unei ţări
este dispusă să o ofere la diferite niveluri ale salariilor şi depinde de:
- numărul populaţiei;
- distribuţia acesteia pe vârste, sexe, statut socio-profesional, mediu de rezidenţă
etc.;
- numărul populaţiei apte de muncă;
- schimbările intervenite în cererea de muncă.
Oferta totală de muncă este relativ elastică (elasticitatea unui factor de producţie se
apreciază în funcţie de mobilitatea acestuia, adică uşurinţa cu care factorul poate trece de la o
utilizare la alta, de la un loc la altul). Elasticitatea acestui factor depinde de elemente
pecuniare şi nepecuniare (dintre care, specializarea ocupă un loc important).
Oferta de pământ poate fi: elastică, în cazul în care suprafaţa respectivă este fertilă şi
mai puţin elastică, în cazul în care suprafaţa respectivă este aridă. Mobilitatea pământului este
dată de diversitatea utilizărilor acestuia: agricultură, locuri de agrement, construcţii.
Oferta de capital. Bunurile de capital au o mică mobilitate datorită utilizării stricte,
de exemplu, a unui tip de maşină, echipament, etc. Capitalul financiar are mobilitate totală
putând fi utilizat în toate domeniile şi transferat dintr-un loc în altul imediat.
Chiar dacă din punct de vedere al mobilităţii, factorii productivi au un comportament
diferit, esenţială este urmărirea maximizării avantajului net în folosirea ofertei din aceşti
factori.
Preţul factorilor de producţie pe pieţele concurenţiale

Preţurile şi cantităţile de factori de producţie tind spre nivelul pentru care oferta este
egală cu cererea (fig.10). Dacă pieţele sunt concurenţiale şi costurile ajustărilor sunt reduse,
preţurile vor exprima valoarea serviciilor productive, constituind şi remuneraţia pe care o vor
obţine proprietarii lor.
79
P
i
te
er
of
a
rb
Cu
Pe E (Qe,Pe)
Curba cere
rii
0 Qe Q
Fig.10 – echilibrul producţiei, P – preţul factorului de producţie, Q – cantitatea de factor de
producţie, Pe - preţul de echilibru, Qe – cantitatea de echilibru.
Preţul de echilibru al factorilor de producţie constituie remuneraţia obţinută de

proprietarii lor pentru serviciile lor productive şi sunt egale cu valoarea pe care cumpărătorii o
vor atribui serviciilor respective.
Venitul dobândit de un factor de producţie este egal cu diferenţa între valoarea
factorului în utilizarea cea mai bună care i se oferă şi valoarea sa în folosirea alternativă cea
mai bine plătită. Plata unui factor de producţie se poate împărţi în:
• venitul de transfer - suma plătită acelui factor, suficientă pentru ca acesta să
rămână în activitatea respectivă;
• venitul economic – diferenţa de venit.
În cazul în care oferta factorului de producţie este elastică, venitul acestuia este egal cu
venitul de transfer; dacă oferta este inelastică, venitul factorului este egal cu venitul economic.
7.2. Salariul
Preţul sau remunerarea muncii, ca factor de producţie, poartă numele de
salariu. Munca diferă de alţi factori de producţie datorită faptului că este efectuată de oameni
ca urmare a unor mobiluri psiho-sociologice. Aceasta prezintă un grad superior de mobilitate
în raport cu alţi factori. Permite organizarea procesului de producţie asigurând şi combinarea
celorlalţi factori.
Formele salariului
Salariul – venit ce revin factorului muncă ca urmare a participării lui în activitatea
economică. Acesta nu este preţul muncii ci preţul închirierii forţei de muncă, preţul
serviciilor aduse de munca depusă de diferite persoane. Salariul se stabileşte pe baza
80
mecanismelor pieţei fiind plătit după efectuarea muncii, în funcţie de rezultatul ei. El poate fi:
nominal şi real.
Â Salariul nominal este suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în schimbul

forţei sale de muncă. Mărimea lui depinde de:
1. Valoarea forţei de muncă respectiv, preţul forţei de muncă stabilit pe piaţa muncii;
2. Evoluţia situaţiei economice. De exemplu, în timpul crizei şi recesiunilor, scăderea
producţiei determină scăderea cererii de forţă de muncă, creşterea şomajului, scăderea
salariilor. În perioadele de avânt economic producţia creşte, cererea de forţă de muncă
creşte, salariile cresc;
3. Politica de salarizare. Aceasta reprezintă ansamblul măsurilor luate de întreprinzător sau
de stat cu privire la nivelul salariilor pe sexe, regiuni, categorii, forme de salarizare.
Â Salariul real – cantitatea de bunuri şi servicii pe care indivizii şi le pot procura cu

salariul nominal. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal. Raporturile dintre
salariul nominal şi salariul real sunt în funcţie de costul vieţii. Creşterea costului vieţii fără
sporirea proporţională a salariului nominal antrenează scăderea salariului real.
Factorii care influenţează dinamica salariului real sunt:
a) Salariul nominal, cu care se află în relaţie pozitivă;
b) Preţurile bunurilor şi serviciilor, impozitele, taxele, cu care se află în relaţie
negativă;
c) Puterea de cumpărare a banilor; valoarea unei unităţi monetare determină
cantitatea de bunuri care pot fi cumpărate; relaţia este pozitivă.
d) Revendicările salariale – relaţia este pozitivă.
Nivelul de viaţă al unei persoane este în funcţie şi de salariul social ce reprezintă unul
din rezultatele politicii de redistribuire a veniturilor. Salariul social este parte din venitul
naţional prin care societatea intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau
unor grupuri care se confruntă cu anumite tipuri de riscuri: accidente de muncă, boli
profesionale, somaj, etc. Acesta poate fi: salariul social afectat – suplimentul de venit, alocat
regulat unor categorii de salariaţi; salariul social amânat, acordat pentru riscuri potenţiale. El
se consideră amânat până la survenirea riscurilor respective (boli, accidente, etc.). Angajaţii
pot primi şi salariul colectiv, atribuit tuturor salariaţilor unei firme ca urmare a participării la
rezultatele acesteia sau prin alte facilităţi.
Realitatea economică evidenţiază faptul că există deosebiri naţionale între salarii ca
urmare a factorilor:
81
1. Dinamica diferită a preţului forţei de muncă de la o ţară la alta. Valoarea mijloacelor de
subzistenţă şi a serviciilor necesare indivizilot, cantitatea şi calitatea lor depind de gradul de
civilizaţie, modul de viaţă, diferite de la o naţiune la alta;
2. Intensitatea muncii, diferită de la o ţară la alta;
3. Cererea şi oferta de forţă de muncă;
4. Conjunctura economică naţională şi/sau internaţională.
5. Nivelul de organizare a sindicatelor etc.
7.3. Pământul, resursele naturale şi renta
Pământul (natura) reprezintă totalitatea elementelor preexistente, puse la
dispoziţia procesului de producţie. Activităţile de producţie sunt legate într-o formă sau alta
de factorul pământ, acesta oferind substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei şi
resursele primare de energie. În sens larg, pământul cuprinde solul, subsolul, aerul, apa, fauna,
flora iar în sens restrâns – solul, denumit fond funciar.
Resursele naturale nu au caracter omogen. În funcţie de durata folosirii şi
capacitatea reproducerii lor pot fi:
• neregenerabile (epuizabile) – zăcăminte de combustibili fosili, minerale
metalifere şi nemetalifere etc.;
• regenerabile – sol, apă, fond cinegetic etc.
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau reutilizare în procesele de
producţie şi consum:
• recuperabile;
• parţial recuperabile;
• nerecuperabile (cele în scopuri energetice).
Datorită dezvoltării economico-sociale şi promovării progresului tehnic, resursele
naturale au o anumită evoluţie, schimbări de structură, îmbogăţirea nomenclatorului cu noi
resurse naturale şi artificiale. Fiind factor de producţie limitat cantitativ, pământul produce un
venit suplimentar sub formă de rentă.
Renta este venitul ce revine unei persoane posesoare a unui bun economic,
cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică, drept factor de producţie.

Mecanismul de formare a rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale, realizarea
ei presupunând existenţa simultană a următoarelor condiţii:
bunul să fie limitat cantitativ;
82
să nu poată fi substituit cu alt bun;
oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea.
Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv în insuficienţa
ofertei de produse agricole de a satisface o cerere în creştere. Cererea pentru factorul
productiv pământ este o cerere derivată din serviciile pe care acesta le oferă. Curba cererii
serviciilor pământului derivă din curba valorii produsului marginal al pământului iar poziţia ei
depinde de tehnologiile folosite în agricultură, cantităţile de factori utilizaţi, cererea pentru
produsele agricole (fig.11).
P re tu l s e rv ic iilo r
p a m a n tu lu i
O
r2 E2
C2
r1 E1
C1
0 S e rv ic iile
p a m a n tu lu i
Fig.11
Oferta este fixă, inelastică. În realitate, aceasta nu este total inelastică, întrucât
suprafeţele de teren pot fi mărite prin îndiguiri, desecări, îmbunătăţite prin fertilizări etc.
Curba cererii serviciilor pământului şi cea a ofertei se intersectează în punctul E, căruia îi
corespunde preţul r1 – renta pământului. El reflectă valoarea productivităţii pământului. Renta
funciară se formează în agricultură şi silvicultură. Ea este suma de bani, plătită de arendaşi
proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară = preţul de vânzare al produsului agricol – costul de producţie –
profitul normal al arendaşului.
Deosebirile de fertilitate între terenurile agricole şi diferenţele de poziţie faţă de
pieţele de aprovizionare şi desfacere generează renta diferenţială. Dacă terenul are fertilitate
scăzută şi/sau poziţie slabă faţă de pieţele de desfacere, cheltuielile de producţie pe unitatea de
produs vor fi mai mari, preţul de vânzare pe piaţă va fi determinat de aceste terenuri, deci
posibilitatea obţinerii unui profit suplimentar de către arendaşii care şi-au plasat capitalurile
pe terenuri fertile, cu bună poziţie.
Renta funciară absolută este suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş
drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea, poziţia acestuia, pentru utilizarea lui
în activitatea economică. Renta de monopol este determinată de posibilitatea vânzării
anumitor produse agricole la preţuri de monopol, fiind suma încasată de proprietarul unei
83
suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse cu calităţi
excepţionale, foarte căutate de consumatori.
Renta se obţine şi de pe terenurile folosite în industria extractivă, terenurile de
construcţii, cele destinate turismului.
Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri
economice rare pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Renta de transfer este suma de bani obţinută în urma modificării destinaţiei unor
factori de producţie prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.
Preţul pământului depinde de cuantumul arendei (R) şi rata dobânzii (d’)
R
Pr = . Preţul pământului se mai numeşte rentă funciară capitalizată adică,
d'
acea rentă care transformată în capital aduce deţinătorului banilor respectivi un venit sub
formă de dobândă.
Mărimea şi evoluţia preţului pământului depind de:
- raportul cerere - ofertă de pământ;
- cererea şi oferta de produse agricole;
- mărimea şi evoluţia rentei;
- rata dobânzii bancare;
- clasa de fertilitate a solului;
- categoria de folosinţă a terenului – arabil, vii, livezi etc.
7.4. Capitalul, dobânda, profitul
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei
activităţi anterioare, utilizat pentru producerea de bunuri materiale şi servicii, destinate

realizării ca mărfuri pe piaţă, în scopul obţinerii de profit.
Capitalul se prezintă sub formă de:
o active fizice;
o active financiare.
În teoria economică, noţiunea de capital are semnificaţia de capital fizic şi nu capital
financiar.
Capitalul real este capitalul ce are valoare de întrebuinţare de sine-stătătoare
concretizată în maşini, utilaje, echipamente etc., care funcţionează în activitatea economică.
Capitalul nominal nu are valoare reală de sine-stătătoare, ci constituie un titlu de proprietate
asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit.
84
Bunurile de capital pot fi:
Ö structurile (clădiri, hale etc.);
Ö echipamentele folosite în producţie (maşini, bunuri de consum durabile);
Ö stocurile (alimente depozitate, stocuri de materii prime, produse semifabricate
etc.).
Componenta principală a capitalului real este capitalul tehnic (fizic, productiv, net). Acesta
reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să
aducă un venit, un profit proprietarului său. În funcţie de modul în care se consumă şi se
înlocuiesc componentele, capitalul tehnic poate fi: fix şi circulant.
) Capitalul fix este format din bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii,
maşini etc.) care participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de funcţionare.
În perioada funcţionării, în mai multe cicluri de producţie, capitalurile fixe se uzează.
Partea corespunzătoare uzurii se transferă asupra noului produs, incluzându-se în costul
acestuia. Deprecierea capitalului fix se datorează uzurii fizice şi celei morale. Uzura fizică
reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a capitalului, ca urmare a folosirii
productive şi acţiunii agenţilor naturali. Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix
înainte de a ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii productive, datorită efectului
introducerii progresului tehnic (care determină creşterea productivităţii muncii şi producţia de
elemente cu parametri tehnico-funcţionali ridicaţi).
) Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real, format din stocuri de:
materii prime, materiale, combustibil etc., care se consumă integral în decursul unui singur
ciclul de producţie şi care trebuie înlocuit la fiecare nou ciclu.
Formarea capitalului real are loc prin investiţii de capital. Acestea sunt cheltuieli
băneşti făcute pentru crearea de noi capitaluri fixe, înnoirea, lărgirea, modernizarea celor
existente şi pentru sporirea stocurilor de producţie.
Una dintre sarcinile unei economii naţionale, ale unei firme sau economii domestice
este de a distribui capitalul său între diferite investiţii posibile. Pentru aceasta, trebuie
măsurate randamentele diferitelor investiţii.
Dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capital
antrenat într-o activitate economică, sub formă de excedent, în raport cu capitalul

avansat sau recompensă pentru renunţarea la lichiditate pentru o anumită perioadă de
timp.
85
Oferta de capital de împrumut este pusă la dispoziţie de către:
- menaje, prin economiile concentrate în cadrul instituţiilor bancare;
- firme, prin economiile depuse la bănci;
- guvern, când, veniturile bugetare > chetuielile bugetare.
Cererea de capital de împrumut este formulată de:
- populaţie, pentru procurarea de bunuri de uz îndelungat;
- firme, pentru dezvoltarea lor;
- administraţii publice, pentru activităţi din structura lor.
Funcţiile dobânzii sunt:
a) Influenţează repartiţia factorilor de producţie, orientându-i spre destinaţiile care
asigură folosirea lor cea mai eficientă;
b) Pârghie de stimulare a economisirii unei părţi din venituri;
c) Modalitate de asigurare a unui profit normal băncilor;
d) Pârghie de redistribuire a venitului.
Rata dobânzii exprimă randamentul anual al fondurilor împrumutate, exprimat
procentual şi se determină ca raport procentual între mărimea absolută a dobânzii anuale
plătite şi creditul acordat.
D
d' = ⋅ 100 unde d’ – rata dobânzii, D – mărimea dobânzii anuale, C – creditul acordat.
C
Rata nominală a dobânzii exprimă creşterea valorii monetare a unei investiţii şi arată
câte unităţi monetare adiţionale dobândim în viitor dacă investim în prezent o unitate
bănească. Rata reală a dobânzii măsoară randamentul unei investiţii, fiind creşterea cantităţii
de bunuri şi servicii ce se pot cumpăra într-o anumită perioadă.
Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare. Rata dobânzii
poate fi utilizată ca rată de actualizare în ipoteza în care nu există risc şi incertitudine.
Valoarea actualizată este invers proproţională cu rata dobânzii. Un aspect important în
activitatea întreprinzătorului este cunoaşterea ratei randamentului sperat, în efectuarea unei
investiţii şi compararea ei cu rata dobânzii de pe piaţă. Dacă rata randamentului sperat > rata
dobânzii, întreprinzătorul va considera rentabilă investiţia sa. În procesul de luare a deciziilor,
întreprinzătorul va compara beneficiile şi costurile corepunzătoare. Elementele costului
investiţiei sunt: preţul bunurilor de capital ce vor fi achiziţionate şi rata dobânzii. Beneficiile
se concretizează în fluxul de randamente viitoare nete ce se speră a fi generate de investiţia
respectivă.
86
Profitul este diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o
unitate economică. În sens restrâns, profitul reprezintă o formă importantă a produsului net,
autonomizată în procesul de repartizare şi utilizare a unei părţi din valoarea nou creată la nivel
microeconomic. Analiza profitului oferă imaginea asupra modalităţilor de desfăşurare a
activităţilor în unităţile economice, dacă acestea reuşesc ca din veniturile obţinute în urma
vânzării producţiei să-şi acopere cheltuielile ocazionate de obţinerea producţiei respective.
Profitul îndeplineşte rolul de:
Ö pârghie financiară;
Ö instrument de conducere a unităţilor economice;
Ö instrument de stimulare a angajaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente.
Mărimea şi dinamica profitului reflectă sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor
economice, constituind principalul indicator calitativ.
După unele opinii, profitul se descompune în:
1. Profit brut: cifra de afaceri – remuneraţia aporturilor productive, altele decât cele ale
întreprinzătorului;
2. Profitul minimal (necesar): suma remuneraţiilor minimale ale diferitelor aporturi
productive ale întreprinzătorului şi cele la care acesta renunţă;
3. Profitul pur: eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal;
4. Profitul de monopol reprezintă venitul obţinut de agenţii economici ce deţin poziţii
monopoliste în producţie sau pe piaţă şi vând produsele lor la preţuri de monopol.
Profitul minimal este agregat al următoarelor remuneraţii distincte:
a) Dobânda la capitalul întreprinzătorului;
b) Salariul de conducere al întreprinzătorului;
c) Chiria pentru clădirile puse în serviciile unităţii;
d) Dividendele plătite acţionarilor;
e) Renta pentru pământul proprietate al întreprinzătorului.
În societăţile pe acţiuni, mai multe categorii socio-profesionale obţin profit:
- membrii consiliului de administraţie;
- acţionarii;
- salariaţii superiori (managerii);
- firma însăşi;
- salariaţii.
Forma tipică de distribuire a profitului la nivelul acestor categorii este dividendul iar
pentru întreprindere – beneficiile nedistribuite, încorporate în rezerve.
Mărimea şi dinamica profitului sunt evidenţiate de 2 indicatori:
87
Î masa profitului;
Î rata profitului.
Masa profitului reprezintă suma totală obţinută sub formă de profit de un agent
economic, sector de activitate, economie a unei ţări, stabilită ca diferenţă între venituri şi
cheltuieli.
Rata profitului este raportul procentual între:
- masa profitului şi costurile realizate pentru obţinerea acestuia (rata rentabilităţii);
- masa profitului şi volumul capitalului propriu şi împrumutat (rata economică);
- masa profitului şi volumul capitalului propriu (rata financiară);
- masa profitului şi cifra de afaceri (rata comercială).
' P ' P ' P
Pr = ⋅ 100 sau Pr = ⋅ 100 sau Pr = ⋅ 100 în care,
C K C.A.
Pr’ – rata profitului, P – masa profitului, C – costul de producţie (total), K – capitalul folosit,
C.A. – cifra de afaceri realizată.
Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, sector de
activitate, economie naţională.
Mărimea profitului însuşit de posesorul de capital depinde de:
nivelul costului bunului sau serviciului la producerea căruia participă;
nivelul preţului de vânzare al bunului sau serviciului produs;
cantitatea de bunuri sau servicii;
structura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor realizate cu participarea
capitalului ce poate exercita o influenţă direct proporţională dacă în
componenţa sa sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat;
viteza de rotaţie a capitalului.
Funcţiile profitului sunt:
) Orientare generală a activităţii economice. Profitul stimulează iniţiativa economică, atât a
proprietarului cât şi a întreprinzătorului, determinând acceptarea riscului, contribuind la
stimularea producţiei de bunuri şi servicii;
) Sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare dezvoltării
economice, finanţarea operaţiunilor riscante, constituind sursa de bază a creşterii
economice;
) Mijloc de control al eficacităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de care
decidenţii ţin seama în elaborarea politicilor şi strategiilor economice. El generează un
spirit de economisire de la nivelul conducerii firmei până la ultimul eşalon;
88
) Instrument de stimulare economică prin participare la beneficii, stimulare materială;
) Indicator sintetic al activităţii economice. Toate firmele, indiferent de mărime, formă de
proprietate etc., îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului, ca obiectiv
central al activităţii şi sursă de dezvoltare a lor;
) Sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea activităţilor non-
profit, necesare pentru dezvoltarea de ansamblu a societăţii.

1. Caracterizaţi piaţa factorilor de producţie.
2. Ce este salariul şi care sunt formele acestuia?
3. Definiţi renta şi formele acesteia. Care este rolul capitalului ca factor de producţie?
4. Identificaţi explicaţi funcţiile profitului în economia de piaţă.
5. Între elasticitatea cererii pentru un 11. Clădirile fac parte din

factor de producţie şi elasticitatea capitalul............. şi:
cererii produsului în a cărui a) Participă la un singur ciclu de
producţie va fi încorporat este o producţie;
relaţie: b) Se consumă treptat;
a) Direct proporţională; c) Se depreciază prin uzură morală.
b) Invers proporţională; 12. Capitalul circulant:
c) Depinde de situaţie. a) Participă la un singur ciclu de
6. Oferta de pământ, ca factor de producţie;
producţie, poate fi: b) Se consumă integral într-un singur
a) Elastică, dacă............................ ciclu de producţie;
b) Inelastică, dacă........................... c) Se uzează fizic şi moral.
7. Suma de bani pe care o primeşte 13. În calculul ratei dobânzii intră la
angajatul în schimbul forţei sale de numitor:
muncă se numeşte: a) Dobânda anuală;
a) Salariu real; b) Creditul acordat;
b) Salariu social; c) Salariul celui care solicită creditul.
c) Salariu nominal. 14. În efectuarea unei investiţii,
8. Dinamica salariului real este întreprinzătorul consideră rentabilă
influenţată de: investiţia sa dacă:
a) Puterea de cumpărare a banilor; a) Rata randamentului sperat = rata
b) Salariul nominal; dobânzii;
c) Politica de salarizare. b) Rata randamentului sperat > rata
9. Pentru a calcula renta funciară, dobânzii;
profitul normal al arendaşului: c) Rata profitului firmei după contractarea
a) Se scade din preţul de vânzare a creditului > rata profitului firmei
produselor agricole; înainte de acordarea creditului.
b) Se adună la preţul de vânzare a 15. Din profitul minimal fac parte:
produselor agricole; a) Salariul de conducere al
c) Nu intră în calculul rentei funciare. întreprinzătorului;
10. Renta funciară absolută este încasată b) Cifra de afaceri a firmei;
de: c) Impozitul pe profit.
a) Arendaş; 16. În calculul ratei profitului intră:
b) Proprietarul funciar; a) Capitalul folosit;
c) Alte categorii socio-economice. b) Cheltuielile cu salarizarea;
89
c) Volumul vânzărilor firmei. b) Venit;
17. Mărimea profitului depinde direct c) Depinde de natura activităţii
proporţional de: desfăşurate.
a) Cantitatea de bunuri realizate şi 19. Forma tipică de distribuire a
vândute de firmă; profitului la nivelul firmei este:
b) Costul de producţie; a) Salariul;
c) Preţul bunurilor realizate. b) Dividendul;
18. Din punct de vedere al relaţiilor cu c) Prima, bonificaţia.
bugetul statului, profitul agenţilor
economici este:
a) Cheltuială;
90
Bibliografie
1. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a III-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
4. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2005
5. Ciobanu Gh., Microeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
6. Danu Marcela, Riscul în afaceri, Editura Plumb, Bacău, 2001
7. Dudian M., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
8. Frois Gilbert-Abraham, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
9. Iancu Aurel, Tratat de economie, Editura Economica, Bucureşti, 1993
10. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie politică, Editura Fundaţiei “Gh.Zane”,
Iaşi, 1997
11. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
12. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Tratat de economie generală, vol.I, Microeconomie,
ASE Bucureşti, 2009
13. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000
14. Smith Adam, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962
15. Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
91
Valabil pentru anul universitar 2012−2013
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Domeniul de studii: Marketing
Ciclul de studii: Licenţă
Forma de învăţământ: ID
Programul de studii/ Calificarea: Marketing
FIŞA DISCIPLINEI:
_____________MICROECONOMIE____________
Cod disciplină UB07MK101F
Forma
de AT TC AA Credite Total ore semestru
An Durata
Semestrul evaluare
studiu (săptămâni)
Total Studiu
Numărul ore pe semestru/activităţi individual
ore
I I 14 E 8 20 5 56 28
Total ore din planul de învăţământ Distribuţia fondului de timp (Studiu individual)*
AT TC AA 1 2 3 4 5 6
8 20 - 18 2 8 - - -
Distribuţia fondului de timp*:

1 - Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe;
2 – Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate, pe teren;
3 – Pregătire activităţi tutoriale/ activităţi apicative asistate/ proiect, teme de control, referate, portofolii şi eseuri;
4 – Tutoriat;
5 - Examinări;
6 – Alte activităţi.
STATUT DISCIPLINĂ (se marchează cu X)

Obligatorie Opţională Facultativă
X
Categorie disciplină (se marchează cu X)

Fundamentală În domeniu De specialitate Complementară
X
Precondiţii de de curriculum -
accesare a disciplinei de competenţe -
de desfăşurare a
-
Condiţii activităţilor tutoriale
(dacă este cazul) de desfăşurare a
activităţilor aplicative -
asistate
F 267.08/Ed.02
COMPETENŢELE SPECIFICE ACUMULATE
Competenţe C1 Utilizarea adecvata a conceptelor, metodelor, tehnicilor si instrumentelor

profesionale de marketing
C1.1 Definirea conceptelor, metodelor, tehnicilor si a instrumentelor
de marketing
C1.2 Explicarea conceptelor, metodelor, tehnicilor si a instrumentelor
de marketing
C3 Culegerea, analiza şi interpretarea informaţiilor de marketing privind
organizatia si mediul sau
C3.1 Definirea mediului organizatiei, identificarea şi descrierea
principalelor variabile ale acestuia
C3.2 Interpretarea impactului variabilelor de mediu asupra activităţii
organizatiei
C3.3 Identificarea si selectarea factorilor care influenteaza
functionarea organizatiei
C3.4 Evaluarea si clasificarea factorilor care influenteaza functionarea
organizatiei
Competenţe -
transversale
OBIECTIVELE DISCIPLINEI (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate):
Obiectivul general al disciplinei este: cunoaşterea şi aprofundarea de către studenţi, a conceptelor,

noţiunilor, interpretărilor oferite de ştiinţa economiei, atât în scopul înţelegerii fenomenelor economice
specifice societăţii prezente cât şi al îmbogăţirii orizontului de cunoaştere.
Obiectivele specifice sunt:
1.Formarea deprinderilor necesare pentru cunoaşterea analitică a problematicii economice, factorii de
evoluţie ai acesteia, fenomenele caracteristice, din perspectivă economică;
2.Cunoaşterea problemelor legate de organizarea şi funcţionarea economiei, a utilităţii consumatorului,
a cererii, a producţiei, ofertei şi costurilor, a pieţelor, concurenţei, preţurilor şi formelor de distribuţie a
venitului;
3.Aprofundarea teoretică şi operaţionalizarea în practică a aspectelor teoretice specifice
microeconomiei, astfel încât, structural şi metodic, să se asigure corespondenţa şi continuitatea cu
specializarea marketing.
CONŢINUTUL DISCIPLINEI
Suport curs
1.INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMIEI
1.1.Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului
1.2.Obiectul economiei politice
1.3.Metoda economiei politice
2.FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ECONOMIEI SOCIALE
2.1.Sisteme economice
2.2.Caracteristicile sistemului economiei naturale
2.3.Economia de schimb. Sistemul economiei de piaţă
2.4.Sistemul economiei de comandă
2.5.Economiile contemporane – economii mixte
3.TEORIA CONSUMATORULUI
3.1.Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului
F 267.08/Ed.02
3.2.Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului
3.3.Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii
4.TEORIA CERERII
4.1.Definire.Legea cererii
4.2.Elasticitatea cererii: cererea şi preţul; cererea şi venitul
5.TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR
5.1.Natura, caracteristicile, funcţiile, obiectivele întreprinderii. Întreprinzătorul.
Eficienţa tehnică şi eficienţa economică
5.2.Teoria producţiei
5.3.Teoria costurilor
5.4.Teoria ofertei
6.PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI
6.1.Conţinut, funcţii, tipuri de pieţe
6.2.Concurenţa – element al economiei de piaţă
6.3.Preţul – teorii ale preţului, funcţiile acestuia
7.TEORIA DISTRIBUŢIEI
7.1.Distribuţia şi piaţa factorilor de producţie
7.2.Salariul
7.2.Pământul, resursele naturale şi renta
7.3.Capitalul, dobânda, profitul
Activităţi tutoriale
Aplicaţii, studii de caz, exemplificări, dezbateri pe marginea aspectelor prezentate în suportul de curs.
Bibliografie
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti,
2005
4. Danu Marcela, Microeconomie, suport de curs, Universitatea din Bacău, 2012
5. Ignat I., Pohoaţă I., Pascariu G.,, Luţac Gh., Economie politică, Sedcom Libris, Iaşi, 2002
6. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală, vol.I, Microeconomie, ediţia a doua,
Editura ASE, Bucureşti, 2007
Activităţi aplicative asistate/ teme de control
Elaborarea unui proiect cu titlul „Forme de manifestare ale concurenţei în perioada actuală”
Bibliografie
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti,
2005
4. Danu Marcela, Microeconomie, suport de curs, Universitatea din Bacău, 2012
5. Ignat I., Pohoaţă I., Pascariu G.,, Luţac Gh., Economie politică, Sedcom Libris, Iaşi, 2002
6. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală, vol.I, Microeconomie, ediţia a doua,
Editura ASE, Bucureşti, 2007
Metode de predare
Dezbaterea, problematizarea, exemplificarea
Observaţii
-
COROBORAREA CONŢINUTURILOR DISCIPLINEI CU AŞTEPTĂRILE REPREZENTANŢILOR

COMUNITĂŢII EPISTEMICE, ASOCIAŢIILOR PROFESIONALE ŞI ANGAJATORI
F 267.08/Ed.02
REPREZENTATIVI DIN DOMENIUL AFERENT PROGRAMULUI Se asigură competenţe conform
prevederilor RNCIS.
STABILIREA NOTEI FINALE
Tip de activitate (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs) Examen

Criterii de Metode de Pondere din Standard minim de
evaluare evaluare nota finală performanţă
Activităţi tutoriale
Activităţi Evaluarea Proiect 30% Obţinerea notei
aplicative asistate/ temelor de minime 5
teme de control control
Examen/Verificare Răspunsuri la Test (teste grilă, 70% Obţinerea notei
examen aplicaţii) minime 5
Condiţii minime de promovare

Condiţii de obţinere a notei maxime
(cum se obţine nota 5)
demonstrarea însuşirii şi stăpânirii unui demonstrarea însuşirii şi stăpânirii într-o
minim de cunoştinţe teoretice şi practice foarte bună măsură a cunoştinţelor
prin intermediul proiectului realizat; teoretice şi practice prin intermediul
nota obţinută la evaluarea finală să fie 5. proiectului realizat;
nota obţinută la evaluarea finală să fie cel
puţin 9,5.
Titularul disciplinei
Numele şi Prenumele Danu Marcela-Cornelia
Instituţia Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău
Departament Marketing şi Management
Titlul ştiinţific Dr.
Gradul didactic Conf.univ.
Încadrarea (normă de bază în Univ./asociat) Normă de bază
Titularul activităţilor tutoriale/ activităţilor aplicative asistate

Numele şi Prenumele Danu Marcela-Cornelia
Instituţia Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău
Departament Marketing şi Management
Titlul ştiinţific Dr.
Gradul didactic Conf.univ.
Încadrarea (normă de bază în Univ./asociat) Normă de bază
Data Semnătura Semnătura titularului de Data avizării în Semnătura

completării titularului de activităţi tutoriale/ departament directorului de
disciplină activităţi aplicative departament
asistate
Conf.univ.dr.Danu Conf.univ.dr.Danu Conf.univ.dr.
24.09.2012 08.10.2012 Prihoancă Diana
Marcela-Cornelia Marcela-Cornelia
F 267.08/Ed.02

Microeconomie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” din BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Conf.univ.dr. Marcela-Cornelia Danu

Editura ALMA MATER – BACĂU

1.INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMIEI 4

2.FORME DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ECONOMIEI SOCIALE 12

5.TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR 36

6.PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI 60

Cuvinte cheie: apariţia şi dezvoltarea conceptelor, noţiunilor economice, şcoli de gândire

1.1. Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului

 Xenofon (430-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin

 Între secolele XVI-XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor economiei

 William Petty (1623-1687) a scris lucrarea de referinţă “Aritmetica politică”,

 Fiziocratismul, primă reprezentare a şcolii clasice, a liberalismului economic, a

 Adam Smith (1723-1790) primul mare reprezentant al şcolii clasice, a fost

 David Ricardo (1772-1823), clasic englez, a scris “Principiile economiei politice

 Robert Thomas Malthus (1736-1834), clasic englez, a elaborat idei economice

 O contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut-o neoclasicii

 În evoluţia ştiinţei economice, un rol de marcă l-au avut reprezentanţii epocii

Gândirea economică românească

1.2. Obiectul economiei politice

1.3. Metoda economiei politice

Întrebări şi discuţii finale:

5. Conceptele de economie naturală şi c) Fiziocraţi.

Cuvinte cheie: economie naturală, economie de schimb, sistemul economiei naturale,

2.1. Sisteme economice

2.3. Economia de schimb. Sistemul economiei de piaţă

Tipuri de economii de piaţă contemporane

2.4. Sistemul economiei de comandă

) Motivaţia dominantă a deciziilor economice este interesul general al

) Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt:

2.5. Economiile contemporane – economii mixte

Întrebări şi discuţii finale:

Cuvinte cheie: satisfacerea nevoilor consumatorului, utilitate, abordare cardinală, abordare

Analiza microeconomică este centrată pe nivelul individual, reprezentat de om aflat în

3.1. Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului

3.1.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

3.1.2.Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale

Fig.1 – Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale

3.1.3. Alegerea optimală a consumatorului

Î În situaţia de abundenţă (nimic nu limitează posibilităţile de consum ale individului),

3.2. Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului

În teoria ordinală a utilităţii se foloseşte ca instrument de bază curba de indiferenţă

) Totalitatea combinaţiilor din consumul a două bunuri X şi Y care asigură

consumatorului acelaşi nivel de utilitate se numeşte curbă de indiferenţă sau izoutilitate.

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X măsoară variaţia cantităţii

Echilibrul consumatorului. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare

În punctul A, întreg venitul consumatorului se alocă exclusiv cumpărării bunului Y iar în

E - punctul de echilibru al consumatorului

Fig.3 – Dreapta bugetară şi echilibrul consumatorului.

Combinaţia optimală. Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul

3.3. Noua teorie a consumatorului – câteva consideraţii

Costul de oportunitate al urmării unei facultăţi

6. Coordonata centrală în definirea c) Pozitivă.

4.1. Definire. Legea cererii

) Funcţia cererii este: C = a – bP, în care,

) Grafic, relaţia cerere-preţ se reprezintă astfel (fig.4):

Fig.4 – Curba cererii în funcţie de preţ

Legea generală a cererii exprimă raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului

Factori de determinare a cererii

4.2. Elasticitatea cererii – cererea şi preţul; cererea şi venitul

Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de venit (Ecv) se

Preţul benzinei şi cererea de SUV-uri

Xenofon (430-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin

Între secolele XVI-XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor economiei

William Petty (1623-1687) a scris lucrarea de referinţă “Aritmetica politică”,

Fiziocratismul, primă reprezentare a şcolii clasice, a liberalismului economic, a

Adam Smith (1723-1790) primul mare reprezentant al şcolii clasice, a fost

David Ricardo (1772-1823), clasic englez, a scris “Principiile economiei politice

Robert Thomas Malthus (1736-1834), clasic englez, a elaborat idei economice

O contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut-o neoclasicii

În evoluţia ştiinţei economice, un rol de marcă l-au avut reprezentanţii epocii