Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MICROECONOMIE
Curs destinat studenţilor de la învăţământul la distanţă
,,Cuvinte cheie,, și ,,întrebări pentru autoevaluare,, se găsesc și la finele fiecărei secțiuni din Unitatea nr. 6, deoarece
este cea mai mare ca întindere, datorită problematicii anlizate.
CUPRINS
Unitatea I. Economia ca stiinta.
Secțiunea 1. Ce este economia? Ce este microeconomia, macroeconomia?
Subsecţiunea 1. Sistemul stiintelor economice
Subsecţiunea 2. Metode, tehnici si instrumente de cercetare si analiza
economica. Economia pozitiva si economia normativa
Secțiunea 2. Cererea
Subsecţiunea 1.Elasticitatea cererii.Deducerea curbei cererii
Subsecţiunea 2. Curba venit-consum(Curba lui Engel)
Subsecţiunea 3. Efectul de venit si efectul de substitutie
Economia este o ştiinţă socioumană care studiază modalităţile în care societatea decide
asupra alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii
nevoilor nelimitate ale membrilor socie
În consecinţă economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti, pentru că
oamenii se confruntă, la fel ca şi celelalte vieţuitoare, cu problema supravieţuirii. Omul a fos însă
mai norocos, pentru că a fost înzestrat cu aptitudini în primul rând intelectuale, nu numai fizice,
caracteristice altor vieţuitoare. Tocmai pentru că are capacitatea de a gândi, omul are
nenumărate dorinţe, pentru îndeplinirea cărora resursele pe care i le oferă natura şi societatea vor
fi întotdeauna insuficiente. Economia studiază tocmai comportamentul oamenilor în activitatea de
productie. distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor într-o lume a resurselor rare.
La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această ştiinţă? Cu ce se ocupă
ea? Ce metode de investigare utilizează? Ia Iată câteva întrebări la care economia poate să
răspundă.
Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei, şi chiar teorii economice, au apărut
încă din antichitate. Acestea erau formulate şi integrate în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel
filozofic). Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine de
Montchrestien, prin Tratatul său de Economie Politică (1615). Acest termen provine din trei
cuvinte de origine greacă:
• oikos (gospodărie, gospodărire),
• nomos (lege) şi
• polis (oraş, cetate).
În traducere liberă, termenul semnifica iniţial legea (regulile) de gospodărire a cetăţii.
Paradoxal, denumirea de economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să
fi apărut. Sintagma respectivă a fost utilizată de cei mai mulţi din marii economişti ai secolului al
XIX-lea (D. Ricardo, K. Marx, J. B. Say, A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu
pentru operele lor fundamentale. Delimitarea economiei politice faţă de celelalte ştiinţe se făcea
prin domeniul ei particular de studiu: producerea, repartiţia, schimbul şi consumul avuţiilor,
îndeosebi al bunurilor materiale. Prin rolul bunurilor materiale în societate, susţineau clasicii
acestei ştiinţe, domeniul economiei politice era un aspect particular al tuturor activităţilor umane.
Mai târziu, economiştii de orientare liberală au recepţionat sintagma economie politică
ca o legătură strânsă între ştiinţa economică, pe de o parte şi opţiunile şi deciziile politice, pe de
alta. Majoritatea acestor economişti considerau că economicul este subordonat politicului, în
sensul că politica avea funcţia de a alege şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în timp ce
economia studia, gestiona şi oferea mijloacele de atingere a acestor obiective.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de reconstrucţie a
economiei ca ştiinţă teoretică fundamentală. Despovărată de aspectele ideologice, economia
contemporană se constituie, lent dar ferm, într-o tehnică socială. Aceasta ar putea fi noua
paradigmă, pe baza căreia se poate aştepta o nouă stare a economiei la început de nou mileniu.
Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-
romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui
Adam Smith. În lucrarea sa “Avuţia naţiunilor” (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei
situaţii clasice. De aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era
cunoscută sub denumirea de Economie politică. De o deosebită importanţă au fost în această
perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize
economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa “Aritmetică
Politică” si F. Quesnay, cu faimosul său “Tablou Economic”.
A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de
timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-
lea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, Thomas Malthus, John S.
Mill. De asemenea, în această etapă, a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de
nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă
francezului J.B. Say un loc important în gândirea economică universală, pe care-l încadrează în
linia de gândire din această perioadă.
A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului XIX şi primul război mondial, respectiv
marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp, s-au
impus contribuţiile strălucite ale scolii istorice germane (W.Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi
F. List), ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (C. Menger, E.
Böhm-Bawerk, F. von Wieser), ale lui L.Walras, V.Pareto, A. Marshall.
A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '20 şi anii '70 ai
secolului al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M. Keynes şi de opera sa
fundamentală ”Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui
Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. Ca replică la curentul dirijist
keynesist, s-a constituit liberalismul clasic al secolului al XX-lea, ai cărui corifei – L. Mises, F.
Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii.
A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor
economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice, de
tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice.
Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi
timp, în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi doctrinele
vechi au fost abandonate sau marginalizate.
Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată în:
• Microeconomia - constă in procesele, faptele, actele şi comportamentele participantilor
individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, administraţii, bănci etc).
• Mezoeconomia - reprezinta procesele, faptele, actele si comportamentele care se referă la
sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii
economice (siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate etc) la o regiune teritorial-
administrativă.
• Macroeconomia - reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice
referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene şi degajate de
comportamentele lor individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat .
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va
avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte
economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice etc. Atunci când economiştii încearcă să explice
procesele şi fenomenele petrecute în economie ei se situează pe poziţia omului de ştiinţă,
imprimând obiectivitate analizei întreprinse.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne, cauzale sau funcţionale.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-
au petrecut ele în timp.
Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din
procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică
este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
Modelarea matematică, reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem
linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real,
constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a
unităţii analizei calitative şi cantitative.
Răspuns corect a. Caracter funcţional şi de finalitate al unei activităţi, înseamnă că prin acea
activitate se urmăreşte un anumit scop, iar acţiunile se desfăşoară în funcţie de scopul respectiv.
În orice facem urmărim un scop, scop în funcţie de care acţionăm. De exemplu, când ne pregătim
pentru examenul de admitere, scopul imediat este să fim admişi, iar scopul mai îndepărtat este
realizarea profesională. Dar activitatea de învăţare nu este una în principal economică, ci este o
activitate umană pur şi simplu. Evident, celelalte raspunsuri sunt incorecte.
Răspuns corect e. În activitatea economică oamenii urmăresc realizarea cât mai bună a
propriilor interese, care pentru producători înseamnă maximizarea profitului, iar pentru
consumatori maximizarea satisfacţiei, a utilităţii totale rezultate din consumul de bunuri
economice. Pentru realizarea intereselor sale (interese care nu sunt altceva decât nevoi
conştientizate şi transformate în scopuri ale acţiunii fiecăruia), indivizii sunt liberi să acţioneze
aşa cum cred de cuviinţă, conform pricipiului liberei iniţiative. Prin urmare, relaţiile dintre
oameni nu sunt impuse de puterea publică, fie ca guvern sau administraţii locale, ceea ce
înseamnă că variantele a şi b sunt incorecte. Nu trebuie să înţelegeţi din asta că oamenii pot
încălca legile ţării pentru realizarea intereselor lor. Legile reprezintă limite stabilite democratic,
de către Parlament, ale liberei iniţiative, astfel încât, în urmărirea intereselor lor, indivizii să nu
lezeze libera iniţiativă a celorlalti. Manifestarea liberei iniţiative conduce la o distribuire inegală a
veniturilor în societate, în funcţie de eficienţa fiecăruia, deci varianta d este incorectă. Varianta
c este evident incorectă, deoarece raporturile între oameni depind de scopul urmărit (de interese)
şi nu de câte resurse au aceştia la dispoziţie.
Răspuns corect "b" - pentru o economie bazată preponderent pe proprietatea privată veniturile
vor fi inegal distribuite pe criteriul eficienţei activităţii economice a fiecăruia. Eficienţa este
modul în care sunt puse în valoare trăsăturile de personalitate ale agenţilor economici care diferă
între ei sub aspectul calităţilor manageriale, al abilităţii dar şi sub aspectul tenacităţii, disciplinei,
capacităţii de risc, preocupării, voinţei, spiritului de economie etc. Este normal ca venitul să fie
inegal repartizat în funcţie de aportul fiecăruia la activitatea depusă.
Răspunsul "a" incorect - dimpotrivă, tocmai proprietatea particulară determină
libertatea de acţiune a agenţilor economici, fiecare luând decizii privind propria activitate. Dacă
societatea nu le-ar aparţine nu ar putea să ia decizii.
Răspunsul "c" incorect - fiind mai mulţi agenţi economici proprietari şi fiecare dorind
să-şi atingă propriul interes economic se stimulează concurenţă şi nu se estompează.
Răspunsurile "d", "e" incorecte - agentul economic va fi mai interesat în activitatea
care-i aparţine, va fi mai atent cu gospodărirea resurselor proprii şi cu calitatea bunurilor produse
deoarece prin vânzarea lor obţine profitul care reprezintă scopul propriei activităţi.
Costul de oportunitate
COSTUL DE OPORTUNITATE (al şansei sacrificate, de opţiune, al alegerii) constă în
preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele
sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a
întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă. El măsoară “câştigul obţinut” prin
“pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
Ex: Un agent economic consumator are un venit disponibil de 2000 u.m. şi doreşte să
achiziţioneze două bunur, X si Y. Preturile celor bunuri,Px si Py, sunt 1000 u.m. si, respectiv,
2000 u.m. Să se calculeze Copx.
In termeni generali, costul de oprtunitate (Cop) reprezinta cantitatea maximă dintr-un bun
la care se renunţă (Qy) pentru obţinerea cantităţii maxime din celălalt bun (Qx).
Cop= Qy/Qx sau Cop= Px/Py
Y
0 X
FPP este descrisă de funcţia Y=f(x), iar panta acesteia este dată de costul de oportunitate.
FPP arată care este numărul maxim de bunuri X care poate fi produs corespunzător fiecărei
unităţi de bun Y la care se renunţă. FPP este o curbă concavă, datorită specializării resurselor ce
nu pot fi complet adaptate pentru utilizări alternative. Unele resurse sunt mai adaptate unei
destinaţii decât altele.
Panta FPP este negativă, deoarece a produce mai mult dintr-un bun este posibil doar dacă
se produce mai puţin din celelalt. In acelasi timp, panta FPP este crescătoare deoarece pentru a
creşte producţia dintr-un bun trebuie să renunţăm din ce în ce mai mult din celălalt bun.
Pe termen lung, ipotezele abordării statice sunt modificate astfel că vor avea loc deplasări
ale FPP spre dreapta sau stânga. Deplasarea FPP spre dreapta permite producerea unor cantităţi
mai mari de bunuri x şi y, inclusiv a acelor combinaţii imposibile, ca urmare a unor factori
precum:
- creşterea ofertei de resurse
- folosirea mai eficientă a resurselor existente
- progresul tehnologic
Deplasarea spre dreapta a curbei posibilitatilor de productie conduce la creştere
economică (figura 1.3).
Y
X
Este posibil productia maxima dintr-un bun sa nu sufere modificari daca se produce o
schimbare de genul imbunatatirii tehnologiei de productie care priveste celalalt bun (figura 1.4 si
1.5)
Figura 1.4 Posibilităţi de crestere a producţiei bunului y Figura 1.3 Posibilităţi de crestere
a producţiei bunului y
Y Y
X
Deplasarea FPP spre stânga este generată de diminuarea posibilităţilor de producţie (ex: dezastre
naturale care distrug o parte din resursele existente).
NU CONFUNDA!
Nevoile (trebuinţe sau cerinţe) cu Cererea. Aceasta din urmă reprezintă exprimarea pe
piaţă a trebuinţelor. O multitudine de trebuinţe se satisfac în afara pieţei prin producerea
bunurilor şi serviciilor de către consumatorul însuşi (autoconsum) deci nu prin cerere.
3. În activitatea economică un rol esenţial îl au resursele economice. Resursele
reprezintă ansamblul elementelor folosite la producerea bunurilor economice în vederea
satisfacerii nevoilor.
NU CONFUNDA!
Bunurile cu Resursele. Un bun economic reprezintă un produs al unei activităţi
economice, un rezultat, în vreme ce resursele reprezintă suportul acelei activităţi. Ele reprezintă
“intrări” în procesul de producţie.
Resursele pot fi clasificate astfel:
I. resurse primare care cuprind:
a) resursele umane ( limitate la populaţia activă a societăţii);
b) resursele naturale ( care cuprind: aerul, pământul cu reţeaua hidrografică, bogăţiile
solului şi subsolului ca zăcăminte de minereuri, cărbuni, ţiţei, gaz metan precum şi terenuri
cultivate, păduri, etc)
II. resurse derivate – reprezintă resursele produse şi acumulate în timp şi folosite ulterior în
activitatea economică. Ele se formează pe baza resurselor primare şi constituie acea parte a
capitalului în sens larg incluzând: maşini, unelte dar şi resurse informaţionale, baze de date, bănci
de date gestionate cu calculatorul, brevete, colecţii documentare etc. precum şi informaţiile
deţinute de subiecţii umani.
Acoperirea nevoilor nelimitate cu resurse limitate pune acut problema raţionalităţii în
gestionarea acestora. Asta înseamnă că societatea trebuie să optimizeze raportul eforturi
(cheltuieli) - efecte (rezultate) ceea ce înseamnă eficienţă. Eficienţa reprezintă obiectivul
activităţii economice.
NU CONFUNDA!
Obiectul activităţii economice (care este raportul resurse - nevoi) cu Obiectivul activităţii
economice (care reprezintă maximizarea efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse -
adică eficienţă). Experienţa transformării naturii în procesul activităţii economice a pus în faţa
omului nevoia unor evaluări corecte, a stabilirii unor interdependenţe între fenomenele
economice, precum şi nevoia previzionării evoluţiei lor în timp sub incidenţa unor factori sau a
altora. Omul a simţit, deci, nevoia cuantificării eforturilor lui, a raportării cheltuielilor la
rezultate, a avut nevoie să hotărască, "cât", "cum" şi "ce" să facă adică, să ia decizii. De aceea el a
avut nevoie de idei, teorii corecte, veridice asupra vieţii economice. Aşa a apărut ştiinţa
economică.
NU CONFUNDA!
Ştiinţa economică definită mai sus cu Economia care reprezintă ansamblul activităţilor
economice private în interdependenţa lor şi care se desfăşoară într-un cadru naţional statal.
1. Bunurile economice sunt acele bunuri pe care le putem obţine doar cu un anumit efort.
Efortul poate îmbrăca forma unei sume de bani, a timpului cheltuit sau a altor bunuri economice.
De exemplu, când ne pregătim ceva de mâncare, ceea ce obţinem este un bun economic, deoarece
am cheltuit timp şi ingrediente. Pentru că procurarea lor ocazionează un efort, spunem despre
bunurile economice că sunt rare. Spre deosebire de ele, bunurile libere sunt aparent nelimitate, în
sensul că oricine poate avea acces la ele în mod gratuit.
Mărfurile sunt bunuri economice destinate vânzării - cumpărării. Relaţia dintre bunurile
economice şi mărfuri este o relaţie de la întreg la parte.
7. Fluxurile economice reale (de bunuri şi servicii) şi monetare (de venituri şi cheltuieli)
exprimă totalitatea relaţiilor dintre unităţile economice. Totalitatea fluxurilor economice
formează circuitul economic.
9. Cele mai importante trăsături ale economiilor moderne, de piaţă sunt: proprietatea
privată dominantă, eficienţă ridicată, intervenţia în general indirectă a statului în economie.
5. Orice ţară se caracterizează prin existenţa tuturor formelor de proprietate, astfel spus
prin pluralismul formelor de proprietate. Cum o economie liberă se caracterizează prin
concurenţă, acest proces elimină activităţile nerentabile, la baza cărora se află o anumită formă de
proprietate. De aceea, spunem că formele de proprietate se află în concurenţă, iar ponderea
fiecăreia în totalul proprietăţii dintr-o ţară depinde în primul rând de eficienţa economică pe care
o are.
6. Libera iniţiativă exprimă dreptul unităţilor economice de a-şi exercita liber atributele
proprietăţii. Legile juridice, adoptate democratic de forul legislativ al unei ţări, stabilesc limitele
şi coordonatele liberei iniţiative.
8. Libera iniţiativă conduce la concurenţă între unităţile economice, proces prin care
agenţii economici ineficienţi sunt eliminaţi de pe piaţă. În consecinţă eficienţa economiei în
ansamblul său creşte, iar activitatea economică se restructurează după criteriul eficienţei.
Întrebări frecvente pe această temă
TEST DE AUTOEVALUARE
UNITATEA II
I. TESTE GRILĂ
Coloana A Coloana B
1. Bunuri a) Bunuri oferite gratuit de catre natura, la care avem
libere acces dupa nevoi.
2. Bunuri b) Bunuri insuficiente in raport cu nevoile.
marfare
3. Bunuri c) Bunuri economice, care circula in economie prin
economice vanzare-cumparare.
4. Costul de d) Alternativa de alocare a resurselor sacrificata in
oportunitate favoarea alternativei alese.
e) Cea mai buna alternativa de alocare a resurselor
sacrificata in favoarea alternativei alese.
IV. PROBLEMĂ
Un producator are de ales intre a produce paine sau covrigi. Posibilitatile de productie se
prezinta astfel:
Raspuns:
I. 1.a,c; 2.b; 3.b; II. 1F,2F, 3A,4F,5F; III. 1a,2c,3b,4e; IV. 1/5; 2/5; 4/5
II.TESTE GRILA
1. Daca resursele in economie sunt alocate in principal prin mecanismul pietei, aceasta economie
este:
Cerinte:
A B
1.Proprietate privata a) Apartine unei asociatii intre unitati private si stat
2. Propriatate publica b) Apartine unitatilor economice individuale
3. Libera initiativa c)Exprima dreptul individului de a desfasura orice activitate
economica.
d) Exprima dreptul individului de a desfasura orice activitate
economica, cu conditia respectarii legilor juridice.
e) Apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.
Raspunsuri:
1c, 2c, 3b; II. 1A, 2F, 3F, 4F, 5F; IV. 1b, 2e, 3d.
NU CONFUNDA!
Utilitatea intrinsecă cu Utilitatea economică; utilitatea intrinsecă este obiectivă, dată de
proprietăţile bunului, pe când cea economică este preponderent subiectivă, dată de aprecierea
consumatorului.
2. Utilitatea totală (UT) exprimă satisfacţia totală resimţită de un consumator dat prin
consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun economic. Utilitatea marginală (UM) este
satisfacţia suplimentară resimţită din consumul ultimei unităţi dintr-un bun. Putem scrie că: UM
= ΔUT / ΔX, în care X este bunul economic consumat. Pe măsură ce se consumă neîntrerupt
dintr-un bun, utilitatea marginală scade, iar utilitatea totală creşte cu o raţie descrescătoare
reprezentată de utilitatea marginală. Ca să inteIegeti de ce, să luăm următorul exemplu: veniţi de
la şcoală la prânz şi vă este îngrozitor de foame, dar nu aveţi la dispoziţie decât friptura la grătar.
Mâncaţi prima bucată de friptură, fără de care simţeaţi că veţi leşina de foame şi pe care o
apreciaţi ca vitală, dar încă nu v-aţi săturat, o mâncaţi şi pe a doua, dar parcă aţi mai mânca; la a
treia bucata vă săturaţi, ceea ce înseamnă că aţi atins punctul de saţietate. Desigur că vă simţiţi
mai bine după trei fripturi; sătul, decât după prima care abia vă domolise foamea, ceea ce
înseamnă că utilitatea totală a crescut cu fiecare friptură consumată. Dar ea a crescut din ce în ce
mai încet pentru că nevoia nu mai era la fel de intensă, adică fiecare bucată a avut o utilitate
marginală din ce în ce mai mică. Relaţia dintre cantitatea consumată dintr-un bun şi utilitatea sa
marginală poartă numele de legea utilităţii marginale descrescătoare.
3. Un consumator raţional este acela care consumă cea mai bună combinaţie de bunuri pe
care şi-o poate permite. Prin cea mai bună combinaţie de bunuri înţelegem satisfacţie maximă pe
care o obţine consumatorul, deci trebuie să respectăm condiţia: UMx/ Px = UMy/ Py, în care
UMx şi UMy reprezintă utilităţile marginale, iar Px şi Py sunt preţurile celor două bunuri. Relaţia
exprimă dorinţa consumatorului de a maximiza satisfacţia pentru fiecare unitate monetară
cheltuită.
A-şi permite pentru un consumator înseamnă a se încadra în venitul pe care îl are, ceea ce
înseamnă că vom scrie: V = xPx+ yPy, în care x şi y sunt cantităţile consumate din bunurile X şi
Y, iar V este venitul consumatorului.
Pentru o mai bună înţelegere a alegerii consumatorului raţional să luăm şi un exemplu. Să
presupunem că Ileana are un venit săptămânal de 150.000 lei, pe care doreşte să-l cheltuiască pe
cafea şi prăjituri. Preţul unei cafele este de 5.000 lei, iar cel al unei prăjituri de 25.000 lei.
Utilitatea totală şi utilitatea marginală se prezintă astfel:
Număr UT UM Număr UT UM
cafele cafea cafea prăjituri prăjituri prăjituri
1 60 60 ,1 400 400
2 115 55 2 750 350
3 165 50 3 1050 300
4 210 45 4 1300 250
5 250 40 5 1500 200
6 285 35 6 1650 150
7 315 30 - - -
Am calculat utilitatea marginală ca un raport între sporul utilităţii totale şi sporul cantităţii
consumate. De exemplu, pentru cea de-a doua unitate de cafea utilitatea marginală este: UM =
(115 - 60)/(2 - 1) = 55.
Pentru a determina cantităţile consumate de Ileana din cele două bunuri, vom pune
condiţiile de maximizare a utilităţii şi de încadrare în venitul disponibil de 150.000 lei:
UMx/Px = UMy/ Py
V=xPx+ yPy,
ceea ce înseamnă că:
UM cafea/5.000 = UM prăjituri/25.000 şi
150.000 = 5.000x + 25.000y, în care x şi y reprezintă cantitatea consumată de cafea,
respectiv de prăjituri. Transformând cele două ecuaţii obţinem:
UM cafea/UM prăjituri=1/5 şi 30 = x + 5y. Verificând în tabel, observăm că utilitatea
marginală a cafelei este de cinci ori mai mică decât cea a prăjiturilor pentru cinci cafele şi cinci
prăjituri. Dacă x = y = 5, în ecuaţia venitului vom avea: 30 = 5 + 25, ceea ce înseamnă că Ileana
va consuma săptămânal cinci cafele şi cinci prăjituri.
O rezolvare intuitivă a acestei probleme se poate realiza determinând raportul dintre UM
şi preţ pentru cele două bunuri sub forma următorului tabel:
Unităţi
1 2 3 4 5 6 7
consumate
UMx/Px 12 11 10 9 8 7 6
UMy/Py 16 14 12 10 8 6 -
Ce stim despre: Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorii
doresc şi pot să o cumpere în funcţie de preţul acelui bun pe o perioadă de timp determinată.
NU CONFUNDA!
Cererea cu Cantitatea cerută; cererea este o relaţie între cantitatea cerută dintr-un bun şi
preţul acelui bun; grafic ea se prezintă sub următoarea formă:
P
A
Q’ Q
Legea cererii exprimă relaţia inversă între preţ şi cantitatea cerută: când preţul creşte,
cantitatea cerută scade şi invers.
Cererea se modifică în timp; factorii economici cei mai importanţi care modifica cererea
sunt:
a. preţul;
b. venitul agenţilor economici.
Elasticitatea cererii reprezintă modificarea cererii în funcţie de factorii ce o
determină. Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ (Ec/p) se determină conform
relaţiei:
Ec/p = (-ΔQ/Q0) / (ΔP/P0)
- dacă Ec/p> 1 cererea de bunuri este elastică;
- dacă Ec/p= 1 cererea de bunuri este cu elasticitate unitară;
- dacă Ec/p < 1 cererea de bunuri este inelastică;
- dacă Ec/p = 0 cererea este perfect inelastică;
- dacă Ec/p = +∞ cererea este perfect elastică.
Coeficientul de elasticitate în funcţie de venit (Ec/v):
Ec/v = (ΔQ/Q0) / (ΔV/V0)
Bunurile economice se grupează în funcţie de relaţia dintre cerere şi venit astfel:
a. bunuri normale: cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie (Ec/v >
0); de exemplu: autoturismele, îmbrăcămintea, distracţiile ş.a.;
b. bunuri inferioare: cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite (Ec/v
< 0); de exemplu:, pâinea, fasolea, cartofii ş.a.
AUTOEVALUARE
UNITATEA III
I. TESTE GRILA
3. In cazul in care decideti sa va cumparati o pereche de pantofi sau o pereche de sandale, cele doua
bunuri sunt :
III. PROBLEME:
1. Ioana consuma succesiv patru mandarine, a caror utilitate marginala se prezinta astfel:
Cantitate 1 2 3 4
consumata
Utilitate totala
Se cer:
a) Sa se completeze tabelul;
Raspunsuri:
III. 1 UT: 100, 170, 210, 210. Se observa ca UT creste atata timp cat utilitatea marginala este pozitiva, Cand
utilitatea marginala este 0, cea totala este maxima si constanta.
2. Venituri 400.000 lei, cheltuieli: 150.000 lei. Bugetul este excedentar ( exccedentul este de 250.000 lei).
Unitatea IV. Teoria producatorului.
Secțiunea 1. Teoria economica a firmei
Subsecţiunea 1. Factorii de productie si combinarea lor
Subsecţiunea 2. Functia de productie
Subsecţiunea 3. Legea randamentelor neproportionale
Ce ştim despre...
1. Factorii de producţie:
- reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii;
- se află în interdependenţă cu resursele;
- în cadrul economiei se află în proprietatea agenţilor economici care îi utilizează;
- orice factor de producţie are:
• determinări cantitative;
• determinări calitative;
2. Munca:
- reprezintă o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul
îşi defineşte interesul, îşi construieşte mijloace adecvate pentru atingerea scopului propus;
- este factor activ şi determinant;
- presupune: efort fizic, intelectual şi experienţă;
3. Informaţia:
- reprezintă suma cunoştinţelor veridice, însuşite şi folosite, este un element fundamental pentru:
- desfăşurarea muncii;
- influenţarea celorlalţi factori de producţie.
4. Natura:
- cadrul în care omul trăieşte, se transformă şi există.
5. Capitalul:
- ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii
destinate vânzării;
a. Capitalul fix:
- este format din: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, tehnica electronică de calcul, licenţe după
invenţii;
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- este înlocuit după mai mulţi ani de folosire.
NU CONFUNDA!
Capitalul fix cu terenul; terenul face parte din factorul de producţie natura (pământ).
- se consumă treptat, uzându-se:
- uzura - expresia consumării treptate a capitalului fix;
- uzura fizică - deprecierea treptată a caracteristicilor lui funcţionale datorată:
- folosirii:
- acţiunii agenţilor naturali;
- uzura morală- se datorează progresului tehnic şi condiţiilor pieţei ce asigură maşini, utilaje noi:
mai ieftine şi/sau cu performanţe tehnico economice superioare.
b. Capitalul circulant:
- este format din materii prime, materiale, seminţe, combustibil, energie, apa;
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă sau se transformă radical într-un ciclu de producţie fiind necesară înlocuirea lor
într-un nou ciclu de producţie.
1. Producţia de bunuri şi servicii destinate pieţei poate fi obţinută prin combinări diverse
ale factorilor de producţie; de exemplu, putem să producem o tonă de grâu utilizând un hectar de
teren şi şase muncitori, sau utilizând o jumătate de hectar de teren, şase muncitori şi 10 kg de
îngrăşăminte. Alegerea unei combinaţii date a factorilor din paleta existentă depinde de:
- natura activităţii; evident factorii de producţie se combină altfel în agricultură, faţă de
construcţii sau învăţământ.
- nevoile de bunuri şi servicii; dacă nevoile sunt în creştere pe piaţă, producătorul va încerca să
obţină cât mai mult din resursele pe care le are, pe când dacă nevoile stagnează sau scad, el va
urmări să consume cât mai puţin pentru ceea ce piaţa îi permite să vândă;
- condiţiile tehnice de producţie (nivelul tehnologiilor folosite);
- abilitatea întreprinzătorului, capacitatea sa de a se adapta la condiţiile pieţei.
2. Substituirea factorilor de producţie exprimă înlocuirea unei anumite cantităţi dintr-un
factor de producţie cu o cantitate dată din altul, astfel încât eficienţa să rămână aceeaşi sau chiar
să crească. Ea se studiază cu ajutorul a doi indicatori: rata marginală de substituţie şi
productivitatea marginală.
Rata marginală de substituţie exprimă cantitatea dintr-un factor de producţie (ΔX)
necesară pentru a substitui reducerea cu o unitate a altui factor (ΔY), astfel încât producţia
să nu se modifice: RmS = ΔX/(-ΔY). De exemplu, dacă produceam 100 de pâini cu trei
muncitori şi două maşini, iar o maşină nu mai funcţionează la un moment dat, RmS arată de câţi
muncitori avem nevoie pentru a o înlocui, astfel încât să obţinem aceeaşi producţie. Dacă vom
angaja în plus doi muncitori, Rms va fi: RmS = +2muncitori/[-(-1)] maşina = 2.
Productivitatea marginală exprimă modificarea producţiei (ΔQ) antrenată de
modificarea cu o unitate a factorului de producţie (ΔX) considerat a se afla la originea sa:
WmgX= ΔQ/ΔX. Dacă vom scrie şi productivitatea marginală a factorului de producţie Y ca
fiind: WmgY = ΔQ/ ΔY, rezultă cu uşurinţă că rata marginală de substituţie este:
RmS = ΔX/(-ΔY) = WmgY/WmgX, deci raportul dintre productivitatea marginală a
factorului substituit şi productivitatea marginală a factorului ce îl substituie.
Costuri
Cost total mediu
Cost marginal
NU CONFUNDA!
Producţia cu Productivitatea
Producţia (Q) reprezintă ansamblul rezultatelor obţinute din activitatea economică
desfăşurată; bunuri economice apte să satisfacă o nevoie.
Productivitatea exprimă eficienţa utilizării factorilor de producţie prin consumarea cărora
a fost obţinută producţia. Ea reprezintă un raport cantitativ între volumul producţiei şi unul sau
mai mulţi factori de producţie folosiţi:
2. Formele productivităţii:
a) productivitate parţială care se calculează pentru fiecare segment de factor: muncă,
natură şi capital; exprimă productivitatea unui factor aflat la originea producţiei ceilalţi rămânând
neschimbaţi:
în care: W reprezintă productivitatea muncii şi se obţine raportând producţia (Q) la numărul de
lucrători (L).
şi reprezintă productivitatea medie globală; se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi
factorii de producţie utilizaţi.
Dinamica productivităţii se exprimă prin indicele productivităţii (Iw) calculat ca raport
procentual dintre productivitatea din perioada curentă (W1) şi productivitatea din perioada de
bază (Wo) respectiv:
NU CONFUNDA!
Ofertă cu Cantitatea oferită; oferta este o relaţie între diferite cantităţi corespunzătoare
diferitelor niveluri ale preţului. Grafic, ea se reprezintă astfel:
P
Q’ Q
Cantitatea oferita care corespunde punctului A este Q'.
Legea ofertei susţine că între cantitatea oferită şi preţ există o relaţie pozitivă: când preţul
creşte, creşte şi cantitatea oferită şi invers.
Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea mărimii ofertei unui bun economic ca urmare a
acţiunii factorilor care o influenţează.
Coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de schimbarea preţului (Eo/p) se determină
astfel:
Eo/p =(ΔQ/Q0) / (ΔP/P0)
În funcţie de valorile acestui coeficient vom avea:
- dacă Eo/p > 1 oferta de bunuri este elastică;
- dacă Eo/p = 1 oferta de bunuri este cu elasticitate unitară;
- dacă Eo/p < 1 oferta de bunuri este inelastica;
- dacă Eo/p = 0 oferta este perfect inelastica;
- dacă Eo/p = + ∞ oferta este perfect elastică.
Aceasta presupune că preţurile produselor să reprezinte în mod real valoarea lor. Dacă
preţul mărfurilor se dublează (datorită inflaţiei) productivitatea în volum rămâne constantă (Q =
K), dar productivitatea în valoare se va multiplica cu 2 fără ca producţia să se fi schimbat în mod
real.
Dacă productivitatea scade din diferite motive ca: scumpirea factorilor, sporirea exigenţei
pentru calitatea bunurilor şi serviciilor etc., la o masă monetară existentă pe piaţă scăderea
producţiei faţă de masa monetară determină fenomenul inflaţionist întrucât pe unitate de
producţie revin mai multe unităţi monetare, puterea de cumpărare a monedei scăzând.
AUTOEVALUARE
UNITATEA IV
I. TESTE GRILA
a) este un factor derivat din natura si capital; b) confera naturii calitatea de facor de productie; c) astazi, are un rol
secundar fata de capital.
a) fizica, datorita folosirii efective a utilajelor; b) morala, cauzata de progresul tehnic; c) fizica, datoritra actinuii
factorilor naturali.
II. PROBLEME:
a) 10 % b) 20%; c) 50%.
2. KF + KCi = 180 mil lei, iar KF = 1,5 KCi. Valoarea KF si KCi exprimata in lei este de :
a) 72 mil lei si 108 mil lei; b) 100 mil lei si 80 mile lei; c) 108 mil lei si 72 mil lei.
3. KT = 200 mil lei, din care 25% reprezinta materii prime, materiale etc. Valoarea capitalului care se uzeaza treptat
este de:
1. Cel mai important factor natural de productie; 2. Termen sinonim cu cel de depreciere a KF ; 3. Grupa de FP din
care fac parte munca si natura. 4. CompOnenta a KT care se consuma intr-un ciclu de productie; 5. I se spune generic
pamant.
1 M
2 U
3 N
4 C
5 A
Raspunsuri
I. 1c, 2b, 3a; II. 1b, 2c, 3b; III. 1F, 2A, 3F; IV 1 pamantul, 2.uzura, 3.originar, 4.circulant, 5. Natura
II PROBLEME
1. Profitul este de 90.000 u.m. si reprezinta 20 % din pret. Costul si pretul sunt de:
a) 450.000 u.m. si 350.000 u.m; b) 360.000 u.m. si 460.000 u.m. c) 360.000 u.m. si 450.000 u.m.
2. Se cunosc indicatorii: CT=500 u.m. ; CV= 200 u.m si Cm =350 u.m. De cate ori sunt mai mari costurile fixe CF decat
cele salariale CS ?
a) de 1.5 ori; b) de 2 ori; c) de 3 ori.
3. Q1= 50 , iar CMF1 =200. Stiind ca productia a crescut de doua ori fata de perioada anterioara sa se calculeze CMF0:
A B
1. Denumire a unei laturi a combinarii F.P. care reflecta sporirea eficientei economice
1 C
2 O
3 S
4 T
Raspunsuri: I. 1c, 2a, 3b, II 1c, 2b, 3a; III. 1F. 2A, 3A; IV. 1d, 2c, 3a, 4b, V. 1 economica, 2 profit, 3 substituire,
4.unitar
III. TESTE GRILA
II. PROBLEME
1. WM0 = 6 bucati/muncitor, productia sporeste de 2.5 ori, iar numarul de lucratori de 1.5 ori. Wmg(M) este de :
a)2, b) 16, c) 18
3. Daca Q a sporit cu 50%, iar L cu 20% care etse cresterea relativa a productivitatii muncii?
P O1 O0 O2 P C2
C0
P’ C1
Q1 Q0 Q2 Q Q1 Q0 Q2 Q
În graficul anterior, creşterile cererii, respectiv ofertei sunt reprezentate de dreptele C2,
respectiv O2. Reducerile sunt reprezentate prin dreptele C1, respectiv O1. De exemplu, dacă scad
costurile de producţie, la acelaşi preţ, producătorii vor oferi mai mult, astfel că oferta creşte la O2,
iar cantitatea cerută creşte de la Q0 la Q2. Alt exemplu: dacă veniturile consumatorilor cresc, la
acelaşi preţ ei vor dori să consume mai mult, deci cererea creşte la C2, iar cantitatea cerută creste
de la Q0 la Q2.
P
P1 O1
O0
C1
P0 C0
Q
Observaţi cum creşte preţul de la P0 la P1
3. Concurenţa imperfectă se caracterizează prin absenţa uneia sau mai multora dintre
elementele concurenţei perfecte. Formele pieţei cu concurenţă imperfectă sunt: piaţa cu
concurenţă monopolistică, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa de monopol, piaţa de monopson
şi oligopsonul.
Concurenţa monopolistică se abate de la cea perfectă printr-o singură caracteristică:
produsele nu mai sunt omogene, ci sunt diferenţiate (diferă prin marcă, ambalaj, calitate, formă
ş.a.).
NU CONFUNDA!
Concurenţa monopolistică şi Piaţa monopolistică
Monopolul prezintă dintre toate trăsăturile concurenţei perfecte două: atomicitatea cererii
şi omogenitatea produselor. Cele mai importante caracteristici ale monopolului sunt:
- elimină concurenţa, deoarece pe piaţă există un singur producător;
- producătorul are capacitatea de a influenţa piaţa;
- preţul este mai ridicat decât pe celelalte pieţe, iar gradul de satisfacţie al consumatorului este cel
mai scăzut;
- în multe ţări statul intervine prin legi antitrust, care împiedică formarea monopolurilor şi /sau
diminuează puterea acestora pe piaţă.
Oligopolul este piaţa pe care acţionează câţiva producători, care oferă bunuri economice
unui număr foarte mare de consumatori. El se aseamănă cu concurenţa perfectă prin atomicitatea
cererii. Dar se deosebeşte de aceasta prin:
- lipsa de omogenitate a produselor (rareori pe această piaţă produsele sunt omogene; de
exemplu, piata oţelului);
- capacitatea producătorilor de a influenţa piaţa, prin preţ şi cantitate;
- preţuri mai mari;
- nu există libertate la intrarea firmelor pe piaţă;
- nu există perfectă mobilitate a factorilor de producţie;
- firmele sunt interdependenţe, în sensul că ele trebuie să ţină seama de deciziile celorlalte în
stabilirea propriilor strategii.
Monopsonul este piaţa caracterizată printr-un singur cumpărător (de exemplu, statul în
producţia de armament). Pe această piaţă, cumpărătorul are capacitatea de a influenţa cantitatea
tranzacţionată şi preţul pieţei.
Oligopsonul este piaţa caracterizată prin puţini cumpărători şi mulţi producători; desigur,
producătorii pot influenţa piaţa.
4. Strategii concurenţiale:
a) strategia efortului concentrat exprimă efortul unui producător de a obţine supremaţia
în vânzarea unui produs:
- unei clientele selecţionate;
- într-o anumită regiune.
b) strategia elitei exprimă efortul unui producător de a oferi pe piaţă un produs de
excepţie care să înlăture prin calitatea sa orice alt concurent.
c) strategia costurilor (strategia japoneză) exprimă efortul unui producător de a se impune
pe piaţă prin practicarea unor preţuri mici ce au la bază costuri mici.
Semnificaţia acestei cereri este că la nivelul preţului Po, fixat pe piaţă în mod liber, prin
confruntarea cererii cu oferta, firma care reuşeşte să intre pe piaţă (deci care are un CTM mai mic
decât Po) îşi va vinde toată producţia. Observaţi că fiecare unitate este vândută la acelaşi preţ, Po;
putem afirma că venitul fiecărei unităţi vândute este Po; acest venit poartă numele de venit
marginal. Cunoaşteţi că fiecare unitate produsă şi vândută antrenează un cost suplimentar numit
cost marginal. Pentru ca profitul firmei să fie maxim (doar asta urmăreşte orice firmă, nu-i aşa?)
trebuie ca venitul marginal (VM) să fie egal cu costul marginal (CM). De ce ? Pentru că profitul
total este suma profiturilor marginale. Când profitul marginal (egal cu VM - CM) este zero,
profitul total este maxim.
În concurenţă perfectă, deoarece cererea este perfect elastică, VM = P, deci pentru ca
profitul să fie maxim vom avea: VM = P = CM.
De ce nu se întâmplă aşa în concurenţă imperfectă? De ce nu este cererea perfect elastică?
O bună explicaţie ne ofera lipsa de omogenitate a produselor. Pentru că produsele sunt
diferenţiate, consumatorului X nu-i este indiferent dacă va cumpăra de la firma Y sau de la Z. De
exemplu, nu vă este indiferent dacă mâncaţi ciocolată Milka sau Poiana. De aceea, cantitatea
cerută la nivelul unei firme depinde de preţul practicat de aceasta. Dacă Poiana creşte foarte mult
preţurile, vom cumpăra Milka, deci cantitatea de Poiana vândută va scădea. Prin urmare cererea
de ciocolată Poiana va avea pantă negativă, conform legii cererii; ea nu va fi perfect elastică, ci
va avea o elasticitate oarecare.
AUTOEVALUARE
UNITATEA VI
I. TESTE GRILA
3. Cand cererea se modifica intr-o proportie mai mica decat variatia pretului , ea este :
A B
6. Trasatura a marfurilor, factor intern pietei care tine de cerere si influenteaza formarea pretului.
1 P
2 R
3 E
4 T
5 U
6 L
Raspunsuri:
I. 1b, 2c, 3b, II 1F, 2F, 3A, III 1c, 2d, 3a, 4b, IV. 1 intreprinzatorul, 2 libere, 3.inelastica, 4 concurenta, 5 venitul, 6
utilitatea
1. Care dintre urmatoarele elemente nu reprezinta o consecinta favorabila a concurentei in economia de piata;
2. Cand pe piata exista un numar restrans de producatori care ofera o mare diversitate de bunuri, concurenta imbraca
urmatoarea forma:
a) monopol;
b) oligopol;
c) concurenta monopolistica
a)monopol;
b) oligopol;
c) monopson.
1. Pe piata autoturismelor din tara „Dezvoltata” exista numai trei firme producatoare de automobile, A, B, C. Costurile
celor trei firme se prezinta astfel:
Combustibil 20 30 50
Amortizari 10 10 15
Stiind ca productia firmei A este de 100 autoturisme, cea a firmei B este de 200 autoturisme, iar a firmei C este de
226 de autoturisme, se cere:
b) Daca pretul de vanzare al autoturismelor este acelasi pentru toate firmele, care este cea mai eficienta firma?
c) Precizati forma de concurenta, daca pretul autoturismelor pe piata se stabileste la 2200 u.m. iar costurile firmelor
nu se modifica.
Raspunsuri:
I. 1c, 2a, 3a; II. 1A, 2F, 3F, 4A; III. A)oligopol, b)firma B; c) monopol
V-aţi obişnuit să beneficiaţi de bunurile publice fără să vă daţi seama. Când vă plimbaţi
prin parc beneficiaţi de un bun public. La fel când veniţi la şcoală sau când mergeţi la spital să vă
faceţi o injecţie pentru că v-a muşcat un câine. Ce sunt bunurile publice? Din exemple v-aţi dat
seama că sunt acele bunuri la care toată lumea are acces după nevoie. Ele se caracterizează prin
două trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus de la
consumul acestor bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc impozitele să se
plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun, acel bun
poate fi consumat în continuare şi de către alte persoane. De exemplu dacă dumneavoastră vă
plimbaţi prin parcul Cişmigiu, şi alte persoane o pot face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu vor plăti
pentru ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de cunoscut şi se poate întâmpla ca
producerea lor să antreneze costuri mai mari decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul
societăţii sunt mai mari decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunurile publice
numit analiza cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare a
resurselor sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este dat de surplusul de
satisfacţie adus de o cantitate mai mare de bunuri publice. Costul este pierderea de utilitate
generată de reducerea producţiei de bunuri private. Dacă guvernul măreşte producţia anumitor
bunuri publice în detrimentul altora, atunci cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se
pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul resurse? Din sectorul
public sau din cel privat? El trebuie să utilizeze resurse suplimentare din sectorul privat numai
dacă venitul suplimentar antrenat de sporul de bunuri publice este mai mare decât costul
suplimentar antrenat de reducerea producţiei de bunuri private. Mai apare însă o problemă, ce
poate fi rezolvată cu ajutorul analizei cost-beneficiu, şi anume: cât trebuie luat din resursele
private?
Să presupunem că într-o iarnă obişnuită resursele financiare antrenate de deszăpezire şi
veniturile aferente acesteia s-ar prezenta astfel:
Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în exteriorul
pieţei. De exemplu, dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei sănătoşi nu se mai
îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de externalitate pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate
negativă este poluarea, pe care unii o produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic decât cel
real, deoarece o parte din acest cost este suportat de către societate. În aceste condiţii, costul
marginal al firmei este mai mic decât costul marginal total antrenat de producerea unui bun.
Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul marginal al
firmei. Cu alte cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje fără să le plătească. De
exemplu, dacă profesorul de economie face vaccinul antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de
gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici studenţii. Studenţii beneficiază de un avantaj pentru care nu
au plătit nimic.
În această situaţie vom avea o producţie mai mică decât cea dorită de societate şi din nou
o alocare ineficientă a resurselor. Venitul firmei Vf este mai mic decât cel social Vs, iar preţul
primit de aceasta este mai mic decât preţul “social”.
Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie cu ajutorul guvernelor, fie
fără acest ajutor.
Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care externalităţile pot fi rezolvate fără
intervenţie publică, şi anume atunci când:
– drepturile de proprietate sunt clar definite;
– numărul persoanelor implicate este mic;
– costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie încurajarea negocierilor între
părţile afectate. Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie unanim acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un număr mare de oameni şi
drepturile de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica. De cele mai
multe ori este nevoie de intervenţia guvernamentală. Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente,
legi şi taxe, sau directă, prin control direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite celor afectaţi de
externalităţile negative să-şi recupereze pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi cei care le-au
încălcat drepturile să fie clar cunoscuţi, lucru care nu este valabil pentru bunurile publice, ca
aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile sociale, astfel încât
firmele vor reduce producţia, sau vor creşte cheltuielile cu cercetarea în vederea descoperirii unor
produse asemănătoare, dar nepoluante sau a unor tehnologii nepoluante.
Controlul guvernamental direct se referă la legi care să limiteze anumite activităţi, cum
ar fi o limită maximă admisă pentru un poluant în apă. Acest control face ca firmele să adopte
măsuri de reducere a poluării care implică automat costuri suplimentare şi o producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia guvernamentală poate îmbrăca
forma unor subvenţii acordate producătorilor sau/şi consumatorilor. În cazul în care bunurile sunt
extrem de utile societăţii, ele pot fi transformate în bunuri publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este piaţa drepturilor asupra
externalităţilor. Pentru început ea a fost concepută pentru poluare. Pentru a crea o astfel de piaţă,
este nevoie ca o agenţie de control al poluării să stabilească limitele maxime admise pentru un
anumit poluant. De exemplu, să presupunem că limita maximă de poluare a Dunării cu metale
toxice în România este de 5t/an. Se pot defini 5 drepturi de poluare, fiecare a 1t/an, care să fie
supuse vânzării pe piaţă. În funcţie de cerere se va forma preţul acestor drepturi de poluare,
astfel:
Oferta este perfect inelastică, egală cu 5t, astfel că, prin confruntarea ei cu cererea pieţei
a rezultat un preţ de echilibru de 1 mil. USD/t.
Avantajele acestei pieţe ar fi că se reduc costurile sociale şi cresc costurile private. În
plus, firmele pot considera că, pe termen mediu, este mai puţin costisitor să dezvolte tehnologii
nepoluante decât să cumpere drepturi de poluare. Nu în ultimul rând, piaţa arată cât este dispusă
să plătească o firmă pentru a polua o zonă la un anumit nivel, iar suma plătită pentru poluare este
mai precisă decât o eventuală taxă.
Selecţia adversă
Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui contract prezintă o caracteristică
necunoscută de una dintre părţi, dar cunoscută celeilalte. Primul care a atras atenţia asupra acestui
fenomen a fost laureatul premiului Nobel G. Akerlof, în articolul “The Market for Lemons:
Quality Uncertainty and the Market Mechanism”, publicat în The Quaterly Journal of Economics
în 1970. Articolul se referă la piaţa autoturismelor second-hand, termenul de “lemons”
desemnând autoturismele de proastă calitate.
Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi cumpărătorii dispun de informaţii diferite cu
privire la maşinile scoase la vânzare. Astfel, în timp ce proprietarii cunosc calitatea maşinilor lor,
cumpărătorii nu ştiu dacă nu cumva vor cumpăra un autoturism de proastă calitate. Toţi
participanţii potenţiali la schimb ştiu că pe piaţa second-hand există atât autoturisme de proastă
calitate, cât şi autoturisme bune şi pot aproxima ponderea autoturismelor de bună calitate în total.
Dacă informaţia ar fi simetrică, fiecare autoturism s-ar vinde exact la preţul pe care îl merită şi
piaţa ar funcţiona asemănător concurenţei perfecte. Informaţia asimetrică ridică următoarea
problemă: cumpărătorul potenţial ştie că poate cumpăra un hârb cu preţul unei maşini bune, astfel
că refuză să plătească acest preţ, speriat fiind de înşelăciune. Vânzătorul unei maşini bune nu
acceptă pe ea preţul unui hârb şi nu o vinde cu acest preţ. În consecinţă, maşinile bune sunt
alungate de pe piaţă şi nu pot fi vândute, iar piaţa nu funcţionează.
Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea negativă generată de vânzătorii de
autoturisme de proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de bună calitate (concretizată
în faptul că punerea în vânzare a unui vehicul de proastă calitate reduce preţul mediu al
autoturismelor de pe piaţă). Dacă pe piaţă există prea multe produse de proastă calitate, va fi
dificil pentru produsele de bună calitate să fie vândute. Putem extinde exemplul la produsele
româneşti: pentru că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt de proastă calitate,
producătorii români care realizează produse bune au dificultăţi în a-şi vinde marfa, sau o vând la
un preţ mai mic decât cel al produselor străine de calitate mai slabă.
Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta: piaţa funcţionează foarte bine, chiar
dacă apar şi înşelătorii. Care ar fi explicaţia? Se poate observa că cei care suportă o pierdere în
cazul antiselecţiei sunt cei care doresc să vândă bunuri de bună calitate (o maşină bună sau un
risc bun). Este firesc ca aceşti indivizi să fie dispuşi să suporte un cost pentru a-şi semnala
calitatea, în condiţiile în care acest cost este mai mic decât pierderea suportată în absenţa lui. De
exemplu, vânzătorii de autoturisme de bună calitate pot oferi o garanţie cumpărătorilor, lucru pe
care ceilalţi vânzători nu-l pot face.
Teoria semnalului susţine că persoanele care vând bunuri de calitate sunt dispuse să
suporte costul unui semnal, dar pentru a fi utile, semnalele trebuie să fie credibile pentru partea
neinformată. Aceasta înseamnă că agenţii care vând bunuri de proastă calitate nu trebuie să fie
interesaţi să trimită un semnal fals. Pe această linie a raţionamentului, înseamnă că semnalele
trebuie să fie ieftine pentru vânzătorii de calitate bună şi scumpe pentru ceilalţi.
Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa asigurărilor, unde companiile de
asigurări nu pot cunoaşte profilul fiecărui asigurat şi unde contractele sunt mult mai diversificate
decât cele de vânzare-cumpărare. De obicei, contractul de asigurare prevede două preţuri: o primă
de asigurare şi o indemnizaţie pe care asiguratorul o plăteşte dacă riscul se materializează. De
cele mai multe ori, societăţile de asigurări practică o franşiză pe care asiguratul trebuie să o
plătească dacă riscul se materializează şi care reduce valoarea indemnizaţiei. De exemplu, în
cazul societăţii Interamerican Group se plăteau în 2001 următoarele franşize: 50 USD la orice
avarie asigurată, sau 2% din valoarea asigurată în caz de furt parţial şi 5% în caz de furt total.
Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi cu risc ridicat şi asiguraţi cu risc
scăzut, fiecare consumator de asigurări cunoscându-şi profilul. În absenţa franşizei, asiguratorii
vor dori să propună un contract la o primă de asigurare care să acopere riscul mediu, ceea ce
înseamnă că asiguraţii cu risc mic vor trebui să suporte o primă mai mare (avem de-a face cu o
externalitate). Aceşti potenţiali asiguraţi nu vor mai dori să cumpere contracte de asigurare, ceea
ce înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura.
Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între ei în funcţie de gradul de risc.
Societăţile de asigurare pot propune două tipuri de contracte: un contract cu primă mică şi
franşiză mare pentru cei cu risc scăzut şi un contract cu primă mare şi franşiză scăzută pentru cei
cu risc ridicat. Alegând unul dintre cele două contracte, agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care
se încadrează.
Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a informaţiei este costisitoare, întrucât agenţii
cu risc scăzut nu pot beneficia de soluţia care le-ar fi stat la dispoziţie dacă informaţia era
simetrică: franşiză zero şi primă de risc mică.
Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de sănătate, Hal Varian (2006) afirmă că
satisfacţia agenţilor poate fi mărită şi prin intervenţia statului. Acesta poate introduce
obligativitatea asigurărilor de sănătate, ceea ce va permite firmelor de asigurare să practice o
primă unică aferentă riscului mediu al asiguraţilor. Asiguraţii cu risc scăzut vor plăti în acest fel o
primă mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o dacă societăţile de asigurare stabileau prima în
funcţie de asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu risc crescut vor beneficia de un
contract foarte avantajos, ceea ce înseamnă că de fapt tot asiguraţii “buni” suportă costurile
asimetriei informaţiei. Un efect asemănător îl are introducerea asigurării medicale în pachetul de
avantaje oferit de firme angajaţilor; acest lucru permite reducerea primei de asigurare, întrucât
toţi angajaţii sunt asiguraţi.
Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre părţi nu cunoaşte calitatea bunului
oferit spre vânzare de cealaltă parte; în acest caz economiştii obişnuiesc să vorbească de “bun de
tip ascuns” referindu-se la bunul tranzacţionat. Antiselecţia antrenează întotdeauna un cost
suplimentar pentru cei de bună credinţă, mecanismul concurenţial nemaiavând capacitatea de a
conduce la un optim în sensul lui Pareto.
Hazardul moral
Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi descria la început situaţiile
în care una dintre părţile unui contract, după încheierea contractului, acţionează în interes propriu
şi în detrimentul partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva focului îşi dă foc locuinţei,
intenţionat sau din neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent de voinţa sa. În ultimii ani
conceptul de hazard moral s-a îmbogăţit cu un nou sens: el acoperă şi situaţiile în care partea
neinformată poate observa acţiunea agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea potrivită.
De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic. Mecanicul poate afirma că
aveţi cutia de viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform diagnosticului şi vă va schimba
cutia de viteze. Soluţia corespunde perfect diagnosticului, dar este posibil ca dumneavoastră să fi
avut nevoie doar de schimbarea pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească mecanismele prin
care să incite partea informată să adopte o decizie optimă din punctul de vedere al celui
neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în situaţii de hazard moral sunt studiate cu ajutorul
modelelor Principal - Agent. Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei incitaţiilor,
care studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi agenţii care dispun de anumite informaţii
private să scoată la iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie (instituţională, de organizaţie),
există ori de câte ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile întreprinse de o altă persoană.
Agentul este persoana care acţionează, iar Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple
exemplificări în practică: de exemplu, un spital este afectat de modul în care medicii îşi fac
datoria, iar aceştia pot acţiona în interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial pacienţii.
Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi proprietar: managerul îşi poate urmări
interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe
proprietar, interesat de dividende (Principalul).
UNITATEA VI
2. Internalizarea externalităţilor negative are loc prin: a) reducerea costului marginal privat;
b) reducerea preţului plătit de consumatori; c) includerea costurilor externe în costul
privat; d) creşterea producţiei; e) restrângerea drepturilor de proprietate privată.
4. În cazul unei externalităţi pozitive: a) beneficiile private sunt mai mari decât beneficiile
sociale; b) beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale; c) costurile private
sunt mai mari decât costurile sociale; d) costurile private sunt egale cu costurile sociale; e)
beneficiile şi costurile private coincid cu beneficiile şi costurile sociale.
9. Externalităţi pozitive apar atunci când: a) drepturile de proprietate sunt bine definite; b)
indivizi neimplicaţi într-un contract beneficiază de efectele favorabile ale acestuia; c) se
realizează alocarea eficientă a resurselor economice prin intermediul pieţei; d) efectele
pozitive ale unei activităţi sunt reglate prin mecanismul pieţei;e) un bun produce satisfacţie
cumpărătorului.
10. În problema "pasagerului clandestin" teoria economică încadrează comportamentele
bazate pe tendinţa de: a) a beneficia gratuit de bunurile private; b) a eluda plata bunurilor
publice; c) a eluda plata bunurilor nonmarfare; d) a beneficia gratuit de bunurile libere; e)
toate variantele a-d.
12. Un bun public implică în mod necesar una dintre următoarele condiţii: a)costul furnizării
acestui bun pentru un consumator suplimentar este zero; b) încasările din vânzarea
acestui bun permite finanţarea producerii sale; c) guvernul furnizează acest bun gratuit; d)
acest bun este produs numai de către întreprinderi cu capital de stat; e) acest bun poate fi
produs la fel de eficient de întreprinderile publice şi de cele private.
13. Emisiunile de radio reprezintă bunuri publice pentru că: a) sunt bunuri libere; b) sunt
gratuite; c) sunt finanţate de la bugetul statului; d) se caracterizează prin nonexcluziune şi
nonrivalitate; e) nu sunt tranzacţionate pe piaţă.
14. Peştii din mări şi oceane sunt în pericol de dispariţie pentru că: a) indivizii care
exploatează resursa sunt iraţionali; b) această resursă este caracterizată de excluziunea
consumatorilor prin preţ; b) rivalitatea în consum, în absenţa dreptului de proprietate,
determină exploatarea în exces a resursei; c) statul nu subvenţionează refacerea stocurilor
de peşte; d) drepturile de proprietate asupra resursei sunt bine definite.
15. Doi vecini A şi B deţin fiecare câte un teren cu pomi fructiferi. A şi-a îngrijit pomii şi
livada acestuia este plină de fructe, pe când pomii lui B sunt plini de omizi. Care dintre
afirmaţiile de mai jos este corectă? a) acţiunea lui A generează externalităţi negative; b) atât
timp cât costurile de întreţinere depăşesc valoarea proprietăţii, B procedează corect
atunci când nu cheltuie bani pentru îngrijirea livezii; c) acţiunea lui B generează
externalităţi pozitive; d) administraţia publică locală ar trebui să-l oblige pe B să-şi
îngrijească grădina; e) administraţia publică locală ar trebui să-l oblige pe A să îngrijească şi
grădina lui B.
16. Una dintre variantele de mai jos constituie motivul intervenţiei guvernamentale în scopul
atingerii bunăstării: a) statul are resursele financiare pentru realizarea acestui obiectiv; b)
statul are cei mai buni specialişti în economia bunăstării; c) autoritatea publică deţine cele
mai cuprinzătoare informaţii referitoare la nevoile societăţii; d) piaţa se confruntă cu o serie
de limite ce generează eşecuri în alocarea resurselor; e) b şi c.
18. Intervenţia guvernamentală este optimă atunci când: a) guvernul ia măsuri de prevenire a
poluării; b) beneficiile intervenţiei sunt mai mari decât costurile acesteia; c) costurile
suportate de poluatori sunt mai mari decât beneficiile acestora, realizându-se astfel
obiectivele justiţiei sociale (poluatorul plăteşte); d) beneficiile celor mai mulţi dintre membrii
societăţii sunt mai mari decât pierderile celorlalţi; e)nici o variantă dintre cele de mai sus.
22. Pentru a caracteriza externalităţile pozitive sunt corecte afirmaţiile: a) venit marginal
social este mai mare decât venitul marginal al firmei; b) costul marginal al firmei este mai
mic decât costul marginal total; c) costuri suplimentare suportate de societate; d) venit
marginal total este mai mic decât venitul marginal al firmei; e) costul marginal al firmei este
mai mare decât costul marginal total
23. Reprezintă situaţii de hazard moral, cele în care: 1) proprietarul unei case asigurate
împotriva incendiului nu cumpără extinctoare; 2) un pasager care călătoreşte fără bilet;
3)populaţia rurală nu-şi asigură locuinţele împotriva inundaţiilor ştiind că guvernul îi
va despăgubi; 4) construirea unui spital într-o locaţie mică şi din care populaţia
emigrează;5)toate cele de mai sus.
Alegeţi varianta corectă : a) 1+2+3; b) 2+3+4; c) 2+3; d) 1+3; e) 5.
24. Reprezintă situaţii de selecţie adversă: 1) ascunderea de către vânzător a informaţiilor
referitoare la defectele produselor second-hand; 2) proprietarul unei case asigurate
împotriva incendiului nu cumpără extinctoare; 3) tendinţa unei persoane de a-şi incendia
casa după încheierea asigurării; 4) ascunderea unor probleme de sănătate de către o
persoană care vrea să încheie o asigurare de viaţă; 5) toate cele de mai sus.
Alegeţi varianta corectă : a) 1+2+3; b) 2+3+4; c) 2+3; d) 1+3+4; e) 5.
1. Profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească din exercitarea unei activităţi.
Masa profitului (Pr) se determină ca diferenţă între încasările firmei (CA) şi cheltuielile sale
(CT): Pr = CA - CT. Profitul mediu (PrM) este profitul pe unitate de produs şi se determină ca
diferenţă între preţul de vânzare al produsului (P) şi costul unitar (CTM): PrM = Pr / Q =P-CTM.
Rata profitului (Pr’) se poate determina sub trei forme:
• în raport cu cifra de afaceri, ca un raport între masa profitului şi încasări: P r’ = Pr/ CA;
dacă firma produce bunuri nediferenţiate această rată mai poate fi determinată astfel: Pr’ = PrM/P
• în raport cu costul producţiei, ca un raport între profit şi costul total: Pr’= Pr/CT; dacă
produsele sunt omogene (nediferenţiate), această rată devine: Pr’= PrM/CTM, cunoscută şi sub
numele de rata rentabilităţii;
• în raport cu capitalul utilizat (K), ca un raport între profit şi capitalul utilizat: P’r = Pr /
K. Capitalul utilizat este identic cu capitalul total al firmei, dacă firma se află în primul an de
funcţionare, deci vom scrie: K = Kf + Kc, în care Kf este capitalul fix, iar Kc este capitalul
circulant. Dacă firma nu se află în primul an de funcţionare, în capitalul utilizat inc1udem în
întregime doar capitalul circulant, în timp ce din capitalul fix inc1udem numai partea încă
neamortizată:
K = Kc + Valoarea neamortizată din Kf.
Ce ştim despre:Salariu
1. Piaţa muncii este piaţa pe care se întâlnesc cererea cu oferta de muncă şi pe care se
formează preţul muncii. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată din economie
într-o anumită perioadă de timp; ea se măsoară prin numărul locurilor de muncă, indiferent dacă
acestea sunt sau nu ocupate.
Oferta de muncă exprimă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii
salariale. Oferta de muncă se măsoară prin populaţia aptă de muncă a unei ţări, indiferent dacă
lucrează sau nu, din care se scad:
- femeile casnice;
- studenţii;
- militarii în termen;
- cei care nu doresc să se angajeze, pentru că au resurse pentru existenţă sau/şi deoarece au alte
preocupări.
NU CONFUNDA!
Oferta de muncă şi Oferta de locuri de muncă; oferta de muncă este dată de populaţia
aptă de muncă, indiferent dacă lucrează sau nu, pe când oferta de locuri de muncă este sinonimă
cu cererea de muncă.
NU CONFUNDA!
Cererea de muncă şi Cererea de locuri de muncă; cererea de muncă este numărul
locurilor de muncă din economie care se satisfac prin remunerare salarială, pe când cererea de
locuri de muncă este oferta de muncă.
Ce stim despre:Dobânda
Pp = R/d’
Pp = preţul pământului,
R = renta anuală,
d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul
de a le folosi suma depusă pe termen de un an.
2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul
pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt
mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un
câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se
şi preţul acestuia;
3. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că
pământul este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are
caracter rigid;
4. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului
pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care
prin utilizare permite obţinerea produselor agricole;
5. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe
şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte
(relaţie directă);
6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de
aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct
valoarea şi preţul pământului;
7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de
terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea
cererii de terenuri agricole.
AUTOEVALUARE
UNITATEA VII
I. TESTE GRILA
1. Profitul este:
a) recompensa pentru risc; b) venitul factorului de productie capital; c) un venit legitim obtinut de orice firma.
2. Cand profitul creste mai repede decat cresc costurile de productie, rata profitului la cost:
a) profitul reprezinta 50% din costul total; b) profitul este egal cu costul total; b) profitul este egal cu costul total;
COLOANA A COLOANA B
f) Prnet= CT-CA
VI. PROBLEMA
2 100 200
3 100 220
4 100 250
Raspunsuri : I. 1a, b, 2a, 3b; II. 1F, 2A, 3F, 4A,5A. III.1a, 2e, 3c, IV. 1 venitul total:100, 200, 300, 400, pragul de
rentabilitate, la care CA=CT, este Q+2 bucati
1. Cand preturile cresc mai repede decat salariul nomina, salariul real:
3. Daca cererea de munca scade si oferta de munca creste, salariul pe piata muncii inregistreaza urmatoarea
evolutie:
1. Cererea de munca se exprima prin numarul locurilor de munca libere din economie.
3. Cand cererea de munca creste, iar oferta de munca nu se modifica, salariul creste.
III. PROBLEME
1. Popescu primeste lunar un salariu brut de 10 milioane lei, stiind ca impozitul pe salariu este de 35%, determinati
salariul net. Ce evolutie va avea salariul net, dara impozitul pe salariu scade la 25 %? Dar daca impozitul creste la
40%?
2. In anul 2003, slariul minim pe economie a fost de 2,5 milioane lei. Daca in anul 2004 preturile cresc in medie cu
5%, iar salariul nominal creste cu 5%, cu cat se m odifica salariul real?
Raspunsuri:
I. 1b, 2a, 3b; II. 1F, 2A, 3A, 4F, 5F; III. 1 Sn=6,5 mil lei, Sn1 = 6,5 mil lei, Sn2= 6 mil lei; 2. SR scade cu 4,54%; IV.
Creste, scade, creste
TESTE FINALE:
SETUL. 1
1. Consumatorul raţional obţine maximum de utilitate în condiţiile venitului disponibil
dat, atunci când:
a) cererea depăşeşte oferta;
b) preţurile bunurilor achiziţionate sunt proporţionale cu utilităţile lor totale;
c) raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este identic cu raportul
dintre preţurile lor unitare;
d) utilitatea marginală este maximă;
e) utilitatea totală este crescătoare.
Răspuns corect c. Un consumator obţine maximum de satisfacţie atunci când raportul dintre
utilităţile marginale ale bunurilor este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare, ceea ce revine
la a scrie, pentru un consumator care consumă doar două bunuri x şi y: Umx/Umy=Px/Py. Pentru
a înţelege de ce, să scriem acest raport sub următoarea formă: Umx/Px=Umy/Py. Raportul
Umx/Px exprimă satisfacţia resimţită de consumator la o unitate monetară cheltuită cu bunul x.
De exemplu, dacă Umx=10 utili, iar Px=2 u.m., avem Umx/Px=10/2=5 utili la o unitate monetară
cheltuită. Asemănător, Umy/Py exprimă satisfacţia consumatorului la o unitate monetară cheltuită
cu bunul y. Satisfacţia totală va fi maximă atunci când o unitate nonetară cheltuită pe x aduce tot
atâta mulţumire cât o unitate nonetară cheltuită pe y. Atât timp cât o unitate monetară cheltuită pe
x aduce o satisfacţie mai mare decât o unitate monetară cheltuită pe y, consumatorul va consuma
mai mult din x. Consumul din x va creşte, iar utilitatea marginală se va reduce (conform legii
utilităţii marginale descrescătoare) până când satisfacţia pe unitate monetară va fi aceeaşi pentru
x şi y.
3. În condiţiile unei oferte (cereri) inelastice la preţ, modificarea acestuia din urmă
determină o modificare a cantităţii oferite:
a) în aceeaşi propoţie;
b) într-o proporţie mai mică;
c) într-o proporţie mai mare;
(celelalte două variante diferă de la un an la altul, dar sunt incorecte).
Răspuns corect b. Dacă cererea sau oferta sunt nelastice, coeficientul de elasticitate la preţ este
subunitar: Ec/p<l. Coeficientul de elasticitate a cererii la preţ arată cu cât se modifică, procentual
cantitatea cerută la o modificare cu un procent a preţului. Dacă cererea (oferta) este inelastică, la
o modificare cu un procent a preţului cantitatea cerută se modifică cu mai puţin de un procent;
modificarea cantităţii este inferioară modificării preţului. Diferenţa dintre cerere şi ofertă se
referă la sensul modificării: în cazul cererii, la modificarea cu 1% a preţului, cantitatea cerută se
modifică în sens invers decât preţul cu mai putin de 1%. Pentru ofertă, la o modificare cu 1 % a
preţului, cantitatea oferită se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar cu mai puţin de 1 %.
Răspuns corect a. Caracter funcţional şi de finalitate al unei activităţi, înseamnă că prin acea
activitate se urmăreşte un anumit scop, iar acţiunile se desfăşoară în funcţie de scopul respectiv.
În orice facem urmărim un scop, scop în funcţie de care acţionăm. De exemplu, când ne pregătim
pentru examenul de admitere, scopul imediat este să fim admişi, iar scopul mai îndepărtat este
realizarea profesională. Dar activitatea de învăţare nu este una în principal economică, ci este o
activitate umană pur şi simplu. Evident, celelalte raspunsuri sunt incorecte.
Q (buc.) 0 1 2 3 4 5 6
CT (u.m.) 100 190 270 340 400 470 550
Q (buc.) 0 1 2 3 4 5 6
CT 100 190 270 340 400 470 550
(u.m.)
Costul fix nu depinde de producţie, deci el trebuie suportat chiar şi atunci când firma nu
produce; putem scrie că CF=CT(Q=0). În problema noastră, CF=100.
Când producţia este de 5 buc., costul total este 470 u.m.,deci costul variabil va fi:
CV=470-100=370 .
Costul fix mediu este: CFM=100/5=20 u.m.
Costul variabil mediu este:CVM=370/5=74
Costul marginal va fi: CM=ΔCT/ΔQ=( 470-400)/(5-4)=70.
Costul total mediu este: CTM=CVM+CFM=94.
6. Când, pe termen scurt, costul variabil total creşte mai repede decât producţia, costul
fix mediu:
a) creste;
b) scade;
e) nu se modifică;
d) este egal cu costul variabil mediu;
e) este egal cu costul marginal.
Răspuns corect b. Costul fix mediu se determină: CFM=CF/Q. Cum CF este independent de
producţie, el rămâne constant atunci când producţia creşte; în consecinţă CFM se va reduce.
Producţia (Q) buc. Costul total (CT) u.m. Costul marginal (CM)
11 1000 -
13 1280 100
Costul marginal este costul ultimei unităţi produse, ceea ce înseamnă că putem scrie:
100=CT(13)-CT(12), de unde rezultă CT(l2)=1180. Costul marginal pentru Q=12 este:
CM( 12)= 1180-1000= 180.
fluctuaţii ciclice, deci b este incorect. Evoluţiile neaşteptate determină fluctuaţii
întâmplătoare, nu ciclice, deci d este incorect. Răspunsul e nu are legătură cu întrebarea.
8. Când diferenţa dintre costul fix mediu curent şi cel al perioadei de bază este 2, iar
diferenţa dintre costul variabil mediu curent şi cel al perioadei de bază este 8, atunci costul
total mediu (CTM), costul marginal (CM) şi producţia (Q) evoluează astfel:
a) creşte, creşte, creşte;
b) creşte, scade, creşte;
c) creşte, creşte, scade;
d) scade, creşte, scade;
e) scade, scade, creşte.
Răspuns corect c. Dacă diferenţa CFM1-CFM0 =2, este pozitivă, înseamnă că CFM creşte. Dar
CFM se determină: CFM = CF/Q. Costul fix este independent de producţie, deci evoluţia costului
fix mediu depinde numai de evoluţia producţiei. Cum CFM creşte, inseamnă că, la acelaşi CF,
producţia scade. Costul total mediu se determină: CTM = CVM + CFM. Variaţia CTM este:
ΔCTM = ΔCVM+ΔCFM=2+8=10, deci CTM creşte. Când CTM creşte, conform graficului de la
lecţia şapte, costul marginal creşte şi el. Dealtfel, CTM nu poate creşte decât dacă CT adună
valori din ce în ce mai mari (deci CM este din ce în ce mai mare).
SETUL 2
8. Banca "X" acordă un credit unui agent economic care doreşte să-şi extindă
activitatea în valoare de 300 milioane cu o rată a dobânzii de 20% şi cu un termen de
rambursare de 5 ani în rate egale. Să se determine suma plătită de agentul economic la
sfârşitul celui de-al V-lea an precum şi dobânda plătită pentru creditul împrumutat pentru
întreaga perioadă.
a) 72 mil. şi 12 mil.;
b) 60 mil. şi 12 mil.;
c) 72 mil. şi 180 mil;
d) 12 mil. şi 300 mil.;
e) 300 mil. şi 300 mil.
Rezolvare:
Analiza pe baza întocmirii unui tabel va simplifica calculele. Mai întâi ştim că agentul
economic restituie rate scadente egale, deci împărţim creditul la numărul de ani pentru care este
împrumutată suma şi aflăm rata scadentă anuală astfel:
Rata scadentă anuală = 300.000.000 u.m.: 5 ani = 60.000.000 u.m., apoi calculăm
dobânda de 20% pentru fiecare an la un credit, care se micşorează mereu cu fiecare rată anuală
plătită:
10. Salariaţii unei firme au primit în anul 1999 salariul de 250.000 u.m. de persoană;
în anul 2000 indicele preţurilor a crescut cu 15% faţă de 1999. Ce salariu trebuie să
negocieze cu patronul firmei pentru a nu-şi modifica salariul real?
a) 287.500;
b) 575.000;
c) 475.000;
d) 350.000;
e) 450.000.
Rezolvare:
Sr = Sn / Ip. Din această formulă deducem salariul nominal:
Sn = Sr x Ip = 2.500.00 x 115/100 = 287.500 u.m.
Răspuns corect: salariul nominal trebuie să crească cu 37.500 astfel încât salariul real să
nu se modifice.
SETUL 3
5. Terenul pe care se află casa în care locuiţi face parte din categoria:
a) factorului de producţie capital;
b) factorului de producţie munca;
c) factorului de producţie natura;
d) resurselor derivate;
e) resurselor primare.
7. Când costurile variabile cresc în acelaşi ritm cu producţia, costul variabil total:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) este egal cu costul total;
e) este egal cu costul fix.
18. Care dintre următoarele elemente pot constitui bariere la intrarea pe piaţă a noilor
firme:
a) taxele vamale protecţioniste;
b) economiile la cheltuielile de dezvoltare realizate de firmele care operează deja pe
piaţă;
c) controlul exclusiv asupra unor resurse naturale;
d) controlul exclusiv asupra unei inovaţii;
e) toate răspunsurile sunt corecte;
20. Autonomia administraţiilor publice locale reprezintă:
a) o formă de manifestare a proprietăţii private;
b) o formă de manifestare a proprietăţii mixte;
c) o limită pentru intervenţia statului în economie;
d) o limită pentru manifestarea liberei iniţiative;
e) o disfuncţionalitate a economiei de piaţă.
.
21. La o creştere cu 10% a preţului unui bun, cantitatea cerută din bunul respectiv scade cu
15%, iar cantitatea oferită creşte cu 5%. Cererea şi oferta sunt:
a) elastice;
b) inelastice;
c) cu elasticitate unitară;
d) cererea este elastică, iar oferta este inelastică;
e) nu se poate preciza forma de elasticitate la preţ pentru cerere şi ofertă.
22. În momentul To, producţia unei firme era de 100 buc., iar costurile variabile antrenate
de această producţie se ridicau la 100 mil. de lei. În T1, costurile variabile cresc cu 25%,
direct proporţional cu producţia, iar costurile fixe reprezintă 20% din costul total.
Determinaţi costurile fixe şi costul marginal:
a) 31,25 mil. lei; 1 mil. lei;
b) 156,25 mil. lei; 1 mil.lei;
c) 25 mil. lei; 31,25 mil. lei;
d) 100 mil. lei; 20 mil. lei;
e) 35,21 mil. lei; 3 mil. lei.
23. La un credit de 250 mil. de lei, pentru nouă luni, debitorul a plătit o dobândă totală de
120 mil. lei. Rata dobânzii a fost de:
a) 64%;
b) 46%;
c) 48%;
d) 84%;
e) 156,25%.
24. Dacă încasările din vânzarea cărţilor cresc cu 10%, ca urmare a majorării cu 15% a
preţului cererea pentru cărţi este:
a) elastică;
b) unitară;
c) inelastică;
d) perfect elastică;
e) perfect inelastică.
27. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 400 mld. u.m. din care 60%
constă din capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 8 ani, capitalul fix
consumat anual va fi de:
a) 240 mld. u.m.;
b) 160 mld. u.m.;
c) 30 mld. u.m.;
d) 50 mld. u.m.;
e) 40 mld. u.m ..
28. Când preţurile bunurilor de consum cresc cu 5%, iar salariul real creşte cu 10%,
salariul nominal:
a) creşte cu 15,5%;
b) scade cu 15,5%;
c) nu se modifică;
d) creşte mai încet decât preţurile;
e) nici un răspuns corect.
31. Investiţia brută este 8.000, consumul de capital fix 4.000, venitul este de 12.000. Să se
calculeze investiţia netă.
a) 4.000;
b) 20.000;
c) 2.000;
d) 15.000;
e) 8.000;
32. Firma în care lucrează 4 salariaţi obţine într-o anumită perioadă de timp o producţie de
500 de bucăţi dintr-un anumit bun. În perioada următoare ea dublează producţia pe baza
angajării a încă 4 salariaţi. Precizaţi cum se modifică productivitatea muncii.
a) creşte cu 25%;
b) se dublează;
c) scade eu 50%;
c) nu se modifică;
d) nici un răspuns corect.
BIBLIOGRAFIE:
1. CRACIUN LILIANA - ECONOMIE:SINTEZE,STUDII DE CAZ,APLICATII PRACTICE;
Editura Ars Academica, BUCURESTI, 2009
2. DOBROTA, NITA - coord.,ECONOMIE POLITICA, EDITURA ECONOMICA,
BUCURESTI,1995
3. HEYNE, PAUL- MODUL ECONOMIC DE GANDIRE. EDITURA DIDACTICA SI
PEDAGOGICA, BUCURESTI,1991