Modul 1 Bazele Economiei Platforma

1
Bazele economiei
Curs pentru Învățământul la Distanță
Autor: Cristina GĂVRUŞ
Anul 2017
2
Modul1. Noţiuni de bază despre microeconomie
Cuprins
Introducere 2
Obiectivele modului 2
M1.U1. Conținutul și definiții ale economiei 2
M1.U2. Conținutul activității economice 11
M1.U3. Funcția de producție și factorii de producție 21
M1.U4. Productivitatea și eficiența economică 31
M1.U5. Piața 39
M1.U6. Mecanismul pieței. Cererea și oferta 48
Tema de control 1 62
Răspunsurile testelor de autoevaluare 62
Introducere
Etimologia cuvântului microeconomie își are geneza în limba greacă, acesta provenind
de la adjectivul mikro, însemnând mic. În acest sens, microeconomia este ramura
economiei care studiază modul de comportament al cumpărătorilor individuali,
angajaților, gospodăriilor și firmelor, prin prisma modului în care aceștia iau decizii cu
privire la utilizarea resurselor de care pot dispune pentru a-și satisface nevoile, precum
și a modului în care aceștia interacționează. Cu alte cuvinte, microeconomia este
partea economiei care analizează comportamentul agenților economici. Obiectivul
principal al microeconomiei îl reprezintă analiza mecanismului pieței, în scopul
determinării acelui preț, numit preț de echilibru, pentru bunurile și serviciile oferite de
vânzători și achiziționate de cumpărători. De asemenea, microeconomia se preocupă
de condițiile în care piața produce rezultate eficiente, benefice atât pentru
producători, vânzători, cât și pentru cumpărători.
Obiectivele modulului
La sfârșitul acestui modul studenții vor fi capabili să:
 Înțeleagă noțiunile de bază cu care operează microeconomia: resurse, nevoi,
economii, investiții, costuri, profit.
 Înțeleagă noțiunea de piață și concurență.
 Calculeze diferiți indicatori: costuri, profit, prețuri, rata profitului etc.
 Înțeleagă cum funcționează cererea și oferta și cum se formează prețul.
3
Unitate de învățare M1.U1. Conținutul și definiții ale economiei
M1.U1.1. Introducere
M1.U1.2. Obiectivele unității de învățare
M1.U1.3. Conținutul și definiții ale economiei
M1.U1.4. Componentele economiei
M1.U1.5. Scurt istoric al dezvoltării gândirii economice
M1.U1.6. Rezumat
Etimologia cuvântului economie provine din limba greacă, de la substantivele
oikos, însemnând casă, gospodărie și nomos, având accepțiunea de lege, normă,
rânduială, conducere. Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au fost marcate
de schimbări de anvergură care au influențat, în proporții și sensuri diferite economiile
tuturor țărilor. Pe scurt, este vorba despre progresul științei și tehnicii, amplificarea și
diversificarea schimburilor economice între statele lumii, ceea ce a dus la globalizarea
economiei mondiale, prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est și trecerea
țărilor respective la economie de piață, avântul economiilor emergente din Europa,
Asia și America Latină, procesul de integrare europeană, precum și criza financiară din
perioada 2007-2008 în SUA, care s-a propagat rapid către celelalte țări ale lumii [CRE
11]. Toate aceste evenimente fac ca studiul economiei să devină extrem de important,
economia în sine reprezentând totodată un instrument de analiză cauză-efect [SOW
15]. Multe, dacă nu chiar majoritatea dezastrelor economice din întreaga lume au fost
rezultatul unor politici economice care s-au dorit a fi benefice și ar fi putut fi evitate
dacă inițiatorii și susținătorii acestora ar fi înțeles mecanismul economic (Ex. marea
criză economică sau marea depresiune economică din 1929).
Într-o viziune foarte generală, economia reprezintă un sistem care se ocupă cu
producția și distribuția bunurilor pe care le utilizăm în viața de zi cu zi [SOW 15].
Această accepție, este adevărată, fără îndoială, însă este departe de a exprima
mecanismul economic. Fără luarea în considerare a termenului de lipsă, limitare,
raritate, deficit etc., studiul economiei nu își are rostul. Pornind de la accepțiunea
potrivit căreia nevoile umane sunt infinite iar resursele limitate, economia poate fi
privită ca știința acțiunilor umane în fața resurselor limitate cu utilizări multiple [KIS
17]. Noțiunile de nevoi și resurse vor fi clarificate în capitolul următor. Pe măsură ce o
nevoie este satisfăcută, alta îi ia locul, însă resursele disponibile pentru satisfacerea
acestor nevoi sunt limitate, ceea ce înseamnă că nu pot fi satisfăcute toate dorințele.
Tensiunea dintre nevoile nelimitate și resursele limitate reprezintă fundamentul
economiei. Marea majoritate a resurselor au utilizări alternative. De exemplu, dacă un
câmp este folosit pentru păscut, nu poate fi folosit în același timp și pentru a produce
o recoltă. Valoarea resurselor este dată deci de insuficiența și raritatea lor, iar
economia exprimă modul în care sunt utilizate aceste resurse. Mai mult, economia ar
trebui înțeleasă și ca o cercetare a modului în care societatea generează mai multe
resurse, de-a lungul timpului [KIS 17].

Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal o inițiere a studenților în
interesanta și importanta lume a economiei.
La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă rolul economiei;
4
 identifice componentele economiei;
 cunoască principalele etape pe care le-a cunoscut evoluția gândirii economice de-a
lungul timpului;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
M1.U1.3. Conținutul și definiții ale economiei

Printre primele definiții date economiei, considerată totodată și definiția clasică a economiei,
este cea formulată de către Lionel Robbins (1898-1984), un distins economist britanic și totodată
exponent al Școlii Londoneze de Economie [*** 0a], potrivit căreia economia reprezintă știința
studierii alocării resurselor limitate care au utilizări alternative [SOW 15].
Totodată, economia se ocupă cu studiul consecințelor deciziilor luate în legătură cu utilizarea
pământului, forței de muncă și a capitalului, precum și a altor resurse care intră în procesul de
producție a bunurilor care determină nivelul de trai al unei țări.
Exemple
Aceste decizii, precum și consecințele aferente sunt mai importante chiar decât
resursele însăși, dacă avem în vedere exemplul unor țări puternic dezvoltate precum
Japonia și Elveția, care au un potențial natural limitat însă standarde ridicate de trai,
comparativ cu țări sărace precum Uruguay sau Venezuela, cu un potențial natural
ridicat dar standarde scăzute de trai [SOW 15].
Cum se vor utiliza resursele limitate și cum vor fi ele alocate între diferite procese și activități?
Acestea sunt întrebări la care trebuie să răspundă economia. Dacă resursele ar avea o singură
utilizare, atunci studiul economiei ar fi extrem de simplu. Dar, tocmai datorită faptului că resursele
au multiple utilizări, studiul economiei reprezintă o adevărată provocare.
Exemple
Apa stă la baza obținerii gheții, dar și a aburului, din petrol nu se obține doar benzină
și păcură, ci și plastic și asfalt, iar oțelul se utilizează la obținerea unor produse, precum
clipsuri pentru hârtie, diferite componente ale automobilelor, până la scheletul
construcțiilor metalice.
Nu numai raritatea și limitarea resurselor, ci și multiplele alternative de utilizare a acestora

reprezintă inima studiului economiei.
Dați exemple de ale resurse pentru care există utilizări multiple.
Câteva alte definiții ale economiei sunt prezentate în continuare.

Potrivit Dicționarului Enciclopedic Managerial, economia reprezintă ansamblul activităților
umane din domeniul producției, al repartiției și consumului de bunuri și servicii [CEA 00]. O altă
definiție subliniază că economia reprezintă studiul modului în care indivizii, organizațiile și societatea
în ansamblul său reacționează în condiții de lipsă [MIL 16]. În strânsă legătură cu faptul ca atât
societatea, cât și indivizii și gospodăriile se confruntă mereu cu lipsuri datorită faptului că resursele
sunt limitate, economia reprezintă studiul modului în care societatea administrează resursele
limitate [MAN 15]. În acest context, economia este studiul comportamentului rațional și al
5
consecințelor sale [FOR 16]. În prezent, noțiunea de economie are trei sensuri majore[CRE 11, AND
11], ca urmare a evoluției sale de-a lungul timpului potrivit tabelului 1.1.
Tab.1.1. Sensurile noțiunii de economie

Sensul economiei Explicație
Activitate Sistemul real prin care oamenii, gospodăriile, colectivitățile și societatea își
asigură cele necesare traiului.
Știință Studiază și explică fundamentele și legile acestei activități, cu privire la
utilizarea eficientă a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor.
Politică Implicarea artificială a unor factori în activitate și progresul economic.
Să ne reamintim...
 Economia este știința utilizării resurselor limitate.
 Economia trebuie să găsească cea mai potrivită alocare a resurselor în vederea
satisfacerii nevoilor.
 Trebuie găsite utilizări alternative pentru resursele limitate.
 Economia este activitate, știință și politică
M1.U1.4. Componentele economiei

La modul general, economia are ca obiect de studiu mai multe componente, care sunt redate
sintetic în figura 1.1.
Bunurile și
serviciile
Agenții
economici
ECONOMIA
Fluxurile
economice
Eficiența
economică
Fig.1.1. Componentele economiei

 Bunurile și serviciile reprezintă materializarea satisfacerii nevoii sociale prin adaptarea
resurselor la nevoi [AND 11, KOT 17]. Cu această ocazie se va introduce noțiunea de bunuri
economice, care îndeplinesc simultan două condiții esențiale: realizează legătura dintre nevoile
societății și bunul respectiv; luarea în considerare a caracterului de raritate-cantitate limitată a
resurselor care servesc la realizarea bunurilor și serviciilor, insuficientă comparativ cu nevoile
nelimitate, în condiții determinate de loc și timp [CEA 00]. Complexitatea noțiunii de bunuri și servicii
a dus la apariția multor criterii de clasificare, care nu vor fi prezentate în cadrul acestui material,
însă vom face distincția între bunuri de consum și bunuri de producție. Bunurile de consum sunt
cele destinate consumului individual, în timp ce bunurile de producție participă la realizarea altor
bunuri.
6
Exemple
Bun de consum poate fi considerată pâinea, când este achiziționată de cumpărătorii
individuali pentru a-și satisface propriul consum, dar dacă este achiziționată de un
restaurant spre a o servi clienților este bun industrial.
 Agenții economici reprezintă actorii vieții economice, respectiv entități autonome

purtătoare de decizie și influențate de mediul ambiant. Cea mai generală clasificare a agenților
economici este prezentată pe scurt în continuare [AND 11, DUG 15].
- Firmele, denumite și întreprinderi sau societăți comerciale, au un rol esențial în
dezvoltarea economică a oricărei țări deoarece la acest nivel se creează bunurile și
serviciile destinate satisfacerii cererii, iar nivelul de eficiență al firmelor se reflectă în
potențialul economic național și în nivelul de trai al populației. Firma reprezintă o entitate
organizatorică și tehnologică care desfășoară activități de producție și sau comerciale, în
scopul obținerii de profit. Funcția economică a firmei este deci producerea de bunuri și
servicii destinate vânzării. Firmele pot fi private sau publice. Firmele private se
caracterizează prin faptul că patrimoniul acestora aparține uneia sau mai multor
persoane. Firmele publice se înființează la inițiativa puterii publice, iar rațiunea înființării
și funcționării acestora este de a asigura statului posibilitatea de a controla anumite
sectoare de interes pentru economia națională [STR 02S]. Firmele publice pot fi cu capital
în totalitate de stat, cum sunt regiile, sau cu capital mixt (capital de stat si privat).
- Gospodăriile au ca funcție economică principală consumul și utilizarea bunurilor și
serviciilor oferite de firme, dar și furnizarea unor servicii productive către firme, în special
munca. Principala sursă de venit a gospodăriilor o reprezintă deci veniturile obținute din
muncă, însă mai pot exista și alte forme de venit: venituri din proprietate sau din vânzarea
produselor obținute în cadrul gospodăriilor.
- Statul sau administrațiile publice reprezintă forma de conducere macrosocială a unei țări,
fiind un cumul de funcții și puteri și este reprezentat de guvern și de instituțiile delegate
să exercite activitățile guvernamentale. Statul este constituit din administrațiile centrale
și cele locale. Activitățile cele mai importante ale statului sunt fiscalitatea și politica
economică. Fiscalitatea reprezintă ansamblul legilor, regulilor și practicilor privind
crearea unui sistem de fundamentare, calculare și percepere a impozitelor [CEA 00].
Politica economică reprezintă acțiunea conștientă a puterii publice care presupune
definirea clară a obiectivelor economice și sociale ale unei țări pentru o anumită perioadă
de timp [CEA 00] și a modului în care se vor atinge aceste obiective. Principala funcție
economică a statului și a administrațiilor publice o constituie prestarea unor servicii
pentru populație. Principala sursă de venituri pentru instituțiile statului sau ale
administrațiilor publice este reprezentată de bugetul central de stat sau bugetele locale.
Acestea sunt alimentate prin contribuțiile obligatorii (stabilite prin politica fiscală) ale
celorlalte categorii de agenți economici, percepute asupra veniturilor și cheltuielilor
acestora. Veniturile și cheltuielile sunt planificate în prealabil, după principii care stau la
baza satisfacerii la un nivel cât mai înalt a nevoilor sociale.
Exemple
Servicii pentru populație sunt: servicii de ordine publică, servicii prestate de organele
judecătorești, servicii de sănătate, de apărare, educație, cultură, artă, sport etc.
- Sistemul bancar reprezintă ansamblul diferitelor categorii de instituții financiar-bancare

(băncile comerciale) care funcționează într-o țară și care răspunde necesității unei etape
7
de dezvoltare socio-economică [CEA 00]. Rolul sistemului bancar este acela de a
coordona activitatea băncilor comerciale de către entitatea de stat a băncii centrale.
- Străinătatea este formată din ansamblul agenților economici nerezidenți care intră în
relații economice cu agenții economici rezidenți, prin operațiuni de import sau export.
 Fluxurile economice se referă la modul în care agenții economici interacționează între
ei, precum și modul în care bunurile și serviciile, factorii de producție, masa monetară se află într-o
continuă mișcare.
 Eficiența economică reprezintă o caracteristică a activității economice la nivel micro și
macro economic, o stare a activității economice determinată de un anumit consum de resurse
pentru obținerea unui anumit bun, într-o anumită perioadă de timp, când un volum suplimentar al
producției dintr-un anumit bun, în condițiile unor resurse limitate, nu se poate obține decât dacă se
reduce volumul producției pentru alt bun. Totodată, eficiența economică se referă la măsura în care
bunurile care urmează a fi produse sunt cele de care piața are nevoie [CEA 00].
Dați exemple de bunuri de consum și bunuri industriale, precum și de servicii prestate

de către stat pentru populație.
Să ne reamintim...
Componentele economiei sunt: bunurile și serviciile (bunuri de consum și bunuri
industriale), agenții economici (firmele, gospodăriile, statul și administrațiile publice,
sistemul bancar și străinătatea), fluxurile economice și eficiența economică.
M1.U1.5. Scurt istoric al dezvoltării gândirii economice
Nivelul de dezvoltare la care a ajuns economia zilelor noastre se datorează, în mare parte și
contribuțiilor teoretice și practice pe care le-au adus marii gânditori ai vremurilor, domeniului și
științei economice. De aceea, în continuare se vor prezenta principalele repere care au marcat, de-
a lungul timpului, evoluția gândirii economice.
Gândirea economică pe plan mondial

Evoluția gândirii economice a fost marcată de-a lungul timpului de un număr de etape care
și-au adus contribuțiile la formarea obiectului și sistemului conceptual aș științei economice. Aceste
etape vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează [CRE 11, KEY 17, SAM 48, *** 0b, 0c, 0d, 0e, 0f,
0g, 0h, 0i].
 Gândirea mercantilistă (secolele XVI-XVIII) a fost o doctrină economică care era focalizată
pe ideea dezvoltării comerțului cu aur și argint, acestea fiind considerate drept prima bogăție, atât
pentru indivizi cât și pentru stat. În cadrul acestei perioade s-au format mai multe școli, curente care
au încercat să determine modalități eficiente prin care statul să își procure cantități cât mai mari de
aur și argint, după cum urmează.
 Mercantilismul spaniol, reprezentat de Ortiz, Olivares și Mariana, care au susținut o
metodă prin care se interzicea ieșirea din țară a metalelor prețioase și intensificarea
importului de astfel de metale.
 Mercantilismul francez, reprezentat de Jean Baptiste Colbert, care a inițiat o serie de
măsuri orientate pe dezvoltarea industriei și comerțului, ca mijloc de promovare a
comerțului și de achiziționare a aurului.
8
 Mercantilismul englez și olandez, ai cărui exponenți au fost William Petty, Thomas
Mun și Gregory King, a dezvoltat concepția potrivit căreia abundența de monedă
reprezintă cheia prosperității unei țări și care trebuie susținută de comerțul exterior.
 Mercantilismul german, reprezentat de Joseph von Sonnenfels, Kaspar Klock, Johann
Heinrich Gottlobs von Justi, care are în centrul preocupărilor sale problema tezaurului
public.
 Mercantilismul comunist care a militat pentru o industrializare forțată bazată pe
împrumuturi, iar restituirea împrumuturilor se realiza prin mari sacrificii ale
populației, datorită faptului ce aproape tot ce se producea era exportat.
 Gândirea fiziocrată (secolul XVIII) a constituit o veritabilă școală economică, avându-l
drept exponent pe francezul Francois Quesnay. Concepția fiziocraților se focaliza pe respectarea
proprietății private, libertatea schimbului de mărfuri și pe faptul că agricultura era considerată
singura ramură productivă, capabilă să genereze o creștere a cantităților de resurse.
 Gândirea clasică și neoclasică (sfarsitul secolului XVIII-începutul secolului XX) a pus
bazele Școlii clasice a economiei politice, care la rândul său a dezvoltat curentul liberalismului
economic. O latură importantă a acestui curent este liberschimbismul, reprezentând un sistem în
care schimburile economice între statele lumii nu trebuie să fie supuse controlului statului.
Realizările celor mai de seama reprezentanți ai școlii clasice vor fi prezentat pe scurt în continuare.
 Adam Smith (1723-1790), considerat un pionier al politicii economice, a fost
inițiatorul ideii de libertate economică, promovând totodată relațiile de schimb
între țările lumii. Prin contribuțiile sale teoretice în domeniul economic, el a pus
bazele teoriei clasice a pieței libere, a dezvoltat conceptul de diviziune a muncii și a
arătat că o competiție corectă între agenții economice poate asigura prosperitatea
pieței.
 David Ricardo (1772-1823) a adus contribuții importante în domeniul economic,
atât ca teoretician, cât și ca practician. Prin lucrările sale, acesta a dezvoltat teoria
valorii, a salariului și profitului precum și a avantajului competitiv. Potrivit ideilor
sale, valoarea mărfurilor depinde în mod direct de cantitatea de muncă necesară
realizării ei. De asemenea, potrivit teoriei profitului, el a considerat că pe măsură ce
are loc creșterea salariului profitul scade deoarece venitul obținut prin
comercializarea bunurilor se împarte între salariu și profit. Totodată, potrivit teoriei
avantajului competitiv, acesta poate fi obținut doar dacă este susținut liberul
schimb între statele lumii și cu ajutorul specializării industriale. Ca practician, David
Ricardo a fost promotorul unor legi de apărare și promovare a intereselor
întreprinzătorilor industriali.
 Thomas Robert Malthus (1766-1834) și-a pus amprenta asupra dezvoltării științei
economice, dezvoltând teorii macroeconomice. Cea mai cunoscută dintre ele
pornește de la premisa că populația crește mai repede în raport cu producția
bunurilor de subzistența și explică sărăcia epocii prin suprapopulație.
 John Stuart Mill (1806-1873) a fost unul dintre cei mai influenți gânditori și
susținători ai curentului liberalist, aducând contribuții semnificative în domeniul
social, politic și economic. A fost adeptul și apărătorul micii proprietăți, considerând
că starea staționară a industriei este situația ideală, revoluția industrială fiind
generatoare de șomaj și discrepanțe sociale.
 Jean Baptiste Say (1767-1832) a fost un susținător înfocat al liberului schimb între
statele lumii și a existenței și dezvoltării competiției pe piață. Este cunoscut ca fiind
fondatorul legii pieței, potrivit căreia orice ofertă își creează propria cerere.
 Karl Marx (1818-1883) a dezvoltat importante teorii în domeniul social, economic și
politic, cunoscute sud denumirea de marxism. Previziunile sale cu privirea la
9
distrugerea capitalismului și apariția unui nou sistem economic, socialismul s-au
dovedit adevărate. Această idee a fost susținută și explicată prin tensiunile care
existau în perioada capitalistă între clasa conducătoare, cunoscută sub numele de
burghezie și clasa muncitoare, cunoscută sub denumirea de proletariat. Aceasta din
urmă își oferea forța de muncă burghezilor în schimbul unui salariu.
Gândirea neoclasică reprezintă atât o aprofundare cât și o adaptare a teoriei formulate de
Adam Smith și a apărut ca răspuns la problemele cu care se confrunta economia capitalistă. Această
continuare a gândirii clasice s-a format în cadrul a trei școli (Școala de la Viena, Școala de la Lausanne
și Școala de la Cambridge), dezvoltând teoria marginalismului, care reprezintă o metodă de analiză
și raționament care studiază avantajele și dezavantajele generate de modificarea, cu o unitate
suplimentară, a unui fenomen.
 Keynesismul și neokeynesismul este un curent important al gândirii economice ale cărui
baze au fost puse în secolul XX. Numele acestuia provine de la fondatorul său, economistul englez
John Maynard Keynes (1883-1946), a cărui gândire avangardistă a schimbat teoria și practica la nivel
macroeconomic, fiind întemeietorul teoriei macroeconomice moderne. Teoria keynesistă se
dezvoltă în jurul unor mărimi globale, precum venitul, consumul, investițiile, economisirea, cererea
și oferta, pe baza unui model matematic bazat pe ecuații de echilibru:
Venitul național = Cheltuielile pentru consum + Investițiile

Economiile = Venitul național – Cheltuielile pentru consum
Investițiile = Economiile
Potrivit acestui model, cererea și oferta se echilibrează, se investesc toate economiile și se asigură
ocuparea forței de muncă. Keynes era de părere că singura modalitate prin care se pot evita
eventualele dezechilibre ale pieței, este ca statul însuși, prin politica sa fiscală, bugetară și monetară,
poate genera un exemplu pozitiv și poate influența nivelul consumului gospodăriilor și cel al
investițiilor întreprinderilor.
Teoria neokeynesistă acordă o atenție sporită investițiilor și împrumuturilor de stat, politicii
fiscale, precum și controlului, de către stat al salariilor și prețurilor.
 Gândirea sintezei neoclasice (secolul XX-începutul secolului XXI) este un curent al gândirii
economice care a reprezentat o formă de adaptare a keynesismului la condițiile din perioada
postbelică, dezvoltând așa numita teorie a economiei mixte. Reprezentanți de seamă ai acestui
curent sunt: Paul Anthony Samuelson (1915-2009) și John Kenneth Galbraith (1908-2006). Potrivit
teoriei mixte, teoria macroeconomica keynesistă a echilibrului este completată și cu factorul
progresul tehnic. Însă, spre deosebire de Keynes care încuraja, prin teoriile sale, intervenția statului
în economie și pe care o considera benefică, exponenții curentului sintezei neoclasice și-au focalizat
atenția pe stimularea ofertei, însă combăteau drastic implicarea statului în economie.
 Gândirea instituționalistă sau evoluționistă (secolul XX-începutul secolului XXI) reprezintă
un curent de gândire economică contemporan care gravitează în jurul ideii potrivit căreia alocarea
efectivă a resurselor și distribuirea veniturilor au loc nu numai prin mecanismele pieței, ci prin
întreaga structură organizatorică a societății.
Gândirea economică în România

Kilometrul zero al gândirii economice românești [CRE 11] îi aparține marelui învățat Dimitrie
Cantemir (1673-1723), care a abordat teme economice de o importanță deosebită pentru viața
economică și socială a vremii. În lucrarea sa, Descrierea Moldovei, acesta tratează teme precum:
rolul și importanța schimbului și comerțului, necesitatea creșterii potențialului financiar al țării,
precum și importanța proprietății private.
10
Evenimentele ce au marcat societatea românească precum: revoluția de la 1848 din Țările
Române, abolirea relațiilor feudale și împroprietărirea țăranilor, Unirea Moldovei cu Țara
Românească din 1859, dezvoltarea industriei și în general a economiei naționale au dus la o
dezvoltare a gândirii economice la noi în țară, care a fost marcată de contribuții notabile ale unor
mari personalități. Principalele curente în cardul cărora s-au grupat gânditorii preocupați de
probleme economice au fost: curentul liberal, curentul conservator și curentul socialist
[*** 0j].Curentul liberal de gândire economică milita pentru progres în toate ramurile economiei,
pentru democrație și armonie socială. Curentul conservator s-a caracterizat prin tradiționalism și
apăra drepturile îndeosebi ale marilor moșieri, evidențiind rolul și importanța agriculturii și se
opunea evident ideii de împroprietărire a țăranilor cu pământ. Curentul socialist de gândire
economică s-a dezvoltat în jurul ideologiei marxiste și milita pentru abolirea proprietății private și
înlocuirea ei cu proprietatea socială sau colectivă, această măsură fiind considerată esența
dezvoltării economice și sociale a unei țări.
În cele ce urmează se vor prezenta pe scurt câteva dintre principalele personalități care au
marcat evoluția gândirii economice la noi în țară [CRE 11, CON 98].
Nicolae Bălcescu (1819-1852) a formulat o teorie a dezvoltării economice și sociale a unei
țări, teorie axată pe importanța proprietății private. În lucrările sale, acesta a acordat o importanță
deosebită împroprietăririi țăranilor și desființării iobăgiei și a analizat rolul și conținutul unor
concepte și noțiuni economice precum: valoare, rentă, munca productivă.
Dionisie Pop Marțian (1829-1865) considera ca direcții prioritare ale progresului economic
al unei țări dezvoltarea industriei și agriculturii, pe baza unei politici economice corespunzătoare.
Ion Angelescu (1884-1930) și-a pus puternic amprenta asupra dezvoltării gândirii economice
în România, prin bogata sa activitate didactică și științifică în domeniul economic. A fost profesor și
rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și a pus bazele Asociației Economiștilor
din România, pe care a organizat-o și a condus-o.
Mihail Manoilescu (1891-1950) a marcat puternic dezvoltarea gândirii economice la noi în
țară. Activitatea sa era centrată pe ideea dezvoltării schimburilor între țările agrare și industriale ale
lumii și a fost primul care a propus elaborarea unui dicționar internațional și unitar al noțiunilor
economice.
Să ne reamintim...
Pa plan mondial, gândirea economică a cunoscut mai multe etape: gândirea
mercantilistă, gândirea fiziocrată, gândirea clasică și neoclasică, keynesismul și
neokeynesismul, gândirea sintezei neoclasice, gândirea instituționalistă sau
evoluționistă. În România, câteva dintre personalitățile care au adus contribuții la
dezvoltarea economiei sunt: Nicolae Bălcescu, Dionisie Pop Marțian, Ion Angelescu,
Mihail Manoilescu.
M1.U1.6. Rezumat
 Știința economiei este o știință a utilizării resurselor limitate cu utilizări alternative.
 Economia este în același timp activitate, știință și politică.
 Componentele economiei sunt: bunurile și serviciile (bunuri de consum și bunuri
industriale), agenții economici (firmele, gospodăriile, statul și administrațiile publice,
sistemul bancar și străinătatea), fluxurile economice și eficiența economică.
Pa plan mondial, gândirea economică a cunoscut mai multe etape: gândirea
mercantilistă, gândirea fiziocrată, gândirea clasică și neoclasică, keynesismul și
neokeynesismul, gândirea sintezei neoclasice, gândirea instituționalistă sau
evoluționistă. În România, câteva dintre personalitățile care au adus contribuții la
dezvoltarea economiei sunt: Nicolae Bălcescu, Dionisie Pop Marțian, Ion Angelescu,
Mihail Manoilescu.
11
Unitate de învățare M1.U2. Conținutul activității economice
M1.U2.3. Funcțiile activității economice
M1.U2.4. Nevoile și resursele
M1.U2.5. Procesul de economisire.
M1.U2.6. Rezumat
Activitatea economică este rezultatul participării simultane și / sau succesive a mai
multor actori care acționează individual și / sau în colectiv în vederea realizării
anumitor operații, procese sau acte economice în scopul realizării de bunuri
economice. Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, acești actori sunt numiți agenți
economici [*** 0k].

 identifice și explice funcțiile fundamentale ale activității economice;
 explice noțiunile de resurse și nevoi și caracterul acestora;
 înțeleagă esența procesului de economisire și cele două concepte legate de acesta:
costul de oportunitate și curba posibilităților de producție.
Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.
M1.U2.3. Funcțiile activității economice

La modul general, activitatea economică reprezintă o formă specifică a activității practice
care urmărește un obiectiv primordial și anume acela de a satisface nevoile de consum ale indivizilor
și societății în ansamblul său. Pentru atingerea acestui obiectiv oamenii trebuie ca printr-un efort
conștient să atragă și să utilizeze resurse din natură, pe care să le transforme apoi în bunuri și servicii
care să satisfacă aceste nevoi. Funcțiile fundamentale ale activității economice sunt sintetizate în
tabelul 2.1 [CRE 11, CEA 00, ].
Tab.2.1. Funcțiile fundamentale ale activității economice
Funcție Conținut
Diviziunea muncii Împărțirea muncii sociale în activități specializate. Modul în care procesul
de producție al unui bun este împărțit în mai multe sarcini și activități,
fiecare dintre acestea fiind realizată de către un anumit operator uman.
Producția Ansamblul proceselor care permit transformarea resurselor în bunuri și
servicii necesare satisfacerii cererii.
Repartiția Ansamblul proceselor prin care bunurile și serviciile rezultate în cadrul
producției sunt orientate și dirijate către destinațiile sau nevoile pentru
care au fost create.
Schimbul Ansamblul proceselor prin care bunurile trec din sfera producției în cea a
consumului sau utilizării, prin schimbarea proprietarului.
Consumul Ansamblul acțiunilor prin care are satisfacerii unei anumite nevoi prin
intermediul unui anumit bun, prin utilizarea efectivă a sa.
12
Funcțiile activității economice evidențiate în tabelul anterior reprezintă de fapt motorul
societății, realizarea acestora condiționând de fapt existența și funcționarea societății în ansamblul
său. În acest sens, activitatea economică, prin funcțiile sale fundamentale, nu pune în evidență doar
acțiunile oamenilor asupra naturii în vederea atragerii de resurse, ci și raporturile ce se dezvoltă
între diferiți agenți economici, prin care se creează un anumit sistem relațional, o structură socială
care stă la baza dezvoltării umane.
Având în vedere cele de mai sus, activitatea economică se caracterizează prin următoarele
trăsături esențiale:
 este o formă de activitate practică a factorului uman;
 este o activitate creatoare care valorifică potențialul creativ al oamenilor;
 are în vedere criterii de eficiență economică și raționalitate, adică obținerea unor efecte
maxime cu eforturi minime;
 stă la baza progresului și dezvoltării societății.
Exemple
Diviziunea muncii: activități de producție, de mentenanță, de vânzare, de
aprovizionare etc.
Producția: transformarea grâului, alături de alte ingrediente în pâine.
Repartiția: activități de distribuție: transport, depozitare, prezentare etc.
Schimbul: activități de vânzare.
Consumul: consumul unui produs alimentar pentru satisfacerii nevoii de a mânca.
Să ne reamintim...
Funcțiile fundamentale ale activității economice sunt: diviziunea muncii, producția,
repartiția, schimbul și consumul. Acestea sunt necesare pentru ca activitatea
economică să poată satisface nevoile nelimitate, prin intermediul resurselor, care
sunt limitate.
M1.U2.4. Nevoile și resursele

Nevoile. Nevoia reprezintă o noțiune complexă, pentru care există numeroase definiții și
criterii de clasificare și care a trezit de timpuriu în atenția specialiștilor (economiști, sociologi,
psihologi etc.). În primul rând nevoia umană reprezintă punctul de pornire al oricărei acțiuni umane
și rezultă din cerințele de consum ale oamenilor precum și cele din participarea acestora la viața
socială [CRE 11]. O altă definiție arată faptul că nevoia umană reprezintă conștientizarea unui
sentiment de lipsă [KOT 17]. Cea mai completă clasificare a nevoilor umane a fost realizată de către
psihologul american Abraham Harold Maslow (1908-1970), conform căreia nevoile pot fi ierarhizate
conform unei piramide, ilustrată în figura 2.1.
Satisfacerea nevoilor presupune un consum de bunuri și servicii, ceea ce îi stimulează pe
oameni să găsească noi modalități de producere a acestora. Nevoile au pe de o parte o latură
obiectivă, prin faptul că ele sunt conștientizate de către oameni și corelate cu posibilitățile de
satisfacere ale fiecărui individ, iar pe de altă parte au și o latură subiectivă, în sensul că de multe ori
dorințele cu sunt corelate nu posibilitățile individului, în acest caz ele rămânând simple doleanțe,
nevoi nesatisfăcute.
13
Fig.2.1. Clasificarea nevoilor umane
Exemple
Nevoi materiale: hrană, îmbrăcăminte, locuință.
Nevoi de protecție socială: siguranță: sănătate, loc de muncă, resurse.
Nevoi de apartenență: la un grup social, la o familie.
Nevoi de recunoaștere: acceptare, moralitate, creativitate, lipsa prejudecăților.
Nevoi de autoexprimare și autoapreciere: stimă de sine, considerație, respect.
Având în vedere cele de mai sus, nevoile se caracterizează prin anumite trăsături specifice,
care sunt prezentate pe scurt în tabelul 2.2 [CRE 11].
Tab.2.2. Trăsăturile nevoilor
Trăsătură Explicație
Nelimitate ca număr Pe măsura dezvoltării societății, oamenii au tot mai multe nevoi. De
exemplu, datorită ritmului alert al vieții din zilele noastre, oamenii au tot
mai mult nevoie de activități de relaxare.
Limitate în capacitate În procesul satisfacerii, fiecare nevoie atinge la un moment dat un prag
de saturație, cum ar fi de exemplu nevoia de hrană.
Concurente Unele nevoi se extind în detrimentul altora sau pot fi substituite între ele.
Caracter dinamic Satisfacerea unor nevoi generează apariția altor nevoi.
Complementare Unele nevoi se condiționează reciproc.
Resursele. Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor utilizate în mod direct sau
indirect în activitatea de producție în vederea obținerii de bunuri și / sau servicii destinate
satisfacerii nevoilor umane. Câteva dintre cele mai utilizate criterii de clasificare a resurselor sunt
prezentate în cele ce urmează [CRE 11, FOR 02].
 În funcție de sursa de proveniență, resursele se împart în două categorii.
- Resurse primare sau naturale care provin direct din natură, ele fiind utilizate ca atare, fără
să li se aducă modificări de către factorul uman.
- Resurse derivate, care sunt rezultatul activității umane și obținute din resursele primare,
care sunt transformate prin intervenția factorului uman.
 După natura lor, resursele se împart în patru categorii.
- Resurse materiale, care reprezintă totalitatea mijloacelor materiale utilizate de către
oameni și societăți în scopul realizării de bunuri.
14
- Resurse umane, a căror formă de manifestare fiind capacitatea de muncă, care exprimă
posibilitatea funcțională, fizică și psihică a organismului uman de a realiza o anumită
activitate cu un anumit randament cantitativ și calitativ, cu menținerea echilibrului
organic, fără a influența negativ starea de sănătate a acestuia.
- Resurse financiare, reprezintă totalitatea mijloacelor bănești care permit transformarea
și utilizarea resurselor materiale în bunuri destinate satisfacerii nevoilor umane.
- Resurse informaționale, formează totalitatea datelor obținute din mediul extern care
ajută factorul uman să atragă și să utilizeze resursele materiale și financiare. Existența
acestei categorii de resurse reprezintă elementul cheie al procesului decizional.
 În funcție de durata utilizării lor, resursele se împart în două categorii.
- Resurse epuizabile sau neregenerabile.
- Resurse regenerabile.
Trebuie făcută precizarea că fără o utilizare rațională a resurselor, chiar și cele regenerabile
la un moment dat se epuizează.
Exemple
Resurse primare: minereul de fier, lemnul, grâul, nisipul, petrolul etc.
Resurse derivate: semifabricate, componente, echipamente, instalații, combustibil etc.
Resurse materiale: : materii prime, materiale, resurse energetice, terenuri, clădiri,
mașini, instalații, mijloace de transport etc.
Resurse epuizabile sau neregenerabile: resursele energetice și minerale.
Resurse regenerabile: pământul, apa, hârtia, lemnul etc.
Ținând cont de definiția și criteriile de clasificare a resurselor, se pot identifica anumite

trăsături ale acestora, prezentate pe scurt în tabelul 2.3.
Tab.2.3. Trăsăturile resurselor

Trăsătură Explicație
Limitate În raport cu tendința de creștere și diversificare a nevoilor, resursele sunt
mult mai puține ca număr. Ele sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Caracter epuizabil În condițiile exploatării neraționale a resurselor, acestea se termină.
Raritatea Imposibilitatea atragerii din natură în întregime a tuturor resurselor
necesare la un moment dat, din considerente tehnice sau economice.
Substituibile Unele resurse pot fi înlocuite cu altele. De exemplu, dacă în trecut
caroseria mașinilor se realiza integral din metal, acum se utilizează
plasticul.
De-a lungul timpului, oamenii au căutat în permanență să descopere noi resurse, pe care să
le atragă în mod cât mai eficient și să le utilizeze cât mai rațional. Între nevoi și resurse există o
relație de inegalitate, în sensul că deși odată cu progresul științei și tehnicii, societatea evoluează și
se dezvoltă, nevoile și resursele se extind și se diversifică, însă nu în același ritm. Nevoile sunt și vor
fi întotdeauna mai numeroase decât resursele, iar în timp ce nevoile sunt nelimitate, resursele sunt
limitate și insuficiente în raport cu nevoile.
Dați exemple de nevoi și resurse.

15
Să ne reamintim...
Nevoia umană reprezintă conștientizarea unui sentiment de lipsă. Nevoile au fost
ierarhizate sun forma unei piramide astfel: nevoi materiale, nevoi de protecție
socială, nevoi de apartenență, nevoi de recunoaștere și nevoi de autoexprimare și
autoapreciere.
Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor utilizate în mod direct sau
indirect în activitatea de producție în vederea obținerii de bunuri și / sau servicii
destinate satisfacerii nevoilor umane. Resursele pot fi: primare și derivate; materiale,
financiare, umane și informaționale; regenerabile și neregenerabile.
M1.U2.5. Procesul de economisire

Economisirea reprezintă excedentul veniturilor față de cheltuieli destinate consumului și
poate fi privită ca un simplu consum amânat [*** 0l, *** 0m]. Trebuie însă făcută diferența între
conceptul de economisire și noțiunea de investiție. Investiția este privită ca o activitate care are
drept scop utilizarea unei sume de bani în vederea obținerii unor profituri viitoare [*** 0m]. Astfel,
economiile pot deveni investiții. Economisirea este un act de alegere conștientă din partea
individului, prin care acesta are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de investiții
(conturi de economii la bănci, achiziția unor bunuri cu caracter speculativ, sau chiar inițierea unei
afaceri).
Fiecare societate, la toate nivelurile, trebuie să decidă asupra modului în care utilizează
resursele de care dispune, în vederea satisfacerii nevoilor sale. Indivizii, familiile și gospodăriile
trebuie să decidă de exemplu daca banii economisiți îi vor cheltui pe achiziția unui autoturism nou
sau pentru a merge într-o vacanță. De asemenea, firmele private se confruntă cu decizii cu privire
la modul în care să folosească resursele financiare disponibile rămase după ce din vânzarea
produselor sau serviciilor s-au acoperit costurile ocazionate de producerea lor. Administrațiile locale
și centrale trebuie să decidă de exemplu, dacă vor aloca resurse financiare mai mari Inspectoratului
pentru situații de urgență, sau sistemului de învățământ preuniversitar și nu în ultimul rând,
guvernele statelor trebuie să decidă cum vor aloca resursele financiare, de exemplu între activități
de protecție a mediului și sistemul de apărare național. Având în vedere inegalitatea dintre resurse
și nevoi, fiecare individ, agent economic sau societate trebuie să decidă care nevoi vor fi satisfăcute
și care vor rămâne nesatisfăcute, cel puțin pe termen scurt. Resursele generează așadar restricții în
satisfacerea nevoilor, de cele mai multe ori restricții financiare. În legătură cu acest fapt trebuie
introduse noțiunile de cost de oportunitate și curba posibilităților de producție.
Costul de oportunitate
Conceptul de cost de oportunitate intervine ori de câte ori individul, agentul economic sau
societatea în ansamblul său trebuie să decidă între două sau mai multe alternative. Costul de
oportunitate reprezintă astfel valoarea celei mai bune dintre alternativele la care s-a renunțat în
favoarea alternativei alese. Acesta măsoară deci cea mai mare pierdere rezultată din variantele
sacrificate, considerându-se că alegerea făcută reprezintă câștigul și ținându-se desigur seama de
restricțiile financiare existente. Costul de oportunitate al unui bun este dat de ceea ce se sacrifică
pentru obținerea lui [*** 0n, ARN 14, MCC 15, MUS 15, GWA 16].
În legătură cu procesul economisirii, trebuie clarificată problema alocării unui buget existent.
Pentru această vom considera un exemplu foarte simplu [MCC 15].
Exemple
Să presupunem că o persoană primește drept cadou cu ocazia zilei de naștere un card
la un magazin care comercializează cărți și DVD-uri, în valoare de 120 u.m. Se cunoaște
16
că prețul unui DVD este 20 u.m, iar prețul unei cărți este de 10 u.m. În tabelul 2.4 sunt
prezentate toate alternativele de achiziție.
Tab.2.4. Alternativele de achiziție

DVD-uri [buc] Cărți [buc] Total cheltuieli [u.m.]
6 0 6*20+0*10=120
5 2 5*20+2*10=120
4 4 4*20+4*10=120
3 6 3*20+6*10=120
2 8 2*20+8*10=120
1 10 1*20+10*10=120
0 12 0*20+12*10=120
De asemenea, în figura 2.1. se prezintă cele șapte variante posibile care rezultă în urma
cheltuirii întregului buget, în valoare de 120 u.m.
7
Suma disponibilă / Preț DVD = 120/20=6
6
5 Linia
bugetului
DVD [buc]
4
Nerealizabil
3
Realizabil
2
Suma disponibilă / Preț Carte = 120/10=12
1
0
0 2 4 6 8 10 12 14
Cărți
[buc]
Fig.2.2. Combinația alternativelor de achiziție
Așa cum se poate observa în figura 2.2, într-o extremă, se poate cheltui întreaga sumă de
bani pe achiziționarea unui număr de 6 DVD-uri. În aceste condiții, nu se poate cumpăra nicio carte.
La cealaltă extremă, se poate cheltui întregul buget avut la dispoziție pe achiziționarea a 12 cărți și
desigur a niciunui DVD. Între cele două extreme, se identifică alte cinci variante posibile, care
ilustrează de fapt costul de oportunitate. Dacă persoana în cauză dorește să achiziționeze de
exemplu 2 cărți, el trebuie să renunțe la un DVD, deci costul de oportunitate pentru 2 cărți este
reprezentat de un DVD, deci 20 u.m. Dacă persoana dorește 4 cărți, ea trebuie să renunțe la 2 DVD-
uri, costul de oportunitate fiind de 40 u.m. Continuând cu acest raționament, dacă persoana dorește
10 cărți, trebuie să renunțe la 5 DVD-uri, costul de oportunitate fiind de 100 u.m.
De asemenea, figura 2.2 evidențiază linia bugetului, iar fiecare punct de pe linie marchează
o combinație posibilă de repartizare a bugetului disponibil. Linia bugetului ilustrează totalitatea
compromisurilor ce trebuie făcute în vederea încadrării în restricțiile impuse, în cazul de față suma
17
de bani disponibilă pe card. Toate combinațiile de sub linia bugetului sunt realizabile, cele de
deasupra liniei bugetului sunt nerealizabile. Panta liniei bugetului de calculează conform relației:
Panta = Preț Produs (1) / Preț Produs (2) (2.1)
În cazul exemplului considerat, panta este: 10 / 20 = 0,5.
Putem avea în vedere și variante de achiziție care nu duc la cheltuirea în totalitate a sumei
disponibile. De exemplu, se pot achiziționa 3 DVD-uri și 5 cărți (3*20+5*10=110 u.m), pe card
rămânând disponibilă suma de 10 u.m. Aceasta este o combinație realizabilă. Dacă însă se dorește
achiziționarea a 3 DVD-uri și 8 cărți (3*20+8*10=140 u.m), ceea ce depășește bugetul disponibil cu
20 u.m, aceasta fiind o combinație nerealizabilă, având în vedere restricția financiară. Dacă totuși se
dorește realizarea acestei combinații, persoana trebuie să suplimenteze bugetul cu respectiva sumă.
Dar, pentru obținerea utilității maxime, trebuie avută în vedere cheltuirea în totalitate a sumei
disponibile.
Curba posibilităților de producție
Curba posibilităților de producție este un instrument economic care explică relația dintre
resursele limitate și opțiunile avute la dispoziție în vederea realizării de bunuri cu aceste resurse.
Curba posibilităților de producție evidențiază, în mod grafic, toate combinațiile posibile de a
produce două bunuri de către un individ, firmă sau țară, într-o anumită perioadă de timp, prin
utilizarea integrală și eficientă a tuturor resurselor disponibile [CRE 11, MCC 15]. În scopul explicării
conceptului se vor considera următoarele premise:
 utilizarea în totalitate a tuturor resurselor disponibile;
 cantitatea și calitatea resurselor sunt constante;
 tehnologia de realizare a bunurilor nu se modifică;
 economia respectivă produce două categorii de bunuri: bunuri de consum, destinate
consumatorilor individuali și bunuri industriale, destinate utilizatorilor organizaționali
și care fac posibilă realizarea bunurilor de consum.
Exemple
Vom considera un exemplu foarte simplu, al unei economii care produce cele două
categorii de produse: pâine (bunuri de consum) și roboți (bunuri industriale). Tabelul
2.5. ilustrează alternativele de producție [CRE 11, MCC 15].
Tab.2.5. Alternativele de producție pentru cele două produse

Alternative de producție
Produs A B C D E
Pâine [mil buc] 0 1 2 3 4
Roboți [mii buc] 10 9 7 4 0
Cu resursele avute la dispoziție, care sunt limitate, producția ce poate fi obținută este desigur
limitată. Această limită este ilustrată cu ajutorul curbei posibilităților de producție, care pentru
exemplul considerat, este prezentată în figura 2.3. Teoretic, alternativele A și E nu sunt posibile,
deoarece economia trebuie să producă deopotrivă ambele categorii de bunuri. Așa cum se poate
observa în figura 2.3, dacă producția de pâine crește, scade producția de roboți și invers. Creșterea
producției de pâine este desigur tentantă, acest fapt însemnând o mai buna satisfacere a nevoilor
individuale. Rezultă însă o diminuare a producției de bunuri industriale, care desigur, în timp,
încetinește producția bunurilor de consum. Creșterea producției de roboți va avea efecte pe termen
lung, deoarece în viitor este posibilă realizarea producției bunurilor de consum, în vederea
satisfacerii nevoilor indivizilor.
18
12
Roboți [mii buc]
A Combinații
10 B
nerealizabile
8
C
6
D
4 Combinații
realizabile
2
E
0
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5
Pâine [mil buc].

Fig.2.3. Curba posibilităților de producție
Toate combinațiile de sub curba posibilităților de producție sunt realizabile, iar cele de
deasupra curbei sunt nerealizabile, deoarece depășesc resursele disponibile. Creșterea producției
unei anumite categorii de bunuri înseamnă sacrificarea celeilalte categorii de bunuri. Numărul de
roboți la care trebuie să se renunțe pentru a crește producția de pâine reprezintă costul de
oportunitate pentru o unitate de pâine. Deplasarea de la varianta A către varianta B arată că
producerea unei unități suplimentare de pâine înseamnă o unitate mai puțin la producția de roboți.
Deplasarea din varianta B în varianta C, din C în D și în final din D în E arată principiul general valabil
potrivit căruia costul de oportunitate al unei unități suplimentare este mai mare decât costul de
oportunitate al unității precedente. Această teorie este cunoscută sub denumirea de legea creșterii
costului de oportunitate [MCC 15]. Se pune astfel problema alocării optime a resurselor. În vederea
luării deciziei cu privire la alocarea optimă a resurselor, un instrument eficient, care stă la baza
multor analize economice, este analiza marginală, care presupune realizarea unei comparații între
costul marginal și utilitatea marginală. Înainte de exprimarea matematică a celor două noțiuni,
trebuie clarificat conceptul de utilitate. Utilitatea reprezintă gradul de satisfacție pe care îl
înregistrează individul sau agentul economic după consumul sau utilizarea unui volum resurse [STĂ
99].
Costul marginal (CM) reprezintă sporul de cost ( CT )necesar pentru producerea unei
unități suplimentare de producție ( Q ), conform relației (2.2) [CEA 00].
CT
CM  . (2.2)
Q
Utilitatea marginală(UM) reprezintă sporul de utilitate ( U ) aferent creșterii consumului cu

o unitate ( Q ) , conform relației (2.3) [*** 0o], sau măsura satisfacției obținute din ultima unitate
a mărfii consumate [KIS 17].
U
UM  . (2.3)
Q
Revenind la exemplul considerat, potrivit legii de creștere a costului de oportunitate, costul

marginal al producerii unei unități suplimentare de pâine va crește, odată cu producerea de unități
suplimentare. Totodată, trebuie admis faptul că utilitatea marginală scade cu fiecare unitate de
produs consumată, ceea ce se explică prin faptul că intensitatea nevoilor se diminuează și prin
19
urmare, fiecare nouă unitate de produs se va adresa unei nevoi de intensitate mai mică, satisfacția
fiind în continuare pozitivă, dar descrescătoare. Rezultă astfel că cele două mărimi, costul marginal
și utilitatea marginală sunt invers proporționale. În tabelul 2.6 sunt indicate valorile costului
marginal, respectiv ale utilității marginale, pentru cele două categorii de produse.
Tab.2.6. Analiza marginală

Pâine [mil buc] Roboți [mii buc]
Indicator 1 2 3 4 7 9
Cost marginal [u.m.] 5 10 15 1000 2000 3000
Utilitate marginală [u.m.] 15 10 5 3000 2000 1000
Potrivit analizei marginale, combinați optimă privind producția celor două bunuri este
2000000 buc pâine și 7000 buc roboți, deci varianta C, din figura 2.3.
Economia oricărei țări țintește desigur către o creștere economică. Aceasta este posibilă pe
fondul realizării eforturilor societății de a găsi, atrage și exploata cantități mai mari de resurse și
resurse noi, prin creșterea calității resurselor și pe fondul progresului tehnico-științific. În aceste
condiții are loc o deplasare a curbei posibilităților de producție spre dreapta, potrivit figurii 2.4.
Bunuri industriale
C2
C1
Bunuri de consum
Fig. 2.4. Deplasarea curbei posibilităților de producție
Figura 2.4. indică o capacitate a economiei de a produce în viitor mai multe produse. Curba
C1 reprezintă curba actuală a posibilităților de producție, iar curba C 2 reprezintă curba viitoare a
posibilităților de producție, realizată pe fondul dezvoltării economice. De asemenea, curba C 1 arată
bunurile ce se produc în prezent în cadrul economiei naționale, iar curba C2 ilustrează posibilitățile
viitoare de producție de bunuri noi, performante și care satisfac într-o mai mare măsură nevoile de
consum și cele industriale ale unei societăți.
Să ne reamintim...
Economisirea reprezintă excedentul veniturilor față de cheltuieli destinate
consumului și poate fi privită ca un simplu consum amânat. În procesul de
economisire trebuie avute în vedere conceptele de cost de oportunitate și curba
posibilităților de producție.
Costul de oportunitate reprezintă astfel valoarea celei mai bune dintre alternativele
la care s-a renunțat în favoarea alternativei alese. Acesta măsoară deci cea mai mare
pierdere rezultată din variantele sacrificate, considerându-se că alegerea făcută
reprezintă câștigul și ținându-se desigur seama de restricțiile financiare existente.
20
Curba posibilităților de producție este un instrument economic care explică relația
dintre resursele limitate și opțiunile avute la dispoziție în vederea realizării de bunuri
cu aceste resurse.
M1.U2.6. Rezumat
 Funcțiile fundamentale ale activității economice sunt: diviziunea muncii, producția,
repartiția, schimbul și consumul. Acestea sunt necesare pentru ca activitatea
economică să poată satisface nevoile nelimitate, prin intermediul resurselor, care sunt
limitate.
 Nevoia umană reprezintă conștientizarea unui sentiment de lipsă. Nevoile au fost
ierarhizate sun forma unei piramide astfel: nevoi materiale, nevoi de protecție socială,
nevoi de apartenență, nevoi de recunoaștere și nevoi de autoexprimare și
autoapreciere.
 Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor utilizate în mod direct sau
indirect în activitatea de producție în vederea obținerii de bunuri și / sau servicii
destinate satisfacerii nevoilor umane. Resursele pot fi: primare și derivate; materiale,
financiare, umane și informaționale; regenerabile și neregenerabile.
 Economisirea reprezintă excedentul veniturilor față de cheltuieli destinate
consumului și poate fi privită ca un simplu consum amânat. În procesul de economisire
trebuie avute în vedere conceptele de cost de oportunitate și curba posibilităților de
producție.
Costul de oportunitate reprezintă astfel valoarea celei mai bune dintre alternativele la
care s-a renunțat în favoarea alternativei alese. Acesta măsoară deci cea mai mare
pierdere rezultată din variantele sacrificate, considerându-se că alegerea făcută
reprezintă câștigul și ținându-se desigur seama de restricțiile financiare existente.
Curba posibilităților de producție este un instrument economic care explică relația
dintre resursele limitate și opțiunile avute la dispoziție în vederea realizării de bunuri
cu aceste resurse.
21
Unitate de învățare M1.U3. Funcția de producție și factorii de producție
M1.U3.3. Circuitul economic
M1.U3.4. Factorii de producție: pământul, munca și capitalul
M1.U3.5. Combinarea factorilor de producție
M1.U3.6. Rezumat
Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, caracterul limitat al resurselor reflectă
barierele pe care le întâmpină societatea în realizarea unei producții de bunuri care să
satisfacă pe deplin și în totalitate nevoile indivizilor și agenților economici. Pornind de
la acest fapt, se pot identifica instrumentele cheie cu care operează știința economică,
potrivit figurii 3.1.
Nevoi Resurse
Consum ECONOMIE Producție
Ofertă
Cerere
Fig. 3.1. Instrumentele cheie ale economiei
Consumul reflectă nevoile umane și este considerat elementul primordial al

activității economice [CRE 11]. Nevoile umane se satisfac prin consum, care semnifică
utilizarea unor bunuri, generând pierderea imediată sau treptată a utilității lor. Pe
piață, forma de manifestare a nevoilor o reprezintă cererea. Bunurile se obțin din
resurse, în cadrul unui proces de producție. Factorul declanșator și stimulator al
producției îi reprezintă consumul. Producția pune deci în evidență gradul de atragere
și exploatare a resurselor, precum și capacitatea societății de a satisface nevoile sale.
Rezultatul activității de producție se materializează în oferta vânzătorilor pe piață.
Între aceste șase elemente considerate cheie pentru economie, există diferite
raporturi și corelații, existând o tendință permanentă de egalizare, echilibrare, a
nevoilor cu resursele, a producției cu consumul și a cererii cu oferta.
Resursele limitate ale societății, însemnând totalitatea resurselor naturale,
procesate sau utilizate ca atare precum și resursele umane intră în bunurile care
formează oferta pe piață și care, prin consum, duc la satisfacerea nevoilor. Într-o
accepțiune mai cuprinzătoare, resursele se regăsesc în: clădiri, terenuri, fabrici, mașini,
echipamente, instalații, scule, dispozitive etc., care servesc la realizarea bunurilor.
22
Altfel spus, în vederea producerii de bunuri și servicii, resursele sunt atrase și utilizate
în producție, transformându-se în factori de producție [CRE 11], prin intermediul
funcției de producție.
Factorii de producție cuprind totalitatea resurselor care participă în mod direct
sau indirect la producerea de bunuri și servicii, consumându-se total sau parțial [CRE 11,
CEA 00]. Literatura de specialitate grupează factorii de producție în trei categorii [CRE11,
MCC 15, AND 11, BAU 16, ROO 16]: pământul, munca și capitalul. Pământul și munca
formează reprezintă factori originari sau primari, iar capitalul reprezintă factor derivat.
Funcția de producție reprezintă astfel o funcție matematică care depinde de aceste trei
categorii de factori și este exprimată prin intermediul relației [AND 11]:
Qx  f Ld , L, K  . (3.1)
Notațiile factorilor de care depinde funcția de producție din relația (3.1) provin
de la denumirile originale ale factorilor de producție din limba engleză: Ld – Land
(Pământ), L – Labour (Muncă, Forță de muncă) și K – Kapital (capital).

 înțeleagă ce înseamnă funcția de producție;
 identifice și înțeleagă factorii de producție;
 înțeleagă modul în care se combină factorii de producție;
M1.U3.3. Circuitul economic

De asemenea, factorii de producție se concretizează în totalitatea resurselor atrase în circuitul
economic, care vor fi ulterior alocate, utilizate și consumate, corespunzător unor destinații prestabilite,
de către agenții economici producători [CEA 00]. În figura 3.2 se prezintă circuitul economic, sub forma
unei diagrame care redă reprezentarea grafică a organizării economiei [MAN 15, BAU 16].
Fig. 3.2. Circuitul economic

23
Economia unei țări cuprinde milioane de indivizi care sunt implicați într-o serie de activități:
cumpărare, vânzare, muncă, angajare, fabricație etc. Pentru a înțelege modul în care funcționează
economia, vom considera un model simplificat al tuturor acestor activități și care explică, în termeni
generali, cum participanții la viața economică interacționează unii cu alții. Modelul prezentat în
figura 3.2 este un astfel de model simplificat al circuitului economic, în care sunt implicați doar două
categorii de factori decizionali: gospodăriile și firmele. Firmele produc bunuri și servicii utilizând
factorii de producție (pământul, munca și capitalul), dar și mașini și echipamente, accesorii, scule,
dispozitive, care sunt obținute tot pe seama factorilor de producție. Gospodăriile dețin factorii de
producție și consumă bunurile și serviciile oferite de firme. Potrivit diagramei din figura 3.2, deciziile
referitoare la achizițiile de bunuri și servicii, respectiv factori de producție aparțin gospodăriilor,
respectiv firmelor, care se întâlnesc prin intermediul pieței bunurilor și serviciilor, unde gospodăriile
apar în ipostaza de cumpărători, iar firmele în cea de ofertanți și al pieței factorilor de producție,
unde gospodăriile apar în ipostaza de ofertanți, iar firmele de cumpărători. Gospodăriile obțin
venituri prin oferirea factorilor de producție firmelor (pământ, muncă și capital), sub formă de
salariu, chirie, profit, iar firmele obțin venit prin comercializarea bunurilor și a serviciilor către
gospodării, care, la rândul lor realizează cheltuieli pentru a intra în posesia acestora. Un model
complex al circuitului economic ar fi cel în care se evidențiază și rolul statului, prin politicile sale
guvernamentale precum și al comerțului internațional. Pe măsură ce societatea se dezvoltă, pe
fondul progresului tehnico-științific, factorii de producție se diversifică și se multiplică, evoluând atât
cantitativ cât și calitativ. Astfel, alături de factorii de producție menționați anterior (pământul,
munca și capitalul), cuprinși în circuitul economic și care sunt considerați factorii de producție
tradiționali, au fost identificați și factori de producție moderni.
Exemple
Factori de producție moderni: întreprinderea, întreprinzătorul, informația,
tehnologiile, managementul etc.
Aceștia din urmă sunt cunoscuți și sub denumirea de neofactori [CRE 11]. În condițiile în care
producția dintr-o economie crește prin atragerea și utilizarea unei cantități suplimentare de factori
de producție la același nivel calitativ, are loc o dezvoltare economică de tip extensiv. În condițiile în
care producția crește prin atragerea aceleiași cantități de factori de producție, dar de un nivel
calitativ superior, dezvoltarea economică este de tip intensiv. Indiferent de tipul de dezvoltare
economică, există preocupări permanente ale oamenilor în ceea ce privește dezvoltarea continuă a
factorilor de producție, care are efecte pozitive atât pentru oameni, pentru firme, dar și pentru
societate în ansamblul său.
Să ne reamintim...
 Factorii de producție se concretizează în totalitatea resurselor atrase în circuitul
economic.
 Elementele care acționează în circuitul economic sunt: firmele, gospodăriile, piața
bunurilor și serviciilor și piața factorilor de producție.
 Între aceste elemente se dezvoltă relații de vânzare-cumpărare.
 Factorii de producție clasici sunt: pământul, munca și capitalul.
 La aceștia se adaugă factori de producție moderni, numiți neofactori.
M1.U3.4. Factorii de producție: pământul, munca și capitalul

24
Pământul
Pământul este un factor de producție originar, primar, ce cuprinde totalitatea elementelor,
resurselor naturale brute din natură care sunt atrase și utilizate în producerea de bunuri și servicii.
Pământul se caracterizează prin câteva trăsături specifice:
 are un caracter primar, originar, în sensul că acest factor de producție oferă resurse
în formă brută, direct din natură;
 natura, ca factor de producție, se manifestă în formă materială și în formă de energie;
 se caracterizează prin raritatea resurselor;
 natura dispune de dimensiuni cantitative și calitative.
Exemple
Câteva exemple de astfel de resurse sunt: suprafețe agricole, păduri, ape, aerul,
minereuri, anumite fenomen naturale, precum vântul, soarele care pot fi transformate
în diferite forme de energie etc [CRE 11, MCC 15, MCC 15a].
În primul rând datorită caracterului epuizabil, trebuie să existe preocupări pentru folosirea
rațională și eficientă a factorului pământ, care este accentuată și de necesitatea păstrării echilibrului
ecologic. O exploatare nerațională a naturii de către om a dus la deteriorarea mediului natural și la
dezechilibre ecologice, care afectează în mod negativ viața oamenilor. Este datoria societății de a
dezvolta asemenea politici și strategii de protecție a mediului, astfel încât să se permită generațiilor
viitoare să trăiască și să își satisfacă nevoile într-un mediu natural curat, nepoluat. Implicarea
națiunilor în rezolvarea problemelor de mediu ar putea însă atrage anumite consecințe negative
pentru economie, precum o vulnerabilitate crescută a unor companii în fața competitorilor, datorită
costurilor ridicate de producție, ocazionate de luarea unor măsuri de protecție a mediului natural
[TIE 16].
Munca
Munca este un factor de producție originar, primar, care cuprinde totalitatea activităților
umane, acțiunile conștiente ale oamenilor desfășurate în scopul obținerii de bunuri și servicii,
destinate satisfacerii nevoilor. Câteva trăsături ale acestui factor de producție sunt prezentate pe
scurt în continuare [CRE 11, AND 11]:
 are un caracter primar, originar, deoarece este formată din totalitatea resurselor
fizice și intelectuale ale unui organism uman;
 este un factor de producție activ, deoarece presupune un efort fizic și intelectual și
este capabil să fie antrenat și la rândul său să antreneze ceilalți factori de producție;
 are un caracter regenerabil, în sensul că este capabilă să își refacă propria resursă, pe
termen scurt; organismul uman are capacitatea de a-și reface resursele energetice.
Factorul muncă are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și una calitativă. Latura
cantitativă a muncii se referă la dimensiunea resursei de muncă a unei societăți, exprimate prin
indicatori specifici, care sunt prezentați pe scurt în tabelul 3.1. Dimensiunea calitativă a muncii este
dată de alți indicatori. Atât nivelul cantitativ cât și cel calitativ al muncii sunt influențate de anumiți
factori dintre care: natalitatea, speranța de viață, condițiile de trai etc. În vederea utilizării eficiente
a factorului muncă, la nivelul societății trebuie să existe în mod permanent preocupări în sensul
creșterii nivelului cantitativ și calitativ al muncii, prin luarea unor măsuri specifice, precum: creșterea
nivelului de educație și pregătire profesională a populației, asigurarea unui sistem de sănătate
eficient și funcțional pentru populație; asigurarea unui sistem eficient de motivare a populației;
asigurarea unor condiții de muncă de nivel înalt.
25
Exemple
Indicatori specifici laturii cantitative a muncii sunt prezentați pe scurt în tabelul 3.1.
Indicatorii specifici laturii calitative a muncii sunt: nivelul de educație și pregătire
profesională a populației.
Tab.3.1. Indicatori ai dimensiunii cantitative a muncii

Indicator Explicație
Populația cu vârsta Diferența dintre populația totală și populația tânără și populația în
legală de muncă vârstă. În fiecare țară, legislația muncii prevede vârsta legală de la care
populația poate munci [PRE 16].
Populația activă Diferența dintre populația cu vârsta legală de muncă și populația inaptă
de muncă.
Populația activă Diferența dintre populația activă și numărul persoanelor casnice, elevii
disponibilă și studenții care au împlinit vârsta legală de muncă.
Populația ocupată Diferența dintre populația activă și disponibilă și numărul șomerilor.
Populația ocupată Diferența dintre populația ocupată și numărul persoanelor care lucrează
salariată în unitățile și gospodăriile proprii.
Durata muncii Numărul săptămânal de ore de muncă, aspect de asemenea legiferat de
fiecare țară. La noi în țară se lucrează în medie 40 de ore pe săptămână,
cu anumite excepții în funcție de domeniul de activitate [PRE 16].
Capitalul
Capitalul cuprinde totalitatea mijloacelor de producție, bunurilor economice, utilizate în
producția și / sau comercializarea de bunuri și servicii [CRE 11, CEA 00]. Capitalul poate fi privit ca
fiind nivelul de înzestrare tehnică a producției. Capitalul reprezintă un factor de producție derivat,
deoarece se obține cu ajutorul factorilor de producție primari.
După modul în care participă, se consumă și se înlocuiesc în cadrul procesului de fabricație,
capitalul are două componente, după cum urmează [FOR 02, ROO 16, STR 02].
 Capitalul fix cuprinde bunuri care participă la mai multe cicluri de fabricație, se consumă
treptat și se înlocuiesc după o perioadă îndelungată de utilizare.
O problemă a oricărei firme legată de capitalul fix este amortizarea acestuia. Amortizarea
reprezintă expresia valorică a uzurii mijloacelor fixe inclusă în costul produselor la fabricarea cărora
au participat, prin alocarea anuală a unui procent din suma totală care a reprezentat cheltuiala
făcută cu achiziția mijlocului fix respectiv.
 Capitalul circulant cuprinde bunuri care participă la un singur ciclu de fabricație, se
consumă în cadrul acestuia și se înlocuiesc cu fiecare nou ciclu de fabricație.
În legătură cu bunurile care formează capitalul circulant, se pune problema vitezei de rotație
a mijloacelor circulante, care reprezintă numărul de rotații ale stocului mediu de mijloace circulante
ce au loc pentru realizarea volumului producției stabilit și a cifrei de afaceri. Cu cât numărul de rotații
este mai mare, cu atât activitatea firmei este mai eficientă.
Exemple
Capitalul circulant cuprinde: stocurile de materii prime, materiale, semifabricate
(mijloace circulante) etc.
Capitalul fix cuprinde: intră clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport
(mijloace fixe) etc.
26
Atragerea și utilizarea elementelor capitalului sunt dependente de existența banilor și se
realizează pe fondul unui proces investițional. În acest sens, capitalul este implicat într-un flux
circular [CRE 11] și îmbracă mai multe forme potrivit figurii 3.3.
Potrivit figurii 3.3, în procesul mișcării sale capitalul îmbracă forma capitalului lichid, sub
formă bănească (KB), transformându-se apoi în capital productiv, sau capital tehnic (KP) ce se va
reuni cu ceilalți factori de producție, transformându-se capital marfă (KM). Acesta cuprinde bunuri,
mărfuri destinate comercializării pe piață. În urma vânzării, capitalul îmbracă din nou forma
capitalului lichid, având însă o valoare bănească superioară față de capitalul lichid inițial (KB ’ > KB).
Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un ciclu, ci se reia în mod continuu. Această reluare
a fluxului circular al capitalului reprezintă rotația capitalului. Viteza de rotație a capitalului reprezintă
perioada de timp în care capitalul parcurge un circuit complet. Cu cât viteza de rotație a capitalului
este mai mare, gradul de valorificare a capitalului crește.
Fig. 3.3. Fluxul circular al capitalului
Dați exemple de elemente care fac parte din cele trei categorii de factori de producție.
Să ne reamintim...
 Pământul este un factor de producție originar, primar, ce cuprinde totalitatea
elementelor, resurselor naturale brute din natură care sunt atrase și utilizate în
producerea de bunuri și servicii.
 Munca este un factor de producție originar, primar, care cuprinde totalitatea
activităților umane, acțiunile conștiente ale oamenilor desfășurate în scopul obținerii
de bunuri și servicii, destinate satisfacerii nevoilor.
 Capitalul cuprinde totalitatea mijloacelor de producție, bunurilor economice,
utilizate în producția și / sau comercializarea de bunuri și servicii.
M1.U3.5. Combinarea factorilor de producție

Combinarea factorilor de producție reprezintă modul specific de unire a factorilor de
producție (pământul, capitalul, munca dar si neofactorii) în procesul de producție a bunurilor și
serviciilor în scopul obținerii unei eficiențe economice maxime [CRE 11]. Combinarea factorilor de
producție poate fi privită din două perspective: din perspectivă tehnică, potrivit căreia combinarea
factorilor de producție este specifică profilului firmei, domeniului de activitate, precum și procesului
de producție și presupune obținerea unui anumit volum al producției și din perspectivă economică,
27
ce presupune faptul că prin combinarea factorilor de producție trebuie să rezulte bunuri în
cantitatea și potrivit nivelului calitativ cerute de consumatori și cu anumite costuri.
De asemenea, în vederea obținerii un anumit volum al producției de bunuri și la un anumit
nivel calitativ, se pot avea în vedere mai multe variante ale combinării factorilor de producție. În
acest sens, definiția combinării factorilor de producție poate fi completată astfel: ea reprezintă
procesul specific de unire a factorilor de producție și alegerea variantei optime din mai multe
posibile, în vederea utilizării raționale factorilor de producție. Utilizarea rațională a factorilor de
producție înseamnă un comportament îndreptat către atingerea unui obiectiv specific ținându-se
seama de limitele impuse. În cadrul economiei, obiectivul are în vedere maximizarea sau
minimizarea unui fenomen. De exemplu, maximizarea profitului, a cifrei de afaceri, a productivității,
minimizarea timpului sau a costurilor de producție [FOR 16].
Una dintre cele mai des utilizate funcții de producție este funcția Cobb-Douglass, care
presupune combinarea factorului muncă cu factorul capital, potrivit relației (3.2).
Q  f (  L    K ) . (3.2)
În care α, respectiv β reprezintă coeficienții variabilelor muncă, respectiv capital.
Exemple
Se va considera că pentru obținerea unui volum al producției Q, există trei variante,
potrivit exemplului de mai jos (adaptare după [CRE 11]). Relația (3.3) și figura 3.4
ilustrează cele trei posibilități de combinare a factorilor de producție.
V1 : Q  f (2 L  3K )
V2 : Q  f (3L  2K ) (3.3)
V3 : Q  f (5L  1K )
Fig.3.4. Posibilități de combinare a factorilor muncă și capital
În figura de mai sus, abscisa reprezintă consumul de muncă, iar ordonata consumul de
capital, respectiv înzestrarea tehnică a sistemului de producție respectiv. După cum se poate
observa, varianta de producție V1 implică un consum mai mare de capital (un număr mai mare de
utilaje) și un consum de muncă mai mic, varianta V3 presupune un consum mare de muncă și un mai
puține utilaje, iar varianta V2 se situează între celelalte două, privind consumul de muncă și de
28
capital. Diferența dintre cele trei variante de producție este dată de raportul dintre capitalul folosit
și muncă (numărul lucrătorilor), potrivit relației (3.4).
K
IK  . (3.4)
L
Raportul dat de relația (3.4) poartă se numește intensitatea capitalului sau înzestrarea
tehnică a muncii și arată valoarea capitalului de revine unui lucrător. Potrivit exemplului considerat,
pentru cele trei variante de producție se obțin următoarele valori pentru intensitatea capitalului:
Exemple
3 2 1
IK1   1,5, IK2   0,66, IK3   0,2 . (3.5)
2 3 5
Cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât gradul de înzestrare tehnică a firmei
este mai ridicat.
Din punct de vedere tehnic, cele trei variante de producție sunt identice pentru firmă, ele
ducând la obținerea aceluiași volum al producției. Din punct de vedere economic însă, cele trei
variante diferă prin prețul factorilor de producție. Astfel, în prima varianta, firma are costuri ridicate
în ceea ce privește dotarea spațiului productiv cu mașini, precum și costuri mai mari ocazionate de
funcționarea acestora, iar cea de-a treia variantă implică un cost mai ridicat cu salariile personalului
direct productiv.
Să se calculeze intensitatea capitalului pentru următoarele posibilități de combinare

a factorilor de producție:
𝑉1 : 𝑄 = 𝑓(𝐿 + 3𝐾 )
𝑉2 : 𝑄 = 𝑓 (2𝐿 + 2𝐾 )
𝑉3 : 𝑄 = 𝑓 (4𝐿 + 2𝐾 )
În luarea deciziilor cu privire la alegerea variantei optime privind combinarea factorilor de

producție, trebuie luați în considerare anumiți factori, precum:
 constrângeri, limite ale firmei de ordin tehnologic;
 costul factorilor de producție și eventual situațiile în care crește costul acestora;
 politica de investiții a firmei și timpul necesar realizării investiției;
 experiența și pregătirea lucrătorilor;
 posibilitatea atragerii de pe piața forței de muncă a lucrătorilor corespunzător;
 timpul necesar realizării volumului producției stabilit.
Să ne reamintim...
 Combinarea factorilor de producție reprezintă modul specific de unire a factorilor
de producție (pământul, capitalul, munca dar si neofactorii) în procesul de producție
a bunurilor și serviciilor în scopul obținerii unei eficiențe economice maxime.
 în vederea obținerii un anumit volum al producției de bunuri și la un anumit nivel
calitativ, se pot avea în vedere mai multe variante ale combinării factorilor de
producție.
29
M1.U3.6. Rezumat
 Factorii de producție se concretizează în totalitatea resurselor atrase în circuitul
economic.
 Elementele care acționează în circuitul economic sunt: firmele, gospodăriile, piața
bunurilor și serviciilor și piața factorilor de producție, între care se dezvoltă diferite
relații de vânzare-cumpărare.
 Factorii de producție clasici sunt: pământul, munca și capitalul.
 Pământul este un factor de producție originar, primar, ce cuprinde totalitatea
elementelor, resurselor naturale brute din natură care sunt atrase și utilizate în
producerea de bunuri și servicii.
 Munca este un factor de producție originar, primar, care cuprinde totalitatea
activităților umane, acțiunile conștiente ale oamenilor desfășurate în scopul obținerii
de bunuri și servicii, destinate satisfacerii nevoilor.
 Capitalul cuprinde totalitatea mijloacelor de producție, bunurilor economice, utilizate
în producția și / sau comercializarea de bunuri și servicii.
 Combinarea factorilor de producție reprezintă modul specific de unire a factorilor de
producție (pământul, capitalul, munca dar si neofactorii) în procesul de producție a
bunurilor și serviciilor în scopul obținerii unei eficiențe economice maxime. în vederea
obținerii un anumit volum al producției de bunuri și la un anumit nivel calitativ, se pot
avea în vedere mai multe variante ale combinării factorilor de producție.
30
Unitate de învățare M1.U4. Productivitatea și eficiența economică
M1.U4.3. Productivitatea factorilor de producție
M1.U4.4. Eficiența economică
M1.U4.5. Rezumat
Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, unul dintre factorii care influențează
deciziile privind combinarea factorilor de producție în vederea obținerii unui anumit
volum al producției îl reprezintă timpul în care trebuie realizat acest volum. Acest
aspect, desigur, depinde la rândul său de cererea pieței, mai precis de momentul în
care bunurile care au rezultat din procesul de producție respectiv trebuie să ajungă pe
piață, spre a fi comercializate. În strânsă legătură cu factorul timp, este noțiunea de
productivitate, care variază invers proporțional cu timpul. Cu cât timpul necesar
realizării unui volum dat al producției este mai mic, cu atât productivitatea este mai
mare.
De asemenea, în vederea explicării noțiunii de productivitate trebuie definită
legea randamentelor neproporționale, care exprimă relația care există între volumul
producției obținute și schimbările factorilor de producție. Potrivit acestei legi, la
creșterea progresivă a cantității dintr-un factor de producție folosit (celălalt factor
rămânând constant), volumul producției crește mai întâi într-o proporție mai mare
decât factorul variabil, iar apoi într-o proporție mai mică. De exemplu, dacă peste un
anumit nivel, creșterea volumului de muncă nu este însoțită și de o creștere a gradului
de înzestrare tehnică a sistemului de producție, randamentul factorului de producție
muncă descrește [CRE 11]. Acest lucru se explică prin faptul că dincolo de un anumit
nivel, atâta timp cât celălalt factor de producție nu se modifică, creșterea cantității
factorului respectiv devine din ce în ce mai neproductivă.

 înțeleagă noțiunea de productivitate a factorilor de producție;
 calculeze diferiți indicatori ai productivității factorilor de producție;
 înțeleagă noțiunea de eficiență economică;
 să calculeze diferiți indicatori ai eficienței economice.
M1.U4.3. Productivitatea factorilor de producție

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, productivitatea reprezintă capacitatea sau
însușirea de a fi productiv, capacitatea de a produce mult [DEX 16, *** 0r]. În procesul decizional
privind alegerea variantei de producție optime, pe baza combinării factorilor de producție, factorul
decizional face anumite calcule de eficiență privind productivitatea factorilor de producție.
Productivitatea factorilor de producție exprimă eficiența cu care aceștia sunt utilizați [CEA 00].
Productivitatea îmbracă mai multe forme, ce vor fi prezentate în continuare [CEA 00, CRE 11].
31
 Productivitatea globală (Wg) exprimă eficiența agregată a utilizării tuturor factorilor de
producție arătând performanța de ansamblu a activității economice a unei firme. Aceasta se
exprimă prin raportul între volumul producției (Q) exprimat în unități de măsură specifice și volumul
factorilor de producție (Fp), exprimat valoric, conform relației (4.1):
Q
Wg  . (4.1)
Fp
 Productivitatea medie (Qm) exprimă eficiența cu care este utilizat un factor de producție
și reprezintă raportul dintre volumul producției și cantitatea dintr-un factor de producție utilizat. În
raport cu cei trei factori clasici de producție, pământul, munca și capitalul, productivitatea medie se
poate exprima în funcție de aceștia.
 Productivitatea pământului exprimă eficiența cu care este exploatată o suprafață de
teren și arată producția fizică sau în expresie bănească obținută pe unitatea de suprafață.
 Productivitatea muncii (WL) exprimă eficiența cu care este utilizat factorul de producție
muncă și se determină fie ca raport între volumul producției (Q) și volumul de muncă (L) utilizat
pentru realizarea acestuia, fie ca raport între volumul de muncă și volumul producției, conform
relațiilor (4.2).
Q L
WL  ; WL  . (4.2)
L Q
În primul caz productivitatea muncii exprimă numărul de unități de producție ce revine unei
unități de muncă (unitate de timp, angajat), iar în al doilea caz productivitatea de muncă exprimă
consumul de muncă (unități de timp, număr lucrători) ce revine unei unități de producție. Indiferent
de forma de exprimare, productivitatea muncii reprezintă unul dintre principalii indicatori care
exprimă eficiența unei firme productive. O creștere a productivității muncii arată faptul că prin
utilizarea aceluiași volum de muncă se obține un volum mai mare al producției, sau unei unități de
producție îi revine un consum mai mic de muncă. Creșterea productivității muncii se poate face pe
fondul realizării unor investiții în utilaje, mașini și tehnologii moderne, performante sau în
perfecționarea, școlarizarea și motivarea angajaților.
 Productivitatea capitalului (WK) exprimă eficiența cu care este consumat factorul de
producție capital și se determină ca raport între volumul producției obținut (Q) și capitalul utilizat,
potrivit relației (4.3).
Q
WK  . (4.3)
K
Potrivit analizei marginale, și productivitatea poate îmbrăca forma productivității marginale,
corespunzătoare celor trei factori de producție clasici. În continuare ne vom referi la factorii de
producție muncă și capital.
 Productivitatea marginală a muncii (WmgL) exprimă eficiența ultimei unități din factorul
de producție muncă și reprezintă surplusul de producție obținut (Q) ca urmare a utilizării unei
cantități suplimentare de muncă (L), potrivit relației (4.4).
Q
Wmg L  . (4.4)
L
 Productivitatea marginală a capitalului (WmgK) reprezintă sporul de producție obținut
(Q) ca urmare a utilizării unei cantități suplimentare de capital (K), potrivit relației (4.5).
Q
Wmg K  . (4.5)
K
32
Ținând cont de legea randamentelor neproporționale precum și de relațiile productivității
muncii (4.2), respectiv productivității marginale a muncii (4.4), în figura 4.1 se prezintă evoluția
producției, a productivității medie a muncii precum și a productivității marginale a muncii.
Q
Q2
Curba volumului producției
Q1
Curba productivității marginale a muncii
Curba productivității medie a muncii
L
L1 L2
Fig.4.1. Evoluția producției, a productivității marginale și medie a muncii
Potrivit graficului din figura anterioară, volumul producției crește, pe măsură ce cantitatea
din factorul muncă crește, atinge un punct de maxim, după care începe să scadă. Curba
productivității marginale a muncii intersectează curba productivității medie a muncii în punctul ei
de maxim.
Să ne reamintim...
 Productivitatea factorilor de producție se poate exprima ca productivitate globală,
medie și marginală.
 Productivitatea factorilor de producție se poate exprima în funcție de fiecare factor
de producție în parte: productivitatea pământului, productivitatea muncii și
productivitatea capitalului.
M1.U4.4. Eficiența economică

Eficiența economică este o noțiune complexă ce trebuie avută în vedere în orice latură a
activității economice a unei firme. În funcție de aceasta factorul decizional ia decizii cu privire la ce
activitate să desfășoare, ce să producă, cât să producă, care va fi prețul de vânzare al produselor si
serviciilor ce formează oferta sa pe piață etc. Eficiența economică poate fi definită ca o stare a
activității economice a unei firme în care aceleași rezultate se pot obține cu un consum mai mic de
resurse, sau același consum de resurse generează rezultate mai bune.
La modul general, noțiunea de eficiența economică pune în balanță eforturile realizate de
către o firmă cu efectele obținute. În acest sens, toate acțiunile întreprinse de către o firmă țintesc
către atingerea unei eficiențe economice maxime, conform relației (4.5).
Efort Efect
Eficienta economica   min, Eficienta economica   max . (4.5)
Efect Efort
33
Efortul și efectul se exprimă prin indicatori specifici. Efortul este cel mai adesea asimilat cu
efortul financiar al firmei, ocazionat de realizarea tuturor activităților care concură la obținerea
bunurilor și serviciilor. Efortul financiar se referă deci la costurile de producție. Efectul se referă la
rezultatele înregistrate de către firmă în urma comercializării bunurilor și serviciilor și se exprimă
prin intermediul unor indicatori specifici, precum: profitul, rata profitului, cifra de afaceri etc.
Costurile de producție
Costul de producție reprezintă expresia bănească a consumului de factori de producție
necesar producerii de bunuri și servicii ce urmează a fi comercializate pe piață. Dacă la acesta se
adaugă costurile aferente distribuției și comercializării bunurilor respective (ambalare, depozitare,
transport, promovare, prezentare etc.), atunci se obține costul total sau complet al firmei, care se
mai numește și cost de revenire [CRE 11, CEA 00].
Costul de producție joacă un rol esențial în cadrul procesului decizional, fiind întotdeauna un
element prezent în calculele de eficiență ale firmei. Câteva dintre rolurile majore ale costului de
producție sunt după cum urmează.
 Costul de producție reprezintă baza pentru stabilirea prețului de vânzare pentru un bun
sau serviciu.
 Costul de producție permite realizarea unei comparații între veniturile obținute de firmă
în urma comercializării pe piață a bunului sau serviciului respectiv cu costurile ocazionate de
producerea și comercializarea acestora.
 Costul de producție stimulează producătorii să crească volumul producției, beneficiind
astfel de avantajele economiei de scală. Economia de scală reprezintă un avantaj al costului de
producției, potrivit căruia costul unitar scade, pe măsură ce volumul producției crește, așa cum se
va vedea mai târziu în cadrul acestui capitol [STO 16].
Există multe criterii de clasificare a costurilor de producție, în continuare fiind prezentate trei
dintre acestea, ca fiind cele mai des utilizate [CRE 11, CEA 00, KOM 16].
 În funcție de natura lor, costurile se împart în trei categorii, după cum urmează.
- Costuri materiale.
- Costuri salariale.
- Costuri generale ale firmei.
Exemple
Costuri materiale: costuri priind achiziția de materii prime, materiale, combustibil,
energie, apă, costuri privind amortizarea capitalului fix.
Costuri salariale: salariile angajaților firmei precum și contribuțiile la asigurările sociale,
fondul de pensii etc.
Costuri generale: dobânzi, impozite și taxe, costuri pentru administrarea firmei.
 În funcție de modificarea costurilor în raport cu volumul producției (Q), costurile se împart
în două categorii, după cum urmează.
- Costuri fixe (CF), care nu se modifică în raport cu volumul producției.
- Costuri variabile (Cv), care se modifică odată cu modificarea volumului producției, în
același sens. În raport cu aceste două categorii de costuri se pot calcula următoarele
costuri:
- Costul total (CT), care reprezintă suma dintre costurile variabile și cele fixe, potrivit
relației (4.6). Variația costurile fixe, variabile și totale este ilustrată în figura 4.2.
CT  Cv  Q  CF . (4.6)
34
Exemple
Costuri fixe: costuri aferente chiriei, amortizării, dobânda, salariile personalului
indirect productiv, costurile cu încălzirea și iluminatul etc.
Costuri variabile: costul materiei prime, semifabricatelor, costuri cu energia consumată
pentru funcționarea mașinilor, utilajelor etc., salariile personalului direct productiv.
Costul fix mediu (CFM), care reprezintă raportul dintre volumul producției și costul fix,
sau costul fix ce revine unei unități de producție, conform relației (4.7).
CF
CFM  . (4.7)
Q
Costul variabil mediu (CVM), care reprezintă raportul dintre volumul producției și costul
variabil, potrivit relației (4.8).
CV
CVM  . (4.8)
Q
Costul total mediu, sau costul unitar, care reprezintă raportul dintre costul total și
volumul producției, sau costul ce revine realizării unei unități de producție, în
conformitate cu relația (4.9).
CT Cv  Q  CF
CTM   . (4.9)
Q Q
Costul marginal (Cmg), care reprezintă sporul de costuri totale (CT) pentru realizarea
unei unități suplimentare de producție (Q), potrivit relației (4.10). Costurile marginale
sunt importante, deoarece ele sunt cele asociate cu schimbările în ceea ce privește
stabilirea prețurilor de vânzare și vânzările [NAG 08].
CT
Cmg  . (4.10)
Q
În figura 4.3 este ilustrată evoluția costului total mediu, costului fix mediu, costului variabil
mediu și a costului marginal.
u.m u.m
. .
CTM
CT
C
V CVM
Cm
CF g
CFM
Q Q
Fig.4.2. Variația costului fix, variabil și total
Fig.4.3. Variația costului mediu total, fix,
variabil și a costului marginal
35
Așa cum se poate observa în figura 4.2, variația costului fix reprezintă o dreaptă paralelă cu
axa producției. Variația costului variabil și cea a costului total este dată de două drepte paralele,
dreapta costului variabil pornind din originea sistemului de coordonate, iar cea a costului total
pornind din dreptul costului fix. La o producție 0, costul total fiind egal cu costul fix. În figura 4.3 se
observă curba costului fix mediu, care este descrescătoare, deoarece pe măsură ce crește volumul
producției, fiecărei unități de producție îi revine un cost fix mai mic. Curba costului variabil mediu
este o parabolă: pe măsură ce volumul producției crește, costul variabil mediu scade și apoi crește.
Evoluția costului total mediu are o evoluție semănătoare, însă minimul curbei costului total mediu
se află deasupra și la dreapta față de minimul curbei costului variabil mediu, datorită componentei
fixe. Curba costului marginal este de asemenea o parabolă, având o traiectorie mai accentuată de
scădere și apoi de creștere, în raport cu cea a costului total mediu.
 În funcție de modul de repartizare pe unitatea de produs, costurile se împart în două
categorii, după cum urmează.
- Costuri directe sunt acelea care pot fi identificate și repartizate direct pe unitatea de
produs, cum ar fi de exemplu: costul materiilor prime și al materialelor directe, energie
și combustibil tehnologic, salariile directe.
- Costuri indirecte sunt acelea care nu pot fi atribuite direct pe unitatea de produs și se
repartizează prin procedee specifice fiecărei unități economice. În multe companii,
costurile directe se regăsesc sub forma regiei.
Indicatori ai eficienței economice

Așa cum s-a specificat în cadrul prezentului capitol, eficiența economică exprimă calitatea
activității economice a unei firme, prin utilizarea rațională a factorilor de producție. Eficienta
economică a unei firme este dată în primul rând de rentabilitatea sau profitabilitatea acesteia,
exprimând capacitatea firmei de a aduce profit [CEA 00]. Performanțele unei firmă se exprimă cu
ajutorul indicatorilor și indicilor. Indicatorii reprezintă mărimi asociate unor fenomene și exprimate
în unități de măsură specifice. Indicii arată modul în care a evoluat un indicator în perioada curentă
față de perioada anterioară. În continuare sunt prezentați câțiva indicatori și indici, dintre cei mai
uzuali comercializarea produselor și / sau a serviciilor realizate. Acest indicator este cunoscut și sub
denumirea de venit brut. Se calculează ca produs între volumul vânzărilor (Q) și prețul unitar de
vânzare (Pr), potrivit relației (4.11). Unitatea de măsură este unitatea monetară.
CA  Q  Pr . (4.11)
.
Cifra de afaceri (CA) a unei firme reprezintă volumul încasărilor înregistrate de o firmă prin
Indicele cifrei de afaceri (ICA) reprezintă raportul dintre cifra de afaceri înregistrată în
perioada curentă (CA1) și cea înregistrată în perioada anterioară (CA 0) și arată modul în care a
evoluat cifra de afaceri de la o perioadă la alta, potrivit relației (4.12).
CA1
I CA  . (4.13)
CA0
Profitul (P) reprezintă câștigul firmei, obținut după acoperirea integrală a costurilor de
producție din veniturile obținute din comercializarea produselor și se calculează ca diferență dintre
veniturile obținute (V) și costurile totale (CT), potrivit relației (4.14). Unitatea de măsură este
unitatea monetară.
P  V  CT . (4.14)
36
Indicele profitului (IP) arată cum variază profitul din perioada curentă (P 1) față de profitul
obținut în perioada anterioară (P0), potrivit relației (4.15).
P1
IP  . (4.15)
P0
Rata profitului (RP) este un indicator care exprimă dinamica profitului și se calculează ca
raport procentual între profitul obținut și costurile totale, sau ca raport între profit și cifra de afaceri,
potrivit relațiilor (4.16).
P P
RP   100; RP   100. (4.16)
CT CA
Trebuie menționat faptul că a exprimarea ratei profitului în funcție de cifra de afaceri mai
poartă denumirea de rata rentabilității comerciale.
Pragul minim de rentabilitate exprimă acel volum al vânzărilor (Qe), numit și volum de
echilibru, la care veniturile totale obținute din comercializarea produselor și / sau a serviciilor
egalează costurile totale, profitul fiind nul. Acest volum de echilibru rezultă din condiția exprimată
de relația (4.17).
V  CT . (4.17)
În mod grafic, pragul minim de rentabilitate este ilustrat în figura 4.4.
u.m
.
Profit V
C
T
Pierdere
CF
Q
Qe
Fig. 4.4. Pragul minim de rentabilitate
Potrivit figurii 4.4, volumul de echilibru se obține la intersecția curbei costului total cu cea a
venitului. În partea stângă a acestui prag, curba costului se află deasupra curbei veniturilor, indicând
pierderi, iar în dreapta volumului de echilibru curba costului se află sub curba venitului, indicând
profit.
Orice firmă privată care își desfășoară activitatea pe o piață care funcționează după principiile
economiei de piață țintește către creșterea eficienței economice, adică către îmbunătățirea
performanțelor sale. Creșterea eficienței economice se referă la sporirea efectelor obținute de către
firmă și diminuarea eforturilor depuse pentru realizarea produselor și serviciilor. Cu alte cuvinte,
firma are în vedere reducerea costurilor de producție și creșterea profitului, a cifrei de afaceri, a
volumului vânzărilor etc. Firmele trebuie astfel să caute și să implementeze în mod continuu soluții
care să ducă la scăderea costurilor de producție. Aceste soluții trebuie să respecte însă câteva
condiții [*** 0s]:
37
 să nu afecteze în mod negativ calitatea produselor sau valoarea pe care acestea o
reprezintă acestea pentru clienți;
 să nu aibă efecte negative asupra indicatorilor de performanță a firmei, deci soluțiile de
reducere a costurilor trebuie să fie durabile;
 deoarece implementarea soluțiilor de reducere a costurilor implică un anumit efort din
partea firmei, costul acestui efort trebuie să fie justificat prin rezultatele obținute;
 unele soluții de reducere a costurilor de producție sunt mai importante decât altele și
prin urmare ar trebui să existe o prioritizare a acestora;
 soluțiile de reducere a costurilor trebuie să fie realiste, în sensul că firma trebuie să fie
capabilă să realizeze efortul necesar implementării soluțiilor respective.
Potrivit teoriei economice, obiectivul cel mai important la nivel microeconomic îl reprezintă
maximizarea profitului. Deoarece profitul este în funcție de volumul producției, profitul maxim
rezultă din condiția exprimată de relația (4.18).
P V CT
Pmax     Vmg  Cmg  0 . (4.18)
Q Q Q
Potrivit relației anterioare, profitul maxim se obține dacă derivata profitului în raport cu
volumul producției este nulă. Din relația (4.18), rezultă că profitul maxim se obține atunci când
venitul marginal (surplusul de venit ce se obține din vânzarea unei unități suplimentare de
producție) egalează costul marginal.
Să ne reamintim...
 Eficiența economică poate fi definită ca o stare a activității economice a unei firme
în care aceleași rezultate se pot obține cu un consum mai mic de resurse, sau același
consum de resurse generează rezultate mai bune.
 Eficiența economică exprimă raportul dintre efort și efect.
 Efortul este reprezentat de costurile de producție, care pot fi: materiale, salariale,
generale, fixe, variabile, totale, medii, marginale.
 Efectul se exprimă prin indicatori specifici precum: profitul, cifra de afaceri, indicele
profitului, rata profitului etc.
M1.U4.5. Rezumat
 Productivitatea factorilor de producție se poate exprima ca productivitate globală,
medie și marginală.
 Productivitatea factorilor de producție se poate exprima în funcție de fiecare factor
de producție în parte: productivitatea pământului, productivitatea muncii și
productivitatea capitalului.
 Eficiența economică exprimă raportul dintre efort și efect.
 Efortul este reprezentat de costurile de producție, care pot fi: materiale, salariale,
generale, fixe, variabile, totale, medii, marginale.
 Efectul se exprimă prin indicatori specifici precum: profitul, cifra de afaceri, indicele
profitului, rata profitului etc.
38
Unitate de învățare M1.U5. Piața
M1.U5.3. Specializarea, avantajul comparativ și schimbul
M1.U5.4. Conținutul, definiția și clasificarea pieței
M1.U5.5. Concurența
M1.U5.6. Rezumat
Esența activității economice este adesea asociată cu schimbul și avantajele pe
care le oferă acesta atât vânzătorilor cât și cumpărătorilor, avantaje care se datorează
în primul rând diviziunii muncii. Figura 5.1. explică, în termeni generali, apariția pieței.
Astfel, apariția diviziunii muncii a dus la dezvoltarea schimbului, care, la rândul
său a dat naștere pieței. Diviziunea muncii reprezintă împărțirea ansamblului muncii
sociale în activități specializate [CEA 00].
Diviziunea
muncii Schimbul Piața
Fig.5.1. Apariția pieței

 înțeleagă noțiunea de piață, formele acesteia, precum și caracteristicile fiecărei
forme a pieței;
 înțeleagă noțiunea de concurență și formele pe care le îmbracă aceasta.
M1.U5.3. Specializarea, avantajul comparativ și schimbul

Datorită faptului că în contextul actual nevoile oamenilor și ale societății, în ansamblul său,
sunt tot mai numeroase, tot mai exigente și tot mai variate, este nevoie de o mare diversitate de
bunuri care să satisfacă aceste nevoi. Pentru un agent economic ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil
să producă toate bunurile de care au nevoie oamenii. Astfel a apărut necesitatea specializării
producției, care reprezintă o formă de organizare a producției ce constă în executarea anumitor
tipuri de produse, în unități de producție special organizate, care dispun de mașini, utilaje și forță
de muncă specializate [CEA 00].
Specializarea producției prezintă mai multe avantaje, dintre care [DUG 12]:
 determină creșterea productivității muncii, deoarece oamenii care sunt specializați pe un
anumit domeniu și execută activități și sarcini specifice sunt mai productivi decât cei care desfășoară
activități și sarcini multiple, datorită cunoștințelor de specialitate, aptitudinilor și experienței pe care
le au în domeniul respectiv;
39
 determină creșterea câștigurilor, deoarece câștigul obținut dintr-o activitate în care o
firmă sau un individ este specializat este mai mare decât câștigul pe care firma sau individul le-ar
obține dintr-o altă activitate, pe care o poate realiza, dar nu atât de bine precum firma sau individul
specializat;
 determină creșterea posibilităților de producție și o mai bună utilizare a resurselor, prin
atingerea unor performanțe superioare față de cele obținute în lipsa specializării;
 determină creșterea competitivității firmei, adică a capacității sale de a face față
concurenței.
Exemple
Vom considera un exemplu foarte simplu (adaptare după [FOR 16]) în care două firme
F1 și F2 produc două tipuri de produse: A și B și au un timp disponibil de 2400 de ore.
Firma F1 produce ambele produse în 6 ore iar firma F 2 produce produsul A în 8 ore și
produsul B în 4 ore. În tabelul 5.1 sunt prezentate posibilitățile de producție pentru
cele două produse, realizate de ambele firme.
Tab.5.1. Posibilitățile de producție: Scenariu 1

Firma Produs Volum Timp Timp total Total produse
producție [buc] necesar[ore] [ore] [buc]
F1 A 200 200 x 6 = 1200 2400
B 200 200 x 6 = 1200 A: 350
F2 A 150 150 x 8 = 1200 2400 B: 500
B 300 300 x 4 = 1200
În condițiile în care timpul este utilizat în mod proporțional pentru producerea celor două
bunuri, de către ambele firme, deoarece firma F 1 este la fel de productivă în producerea ambelor
bunuri iar firma F2 este de două ori mai productivă în producerea bunului B, firma F 1 ar trebui să se
specializeze în producerea bunului A, iar firma F 2 în producerea bunului B.
Să presupunem că firma F1 reduce volumul producției bunului B cu 10 unități, ar putea
produce cu 10 unități mai mult din produsul A. Dacă firma F 2 reduce volumul producției în cazul
produsului A cu 8 unități, obține 64 de ore în care ar putea să producă 16 unități suplimentare din
produsul B. Acest al doilea scenariu este prezentat în tabelul 5.2.

F1 A 210 210 x 6 = 1260 2400
B 190 190 x 6 = 1140 A: 352
F2 A 142 142 x 8 = 1136 2400 B: 506
B 316 316 x 4 = 1264
Având în vedere al doilea scenariu, se observă că producția totală a crescut, în cazul

produsului A cu 2 unități, iar în cazul produsului B cu 6 unități. Revenind la ideea specializării, dacă
firma F1 se va specializa în producerea bunului A, iar firma F 2 în producerea bunului B, acest scenariu
este prezentat în tabelul 5.3.
40
F1 A 400 400 x 6 = 2400 2400 A: 400
F2 B 600 600 x 4 = 2400 2400 B: 600
Considerând scenariul 3, se observă că firma F1 ar putea să producă 400 de unități din

produsul A, iar firma F2 ar putea să producă 600 de unități din produsul B, deci producția a crescut
în cazul ambelor produse, față de scenariile considerate anterior. Rezultă astfel că cele două firma
se pot specializa fiecare pe producerea unui singur tip de produs și să facă apoi schimb. Rezultă
astfel că specializarea depinde în primul rând de costul de oportunitate dar și de avantajul
comparativ: firma F1 are un avantaj comparativ în producerea bunului A, iar firma F 2 are un avantaj
comparativ în producerea bunului B. Noțiunea de cost de oportunitate a fost explicată în capitolul
2. Firmele se specializează în producerea acelor bunuri care, comparativ cu alte bunuri prezintă un
avantaj, numit avantaj comparativ. O firmă are un avantaj comparativ dacă producerea unui bun se
poate face cu cel mai mic cost de oportunitate față de alte firme [DUG 12]. Astfel, firma F 2 are un
avantaj comparativ față de firma F 1 pentru producerea bunului B, deoarece renunță la doar 8
produse de tip A pentru a realiza 16 produse de tip B, față de firma F1, care renunță la 10 produse
de tip A pentru a produce încă 10 produse de tip B.
Specializarea producției generează schimburile. Schimbul este actul obținerii unui lucru dorit
de la cineva, prin oferirea altui lucru în locul acestuia [KOT 17]. Schimbul reprezintă astfel un mijloc
de satisfacere a nevoilor. Schimbul permite unei societăți să producă mai mult, iar indivizilor ce o
compun să își satisfacă nevoile, aducând beneficii atât firmelor producătoare și comercianților, cât
și cumpărătorilor. Schimbul este astfel considerat ca fiind motorul ce pune în mișcare piața.
Să ne reamintim...
 Specializarea muncii reprezintă o formă de organizare a producției ce constă în
executarea anumitor tipuri de produse, în unități de producție special organizate,
care dispun de mașini, utilaje și forță de muncă specializate.
 Specializarea unei firme în producția unui anumit bun apare atunci când costul de
oportunitate al producerii acelui bun este mai mic decât cel al altor firme care produc
acel bun.
M1.U5.4. Conținutul, definiția și clasificarea pieței

Piața a apărut de timpuriu și a cunoscut un proces îndelungat și complex de evoluție, jucând
un rol esențial în cadrul creșterii și dezvoltării economice. La începuturile sale, pe baza diviziunii
muncii între zona urbană și cea rurală, piața a cuprins raporturile dintre oraș și zonele agrare. Odată
cu dezvoltarea meșteșugurilor și mai târziu cu apariția și dezvoltarea industriei, diviziunea muncii a
pătruns tot mai adânc în interiorul ramurilor economice. Prin urmare, circulația bunurilor și
schimburile s-au extins, cuprinzând întreg teritoriu al unei țări, apărând astfel piețele naționale.
Perioada marilor descoperiri geografice precum și revoluția industrială au dus la dezvoltarea
schimburilor economice între economiile naționale, piața căpătând astfel un caracter internațional,
formându-se astfel piața mondială [CRE 11]. În continuare sunt prezentate câtva definiții ale noțiunii
de piață.
Piața reprezintă o noțiune complexă, fiind categoria economică a producției de mărfuri care
reflectă totalitatea actelor de vânzare – cumpărare privite prin prisma spațiului în care se desfășoară
și a relațiilor pe care le generează [IVA 02]. Altfel spus, piața reprezintă locul de întâlnire a cererii cu
41
oferta de bunuri și servicii, ai căror purtători sunt producătorii, vânzătorii, respectiv cumpărătorii,
utilizatorii [IVA 02, GĂV 06].
Într-o accepțiune foarte simplă, piața este privită ca locul în care cumpărătorii și vânzătorii
interacționează pentru a schimba bunuri și servicii în schimbul banilor [ROO 16], sau ca un grup de
cumpărători și vânzători aflați într-un astfel de contact, încât să poată stabili un preț [FOR 16].
Într-o viziune complexă, piața reprezintă mecanismul economico-social principal prin care se
orientează activitatea agenților economici și alocarea resurselor în procesul de dezvoltare [CRE 11].
Prin urmare, cea mai cuprinzătoare definiție a pieței o ilustrează ca fiind ansamblul acțiunilor
prin care cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii, indiferent de locul
derulării acestor acțiuni [POP 02].
Exemple
În ziua de astăzi, piața îmbracă forme multiple: de la piața de fructe și legume, la micile
magazine de la colțul străzii, lanțuri de supermarketuri și hipermarketuri, mall-uri, la
piața virtuală, cuprinzând ansamblul schimburilor ce se realizează prin intermediul
Internetului.
Câteva dintre cele mai uzuale criterii de clasificare a pieței sunt prezentate în cele ce urmează
[IVA 02, POP 02, ROO 16, KIS 17 ].
 În funcție de obiectul tranzacțiilor, piața îmbracă două forme.
- Piața bunurilor materiale;
- Piața serviciilor.
 În funcție de beneficiarul unui bun, piața are două forme de manifestare.
- Piața bunurilor de consum, formată din acele bunuri achiziționate de indivizi în scopul
satisfacerii consumului propriu sau al gospodăriilor lor.
- Piața bunurilor industriale, formată din acele bunuri achiziționate de firme, pentru a le
utiliza în alte afaceri: la realizarea altor bunuri sau pentru a le revinde, în scopul obținerii
unui profit.
 În funcție de modul de localizare a raporturilor de vânzare – cumpărare, piața poate fi
divizată în următoarele categorii.
- Piața rurală și urbană;
- Piața națională și internațională.
 Din punct de vedere al mecanismului pieței, al modului în care aceasta funcționează, cel
mai uzual criteriu de clasificare a pieței are în vedere gradul de intervenție a statului în economie.
Potrivit acestui criteriu, piața îmbracă două forme.
- Piața planificată, centralizată, ce se referă la acea categorie a pieței în care actele de
vânzare – cumpărare sunt dirijate de către stat, prin măsuri administrative.
- Piața liberă, caracterizată prin desfășurarea liberă și nestingherită a actelor de vânzare –
cumpărare, de libera circulație a bunurilor, capitalului și forței de muncă, precum și de
manifestarea liberei inițiative din partea întreprinzătorilor.
Datorită importanței acestor două tipuri de piață, în continuare acestea se vor detalia într-o
oarecare măsură, astfel încât să contribuie la înțelegerea fenomenului economic și a modului în care
funcționează piața. Distincția între cele două tipuri de piață se face pe baza proprietății. Noțiunea
de proprietate reprezintă dreptul efectiv al unei persoane asupra unor bunuri economice create sau
existente în societate [CEA 00].
Piața planificată, centralizată este cel mai adesea asociată cu organizarea economică de tip
socialist, comunist, numită și economie de comandă. Astfel, o economie socialistă presupune
42
deținerea de către stat a tuturor mijloacelor de producție, adică a fabricilor care produc bunuri. Într-
o economie socialistă nu se pune problema proprietății private nici a concurenței, deoarece statul
decide ce să se producă, cum să se producă, cât să se producă, cui să se vândă și la prețuri să se
vândă bunurile rezultate din procesul de producție. Astfel, ideea centrală într-o economie de tip
socialist era că proprietatea trebuie să fie deținută și folosită în colectiv. În aceste condiții,
planificarea economică se face de către stat, care controlează toate sectoarele economiei și
formulează toate deciziile cu privire la utilizarea resurselor, investiții și producție. Organizarea pieței
după sistemul socialist prezintă atât avantaje cât și dezavantaje, care sun sistematizate în tabelul
5.4. Avantajele unei economii de comandă pot să apară doar în cazul în care aceasta este organizată
și condusă în mod corespunzător.
Tab.5.4. Avantajele și dezavantajele pieței planificate
Dezavantaje Avantaje
 Imposibilitatea manifestării liberei  Standarde ridicate în ceea ce privește
inițiative din partea întreprinzătorilor. sistemul de sănătate și educație.
 Indivizii nu își pot satisface pe deplin  Un grad ridicat de ocupare a forței de
nevoile, datorită existenței unui volum mic de muncă.
bunuri și servicii disponibile pe piață.
 Oamenii nu sunt stimulați să se dezvolte
datorită lipsei câștigurilor și recunoașterii.
 Agenții economici nu sunt stimulați să
investească sau să facă comerț.
 Utilizarea necorespunzătoare a factorului
muncă.
 Standarde de viață scăzute ale populației,
productivitate scăzută a muncii și eficiență
economică redusă.
Piața liberă este asociată capitalismului și cunoscută și sub denumirea de economie de tip
laissez-faire. Ideea centrală pentru capitalism este proprietatea privată, în sensul că proprietatea
este deținută privat, iar fiecare persoană este liberă să dispună de ea după bunul plac. Termenul de
laissez-faire se folosește în economie în sensul susținerii influenței reduse a guvernului într-o
economie. Piața liberă se caracterizează prin faptul că indivizii și firmele dețin capital, pe care îl
combină cu munca, pământul și alte resurse în scopul producerii unor bunuri și / sau servicii în scopul
comercializării acestora. Pe piața liberă, vânzătorii fixează un anumit preț, care dacă este acceptat
de cumpărători, bunurile și serviciile se vor vine. Astfel, se poate aprecia că pe o piață liberă, prețul
se formează ca rezultat al confruntării cererii cu oferta. Și piața liberă prezintă atât avantaje cât și
dezavantaje, ilustrate pe scurt în tabelul 5.5.
Tab.5.5. Avantajele și dezavantajele pieței libere

Dezavantaje Avantaje
 Producția poate fi concentrată în mâinile  Standarde ridicate în ceea ce privește
unui număr mic de producători care vor dicta standardele de trai ale populației.
regulile pieței.  Productivitate și eficiență economică
 Unii cumpărători nu își pot satisface ridicate deoarece indivizii și firmele sunt
anumite nevoi datorită unor prețuri ridicate la stimulați să producă și să consume: firmele
anumite bunuri și servicii. sunt stimulate să producă dacă prețul de
 Pot apărea mari discrepanțe sociale. vânzare este ridicat, iar cumpărătorii sunt
43
 Datorită faptului că decizia de achiziție stimulați să cumpere dacă prețul de vânzare
este a cumpărătorilor, anumite bunuri și este scăzut.
servicii ar putea să nu se vândă.  Prezența competiției stimulează agenții
economici să își îmbunătățească propria
activitate.
 Posibilitatea satisfacerii de către
cumpărători a nevoilor, deoarece dispun de o
gamă variată de produse și servicii, dintre care
le vor alege pe acelea care le oferă utilitatea
maximă.
 Din punct de vedere al implicării banilor în cadrul schimbului, identificăm următoarele

forme ale pieței.
- Piața bazată pe troc (barter), care presupune schimbul unui bun sau serviciu cu alt bun
sau serviciu.
- Piața bazată pre tranzacții monetare, care presupune schimbul unui bun sau serviciu
contra unei sume de bani.
Să ne reamintim...
 Piața reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta de bunuri și servicii, ai căror
purtători sunt producătorii, vânzătorii, respectiv cumpărătorii, utilizatorii.
 Piața îmbracă mai multe forme specifice, precum: piața bunurilor materiale și piața
serviciilor; piața bunurilor de consum și piața bunurilor industriale; piața urbană,
rurală, națională și internațională; piața liberă și piața planificată; piața bazată pe troc
și piața bazată pe tranzacții monetare.
M1.U5.5. Concurența
O trăsătură de bază a economiei de piață o reprezintă concurența, motiv pentru care aceasta
este cunoscută și sub denumirea de economie concurențială. Prezența concurenței în cadrul pieței
trebuie interpretată ca fiind un lucru pozitiv, deoarece, desfășurată în cadrul legal, cu respectarea
legislației în vigoare, concurența are două avantaje majore: pe de o parte asigură satisfacerea
nevoilor de consum ale populației, datorită prezenței pe piață a unui număr mare de ofertanți-
concurenți, iar pe de altă parte îi stimulează pe agenții economici-producători și ofertanți să se
dezvolte și să își îmbunătățească activitatea.
Agenții economici, concurenții apar pe piață în dublă ipostază: cea de cumpărător și cea de
vânzător. Acest fapt plasează competiția dintre aceștia pe două planuri: pe de o parte ei își dispută
furnizorii de mărfuri, de forță de muncă și prestatorii de servicii, iar pe de altă parte clienții, fiecare
urmărind deopotrivă condiții cât mai avantajoase atât în asigurarea resurselor cât și în plasarea
produselor. În aceste condiții, unii dintre agenții economici se află în competiție cu alți agenți
economici numai prin calitatea lor de cumpărători, cu alții dor prin calitatea lor de vânzător, iar cu
alții în ambele ipostaze.
Concurența poate fi definită ca ansamblul raporturilor de interacțiune în care intră agenții
economici în lupta lor pentru asigurarea surselor de aprovizionare și a piețelor de desfacere
[BAL 00].
Comportament concurențial. Formele concurenței

În funcție de raportul cerere-ofertă și de măsura echilibrării acestora, concurența de pe piață
cunoaște grade diferite de intensitate. Concurența propriu-zisă este aceea în care sunt implicați
44
agenții economici în calitatea lor de ofertanți, vânzători, îmbrăcând forma luptei pentru cucerirea
piețelor de desfacere, purtătorii ofertei străduindu-se în acest sens ca purtătorii cererii
(cumpărătorii) să le achiziționeze produsele sau serviciile ce formează oferta lor pe piață. În această
luptă, ofertanții folosesc instrumente precum: costuri, calitate, acțiuni de promovare, modalități de
distribuție, modalități de plată, servicii care însoțesc vânzarea produselor etc.
Concurența desfășurată în cadrul legal, în scopul satisfacerii cererii și al îmbunătățirii
activității agenților economici poartă denumirea de concurență legală, iar comportamentul
agenților economici în cadrul acesteia se numește comportament concurențial.
În cadrul raporturilor de concurență, ofertanții pot viza aceleași nevoi sau nevoi diferite,
cărora li se pot adresa cu aceleași produse sau cu produse diferite. De asemenea, ofertele
vânzătorilor sunt formate dintr-un număr mai mic sau mai mare de produse similare sau diferite.
Din aceste puncte de vedere, concurența îmbracă mai multe forme, prezentate în tabelul 5.6 [BAL
00, GAV 06].
Tab.5.6. Formele concurenței loiale

Concurența directă presupune Concurența de marcă se manifestă între agenții economici
oferirea pe piață a unor ale căror oferte se diferențiază prin mărcile sub care sunt
produse identice sau comercializate produsele.
diferențiate nesemnificativ, Concurența la nivel de industrie apare între ofertanții care
care se adresează acelorași aduc pe piață produse similare dar diferențiate din punct de
nevoi. vedere calitativ, care sunt substituibile.
Concurența indirectă se Concurența formală se apare între ofertanții unor produse
manifestă între firme ce diferite sau servicii destinate satisfacerii acelorași nevoi.
realizează produse ce se Concurența generică presupune că agenții economici își
diferențiază într-o oarecare dispută aceleași venituri ale consumatorilor, oferind produse
măsură, adresându-se sau servicii destinate satisfacerii nevoilor pe care
acelorași nevoi sau unor nevoi consumatorii le consideră prioritare.
diferite.
Concurența perfectă reprezintă o formă a concurenței ideală, care presupune: un număr
foarte mare de ofertanți și consumatori, dispunând de puteri și venituri egale, transparență
perfectă a pieței, omogenitatea produsului, fluiditate perfectă a cererii și ofertei, mobilitate
perfectă a factorilor de producție. Acest tip de concurență este inexistent în realitate și
servește drept model de studiu al concurenței reale.
Concurența imperfectă Concurența pură presupune existenta pe piață a multor
reprezintă tipul de concurență ofertanți, ale căror produse se diferențiază într-o mică
întâlnită în realitate pe piață. măsură, ceea ce duce la o aliniere a prețurilor.
Concurența monopolistă presupune existenta pe piață a
unui număr mare de ofertanți, ale căror produse se
diferențiază într-o anumită măsură (calitate, forme,
dimensiuni, model, design, culoare etc.). Această situație
presupune diferențierea prețurilor.
Concurența oligopolistă se caracterizează prin existenta a
unui număr mic de ofertanți pe piață, ceea ce creează
premisele formării unei competiții dure, datorită posibilității
de cunoaștere de către fiecare ofertant a pozițiilor deținute
de concurenții săi.
În cazul în care vânzătorii oferă aceleași produse care se
diferențiază doar sub aspectul prețurilor (datorită unor
costuri mai reduse de producție) sau cel al serviciilor,
45
concurența apare sub forma oligopolului pur. Dacă
vânzătorii oferă produse care se diferențiază prin modele,
calitate etc, este vorba despre un oligopol diferențiat.
Exemple
Concurența de marcă: producătorii de pâine, producătorii de bere, vânzătorii de
articole sportive care comercializează produse asemănătoare dar sub diferite mărci.
Concurența la nivel de industrie: firmele din industria alimentară, din industria
automobilelor etc.
Concurența formală: între un cinematograf și un patinoar, ambele se adresează nevoii
de petrecere a timpului liber.
Concurența generică: între o agenție de turism și un dealer de autoturisme, cei doi
ofertanți se adresează cu servicii, respectiv produse diferite, însă își dispută aceeași
sumă de bani pe care o are disponibilă un potențial client la un moment dat.
Concurența pură: în cazul bunurilor de masă, cum ar fi de exemplu combustibili,
cereale etc.
Concurența monopolistă: ofertanții de articole de îmbrăcăminte și încălțăminte,
electrocasnice, produse alimentare, cosmetice etc.
Concurența oligopolistă: ofertanții de servicii de telefonie mobilă și transfer de date și
televiziune.
Clasificarea concurenței prezentată în tabelul de mai sus a pornit de la premisa că ofertanții

se adresează unui număr mare de cumpărători. Pe piață există însă și situații în care ofertanții se
confruntă cu un singur client, cumpărător. Această situație este cunoscută sub denumirea de
monopson.
Exemple
Monopson: în cazul unor produse precum: echipament militar, vapoare, avioane,
locomotive etc. Cumpărătorul este fie statul, fie un concern.
Dați exemple de situații în care se întâlnesc formele de concurență amintite.
Comportament anticoncurențial. Concurența neloială

Există situații când pe piață, din dorința de a câștiga cât mai mult și cât mai repede, unii
concurenți desfășoară o formă de concurență brutală, care are drept efect restrângerea sau
împiedicarea desfășurării concurenței. În acest fel, firma capătă o poziție dominantă pe piață care îi
permite obținerea anumitor avantaje, în detrimentul celorlalți competitori sau chiar al
cumpărătorilor. Acest comportament se numește comportament anticoncurențial. Cele mai
cunoscute practici anticoncurențiale sunt prezentate în cele de mai jos [BAL 00].
 Concentrarea economică este operațiunea prin care unul sau mai mulți agenți economici
exercită o influență dominantă asupra unuia sau mai multor agenți economici. Concentrarea
economică se poate obține prin fuziune sau prin dobândirea, directă sau indirectă a controlului unui
agent economic sau a unui grup de agenți economici asupra altor agenți economici. Fuziunea
reprezintă combinarea a doi sau mai mulți agenți economici într-unul singur în scopul creșterii
eficienței și a evitării concurenței. Dobândirea controlului de către un agent economic asupra altui
agent economic se poate face prin participarea la formarea de capital sau cumpărarea de elemente
46
de activ. Consiliul concurenței interzice aceste practici de concentrare economică dacă acestea
îngrădesc buna desfășurare a concurenței.
 Înțelegeri între agenți economici reprezintă acorduri între diferiți agenți economici în
scopul fixării prețurilor sau al împărțirii pieței astfel încât fiecare să dețină poziția de monopol.
Acestea pot fi publice sau secrete (carteluri). Monopolul reprezintă situația de pe piață în care un
singur agent economic comercializează un anumit bun sau serviciu, poziție care îi permite să
stabilească nivelul calitativ, nivelul prețurilor și alte situații legate de transmiterea produsului. Astfel,
apariția monopolului duce la dispariția concurenței.
Totuși, practicile anticoncurențiale sunt admise doar dacă acestea conduc către obținerea
unor efecte economice pozitive atât asupra producătorilor și ofertanților, cât și asupra
cumpărătorilor prin oferirea de produse la un nivel calitativ înalt și la prețuri mai reduse.
Tot din dorința de a obține profituri ridicate într-un timp cât mai scurt, unii concurenți
apelează la mijloace necinstite aducând prejudicii celorlalți competitori. Aceste practici fac parte din
concurența neloială. Practicile neloiale sunt sancționate prin lege. Cele mai frecvent întâlnite practici
neloiale sunt prezentate pe scurt în continuare [BAL 00].
 Denigrarea concurenților se referă la vehicularea unor informații și afirmații false,
inexacte despre activitatea altor concurenți.
 Concurența parazitară se referă la obținerea unor avantaje de către un competitor
datorită confuziei care poate fi creată între activitatea proprie și activitatea altor concurenți. Această
confuze poate fi generată de nume de mărci foarte apropiate sau de sigle foarte asemănătoare.
 Concurența de dumping se referă la practicarea, pe termen scurt, a unor prețuri de
vânzare foarte joase, sub costurile de producție, chiar în detrimentul propriului profit, prin
încălcarea unor legi de tip fiscal. Această practică are drept scop eliminarea concurenței.
Să ne reamintim...
 Concurența propriu-zisă este aceea în care sunt implicați agenții economici în
calitatea lor de ofertanți, vânzători, îmbrăcând forma luptei pentru cucerirea piețelor
de desfacere.
 Concurența poate fi: directă (de marcă și la nivel de industrie) și indirectă (formală,
generică); perfectă și imperfectă (pură, monopolistă, oligopolistă), loială și neloială
(denigrarea concurenților, concurența parazită, concurența de dumping).
 Comportamentul anticoncurențial apare atunci când anumiți agenți economici
practică o formă brutală de concurență aducând prejudicii celorlalți competitori.
M1.U5.6. Rezumat
 Piața reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta de bunuri și servicii, ai căror
purtători sunt producătorii, vânzătorii, respectiv cumpărătorii, utilizatorii.
 Piața îmbracă mai multe forme specifice, precum: piața bunurilor materiale și piața
serviciilor; piața bunurilor de consum și piața bunurilor industriale; piața urbană, rurală,
națională și internațională; piața liberă și piața planificată; piața bazată pe troc și piața
bazată pe tranzacții monetare.
 Concurența propriu-zisă este aceea în care sunt implicați agenții economici în
calitatea lor de ofertanți, vânzători, îmbrăcând forma luptei pentru cucerirea piețelor
de desfacere.
 Concurența poate fi: directă (de marcă și la nivel de industrie) și indirectă (formală,
generică); perfectă și imperfectă (pură, monopolistă, oligopolistă), loială și neloială
(denigrarea concurenților, concurența parazită, concurența de dumping).
 Comportamentul anticoncurențial apare atunci când anumiți agenți economici
practică o formă brutală de concurență aducând prejudicii celorlalți competitori.
47
Unitate de învățare M1.U6. Mecanismul pieței. Cererea și oferta
M1.U6.3. Cererea
M1.U6.4. Oferta
M1.U6.5. Echilibrul pieței. Mecanismul formării prețului
M1.U6.6. Rezumat
Pe o piață liberă mecanismul economic urmează legea cererii și a ofertei.
Economia oricărei țări funcționează prin procesul oferirii unor bunuri și servicii, pentru
care există o cerere. Cererea și oferta reprezintă așadar principalele forțe care pun în
mișcare economia, iar interacțiunea dintre cantitatea dintr-un produs disponibilă pe
piață și dorința consumatorilor de a cumpăra produsul respectiv creează fundamentul
piețelor [KIS 17, ROO 16]. La modul general, cererea reprezintă dorința și capacitatea
de a cumpăra ceva, iar oferta reprezintă dorința și abilitatea de a vinde ceva. Deși
trocul se practică și în ziua de astăzi, chiar pe scară largă, totuși tranzacțiile monetare
sunt pe primul loc, de aceea, în cadrul explicațiilor despre mecanismul pieței trebuie
avut în vedere și prețul, care așa cum se va vedea, este o variabilă importantă.

 înțeleagă noțiunea de cerere, a noțiunii de elasticitate a cererii și a factorilor care
influențează cererea;
 înțeleagă noțiunea de ofertă, a noțiunii de elasticitate a ofertei și a factorilor care
influențează oferta;
 înțeleagă noțiunea de echilibru al pieței și a modului în care se formează prețul.
M1.U6.3. Cererea
Cu privire la noțiunea de cerere, trebuie făcută distincția între cererea de consum și cererea
pieței. Astfel, cererea de consum reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu pe care un individ
sau un grup de indivizi dorește și poate să o achiziționeze într-o anumită perioadă de timp, la un
anumit preț. Cererea de piață reprezintă totalitatea cererilor individuale [AND 11]. Pe scurt,
indiferent dacă este vorba despre cererea de consum sau cererea pieței, cererea dorința și abilitatea
de a cumpăra ceva [FOR 16].
Cererea (Qc) este o funcție economică fundamentală, care depinde de mai multe variabile,
în special de prețul bunului respectiv (p), potrivit relației (5.1).
Qc = f (p), (6.1)
Relația dintre dinamica prețului unui anumit bun și nivelul cererii pentru respectivul bun este
cunoscută sub denumirea de curba cererii (legea cererii), potrivit căreia scăderea prețului va atrage
o creștere a cererii și invers, creșterea prețului va determina scăderea cererii [CRE 11, HEN 15, ROO
16, FOR 16]. Grafic, legea cererii este reprezentată în figura 6.1.
48
Preț
Preț
Extinderea
cererii Curba cererii pentru
Curba bunuri Veblen și Giffen
cererii
Contracția cererii Cantitate

Cantitate
Fig.6.1. Legea cererii Fig.6.2. Legea cererii pentru bunuri Veblen și

Giffen
Reducerea prețului unu bun determină procesul de extindere a cererii, iar creșterea prețului
bunului respectiv determină procesul de contracție a cererii. Între cerere și preț există astfel o relație
de tip cauză efect: la prețuri ridicate cererea este scăzută, iar la prețuri mici cererea este ridicată.
Această lege se referă la bunurile normale. Bunurile de lux și bunurile inferioare fac excepție de la
această lege [KIS 17]. Bunurile de lux, cunoscute și sub denumirea de bunuri Veblen, sunt acelea
pentru care se fac anumite eforturi la achiziție, în special de natură financiară. Denumirea acestora
este dată după economistul american Thorstein Veblen, care a formulat teoria consumului
ostentativ. Creșterea prețului acestor bunuri poate determina o creștere a cererii pentru acestea,
deoarece apare nevoia de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori mai stabile, sau
dorința de achiziție a acestor bunuri, ca simbolul unui statut ridicat.. Legea cererii pentru aceste
bunuri este redată în figura 6.2, unde se observă o sensibilă creștere a cererii la creșterea prețului.
Bunurile inferioare, denumite și bunuri Giffen, sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în
consum pe măsură ce veniturile lor scad. Denimirea lor a fost dată de economistul și statisticianul
scoțian Sir Robert Giffen. Creșterea prețurilor pentru astfel de bunuri este însoțită și o creștere a
cererii (figura 6.2).
Exemple
Bunuri Veblen: obiecte din metale prețioase, autoturisme de lux, ceasuri, bijuterii,
caviar etc.
Bunuri Giffen: Bunul original Giffen a fost pâinea, achiziționată de populația cea mai
săracă din secolul XIX, fiind un aliment necesar vieții și perceput drept inferior față de
carne, considerată un lux la vremea aceea.
Dați exemple de alte bunuri Veblen și Giffen.
Factorii care influențează cererea

Nivelul cererii este influențat de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt
prezentați pe scurt în cele ce urmează [CRE 11, AND 11].
 Prețurile bunurilor de substituție și complementare. Bunurile de substituție se adresează
acelorași nevoi și pot înlocui bunul avut în vedere, iar bunurile complementare sunt acelea care se
folosesc împreună cu bunul avut în vedere. Modificarea prețurilor acestor categorii de bunuri
influențează cerea bunului considerat, potrivit graficelor din figurile 6.3 și 6.4.
49
Preț
Preț
P1 P1
P P
Cantitate Cantitate
Q Q1 Q1 Q
Fig.6.3. Modificarea cererii la creșterea Fig.6.4. Modificarea cererii la creșterea prețului
prețului unui bun de substituție unui bun complementar
Așa cum se poate observa din figurile de mai sus, creșterea prețului unui bun de substituție
determină deplasarea spre dreapta a curbei cererii pentru bunul considerat. De asemenea,
creșterea prețului unui bun complementar determină deplasarea spre stânga a cererii față de bunul
avut în vedere.
 Veniturile populației. Influența veniturilor populației asupra cererii se poate pune în
evidență în raport cu două categorii de bunuri: bunurile normale și bunurile inferioare. Bunurile
normale sunt acelea pentru care s-a ilustrat curba cererii din figura 6.1. Creșterea veniturilor
populației determină o creșterea a cererii pentru aceste bunuri, adică are loc o deplasare la dreapta
a curbei cererii, potrivit figurii 6.5. De asemenea, scăderea veniturilor populației atrage o creștere a
cererii față de bunurile inferioare, datorită faptului că populația nu își permite să achiziționeze alte
bunuri. În sens invers, dacă veniturile populației cresc, cererea pentru bunurile inferioare scade,
ceea ce determină o deplasare spre stânga a curbei cererii față de aceste bunuri, așa cum se observa
în figura 6.6.
Venit
Venit
V1 V1
V V
Cantitate Cantitate
Q Q1 Q1 Q
Fig.6.3. Modificarea cererii pentru Fig.6.4. Modificarea cererii pentru bunurile
bunurile normale la creșterea venitului inferioare la creșterea veniturilor
 Perspectiva evoluției prețurilor. Așteptările indivizilor cu privire la piața unui anumit bun
influențează cerea astfel: o perspectivă de creștere în viitor a prețului unui bun ce intră frecvent în
consumul indivizilor, atunci în prezent cererea pentru bunul respectiv crește; o perspectivă de
dispariție de pe piață a unui bun frecvent achiziționat în prezent poate duce la o creștere a cererii
sau dimpotrivă la o scădere a acesteia, determinând o orientare către bunuri de substituție.
 Gusturile populației, moda și progresul tehnologic. Datorită faptului că acești trei factori
sunt extrem de dinamici, ei influențează cererea astfel: schimbarea gusturilor populației precum și
evoluția foarte rapidă a factorului modă și a progresului tehnic, duc la o scădere a cererii în prezent
față de un anumit bun, datorită faptului că oamenii vor căuta întotdeauna bunuri care să le placă,
care sunt în tendințele modei și care sunt adaptate nivelului tehnologic actual. Desigur, în această
manifestare intervine desigur și venitul.
 Intensitatea promovării. Nivelul cererii, este desigur influențat și de cât de intens este
promovat un bun, incluzând reclama comercială precum și alte forme de promovare. Cu cât un
50
produs este promovat mai intens, în condițiile unei comunicări eficiente, cu atât acel produs are
șanse mai mari să fie atras în consum sau utilizare.
Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprimă reacția cumpărătorilor la schimbarea condițiilor de pe piață
[DUG 12, KOT 17]. Piața cuprinde o serie de factori extrem de dinamici, care își pun amprenta asupra
deciziilor cumpărătorilor. Din multitudinea acestor factori, prețul, venitul cumpărătorilor și prețurile
altor bunuri sunt factori decisivi. Astfel, se pot defini trei concepte: elasticitatea cererii în funcție de
preț, elasticitatea cererii în funcție de venit și elasticitatea încrucișată.
 Elasticitatea cererii în funcție de preț reprezintă modul în care reacționează cererea la
modificarea prețului. Acest concept poate fi exprimat prin intermediul coeficientului de elasticitate
a cererii în funcție de preț (KelCP), conform relației (6.2).
Qc / Qc
K elCP  , (6.2)
 P / P
în care: Qc/Qc reprezintă procentul de modificare a cererii; P/P reprezintă procentul de
modificare a prețului (semnul minus arată că este vorba în special de scăderea prețului).
În funcție de modificarea prețului, cererea poate fi: cerere elastică, cerere inelastică, cerere
perfect elastică și cerere perfect inelastică [DUG 12]. Aceste patru tipuri de cerere se prezintă în
figurile 6.5, 6.6, 6.7 și 6.8.
Preț
Preț
P1 P1
P2 P2
Cerere Cerere
Q Q Q Q
Fig.6.5. Cerere elastică Fig.6.6. Cerere inelastică

Preț
Preț
P1
P1, P2
P2
Cerere Cerere
Q Q Q1, Q2
Fig.6.7. Cerere perfect elastică Fig.6.8. Cerere perfect inelastică
 Cererea este elastică atunci când scăderea prețului unui produs determină creșterea
într-o măsură mai mare a cantității cerute. Astfel, raportul dintre procentul de
modificare a cererii și raportul de modificare a prețului este supraunitar, ceea ce
indică o reacție semnificativă a populației la scăderea prețului.
 Cererea este inelastică atunci când scăderea prețului unui produs determină
creșterea într-o mai mică măsură a cantității cerute, raportul dintre procentul de
modificare a cererii și procentul de modificare a prețului fiind subunitar. Acest lucru
indică o reacție mică a populației față de scăderea prețului bunului.
51
 Cererea este perfect elastică atunci când o mică modificare a prețului determină o
modificare a cantității cerute din bunul respectiv.
 Cererea este perfect inelastică atunci când modificarea prețului determină
modificarea cantității cerute într-o foarte mică măsură.
Cunoașterea elasticității cererii în funcție de preț are o importanță mare pentru agenții
economici, deoarece în funcție de aceasta ei vor decide dacă vor reduce la nu prețul de vânzare al
produselor comercializate, în funcție desigur de veniturile și profiturile ce pot fi obținute.
Pe lângă cele patru tipuri de cerere prezentate, mai există și cererea cu elasticitate unitară,
care apare atunci când cererea se modifică în egală măsură cu modificarea prețului.
 Elasticitatea cererii în funcție de venit arată modul în care reacționează cererea la
modificarea venitului și se poate exprima prin intermediul coeficientului elasticității cererii în funcție
de venit (KelCV), conform relației (6.3).
Qc / Qc
K elCV  , (6.3)
V / V
în care V/V reprezintă procentul de modificare a venitului, în sensul creșterii.
Dacă creșterea venitului consumatorului atrage o creștere într-o proporție mai mare a
cantității cerute, deci raportul dintre procentul de creștere a cantității cerute și procentul de
creștere a venitului este supraunitar, atunci este vorba despre un bun normal. Comportamentul
consumatorilor față de un bun normal se manifestă și atunci când acest raport este subunitar, dar
pozitiv. Dacă însă creșterea venitului consumatorului determină o scădere a cantității cerute, deci
raportul dintre procentul de modificare a cantității cerute și procentul de creștere a venitului este
negativ, atunci este vorba despre un bun inferior, care poate fi perceput ca un bun având un nivel
calitativ inferior Dacă raportul este egal cu zero, aceasta înseamnă că modificarea venitului
consumatorului nu modifică cu nimic cantitatea cerută.
 Elasticitatea încrucișată indică procentul de modificare a cantității cerute dintr-un bun
determinat de modificarea prețului altui bun, conform relației (6.4).
Qcx / Qcx
Elasticitatea încrucisată  , (6.4)
Py / Py
în care: Qx/Qx reprezintă procentul de modificare a cantității cerute dintr-un bun (x), iar Py/Py
reprezintă procentul de modificare a prețului altui bun (y).
Dacă produsele x și y sunt substituibile, adică se pot folosi unul în locul celuilalt, creșterea
prețului bunului y determină creșterea cantității cerute din bunul x, într-o mai mare măsură, deci
elasticitatea încrucișată este pozitivă. Dacă bunurile x și y sunt complementare (consumul unuia
implică și consumul celuilalt), creșterea prețului bunului y determină o scăderea a cantității cerute
din bunul complementar x, deci elasticitatea încrucișată este negativă.
Desigur elasticitatea cererii în funcție de preț, venit și cea încrucișată variază de la individ la
individ și de la un bun la altul, la fel cum bunurile sunt normale sau inferioare în funcție de
preferințele individuale ale consumatorilor și de percepția acestora asupra satisfacției obținute în
urma consumului sau utilizării diferitelor produse.
Cererea, utilitatea și prețul

Utilitatea este satisfacția obținută de către un consumator individual, ca urmare a
consumului sau utilizării unui anumit bun [AND 11]. Astfel, utilitatea alimentează cererea. Cu cât
utilitatea conferită de un bun este mai mare, cu atât este mai mare cererea. Noțiunea de utilitate a
fost abordată într-o mică măsură în capitolul 2, cu ocazia prezentării analizei marginale.
De asemenea, utilitatea poate fi definită drept capacitatea reală sau presupusă a unui bun
de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producție sau în consumul final [CEA 00]. În acest
52
sens, utilitatea este dată de proprietățile fizice, chimice, estetice etc., proprii fiecărui bun. Totodată,
se poate aprecia că aprecierea utilității are o puternică încărcătură subiectivă, ea depinzând de
raportul pe care fiecare individ îl stabilește între bunul respectiv și nevoile sale.
Trebuie făcută distincția între utilitatea unitară și utilitatea totală [CEA 00, CRE 11]. Astfel,
utilitatea unitară reprezintă satisfacția pe care o resimte un individ, prin consumarea unei doze sau
unități date dintr-un anumit bun, în condiții determinate de loc și timp. Doze identice dintr-un
anumit bun consumat sunt apreciate în mod diferit de către același consumator în condiții (de timp
și loc) diferite, iar consumatori diferiți vor aprecia în mod diferit utilitatea conferită de aceeași doză
dintr-un anumit bun, consumat în același loc și timp, deoarece structura și intensitatea nevoilor lor
sunt diferite.
Utilitatea totală reprezintă satisfacția, plăcerea obținută prin consumul a tuturor unităților
sau dozelor succesive dintr-un anumit bun, într-o perioadă de timp dată, și achiziționat în limita unui
anumit buget. Astfel, se poate exprima prin funcția utilității totale, potrivit relației (6.5). Această
funcție este crescătoare.
U  f xi  , (6.5)
în care xi reprezintă cantitățile consumate din bunul x.
La fiecare doză sau unitate suplimentară consumată dintr-un anumit bun, satisfacția,
plăcerea sau utilitatea descrește. Se poate defini astfel utilitatea marginală.
Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate care rezultă din fiecare unitate, doză
suplimentară consumată dintr-un anumit bun, evidențiată prin relația (2.3) din capitolul 2. În
legătură cu utilitatea marginală, a fost formulată legea utilității marginale descrescânde, potrivit
căreia mărimea intensității satisfacției descrește progresiv până la saturare, dacă nevoia căreia i se
adresează bunul respectiv este satisfăcută în mod continuu. Pentru un individ, satisfacția cea mai
mare e conferită de consumul primei unități dintr-un bun, iar fiecare nouă unitate îi aduce o
satisfacție mai mică, deoarece se adresează unei nevoi în scădere, mai puțin intensă. Astfel, în timp
ce utilitatea totală crește, prin adăugarea în consum de noi unități din bunul respectiv, utilitatea
marginală descrește. Grafic, acest fapt este redat în figura 6.9 [CRE 11].
Utilitate
Utilitatea totală
Utilitatea marginală
Cantitate
X X X
Fig. 6.9. Variația utilității totale și a utilității marginale
Există însă și bunuri care fac excepție de la legea utilității marginale descrescânde.
Exemple
Câteva exemple ar fi [KIS 17]: găsirea ultimei piese dintr-un puzzle aduce cea mai mare
satisfacție, sau consumul unor bunuri care dau dependență, cum ar fi de exemplu
53
țigările. Cu cât aceste bunuri sunt consumate mai mult, cu atât consumatorul se bucură
mai mult.
Legătura dintre utilitate, cerere și preț poate fi explicată cu ajutorul schemei din figura 6.10
(adaptare după [KIS 17]).
Fiecare unitate
Cererea variază Consumatorii vor consumată în plus le
invers cu prețul cumpăra mai mult din conferă o satisfacție mai
unui bun acel bun dacă prețul mică decât unitatea
scade, deoarece precedentă
Fig. 6.10. Legătura dintre utilitate, cerere și preț
O altă explicație a schemei din figura de mai sus este aceea potrivit căreia cu cât un individ
are mai mult dintr-un produs, cu atât e mai puțin e pregătit să plătească pentru acel bun. Acest lucru
este redat sugestiv și în figura 6.11 (adaptare după [KIS 17]).
Preț
Unitățile din acel bun

vândute mai târziu vor
avea un preț mai
scăzut deoarece
utilitatea este mai
Primele unități dintr- scăzută.
un bun pot fi vândute
la un preț ridicat
deoarece oferă multă
utilitate.
Cantitate
Fig.6.11. Legătura dintre preț și utilitate
Să ne reamintim...
 cererea de consum reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu pe care un
individ sau un grup de indivizi dorește și poate să o achiziționeze într-o anumită
perioadă de timp, la un anumit preț. Cererea de piață reprezintă totalitatea cererilor
individuale.
 Cererea este influențată de factori precum: prețurile bunurilor de substituție și
complementare, veniturile populației, perspectiva evoluției prețurilor, gusturile
populației, moda, progresul tehnologic, intensitatea promovării.
 Cererea poate fi elastică și inelastică în funcție de pre și venit.
 Utilitatea este satisfacția obținută de către un consumator individual, ca urmare a
consumului sau utilizării unui anumit bun. Astfel, utilitatea alimentează cererea.
54
M1.U6.4. Oferta
Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri sau servicii pe care un agent economic este
dispus să o ofere spre vânzare, într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preț [CRE 11]. Și oferta
trebuie privită din dublă perspectivă: oferta individuală, cea a unui producător și oferta pieței,
formată din ofertele tuturor producătorilor.
Ca și cererea, oferta (Qo) reprezintă o funcție economică fundamentală, care depinde de mai
mulți factori, în special de prețul bunului (p), potrivit relației (6.6).
Qo = f (p). (6.6)
Curba ofertei este în opoziție cu cea a cererii, deoarece oferta, ca și cererea este influențată
de preț. De asemenea, între ofertă și preț există o relație de tip cauză efect: cu cât prețul unui bun
este mai mare, cu atât ofertanții sunt dispuși să producă și să ofere mai mult din acel bun. Această
relație exprimă legea ofertei, care arată diversele cantități de bunuri pe care ofertanții sunt dispuși
să le ofere spre comercializare la diverse prețuri. Legea ofertei este redată în figura 6.12.
Preț
Curba ofertei
Preț
Curba ofertei Extinderea ofertei

Contracția
ofertei
Cantitate Cantitate
Fig. 6.12. Legea ofertei Fig.6.13. Extinderea și contracția ofertei
Scăderea prețului unui bun determină contracția ofertei, producătorii nefiind tentați să
producă și să comercializeze bunul respectiv iar creșterea prețului unu bun îi va stimula pe ofertanți
să producă și să ofere mai mult din bunul respectiv, fiind vorba despre extinderea cererii, așa cum
este ilustrat în figura 6.13.
Factorii care influențează oferta

Ca și cererea, oferta este influențată de o serie de factori, dintre care cei mai semnificativi
sunt prezentați pe scurt, în cele ce urmează [CRE 11, DUG 12].
 Prețul factorilor de producție. Dacă prețul resurselor care concură la realizarea unui bun
scad, producătorii sunt tentați să îl producă în cantități mai mari, deoarece scad costurile de
producție. Dacă prețul resurselor atrase și utilizate la producerea unui bun cresc, producătorii vor
reduce producția, deoarece costurile de producție vor crește și implicit prețul de vânzare. Influența
acestui factor asupra ofertei este redată în figura 6.14.
Prețul factorilor de Prețul altor bunuri

producție În cazul
bunurilor
complementare
P2 P1
În cazul
P bunurilor de
P substituție
P1
Cantitate Cantitate
Q2 Q Q1 Q2 Q Q1
55
Fig. 6.14. Modificarea ofertei la modificarea Fig. 6.15. Modificarea ofertei la creșterea
prețului factorilor de producție prețului altor bunuri
 Prețul altor bunuri. Si în cazul ofertei, mărimea ei este influențată de prețul altor bunuri.
Este vorba despre bunurile de substituție și cele complementare. Dacă prețul unui bun de substituție
va crește, atunci curba ofertei bunului respectiv va crește. Dacă prețul unui bun complementar va
crește, atunci oferta pentru bunul utilizat împreună cu acesta va scădea. Această influență este
redată în figura 6.15.
 Tehnologia. Nivelul tehnologic al producției influențează în mod semnificativ oferta
pentru acel bun. Tehnologia reprezintă modalitatea prin care factorii de producție sunt transformați
în produse finite. Producătorii implementează noi tehnologii, printre altele, și pentru a crește
productivitatea.
 Numărul de ofertanți. Influența acestui factor asupra ofertei trebuie privită în dublu sens.
Dacă ne referim la oferta pieței, cu cât numărul ofertanților este mai mare, cu atât aceasta crește.
Dacă avem în vedere oferta individuală, cu cât pe piață sunt mai mulți ofertanți pentru un anumit
bun, un producător nu mai este tentat să producă acel bun. Acest aspect este redat în figurile 6.16
și 6.17.
Numărul
Numărul de
de ofertanți
ofertanți
P1 P1
P
P
Cantitate Cantitate
Q Q1 Q1 Q
Fig.6.16. Modificarea ofertei pieței la Fig.6.17. Modificarea ofertei individuale la
creșterea numărului de ofertanți creșterea numărului de ofertanți
 Perspectivele pieței. Dacă există perspective ca în viitor să crească cererea pentru un

anumit bun, producătorii își vor focaliza eforturile spre creșterea volumului producției. La fel se va
întâmpla și în cazul în care există perspectiva ca prețului bunului respectiv să crească, ofertanții fiind
tentați să îl producă în cantitate mai mare.
Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei reprezintă reacția ofertei la modificarea condițiilor ofertei [CRE 11].
Dintre aceste condiții, modificarea prețului joacă un rol esențial în modificarea cererii, de aceea în
continuare se va explica elasticitatea ofertei în funcție de preț. Aceasta exprimă evident reacția
ofertei la modificarea prețului unui anumit bun și se exprimă prin intermediul coeficientului de
elasticitate a ofertei în funcție de preț (kelOP) , dat de relația (6.7).
Qo / Qo
K elOP  , (6.7)
P / P
56
În care: Qo/Qo reprezintă procentul de modificare a ofertei.
În funcție de modul în care oferta reacționează la modificarea prețului (este vorba despre
creșterea prețului), se pot identifica patru tipuri de oferte: ofertă elastică, ofertă inelastică, ofertă
perfect elastică și ofertă perfect inelastică [CRE 11, DUG 12]. Acestea sunt prezentate în figurile 6.18,
6.19, 6.20, 6.21
Preț
Preț
P2 P2
P1 P1
Ofertă Ofertă
Q1 Q2 Q1 Q2
Fig.6.18. Ofertă elastică Fig.6.19. Ofertă inelastică
Preț
Preț
P2
P1 ,
P2 P1
Ofertă Ofertă
Q1 Q2 Q1, Q2
Fig.6.20. Ofertă perfect elastică Fig.6.21. Ofertă perfect inelastică
 Oferta este elastică atunci când procentul de creștere a cantității oferite dintr-un anumit bun
este mai mare decât procentul de creștere a prețului bunului respectiv, deci reacția
ofertantului la modificarea prețului este semnificativă. În acest caz coeficientul elasticității
ofertei în funcție de preț este supraunitar.
 Oferta este inelastică atunci când procentul de creștere a cantității dintr-un anumit bun este
mai mic decât procentul de creștere a prețului respectivului bun, arătând o reacție
nesemnificativă a ofertantului față de modificarea prețului. În această situație, coeficientul
de elasticitate al ofertei în funcție de preț este subunitar.
 Oferta este perfect elastică atunci când la o mică creștere a prețului unui bun, oferta sa crește
la infinit, valoarea coeficientului de elasticitate tinzând de asemenea către infinit.
 Oferta este perfect inelastică atunci când la creșterea prețului unui anumit bun, oferta
rămâne neschimbată, coeficientul de elasticitate fiind nul.
Pe lângă aceste tipuri de oferte, mai există și oferta cu elasticitate unitară, care apare atunci
când procentul de modificare a ofertei este egal cu procentul de modificare a prețului.
Să ne reamintim...
 Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri sau servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare, într-o anumită perioadă de timp, la un
anumit preț [CRE 11]. Și oferta trebuie privită din dublă perspectivă: oferta
individuală, cea a unui producător și oferta pieței, formată din ofertele tuturor
producătorilor.
57
 Oferta este influențată de factori precum: prețurile factorilor de producție,
prețurile altor bunuri, tehnologie, numărul de ofertanți, perspectivele pieței.
 Oferta poate fi elastică și inelastică în funcție de preț.
M1.U6.5. Echilibrul pieței. Mecanismul formării prețului

Atâta timp cât un anumit bun este disponibil la un preț pe care cineva este dispus să îl
plătească, curba cererii și cea a ofertei se vor intersecta într-un punct și piața va exista. Acest aspect
rezultă dacă pe același grafic se plasează cele două curbe (figura 6.22), iar punctul de intersecție
indică așa numitul punct de echilibru, care arată care este cantitatea dintr-un anumit bun care poate
fi tranzacționată pe piață (vândută și cumpărată) la un anumit preț [ROO 16].
Preț
Cantitate
Q
Fig. 6.22. Echilibrul pieței
Așa cum au fost prezentate în subcapitolele anterioare, cererea și oferta par două entități în
antiteză. O creștere a prețului pentru un anumit bun îi stimulează pe producători să ofere mai mult
din acel bun, sau pe piață există mulți ofertanți ai bunului respectiv, dar îi descurajează pe
cumpărători să achiziționeze bunul respectiv, sau există puțini cumpărători dispuși să plătească acel
preț. În mod similar, o scădere a prețului ar avea efectul invers: îi stimulează pe cumpărători, dar îi
descurajează pe ofertanți. Punctul de echilibru indică acel preț pe care îl acceptă deopotrivă atât
cumpărătorii cât și ofertanții, deoarece le permite cumpărătorilor să economisească, iar ofertanților
să își acopere costurile de producție și să obțină profit. Așa cum se poate observa în figura 6.22, în
dreapta punctului de echilibru oferta este mai mare decât cererea, iar în stânga punctului de
echilibru cererea este mai mare decât oferta. Punctul de echilibru este deci punctul în care cererea
este egală cu oferta. De asemenea, punctul de echilibru indică faptul că oferta este suficient de mare
pentru a acoperi cererea, la un preț pe care indivizii și-l pot permite să îl plătească, iar producătorii
și-l pot permite să producă. Dacă la prețul respectiv, oferta crește, ofertanții riscă să rămână cu
marfa în stoc, iar dacă la acel preț cererea crește, ofertanții nu vor reuși să acopere cererea.
Modificarea cererii și a ofertei și implicit ieșirea din echilibru au loc atunci când intervin o
serie de factori de influență [CRE 11].
Dacă presupunem că perspectiva pieței indică o creștere a prețului pentru un anumit bun în
viitor, cumpărătorii vor reacționa în sensul creșterii cererii pentru acel bun, în scopul de a-și constitui
rezerve din bunul respectiv și evitând astfel ca în viitor să plătească un preț mai mare. Această
situație este ilustrată în figura 6.23.
58
Preț
Preț
C1 O1
O O
C C
P1
P
P
P1
Cantitate
Cantitate
Q Q1 Q2
Q2 Q1 Q
Fig. 6.23. Modificarea cererii Fig. 6.24. Modificarea ofertei
La prețul P cererea pentru bunul considerat este Q. Previziunea creșterii prețului la valoarea
P1, va determina în prezent creșterea cererii, la Q2 (deplasarea către dreapta a curbei cererii, de la C
la C1) pentru bunul respectiv la prețul actual P. Apare astfel un surplus de cerere, care nu poate fi
acoperită cu oferta în condițiile menținerii prețului la valoare P. Diferența dintre Q2 și Q reprezintă
de fapt o lipsă a ofertei. În scopul obținerii noului echilibru, datorită imposibilității acoperirii cererii,
cumpărătorii vor fi tot mai dispuși să plătească mai mult, ceea ce va stimula o creștere a ofertei,
obținându-se un nou punct de echilibru.
Dacă presupunem că prețul unui bun va scădea la valoarea P la P 1, aceasta va determina o
scădere a ofertei, producătorii nemaifiind tentați să producă bunul respectiv, producând deplasarea
curbei ofertei spre stânga, de la O la O 1. Această situație este prezentată în figura 6.24. La prețul P,
oferta este Q. La prețul P1, oferta scade la Q2, apărând astfel o lipsa a ofertei, dată de diferența
dintre Q și Q2. Cererea fiind mai mare decât oferta, prețul bunului tinde să crească, iar cumpărătorii
îl vor accepta datorită lipsei ofertei. Astfel, va fi stimulată și oferta, treptat, obținându-se un nou
punct de echilibru.
Dacă datorită influenței diferiților factori se modifică atât cererea cât și oferta, se va modifica
corespunzător și punctul de echilibru al pieței. Să presupunem, de exemplu, că într-o anumită
perioadă de timp oferta pentru un anumit bun scade (curba ofertei deplasându-se spre stânga), iar
cererea crește (curba cererii deplasându-se către dreapta), așa cum este ilustrat în figura 6.25.
Fig. 6.25. Modificarea cererii și a ofertei

59
Așa cum rezultă din figura de mai sus, punctul de echilibru al pieței este dat la un moment
dat de intersecția curbei cererii C cu cea a ofertei O. Curba cererii deplasându-se spre dreapta și cea
a ofertei spre stânga, punctul de echilibru al pieței va deveni cel dat de intersecția curbei cererii C 1
și cea a noii oferte O1.
Aspectele prezentate anterior în cadrul acestui subcapitol reprezintă de fapt mecanismul de
formare a prețului. Pe o piață liberă prețul se formează în punctul de echilibru al pieței, cel în care
curba cererii întâlnește curba ofertei. La prețuri mari, ofertanții sunt stimulați să producă, însă
cererea este scăzută, deci vor exista cumpărători dezamăgiți de prețul ridicat. Dacă prețul este
scăzut, cumpărătorii sunt tentați să cumpere, dar oferta este scăzută, unii ofertanți pierzând astfel
oportunitatea de a vine. În aceste situații, atât ofertanții cât și cumpărătorii vor face anumite
compromisuri: prețul de vânzare va scădea, ceea ce va stimula cererea, care la rândul său va genera
o creșterea a prețurilor, obținându-se astfel prețul de echilibru, cel acceptat atât de cumpărători cât
și de vânzători.
Să ne reamintim...
 Atâta timp cât un anumit bun este disponibil la un preț pe care cineva este dispus
să îl plătească, curba cererii și cea a ofertei se vor intersecta într-un punct și piața va
exista. Acest punct de intersecție se numește punct de echilibru.
 Acesta se poate modifica, după cum se modifică cererea și oferta.
M1.U6.6. Rezumat
 Cererea de consum reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu pe care un individ
sau un grup de indivizi dorește și poate să o achiziționeze într-o anumită perioadă de
timp, la un anumit preț. Cererea de piață reprezintă totalitatea cererilor individuale.
 Cererea este influențată de factori precum: prețurile bunurilor de substituție și
complementare, veniturile populației, perspectiva evoluției prețurilor, gusturile
populației, moda, progresul tehnologic, intensitatea promovării.
 Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri sau servicii pe care un agent economic
este dispus să o ofere spre vânzare, într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preț
[CRE 11]. Și oferta trebuie privită din dublă perspectivă: oferta individuală, cea a unui
producător și oferta pieței, formată din ofertele tuturor producătorilor.
 Punctul în care cererea și oferta se întâlnesc reprezintă punctul de echilibru al pieței
și indică care este cantitatea dintr-un bun pe care indivizii sunt dispuși să o cumpere,
respectiv ofertanții sunt dispuși să o vândă la un preț dat. Punctul de echilibru al pieței
se modifică în timp, în condițiile în care cererea și oferta se modifică.

Modul 1 Bazele Economiei Platforma

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modul 1 Bazele Economiei Platforma

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Autor: Cristina GĂVRUŞ

Modul1. Noţiuni de bază despre microeconomie

Unitate de învățare M1.U1. Conținutul și definiții ale economiei

M1.U1.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U1.3. Conținutul și definiții ale economiei

Nu numai raritatea și limitarea resurselor, ci și multiplele alternative de utilizare a acestora

Dați exemple de ale resurse pentru care există utilizări multiple.

Câteva alte definiții ale economiei sunt prezentate în continuare.

Tab.1.1. Sensurile noțiunii de economie

M1.U1.4. Componentele economiei

Fig.1.1. Componentele economiei

 Agenții economici reprezintă actorii vieții economice, respectiv entități autonome

- Sistemul bancar reprezintă ansamblul diferitelor categorii de instituții financiar-bancare

Dați exemple de bunuri de consum și bunuri industriale, precum și de servicii prestate

M1.U1.5. Scurt istoric al dezvoltării gândirii economice

Gândirea economică pe plan mondial

Venitul național = Cheltuielile pentru consum + Investițiile

Gândirea economică în România

Unitate de învățare M1.U2. Conținutul activității economice

M1.U2.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M1.U2.3. Funcțiile activității economice

M1.U2.4. Nevoile și resursele

Fig.2.1. Clasificarea nevoilor umane

Ținând cont de definiția și criteriile de clasificare a resurselor, se pot identifica anumite

Tab.2.3. Trăsăturile resurselor

Dați exemple de nevoi și resurse.

M1.U2.5. Procesul de economisire

Tab.2.4. Alternativele de achiziție

Tab.2.5. Alternativele de producție pentru cele două produse

Pâine [mil buc].

Utilitatea marginală(UM) reprezintă sporul de utilitate ( U ) aferent creșterii consumului cu

Revenind la exemplul considerat, potrivit legii de creștere a costului de oportunitate, costul

Tab.2.6. Analiza marginală

Fig. 2.4. Deplasarea curbei posibilităților de producție

Unitate de învățare M1.U3. Funcția de producție și factorii de producție

Consum ECONOMIE Producție

Fig. 3.1. Instrumentele cheie ale economiei

Consumul reflectă nevoile umane și este considerat elementul primordial al

M1.U3.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M1.U3.3. Circuitul economic

Fig. 3.2. Circuitul economic

M1.U3.4. Factorii de producție: pământul, munca și capitalul

Tab.3.1. Indicatori ai dimensiunii cantitative a muncii

Fig. 3.3. Fluxul circular al capitalului

M1.U3.5. Combinarea factorilor de producție

În care α, respectiv β reprezintă coeficienții variabilelor muncă, respectiv capital.

Fig.3.4. Posibilități de combinare a factorilor muncă și capital

Să se calculeze intensitatea capitalului pentru următoarele posibilități de combinare

În luarea deciziilor cu privire la alegerea variantei optime privind combinarea factorilor de

Unitate de învățare M1.U4. Productivitatea și eficiența economică

M1.U4.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M1.U4.3. Productivitatea factorilor de producție

Curba productivității marginale a muncii

Curba productivității medie a muncii

Fig.4.1. Evoluția producției, a productivității marginale și medie a muncii

M1.U4.4. Eficiența economică

Indicatori ai eficienței economice

Fig. 4.4. Pragul minim de rentabilitate