UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

COMPARTIMENTUL IDIFR
Programul de studii MARKETING, ID

MACROECONOMIE

Curs universitar

Conf.univ.dr.
Marcela-Cornelia Danu

2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DANU, MARCELA-CORNELIA
Macroeconomie : curs universitar / conf. univ. dr. Danu Marcela-
Cornelia. - Bacău : Alma Mater, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-266-8

330.101.541(075.8)

Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr.Turcu Ovidiu-Leonard
Prof.univ.dr.Deju Mihai

2
 CUPRINS

1. INTRODUCERE – OBIECTUL DE STUDIU AL MACROECONOMIEI 4

2. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU 7
Cererea şi oferta agregată, fluxul general al venitului
Indicatorii macroeconomici
3. VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII 21
Formele venitului la nivel macroceconomic
Consumul, economiile, investiţiile
Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor
4. CREŞTEREA ECONOMICĂ 34
Natura, sursele, costurile şi beneficiile creşterii economice
Teorii şi modele ale creşterii economice
5. FLUCTUAŢIILE ECONOMICE. CICLUL AFACERILOR 40
Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice
Cauze şi tipuri ale ciclurilor economice
Politici anticiclice
Criza economică şi financiară contemporană
6. ŞOMAJUL 51
Natura şi formele şomajului
Politici anti-şomaj
7. PIAŢA MONETARĂ 58
Moneda, cererea şi oferta de monedă
Politica monetară – obiective, instrumente, efecte
8. INFLAŢIA 65
Definire, cauze, tipuri, consecinţe ale inflaţiei
Politici anti-inflaţioniste
9. ECONOMIA INFORMAŢIEI 74
Premise ale economiei informaţiei
Informaţia – obiect al economiei
Informaţia în structura şi funcţionarea sistemelor economice
10. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ UMANĂ DURABILĂ 78
Criza natural-umană a dezvoltării contemporane
Aspecte ale dezvoltării economice umane durabile – caracteristici, indicatori
de măsurare
Teste 87
Bibliografie 95

3
 INTRODUCERE – OBIECTUL DE STUDIU AL
1 MACROECONOMIEI

Economia – activitate fundamentală a societăţii, desfăşurată pentru satisfacerea

necesităţilor umane de bunuri şi servicii.
Economia naţională – ansamblul activităţilor şi interdependenţelor economice la nivel
macro şi micro economic, coordonate pe plan naţional prin mecanisme proprii de funcţionare.
Economia mondială – totalitatea economiilor naţionale şi a interdependenţelor stabilite
între ele, ca o consecinţă a cadrului juridic, instituţional internaţional şi a mecanismelor
economice.
Un înţeles al conceptului de economie este cel de ştiinţă a administrării resurselor şi
mijloacelor limitate, cu utilizări alternative pentru satisfacerea necesităţilor multiple şi variate
ale oamenilor. Alfred Marshall spunea: “economia este un studiu al omenirii în ocupaţiile ei
obişnuite de viaţă”. Aceste ocupaţii pot fi privite la nivel:
- microeconomic – al unităţilor economice, firmelor, gospodăriilor;
- macroeconomic – al ramurilor, sectoarelor de activitate sau la nivelul întregii
economii naţionale.
Macroeconomia se concentrează spre analiza calitativă a mecanismelor de
funcţionare a economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, cu accent
pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea, în vederea
fundamentării ştiinţifice a deciziilor de politică macroeconomică. Ea oferă posibilitatea
cunoaşterii comportamentului economic în perioadele de avânt şi recesiune, a consumului şi
investiţiilor, a performanţelor economiei, a dinamicii producţiei de bunuri şi servicii, a ratelor
profitului şi dobânzii, a ratei inflaţiei şi şomajului, a politicii fiscale şi monetare, a balanţei de
plăţi, a stocului de bani, bugetului de stat, datoriei publice, echilibrului, dezechilibrului
macoreconomic.
De asemenea, macroeconomia abordează probleme de modelare economică a
echilibrului şi dezechilibrului static şi dinamic, pe termen scurt, mediu şi lung, o integrare a
componentelor economiei naţionale într-o analiză cantitativă cu ajutorul modelelor clasice şi
neoclasice de creştere economică.
Macroeconomia se ocupă deci cu studiul structurii, funcţionalităţii, comportamentului
de ansamblu al sistemului economiei naţionale, în conexiune cu sistemul economiei mondiale
şi cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a
tuturor variabilelor care-l influenţează.

4
 Dezvoltarea ştiinţei macroeconomiei se datorează aportului unor personalităţi
marcante cum ar fi: John Maynard Keynes, Ludwig von Mises, Milton Friedman, Franco
Modigliani, James Tobin, Martin Feldstein, Robert Lucas, Thomas Sargent. Pe subdomenii,
gândirea macroeconomică s-a dezvoltat prin contribuţia următorilor economişti:
-teoria echilibrului general – Paul Samuelson, pentru contribuţii la dezvoltarea,
aprofundarea teoriei economice şi statistice, în analiza acţiunii legilor fundamentale ale
economiei de piaţă; John Hicks şi Kenneth Arrow, pentru contribuţii la dezvoltarea teoriei
echilibrului general şi teoriei transformărilor social-economice; Gerard Debreu, pentru
introducerea noilor metode de analiză în teoria economică, pentru formularea teoriei
echilibrului general; Maurice Allais, pentru lucrări în domeniul teoriei pieţelor şi utilizării
eficiente a resurselor etc.;
-teoria creşterii economice – Simon Kuznetz, pentru interpretarea sa asupra creşterii
economice; Theodore Shultz şi Arthur Lewis, pentru activitatea de pionerat în domeniul
creşterii economice, pentru analiza ţărilor în curs de dezvoltare; Robert Solow, pentru
demonstrarea rolului tehnologiei ca factor cheie ce determină dezvoltarea economică;
-în domeniul contabilităţii naţionale – Richard Stone, pentru contribuţii la elaborarea
sistemului contabilităţii naţionale;
-în domeniul analizei input-output – Wassily Leontieff, pentru realizarea modelului
intrări-ieşiri, de analiză economică şi aplicarea în economie;
-în domeniul teoriei, analizei şi practicii macroeconomice – Ragnar Frisch, Jan
Tinbergen, pentru elaborarea şi aplicarea sistemelor dinamice în analiza proceselor
economice; Gunar Myrdal, Friedrich von Hayek, pentru lucrări în domeniul teoriei
fluctuaţiilor economice şi monetare internaţionale; Milton Friedman, pentru contribuţii la
studiul teoriei monetariste; Lawrence Klein, pentru contribuţii la construcţia de modele
econometrice şi aplicarea lor la analiza fluctuaţiilor şi politicilor economice; James Tobin,
pentru activitatea de studiere a pieţelor financiare pe baza teoriilor anticipaţiilor raţionale;
Franco Modigliani, pentru studiile privind teoria deciziilor asupra investiţiilor; Gary Backer,
pentru contribuţii la abordarea economică a comportamentului uman etc.;
-în domeniul finanţelor – James Buchman, Harry Markovitz, William Sharpe, Merton
Miller etc.;
Principalele şcoli de gândire economică care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea
ştiinţei sunt:
-şcoala liberalistă - susţine că pieţele funcţionează cel mai bine atunci când sunt lăsate
libere;

5
 -şcoala intervenţionistă - susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi
funcţionarea economiei, în special cea care se reglează foarte greu, cu rigiditate;
-şcoala neoclasică - împărtăşeşte şi idei liberaliste şi idei intervenţioniste, pe baza unei
politici macroeconomice liberale dar cu o intervenţie statală necesară asigurării creşterii
economice echilibrate.

Cele cinci concepte fundamentale

La studiul microeconomiei am introdus cinci concepte fundamentale care ajută la a
gândi ca un economist. De asemenea, acestea oferă indicii utile în studierea principiilor
macroeconomiei.... Scurta istorie a macroeconomiei şi moştenirile Marii Crize (1929-1933)
oferă numeroase exemple ale importanţei acestor concepte pentru înţelegerea
macroeconomiei:
ƒ Compromisuri: dezbaterea asupra programului de relaxare fiscală al preşedintelui
Kennedy oferă un exemplu al modului în care decidenţii politicii economice percep noţiunea
de compromis. Un compromis foarte important este cel dintre inflaţie şi şomaj. Consilierii lui
Kennedy au crezut că pot obţine rate medii ale şomajului mai reduse, cu costul unei inflaţii
mai mari. După cum s-a dovedit ulterior, rata medie a inflaţiei a crescut, însă şomajul s-a
redus numai temporar.
ƒ Stimulentele: criza asociaţiilor de economii şi împrumuturi din anii 1980 poate fi pusă
pe seama stimulentelor pe care aceste instituţii le-au resimţit ca urmare a iniţiativei
guvernului de garantare a depozitelor.
ƒ Schimbul: comerţul internaţional între ţări poate genera beneficii bazate pe avantajul
comparativ, însă echilibrul dintre importuri şi exporturi se află adesea pe lista dezbaterilor
publice, după cum o ilustrează discuţiile concentrate în jurul deficitului comercial imens al
SUA.
ƒ Informaţia: Legea ocupării din 1946 a consimţit orientarea către ocuparea deplină,
însă evaluarea succesului economiei în realizarea acestui obiectiv necesită informaţii. Datele
pe care guvernele le culeg despre şomaj, creşterea economică şi inflaţie oferă informaţia de
care economiştii au nevoie pentru a putea monitoriza economia.
ƒ Distribuţia: dezbaterea concentrată asupra sistemului de asistenţă socială este, în
parte, una legată de problema distribuirii. Va fi nevoie ca viitorii salariaţi să plătească
impozite mai mari pentru a asigura beneficiile generaţiei ”baby-boom” pentru perioada de
după retragerea acestora din viaţa activă? Sau vor suporta aceste generaţii întregul coş,
posibil prin prelungirea vieţii active sau acceptarea unor beneficii mai mici?
Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.421

6
 2 CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea conceptuală a cererii agregate şi ofertei agregate
ƒ Înţelegerea şi explicarea fluxului general al venitului
ƒ Cunoaşterea şi aprofundarea principalilor indicatori macroeconomici

Cuvinte cheie: cerere agregată, ofertă agregată, flux general al veniturilor, SCN, indicatori
macroeconomici

2.1.Cererea şi oferta, fluxul general al venitului

Cererea agregată – totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în economia unei
ţări pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, cererea
agregată se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri finale, indiferent de destinaţia
acestora: consum, investiţii, export etc.
Structura cererii agregate cuprinde 4 componente de bază :
- cererea pentru consumul personal (C)
- achiziţiile guvernamentale (G)
- cererea pentru investiţii (I)
- cererea externă formată din exportul net (EN)
Cererea agregată (CA) = C + I + G + EN
Cererea pentru consumul personal (C) – totalitatea cheltuielilor de consum ale
sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri
durabile) şi servicii de consum. Este, principala componentă din cererea agregată. Mărimea ei
depinde de: veniturile consumatorilor şi nivelul preţurilor bunurilor.
Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale) (G) se
referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Nu se confundă cu
cheltuielile totale guvernamentale (ale bugetului de stat).
Cererea pentru investiţii (I) – cheltuielile firmelor pentru investiţii brute (formare
brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Nu include achiziţii de hârtii de valoare şi nici
investiţii în capital uman.
Exporturile nete (EN) – diferenţa între exporturi şi importuri (EN) = E - I reflectând
influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate.
Oferta agregată – producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către agenţii
economici producători. Cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri finale furnizate
de firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de
capital.

7
 Pe termen scurt oferta agregată este relativ constantă adaptându-se la nivelul cererii
agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite.
În condiţiile evoluţiei normale a economiei, oferta agregată tinde să se extindă ca
rezultat al creşterii: forţei de muncă, stocului de capital, randamentului folosirii factorilor de
producţie.
Cererea agregată şi oferta agregată sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul
preţurilor şi a altor variabile macroeconomice.

OA

PE E

CA

YE Y

Modelul macroeconomic primar pentru studiul cererii şi ofertei agregate, a interdependenţelor

dintre ele şi cu alte variabile,
în care, P – preţurile bunurilor; Y – volumul bunurilor; OA – oferta agregată; CA –
cererea agregată; PE, YE, E – preţul de echilibru, cantitatea de echilibru, punctul de
echilibru al pieţei.

Fluxul general al venitului

Economia unei ţări – ansamblul complex al operaţiilor şi tranzacţiilor între numeroşi
participanţi sau agenţi economici care produc, finanţează, distribuie şi consumă bunuri şi
servicii. Aceşti participanţi numiţi unităţi rezidente pot avea sau nu naţionalitatea ţării
respective, pot fi sau nu prezenţi pe teritoriul ţării în momentul în care efectuează operaţii şi
tranzacţii economice. În funcţie de criteriul instituţional, în economia de piaţă sunt
următoarele sectoare instituţionale: întreprinderile, gospodăriile sau menajele, instituţiile de
credit şi asigurări, administraţiile publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau
restul lumii).
Agregarea agenţilor economici pe sectoare instituţionale şi implicit a fluxurilor între aceste
sectoare oferă imaginea unui tablou ordonat şi integrator al activităţilor complexe din cadrul
8
economiei sub forma circuitului economic de ansamblu. În analizele de specialitate sunt
prezentate diferite modele ale unui astfel de circuit în scopul evidenţierii principalelor fluxuri
şi agregate macroeconomice.

Serviciile factorilor de Factori de

producţie Piaţa factorilor de producţie – producţie
munca, pământul, capitalul

Cheltuieli Venituri

Menaje (gospodării)
Firme

Venituri Cheltuieli
Piaţa bunurilor şi
Bunuri şi servicii serviciilor Bunuri şi servicii

___ flux real

----- flux monetar

Sintetic, conform fluxului circular al venitului :

- venitul apare la început sub forma preţurilor – salarii, rente, dobânzi, ale serviciilor
factorilor de producţie – muncă, natura, capitalul, achiziţionate de firme;
- gospodăriile cheltuiesc aceste venituri pentru a cumpăra bunuri de consum, plăţi
care reprezintă pentru firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în
achiziţionarea de noi servicii ale factorilor de producţie;
- agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din economie – firmele
şi gospodăriile alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători pe pieţele
produselor şi factorilor de producţie;
- în fluxul circular al veniturilor intervin celelalte sectoare instituţionale;
- o parte din venit este retrasă din circuit sub diferite forme, retrageri care, de regulă,
sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului;
- retragerile din fluxul circular al venitului se concretizează în:
• economii (venituri pe care gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum care,
de regulă, sunt depuse în bănci, societăţi de valori mobiliare, fonduri de
pensii etc.);
• impozite şi taxe plătite de posesorii de venit administraţiei publice centrale
şi locale;
9
 • importurile – chletuielile gospodăriilor pe bunuri de consum din import şi
plăţile făcute de firme pentru importul de materii prime şi materiale.
- intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind:
o investiţiile făcute de firme pentru creşterea stocului de capital;
o cheltuielile publice – includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii
precum şi transferurile către alte sectoare – pensii, alocaţii etc.;
o exporturile – veniturile realizate de firme din vânzarea de bunuri şi servicii
în exterior.
Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului se însoţesc şi condiţionează
reciproc. Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică iar o politică
economică expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de retrageri. O astfel
de situaţie poate fi rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei politici
de stimulare a exporturilor.

2.2. SCN şi indicatorii macroeconomici

Pentru înţelegerea Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN), ca metodă de evidenţă şi
analiză macroeconomică este necesară prezentarea principalelor concepte:
Administraţia privată cuprinde unităţile instituţionale rezidente care produc, în
special, servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse provin, în cea mai
mare parte, din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile de proprietate,
în acest sector se includ: organizaţii religioase (de cult), sindicate, partide politice, uniuni,
fundaţii, asociaţii culturale şi sportive, Crucea Roşie etc.
Administraţia publică este un sector instituţional care cuprinde acele unităţi a căror
funcţie principală este de a produce servicii nedestinate pieţei, pentru colectivitate, şi de a
redistribui veniturile statului, ale căror resurse provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii
efectuate de unităţi ce aparţin altor sectoare. Structurată pe trei subsectoare: administraţia
centrală, locală şi securitatea socială, administraţia publică include organele administraţiei
centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, unităţile de învăţământ, sănătate, cultură, artă,
apărare etc.
Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de capital fix, şi
a serviciilor destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată, în vederea producerii
altor bunuri economice.
Consumul final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei cuprinde: cheltuielile
gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii nevoilor

10
membrilor lor, cheltuieli pentru consumul individual al administraţiilor publice şi cheltuieli de
consum individual al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.
Consumul final colectiv efectiv al administraţiilor publice cuprinde cheltuieli pentru
consum colectiv a administraţiilor publice (servicii publice generale, apărare naţională şi
securitate teritoriului, menţinerea ordinii şi securităţii publice, activităţi legislative şi de
reglementare, cercetare şi dezvoltare etc.).
Consumul final total efectiv se formează prin însumarea consumului final al
gospodăriilor populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private.
Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut ce nu a fost folosită
pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare.
Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată creată
în procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de activitatea
de producţie.
Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile cumpărate de
unităţile producătoare rezidente, ce sunt utilizate cel puţin un an, inclusiv valoarea serviciilor
încorporate în bunurile de capital fix.
Gospodăriile populaţiei (Menajele private) cuprind unităţile rezidente a căror funcţie
principală o constituie consumul sau eventual producţia, dacă aceasta se realizează de către
întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele lor provin din remunerarea
muncii, venituri din proprietăţi, transferuri de la alte sectoare, venituri din vânzarea producţiei
de bunuri şi servicii.
Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către administraţiile publice, centrale şi locale,
acestea pot fi impozite legate de producţie şi de import: impozite pe salarii, T.V.A., accize,
taxe vamale, taxe asupra mijloacelor de transport, impozite pe clădiri etc., ca şi impozite pe
venit şi patrimoniu: vărsăminte din profit, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber
profesioniştilor, taxe asupra autoturismelor, impozitul pe dividende etc.
Instituţiile financiare sunt un sector instituţional care grupează unităţile a căror funcţie
principală constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi repartiza disponibilităţi
financiare.
Societăţile de asigurări sunt un sector instituţional ce include toate unităţile care au
funcţia de a transforma riscurile individuale în riscuri colective.
Prestaţiile sociale cuprind toate transferurile în natură sau în numerar ce se atribuie
unor persoane pentru acoperirea unor riscuri sau nevoi ca: boală, bătrâneţe, deces, invaliditate,
şomaj, accidente de muncă, boli profesionale.

11
 Producţia este considerată orice activitate socialmente organizată pentru a obţine
bunuri materiale şi servicii într-o anumită perioadă de timp. Poate fi: producţie de bunuri
materiale şi servicii destinate pieţei şi o producţie de bunuri şi servicii nedestinate pieţei.
Activitatea reprezintă o grupare de unităţi cu producţie omogenă.
Restul lumii reflectă ansamblul operaţiunilor ce se desfăşoară între unităţile rezidente
şi unităţile nerezidente.
Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca depusă
(inclusiv prime, sporuri, avantaje în natură), din care se scad cotizaţiile sociale şi impozitul pe
salariu.
Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale ce au un
comportament economic analog, în raport de funcţia economică principală şi sursa de
provenienţă a veniturilor.
Subvenţiile reprezintă un sistem de transferuri curente fără contrapartidă ale
administraţiei publice sau instituţiilor U.E. către unităţile rezidente producătoare de bunuri
materiale şi servicii, cu scopul da influenţa nivelurile de producţie, preţurile acestora,
remunerarea factorilor de producţie.
Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (C.N.) reprezintă
o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majorităţii ţărilor
lumii, cu deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi analizele
efectuate de organismele internaţionale (ONU, OCDE etc.). C.N. oferă o reprezentare
cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice, în timpul unei perioade de
timp, sau la un moment dat, în vederea reprezentării cantitative, sintetice, agregate şi clare a
realităţii economice. S.C.M. ordonează, sistematizează şi sintetizează fluxurile în economie
după criterii riguroase, în cadrul unor tabele ce formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale. În cadrul C.N. se evidenţiază şi se analizează activitatea care produce bunuri
economice (materiale şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă, precum şi cea
prestatoare de servicii nemarfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii
sociale. SCN este reprezentat printr-un tablou de formă matriceală care evidenţiază
multitudinea de corelaţii şi interdependenţe din economia naţională fiind atât o metodologie
de evidenţă şi calcul cât şi un instrument de analiză, previziune, politică macroeconomică.
SCN se caracterizează prin existenţa a 3 componente de bază:
- agenţii economici
- operaţiunile
- conturile

12
 Operaţiunile cuprind toate actele economice efectuate de agenţii economici şi sunt
grupate în: operaţiuni cu bunuri şi servicii, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.
Toate aceste operaţiuni sunt înscrise în conturi analitice şi sintetice în formă
matriceală: pe linii sunt înregistrate operaţiunile din creditul contului, pe coloane cele din
debit.
Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o matrice generală cu
4 conturi naţionale:
- producţia
- consumul
- acumularea
- restul lumii (străinătatea)
Contul “Producţia” cuprinde 2 subconturi:
o contul mărfuri, în care sunt evidenţiate bunurile şi serviciile prestate;
o contul activităţi, în care este evidenţiată producţia ramurilor, a cărei valoare
globală se defalcă pe producţie intermediară şi valoare adăugată;
Contul “Consum” cuprinde:
o contul de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi public;
o contul de venituri în care se evidenţiază categoriile de venituri realizate de
diferite sectoare instituţionale;
Contul “Acumulare” evidenţiază:
o finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielilor pentru creşterea stocurilor;
o capitalul financiar folosit pentru achiziţii de terenuri şi active nemateriale;
o transferurile de capital;
o consumul de capital fix.
Contul “Restul lumii” evidenţiază:
o importurile şi exporturile de bunuri şi servicii;
o transferurile curente;
o tranzacţiile de capital cu exteriorul.
Soldul acestui cont reflectă capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanţare a naţiunii.
Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la preţurile de bază
sau ale producătorilor şi/sau la preţurile pieţei sau ale consumatorilor (care includ în plus,
impozitele indirecte nete). Diferenţa între preţurile pieţei şi impozitele indirecte nete poartă
numele de cost al factorilor de producţie (în literatura de specialitate se mai găsesc şi sub
numele de preţ al factorilor de producţie). SCN oferă informaţii cu privire la următorii
indicatori macroeconomici de rezultate: PIB, PNB, PIN, PNN, VN.

13
 Reguli de determinare a agregatelor macroeconomice menţionate:
1. bunurile economice se includ în calcul numai dacă reflectă rezultatele activităţii
economice aferente perioadei pentru care se determină indicatorii respectivi;
2. rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale destinate consumului,
investiţiilor, exportului. Nu se includ bunuri intermediare destinate prelucrării sau
revânzării;
3. se delimitează rezultatele activităţii economice în funcţie de teritoriul pe care îşi
desfăşoară activitatea agenţii economici şi de naţionalitatea acestora.

Produsul intern brut

P.I.B. exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de agenţii economici
rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unei perioade de timp, de regulă, un an. Este
principalul agregat macroeconomic din Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) şi se poate
calcula prin 3 modalităţi:
- metoda de producţie;
- metoda veniturilor;
- metoda cheltuielilor.

Metoda de producţie (metoda valorii adăugate) constă în determinarea volumului

producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. Sunt 2 căi de determinare a producţiei
finale:
1.însumarea valorii produselor finale ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic;
2.însumarea valorii pe care fiecare unitate rezidentă o adaugă succesiv până la
vânzarea produsului final;
Indiferent de calea folosită, rezultatul este acelaşi.
În general, PIB calculat prin metoda producţiei, exprimat în preţurile pieţei (PIBpp)
este:
PIBpp = ∑ VAB + Iind. – Sexpl în care, VAB – valoarea adăugată brută exprimată în

preţuri de bază (în costurile factorilor)

PIBcf = PIBpp – Iind. + Sexpl unde PIBcf este PIB în costurile/preţurile factorilor
B

Metoda veniturilor – constă în însumarea veniturilor ce exprimă remunerarea

factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri) cu alocaţiile pentru consumul de
capital fix. Nu include şi veniturile rezultate din transferurile de plăţi cum ar fi: pensiile,
alocaţiile, ajutoarele etc.
14
 PIBpp = Vf + A + Iind – Sexpl , în care Vf - venituri finale, A – amortizarea capitalului,
Iind - impozite indirecte, Sexpl - subvenţii de exploatare

Metoda cheltuielilor se foloseşte în măsurarea producţiei naţionale şi presupune

agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală.
PIBpp = CF + FBCF + VS + EN în care:
CF – consumul final compus din: consum public şi consum privat
FBCF – formarea brută de capital fix
VS – variaţia stocurilor
EN – exportul net rezultat din Export – Import

PIB nominal, PIB real, deflatorul PIB

PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de
calcul. PIB real evidenţiază modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea tuturor
bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite
preţuri constante sau comparabile. Prin compararea PIB real cu PIB nominal se obţine o
măsură a evoluţiei preţurilor numită deflatorul PIB. Deflatorul PIB reprezintă raportul dintre
PIB nominal şi PIB real şi este o măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază şi
se încheie cu anul de calcul (curent).
De exemplu,
PIB nominal 2012
Deflatorul PIB 2012 = × 100
PIB real 2012
Deoarece se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul PIB
reprezintă un indice general de preţ, fiind unitatea de măsură cea mai cuprinzătoare pentru a
evidenţia:
- modificările intervenite în nivelul general al preţurilor;
- modificările intervenite în puterea de cumpărare a monedei naţionale;
Se distinge de alţi indicatori sintetici cum ar fi indicele preţurilor de consum IPC
care cuprinde modificările intervenite în media preţurilor bunurilor achiziţionate de
gospodăriile tipic urbane. Sintetic, diferenţele dintre deflator şi IPC sunt:

Deflatorul IPC-ul
Costul cumpărării unui coş fix de bunuri şi
Măsură a evoluţiei preţurilor tuturor bunurilor
servicii considerat reprezentativ pentru
finale
achiziţiile consumatorilor urbani

15
Ia în calcul preţurile bunurilor produse în ţară Include şi preţuri ale unor bunuri de import
Se referă la evoluţia preţurilor în economie pe Este calculat şi publicat lunar de către
perioade relativ mari, cel puţin un an instituţiile de statistică

Produsul naţional brut (P.N.B.)

PNB reflectă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale realizate într-o anumită
perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici
naţionali. Spre deosebire de PIB, PNB ia în considerare fluxurile de venituri în şi din
exteriorul unei ţări; acest agregat macroeconomic se referă şi la producţia şi veniturile
generate de agenţii economici naţionali în afara ţării şi exclude producţia şi veniturile
agenţilor economici străini pe teritoriul ţării analizate. PNB poate fi mai mare sau mai mic
decât PIB, relaţia dintre aceste două agregate macroeconomice depinzând de soldul contului
de venituri în relaţiile cu străinătatea (diferenţa dintre valoarea adăugată brută obţinută de
agenţii autohtoni în exterior şi valoarea adăugată brută obţinută de străini în interior).
PNB = PIB + SVFS , în care:
PNB – produsul naţional brut
PIB – produsul intern brut
SVFS – soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea
Situaţii:
- dacă PNB > PIB rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri mai mari în afara
graniţelor decât obţin străinii în ţara respectivă. În general este specifică ţărilor
dezvoltate economic;
- dacă PNB < PIB situaţia este specifică, în general, ţărilor în dezvoltare dar în
anumite perioade şi celor dezvoltate.
Deşi aceşti indicatori reflectă cel mai bine performanţele economice ale unei ţări,
există activităţi care nu generează tranzacţii de piaţă şi care nu intră în sfera PIB (serviciile
gratuite, munca voluntară, activităţile specifice autoconsumului).
De asemenea, în cadrul PIB nu intră activităţile din zona economiei subterane. După
unele estimări, cca.30% din PNB al SUA face obiectul economiei subterane, Canada între 4 şi
22%, Italia între 8 şi 33%.

Produsul naţional net (P.N.N.), Venitul naţional (V.N.)

PNN – valoarea producţiei finale nete obţinute în decurs de 1 an de către agenţii
autohtoni pe teritoriul economic al ţării şi în afara acestuia.
PNN = PNB – A
16
 Se păstrează evaluarea în costurile factorilor şi în preţurile pieţei
PIN = PIB – A
Deşi PNN sau PIN oferă imagini mai reale ale venitului unei naţiuni se preferă
folosirea PNB sau PIB deoarece amortizarea capitalului fix este dificil de estimat cu acurateţe.
Produsul naţional net PNN măsurat în costurile factorilor se mai numeşte venit
naţional.
VN = PNNcf
Venitul naţional exprimă mărimea agregată imputată factorilor de producţie care au
participat la realizarea producţiei naţionale într-o perioadă determinată de timp. Însumează
toate veniturile – salarii, rente, dobânzi, profituri, obţinute de agenţii naţionali din furnizarea
de servicii ale factorilor în interiorul ţării şi în străinătate.
Chiar dacă PIB sau PNB reprezintă venitul colectiv câştigat în interiorul graniţelor
unei ţări, acesta nu ajunge în totalitate în mâinile indivizilor. Ceea ce primesc gospodăriile
pentru a cheltui sau economisi se numeşte venit personal disponibil. Realitatea economică
arată că aproximativ 30-40% din PIB nu ajunge la gospodării, fie este orientat spre guvern –
prin taxe şi impozite nete, fie este economisit de firme. De exemplu, în 1992, venitul personal
disponibil a reprezentat pentru Franţa 75,8% din PNB, pentru Germania 68,2%, pentru SUA
74,6%. La venitul personal disponibil se ajunge astfel :
- din PNB se deduce deprecierea, prin uzură şi îmbătrânire morală, rezultând PNN;
- după plata impozitelor indirecte către guvern (variază de la ţară la ţară şi includ
TVA-ul şi accizele la petrol, tutun, alcool) la dispoziţia firmelor rămâne venitul
naţional (cumulat);
- venitul naţional se distribuie astfel:
o din valoarea adăugată, firmele plătesc salariile şi alte compensări către
salariaţi, inclusiv contribuţia pentru asigurări sociale;
o firmele plătesc dobânda către bănci şi creditori;
o firmele plătesc impozitele pe venit;
o ceea ce rămâne se numeşte profitul proprietarilor sau acţionarilor care, fie
este distribuit sub formă de dividende, fie oprit sub formă de beneficii
nedistribuite (economii nete ale firmelor).
La veniturile forţei de muncă şi la profiturile distribuite se adaugă transferurile
guvernului (alocaţii de şomaj, plăţi pentru incapacitate, îndemnizaţii de sănătate, alocaţii
familiale) rezultând venitul personal al gospodăriilor. După ce gospodăriile îşi achită
sarcinile fiscale – impozit pe venit etc., ceea ce rămâne se numeşte venit personal disponibil
care, la rândul lui, poate fi consumat şi economisit.

17
 Balanţa de plăţi
Balanţa de plăţi înregistrează toate tranzacţiile dintre o ţară şi restul lumii. Balanţa de
plăţi trebuie să respecte regulile contabilităţii cu dublă înregistrare, fiecare tranzacţie fiind
înregistrată de două ori: o dată în contul în care se obţine şi a doua oară în contul din care se
efectuează plata pentru ea. Balanţa de plăţi cuprinde:
4 Balanţa bunurilor şi serviciilor;
4 Balanţa transferurilor unilaterale;
4 Balanţa capitalurilor.
Balanţa bunurilor şi serviciilor este egală cu balanţa comerţului cu mărfuri însumată
cu cea a invizibilelor (serviciilor) care include venituri investite, redevenţe şi alte servicii.
La balanţa bunurilor şi serviciilor se adaugă balanţa transferurilor unilaterale, adică
plăţi care nu au legătură cu tranzacţiile financiare sau comerciale (de exemplu, în cazul
României – transferuri publice, ajutoare externe, plăţi către şi de la bugetul C.E. precum şi
ceea ce repatriază muncitorii emigranţi), rezultând balanţa contului curent.
Restul balanţei de plăţi descrie tranzacţiile financiare sau de capital. Acestea trebuie să
fie egale şi de semn opus cu contul curent. Acestea se compun din: balanţa mişcărilor de
capital pe termen lung (diferenţa dintre intrări şi ieşiri de investiţii directe şi de portofoliu
brute) şi balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (diferenţa dintre intrări şi ieşiri de
fluxuri de capital). Balanţele mişcărilor de capital pe termen lung şi scurt formează contul de
capital.
Balanţa de plăţi = balanţa contului curent + balanţa contului de capital + intervenţii
oficiale (în economia reală se numesc erori şi omisiuni) = 0.
Intervenţiile oficiale sunt realizate de Banca Centrală. Dacă aceasta refuză să
intervină, oferta de monedă internă pe pieţele din întreaga lume va fi mică şi moneda va tinde
să îşi aprecieze valoarea. Mai departe, se reduce surplusul de cont curent, deoarece bunurile
interne devin mai scumpe decât cele externe, şi, mai departe se creează un flux de capital spre
exterior, rezidenţii considerând mai profitabil să achiziţioneze mai ieftin din străinătate.
Autorităţile monetare decid dacă şi în ce cantitate dezechilibrul contului curent va fi
transformat într-o modificare a ratei de schimb. Intervenţia autorităţii monetare se
concretizează prin cumpărare sau vânzare de valută în cantitatea necesară. O altă variantă ar fi
nonintervenţia autorităţii monetare, deci rata de schimb va fi determinată numai de piaţă.
Situaţia de erori şi omisiuni mari poate reflecta economii exportate în mod ilegal; intrări
pozitive mari pot indica exporturi nefacturate sau subevaluate sau importuri supraevaluate. La
sfârşitul anilor ’80, Marea Britanie a cunoscut o creştere a contului de erori şi omisiuni,
deoarece dereglementarea pieţelor financiare londoneze a condus la mărirea volumului de
18
intrări nedetectate de capital. De asemenea, rolul jucat de Bolivia în comerţul internaţional cu
droguri poate influenţa evoluţia propriului cont de erori şi omisiuni.

Ce se include în determinarea PIB?

În Statele Unite ale Americii, activităţile ilegale nu sunt incluse în determinarea PIB. Dacă
încercăm să obţinem un indicator al activităţii economice pe piaţă, excluzând elemente precum
tranzacţiile cu droguri, înseamnă că PIB omite o anumită producţie obţinută în economie. Pentru
SUA, această omisiune nu va avea o influenţă semnificativă asupra utilităţii cu care sunt privite
metodele statistice de determinare a PIB. Să luăm însă exemplul unei ţări în care activităţile ilegale
reprezintă o sursă importantă de venituri. În acestă situaţie, a nu include aceste venituri în calculul
PIB poate oferi o imagine eronată asupra economiei respective.
Columbia reprezintă o asemenea excepţie, fiind un exportator important de droguri.
Drogurile sunt cultivate, prelucrate şi transportate. Fiecare dintre aceşti paşi reprezintă activităţi
economice, însă veniturile obţinute direct din tranzacţionarea drogurilor ilegale sunt excluse din
calculul PIB.
Guvernul columbian a început să includă veniturile obţinute de pe urma recoltelor ilegale de
droguri în PIB. Estimările indică faptul că prin includerea în PIB a veniturilor obţinute din aceste
activităţi, acesta ar putea creşte cu 1%. Comerţul cu droguri include mult mai mult decât simpla
cultivare – prelucrarea şi tranportul drogurilor reprezintă afaceri din care se câştigă foarte mulţi
bani. În prezent, însă această parte a comerţului cu droguri nu este inclusă în PIB al Columbiei.
Includerea lui ar avea un impact şi mai semnificativ asupra valorii producţiei. Includerea chiar şi a
unei părţi din veniturile obţinute din aceste activităţi conexe culturii drogurilor va duce la creşterea
PIB al Columbiei, dar aceasta nu însemnă că venitul ţării va fi mai mare – nu înseamnă altceva decât
faptul că o mai mare parte a acestui venit va fi inclusă în statistica oficială. Aceasta subliniază un
aspect important. Adeseori definiţia precisă se modifică în timp sau metodele utilizate pentru
culegerea datelor sunt revizuite. Este posibil ca variabile care poartă aceeaşi denumire în ţări diferite
să nu cuantifice aceleaşi elemente.
Această precizare este importantă mai ales atunci când ne propunem să efectuăm comparaţii
internaţionale care să aibă la bază, de exemplu, PIB, cu atât mai mult în situţia în care comparăm
economii fundamental diferite. Dacă o anumită activitate economică, cum ar fi, spre exemplu,
obţinerea pâinii, are loc într-o ţară prin intermediul mecanismelor de piaţă, iar în alta reprezintă o
activitate domestică, atunci, consumul de pâine va fi cuantificat într-o valoare mai mare în PIB în
prima economie.
Robert Summers şi Alan Heston sunt autorii uneia dintre cele mai reuşite încercări de a
construi statistici compatibile la nivel internaţional cu privire la PIB. Datele acestora, cunoscute
drept ”tabelele mondiale Penn”, sunt disponibile în reţea la adresa: http://pwt.econ.upenn.edu.
Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.434

19
Intrebări şi discuţii finale:
1. Ce este cererea agregată?
2. Ce este oferta agregată?
3. Explicaţi fluxul general al venitului.
4. Care sunt metodele de calcul al PIB?
5. Care sunt componentele SCN?
6. Ce este deflatorul PIB?

20
 VENIT, CONSUM, ECONOMII, INVESTIŢII
3
Obiectivele capitolului:
ƒ Delimitarea formelor venitului la nivel macroeconomic
ƒ Aprofundarea conceptelor de consum, economii, investiţii
ƒ Explicarea rolului investiţiilor; înţelegerea comportamentului investiţional, a multiplicatorului şi
acceleratorului investiţiilor

Cuvinte cheie: venit, consum, legea psihologică fundamentală, economii, investiţii, multiplicator,
accelerator, comportament investiţional

3.1. Formele venitului la nivel macroeconomic

Venitul se obţine atât la nivelul unui agent economic întreprinzător, cât şi la nivelul
colectivităţilor mai mari. Veniturile obţinute de agenţii economici, individual şi agregat,
constituie sursa reluării activităţii economice, a satisfacerii nevoilor personale şi colective.
Aceste venituri îmbracă forme ca: venit personal, venit personal disponibil şi venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o
activitate la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi.
Venitul personal disponibil reprezintă acea parte a venitului personal din care s-au
dedus impozitele pe venituri personale plătite administraţiei centrale sau locale.
Venitul personal disponibil evidenţiază veniturile menajelor ce pot fi folosite pentru:
¨ satisfacerea nevoilor personale – cumpărarea de bunuri materiale şi
servicii,
¨ plata dobânzilor,
¨ transferuri de venituri în străinătate etc., şi
¨ economisire.
Venitul naţional este supus procesului de repartiţie care cuprinde etapele:
¾ distribuirea
¾ redistribuirea.
Mecanismele şi modalităţile de realizare a repartiţiei venitului naţional prezintă
anumite particularităţi de la o ţară la alta, mai ales în ceea ce priveşte destinaţiile şi
ponderile diferitelor categorii de venituri.
În ţările cu economie de piaţă, venitul naţional se repartizează, în proporţii diferite,
între proprietarii factorilor de producţie sub formă de salariu, profit, dobândă, rentă. Prin
mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare, o parte din acestea intră în
procesul redistribuirii venitului naţional. Această parte este preluată de puterea publică şi

21
constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor de învăţământ, cultură,
sănătate, administraţie, apărare etc.

3.2.Consumul, economiile, investiţiile

O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice, juridice, inclusiv de stat, este
utilizată pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii personale
sau colective. Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie şi administraţie, în
scopul satisfacerii trebuinţelor lor personale şi colective reprezintă consumul.
Ca act final al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa oamenilor,
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.
Consumul personal şi colectiv poate fi:
a) După subiectul consumului: consum privat (care priveşte o persoană, familie, asociaţie),
consum public (consum final neguvernamental).
b) După obiectul consumului: consum material şi consum nematerial (de servicii).
Consumul material se divide în: consum de produse alimentare şi consum de produse
nealimentare.
c) După durata consumului : consum propriu-zis (de uz curent) şi consum de bunuri de uz
îndelungat
d) În funcţie de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate, consumul se împarte
în: consum de bunuri marfare şi autoconsum.
Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a
nivelului de trai; volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia evidenţiază gradul de
satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale, sociale ale populaţiei.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii
este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total, pe
grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al
populaţiei unei ţări.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, socio-grupuri şi
totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea
cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an, pentru
procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.
Mărimea cheltuielilor curente depinde de: cantităţile de bunuri materiale şi servicii
achiziţionate şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de
trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie. Bugetul de familie

22
reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă
pe o perioadă de 1 an, veniturile după natura lor iar cheltuielile de consum după destinaţia lor
– hrană, locuinţă etc.

Determinanţii consumului
Mărimea şi structura consumului sunt influenţate, în principal, de venitul disponibil.
J.M.Keynes a acordat o atenţie deosebită relaţiilor dintre consum şi venit dar primele
studii empirice asupra acestui subiect datează de mai mult de un secol.
Statisticianul german Engel a studiat pentru prima dată dependenţa cheltuielilor de
venit iar rezultatele cercetării sale sunt cunoscute sub denumirea de curbele lui Engel. Engel
a ajuns la următoarele constatări:
& dacă creşterea venitului nu antrenează nici o variaţie a consumului, elasticitatea
consumului este 0;
& elasticitate cuprinsă între 0 şi 1 indică faptul că partea din venit consacrată
cheltuielilor este mult diminuată;
& elasticitatea supraunitară indică faptul că partea din venit alocată cheltuielilor este
crescută;
& elasticitate de 1 corespunde cazului în care venitul suplimentar este utilizat în
aceeaşi manieră ca şi venitul precedent;
& în cazul unei elasticităţi negative are loc o diminuare a consumului, concomitent
cu creşterea venitului.
Conform studiilor efectuate de Engel:
ƒ cheltuielile destinate pentru achiziţionarea produselor agro-alimentare cresc mai puţin
decât proporţional cu creşterea venitului;
ƒ cheltuielile cu îmbrăcămintea şi locuinţa cresc proporţional cu creşterea venitului;
ƒ cheltuielile cu educaţia, petrecerea timpului liber etc. cresc mai mult decât proporţional cu
creşterea venitului.
Corelaţia stabilită între consum şi venit are la bază, după Keynes, conform “legii psihologice
fundamentale”, aprecierea că, de regulă şi în medie, oamenii înclină să-şi mărească consumul
atunci când venitul lor creşte dar nu cu atât cu cât creşte venitul.
Un alt factor determinant al consumului îl constituie avuţia (bogăţia). Avuţia reprezintă
valoarea tuturor bunurilor care se află în proprietatea gospodăriilor familiale. Bogăţia
reprezintă o variabilă stoc ce cuprinde terenurile, construcţiile, maşinile, utilajele etc.
G.Haberler consideră consumul ca fiind funcţie nu numai de venit ci şi de capital.

23
 În decizia de consum un rol important îl joacă expectativele, previziunile privind
venitul viitor, preţurile şi bogăţia. Factorii demografici îşi pun şi ei amprenta asupra
nivelului şi dinamicii consumului, în special prin variabilele demografice: numărul populaţiei,
structura pe sexe, vârste, raportul dintre populaţia ocupată şi totalul populaţiei, structura pe
medii (urban, rural) etc.

Înclinaţia spre consum

Înclinaţia spre consum exprimă relaţia dintre consum şi venit. Se determină:
1. Înclinaţia medie spre consum (c), dată de raportul C/Y, unde C – consumul, Y – venitul
2. Înclinaţia marginală spre consum (c’), dată de raportul ∆C/∆Y. Ne arată ce efect are asupra
consumului, modificarea cu o unitate a venitului. Realitatea confirmă faptul că la creşterea
venitului se produce şi creşterea consumului dar nu în aceeaşi măsură.
Conform opiniei lui Keynes, factorii obiectivi care influenţează înclinaţia spre
consum sunt:
¨ mărimea şi dinamica venitului;
¨ modificarea aşteptărilor în privinţa raportului dintre venitul actual şi cel viitor;
¨ modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorită schimbării preţurilor şi
dobânzilor;
¨ modificarea politicii fiscale;
¨ câştigurile şi pierderile accidentale;
¨ variaţiile ratei dobânzii.
Factorii subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum sunt:
F dorinţa oamenilor de a-şi crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
F dorinţa de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil între venitul şi trebuinţele
individului şi ale familiei sale, determinate de îmbătrânire, studiile membrilor familiei etc.;
F de a putea beneficia de dobânzi, sporuri de valoare;
F de a-şi ridica standardul de viaţă;
F de a avea senzaţia de independenţă, libertate;
F de a avea rezerve pentru punerea în aplicare a unor proiecte viitoare;
F de a lăsa averea moştenitorilor;
F de a-şi satisface zgârcenia.

Economiile şi investiţiile
Economisirea reprezintă un flux prin care se realizează acumularea în timp a unor sume,
valori iar economiile sunt valoarea efectiv acumulată la sfârşitul unei perioade de timp.

24
 Înclinaţiile spre economii
Sumele economisite sunt cele neafectate consumului, formând economiile nete.

S = Y – C, unde S sunt economiile, Y este venitul, C consumul.

Conform legii psihologice fundamentale a lui Keynes,
Y = C + S pentru gospodăriile familiale
Y = C + I pentru firme, de unde rezultă,
S=I
Economiile nete + consumul de capital fix (amortizarea) = economiile brute
Înclinaţia spre economii este raportul dintre economiile nete şi venit.
F Înclinaţia medie spre economii s = S/Y,
F Înclinaţia marginală spre economii s’=∆S/∆Y, ca variaţie a sumei economisite la variaţia
corespunzătoare a venitului.
Sumele înclinaţiilor medii şi marginale spre consum şi economisire sunt egale cu
unitatea.
c+s=1
c’ + s’ = 1

Efectul de clichet
Legea psihologică fundamentală a consumului spune că, în cea mai mare parte a
timpului, oamenii tind să-şi mărească consumul pe măsură ce venitul creşte, dar nu în aceeaşi
măsură cu creşterea venitului, deci tendinţa marginală spre consum este pozitivă dar
subunitară. O tendinţă (înclinaţie) marginală spre consum > 1 reprezintă faptul că creşterea
consumului în cursul unei perioade este superioară creşterii venitului, deci tendinţa
marginală spre economisire este negativă. Această situaţie ar putea apărea în cazul
cumpărăturilor importante ce ţin cont de anticipările privind creşterea preţurilor sau
veniturilor viitoare sau a schimbărilor climatice care necesită cheltuieli neprevăzute etc.
Efectul de clichet a fost sesizat în 1949 de J.S.Dusenberry. În timpul perioadelor de diminuare
sau micşorare a puterii de cumpărare, menajele nu descresc sau nu modifică consumul lor în
aceeaşi proporţie iar ratele de economisire descresc.

Teoria venitului de o viaţă pentru consum şi economii

În teoria venitului de o viaţă, a lui Franco Modigliani, comportamentul de consum al
indivizilor este gândit pentru durata întregii vieţi, pornindu-se de la ideea că economisind
în timpul vieţii, se pot asigura resurse pentru bătrâneţe. În acest caz, comportamentul de

25
consum şi economii al indivizilor, depinde, pe lângă alţi factori întâmplători, de structura pe
vârste a populaţiei.
C = a WR + cYL, în care:
a – înclinaţia marginală spre consum din bogăţie
WR – bogăţia reală
c – înclinaţia marginală spre consum din venitul din muncă
YL – venitul din munca productivă, exclusiv venitul obţinut din alţi factori de
producţie, cum ar fi: profiturile rezultate ca o contribuţie a capitalului, veniturile din rente, din
dobânzi etc.
Posibilităţile de consum în timpul vieţii unei persoane, bazate numai pe venitul din
muncă, deci exclusiv o bogăţie iniţială pe care ar putea să o aibă, sunt:
C = nYL, în care n este numărul de ani în care persoana realizează câştiguri din muncă
iar YL este câştigul mediu anual din muncă.

Teoria venitului permanent pentru consum şi economii

Teorie atribuită lui Milton Friedman, conform căreia se susţine că cheltuielile de
consum nu depind de câştigul din perioada respectivă ci de venitul mediu obţinut pe o
perioadă mai lungă de timp. Ideea de bază a acestei teorii este cea a proporţionalităţii dintre
consum şi venitul permanent, adică:
C = cYP, în care YP este venitul permanent disponibil

Legea lui Denison

O rată mare a consumului şi implicit o rată scăzută a economiilor poate avea efecte
negative asupra economiei în ansamblul ei, deoarece, de mărimea economiilor depinde
volumul investiţiilor şi producţia viitoare a unei ţări. Economii sunt considerate şi profiturile
firmelor pe care le folosesc pentru investiţii, de asemenea, cheltuielile făcute de familii pentru
bunurile de consum de folosinţă îndelungată (deoarece produc avantaje pe o perioadă lungă de
timp) şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare. Economii nu fac doar familiile ci şi guvernul şi
firmele, influenţându-se reciproc şi ajungând într-un anumit raport. Acest raport este redat în
legea economiilor a lui Denisson, conform căreia, familiile îşi ajustează propriile rate de
economii pentru a compensa efectul schimbărilor din economiile guvernamentale şi ale
firmelor.

26
 Relaţii economii – rata dobânzii
Factorul esenţial în determinarea volumului economisirii este rata dobânzii, în
sensul că, cu cât aceasta este mai mare, oamenii vor fi tentaţi să consume mai puţin şi să
economisească mai mult pentru a-şi mări veniturile. Un exemplu este măsura luată de
Guvernul României în 1992 de a mări rata dobânzii la depunerile pe termen de minimum un
an, de la 10% la 50%. Această măsură de politică monetară a vizat ca obiectiv esenţial,
atragerea unei părţi din numerarul disponibil al populaţiei şi introducerea acestuia în circuitul
economic prin intermediul instituţiilor financiare (bănci, case de economii, societăţi de
asigurare etc.).

Determinanţii investiţiei
Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru formarea de capital ca
factor de producţie şi se concretizează în acumulare netă de capital.
Investiţia netă + amortizarea capitalului = investiţia brută.
Cu ajutorul investiţiei brute are loc procesul de acumulare brută de capital
(înlocuirea capitalului fix consumat şi sporirea dimensiunilor capitalului real).
Investiţia se deosebeşte de plasamentul de capital (transferul banilor în active
financiare). Decizia de a investi este a producătorului, ea generează acumulare de capital,
sporirea producţiei unei ţări, creşterea economică pe termen lung.
Pe termen scurt investiţia determină stimularea producţiei prin intermediul cererii
globale. În procesul investiţional o mare importanţă o prezintă calitatea factorilor umani,
materiali, financiari.
Pentru maximizarea eficienţei scontate se impune cunoaşterea tuturor variabilelor
economice implicate, atât cele specifice mediului intern cât şi cele ale mediului extern al
firmei.
În decizia de a investi un rol esenţial îl are eficienţa marginală a capitalului, definit
de Keynes ca: “raportul între randamentul viitor al unei unităţi suplimentare din tipul
respectiv de capital şi costul producerii acelei unităţi”. Dacă valoarea capitalului adiţional >
costul său, înclinaţia spre investiţii va fi puternică. Înclinaţia spre investiţii este determinată de
diferenţa între eficacitatea marginală a capitalului (rata scontată a profitului) şi rata dobânzii
de pe piaţa capitalurilor. Alţi determinanţi ai investiţiei sunt: previziunile şi încrederea
întreprinzătorului.

27
 Investiţiile şi comportamentul investiţional în economia de piaţă
Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor private şi publice destinate menţinerii şi
creşterii stocului de capital. Stocul de capital se compune din capitalul fizic şi capitalul uman.
Stocul de capital fizic poate fi :
- stoc de capital productiv – maşini, utilaje, instalaţii, clădiri productive;
- stoc de imobile;
- stocuri materiale;
Investiţiile pot fi:
- în capital productiv (de afaceri);
- în imobile (imobiliare);
- în stocuri.
Stocul de capital uman este alcătuit din stocul de sănătate, stocul de instrucţie, stocul
de educaţie iar investiţiile pot fi: în sănătate, educaţie, instrucţie. Investiţiile în educaţie pot fi
pentru pregătirea: primară, la locul de muncă, liceală, universitară, postuniversitară.

Fluctuaţiile investiţiilor în economie

Practica economică mondială arată că cheltuielile pentru consum sunt relativ mai
constante pe când cheltuielile pentru investiţii au fluctuaţii mult mai mari. Principala cauză a
scăderii PNB în perioada de recesiune o constituie scăderea cheltuielilor pentru investiţii. În
perioada de expansiune economică şi mai ales imediat după recesiune se constată o explozie
investiţională, ritmul de creştere a investiţiilor depăşind ritmul de creştere a consumului. În
perioada de criză profundă, investiţiile ating un nivel foarte scăzut. Investiţiile pot fi
influenţate prin măsuri de politică economică, astfel: politicile economice de reducere a ratei
dobânzii şi de acceptare a unor taxe stimulatoare pentru investiţii, vor duce la o creştere a
cheltuielilor pentru investiţii, în timp ce ratele înalte ale dobânzii determinate de o politică
monetară restrictivă şi o politică fiscală extensivă, vor duce la o scădere a cheltuielilor pentru
investiţii.

Raportul investiţii – cerere agregată

În componentele cererii agregate, un loc important îl ocupă investiţiile. În majoritatea
ţărilor dezvoltate ale lumii, cheltuielile pentru consum se situează între 50-60% din PNB
cheltuielile pentru investiţii în jur de 20% iar restul PNB se împarte între cheltuielile
guvernamentale şi exporturile nete, în proporţii diferite, de la o ţară la alta. În cadrul
cheltuielilor pentru investiţii, investiţiile pentru afaceri ocupă ponderea cea mai mare apoi
investiţiile rezidenţiale. Investiţiile în stocuri reprezintă de obicei o parte foarte mică a cererii

28
agregate şi pot avea chiar valori negative în perioade de recesiune, deoarece firmele îşi reduc
stocurile de bunuri existente pentru vânzare. Cheltuielile rezidenţiale au şi ele o fluctuaţie
foarte mare, în funcţie de starea generală a economiei.

Investiţiile pentru afaceri

Investiţiile pentru afaceri constituie principala componentă a investiţiilor din
economie. Reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de firme pentru a-şi constitui stocul de
capital – maşini, utilaje, instalaţii, construcţii utilizate în producerea de bunuri şi servicii.
Pentru a determina mărimea optimă a stocului de capital necesar obţinerii unui profit maxim,
trebuie ca produsul marginal al capitalului să fie cel puţin egal cu costul marginal al
capitalului. Pentru a determina costul marginal al capitalului se analizează rata dobânzii.

Investiţiile imobiliare
Din experienţa ţărilor dezvoltate, s-a constatat că evoluţia investiţiilor imobiliare
prezintă fluctuaţii ciclice, având durate ale ciclului între 5 şi 10 ani, care se dublează, în
medie, cam la 30 – 35 ani. În aceste ţări se înregistrează un ritm investiţional de aproximativ
3% pe an în raport cu valoarea stocului de locuinţe existent. Investiţiile imobiliare se
realizează în funcţie de cererea de imobile, invers proporţional cu preţul acestora. Variabilele
economice care influenţează cererea de imobile sunt:
- câştigul net pe care îl aduce deţinerea unui imobil. Acesta se determină ca diferenţă între
câştigul brut al deţinerii imobilului şi costul deţinerii acestui imobil. Costul deţinerii
imobilului se constituie din deprecierea acestuia – fizică, impozitele, taxele percepute de
stat, costul dobânzii, costul asigurărilor etc. Câştigul brut al deţinerii imobilului se
compune din: chiria (renta) plătită proprietarului, dacă imobilul este închiriat sau din
câştigul proprietarului care locuieşte în imobilul său şi nu mai plăteşte astfel o chirie, plus
câştigul de capital realizat din creşterea valorii imobilului. Cu cât câştigul net determinat
de deţinerea imobilelor este mai mare, cu atât înclinaţia spre deţinerea de imobile este mai
mare;
- nivelul bogăţiei indivizilor. Cu cât indivizii sunt mai bogaţi cu atât înclinaţia pentru
deţinerea de imobile va fi mai mare;
- câştigul net adus de alte forme ale averii. Cu cât câştigul net adus de ale forme ale averii,
compus din stocul de bani (bani curenţi, depozite), valori purtătoare de dobândă (acţiuni,
anagajamente sau alte valori reale – pământ, bunurile companiilor, bunurile de folosinţă
îndelungată ale populaţiei) este mai mare, cu atât înclinaţia spre a deţine imobile este mai

29
 mică. Preţul imobilelor va fi la acel nivel la care rata investiţiilor (a construcţiilor) este
egală cu rata deprecierii stocului existent de imobile.

Investiţiile în stocuri
Stocurile presupun imobilizare de fonduri. Sunt necesare deoarece:
- asigură continuitatea procesului de producţie;
- aprovizionarea făcută în cantităţi mai mari este mai ieftină;
- o serie de materii prime şi materiale nu se găsesc decât în anumite perioade ale anului.
- în sezonul rece aprovizionarea se face mai dificil.
Fiecare firmă îşi propune constituirea stocurilor care să reprezinte un anumit procent
din valoarea vânzărilor finale. Raportul stocuri – vânzări depinde de costul păstrării stocurilor.
Cu cât viteza de aprovizionare va fi mai mare, cu cât rata dobânzii va fi mai mare şi cu cât
vânzările vor creşte, cu atât raportul stocuri – vânzări va fi mai mic.
Stocurile firmelor pot fi:
- dorite (anticipate);
- nedorite (apărute ca urmare a unor reduceri neprevăzute ale vânzărilor sau pentru
reînnoirea unor stocuri epuizate ca urmare a cererii agregate neaşteptate).
Investiţiile pot fi şi ele:
- dorite (care pot înregistra creşteri neaşteptate atunci când se manifestă creşteri neaşteptate
ale cerii agregate;
- investiţii nedorite.
Din practica economică a ţărilor dezvoltate s-a constatat că, în general, investiţiile în
stocuri faţă de celelalte componente ale cererii agregate, au cele mai mari fluctuaţii în cadrul
ciclului afacerilor. În faza de avânt economic, PNB creşte rapid depăşind în final ritmul de
creştere a vânzărilor şi scăzând viteza de rulare a stocurilor. Deoarece stocurile cresc, firmele
reduc investiţiile în stocuri având influenţă negativă şi asupra PNB, al cărui ritm de creştere
scade. Reducerile în stocuri continuă în faza de criză iar în finalul acesteia, investiţiile în
stocuri devin negative.
Se pune întrebarea: “Pot fi evitate investiţiile nedorite în stocuri?” Nu, deoarece,
înaintea oricărei crize are loc o reducere lentă a cererii totale şi deci a vânzărilor, timp în care,
din inerţie, producţia continuă să se realizeze la acelaşi nivel, mărind şi mai mult investiţia
nedorită în stocuri.
Cu cât stocurile se vor menţine la un nivel cât mai apropiat de nivelul cererii agregate,
cu cât vânzările şi producţia se vor modifica aproximativ concomitent, cu atât fluctuaţiile în
investiţiile pentru stocuri şi fluctuaţiile PNB vor fi mai mici iar durata crizelor redusă.

30
 Investiţiile în capital uman
Pentru înţelegerea conceptului de investiţie în capital uman trebuie înţelese:
- costul lansării unui om în viaţă;
- investiţia în capitalul uman;
- costul omului în decursul vieţii sale;
- capitalul uman.
Costul lansării în viaţă a unui om – totalitatea cheltuielilor pe care societatea şi familia
le face pentru ca un individ să poată produce ceva util societăţii. Investiţia în capital uman -
totalitatea cheltuielilor aferente unui individ pentru a fi lansat în viaţă şi după aceea, în scopul
de a-şi perfecţiona pregătirea generală şi profesională.
Costul omului în decursul vieţii sale – totalitatea cheltuielilor aferente unui individ de-
a lungul vieţii sale. Capitalul uman – totalitatea veniturilor din muncă pe care le realizează un
individ de-a lungul vieţii sale.
La naştere, costul şi valoarea individului sunt nule. La o anumită vârstă α oamenii
intră în activitate (variabilă de la un individ la altul). După această vârstă, produc mai mult
decât consumă. Costul individului se măreşte de la an la an până la vârsta ω. Costul mediu al
individului supravieţuitor este amplificat de costul celor care au murit prematur, înaintea
perioadei de activitate. Deci, cu cât mortalitatea va fi mai ridicată, cu atât costul formării va fi
mai ridicat. Costul mediu al supravieţuitorilor la vârsta α va fi:
α

∫ N(a)C(a)da , unde N(a) – numărul indivizilor vii la vârsta α; C(a) – costul mediu al
0

supravieţuitorilor la vârsta α.
În concluzie: costul individului creşte atunci când nu are o ocupaţie şi scade în timpul
cât munceşte. Vârsta critică depinde de:
- funcţiile producţiei şi ale consumului după vârstă;
- tabela de supravieţuire;
- vârsta α de la care producţia > consumul şi care corespunde cu începerea activităţii;
- vârsta β care corespunde încetării activităţii;
- revenirea în inactivitate (retragere, pensie etc.).
Pregătirea la locul de muncă presupune costuri ca: timp, efortul specialiştilor,
cunoştinţe noi furnizate de alţii, echipamente şi materiale utilizate etc. Pentru obţinerea
echilibrului unei firme în economia de piaţă, trebuie ca producţia marginală (încasări
suplimentare ale firmei) să fie egală cu costurile marginale (cheltuieli suplimentare ale
firmei).

31
 Comportamentul investiţional – element de bază în prognozarea investiţiilor
În orice ţară, realizarea investiţiilor, în general, este condiţionată de existenţa
capitalului disponibil. Decizia de realizare viitoare a unei investiţii într-un anumit domeniu de
activitate şi volumul acesteia, depinde de comportamentul investiţional al agentului economic.
Investiţiile în afaceri depind de factori ca:
ƒ produsul marginal al capitalului;
ƒ costul marginal al capitalului;
ƒ politica fiscală;
ƒ stabilitatea politică;
ƒ conjunctura economică internă şi internaţională;
ƒ politica monetară prin rata dobânzii.
Investiţiile în afaceri sunt principalele motoare ale creşterii economice, fiind creatoare
de venituri şi locuri de muncă. Se mai numesc formarea brută a capitalului fix şi reprezintă
valoarea bunurilor de capital din producţia proprie şi a celor achiziţionate de agenţii
economici productivi pentru a le utiliza în procesul de producţie cel puţin un an. Conceptul de
formare netă a capitalului fix reprezintă valoarea bunurilor de capital din producţie proprie şi
a celor achiziţionate de agenţii economici productivi, exclusiv din fondul de amortizare pentru
a le utiliza în procesul de producţie o durată de cel puţin 1 an. Măsura în care se realizează
investiţiile într-o economie este rata investiţiei, calculată ca raport între mărimea investiţiilor
şi PIB. Rata dobânzii este elementul esenţial de fundamentare a deciziei de a investi.

3.3. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiei

Corelaţia ce se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii,
investiţii, producţie, venit se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi
acceleratorului.

Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea ce se formează între creşterea

venitului şi creşterea investiţiilor, în sensul că creşterea investiţiilor influenţează de k ori
sporirea venitului, sporul investiţiilor se cuprinde de k ori în sporul venitului.
ΔV
k= de unde, ∆V = k ∆I, cu k>1
ΔI
Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor:
I
a= de unde, I = a · ∆V, cu 0<a<1
ΔV

32
Intrebări şi discuţii finale:
1. Care sunt formele venitului la nivel macroeconomic?
2. Analizaţi consumul pe locuitor pentru un produs material sau serviciu, la alegere, în una
din ţările lumii, pentru un interval de cel puţin 3 ani.
3. Evidenţiaţi rolul investiţiilor în societate.
4. Ce indicatori reflectă înclinaţia spre consum respectiv spre economii?
5. Care sunt factorii obiectivi respectiv subiectivi care determină, conform lui Keynes,
înclinaţia spre consum?

33
 CREŞTEREA ECONOMICĂ
4
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea şi aprofundarea naturii, surselor, costurilor şi beneficiilor creşterii economice
ƒ Cunoaşterea teoriilor şi modelelor de creştere economică reprezentative
ƒ Explicarea de către student a modului de desfăşurare a crizei economice actuale

Cuvinte cheie: creştere economică, costurile creşterii economice, beneficiile creşterii economice,
funcţia de producţie, modele de creştere economică

4.1.Natura, sursele, costurile şi beneficiile creşterii economice

Creşterea economică constă în sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor
acestora pe ansamblul economiei naţionale, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la
această sporire.
Se exprimă prin indicatori macroeconomici ai rezultatelor activităţii în termeni reali,
respectiv PIB, PNB, VN corectaţi cu mărimea deflatorului. În practică, creşterea economică
se măsoară sintetic, prin ritmul de creştere al PIB, PNB, VN pe total şi pe locuitor.
PIB1 − PIB0
⋅ 100 , în care
PIB0
PIB1, PIB0 – produsul intern brut în anul curent respectiv anul de bază
Procesul nu exclude oscilaţii conjuncturale, nu are o evoluţie liniară. Se apreciază că o
economie înregistrează creştere economică dacă există tendinţa dominantă a unei creşteri
pozitive reale pe termen suficient de lung pentru a înlătura efectele conjuncturale ale ciclului
de afaceri.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima dată într-un raport al Clubului de
la Roma, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc
în acelaşi ritm, nivelul rezultatului pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă arată situaţia în care rezultatele macroeconomice pe
locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control, o serie de corelaţii
fundamentale de echilibru, cu preţul unor compromisuri în domeniul eficienţei economice şi
în cel al bunăstării sociale.
Creşterea economică implică creşteri substanţiale ale ofertei agregate. Mărimea ofertei
agregate depinde de cererea agregată şi de capacitatea de producţie a economiei naţionale.
PIB-ul potenţial reprezintă cel mai ridicat nivel al producţiei ce se poate obţine în mod
continuu, la un nivel stabil al preţurilor şi în condiţiile menţinerii ratei naturale a şomajului.
PIB-ul potenţial este acel volum al producţiei constituite în oferta agregată, ca urmare a unei
creşteri continue a cererii agregate, fiind excluse şocurile economice conjuncturale. În

34
realitate, apar fluctuaţii ale cererii agregate care determină un decalaj al nivelului efectiv al
ofertei agregate (PIB) real, faţă de nivelul potenţial (PIB) potenţial. În perioade de recesiune,
economia produce sub nivelul potenţial, consecinţele fiind creşterea şomajului şi subutilizarea
capacităţilor de producţie.

Sursele creşterii economice

Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul
cum sunt utilizate acestea. Factorii direcţi care o determină sunt:
1. resurse umane – ofertă de muncă, educaţie, motivaţie etc.;
2. resurse naturale – pământul, resursele subsolului, combustibilii, condiţiile
climatice;
3. stocul de capital – maşini, echipamente, clădiri, căi de transport etc.;
4. tehnologia – ştiinţă, organizare, management, inovare etc..
O influenţă importantă asupra creşterii economice o au factorii indirecţi, cu acţiune
mediată:
- dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- eficienţa sistemului financiar – bancar privită prin prisma modului de orientare a
activităţii economice prin intermediul creditului;
- rata economiilor şi rata investiţiilor;
- mediul internaţional;
- competitivitatea produselor;
- înclinaţia marginală spre export, comparativ cu cea spre import;
- migraţia forţei de muncă şi a capitalului;
- politica bugetară şi fiscală a statului etc..
Creşterea pe termen lung are 2 surse fundamental posibile:
1.Creşterea cantitativă a factorilor – creşterea capitalului, a resurselor de muncă atrase
în procesul de producţie, creşterea cantitativă de materie primă şi energie consumată;
2.Creşterea calitativă a a factorilor şi a eficienţei utilizării lor, în condiţiile unui mediu
economic şi instituţional favorabil, ceea ce conduce la creşterea productivităţii naţionale a
eficienţei investiţionale, scăderea consumului de materii prime etc..
Modul în care se îmbină cele două laturi – dimensiunea cantitativă a creşterii
economice şi dimensiunea calitativă a creşterii economice şi aportul lor la creşterea
rezultatelor macroeconomice depind de dimensiunea structurală a economiei naţionale. Astfel,
proporţiile în care se combină factorii depind de natura tehnologiilor utilizate, de modul cum
sunt repartizate resursele economice pe activităţi la un moment dat şi de flexibilitatea cu care

35
se pot realoca aceste resurse în funcţie de nevoile de adaptare a ofertei la modificările cererii.
Între latura cantitativă şi cea calitativă a creşterii producţiei există o interacţiune
compensatorie, mediată de latura structurală.
Pentru a măsura contribuţia fiecărui factor la creşterea economică se folosesc funcţia
de producţie, ca instrument de analiză. Funcţia de producţie stabileşte legătura dintre
volumul producţiei realizate într-o economie şi intrările de factori de producţie la un anumit
nivel tehnologic.
Y = f(L, K, A), în care,
Y – volumul producţiei, L – factorul munca, K – factor capital, A – progresul tehnic
Creşterea volumului factorilor utilizaţi şi îmbunătăţirea tehnologiei duc la creşterea
producţiei. Astfel, dependenţa ratei de creştere a producţiei de ratele de creştere a factorilor şi
de structura în care se combină aceştia la un moment dat este:
Δy ΔL ΔK ΔA
=α + (1 − α) + , în care,
y L K A
ΔY
- ritmul de creştere a producţiei
Y
α , 1− α - ponderea muncii, respectiv a capitalului, egală cu contribuţia fiecărui factor
la obţinerea venitului din vânzarea producţiei
ΔL ΔK ΔA
, , - ritmuri de creştere a factorilor muncă, capital, progres tehnic
L K A
Creşterea economică extensivă se caracterizează prin contribuţia preponderentă (peste
55%) a laturilor cantitative a factorilor direcţi la sporirea PIB sau a altui indicator
macroeconomic. Este specifică economiilor aflate în perioade de acumulări susţinute, bazate
pe efort investiţional ridicat, orientat preponderent către creşterea capacităţilor de producţie în
anumite ramuri.
Creşterea economică intensivă presupune o contribuţie preponderentă (peste 55%) a
laturilor calitative ale factorilor la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic. Este
specifică ţărilor avansate tehnologic.

Costurile şi beneficiile creşterii economice

Creşterea economică implică alocarea de resurse importante pentru sporirea bunurilor
de capital pentru educaţie, cercetare ştiinţifică etc. Generaţia prezentă de consum trebuie să
decidă asupra modului de alocare pentru consum şi pentru investiţii a resurselor limitate de
care dispune. Numai prin investiţii economia creează o sursă pentru creşterea economică
susţinută.

36
 Costul de oportunitate a creşterii economice constă în consumul curent sacrificat.
Creşterea economică rezultată ca urmare a alocării resurselor pentru investiţii depinde însă de
eficienţa cu care sunt folosite aceste resurse şi de capacitatea economiei şi a populaţiei de a
asimila schimbările inerente procesului. O rată de creştere rapidă necesită ajustări rapide,
implicând costuri personale ale celor care sunt afectaţi în sens negativ – şomaj, dislocări
sociale, poluarea mediului. Aceste costuri se judecă în raport cu beneficiile pe care le poate
aduce creşterea economică pe termen lung. O creştere susţinută a PIB, însoţită de creşterea
productivităţii şi a salariilor au fost componente importante în ridicarea standardelor de viaţă
în ţările industrializate ca şi a ieşirii din sărăcie, în ultimii 30 de ani, în China, Indonezia,
Malaysia.
Creşterea rapidă sau declinul economic sunt resimţite la nivelul întregii populaţii, însă
efectele sunt inegal distribuite. Creşterea economică este o condiţie necesară dar nu suficientă
pentru creşterea veniturilor populaţiei sărace. Contribuie la reducerea sărăciei dacă duce la o
creştere a gradului de ocupare şi a salariilor populaţiei sărace şi dacă resursele publice sunt
utilizate în direcţia dezvoltării umane. Altfel, creşterea economică adânceşte inegalităţile
dintre venituri şi poate conduce chiar la o reducere a veniturilor unor categorii de populaţie.
De exemplu, în Brazilia, în perioada 1971-1989, PIB real/loc a crescut cu 3,1% pe an dar
venitul celor mai săraci 20% a crescut cu doar 0,8%. În Marea Britanie, PNB/loc a crescut în
perioada 1968-1988 cu 2,2% în timp ce venitul celor mai săraci 20% a crescut cu numai 0,3%.
Cu toate acestea, satisfacerea nevoilor populaţiei în general, intervenţiile
guvernamentale pentru atenuarea problemelor socio-economice prin redistribuirea veniturilor
sunt mai uşor de realizat într-o economie în creştere, decât în una în declin.

4.2.Teorii şi modele ale creşterii economice

Teoriile şi modelele creşterii economice evidenţiază diferite modalităţi prin care
activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot conduce la o
creştere continuă.
1.Modelele clasice ale lui Adam Smith, Th.Malthus, David Ricardo au descris evoluţia
economiei în termenii pământului limitat şi ai populaţiei în creştere.
2.Modelul Keynesist de creştere a fost un model macroeconomic potrivit căruia
venitul naţional creşte ca răspuns la creşterea cererii agregate.
3.Modelul post-Keynesist al lui Harrod şi Domar evidenţiază 3 mari probleme:
posibilitatea unei creşteri susţinute, probabilitatea unei creşteri susţinute în condiţiile ocupării
depline şi existenţa sau nu a stabilităţii ratei garantate de creştere.

37
 4.Modelul neoclasic al creşterii la care şi-au adus contribuţia Paul Samuelson, John
Hicks, F.Perroux etc., explică modul în care acumularea de capital şi schimbările tehnologice
influenţează economia. Robert Solow a elaborat în anii ’50 un model de creştere stabilă,
conform căruia, forţa de muncă sporeşte în funcţie de acumularea de capital şi de progresul
tehnic.
5.Noua teorie a creşterii, apărută în anii ’80, promovată de Paul Romer şi Robert
Lucas are ca premisă faptul că o acumulare de capital se asociază cu o acumulare de
cunoştinţe, progresul tehnic fiind endogen. Teoria are la bază 2 modele:
a.Modelul “învăţare prin practică” în care, schimbările tehnologice sunt un produs
secundar al producţiei de bunuri;
b.Modelul “invenţiei”, prin care schimbările tehnologice sunt considerate procese bine
gândite, în care activitatea de cercetare-dezvoltare este centrală.
6.Teoriile recente, începute însă de Simon Kuznetz în anii ’60, introduc conceptul de
creştere economică modernă, luând în considerare şi schimbările instituţionale, factorii
transnaţionali comuni şi mecanismul de interacţiune din economia mondială. Printre factorii
transnaţionali comuni se numără:
- sistemul industrial;
- comunitatea de dorinţe şi aspiraţii umane;
- organizarea lumii în state naţionale – mărimea şi localizarea resurselor naturale,
religia, moştenirea istorică etc..

Compromisurile şi costurile creşterii economice

Încrederea în virtuţile progresului economic este larg împărtăşită. Puţini sunt cei care
acceptă bucuros alternativele stagnării economice şi a nivelurilor de trai reduse. Cu toate
acestea, nu toată lumea beneficiază de pe urma modificărilor tehnologice, şi se pot manifesta
costuri de mediu, dar şi alte categorii de costuri asociate creşterii economice.
La începutul anilor 1800, lucrătorii englezi au preferat să distrugă maşinile care erau
capabile să economisească forţă de muncă decât să accepte pierderea locurilor de muncă.
Aceştia erau cunoscuţi sub numele de ludiţi, după numele liderului, Neil Ludd, al cărui rol
pare să fi fost în mare măsură magic. Preocupările în legătură cu persoanele care îşi vor
pierde locul de muncă din cauza progresului tehnologic există şi în ziua de astăzi.
Ceea ce trebuie să ne reamintim permanent, este că progresul tehnologic creează noi
locuri de muncă, pe măsura distrugerii altora. Bineînţeles, recalificarea lucrătorilor din
industriile care au suferit este dificil de realizat, pentru ca aceştia să dobândească
aptitudinile necesare pentru noile locuri de muncă, astfel încât persoanele de vârstă medie

38
sau cele în vârstă care îşi pierd locul de muncă pot întâmpina dificultăţi considerabile în
obţinerea unui loc de muncă.
Nu în mod surprinzător, progresul tehnologic este privit adeseori cu suspiciune. Deşi
există o oarecare conştientizare a faptului că această rezistenţă este inutilă – schimbările se
vor impune în cele din urmă – şi că beneficiile progresului economic depăşesc costurile,
există de asemenea o recunoaştere a rolului guvernului pentru susţinerea celor afectaţi de
modificările tehnologice. Cei mai mulţi lucrători se confruntă cu posibilitatea ca locurile de
muncă să devină perimate din punct de vedere tehnologic. În cazul în care lucrătorii ştiu că,
dacă îşi vor pierde locul de muncă, vor beneficia de protecţie socială din partea guvernului,
această logică tinde să le mărească starea de securitate, un element pe care cei mai mulţi
lucrători îl consideră absolut important.
Un cost important al creşterii economice este reprezentat de efectele resimţite la
nivelul mediului natural..... PIB verde poate oferi o altă imagine a creşterii, prin includerea
în calcul şi a costurilor economice generate de creşterea producţiei de bunuri şi servicii.
Dacă vom lua în considerare toate costurile, dar şi beneficiile creşterii economice, vom avea
o imagine clară a compromisurilor pe care procesul de creştere le implică.
Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.549

Intrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi creşterea economică.
2. Prezentaţi comparativ ritmurile de creştere economică ale ţările UE în perioada 2007-
2011.
3. Care sunt sursele creşterii economice?
4. Care sunt costurile şi beneficiile creşterii economice?
5. Prezentaţi modelele de creştere economică reprezentative.

39
 FLUCTUAŢIILE ECONOMICE. CICLUL
5
AFACERILOR

Obiectivele cursului:
ƒ Înţelegerea ciclicităţii activităţii economice
ƒ Aprofundarea şi explicarea tipurilor şi cauzelor ciclurilor economice
ƒ Posibilitatea de a caracteriza politicile anticiclice
ƒ Cunoaşterea caracteristicilor crizei economice contemporane

Cuvinte cheie: ciclu economic, politici anticiclice, criza economică, criza financiară

5.1.Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice

În timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă.
Fluctuaţiile pot fi: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. Sub influenţa factorilor
naturali – climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general
cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism. Variaţiile sezoniere
se datorează şi unor împrejurări sociale – obiceiuri, tradiţii, sărbători religioase, laice etc.
Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici, prin
preferinţele consumatorilor care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se
cu o anumită regularitate de la un an la altul. Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale sunt
determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate şi cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, comportamentul
populaţiei etc.
Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori care ţin de funcţionarea activităţii
economice, de interdependenţele dintre ele. Sunt fluctuaţii agregate, se produc cu o anumită
regularitate dar nu pot fi încadrate în termene exacte. În caracterizarea ciclicităţii se porneşte
de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei – faze ale ciclului – care
seamănă în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare fază starea şi performanţele agregate
ale economiei – ritmul VN, al producţiei industriale, agricole, gradul de ocupare a forţei de
muncă etc., au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta. Fazele mişcării ciclice se
condiţionează reciproce şi, în unitatea lor, pregătesc premisele ce asigură activitatea
economică, continuitate, schimbări calitative, progres.

5.2.Tipuri şi cauze ale ciclurilor economice

Luând în considerare datele statistice, au fost identificate următoarele tipuri de cicluri
economice:
- lungi, seculare sau Kondratieff;
- propriu-zise, decenale sau Juglar – durată de la 4 -5 ani la 10-12 ani;
40
- scurte, cu durată de la 6 luni la 3 ani, dintre care: ciclul inflaţionist şi ciclul variaţiei
stocurilor;
Ciclul scurt reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a 40 de luni care afectează
ansamblul ramurilor unei economii. Se încadrează în interiorul ciclului mediu între 2 crize sau
manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei
caracteristice ciclului Juglar. Are 2 faze:
- expansiunea;
- încetinirea, reducerea creşterii economice;
În faza de expansiune, odată cu creşterea producţiei, creşterea necorespunzătoare a
cererii efective conduce la acumulare de stocuri care, atingând niveluri prea mari, îngreunează
desfăşurarea normală a activităţii economice, după care începe operaţiunea de destocare şi
mai departe reducerea a producţiei curente.
Ciclul secular se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani şi
prezintă 2 mari faze de evoluţie: una ascendentă şi una descendentă, fiecare cu o durată de 20-
30 ani.
Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică
şi ritmuri relativ înalte de creştere a VN, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, ridicarea
nivelului de trai. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei,
investiţiilor, veniturilor, gradul de ocupare se înrăutăţeşte, anii de recesiune economică sunt
mai numeroşi, persistă fenomenele negative – inflaţie, şomaj accentuându-se. În evoluţia
omenirii, menţionăm ca perioade ale ciclului lung:
- 1790-1848 (1790-1814 – ascendentă; 1814-1848 – descendentă);
- 1848-1896 (1848-1873 – ascendentă; 1873-1896 – descendentă);
- 1896-1948 (1896-1929 – ascendentă; 1929-1948 – descendentă);
- 1949-2005 (1949-1973 – ascendentă; 1973-2005 – descendentă).
În prezent, ciclul secular se explică ca rezultat (cauză principală) al evoluţiei ciclice a
cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice, în legătură cu ciclul schimbărilor structurale din
economie. În faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile care stau la baza unui nou mod tehnic
de producţie, se generalizează prin intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o
dinamică înaltă a producţiei, VN, eficienţei economice. După o perioadă apar semne de
epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie, marcând începutul fazei
descendente. Se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic
avânt inovaţional. Datele statistice evidenţiază că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi
inovaţiilor tehnice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi.
Fiecărui ciclu Kondratieff îi corespunde o familie de inovaţii:

41
 1.Inovaţii în industria textilă şi metalurgie;
2.Inovaţii în domeniul căilor ferate, siderurgiei;
3.Inovaţii în domeniul industriei automobilelor, electricitate, chimie;
4.Inovaţii în electronică, robotică, telematică, biotehnologie.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată de
o criză structurală. Crizei structurale îi sunt caracteristice atât modificările din cadrul
economiei – a producţiei, VN, ocupării, investiţiilor, cât şi modificările în structura
subramurilor, structura sorto-tipodimensională a producţiei, în conţinutul şi profilul
calificărilor profesionale, în structura consumului.
Ciclul decenal (Juglar). Fazele acestui ciclu sunt: criza, depresiunea, înviorarea,
avântul.
PNB

B D

DEPRESIUNEA AVANTUL
Timp
CRIZA INVIORAREA

În cadrul ciclului decenal, în faza de expansiune, conjunctura economică este

favorabilă. Afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică, cu
perspectiva de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici:
- are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie
existente şi crearea altora noi;
- are loc stimularea cererii pe multe căi, dintre care: sporirea stocurilor, acordarea de
credite cu uşurinţă, extinderea creditului de consum;
- cererea agregată în creştere este stimulată şi prin creşterea lentă de durată, a preţurilor;
- se instalează fenomenul inflaţionist şi se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale,
determinând şi frânarea investiţiilor;
- se instalează încetinirea reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie;

42
 Pe acest fond se instalează criza ciclică generată de măsuri restrictive adoptate de
guvern, parteneri externi. Se remarcă tendinţa de reducere a ratei profitului datorită: sporirii
costurilor datorită atragerii în circuitul economic a factorilor de producţie mai scumpi sau cu
un nivel calitativ mai redus; creşterea stocurilor etc.
Băncile restrâng creditul, măresc rata dobânzii, are loc procesul de frânare a
investiţiilor, instalarea incertitudinii în activitatea agenţilor economici. Se trece la o nouă fază
– recesiunea.
Recesiunea – încetinirea abruptă a ritmului creşterii economice. Întreprinderile mai
slabe îşi restrâng sau încetinesc activitatea. Altele, cu dificultate din cauza diminuării cererii
şi/sau creşterii costurilor, de unde, reducerea autofinanţării. Cererea se reduce în special la
bunurile de uz îndelungat apoi are loc reducerea procesului investiţional, apoi reducerea
bunurilor de consum curent, generând creşterea şomajului. Scăderea producţiei se corelează
cu restrângerea masei monetare, stagnarea, reducerea cursului titlurilor etc. În faţa acestor
dificultăţi, agenţii economici adoptă măsuri de reducere a costurilor şi de promovare a
vânzărilor, are loc impulsionarea procesului investiţional, care marchează un nou moment de
cotitură în evoluţia economică şi mai departe, expansiunea.
Ciclurile economice reale nu au o evoluţie simplă şi liniară; nu sunt excluse dereglări,
scăderi parţiale de producţie în faza de expansiune şi creşteri de producţie în faza de
recesiune. Niciun ciclu economic nu s-a asemănat cu altul deoarece sunt diferite cauzele şi
intensitatea cu care acţionează; diferite sunt şi politicile aplicate de fiecare agent economic
sau stat. Deşi ciclul economic cuprinde şi fazele de criză şi de recesiune, acestea au rolul de a
restabili temporar sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie:
- corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată;
- corelaţia dintre economii şi investiţii;
- corelaţia dintre masa monetară în circulaţie şi cea necesară;
- se pun bazele restructurării capitalului fix, a ramurilor de activitate.
Ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare; în ţările dezvoltate o fază a
ciclului lung cuprinde 2-3 cicluri decenale, în faza ascendentă a ciclului lung se distinge la
ciclurile decenale, preponderenţa fazelor de expansiune; în faza descendentă a ciclului lung –
fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune.

5.3.Politici anticiclice (conjuncturale)

Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile diferite de a percepe cauzele
fluctuaţiilor ciclice. Ele se grupează în influenţarea: cererii agregate şi a ofertei agregate.

43
 A.Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii agregate pornesc de la
teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice
rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate, în special ale cererii pentru bunuri de
investiţii în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată). Pentru
contracararea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mijloace şi instrumente de
politică economică:
- cheltuieli publice;
- sistemul de impozite şi taxe;
- rata dobânzii şi masa monetară;
- sistemul asigurărilor sociale.
Aceste mijloace se grupează în politici: politica cheltuielilor publice, politica
monetară, politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor publice în faza de
recesiune, chiar cu preţul deficitului bugetar, cu scopul menţinerii sau impulsionării cererii
agregate (alocaţii, pensii etc.).
Politica monetară şi de credit are ca instrumente: rata dobânzii, creditul şi masa
monetară şi se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturală economică. De exemplu, în
faza de recesiune se poate acţiona prin reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea
volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat
etc.Se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor, cererii globale şi creşterea producţiei,
a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală – utilizarea sistemului de impozite şi taxe, în scopuri anticiclice. În
condiţii de recesiune se urmăreşte reducerea fiscalităţii lăsând o cotă procentuală mai mare
din venituri asupra agenţilor economici particulari, stimulând cererea pentru bunuri de
consum şi investiţii. În perioada de boom se procedează la majorarea fiscalităţii pentru a frâna
cererea de bunuri de consum şi investiţiile, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în
expansiune.
Cele trei tipuri de politici se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă din
economie, accentul punându-se pe una sau alta dintre politici.

B.Politici bazate pe ofertă pornesc de la filosofia că pentru a influenţa conjunctura în

situaţii nefavorabile este importantă ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători
să mărească oferta agregată. Politicile se pot concretiza în:

44
 - efectuarea de reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor
libere prin atenuarea rolului oligopolurilor, centralelor sindicale. Factorul central: buna
funcţionare a pieţei;
- folosirea de pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale
producătorilor, stimulându-i să-şi menţină şi, după caz, să sporească oferta de bunuri prin:
reducerea ratei fiscalităţii, pârghii de politică economică a statului şi instituţiilor financiar-
bancare (stimularea liberei iniţiative şi asumarea riscului).

5.4. Criza economică şi financiară contemporană

În contextul crizei economice şi financiare mondiale contemporane şi a instalării a
recesiunii economice, fiecare dintre coordonatele mediului economic, naţional sau
internaţional, este afectată de consecinţele acestui risc. Criza în sine este un risc iar
dimensiunile acestuia, efectele de propagare asupra tuturor economiilor naţionale, agenţilor
economici – firme şi consumatori, îi conferă caracterul de risc mondoeconomic. Cauza care a
determinat această situaţie este declinul sectorului imobiliar american pe fondul
problemelor de pe piaţa subprimelor, cu reflectare în creşterea gradului de îndatorare.
Accentuarea puternică acestor fenomene a intervenit în trimestrul al III-lea al anului
2007 prin declanşarea în SUA a crizei împrumuturilor ipotecare, soldată cu scăderea
pronunţată a creditului cu consecinţe la nivelul ansamblului financiar mondial şi, în primul
rând, la nivelul economiilor integrate. Chiar dacă împrumuturile ipotecare nu reprezentau
decât o mică parte din piaţa totală a împrumuturilor imobiliare şi o parte mai mică din piaţa
totală a creditului, sistemul financiar complex, cu interferenţe multiple, marcat de transparenţa
slabă şi de o reglementare inadecvată, a contribuit la răspândirea şi multiplicarea riscului în
afara pieţei împrumuturilor ipotecare. În această situaţie, în anul 2008 s-au înăsprit
condiţiile şi normele specifice împrumuturilor imobiliare ipotecare; de asemenea,
insolvabilitatea pe piaţa împrumuturilor imobiliare s-a accentuat. Înăsprirea condiţiilor
de creditare şi scăderea preţurilor pe piaţa imobiliară au condus la comprimarea consumului,
antrenând recesiunea generalizată din S.U.A. cu repercusiuni la scară mondială.
Ca urmare a acestor evoluţii, riscul reducerii dezordonate a nivelului dezechilibrelor
globale a crescut. Dezechilibrele de cont curent s-au manifestat încă din anul 2008. Riscul
ajustării dezordonate a contului curent s-a manifestat datorită faptului că gradul de
îndatorare al SUA a continuat să se accentueze - deficitul de cont curent înregistrat în
ultimul deceniu a plasat SUA pe poziţia de debitor extern net (în anul 2007 fiind de cca. 25%
din PIB).

45
 Mărimea deficitului de cont curent şi percepţia conform căreia gradul de îndatorare al
SUA se va apropia de nivelurile nesustenabile au fost factorii majori ai deprecierii cu peste
35% a dolarului american în raport cu alte monede, după anul 2002. Riscul deprecierii
dolarului a determinat reducerea dezordonată a nivelului dezechilibrelor globale şi o mare
instabilitate a pieţei financiare mondiale, având efecte asupra creşterii economice mondiale.
Deprecierea dolarului a condus la micşorarea cererii americane de bunuri importate. Datorită
faptului că multe ţări în dezvoltare şi-au constituit rezervele valutare externe în dolari,
deprecierea acestuia a determinat implicit pierderi şi pentru aceste ţări.
Pe fondul unei creşteri economice bune în anii 2006 şi 2007, situaţia angajării forţei de
muncă s-a ameliorat într-un număr considerabil de economii. În ţările dezvoltate şi în cele în
tranziţie, creşterea angajării a antrenat scăderea nivelului şomajului şi, în unele situaţii,
scăderea nivelului salariilor. În anul 2008 din cauza scăderii creşterii economice globale,
riscul de şomaj a crescut pentru toate economiile lumii – cel mai mult în ţările
dezvoltate, cel mai puţin în cele emergente.
În ceea ce priveşte inflaţia, chiar dacă preţurile la energie şi la produsele alimentare
au crescut, presiunile exercitate asupra inflaţiei au rămas relativ scăzute, estimându-se o
decelerare în raport cu vârfurile înregistrate mai întâi în anul 2006, urmată de o relaxare, după
care, o creştere abruptă în 2008, pentru toate ţările lumii. În ţările dezvoltate tendinţa a
fost de scădere a inflaţiei, după cea de-a doua jumătate a anului 2007; pentru anul 2008 s-a
înregistrat creşterea acesteia, cel mai puternic afectate fiind ţările emergente iar cel mai
puţin ţările dezvoltate. În anul 2008, inflaţia a scăzut în SUA la sub 2%, în contextul marcat
de încetinirea economiei americane. Aprecierea monedei euro a permis atenuarea presiunilor
inflaţioniste. Inflaţia a crescut în economiile în tranziţie, atingând 5,6% în anul 2007 faţă de
5% în anul 2006. Preţurile ridicate la energie şi produse alimentare au exercitat presiuni
asupra preţurilor agregate şi ponderilor acestor bunuri în coşul de consum. Evoluţia
cursului petrolului şi a produselor alimentare nu vor determina, însă, creşterea pe termen lung
a inflaţiei. Nivelul acestora a determinat revendicări salariale care au implicat generalizarea
tensiunilor asupra preţurilor. Riscul care a determinat declanşarea spiralei salarii - preţuri a
fost specific, în principal, ţărilor emergente, în care efectele de supraîncălzire a economiei s-
au făcut simţite. În Europa, activitatea economică a fost frânată de multiplele şocuri -
nivelul ridicat al cursurilor la materiile prime a deteriorat veniturile reale ale
consumatorilor şi a crescut inflaţia la cele mai mari niveluri din ultimii 10 ani. Forţa
monedei euro şi comprimarea cererii la partenerii comerciali au exercitat presiuni asupra
exporturilor. Tensiunile la care au fost supuse pieţele financiare au determinat un efect
negativ asupra ţărilor avansate dar şi asupra ţărilor emergente.

46
 Deşi băncile centrale au aplicat măsuri de atenuare a situaţiei totuşi, fondul problemei
nu a fost rezolvat. Riscul – efect cumulativ este reprezentat de disfuncţionalităţi în sistemul
financiar mondial şi mai departe, în sistemul de relaţii din cadrul economiei mondiale.
Conform studiilor efectuate de Fondul Monetar Internaţional la sfârşitul lunii ianuarie
2010, reluarea creşterii economice a demarat cu mai multă forţă decât a fost estimat, ca
urmare a politicilor economice aplicate la nivelul principalilor actori economici mondiali.
În ceea ce priveşte produsul intern brut mondial (în volum), dacă în anul 2008
creşterea a fost de 3%, criza economică mondială a determinat scăderea abruptă a acestuia la -
0,8% în anul 2009; previziunile pentru anul 2010 erau optimiste ajungând la 3,9% iar tendinţa
a continuat şi în 2011 respectiv 4,3%. Situaţia s-a prezentat, însă, diferit de la un grup de ţări
la altul, de la o ţară la alta, astfel: dacă ţările dezvoltate au înregistrat în 2009, în medie, un
regres al PIB de -3,2%, pentru Japonia scăderea a fost cea mai puternică (-5,3%), în
Germania, Italia, Marea Britanie scăderea a fost de -4,8% iar în SUA de -2,5%. Cele mai mari
discrepanţe s-au înregistrat, însă, în grupul ţărilor emergente şi în dezvoltare: în medie,
producţia a crescut în anul 2009 cu 2,1; ţările Europei Centrale şi de Est au scăzut cu 4,3% (-
4,3%), Comunitatea Statelor Independente cu 7,5% (-7,5%) dar ţările din Africa au crescut
nivelul PIB cu 1,9%. Cea mai bună situaţie la nivelul mondial s-a înregistrat în ţările în
dezvoltare din Asia, media fiind de 6,5% în anul 2009; China s-a detaşat net de contextul
mondial având o creştere a PIB de 8,7% în anul 2009. În Uniunea Europeană scăderea PIB a
fost de 4%.
În ceea ce priveşte comerţul mondial de bunuri şi servicii, scăderea acestuia a fost în
anul 2009 de 12,3%.
Activitatea economică s-a redresat în cel de-al doilea semestru al anului 2009 ca urmare
a creşterii încrederii în sectorul financiar şi a măsurilor de susţinere economică luate de
puterea publică. În economiile dezvoltate, inversarea ciclului stocurilor şi creşterea
consumului în SUA au contribuit la evoluţia pozitivă a situaţiei economice. Un rol important
l-au jucat dinamismul cererii finale interne în principalele ţări emergente şi în dezvoltare,
inversarea ciclului stocurilor şi normalizarea comerţului mondial.
Reluarea activităţii mondiale a fost condiţionată, în mare parte, de măsurile de relansare
economică printre care, politica monetară expansionistă caracterizată printr-un nivel scăzut al
ratei dobânzii şi politica bugetară stimulativă, de susţinere a sectorului financiar.
Preţurile la produsele de bază au început să crească încă din primele faze ale
demarajului economic chiar dacă, nivelul stocurilor era înalt; motivaţii: dinamismul accelerat
al creşterii economice în ţările emergente din Asia, în ţările emergente şi în dezvoltare din alte
zone ale globului şi ameliorarea condiţiilor financiare mondiale.

47
 În ceea ce priveşte evoluţia inflaţiei, evidenţele FMI au indicat tensiuni inflaţioniste
moderate în majoritatea economiilor lumii. În economiile dezvoltate inflaţia a depăşit 0% în
anul 2009; creşterea preţurilor la energie a fost contrabalansată de reducerea costului forţei de
muncă. În ţările emergente şi în cele în dezvoltare, inflaţia a crescut uşor din cauza nivelului
încă ridicat al capacităţilor de producţie parţial utilizate sau neutilizate şi creşterii fluxurilor de
capital.
Ieşirea din criză a condus la creşterea gradului de încredere în mediul de afaceri
antrenând creşterea fluxurilor de capital, a schimburilor comerciale şi a cererii private.
Măsurile adoptate în SUA pentru reducerea şomajului au avut efecte pozitive atât asupra
creşterii economice din această ţară cât şi la nivel mondial deşi s-a renunţat mult prea rapid la
politicile de susţinere financiară, renunţare care, poate avea efecte negative asupra creşterii
economice mondiale şi reinstaurării echilibrelor macroeconomice. Un risc identificat de FMI
era vulnerabilitatea sistemelor financiare şi a pieţelor imobiliare dar şi creşterea şomajului în
cele mai dezvoltate economii ale lumii având ca efect frânarea redresării cheltuielilor
menajelor. De asemenea, degradarea situaţiilor bugetare şi scăderea viabilităţii finanţelor
publice au mărit riscul de destabilizare a pieţelor financiare şi de frânare a redresării
economice. Ca urmare, şi costul de creditare a populaţiei şi firmelor a crescut. La acestea s-a
adaugat majorarea preţurilor la produsele de bază cu efecte negative atât asupra mediului de
afaceri cât şi asupra menajelor.
Pe termen lung, însă, previziunile privind evoluţia situaţiei economice mondiale nu
sunt pesimiste datorită ameliorării condiţiilor macroeconomice, acumulării de importante
rezerve de schimb, creşterii economice susţinute înregistrate în anii anteriori crizei,
interdependenţelor din cadrul sistemului economiei mondiale, în special cu economiile
Chinei, Indiei etc., în creştere economică susţinută în ultimii ani, interdependenţelor cu
economiile ţărilor dezvoltate ale lumii, ţări care, prin politici economice adecvate vor atenua
efectele negative ale crizei mondiale.

Există un ciclu de afaceri internaţional?

Economiile moderne se confruntă cu fluctuaţii ciclice ale afacerilor. Marea Criză din
anii 1930, spre exemplu, a influenţat economiile din întreaga lume. Se poate spune că atunci
a avut loc o criză internaţională. Dovezi empirice cu privire la un ciclu de afaceri
internaţional – cu alte cuvinte, evoluţii sincrone în mai multe ţări – pot fi identificate şi în
perioadele recente. Creşterea preţurilor petrolului din 1973 a avut consecinţe globale şi a
determinat intrarea în recesiune a majorităţii economiilor industrializate...Canada, Japonia,
Marea Britanie şi SUA. Decalajele de producţie devin negative (PIB scade sub PIB potenţial)

48
în 1973 – 1974 în toate cele patru ţări. Între 1975 şi 1979, aceste ţări au înregistrat decalaje
de producţie pozitive şi, de asemenea, toate au înregistrat recesiuni la începutul anilor 1980.
Situaţia din anii 1990 a fost diferită, evoluţiile ciclului de afaceri fiind diferite. Cifrele
pentru perioada 1985 – 1999 ilustrează că, deşi SUA, Canada şi Marea Britanie au
înregistrat recesiune în 1990 – 1991, Japonia a continuat să înregistreze creştere economică.
Apoi, în restul anilor 1990, celelalte trei economii au înregistrat procese de creştere
economică, iar Japonia a suferit o recesiune prelungită, întreruptă de o scurtă creştere în
1996. În 1999, decalajul de producţie s-a redus în Marea Britanie, continuând să crească
atât în SUA, cât şi în Canada.
Ciclurile de afaceri sunt specifice fiecărei economii moderne, însă frecvenţa, durata şi
severitatea acestora diferă de la ţară la ţară. Deoarece facem parte dintr-o economie
globală, evoluţiile din SUA sunt influenţate de starea economică din celelalte ţări.
Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.567

S-a modificat ciclul de afaceri?

La începutul anului 2001 existau semne care indicau aproprierea de sfârşit a
perioadei de expansiune începute în aprilie 1991. În decembrie 1998 această expansiune a
devenit cea mai lungă de după Al Doilea Război Mondial, depăşind performanţa înregistrată
în perioada 1982 – 1990. În ianuarie 2000 a depăşit perioada de expansiune asociată
Războiului din Vietnam, fiind catalogată cea mai lungă expansiune de la începutul
înregistrării ciclurilor de afaceri (1854). Această perioadă îndelungată de creştere
economică i-a determinat pe mulţi să afirme că tipologia ciclurilor de afaceri şi a
fluctuaţiilor economice …nu mai este relevantă, mai ales pentru economiile dependente de
tehnologie. Ciclul de afaceri a murit – trăiască creşterea economică perpetuă!
Perioadele îndelungate de expansiune au condus întotdeauna la speculaţii legate de
perimarea ciclului de afaceri. În 1969, spre exemplu, a fost publicată cartea “Este ciclul de
afaceri demodat?”, chiar în momentul în care expansiunea din perioada 1961 – 1969 a ajuns
la apogeu, economia intrând în recesiune. Cu două expansiuni dintre cele mai lungi
înregistrate în ultimii ani, este normal să se ridice problema perimării ciclului de afaceri. Cel
mai des întâlnită ipoteză în astfel de situaţii este legată de intrarea într-un nou tip de
economie, în cadrul căreia înţelegerea ciclurilor de afaceri pe baza noţiunilor asociate în
mod tradiţional acestui concept este perimată.
Deşi puţini economişti sunt de părere că asistăm la sfârşitul ciclului de afaceri, natura
acestuia este supusă unor modificări. De fapt, ciclurile de afaceri au evoluat încă din
momentul în care au început să fie studiate. Modificările ciclului de afaceri reflectă

49
transformările reale din economia SUA, cum ar fi cele determinate de tehnologia
informaţională şi alte evoluţii pe plan tehnologic. Însă aceste modificări reflectă şi
schimbările la nivelul capacităţii de a cuantifica evoluţiile economice, precum şi cu privire la
modul în care politicienii au reacţionat la factorii economici în continuă schimbare.
Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.673

Ce e de făcut: măsurile de urgenţă

Lucrul de care lumea are nevoie în acest moment este o operaţiune de salvare.
….sistemul global de creditare a ajuns într-o stare de paralizie, şi un declin la scară globală
îşi ia elan. Reforma punctelor slabe care au făcut posibilă această criză este esenţială, dar
mai poate aştepta niţel. În primul rând, trebuie să ne ocupăm de primejdia clară şi imediată.
Pentru a face acest lucru, responsabilii politicilor de guvernare din toată lumea trebuie să
realizeze două lucruri: să pună iarăşi în mişcare creditarea şi să stimuleze cheltuielile.
....
Reforma financiară
Ce vom fi noi nevoiţi să facem, în mod evident, ... orice lucru care trebuie să fie salvat
prin intervenţie de urgenţă în timpul unei crize financiare, pentru că joacă un rol esenţial în
mecanismul financiar, trebuie să fie reglementat atunci când nu există nicio criză, astfel încât
să nu-şi asume riscuri excesive.
...
Forţa ideilor
Adevărata penurie, în lumea lui Keynes - şi într-a noastră – era, aşadar, nu lipsa de
resurse, şi nici măcar cea de virtute, ci înţelegerea insuficientă.
Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publica,
Bucureşti, 2009, pag.211, 217-219

Întrebări şi discuţii finale:

1. Care sunt factorii determinanţi ai fluctuaţiilor activităţii economice?
2. Descrieţi tipurile de cicluri economice.
3. Analizaţi tipurile de politici anticiclice cunoscute.
4. Care sunt etapele şi caracteristicile crizei economice contemporane?
5. Evaluaţi efectele crizei economice asupra consumatorului tânăr.

50
 ŞOMAJUL
6
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea naturii, formelor şomajului; măsurarea şomajului.
ƒ Identificarea alternativelor de acţiune la nivel macroeconomic în vederea minimizării nivelului şi
efectelor şomajului prin politici anti-şomaj

Cuvinte cheie: şomaj, şomer, şomaj voluntar, şomaj involuntar, impulsionarea cererii efective,
politica ofertei.

6.1. Natura şi formele şomajului

Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de
muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă
şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este
considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere
globală de muncă şi oferta globală de muncă.
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă,
având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un
caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv
existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă.
Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să
lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În
rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut,
precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc unde să se angajeze.
În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza
cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj; disponibilitatea de a începe lucrul; gradul
de protecţie socială etc.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM), sunt
persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan
următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor
venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni diferite
metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profesională sau
la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont

51
 propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude,
colegi, sindicate etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un
loc de muncă.
Sunt incluse, de asemenea: persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care
aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă
lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă; persoanele care în mod obişnuit fac parte din
populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc
de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau
nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării,
reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în
condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a
forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de
supraocupare a forţei de muncă.
Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în
imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care
nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin
negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.
În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze
munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai
decent; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau
decât cele pe care le oferă unităţile economico-sociale la un moment dat; persoanele casnice,
care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile
date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc. Şomajul voluntar
îmbracă forma şomajului tranzitoriu sau fricţional, care apare şi este specific în acele
economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul
de muncă, fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţă, fie pur şi simplu pentru a cunoaşte şi alt
mediu sau zone ale ţării. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de forţă de muncă pot
apărea astfel în cazul licenţiaţilor sau în cel al femeilor. Reducerea ratei de activitate în cazul
tinerilor poate fi datorată fie prelungirii voluntare a perioadei de studii, fie amânării datei
încadrării în muncă până când se găseşte un loc corespunzător exigenţelor.

52
 Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze,
acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când
cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.
De obicei, şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea
sau reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului,
deoarece şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în
ansamblul populaţiei active, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un
context determinat de parametri economici, sectoriali şi sociali.
O formă a şomajului involuntar este şomajul conjunctural. El este rezultatul modului
defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor pe de o parte şi cel al preţurilor
şi productivităţii muncii, pe de altă parte. Într-o economie sănătoasă creşterea salariului
trebuie să fie devansată de creşterea productivităţii muncii şi deci a producţiei. O dereglare a
acestui raport poate provoca şomajul conjunctural. Şomajul de acest tip este funcţie de modul
în care se stabileşte corelaţia dintre creşterea salariilor nominale pe de o parte şi cea a
productivităţii muncii şi deci a creşterii economice pe de altă parte; relaţia creştere economică
– şomaj este mijlocită de salariul real. Dacă salariul real este foarte ridicat, există şomaj
involuntar, dacă salariul real este prea scăzut există o suprafolosire.
Există o categorie de şomaj care nu numai că nu poate fi explicat prin insuficienţa
cererii efective dar care are chiar tendinţa să crească în fazele de expansiune. El se numeşte
şomaj structural şi se datorează în principal, dezechilibrului creat între oferta şi cererea de
forţă de muncă. Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii poate apărea ca urmare a unor
dezechilibre structurale produse în dezvoltarea economică, în proporţiile dintre ramurile şi
subramurile economice, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă a unor
politici industriale sau agrare, în dezvoltarea urbanistică etc. Şomajul tehnologic, ca variantă a
celui structural, nu este rezultatul introducerii pur şi simplu a progresului tehnic; modul în
care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform pe sectoarele economice, felul în care forţa de
muncă receptează schimbările tehnologice, sunt cauze ale şomajului tehnologic. Rupturile de
echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic de producţie cu altul, mai nou,
cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le impune raritatea resurselor.
Mărimea îndemnizaţiei de şomaj este situată între 45-90% din salariul avut de
individ sau din salariul minim pe economie, fiind diferită de la o ţară la alta. Un efect nedorit
al îndemnizaţiei de şomaj este aşa-numitul şomaj la negru, caz în care cel înscris în statisticile
oficiale beneficiază de pe urma îndemnizaţiei prestând concomitent o activitate remunerată.
Problema măsurării şomajului. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a
proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă

53
concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de
înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale
şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la
un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau componenţa.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce
reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care
sunt apte şi doresc să lucreze.
Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza
unei metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul
Balanţei forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul
şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. în toate
cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Populaţia ocupată”. Nivelul,
mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie relativă.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia
activă civilă. În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata
şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns)
şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia
ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.
În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se
poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată. Măsurarea şomajului
trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât de natură
economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o
anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului.

6.2. Politici anti-şomaj

Varietatea şi complexitatea fenomenului, a formelor sale de manifestare, a
implicaţiilor multiple directe, indirecte în toate componentele organismului economico-social,
au condus la o gamă variată de soluţii preconizate pentru atenuarea fenomenului de şomaj.
Printre acestea sunt:
Deşi s-a dovedit şi se dovedeşte prin natura sa, inflaţionistă, relansarea şi
impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti-şomaj. Ea trebuie
completată cu următoarele precizări:
- investiţiei, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenţie specială; ea
devine oportună numai în baza unor analize prospective temeinice;

54
- trebuie găsită, în funcţie de necesităţile, contextul, perspectivele economiei, relaţia optimă
între investiţia de productivitate – creatoare de locuri de muncă dar pe termen lung şi
investiţia de capacitate – creatoare de locuri de muncă noi şi în momentul efectuării ei;
- relansarea cererii efective, ca măsură anti-şomaj, se justifică numai în ţările care nu sunt
dependente de exterior pe linia aprovizionării cu factori de producţie;
- investiţia în producţie trebuie corelată cu investiţia în om, pregătirea şi formarea sa
profesională;
- stimularea consumului trebuie făcută în limitele pe care relaţia salariu-productivitate a
muncii o permite.
La nivelul anilor ’80 (sec.XX), soluţia anti-şomaj, de factură keynesistă, în condiţiile
inflaţiei galopante pe care a provocat-o, s-a dovedit a fi cu efecte minime pe planul ocupării
forţei de muncă. A apărut o nouă orientare – politica ofertei. Aceasta a fost promovată de
urmaşii liberalismului clasic care apreciau că, în condiţiile în care emisiunea monetară este
eliberată de orice constrângeri, cererea este uşor de creat; mai dificilă este asigurarea ofertei, a
producţiei, ea fiind făcută răspunzătoare pentru crearea de noi locuri de muncă. Noii
economişti şi monetariştii considerau că, pentru a lupta împotriva şomajului trebuie să avem
în vedere că:
- folosirea forţei de muncă nu este un obiectiv politic ci unul economic, deoarece piaţa
forţei de muncă este o piaţă ca oricare alta, a cărei funcţionare nu trebuie perturbată cu
nimic;
- cel puţin pe termen scurt, moneda trebuie să rămână neutră, creşterea masei monetare
impunând o strânsă corelare cu ritmul creşterii economice;
- eliberarea întreprinderilor, de orice mărime, de povara sarcinilor fiscale, aceasta fiind de
natură să dea un nou impuls activităţii economice; ca urmare, sunt create condiţiile
generării de noi locuri de muncă;
- reducerea cheltuielilor publice, a serviciilor birocratice;
- înlăturarea oricărei piedici în calea liberei iniţiative.
În concluzie, libertatea de mişcare, jocul liber al pieţei, competenţa, competitivitatea
etc. sunt componentele politicii anti-şomaj propuse de noii economişti şi monetarişti.
Mai aproape de realităţile prezentului se pare că sunt soluţiile desprinse din filosofia
lui J.Schumpeter – numai creşterea legată de progresul tehnic este cea care poate oferi
importante câştiguri de productivitate şi în acelaşi timp poate garanta nu numai un anumit
număr de locuri de muncă ci, o creştere continuă de locuri de muncă. Creşterea economică
rămâne calea principală de creare a noi locuri de muncă, dar nu orice creştere, ci numai aceea
în care câştigurile de productivitate se obţin la nivelul tuturor factorilor de producţie.

55
Dezvoltarea sectorului terţiar a fost considerată calea principală de absorbţie a forţei de muncă
eliberate din alte domenii de activitate.

Impactul şomajului
Un şomaj ridicat reprezintă o problemă economică dar şi una socială. Din punct de
vedere economic, şomajul este o risipă de resurse preţioase. Din punct de vedere social, el
este cauza unor suferinţe profunde, întrucât şomerii se luptă să supravieţuiască cu venituri
mici. În perioadele cu şomaj ridicat, problemele materiale se înmulţesc, deteriorând
sentimentele oamenilor şi viaţa de familie.
Impactul economic
Când rata şomajului creşte, economia renunţă de fapt la toate bunurile şi serviciile pe
care şomerii le-ar fi putut realiza. Este ca şi cum s-ar duce pe apa sâmbetei automobile,
locuinţe, articole de îmbrăcăminte şi alte mărfuri, aşa cum se întâmplă în perioadele de
recesiune. Cât de mari sunt pierderile generate de şomajul ridicat? Care este costul de
oportunitate al recesiunilor? Pierderile înregistrate pe parcursul perioadelor cu şomaj
ridicat sunt cele mai mari pierderi înregistrate de o economie modernă. Ele sunt de câteva ori
mai mari decât pierderile provocate la nivel microeconomic de către monopoluri sau decât
cele provocate de taxele vamale şi de contingentele de mărfuri.
Impactul social
Costul economic al şomajului este cu siguranţă mare, dar costul social este enorm.
Nicio cifră nu poate să releve efectele în plan uman şi psihologic ale lungilor perioade cu
şomaj involuntar. Tragedia personală cauzată de şomaj este un fapt cert. Iată în continuare
cât de zadarnică era căutarea unui loc de muncă în San Francisco, în perioada Marii Crize:
„M-am sculat la ora 5 dimineaţa şi m-am îndreptat spre port. La porţile rafinăriei Spreckles
Sugar erau cam o mie de bărbaţi. Ştiam bine că nu există decât trei sau patru posturi
disponibile. Un ins a ieşit la poartă însoţit de doi poliţişti. Am nevoie de patru oameni – zise
el. O mie de oameni au început să se lupte pe viaţă şi pe moarte ca să intre pe poarta fabricii.
Numai patru aveau să reuşească.” Sau putem să ascultăm amintirile unui şomer care lucrase
în construcţii: “Am sunat la unii care se ocupau de construcţia acoperişurilor. Nu aveau
nevoie de mine întrucât aveau deja angajaţi oameni care lucrau pentru ei de cinci sau şase
ani. Nu existau prea multe posturi vacante. În majoritatea cazurilor, trebuia să ai studii
superioare. Aş fi făcut orice; aş fi spălat chiar şi maşini. Aşa, ce faci toată ziua? Mergi acasă
şi stai. Iar statul degeaba începe să te frustreze. Toţi ai casei încep să se enerveze, să se certe
între ei pentru nişte prostii, pentru că stau tot timpul acolo. Aşa se distruge întreaga viaţă de
familie.” Ar fi de mirare ca asemenea experienţe să nu lase răni. Studiile indică faptul că

56
şomajul duce la deteriorarea atât a sănătăţii fizice, cât şi a celei psihice: creşte numărul
bolnavilor de inimă, al cazurilor de alcoolism şi al sinuciderilor.
Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, pag.666-667

Întrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi şomajul.
2. Care sunt formle şomajului? Caracterizaţi pe scurt fiecare dintre aceste forme.
3. Cum se măsoară şomajul?
4. Caracterizaţi politica ofertei, ca politică anti-şomaj.
5. Care sunt instrumentele politicii de stimulare a cererii efective?
6. Prezentaţi comparativ situaţia şomajului în România şi celelalte ţări membre UE în ultimii
5 ani.

57
 PIAŢA MONETARĂ
7
Obiectivele capitolului:
ƒ Cunoaşterea evoluţiei monedei
ƒ Cunoaşterea funcţiilor economice ale banilor, cererea şi oferta de monedă
ƒ Familiarizarea cu noţiuni privind masa monetară, componentele acesteia
ƒ Identificarea principalelor obiective şi instrumente de politică monetară şi cunoaşterea efectelor
aplicării acestora

Cuvinte cheie: monedă, cerere de monedă, ofertă de monedă, bani scripturali, numerar, masă
monetară, open market, politica banilor scumpi.

7.1. Moneda, cererea şi oferta de monedă

Ca primă etapă a economiei de schimb, trocul a reprezentat schimbul direct marfă pe
marfă. Datorită dificultăţilor pe care le presupunea acest schimb, s-a simţit nevoia unui
mijlocitor al schimbului, prilej cu care s-a trecut la etapa economiei băneşti sau monetare.
Schimbul de mărfuri se divide în 2 operaţii succesive: vânzarea şi cumpărarea. Moneda-marfă
este un bun care are atât valoare de sine-stătătoare (ca unitate monetară) dar şi ca marfă.
Condiţiile care trebuie îndeplinite de moneda-marfă sunt: durabilitate, uşurinţă în manevrare,
transport, divizibilitate (fără pierdere de valoare), omogenitate, ofertă limitată, dificil de
contrafăcut (falsificat).
În decursul timpului, toate categoriile de bunuri au fost folosite ca monedă de schimb
într-o mărime sau alta dar metalele preţioase au îndeplinit cel mai bine condiţiile (aurul şi
argintul); la început sub formă de bare, drugi, inele (cântărite cu ocazia fiecărei tranzacţii)
apoi fasonate în piese de o greutate determinată. Ulterior, acestea au fost înlocuite cu metal
ordinar având înscrisă valoarea aurului pe care-l înlocuiau. O altă etapă a fost cea a emisiunii
de bani de hârtie, fără valoare intrinsecă, cu valoare nominală egală cu cea a aurului pe care-l
reprezentau.
În prezent aceste forme băneşti sunt monede fiduciare, adică circulă pe baza încrederii
acordate, adică cu ajutorul lor se pot face achiziţii de bunuri şi servicii şi plăţi, pe baza
garanţiei acordate de către stat cursurilor lor. Pentru a putea circula, hârtia-monedă şi moneda
din metal ordinar trebuie să fie valabile, valabilitate obţinută prin cursul forţat. Cursul forţat
reprezintă obligaţia impusă de stat populaţiei de a primi la plată biletul care este investit cu
acel curs, fără a pretinde băncii, convertirea în metal preţios. Dacă există posibilitatea
convertirii, obligativitatea se numeşte curs legal. Hârtia-monedă este biletul emis direct de stat
sau banca de emisiune, fără acoperire în metal preţios şi fără obligaţia convertirii la vedere şi
care circulă pe baza cursului forţat. Moneda de hârtie este un bilet fiduciar care a avut ca
antecesor un certificat de depozit, chitanţă care certifică depunerea unei cantităţi de metal

58
preţios la bancă. Moneda divizionară este constituită din monedă metalică măruntă (Ni, Cu,
Al) necesară pentru cumpărăturile mărunte. În practică, banii de hârtie şi moneda divizionară
se numesc numerar. Alături de numerar există bani scripturali sau de cont, care circulă prin
virament şi transfer între conturi.
Funcţiile economice al banilor sunt:
1. Funcţia de mijloc de schimb – facilitând funcţionarea sistemului economic bazat pe
diviziunea muncii şi specializare, contribuind la libera alegere a individului. Schimbul sub
forma trocului M-M (marfă-marfă) a fost înlocuit datorită banilor cu schimbul marfă pe
bani M-B-M (marfă-bani-marfă). Datorită folosirii lor, procesul schimbului s-a divizat în
2 faze: vânzare (M-B) şi cumpărare (B-M).
2. Funcţia de calcul, măsură a valorii – banii sunt folosiţi pentru măsurarea cheltuielilor,
costului, preţului. Pentru exprimarea mărimii preţurilor se stabileşte etalonul monetar care
trebuie să fie de mărime convenabilă şi stabilă.
3. Funcţia de conservare a valorii – a puterii de cumpărare a populaţiei. Datorită monedei,
bunurile pot fi vândute la un moment dat şi banii obţinuţi pot fi reţinuţi până când apare o
altă necesitate, conferind posesorului libertate de acţiune. Pentru ca această condiţie să fie
satisfăcută se impune stabilitatea monedei (fluctuaţii mici ale preţurilor). Această condiţie
oferă posesorului posibilitatea economisirii.
4. Funcţia de mijloc de plată – realizată şi în afara schimbului de mărfuri (credite, impozite,
salarii, pensii etc.)
5. Funcţia de bani universali – exercitată în cadrul relaţiilor internaţionale, la realizarea
schimburilor economice, a comerţului internaţional, turismului, transfer de tehnologii,
împrumuturi internaţionale etc.
Funcţiile banilor se constituie într-un tot unitar.

Piaţa monetară
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din confruntarea dintre
cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). Obiectul tranzacţiilor îl
constituie moneda-numerar, a cărei emisiune este realizată de Banca Centrală şi/sau moneda
scripturală (de cont) creată de băncile comerciale.
Preţul tranzacţiei (rata dobânzii) depinde de: termenul scadenţei, riscul asumat de
creditor, mărimea sumelor tranzacţionate.
Cererea de monedă depinde de:
1. utilizările acesteia (funcţiile banilor) şi de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile
băneşti ;

59
2. de venit (direct proporţional);
3. de rata dobânzii (invers proporţional). Rata dobânzii măsoară costul oportunităţii deţinerii
de încasări monetare; cu cât rata dobânzii este mai mare cu atât costul deţinerii de încasări
este mai ridicat şi moneda deţinută mai puţină.
4. de intenţiile speculative. Dacă speculantul anticipează reducerea preţului unor acţiuni pe
care le posedă, el le va vinde, crescând în acest fel cererea sa de monedă.
Oferta de monedă – lansarea în circulaţie a instrumentelor monetare, transformarea
prin cumpărare a activelor non-monetare în active monetare. Oferta de monedă este legată de
o operaţiune de credit, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare, fiind realizată de:
- băncile comerciale (creează monedă scripturală prin acordare de credite),
- trezorerie (oferă împrumuturi contractate la băncile comerciale sub formă de obligaţiuni
emise şi negociate),
- Banca Centrală (emite monedă suplimentară necesară refinanţării băncilor comerciale,
cumpărare de valută, alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului).
Creşterea ofertei de monedă are ca repercusiuni: reducerea ratei dobânzii, creşterea
cererii de investiţii (în condiţiile în care rata sperată a profitului este mai mare decât rata
dobânzii de pe piaţă), creşterea cererii pentru investiţii şi consum atât din partea
întreprinderilor cât şi a populaţiei şi mai departe ocuparea forţei de muncă, impulsionarea
producţiei. Aceste repercusiuni sunt apreciate în condiţiile stabilităţii preţurilor însă sporirea
ofertei de monedă nu poate avea loc nelimitat deoarece este practic imposibilă sporirea
producţiei peste limitele resurselor de care dispune economia.
În analiza ofertei şi cererii globale se iau în considerare interdependenţele dintre piaţa
bunurilor şi cea a serviciilor, piaţa monetară şi piaţa muncii astfel:
Cererea globală este influenţată de: Oferta globală este determinată de:
-politica fiscală -factori productivi
-politica monetară -tehnologia
-sectorul exterior -impozitele şi subvenţiile
şi influenţează piaţa monetară şi influenţează piaţa muncii
Interacţiunea dintre cererea şi oferta globală antrenează interacţiunea cu producţia,
ocuparea forţei de muncă, nivelul preţurilor.
În situaţia de echilibru, cererea este egală cu oferta datorită ajustării ratei dobânzii
pentru un nivel dat al venitului.
Modificările privitoare la oferta de monedă pe piaţa monetară conduc la: scăderea ratei
dobânzii, impulsionarea investiţiilor, stimularea producţiei, sporirea cererii agregate, spor de
venit naţional.

60
 Masa monetară şi structurile ei
Ca stoc, masa monetară este reprezentată de totalitatea instrumentelor băneşti de
care dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o economie naţională, la un moment dat,
destinate achiziţionării de bunuri materiale şi servicii, achitării datoriilor, constituirii
economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Ca flux, masa monetară reprezintă
masa medie de bani care funcţionează într-o anumită perioadă de timp.
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc) şi cea
folosită într-un orizont de timp (ca flux) se măsoară prin lichiditatea monetară, exprimată în
mărimi absolute şi relative. Rata lichidităţii constă în raportul între nivelul mediu anual al
masei monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. Intensitatea utilizării
monedei se măsoară prin viteza de circulaţie a monedei. Aceasta se exprimă printr-un raport
care evidenţiază viteza de realizare a tranzacţiilor precum şi viteza cu care circulă veniturile.
Accelerarea vitezei de rotaţie a monedei semnifică reducerea lichidităţii monetare iar
încetinirea acesteia semnifică fomarea de stocuri monetare inactive.
Componentele masei monetare, diferenţiate calitativ, sunt:
- disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani cash, lichizi) – instrumente ce se caracterizează
prin lichiditate perfectă;
- disponibilităţi semimonetare (“aproape bani”) – instrumente monetare care pot fi
transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.
Agregatele monetare – termen asimilat de SCN – parte constitutivă a masei
monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţii specifice, prin agenţii
specializaţi care emit instrumente de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care mijlocesc.
Numărul agregatelor monetare nu este acelaşi în toate ţările. De exemplu, în Franţa
sunt 4, în SUA 3, în GB 5, în România 2 ( banii propriu-zişi – M1 şi cvasi-banii (M2).
Din prima componentă ( M1) fac parte:
- numerarul în afara sistemului bancar;
- disponibilităţile băneşti constituite în conturi bancare la vedere.
Din componenta cvasi-bani fac parte:
- economiile populaţiei;
- depozitele bancare la termen şi condiţionate;
- depozitele în valută ale rezidenţilor.

61
 7.2.Politica monetară – obiective, instrumente, efecte
Politica monetară – ansamblul de acţiuni exercitate de autorităţile monetare
(Banca Naţională, Trezorerie) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare, în
vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Ansamblul de reguli pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci şi instituţii
financiare vizează atingerea obiectivelor de: stabilitate, restructurare, expansiune, deschidere
sau eficienţă a economiei naţionale spre exterior etc.
Motivaţiile şi scopurile politicii promovate de agenţii bancari se pot grupa în :
- organizarea profesiunii bancare în vederea asigurării protecţiei deponenţilor şi evitării
riscului aferent;
- prin politica monetară se urmăreşte ca, prin modificarea masei monetare să se realizeze
obiectivele economice fundamentale. O politică monetară sănătoasă trebuie să concilieze
obţinerea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei cu expansiunea economică.
Pe plan intern, rolul politicii monetare se concretizează în reglarea cererii de monedă
de schimb şi de plată, urmărindu-se stabilitatea preţurilor, deplina ocupare, expansiunea
economică etc.
Pe plan extern, politica monetară trebuie să încurajeze intrările sau ieşirile de capital
pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Trebuie să găsească modalităţile de a suporta presiunile
valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculativ.
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt:
a) manevrarea taxei scontului şi a rescontului;
b) cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă – open market;
c) variaţiile cotelor rezervelor obligatorii;
d) stabilirea plafoanelor de credit;
e) rata de refinanţare bancară.
a) Scontarea – actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi
înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora
suma de pe înscrisul respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp
cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Taxa scontului depinde
de raportul dintre cererea de scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a veni în
întâmpinarea solicitanţilor. Rescontarea – operaţiunea de achiziţionare, de către banca de
emisiune, de la băncile comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă,
operaţiune efectuată la vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului – rata dobânzii pe care
o calculează banca de emisiune în momentul rescontării cambiilor şi altor titluri de credit de
către băncile comerciale.

62
 Dacă rata rescontului scade are loc încurajarea creditului şi sporirea investiţiilor şi
invers. Taxele de scont sunt, de regulă, mai mari decât cele de rescont.
b) Tranzacţiile între băncile comerciale generează fie un excedent, fie un deficit global
de lichidităţi, banca centrală intervenind prin cedarea sau achiziţionarea unei părţi din efectele
publice (asupra Trezoreriei) sau efectele private (asupra economiei) diminuând sau
dimpotrivă punând în circulaţie, cantităţi de monedă din/în economie. Scopul: reglarea
lichidităţii monetare în funcţie de nevoile sistemului economic şi evitarea dinamicii
dezordonate a masei monetare. Acestea poartă numele de politică open market.
c) Practica cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în aproape toate ţările
dezvoltate. Această politică este utilă în special în ţările în care predomină moneda
scripturală. Sporirea rezervelor obligatorii este considerată măsură de restricţionare a
creditului.
d) Plafoanele de credit – stabilirea de limite maxime de credit pentru fiecare bancă în
parte de către banca centrală (măsură considerată prea rigidă pentru economia de piaţă)
e) Rata de refinanţare bancară. Prin aceasta banca centrală furnizează lichidităţi
societăţilor bancare solicitante conform obiectivelor de politică monetară şi de credit.
Dacă la un anumit nivel al PNB nivelul şomajului este ridicat se poate aplica politica
banilor ieftini. Constă în setul de măsuri (cumpărare de hârtii de valoare publice de la bănci
şi populaţie, cumpărare pe piaţa deschisă, reducerea ratei legale de rezervă, reducerea ratei
scontului) care să facă creditul ieftin şi uşor de obţinut. Efecte: oferta de bani creşte, scade
dobânda, cresc investiţiile, creşte gradul de ocupare, creşte PNB.
Dacă la un anumit nivel al PNB se manifestă inflaţie prin cerere se poate aplica
politica banilor scumpi. Constă în reducerea posibilităţilor de a obţine credit şi în creşterea
costurilor lui. Acţiuni: vânzarea de hârtii de valoare pe piaţa deschisă de către instituţiile de
depozit şi de către populaţie; ridicarea ratei legale de rezervă; ridicarea ratei dobânzii. Efecte:
reducerea ofertei de bani, creşterea ratei dobânzii, restrângerea investiţiilor şi cheltuielilor
totale, reducerea inflaţiei prin cerere.

Banii electronici
O reclamă TV arată un italian însetat care rămâne fără numerar şi care se vede
obligat să fure câteva monede dintr-o fântână, în timp ce o tânără orientează telefonul mobil
către acelaşi bancomat şi reuşeşte să obţină o băutură. Care este mesajul? Numerarul este
pentru cei bătrâni.
Moneda divizionară tangibilă tinde să devină o raritate în SUA. Din ce în ce mai mult,
americanii se bazează pe cărţile de credit şi pe cardurile ATM pentru efectuarea majorităţii

63
tranzacţiilor, însă nu şi pentru cele mărunte. Achiziţiile cu ajutorul cărţilor de credit
reprezintă o metodă simplă, chiar dacă costisitoare de a obţine un împrumut de consum. Dar
chiar şi cumpărătorii care sunt nevoiţi în fiecare lună să emită cecuri pentru a-şi plăti
datoriile acumulate ca urmare a utilizării cărţilor de credit se bucură de utilizarea acestora.
Ei obţin detalii referitoare la totalitatea achiziţiilor lunare şi nu sunt nevoiţi să emită cecuri
pentru fiecare achiziţie efectuată. Aceşti consumatori aleg să folosească cărţile de credit
pentru plata facturilor la telefoanele mobile, pentru plata abonamentelor la diferite reviste şi
chiar pentru a-şi plăti consultaţiile medicale sau vizitele la dentist. De regulă, numerarul este
rezervat pentru efectuarea tranzacţiilor mai puţin importante. Cât de curând, este posibil ca
şi această categorie de ”microtranzacţii” efectuate prin intermediul numerarului să fie
înlocuită cu efectuarea plăţilor în variantă electronică. În SUA, şapte mari magazine au
încheiat contracte cu Mondex SUA pentru a comercializa dani electronici, iar Visa
comercializează propria versiune, Visa Cash. Companiile implicate sunt de părere că viitorul
aparţine pieţelor în care banii nu vor mai circula fizic.
Cardurile de bani electronici sunt “cartele de plastic inteligente” asemănătoare
cartelelor de telefon utilizate pentru convorbirile interurbane. Acestea conţin microcipuri
care permit transferul banilor din conturile bancare către carduri speciale operabile la ATM-
uri. Ulterior, cardurile pot fi utilizate pentru efectuarea de tranzacţii la magazinele care le
acceptă. Tranzacţiile au loc aproape instantaneu, deoarece, spre deosebire de tranzacţiile cu
ajutorul cărţilor de credit sau al ATM-urilor, acestea nu necesită autorizarea prin
intermediul unei linii telefonice sau verificarea unei parole. Comercianţii doresc să
implementeze această tehnologie, deoarece taxele de autorizare şi de verificare a parolelor
sunt mari, ceea ce determină instituirea de către multe dintre firme a unor limite minime de
tranzacţionare prin intermediul cărţilor de credit sau al ATM-urilor. Într-o lume dominată de
banii electronici, consumatorii nu trebuie să-şi facă probleme în legătură cu nivelul minim al
tranzacţiilor. Microcipul din banii electronici va comunica cu microcipul existent la magazin,
iar dacă în urma verificărilor instantanee nu sunt identificate probleme de securitate,
tranzacţia este încheiată.
Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.490

Întrebări şi discuţii finale:

1. Prezentaţi evoluţia monedei.
2. Care sunt funcţiile banilor?
3. De cine depinde cererea de monedă? Dar oferta de monedă?
4. Care sunt sunt agregatele masei monetare?
5. Care sunt instrumentele politicii monetare?
6. Prezentaţi comparativ politica open market şi politica banilor ieftini.

64
 INFLAŢIA
8
Obiectivele capitolului:
ƒ Aprofundarea principalelor coordonate privind inflaţia – cauze şi consecinţe ale acesteia, tipuri de
inflaţie
ƒ Identificarea politicilor anti-inflaţie aplicate la nivel macroeconomic

Cuvinte cheie: inflaţie, IPC, deflator, inflaţie prin cerere, inflaţie prin costuri, spirală inflaţionistă,
inflaţie monetară

8.1.Definire, cauze, tipuri, consecinţe ale inflaţiei

Inflaţia – dezechilibru macroeconomic monetar reflectat prin creşterea masei
monetare din circulaţie peste nevoile economiei, conducând la deprecierea monetară,
creşterea permanentă, anormală şi generalizată a preţurilor. Nu orice creştere a preţurilor
înseamnă inflaţie ci una anormală, foarte puternică, creştere care a fost şi este variabilă în
spaţiu dar mai ales în timp; astfel, în anii ’50 era considerată normală o creştere a preţurilor de
1-2%, în anii ’60 3-4%, în prezent aproximativ 5%. De asemenea, pentru a vorbi despre
inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să aibă caracter permanent şi neuniform neafectând identic
toate bunurile şi serviciile.
Inflaţia este percepută de către toţi participanţii la viaţa economico-socială cu
intensităţi şi semnificaţii diferite; există însă modalităţi convenite instituţional pentru a-i
calcula nivelul şi evoluţia, pe baza unui indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată
a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii. Dintre toate, cel mai utilizat
indicator pentru a măsura inflaţia este IPC. Acesta se determină de organisme abilitate, pe
baza unui coş de bunuri de consum care cuprinde: alimente, bunuri de uz curent şi personal
(îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de toaletă, articole pentru sport, excursii), servicii de
transport, servicii culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ, bunuri de uz îndelungat
etc. În România, evaluarea inflaţiei se face pe baza IPC de tip Laspeyres, cu relaţia:
n

∑q i
1i p1i
IPC = i =1
n
⋅100
∑q i =1
i
1i p 0i

în care:
q – categoriile (grupele) de bunuri
i – ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetele de familie ale
salariaţilor, pensionarilor etc.
p – preţurile unitare

65
 0,1 – perioada de bază, respectiv curentă
Rata inflaţiei = IPC – 100
În România IPC se calculează prin luarea în calcul a unui nomenclator de sortimente
care cuprinde 1442 poziţii considerate reprezentative în consumul populaţiei structurate în
zece grupe de bunuri marfare. Înregistrarea preţurilor are loc în 42 de localităţi – reşedinţă de
judeţ şi Municipiul Bucureşti, în câteva mii de unităţi comerciale. Fiecărei grupe şi subgrupe i
se atribuie o anumită pondere care rezultă din ancheta integrală în gospodării realizată de INS
şi MMPS. Înregistrarea preţurilor se face săptămânal pentru mărfurile alimentare şi bilunar
pentru cele nealimentare şi servicii, la punctele stabilite. În final, se calculează, după modelul
Uniunii Europene, un indice de preţ clasic de tip Laspeyres de forma:

( )
n
Ri = ∑ w0i I pi − 100
i =1

în care:
Ri = rata inflaţiei
w0i = ponderea fiecărei grupe sortimentale în coşul general de bunuri din perioada de
bază
I pi = indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calculul

indicelui general

Puterea de cumpărare, respectiv valoarea relativă a monedei, se află în relaţie invers

proporţională cu indicele preţurilor.
Inflaţia este un fenomen cumulativ, rezultat al tuturor creşterilor anterioare.
Criterii de clasificare a inflaţiei:
1.După locul şi modul de manifestare :
a) inflaţie a abundenţei, specifică ţărilor dezvoltate, având cauze de natură monetară,
cantitate prea mare de bani faţă de cantitate mare de bunuri şi servicii;
b) inflaţie a penuriei, specifică ţărilor slab dezvoltate, datorată insuficienţei ofertei, surplusul
de bani raportându-se la cantitatea mică de produse.
2.După ordinul de mărime:
a) absolut, excedent de masă monetară care nu are acoperire în mărfuri şi servicii;
b) relativ, dată de rata inflaţiei. Amplitudinea ei exprimă intensitatea inflaţiei.
Luând în considerare evaluările făcute la nivel internaţional, inflaţia poate fi:
a) moderată, liniştită – caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor din coşul de
referinţă cu 2-3% anual;

66
b) deschisă – caracterizată prin creşterea anuală a preţurilor mai mică de 10% dar superioară
celei de 3%;
c) galopantă sau inflaţia cu două cifre – sursă a unor mari dezechilibre în economie. A fost
frecvent întâlnită în ţările în dezvoltare din Africa, America Latină şi uneori în ţările
dezvoltate;
d) hiperinflaţia – caracterizată prin creşteri foarte mari ale preţurilor, demonetizare (cererea
de monedă scade, tranzacţiile se efectuează sub formă de barter sau în monedă
alternativă), reduceri puternice ale salariului real (cca.30% lunar). Fenomen întâlnit izolat
după cel de-al Doilea Război Mondial, în unele din fostele ţări socialiste în procesul
tranziţiei spre economia de piaţă (Polonia, Rusia) dar şi în ţări din America Latină
(Brazilia, Chile), Asia şi Africa;
În România, potenţialul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de comandă
“explodând” odată cu trecerea la liberalizarea preţurilor din 1990. Inflaţia galopantă din ţara
noastră, din anii ’90, a fost alimentată de procesele imediate care au întreţinut-o dar şi de
modul în care a fost proiectată şi promovată reforma economică în contextul mediului
economic internaţional nefavorabil. În ultimii ani, se observă fenomenul dezinflaţionist dar,
un procent de creştere a preţurilor are o semnificaţie economică amplă, cu efecte asupra
întregii societăţi. Criza financiară şi economică mondială contemporană a ridicat noi
probleme privind tensiunile inflaţioniste generate şi, ca urmare, politicile anti-inflaţioniste
corespunzătoare.
Indicii anuali ai preţurilor de consum şi rata anuală a inflaţiei se prezintă, în ţara noastră,
astfel (1971-2012):
an precedent = 100

Indicii preţurilor
Anul Rata inflaţiei (%)
de consum (%)
1971 100,6 0,6
1972 100,0 0,0
1973 100,7 0,7
1974 101,1 1,1
1975 100,2 0,2
1976 100,6 0,6
1977 100,6 0,6
1978 101,6 1,6
1979 102,0 2,0
1980 102,1 2,1
1981 103,1 3,1
1982 117,8 17,8
1983 104,1 4,1
1984 101,1 1,1

67
 1985 100,8 0,8
1986 101,0 1,0
1987 100,9 0,9
1988 102,2 2,2
1989 101,1 1,1
1990 105,1 5,1
1991 270,2 170,2
1992 310,4 210,4
1993 356,1 256,1
1994 236,7 136,7
1995 132,3 32,3
1996 138,8 38,8
1997 254,8 154,8
1998 159,1 59,1
1999 145,8 45,8
2000 145,7 45,7
2001 134,5 34,5
2002 122,5 22,5
2003 115,3 15,3
2004 111,9 11,9
2005 109,0 9,0
2006 106,56 6,56
2007 104,84 4,84
2008 107,85 7,85
2009 105,59 5,59
2010 106,09 6,09
2011 105,79 5,79
2012 103,33 3,33

*) Indicele anual al preturilor de consum masoara evolutia de ansamblu a preturilor marfurilor cumparate si a
tarifelor serviciilor utilizate de catre populatie în anul curent fata de anul precedent (sau alt an ales ca perioada
de referinta). Acest indice este determinat ca raport, exprimat procentual, între indicele mediu al preturilor din
anul curent şi indicele mediu al anului precedent (sau alt an ales ca perioada de referinta). Incepand cu anul
1992, indicele mediu al preturilor unui anumit an se determina ca medie aritmetica simpla a indicilor lunari din
acel an, calculati fata de aceeasi baza (octombrie 1990=100).
Rata anuala a inflatiei se calculeaza scazand 100 din indicele anual al preturilor de consum.

Consecinţele inflaţiei se resimt asupra întregii societăţi. Intensitatea sa se măsoară şi

prin raportare la indicatorii dinamicii macroeconomice:
- creştere economică neinflaţionistă, caracterizată prin dinamică relativ înaltă a creşterii
economice şi inflaţie moderată. Inflaţia moderată este un factor stimulativ pentru creşterea
economică, sunt impulsionate investiţiile, se asigură creşterea PIB şi PNB real în special pe
seama creşterii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Ritmul de creştere a PIB/loc
depăşeşte rata inflaţiei;

68
- creştere economică inflaţionistă evidenţiază că dinamica creşterii economice este depăşită
de rata inflaţiei. PNB şi PIB real au o dinamică inferioară ratei inflaţiei;
- stagflaţie, caracterizată prin inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică zero. PIB şi PNB
real stagnează sau chiar se reduc (recesiune economică) în condiţiile în care preţurile cresc,
masa monetară stagnează sau chiar creşte, rata şomajului este foarte ridicată;
- slumpflaţie, stare critică a economiei, caracterizată prin hiperinflaţie, reducere drastică a
PNB şi a PIB real, şomaj cronic, de masă, dezechilibre grave interne şi externe. S-a întâlnit
temporar în economiile dezvoltate în cursul primului şoc petrolier, în unele economii în
dezvoltare şi în toate ţările foste socialiste, în perioada tranziţiei spre economia de piaţă.

Cauzele inflaţiei se pot grupa în:

1. Profunde, datorate dereglării raportului cerere-ofertă, dereglărilor sectoriale, regionale,
datorate alocării disproporţionate a factorilor de producţie etc. Rezultatele se concretizează în
inflaţie prin cerere şi /sau ofertă.
Cauzele care duc la un exces al cererii sunt :
- slabă înclinaţie spre economii;
- detezaurizare, datorată şi instabilităţii economice şi politice ;
- intrare de devize străine suplimentare (prin repatriere de profituri, excedentul balanţei
comerciale);
- cheltuieli cu efecte productive întârziate;
- sporirea cheltuielilor cu caracter neproductiv;
- creşterea excesivă a salariilor, fără acoperire în bunuri şi servicii;
- creştere demografică mare etc.
Cauzele care duc la o ofertă deficitară sunt:
- modificări rapide ale cererii şi canale de distribuţie prea lungi;
- nivel redus de atractivitate a oportunităţilor de investiţii, în condiţii concurenţiale
puternice;
- slabă mobilitate a factorilor de producţie;
- puncte slabe în organizare;
- condiţii de mediu improprii etc.
2. Nemijlocite, care conduc la inflaţie prin costuri şi inflaţie monetară.
a) inflaţia prin costuri este explicată prin circuitul producerii bunurilor, preţul input-
urilor reflectându-se în cel al out-put-urilor. Costurile mari au ca determinare, în principal:
politica salarială incorectă (salarii fără acoperire în producţie) şi creşterea preţurilor la
materiile prime şi materiale. Dacă preţurile materiilor prime importate sunt mai mari decât

69
cele ale materiilor prime indigene, inflaţia se numeşte importată. Costurile mari provin şi
din amortismentele ridicate, accelerate, de asemenea, presiunea fiscală, costul datoriei
publice. Inflaţia prin costuri antrenează scăderea producţiei, a gradului de ocupare, stagflaţia
fiind cea care desemnează acest tip de inflaţie – şomaj, inflaţie, stagnarea creşterii economice.
Dacă inflaţia prin costuri este concomitentă celei prin cerere, fenomenul se numeşte
spirală inflaţionistă, caz în care se aplică programul de creştere a cererii globale pentru a
evita creşterea şomajului şi reducerea producţiei. Rezultatul: diminuarea şomajului şi
creşterea inflaţiei.
b) inflaţia monetară – masa monetară creşte mai repede decât PNB-ul (PIB) real sau
altfel spus, oferta de monedă (veniturile agenţilor economici) creşte mai intens decât oferta de
bunuri economice (productivitatea). Considerată de majoritatea economiştilor un fenomen
monetar (Milton Friedman), inflaţia poate fi stopată prin acţiunile statului, de emisiune
monetară moderată, în ritmul creşterii PNB/PIB.
Cauzele creşterii excesive a masei băneşti în circulaţie sunt:
- finanţarea necontrolată prin deficit bugetar a unor cheltuieli publice;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar, conducând la supradimensionarea volumului
banilor de cont, cu efecte asemănătoare celor de numerar;
- intrarea în circulaţie a unor sume de bani care au fost ţinute în rezervă până la un
moment dat;
- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
- politică salarială neeconomică.
3. Cauze politice şi sociale – război, revoluţie, conducând la creşterea preţurilor la anumite
materii prime, cheltuieli publice foarte mari, anumite fenomene demografice care
dezechilibrează mărimea cererii efective etc.

Consecinţele inflaţiei sunt:

1. Asupra consumului, economisirii, investiţiilor. Moneda modifică comportamentul
individual în actul de consum, în cel al economisirii, incitând la cheltuieli, cresc economiile
pe termen scurt şi cu caracter speculativ, preferate investiţiile pe termen scurt etc.
2. Asupra gestiunii întreprinderii. Inflaţia conduce la devalorizarea capitalurilor, rate de
amortizare accelerate, costuri ridicate, preţuri ridicate. Inflaţia favorizează debitorii.
Întreprinderea îşi va crea datorii dar şi riscuri pe măsură şi se va dezvolta excesiv creditul
bancar care întreţine inflaţia.
3. Asupra repartiţiei veniturilor. Inflaţia defavorizează pe cei cu venituri mici şi fixe, cei cu
venituri ridicate fiind capabili să acopere creşterea preţurilor. Cel mai afectat de inflaţie este

70
consumatorul. Debitorii sunt favorizaţi, creditorii dezavantajaţi. Pe termen scurt, inflaţia
determină creşterea veniturilor statului.
4. Asupra forţei de muncă. Inflaţia are repercusiuni asupra gestiunii întreprinderii, îi
afectează capacitatea de investiţie; datorită creşterii generalizate a preţurilor şi a presiunilor
salariale tot mai puternice, întreprinderea, pentru a rentabiliza activitatea, optează pentru
reducerea numărului de angajaţi.
5. Asupra balanţei de plăţi – datorită degradării raporturilor valorice, ca urmare a inflaţiei,
preţurile nu mai joacă rolul de indicatori orientativi în economia de piaţă. Moneda naţională
depreciată nu încurajează exporturile, ci antrenează importurile; pentru că producţia naţională
este prea mică, se recurge deci la împrumuturi internaţionale de devize, de unde, degradarea
accelerată a balanţei de plăţi.
6. Consecinţe de natură socială, urmate de revendicări salariale.

8.2.Politici anti-inflaţie
Inflaţia este un fenomen macroeconomic negativ, cu grave consecinţe asupra întregii
vieţi economice, sociale, politice. În rândul politicilor anti-inflaţie se numără:
1. Măsuri prin cerere şi ofertă. Prin acestea se urmăreşte mai întâi restabilirea
echilibrului cerere-ofertă, fie prin reducerea excesului de cerere, fie prin impulsionarea
ofertei. I
Impulsionarea ofertei se poate realiza prin:
Ö înlăturarea cauzelor de scădere a producţiei, îmbunătăţirea organizării
producţiei;
Ö crearea de noi capacităţi de producţie;
Ö utilizarea eficientă a capacităţilor existente;
Ö reforme economice compatibile cerinţelor producţiei etc.
Excesul de cerere se poate diminua prin:
Ö amânarea cererii prin reducerea vânzărilor în rate;
Ö îngheţarea salariilor;
Ö creşterea impozitelor şi taxelor directe;
Ö reducerea cheltuielilor publice;
Ö încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri;
Ö asigurarea climatului de stabilitate economică şi politică;
Ö reducerea creditelor oferite firmelor şi creşterea ratei dobânzii etc.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri vizează reducerea costurilor prin:

71
 Ö folosirea eficientă a materiilor prime, materialelor în consumurile
industriale,
Ö găsirea de înlocuitori,
Ö politică de salarizare adecvată cerinţelor şi legităţilor economice,
Ö distribuirea raţională a venitului naţional pe categorii, grupuri socio-
profesionale,
Ö blocarea preţurilor etc.
3. Măsuri monetare şi financiare. Fiind apreciat ca un fenomen monetar, printre
măsurile de natură monetar-financiară se numără:
a) Deflaţia – prin care statul vizează blocarea sau scăderea generalizată a preţurilor şi
mărirea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie
(dezinflaţia semnifică reducerea sau încetinirea, de la un an la altul, a ritmului de creştere a
preţurilor). Deflaţia poate fi:
- Monetară, constând în restrângerea masei monetare în circulaţie prin anularea sau
convertirea mijloacelor de plată, de exemplu 20 la 1 – reformă monetară;
- Financiară – achitarea datoriei statului la Banca Centrală sau adoptarea politicilor
prin excedente bugetare realizate prin micşorarea cheltuielilor publice, creşterea
impozitelor;
- De credit – prin ridicarea nivelului dobânzilor sau micşorarea creditelor bancare.
Deflaţia poate avea ca urmare, reducerea activităţii economice (lipsă de lichidităţi,
insuficienţa circulaţiei mărfurilor etc.)
b) Revalorizarea - prin aceasta statul urmăreşte revenirea monedei naţionale la cursul iniţial
(mai mare). Dacă se restabileşte credibilitatea monedei, aceasta este o măsură anti-
inflaţionistă, dar ca efecte negative pot apărea: scumpirea exporturilor, reducerea procurării de
valută, reducerea importurilor etc.
c) Devalorizarea – adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel
al pieţei, mai mic. Această măsură ieftineşte exportul şi poate conduce la restabilirea
raporturilor valorice în ceea ce priveşte preţurile dar, poate decredibiliza moneda.
d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii. Scontul este o formă de existenţă a
dobânzii. Pentru a limita creditul care alimentează canalele circulaţiei monetare, o măsură este
cea de scumpire a împrumutului (preţul împrumutului este egal cu rata scontului sau a
dobânzii).
e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Această măsură la care s-au adăugat:
ridicarea ratei dobânzii şi emisiune monetară moderată, proporţională creşterii economice, a
fost cunoscută în anii ’80 sub numele de politica ofertei. Ea viza stimularea producţiei, a

72
ofertei. S-a considerat că pentru a stimula oferta, reducerea fiscalităţii, deci preţuri mai mici
pentru produse şi servicii, este binevenită, atât pentru întreprinderi cât şi pentru creşterea
încasărilor statului.
În concluzie, inflaţia poate fi gestionată prin măsuri şi pârghii economico-financiare
care stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care
conciliază obiectivul de creştere a cererii agregate cu cel al majorării producţiei şi a ofertei, pe
cale intensivă. Statele cu o largă deschidere internaţională, vulnerabile la instalarea inflaţiei
importate, au ca variantă principală de acţiune dinamica productivităţii factorilor de producţie
superioară dinamicii costurilor deci, consolidarea economiei reale prin creşterea ofertei şi
îmbunătăţirea ei calitativă şi structurală.

Intrebări şi discuţii finale:

1. Definiţi inflaţia.
2. Care sunt cauzele inflaţiei?
3. Caracterizaţi tipurile de inflaţie cunoscute.
4. Prezentaţi consecinţele inflaţiei.
5. Caracterizaţi politicile anti-inflaţie.

73
 ECONOMIA INFORMAŢIEI
9
Obiectivele capitolului:
ƒ Identificarea premiselor economiei informaţiei
ƒ Cunoaşterea informaţiei ca obiect al economiei
ƒ Cunoaşterea rolului informaţiei în structura şi funcţionarea sistemelor economice

Cuvinte cheie: economia societăţii informaţionale, informaţia – resursă, informaţia – bun economic

9.1. Premisele economiei informaţiei

Economia tehnologico-informaţională intensivă este recunoscută ca o economie a
reţelelor. Economia bazată pe informaţie se caracterizează prin proliferarea structurilor
nonierarhice de decizie şi acţiune în locul celor de tip piramidal, proprii societăţii industriale.
Infrastructura tipică pentru societatea informaţională este articulată prin reţele de calculatoare
şi telecomunicaţii, în special Internet, aflată într-o expansiune fără precedent.
Economia societăţii informaţionale de tip tehnologico-informaţional intensiv se
caracterizează prin:
- afirmarea nevoilor de informare şi comunicare ca nevoi umane primare, corespunzător
asumării explicite şi active de către subiecţi individuali şi colectivi a statutului de agenţi
informaţionali şi cognitivi;
- ponderea dominantă şi importanţa critică a resurselor informaţionale şi cunoştinţelor în
sistemul resurselor disponibile ;
- creşterea ponderii sectorului economic al informaţiei la nivel macro şi mondoeconomic
prin integrarea activităţilor de concepţie tehnologică, ştiinţifică, artistică, educaţionale, a
celor de informare publică etc.;
- creşterea rolului informaţiei în susţinerea şi dinamizarea creşterii şi dezvoltării economice
la nivelul economiei naţionale;
- preponderenţa activităţilor umane desfăşurate în regim de asistare interactivă cu
calculatorul;
- rolul reţelelor informatice în eliminarea distanţelor geografice în desfăşurarea activităţilor
economice, sociale etc.;
- valorificarea superioară a resurselor umane prin creşterea dimensiunilor investiţiilor în
capitalul uman – formare, perfecţionare;
- accesibilitatea serviciilor şi facilităţilor oferite de sistemele informatice în domeniul
profesional şi personal.
Trecerea la societatea informaţională a marcat decisiv dematerializarea activităţii
economice manifestată prin:
74
Æ creşterea gamei de bunuri informaţional intensive care încorporează investiţia umană de
inteligenţă şi creativitate;
Æ proiectarea asistată de calculator a produselor şi tehnologiilor în vederea optimizării
soluţiilor constructive, funcţionale, de fabricaţie şi a diminuării consumurilor materiale şi
energetice;
Æ creşterea numărului de produse care integrează cunoştinţe informatice;
Æ multiplicarea şi diversificarea tranzacţiilor cu bunuri informaţionale dar şi facilitarea
tranzacţiilor comerciale în general;
Æ accesibilitatea şi utilizarea pe scară tot mai largă a monedei electronice etc., în general a
economiei fără numerar;
Æ “biroul fără hârtie” care înlocuieşte treptat documentele clasice;
Æ ziarele electronice;
Æ creşterea rolului activelor intangibile în funcţionarea organizaţiilor şi întreprinderilor.

9.2. Informaţia – obiect al economiei

Informaţia este obiect al economiei sub forma bunurilor informaţionale şi a resurselor
informaţionale în cadrul proceselor de creare, administrare, tranzacţionare şi utilizare a lor. Ca
obiect al economiei, în calitate de resursă, informaţia se distinge de bunurile tangibile,
corporale prin:
Æ costurile înalte de producere comparativ cu costurile scăzute aferente reproducerii
şi stocării lor;
Æ transfer facil al informaţiei de pe un suport pe altul, implicând şi mijloace de
protecţie a informaţiei;
Æ caracterul multiplicativ al diseminării informaţiei;
Æ caracterul perisabil al informaţiei dat de uzura morală rapidă a acesteia.
Bunurile informaţionale – produse intelectuale care satisfac nevoi umane de
cunoaştere şi informare a căror utilitate specifică se regăseşte în conţinutul mesajelor pe care
le conţin. Ele pot consta în informaţii şi cunoştinţe disponibile pentru utilizare, inclusiv
serviciile şi facilităţile de acces.
Resursele informaţionale – fonduri de informaţii care, prin conţinutul şi modul lor de
organizare şi acces, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea lor de către factorul
uman, în scopul cunoaşterii, deciziei, acţiunii. Ele există sub formă de fişiere pe suport clasic,
magnetic, electrono-optic, baze de date şi bănci de date gestionate cu calculatorul, colecţii
documentare, registre informaţionale computerizate, fonduri de brevete, proiecte, patente etc.

75
 La nivelul firmelor şi organizaţiilor, resursele informaţionale reprezintă o sursă majoră
de avantaj concurenţial care devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt
gestionate pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite.

9.3. Informaţia în structura şi funcţionarea sistemelor economice

La nivelul firmelor şi organizaţiilor informaţia se prezintă în ipostazele:
1. Factor de producţie – în această calitate, este un element de intrare obligatoriu pentru
funcţionarea oricărui sistem de producţie, în cadrul căruia se combină cu factorii clasici;
acţionează sub forma inovaţiei, a experienţei de producţie, a procedurilor de organizare şi
gestiune economică a firmelor; această ipostază a informaţiei se regăseşte în primul rând în
cazul sistemelor de producţie conduse direct cu calculatorul.
2. Suport al proceselor de analiză – decizie – control în sistemele economice. Informaţia
se situează la intrarea în ciclul analiză – decizie – acţiune, îi asigură coerenţa şi raţionalitatea,
având un rol determinant în formarea şi evoluţia performanţelor concurenţiale şi manageriale
ale oricărei organizaţii.
3. Formă de reprezentare şi înmagazinare a cunoaşterii individuale şi organizaţionale.
Informaţia intervine în formarea reprezentărilor cognitive ale subiecţilor organizaţionali.
4. Activ intangibil de importanţă strategică pentru firme. Activele cele mai importante
pentru poziţia şi perspectivele de piaţă ale firmelor sunt, în prezent, cele intangibile –
imaginea de marcă, portofoliul de soluţii tehnologice şi comerciale noi, competenţele
individuale şi colective – iar concurenţa dintre firme se desfăşoară preponderent în sfera
abilităţilor lor de a inova sub aspect tehnologic şi managerial, de a genera, atrage şi gestiona
inteligent informaţia şi cunoaşterea.
5. Mediu al comunicării şi integrării organizaţionale – factor antientropic, element
ordonator şi structurator al mediului organizaţional, precum şi ca substanţă a comunicării şi
interacţiunii între indivizi la scara organizaţiilor şi grupurilor, determinând gradul de sinergie
a acţiunii colective în vederea scopurilor asumate. Concurenţa între firme se manifestă prin
capacitatea acestora de a-şi dezvolta şi utiliza competenţe organizaţionale specifice vizând:
- Generarea şi promovarea inovaţiei tehnologice şi manageriale;
- Asimilarea rapidă a celor mai recente achiziţii ale ştiinţei şi tehnologiei de vârf;
- Accesul la cele mai relevante informaţii de natură tehnico-economică şi comercială,
disponibile pe piaţa informaţiei;
- Promovarea în mediul de afaceri a unei imagini publice cât mai favorabile;
- Crearea de alianţe strategice inter-firme pentru dezvoltarea şi gestionarea interactivă a
unor capabilităţi competitive.

76
 Piaţa informaţiei – desemnează spaţiul economic al tranzacţiilor care au ca obiect
mărfuri de tipul bunurilor şi serviciilor informaţionale, inclusiv reglementările de cadru,
procedurile de tranzacţionare şi manifestările de specificitate ale cererii şi ofertei. În sens
restrâns, piaţa informaţiei se referă la vânzarea – cumpărarea de bunuri şi servicii legate direct
de tehnologia informatică sau rezultate din aplicarea acesteia: programe de calculator,
proiecte informatice, informaţie memorată pe suport magnetic, servicii informatice. În sens
larg, se referă la circulaţia bunurilor informaţionale în general, incluzând în plus, serviciile de
telecomunicaţii, mijloacele de comunicare în masă, activităţile de transfer de informaţii şi
cunoaştere – instruire, consultanţă etc.
Factorii care au influenţat dezvoltarea pieţei informaţiei sunt:
1. creşterea rapidă a necesităţilor de informare ale organizaţiilor şi indivizilor, atât din raţiuni
profesionale şi manageriale cât şi de ordin social;
2. intensificarea nevoilor de schimb de informaţii între agenţii economici;
3. condiţionarea calităţii deciziilor adaptate de agenţii economici de obţinerea de informaţii
relevante şi actuale despre mediul de afaceri;
4. afirmarea unor clase tot mai largi de informaţii ca bunuri de larg consum;
5. avansul tehnologiilor de prelucrare şi transmitere a informaţiei;
6. reducerea progresivă a costurilor de exploatare a tehnicii de calcul şi accesibilitatea
utilizării acesteia.
Principalele caracteristici actuale ale pieţei mondiale a informaţiei:
- globalizarea fluxurilor de schimb de informaţii şi dezvoltarea acestora ca fluxuri
transfrontieră;
- creşterea accesibilităţii produselor şi serviciilor informatice sub aspectul costurilor şi
facilităţilor de utilizare;
- disponibilitatea unei game complete de produse şi servicii, inclusiv la cheie, ceea ce
permite instalarea lor rapidă în diverse medii de utilizare, cu adaptare facilă la
caracteristicile acestora şi la cerinţele specifice ale beneficiarilor;
- orientarea către utilizator (client) a produselor şi serviciilor, prin intermediul interfeţelor
prietenoase, paralel cu creşterea generală a gradului de educaţie informatică – reducerea
progresivă a analfabetismului informatic.
Piaţa informaţiei prezintă un grad înalt de segmentare – atât cererea cât şi oferta care
au un caracter extrem de dinamic se diferenţiază în raport cu conţinutul şi sensul propriu
fiecărei informaţii solicitate sau oferite. Nevoia de informare este orientată către latura
semantică percepută de pe poziţii diferite de utilizator; pe de altă parte, oferta este prezentată
în termeni specifici furnizorilor de mărfuri informaţionale.

77
 Investiţiile în noua economie
Investiţiile reprezintă o componentă – cheie a cheltuielilor agregate. În vechea
economie, investiţiile erau asociate cu imaginea construcţiei unei noi fabrici sau a unei
clădiri de birouri, sau cu achiziţia unei maşini de treierat ori a unei maşini pentru realizarea
de imprimări metalice. Fabricile, clădirile de birouri şi echipamentul reprezintă o mare parte
a stocului de capital al economiei, iar acesta creşte pe măsură ce firmele derulează noi
investiţii.
Din ce în ce mai mult, cheltuielile de consum private se orientează către
echipamentele de prelucrare a informaţiilor şi software. De la aproape 14% din totalul
investiţiilor fixe private în 1980, această categorie a crescut până la 27% din totalul
investiţiilor private în anul 1999. Două dintre principalele forme ale acestor investiţii sunt
calculatoarele personale şi software-ul. Investiţiile în calculatoare personale şi software au
crescut ca pondere deţinută în totalul investiţiilor fixe ale sectorului privat. În mod deosebit,
creşterea investiţiilor în software a avut o amploare remarcabilă. De la numai 2% din totalul
investiţiilor în 1980, în 2005 investiţiile în software totalizau 11% din totalul cheltuielilor de
investiţii.
În cadrul noii economii, calculatoarele personale şi software-ul nu sunt singurele
tipuri de capital care au crescut în importanţă. Capitalul este într-o tot mai mare măsură
intangibil. Abilitatea firmelor de a concura depinde tot mai mult de capacitatea de a inova.
Practicile organizaţionale ale firmelor, capacitatea de cercetare, reputaţia şi resursele
umane sunt importante pentru succesul unei firme într-un mediu de afaceri aflat într-o
permanentă schimbare. O măsură a acestor active intangibile este oferită de relaţia dintre
valoarea de piaţă a firmei şi costul înlocuirii capitalului tangibil (fabrici, echipament şi
structuri). Acest raport a crescut semnificativ pentru firmele din SUA, ceea ce arată încă o
dată importanţa activelor intangibile în cadrul noii economii.
Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.595

Întrebări şi discuţii finale:

1. Care sunt premisele economiei informaţiei?
2. Care sunt ipostazele în care se găseşte informaţia?
3. Care sunt factorii care au influenţat dezvoltarea pieţei informaţiei?
4. Prezentaţi caracteristicile pieţei mondiale a informaţiei.
5. Care este rolul informaţiei pentru specialistul în ştiinţe economice?

78
 DEZVOLTAREA ECONOMICĂ UMANĂ-DURABILĂ
10
Obiectivele capitolului:
ƒ Conştientizarea importanţei crizei natural-umană a dezvoltării contemporane
ƒ Cunoaşterea principalelor restricţii ale dezvoltării economice
ƒ Aprofundarea conceptului de dezvoltarea-umană durabilă, caracteristicilor, indicatorilor de
măsurare a progresului economic şi social

Cuvinte cheie: criza natural-umană, dezvoltare umană durabilă, progres economic şi social

10.1.Criza natural-umană a dezvoltării contemporane

Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii macroeconomice care
presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor, un ansamblu de transformări cantitative,
structurale, calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică, tehnologiile de
fabricaţie, mecanismele şi structurile organizaţionale şi funcţionale ale economiei, în modul
de gândire şi comportamentul oamenilor.
În trecut, dezvoltarea economică era văzută ca un fenomen de creştere continuă a PIB
atât pe ansamblul economiei cât şi pe locuitor, fiind considerată doar ca un fenomen de
creştere economică care aduce efecte benefice asupra populaţiei prin crearea de noi locuri de
muncă şi prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii. Această abordare nu avea în prim-plan
probleme cum ar fi sărăcia, şomajul, inegalitatea distribuţiei veniturilor, bazându-se
preponderent pe latura extensivă. Noua abordare, conturată în anii ‘70 ia în considerare toate
aceste componente şi multele altele.
Criza natural-umană este procesul complex, profund de accentuare, la scară globală, a
incompatibilităţii mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, a profitului, în sens
monetar, cu cel social-uman, ce pune în pericol echilibrele stabilităţii dinamice dintre
eficienţă, în sens strict economic, justiţie socială şi egalitatea şanselor generaţiilor viitoare la
viaţă, în mediul natural-uman care ne este dat.
Criza natural-umană îşi are originea în acumularea şi concentrarea de putere
economică, dincolo de posibilitatea de a fi controlată şi folosită spre binele general. Motivaţii
ale acestei cauze principale sunt:
- Urmărirea creşterii continue a producţiei economice prin mecanismele pieţei libere,
aubordonate direct profitului financiar care, a produs, după 1990, accelerarea prăbuşirii
capacităţilor de regenerare a mediului înconjurător şi structurii sociale, concomitent cu
pierderea ireversibilă, de către ţările sărace, a competiţiei pentru resurse, cu ţările bogate.
- Mutarea treptată a puterii şi responsabilităţii sociale, democratice din mâinile guvernelor
naţionale în zona marilor corporaţii şi instituţii financiar-monetare, urmărind profitul

79
 financiar, sub forma accentuării şi diversificării proceselor de globalizare a dezvoltării
economice.
- Delimitarea celor care suportă costurile crizei natural-umane ale dezvoltării de cei care
iau deciziile importante cu privire la viaţa economică şi menţinerea lor, cu ajutorul
mecanismelor de propagandă controlate de marile centre de putere economico-financiare
ale lumii, într-o stare de confuzie cu privire la adevăratele cauze ale sărăciei şi dezastrelor
în care sunt menţinuţi.
- Piaţa liberă şi concurenţa s-au transformat din forţe pozitive în instrumente ale “unei
tiranii de piaţă” care a cuprins economia globală şi în care câştigul este, întotdeauna, de
partea celor puternici.

10.2.Restricţii ale dezvoltării economice

O primă restricţie o reprezintă resursele naturale inadecvate sau ineficient utilizate. O
ţară săracă din punct de vedere al disponibilităţii de resurse naturale va atinge mai greu
creşterea economică în comparaţie cu o ţară cu potenţial mai mare. Acest punct de vedere a
fost însă infirmat de experienţa unor ţări cum ar fi Japonia, Singapore care, deşi sărace în
resurse naturale au atins niveluri de dezvoltare economică foarte ridicate. Deşi rezervele
naturale abundente pot fi un factor important al creşterii economice, deţinerea unor astfel de
resurse nu se constituie într-o condiţie necesară şi suficientă pentru a asigura creşterea
economică. Ineficienţa alocativă reprezintă situaţia în care resursele nu sunt distribuite
proporţional între diferitele sectoare productive. Ineficienţa productivă este dată de
combinarea incorectă a factorilor de producţie.
O altă restricţie principală în desfăşurarea procesului de dezvoltare o reprezintă
creşterea rapidă a populaţiei. Printre primii specialişti care au observat influenţa numărului
populaţiei în corelaţie cu creşterea nivelului de trai şi implicit a fenomenului de creştere
economică a fost, în secolul al XIX-lea, Thomas Malthus. Predicţiile lui Malthus au fost însă
infirmate deoarece acesta nu a luat în considerare progresul tehnic şi efectele acestuia asupra
agriculturii şi nici restricţionările voluntare ale creşterii populaţiei, aplicate cu succes în ţări
cu potenţial demografic mare, cum ar fi China. În ţările cu economii dezvoltate producţia de
hrană a crescut mai mult decât creşterea populaţiei, în schimb, cele mai sărace ţări ale lumii
sunt obligate să cheltuiască mult şi să aloce o parte importantă din venitul naţional pentru o
populaţie în creştere. Creşterea venitului pe locuitor din aceste ţări reprezintă mai puţin de
jumătate din cea a ţărilor cele mai bogate. Rezolvarea ar putea-o constitui o nouă revoluţie
verde ale cărei dimensiuni să o depăşească pe cea cunoscută. Problema asigurării hranei este
de prim ordin dacă avem în vedere că tehnica genetică, tehnicile de producţie nu pot produce

80
creşteri spectaculoase ale productivităţii şi producţiilor agricole şi animaliere. La acestea se
adaugă scoaterea din uzul agricol a unor importante suprafeţe de teren din Japonia, Coreea de
Sud, Taiwan, alte ţări asiatice, pierzând cca. 40% din suprafaţa cultivabilă cu cereale. În
Indonezia se distrug anual, numai în Java, 20.000 ha teren arabil, de pe care ar putea fi hrăniţi
360.000 locuitori. Terenul ce rămâne nefolosit pe glob este foarte mare dar nu poate înlocui
pierderea, pentru că acesta este deja erodat prea tare sau se află în regiuni prea secetoase, prea
reci sau lipsite de factori economici pentru a fi exploatate.

10.3.Dezvoltarea umană durabilă – concept, caracteristici, indicatori de măsurare a

progresului economic şi social
Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei ţări dar şi la scară
mondială sunt rezultatul unui complex de factori: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea
mediului înconjurător; pierderea încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării;
nesiguranţa unui loc de muncă; înstrăinarea tineretului; erodarea valorilor tradiţionale;
şomajul şi alte crize economico-financiare, geopolitice etc. În Raportul Brundtland, intitulat
Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, din
iunie 1992, se afirma că: “dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre
economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman,
nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndelungat”. Dezvoltarea durabilă, viabilă, sustenabilă are în vedere asigurarea
compatibilităţii a 4 sisteme: economic, uman, ambiental, tehnologic astfel încât satisfacerea
nevoilor prezentului să nu compromită capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura
propriile nevoi.
Pornind de la 5 factori care se inter-influenţează în procesul dezvoltării – populaţia,
resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea,
strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare
a raportului nevoi-resurse.
Elementele care definesc dezvoltarea durabilă sunt:
Ö compatibilitatea perfectă dintre mediul creat de om şi mediul natural;
Ö egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed;
Ö interpretarea problemelor prezentului prin prisma viitorului;
Ö mutarea centrului de greutate dinspre maximizarea profitului spre bunăstarea umană;
Ö realizarea unei integrări perfecte a capitalului natural cu cel uman, în cadrul unei strategii
ample ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale.
Pentru ca dezvoltarea durabilă să poată fi aplicată cu succes este necesar:

81
 a) crearea de programe pe termen scurt şi mediu dar şi pe termen lung 20-25 ani;
b) crearea de mijloace noi de evaluare a eficienţei acţiunilor;
c) un nou cod de valori;
d) un alt sistem de criterii şi indicatori, PIB/loc neputând exprima singur bunăstarea
umană, deoarece piaţa apreciază eficienţa economică iar mediul natural eficienţa
ecologică.
În contextul modificărilor la nivel mondial privind sistemul de valori, exemplificăm:
- în timp ce producţia economică mondială a crescut de peste 5 ori faţă de 1950, decalajul
absolut dintre bogaţi şi săraci se măreşte continuu datorită distribuţiei inechitabile a
bogăţiei. Astfel, în timp ce unui procent de 20% din populaţia mondială care trăieşte în
ţările cele mai bogate îi revin 82,7% din veniturile mondiale, unui procent de 20% din
populaţia lumii care trăieşte în cele mai sărace ţări îi revin numai 1,4% din aceste venituri.
- potrivit unor calcule, aproximativ 80% din daunele ecologice ale lumii sunt cauzate de 1,1
mld. de supraconsumatori care-i reprezintă pe cei 20% din locuitorii ţărilor bogate.
- dorinţa milioanelor de tineri din SUA de a-şi întemeia o familie stabilă este contrazisă de
realizăţile sociale - în SUA mai mult de jumătate dintre toţi copiii fiind crescuţi în familii
cu un singur părinte.
- în perioada de după 1945, numită şi “era păcii” au murit în conflicte armate peste 20
milioane oameni, 90% dintre aceştia din rândul civililor.
- dacă în 1960 erau înregistraţi 1,4 milioane de refugiaţi, în 1992 numărul lor ajunsese la
18,3 milioane, la care s-au mai adăugat încă 24 milioane dislocaţi între generaţiile
propriilor ţări.
- poluarea mediului înconjurător, la scara planetei, a adus, printre altele, un nou pericol şi
anume, ameninţarea cu moartea, cauzată de subţierea treptată a stratului de ozon din
atmosferă care transformă, în aceste condiţii, razele ultraviolete într-un factor mult mai
periculos decât armele nucleare.
Urmărind realizarea indicatorilor la momentul actual, se observă:
Ö indicatorii economici se află într-o stare rezonabilă iar pe termen lung
promiţătoare;
Ö indicatorii ce măsoară starea mediului natural arată degradarea continuă a sănătăţii
mediului.
În ceea ce priveşte indicatorii economici:
- Produsul mondial brut totaliza aproximativ 214 milioane $ în 1980 crescând la 292,7
milioane $ în 1990;

82
- Comerţul internaţional s-a dezvoltat – exporturile mondiale au crescut cu 4% pe an în
perioada 1980-1990;
- În ceea ce priveşte angajarea forţei de muncă – într-un an creşterea economică creează
numeroase locuri de muncă dar crearea locurilor de muncă se află cu mult în urma
numărului de persoane care intră prima dată în sfera forţei de muncă;
În ceea ce priveşte indicatorii ecologici:
- Pădurile – în fiecare an, suprafaţa împădurită a Pământului se micşorează cu aproape 17
milioane ha, deci aproape egală cu cea a Austriei;
- Pădurile sunt tăiate pentru obţinerea de noi suprafeţe arabile, pentru producţie de
cherestea şi lemne de foc, care depăşeşte capacitatea normală de regenerare a pădurilor ;
- Pământul – pierderile de pământ vegetal din terenurile agricole sunt estimate la 24
miliarde tone, aproape jumătate din pământul destinat culturii grâului în Australia;
- Calitatea aerului – poluarea atmosferei a atins cote alarmante pentru sănătatea oamenilor
în sute de oraşe ale lumii;
- Clima – cantitatea de bioxid de carbon responsabil pentru efectul de seră se află într-o
continuă creştere cu 0,4% pe an din cauza arderilor de combustibili fosili şi a defrişării
pădurilor.
Dezvoltarea durabilă se bazează pe o nouă ordine socială care are ca principii de bază:
1. revigorarea creşterii economice
2. conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse
3. asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei
4. reorientarea tehnologiei
5. integrarea mediului şi a proceselor economice în actul decizional
6. reforma relaţiilor economice internaţionale
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării umane durabile
integrează următoarele exigenţe majore la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale
sistemului global al economiei mondiale:
a) un comportament fundamental revizuit, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile
obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în
dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic;
c) planificarea strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă,
atât pe plan naţional cât şi internaţional;

83
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor
curente, ale intereselor imediate va face transformarea firească şi lentă, succesul fiind
asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane;
e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă se speră să înţelegem nu dacă, ci, cum putem crea
prin acest proces complex şi de durată în prezent, într-un viitor din ce în ce mai sigur;
f) în acest proces fundamental este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine -
sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe
care vrea să o schimbe;
g) în acest proces complex, de întindere şi dificultate, cheia dezvoltării durabile nu este
numai pentru a supravieţui specia umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a
cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.

Măsurarea progresului economic şi social în viziunea dezvoltării umane durabile

Pentru a urmări evoluţia lumii în care trăim s-au delimitat noi modalităţi de măsurare a
progresului şi anume prin:
- Human Development Index HDI, propus de ONU
- Indicele de prosperitate economică viabilă – Index of Sustenable Economic
Welfare ISEW, propus de Herman Daly şi John Cobb
- Consumul de cereale/loc
Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu ia în
considerare dezvoltarea mediului ambiant. ISEW se consideră a fi cel mai cuprinzător
indicator al nivelului de trai la ora actuală, deoarece măsoară atât consumul mediu cât şi
distribuţia degradării mediului ambiant. Consumul de cereale pe locuitor este relevant pentru
nivelul de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai
sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.
Potrivit autorilor Raportului cu privire la dezvoltarea umană, pe anul 1995, elaborat
sub egida PNUD, există 3 indicatori cu ajutorul cărora se pot măsura în termeni umani
performanţele dezvoltării:
- speranţa medie de viaţă la naştere – sintetizează date cu privire la evoluţia stării de
sănătate a individului, alimentaţie, asigurarea condiţiilor de locuit, sanitare etc.;
- rata de instruire reflectă cuantumul de cunoştinţe de care dispune individul, deprinderile,
capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile economice şi sociale. Se
măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia adulţilor ştiutori de carte, a celor care
urmează efectiv învăţământ de toate gradele;
- venitul mediu/loc (care, din 2006 a înlocuit indicatorul PIB/loc.).

84
 Cei 3 indicatori se folosesc pentru calculul indicatorului dezvoltării umane HDI.
Potrivit metodologiei folosite, HDI pentru o ţară poate lua valori între 0,200 şi 1,00.
Fiecare dintre cei 3 indicatori are limite minime şi maxime:
- speranţa medie de viaţă la naştere este între 25 şi 85 ani
- proporţia adulţilor ştiutori de carte şi rata combinată a înscrierii în formele de
învăţământ între 0 şi 100%
- venit mediu/loc între 100 şi 40.000 $
Indicatorul global al dezvoltării economiei umane – IGDEU a fost propus de ASE Bucureşti,
fiind un indicator care reuneşte, pe lângă componenta economică, componente sociale,
ambientale, necesare unei abordări compatibile realităţilor prezentului. În cadrul acestui
indicator se regăsesc:
ƒ ponderea PNB/loc al ţării analizate în PNB/loc cel mai ridicat din lume;
ƒ durata medie de viaţă din ţara analizată raportată la acelaşi indicator cel mai bun din lume;
ƒ rata şomajului cea mai scăzută din lume raportată la rata şomajului din ţara analizată;
ƒ gradul de poluare admis, pe forme de poluare, la nivel mondial, ca nivel optim raportat la
gradul de poluare realizat în ţara analizată;
ƒ numărul locuitorilor ce revin la un medic cu cel mai mic nivel din lume raportat la cel din
ţara analizată;
ƒ ponderea suprafeţelor agricole afectate de factori limitativi ai capacităţilor productive în
totalul suprafeţelor agricole în ţara cu cele mai bune realizări raportată la aceeaşi pondere
în ţara analizată;
ƒ ponderea suprafeţelor cu păduri afectate de factori poluanţi în totalul suprafeţelor
împădurite în ţara cu cele mai bune realizări raportată la aceeaşi pondere în ţara analizată;
ƒ cheltuielile cu protecţia mediului/loc în ţara analizată raportate la acelaşi indicator în ţara
cu cele mai bune rezultate;
ƒ numărul de copii născuţi vii la 1000 femei în ţara analizată raportat la acelaşi indicator cel
mai bun din lume;
ƒ numărul decedaţilor sub 1 an la 100 născuţi vii în ţara cu cele mai bune rezultate raportat
la acelaşi indicator în ţara analizată;
ƒ consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi, în medie zilnică, pe locuitor, în
ţara analizată raportat la acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări;
ƒ gradul de înzestrare a populaţiei cu bunuri de uz îndelungat la 1000 locuitori în ţara
analizată raportat la cea mai bună realizare din lume;
ƒ numărul studenţilor la 1000 locuitori în ţara analizată raportat la cel al studenţilor din ţara
cu cele mai bune rezultate.

85
Întrebări şi discuţii finale:
1. Caracterizaţi criza natural-umană contemporană.
2. Care sunt restricţiile dezvoltării economice contemporane?
3. Care sunt caracteristicile progresului economic şi social?
4. Prezentaţi principalii indicatori de măsurare a dezvoltării umane.
5. Analizaţi comparativ dezvoltarea umană în cel puţin 5 ţări ale lumii, în ultimii 10 ani.

86
 TESTE

1.În structura cererii agregate intră: 9.Diferenţa între P.I.B. şi P.I.N. este
a) Oferta agregată dată de:
b) Importul net Balanţa schimburilor cu străinătatea
c) Formarea brută de capital fix Consumul de capital fix
2.Pe termen scurt, oferta agregată: Consumul intermediar
a) Scade 10.Impozitele indirecte se includ în:
b) Creşte datorită creşterii stocului de capital a) Preţurile factorilor de producţie
c) Se adaptează la nivelul cererii agregate b) Preţurile pieţei
3.În Sistemul Conturilor Naţionale, contul c) Ambele
“producţia” cuprinde subcontul: 11.PIB calculat prin metoda
a) Consum de capital fix producţiei cuprinde:
b) Venituri a) Valoarea adăugată brută
c) Activităţi b) Formarea brută de capital fix
4.Contul “acumulare” din cadrul SCN c) Salariile
cuprinde, printre altele: 12.Munca prestată de personalul
a) Finanţarea cheltuielilor pentru creşterea casnic intră în calculul:
stocurilor a) PIB
b) Cheltuielile făcute pentru consumul public b) Economiei subterane
c) Veniturile realizate în sectorul serviciilor c) Autoconsumului
5.Injecţiile în fluxul circular al venitului 13.Cel mai frecvent folosit indicator
pot fi: în comparaţiile internaţionale este:
a) Exporturile a) P.I.B.
b) Importurile b) P.N.B./loc.
c) Exportul net c) V.N./loc.
6.În fluxul circular al venitului intră agenţi 14.De regulă, situaţia în care PNB
economici cum ar fi: >PIB este specifică:
a) Bunurile şi serviciile a) Ţărilor dezvoltate
b) Piaţa muncii b) Ţărilor în dezvoltare
c) Menajele c) Ţărilor cu economie de comandă
7.Retragerile din fluxul circular al 15.Venitul naţional se mai numeşte:
venitului se concretizează în: a) P.N.N. în preţurile factorilor de
a) Cheltuieli personale producţie
b) Capital uman b) P.N.N. în preţurile pieţei
c) Impozite şi taxe c) P.I.B.
8.Printre altele, politica economică 16.În structura V.N. intră, printre
expansionistă implică, de regulă: altele:
a) O rată de creştere a PIB constantă a) Veniturile din proprietate
b) Un exces al injecţiilor faţă de retragerile b) Consumul de capital fix
din fluxul circular c) Subvenţiile de exploatare
c) Micşorarea ponderii sectorului primar în 17.În calculul deflatorului PIB la
producerea PIB numitor se află:
a) PIB nominal
87
b) PIB real 26.Conform studiilor lui Engel
c) VN real cheltuielile cu îmbrăcămintea şi
18.Printre componentele PIB calculat prin locuinţa cresc în raport cu creşterea
metoda cheltuielilor, se numără: venitului:
Variaţia stocurilor a) Proporţional
Deflatorul PIB b) Mai puţin decât proporţional
Consumul populaţiei c) Mai mult decât proporţional.
19.În calculul PIB prin metoda veniturilor 27.Printre factorii obiectivi care
intră: influenţează înclinaţia spre consum se
a) Consumul de capital fix numără:
b) Dobânda obţinută de deponenţi la a) Modificarea politicii fiscale
depozitele bancare b) Dorinţa oamenilor de a-şi creea
c) Pensiile rezerve pentru situaţii neprevăzute
20.În anul curent, PIB nominal este, faţă de c) Modificarea ratei dobânzii
PIB real: 28.Printre factorii subiectivi care
a) Mai mare influenţează înclinaţia spre consum se
b) Mai mic numără:
c) Egal a) Previziunile privind bogăţia
21.Preţurile bunurilor de import se pot b) Dorinţa oamenilor de a-şi ridica
regăsi în calculul: standardul de viaţă
a) IPC-ului c) Variaţia ratei dobânzii
b) Deflatorului 29.Conform legii psihologice
c) Ambilor indicatori fundamentale a lui Keynes:
22.PIB-ul potenţial se poate obţine în a) Suma înclinaţiilor medii spre
condiţii de: consum şi economii este 1
a) Nivel stabil al preţurilor b) Pentru firme, venitul este suma
b) Fluctuaţii ale cererii agregate economiilor şi consumului
c) Subutilizare a capacităţii de producţie c) Înclinaţia marginală spre economii
23.Venitul disponibil este: este S/Y
a) Venitul personal – impozitele pe venitul 30.Conform legii psihologice
personal fundamentale a lui Keynes:
b) Venitul naţional după procesul distribuirii a) Oamenii îşi măresc consumul odată
c) Venitul bugetar cu creşterea venitului
24.După obiect, consumul poate fi: b) Creşterea venitului antrenează
a) Privat creşterea consumului dar în măsură
b) Nematerial mai mică
c) De uz îndelungat c) Oamenii îşi măresc consumul la
25.Pentru a cunoaşte costul vieţii, un produsele superioare
instrument folosit este: 31.Pentru a calcula propensiunea
a) Consumul/loc. marginală spre consum se au în
b) Puterea de cumpărare a populaţiei vedere:
c) Bugetele de familie a) Variaţia venitului
b) Modificarea investiţiilor
c) Rata şomajului

88
32.Înclinaţia spre investiţii
determinată de:
a) Previziuni
b) Eficacitatea marginală a capitalului
c) Rata dobânzii
33.Principiul multiplicatorului evidenţiază
interacţiunea între:
a) Creşterea consumului şi creşterea
economiilor
b) Creşterea venitului şi creşterea
consumului
c) Creşterea venitului şi creşterea
investiţiilor
34.Principiul acceleratorului evidenţiază
interacţiunea între:
a) Venit şi investiţii
b) Creşterea venitului şi creşterea
investiţiilor
c) Creşterea venitului şi investiţii
35.În teoria venitului permanent pentru
consum şi economii, se susţine că:
a) Consumul şi economiile se modifică în
funcţie de fluctuaţiile ciclului economic
b) Venitul indivizilor are o componentă
stabilă – venitul permanent alocat
consumului şi economiilor
c) Consumul şi venitul mediu obţinut pe o
perioadă lungă de timp sunt direct
proporţionale
36.Prin efectul de clichet se apreciază că:
a) indivizii economisesc pentru bătrâneţe
b) ratele de economisire descresc în situaţia
micşorării puterii de cumpărare
c) atât familiile cât şi guvernele fac
economii, se influenţează reciproc,
ajungând într-un raport de ajustare
37.Principala componentă a investiţiilor
din cadrul unei economii este:
a) Investiţiile imobiliare
b) Investiţiile pentru afaceri
c) Investiţiile în capital uman
38.Cheltuielile făcute de familii pentru
bunurile de uz îndelungat sunt considerate:
a) Consum net
este b) Economii
c) Consum intermediar
39.În ţările dezvoltate ale lumii
cheltuielile pentru consum ocupă, în
cadrul cererii agregate, circa:
d) 20%
e) 40%
f) 60%
40.În teoriile recente ale creşterii
economice este luată în considerare şi
componenta:
a) schimbări instituţionale
b) progres tehnic
c) resurse umane
41.Modelul “învăţare prin practică”
evidenţiază că:
a) Organizarea producţiei este cheia
succesului firmei
b) Schimbările tehnologice sunt produs
secundar al producţiei de bunuri
c) Capitalul uman este fundamental în
creşterea economică a unei ţări
42.Funcţia de producţie, la nivel
macroeconomic, stabileşte legătura
dintre:
a) Producţie, muncă, capital
b) Muncă, capital, timp, management
c) Muncă, capital, progres tehnic,
producţie
43.În modelele clasice, creşterea
economică este descrisă având în
vedere:
a) Schimbările tehnologice
b) Creşterea demografică
c) Creşterea gradului de satisfacţie a
consumatorului
44.Printre factorii direcţi care
constituie sursele creşterii economice
se numără:
a) Mediul competiţional
b) Tehnologia
c) Mediul demografic
89
45.Printre factorii indirecţi care constituie
sursele creşterii economice se numără:
a) Mediul competiţional
b) Resursele umane
c) Relaţiile cu alte ţări
46.Conform modelului Keynesist, venitul
naţional creşte pe baza:
a) Creşterii cererii agregate
b) Creşterii ofertei agregate
c) Schimbărilor tehnologice
47.Una dintre cele 3 probleme evidenţiate
în modelul de creştere economică al
economiştilor Harrod şi Domar este:
b) corelaţia creştere economică-inflaţie
c) posibilitatea creşterii economice susţinute
d) corelaţia stabilitate economică-şomaj
48.Creşterea economică 0 semnifică:
a) Menţinerea nivelului absolut al creşterii
economice
b) Menţinerea nivelului creşterii economice
pe locuitor
c) Scăderea nivelului relativ al creşterii
economice
49.Ciclul economic sezonier se poate
datora, printre altele, şi:
a) Factorilor psihologici
b) Scăderii ritmului de creştere a venitului
naţional
c) Creşterii şomajului
50.Ciclului economic Kondratief, finalizat
în 1948, îi corespunde şi familia de inovaţii
din domeniul:
a) electronicii
b) metalurgiei
c) căilor ferate
51.În perioada 1949-1973 s-a manifestat, în
cadrul ciclului economic finalizat în 2005,
faza:
d) de depresiune
e) ascendentă
f) de criză a petrolului
52.În cadrul ciclului economic scurt se
ajunge la o acumulare de stocuri prea mari
în faza de :
90
a) Criză
b) Expansiune
53.Unul dintre instrumentele folosite
în politica ofertei ca politică
anticiclică este:
a) Diminuarea concurenţei
b) Contracararea, prevenirea riscului în
afaceri
c) Reducerea ratei fiscalităţii
54.În faza de expansiune a ciclului
decenal stimularea cererii se poate
realiza şi prin:
a) Creştere demografică
b) Ieftinirea creditului de consum
c) Scăderea nivelului producţiei
55.Conform politicii fiscale, ca
politică anticiclică:
a) în perioada de boom fiscalitatea
trebuie majorată
b) cererea pentru bunuri de consum
trebuie moderată
c) investiţiile sunt principalul factor al
creşterii economice
56.În situaţia în care politica
anticiclică – de influenţare a cererii
agregate - utilizează ca mijloc politica
monetară şi de credit, în faza de
recesiune economică se acţionează
prin:
a) Reducerea nivelului rezervelor
obligatorii ale băncilor comerciale
b) Diminuarea creditului
c) Creşterea gradului de ocupare
57.Creşterea rolului oligopolurilor
este un instrument folosit în politica
ofertei ca politică anticiclică:
a) Adevărat
b) Fals
58.Criza, fază a ciclului economic,
creează premisele progresului
economic:
a) da
b) nu
59.Rata şomajului se calculează asupra:
a) Populaţiei totale
b) Populaţiei active
c) Populaţiei ocupate
60.Şomajul voluntar poate fi:
a) Conjunctural
b) Structural
c) Tranzitoriu
61.Şomajul conjunctural se datorează:
a) Creşterii salariilor peste nivelul
productivităţii muncii
b) Dezechilibrului ofertă de forţă de muncă –
cerere de forţă de muncă
c) Refuzului indivizilor de a presta o
activitate salarizată sub nivelul pregătirii
acestora
62.Reducerea fiscalităţii înteprinderilor
face parte dintr-o reţetă anti-şomaj, care
poartă numele:
a) Stimularea cererii efective
b) Politica ofertei
c) Politica fiscală
63.Conform opticii lui J.Schumpeter, o
politică anti-şomaj adecvată prezentului
constă în:
a) Crearea de locuri de muncă prin creşterea
productivităţii muncii
b) Implicarea progresului tehnic în direcţia
creşterii productivităţii muncii
c) Implicarea progresului tehnic în vederea
creşterii productivităţii tuturor factorilor
de producţie
64.Şomajul fricţional se poate manifesta şi
în cazul:
a) Indivizilor care manifestă o mare
înclinaţie pentru schimbarea frecventă a
locului de muncă
b) Dezechilibrelor dintre ramurile
subramurile economiei naţionale
c) Introducerii progresului tehnic
65.Mărimea şomajului este influenţată în
principal de :
a) Sistemul de învăţământ
b) Ritmul creşterii economice
c) Sistemul fiscal
66.Una dintre politicile anti-şomaj
conform căreia trebuie corelată
investiţia de productivitate cu
investiţia de capacitate este:
a) Politica ofertei agregate
b) Politica fiscală
c) Politica cererii efective
67.”Le plein emploi” se poate obţine
prin ocuparea populaţiei în proporţie
de:
a) 100%
b) 95-98%
c) 90-95%
68.În cadrul politicii ofertei, ca
politică anti-şomaj, se consideră că:
a) progresul tehnic este central în
reducerea şomajului
b) pe termen scurt moneda trebuie să
rămână neutră în economie
c) consumul trebuie stimulat
69.Unul dintre tipurile de şomaj
poate avea tendinţa de a creşte în
fazele de expansiune economică.
Acesta este şomajul:
a) fricţional
b) voluntar
c) structural
70.Stimularea cererii efective, pentru
a contracara şomajul, trebuie
completată, în primul rând, cu:
a) folosirea judicioasă a forţei de
muncă
b) mai buna organizare a producţiei
c) creşterea volumului investiţiilor
71.În economiile eficiente:
a) Creşterea salariilor < creşterea
şi productiv. muncii
b) Creşterea salariilor > creşterea
productivităţii muncii
c) Creşterea salariilor = creşterea
productivităţii muncii
72.Dacă la nivelul unei economii lipsa
resurselor naturale impune
91
schimbarea unui mod tehnic de producţie 80.Funcţia banilor care evidenţiază
cu altul se poate instala şomajul: utilizarea acestora pentru măsurarea
a) Conjunctural cheltuielilor, veniturilor, etc. este
b) Structural funcţia de:
c) Voluntar a) bani universali
73.Divizarea procesului schimbului în 2 b) mijloc de plată
faze a fost posibilă datorită funcţiei banilor c) măsură a valorii
de: 81.Dacă pe piaţă se anticipează, la un
a) Mijloc de plată moment dat, reducerea preţului unor
b) Mijloc de schimb acţiuni, efectul va fi:
c) Calcul, măsură a valorii a) creşterea cererii de monedă,
74.Nivelul mediu anual al masei monetare datorată........................
şi cel al tranzacţiilor mijlocite de monedă b) scăderea cererii de monedă,
intră în calculul: datorată..............................
a) Agregatului monetar M1 c) cererea de monedă nu va fi
b) Ratei lichidităţii influenţată
c) Ratei scontului 82.În analiza cererii şi ofertei globale
75.Politica open market are ca scop: se iau în considerare
a) creşterea ofertei de bani din economie interdependenţele dintre:
b) diminuarea nivelului şomajului a) piaţa bunurilor şi serviciilor – piaţa
c) reglarea lichidităţii monetare în funcţie de monetară
nevoile sistemului economic b) piaţa bunurilor şi serviciilor – piaţa
76.Valabilitatea hârtiei-monedă şi a monetară – piaţa muncii
monedei din metal ordinar este dată de: c) oferta agregată-cererea agregată-
a) Banca centrală inflaţie-şomaj
b) Acoperirea în aur 83.Disponibilităţile semi-monetare
c) Cursul forţat sunt:
77.În condiţiile fluctuaţiilor mici ale a) instrumente monetare
preţurilor este pusă în evidenţă una dintre b) bani cu viteză de rotaţie mare
funcţiile banilor: c) plafonate de banca centrală
a) Mijloc de schimb 84.Rescontarea este o operaţiune
b) Conservare a valorii efectuată:
c) Măsură a valorii a) de populaţia care deţine efecte
78.Cererea de monedă depinde de rata comerciale la bănci
dobânzii: b) prin transformarea monedei
a) Direct proporţional naţionale în valută
b) Invers proporţional c) înainte de scadenţa efectelor de
79.Oferta de monedă este realizată şi de comerţ
trezorerie prin: 85.O politica monetară sănătoasă
a) Emisiune monetară trebuie să urmărească concomitent:
b) Creare de monedă scripturală prin a) dezvoltarea tuturor ramurilor
acordare de credite economiei şi creşterea exporturilor
c) Lansare de obligaţiuni

92
b) nivelul importurilor şi creşterea cursului
de schimb al monedei naţionale
c) stabilitatea puterii de cumpărare a
monedei şi expansiunea economică
86.Accelerarea vitezei de rotaţie a monedei
reflectă, printre altele:
a) creşterea vitezei cu care circulă veniturile
b) formarea de stocuri monetare inactive
c) creşterea disponibilităţilor băneşti propriu-
zise
87.În situaţia în care cantitatea de bani din
economie este prea mare comparativ cu
cantitatea mare de bunuri şi servicii,
inflaţia este:
a) Absolută
b) A abundenţei
c) Rapidă
88.Starea negativă a economiei, inflaţie
>10%, şomaj masiv, caracterizează starea
de:
a) Creştere economică inflaţionistă
b) Slumpflaţie
c) Inflaţie galopantă
89.Una dintre cauzele inflaţiei prin cerere
poate fi excedentul balanţei comerciale:
a) Da
b) Nu
90.Spirala inflaţionistă este rezultatul:
a) Simultaneităţii inflaţiei prin cerere cu
inflaţia monetară
b) Simultaneitatea inflaţiei prin cerere cu
inflaţia prin costuri
c) Importului de materii prime mai scumpe
decât preţul celor indigene
91.Una dintre consecinţele inflaţiei este:
a) Creşterea economiilor pe termen scurt
b) Revalorizarea capitalurilor
c) Diminuarea veniturilor statului pe termen
scurt
92.Creşterea impozitelor şi taxelor directe
face parte din măsurile antiinflaţioniste:
a) Prin costuri
b) Prin cerere
c) Prin ofertă
93
93.Deflaţia monetară presupune:
a) Reducerea cheltuielilor publice
b) Restrângerea masei monetare în
circulaţie
c) Reducerea creditelor
94.Ieftinirea exportului poate fi
rezultatul:
a) Devalorizării monedei naţionale
b) Reducerii importurilor
c) Manevrării taxei scontului
95.Dezvoltarea exagerată a creditului
bancar conduce la inflaţia monetară:
a) Da
b) Nu
96.Indicele general de creştere a
preţurilor se poate calcula cu ajutorul
indicelui Paasche, conform căruia se
utilizează în calcul:
a) cantitatea din perioada curentă
b) preţul din perioada de bază
c) preţul din perioada curentă
97.Politica ofertei este considerată
reţetă:
a) Anti-şomaj
b) Anti-inflaţie
c) Nu are legătură directă cu acestea
98.În anii ’80 reţeta anti-şomaj
propusă de Keynes a condus la:
a) atenuarea inflaţiei şi a şomajului
b) creşterea inflaţiei
c) creşterea şomajului
99.Promotorul politicii anti-
inflaţioniste prin progres tehnic este:
a) P.Samuelson
b) J.Robinson
c) J.Schumpeter
100.Creşterea nivelului dobânzilor
poate contribui la realizarea deflaţiei:
a) Prin costuri
b) De credit
c) Bugetare
101.Resursele informaţionale, ca
obiect al economiei, sunt active:
d) Tangibile
e) Intangibile c) Egalitatea şanselor generaţiilor
f) Nu sunt active prezente şi a celor viitoare
102.Piaţa informaţiei prezintă un grad de 109.Consumul de cereale pe locuitor
segmentare: este un indicator al nivelului de trai
a) Ridicat pentru ţările:
b) Scăzut a) care au producţii mari de cereale
103.O caracteristică fundamentală a b) dezvoltate, cultivatoare de cereale
civilizaţiei postindustriale este: c) în dezvoltare, sărace
a) Dematerializarea activităţii economice 110.În calculul indicatorului
b) Creşterea preţului produselor energetice dezvoltării umane intră:
c) Multiplicarea numărului ţărilor slab a) PIB/loc
dezvoltate b) Rata şomajului
104.Una dintre caracteristicile actuale ale c) Speranţa de viaţă la naştere
pieţei mondiale a informaţiei este:
a) Dificultatea obţinerii informaţiei
b) Imposibilitatea protejării produselor
informatice împotriva contrafacerii
c) Creşterea facilităţilor de utilizare a
produselor informatice
105.Unul dintre principiile dezvoltării
durabile este:
a) reforma relaţiilor economice
internaţionale
b) diminuarea corupţiei
c) creşterea nivelului de trai al populaţiei
106.Printre obiectivele economico-sociale
necesare realizării obiectivelor dezvoltării
durabile se numără:
a) Diminuarea creşterii demografice
b) Restructurarea tehnologică
c) Trecerea tuturor statelor lumii la sistemul
economiei de piaţă
107.România se plasează, din punct de
vedere al HDI, în grupa ţărilor cu
dezvoltare umană:
a) mare
b) medie
c) scăzută
108.Printre elementele care definesc
dezvoltarea durabilă se numără:
a) O nouă ordine economică
b) Incompatibilitatea dintre mediul creat de
om şi natură

94
 BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu C. (coord.), Economie, ed.a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001

2. Angelescu C. (coord.), Economie, ed.a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. Angelescu C. (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a III-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
4. Angelescu C. (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2005
5. Băcescu-Cărbunaru A., Băcescu M., Macroeconomie aplicată, Editura ALL,
Bucureşti, 1996
6. Ciobanu Gh. (coord.), Macroeconomie, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca,
2006
7. Dudian M., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
8. Ignat I., Pohoaţă I.,Pascariu G.., Luţac Gh., Economie politică, Editura Fundaţiei
“Gh.Zane”, Iaşi, 2002
9. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
Editura Publica, Bucureşti, 2009
10. Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publica,
Bucureşti, 2009
11. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Gh., Teorie economică generală, vol.II,
Macroeconomie, ed.a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2008
12. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000
13. Smith Adam, Avuţia naţiunilor, Editura Publica, Bucureşti, 2010
1. Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
2. www.ifm.org/
3. www.lexpansion.com/economie
4. www.ocde.com/

95
 Valabil pentru anul universitar 2012−2013

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Domeniul de studii: Marketing
Ciclul de studii: Licenţă
Forma de învăţământ: ID
Programul de studii/ Calificarea: Marketing

FIŞA DISCIPLINEI:
_____________MACROECONOMIE____________

Cod disciplină UB07MK203F

Forma
de AT TC AA Credite Total ore semestru
An Durata
Semestrul evaluare
studiu (săptămâni)
Total Studiu
Numărul ore pe semestru/activităţi individual
ore
I II 14 E 8 20 5 56 28

Total ore din planul de învăţământ Distribuţia fondului de timp (Studiu individual)*

AT TC AA 1 2 3 4 5 6

8 20 - 18 2 8 - - -

Distribuţia fondului de timp*:

1 - Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe;
2 – Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate, pe teren;
3 – Pregătire activităţi tutoriale/ activităţi apicative asistate/ proiect, teme de control, referate, portofolii şi eseuri;
4 – Tutoriat;
5 - Examinări;
6 – Alte activităţi.

STATUT DISCIPLINĂ (se marchează cu X)

Obligatorie Opţională Facultativă
X

Categorie disciplină (se marchează cu X)

Fundamentală În domeniu De specialitate Complementară
X

Precondiţii de de curriculum -
accesare a disciplinei de competenţe -

de desfăşurare a
-
Condiţii activităţilor tutoriale
(dacă este cazul) de desfăşurare a
activităţilor aplicative -
asistate

F 267.08/Ed.02
 Valabil pentru anul universitar 2012−2013

COMPETENŢELE SPECIFICE ACUMULATE

Competenţe C1 Utilizarea adecvata a conceptelor, metodelor, tehnicilor si instrumentelor

profesionale de marketing
C1.1 Definirea conceptelor, metodelor, tehnicilor si a instrumentelor
de marketing
C1.2 Explicarea conceptelor, metodelor, tehnicilor si a instrumentelor
de marketing
C3 Culegerea, analiza şi interpretarea informaţiilor de marketing privind
organizatia si mediul sau
C3.1 Definirea mediului organizatiei, identificarea şi descrierea
principalelor variabile ale acestuia
C3.2 Interpretarea impactului variabilelor de mediu asupra activităţii
organizatiei
C3.3 Identificarea si selectarea factorilor care influenteaza
functionarea organizatiei
C3.4 Evaluarea si clasificarea factorilor care influenteaza
functionarea organizatiei
Competenţe -
transversale

OBIECTIVELE DISCIPLINEI (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate):

Obiectivul general al disciplinei este: cunoaşterea şi aprofundarea de către studenţi, a conceptelor,

noţiunilor, interpretărilor oferite de ştiinţa economiei, atât în scopul înţelegerii fenomenelor economice
specifice societăţii prezente cât şi al îmbogăţirii orizontului de cunoaştere.
Obiectivele specifice sunt:
1.Formarea deprinderilor necesare pentru cunoaşterea analitică a problematicii economice, factorii de
evoluţie ai acesteia, fenomenele caracteristice, din perspectivă economică;
2.Cunoaşterea problemelor legate de circuitul economic, indicatorii macroeconomici, venit, consum,
economii, investiţii, creşterea economică, fluctuaţiile economice, piaţa muncii, şomajul, piaţa
monetară, inflaţia;
3.Aprofundarea teoretică şi operaţionalizarea în practică a aspectelor teoretice specifice
microeconomiei, astfel încât, structural şi metodic, să se asigure corespondenţa şi continuitatea cu
specializarea marketing.

CONŢINUTUL DISCIPLINEI

Suport curs
1. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU
Cererea şi oferta agregată, fluxul general al venitului
Indicatorii macroeconomici
2. VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE
Formele venitului la nivel macroceconomic
Consumul, economiile, investiţiile
Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor
3. CREŞTEREA ECONOMICĂ
Natura, sursele, costurile şi beneficiile creşterii economice
Teorii şi modele ale creşterii economice
4. FLUCTUAŢIILE ECONOMICE. CICLUL AFACERILOR

F 267.08/Ed.02
 Valabil pentru anul universitar 2012−2013
Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice
Cauze şi tipuri ale ciclurilor economice
Politici anticiclice
5. ŞOMAJUL
Natura şi formele şomajului
Politici anti-şomaj
6. PIAŢA MONETARĂ
Moneda, cererea şi oferta de monedă
Politica monetară – obiective, instrumente, efecte
7. INFLAŢIA
Definire, cauze, tipuri ale inflaţiei
Măsurarea inflaţiei
Politici anti-inflaţioniste
8. ECONOMIA INFORMAŢIEI
Informaţia – obiect al economiei
Premise, fundamente ale economiei informaţiei
Cererea şi oferta de informaţie
9. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ UMANĂ DURABILĂ
Criza natural-umană a dezvoltării contemporane
Aspecte ale dezvoltării economice umane durabile – caracteristici, indicatori de măsurare
Activităţi tutoriale
Aplicaţii, studii de caz, exemplificări, dezbateri pe marginea aspectelor prezentate în suportul de curs.
Bibliografie
1. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. Danu Marcela-Cornelia, Macroeconomie, suport de curs, Universitatea din Bacău, 2011
4. Ignat I., Pohoaţă I., Pascariu G., Luţac Gh., Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002
5. Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publica, Bucureşti, 2009
6. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Gh., Teorie economică generală, vol.II, Macroeconomie,
ed.a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2008
Activităţi aplicative asistate/ teme de control
Elaborarea unui proiect cu titlul „Evoluţia inflaţiei şi şomajului în România în perioada crizei
economice contemporane”
Bibliografie
1. Angelescu Coralia (coord.), Economie, ed.a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
2. Angelescu Coralia (coord.), Economie - aplicaţii, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. Danu Marcela-Cornelia, Macroeconomie, suport de curs, Universitatea din Bacău, 2011
4. Ignat I., Pohoaţă I., Pascariu G., Luţac Gh., Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002
5. Krugman P., Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publica, Bucureşti, 2009
6. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Gh., Teorie economică generală, vol.II, Macroeconomie,
ed.a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2008
Metode de predare
Prelegerea, conversatia, ilustratia, expunerea, exemplificarea, etc.
Observaţii
-

COROBORAREA CONŢINUTURILOR DISCIPLINEI CU AŞTEPTĂRILE REPREZENTANŢILOR

COMUNITĂŢII EPISTEMICE, ASOCIAŢIILOR PROFESIONALE ŞI ANGAJATORI
REPREZENTATIVI DIN DOMENIUL AFERENT PROGRAMULUI Se asigură competenţe conform
prevederilor RNCIS.

F 267.08/Ed.02
 Valabil pentru anul universitar 2012−2013
STABILIREA NOTEI FINALE

Tip de activitate (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs) Examen

Criterii de Metode de Pondere din Standard minim de
evaluare evaluare nota finală performanţă
Activităţi tutoriale
Activităţi Evaluarea Proiect 30% Obţinerea notei
aplicative asistate/ temelor de minime 5
teme de control control
Examen/Verificare Răspunsuri la Test (teste grilă, 70% Obţinerea notei
examen aplicaţii) minime 5

Condiţii minime de promovare

(cum se obţine nota 5)
ƒ demonstrarea însuşirii şi stăpânirii unui
minim de cunoştinţe teoretice şi practice
prin intermediul proiectului realizat;
ƒ nota obţinută la evaluarea finală să fie 5.
Condiţii de obţinere a notei maxime
ƒ demonstrarea însuşirii şi stăpânirii într-o
foarte bună măsură a cunoştinţelor
teoretice şi practice prin intermediul
proiectului realizat;
ƒ nota obţinută la evaluarea finală să fie cel
puţin 9,5.

Titularul disciplinei
Numele şi Prenumele Danu Marcela-Cornelia
Instituţia Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău
Departament Marketing şi Management
Titlul ştiinţific Dr.
Gradul didactic Conf.univ.
Încadrarea (normă de bază în Univ./asociat) Normă de bază

Titularul activităţilor tutoriale/ activităţilor aplicative asistate

Numele şi Prenumele Danu Marcela-Cornelia
Instituţia Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău
Departament Marketing şi Management
Titlul ştiinţific Dr.
Gradul didactic Conf.univ.
Încadrarea (normă de bază în Univ./asociat) Normă de bază

Data Semnătura Semnătura titularului de Data avizării în Semnătura

completării titularului de activităţi tutoriale/ departament directorului de
disciplină activităţi aplicative departament
asistate
Conf.univ.dr.Danu Conf.univ.dr.Danu Conf.univ.dr.
24.09.2012 08.10.2012 Prihoancă Diana
Marcela-Cornelia Marcela-Cornelia

F 267.08/Ed.02