Suport de Curs Nela Steliac Final

CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE SIGHET (ID)
ECONOMIE
EUROPEANĂ
I I
Nel@St3liac
Nela Steliaca,a,a
(anul universitar 2018-2019) Economie europeană
1
2018
CUPRINS
Informații generale.............................................................................................................................4
Modulul I FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI EUROPENE
Unitatea de curs 1 – Conceptul de integrare economică .....................................................................8

Integrarea și integrarea economică......................................................................................................................8
Integrarea globală (globalizarea)......................................................................................................................10
Integrarea regională (regionalizarea)...............................................................................................................10
Unitatea de curs 2 – Formele integrării economice...............................................................................11
Unitatea de curs 3 – Istoricul formării Uniunii Europene.................................................................12
Teste pentru verificarea cunoștințelor............................................................................................................16

Recomandări bibliografice...................................................................................................................................16
Modulul II Uniunea Europeană. Mecanisme şi instituţii
Unitatea de curs 1 - Tratatele Uniunii Europene.........................................................................................19

Tratatele de bază........................................................ ................................................................................................19
Tratatele care modifică tratatele de bază................................................................................................20
Tratatele specifice unor domenii.............................................................................................................22
Unitatea de curs 2 - Instituțiile Uniunii Europene.......................................................................................23

Recomandări bibliografice..................................................................................................................................27
Modulul III Politicile economice ale Uniunii Europene
Unitatea de curs 1- Politica comercială.........................................................................................................................30

Generalități privind politica comercială a Uniunii Europene.......................................................30
Instrumente de politică comercială.........................................................................................................31
Măsuri de apărare comercială..................................................................................................................35
Alte instrumente de politică comercială...............................................................................................36
Unitatea de curs 2 - Politica agricolă comună..............................................................................................37

Obiective, principii, argumente..................................................................................................................37
Politica de control a pieței.................................................................................................................................38
Politica de dezvoltare rurală.....................................................................................................................40
Costurile PAC................................................................................................................ ....................................41
Beneficiile PAC.................................................................................................................................................41
Structura legislativ-instituţională şi financiară..................................................................................41
Reformele PAC.......................................................................................................... ........................................42
Unitatea de curs 3 - Politica privind concurența.................................................................................43

Generalități.....................................................................................................................................................43
Lupta împotriva înţelegerilor restrictive.............................................................................................46
Controlul ajutoarelor de stat……………………………………………………………………………………………50
Unitatea de curs 4 - Uniunea economică și monetară......................................................................51

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană
2
Aspecte generale...................................................................................................................................................51
Momentele formării Uniunii Economice și monetare .......................................................................52
Sistemul Monetar European.......................................................................................................................53
Politica monetară comună…………………………………………………………………………………………………56
Politica economică comună……………………………………………………………………………………………….57
Instituții implicate în gestionarea UEM…………………………………………………………………….………58

Modulul IV EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Unitatea de curs 1 - Extinderea Uniunii Europene-etape.........................................................62
Unitatea de curs 2 - Condiții necesare pentru aderarea la UE (Criteriile de la

Copenhaga)…………………………………………………………………. ............................................................64
Unitatea de curs 3 – Etapele procesului de aderare la UE....................................................................65


3
I. Informaţii generale
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutore:
Titular curs: lect.univ.dr. Șteliac Nela Denumire: ECONOMIE EUROPEANĂ
E-mail: nela.steliac@econ.ubbcluj.ro Cod: EBE0002
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Anul: 1
Afacerilor, Catedra de Economie politică, str. Semestrul: 1
Teodor Mihali 58-60, Cluj-Napoca, Extensia Tipul cursului: obligatoriu
Sighetu Marmației Tutore: Lect. dr. Nela Steliac
Telefon: 0262-318820 E-mail: nela.steliac@econ.ubbcluj.ro
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Disciplina ECONOMIE EUROPEANĂ nu impune condiţionări (alte cursuri/discipline a
căror parcurgere şi promovare condiţionează înscrierea la cursul de faţă). Cu toate acestea,
vor fi apreciate cunoştinţele economice anterioare, deţinute deja de studenţi.
Descrierea cursului
Conţinutul disciplinei se axează pe următoarele aspecte definitorii:
 Fundamentele teoretice ale Economiei Europene: 1. Conceptul de integrare. 2. Formele
integrării economice. 3 Istoricul formării UE.
 Uniunea Europeană. Mecanisme şi instituţii 1. Tratatele Uniunii Europene 2. Instituţiile
Uniuni Europene
 Politici economice în Uniunea Europeană: 1. Politica comercială comună, 2. Politica
Agricolă Comună, 3. Politica privind concurența, 4. Uniunea economică și monetară.
 Extinderea Uniunii Europene: 1. Extinderea Uniunii Europene-etape, 2. Condiții necesare
pentru aderarea la UE (Criteriile de la Copenhaga), 3. Etapele procesului de aderare la UE.
Organizarea temelor în cadrul cursului
Temele aferente cursului vor fi regăsite în prezentul material (în cadrul modulelor) şi în
bibliografie.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul presupune parcurgerea unor teme obligatorii şi a unor studii de caz şi lucrări
pregătitoare, unde se dezbat implicaţiile practice ale unui fenomen economic sau proces
analizat în cadrul programului de pregătire. De aceea, studentul trebuie să menţină legătura
cu temele de analizat şi pe parcursul semestrului, în cadrul general al pregătirii sale. Studentul
are posibilitatea să-şi gestioneze singur modulele de pregătire, fiindu-i însă necesară o bună
informare a sa în vederea pregătirii corespunzătoare.
Materialele bibliografice obligatorii

1. Cram, Lane, Policy Making in the EU. Conceptual lenses and the integration process,
Routledge, London, 1997
2. Krugman, Paul, Obstfeld Maurice, International Economics, Theory and Policy,
Third Edition, Harper Collins College Publishers, 1994
3. Lutaș, Mihaela, Uniunea Europeană. Mecanismul integrării. Ed. Dacia Cluj Napoca,
2004

4
4. Salvatore, Dominick, Managerial Economics in a Global Economy, second edition, Mc
Graw Hill- international Edition, 1993.
5. Șteliac, Nela, Elemente introductive de economie europeană, Ed. Risporint, Cluj-Napoca,
2016
6. Wallace, Hellen, Wallace, William, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ed.
a V-a, Institutul European din România, București, 2005
Bibliografia opţională:
1. Moore, L. The Economics of the European Union, Policy and Analysis, edited by M.J. Artis,
Oxford University Press, 1994.
2. Pelkmans, J, Integrare europeană. Metode şi analiză economică. Ed Institutul European din
România, Bucureşti, 2003.
3. Puşcaş, V, Ivan A, (coordonatori). Regiune şi regionalizare în Unuinea Europeană, ed.
Institutul Cultural Român Cluj Napoca, 2004.
4. Robson, P, The Economics of International Integration, fourth ed, Routledge, London,
1998.
5. Silasi, G. Integrarea monetară europeană între teorie şi politică, Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara, 1998, pag. 53.
6. Tsoukalis, L, The Politics and Economics of Integration, Oxford Universitry Press, 1992.
Materiale folosite în cadrul procesului educational
Cursuri multiplicate, videoproiector, laptop, prezentări power point.
Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei

 Capacitatea de a elabora analize economice la nivel macroeconomic
 Elaborarea de strategii la scară micro și macroeconomică
 Identificarea oportunităților de dezvoltare a afacerilor
 Abilitatea de a aplica un raţionament profesional în analiza conjuncturii economice la
nivel național, regional și internațional
 Capacitatea de a lua decizii și de a elabora prognoze legate de fenomenele și procesele
economice actuale
Calendarul cursului
Programarea întâlnirilor față în față și online se stabilește la începutul semestrului și se

afișează online. Pe parcursul semestrului sunt programate două întâlniri față în față și două
întâlniri online. Pentru fiecare întânlnire se recomandă parcurgerea de către student a
materialelor bibliografice corespunzătoare temelor abordate.
Politica de evaluare şi notare:

Nota finală va fi stabilită pe baza:
- Examenului scris în sesiunea de examene – 60% din nota finală;
- Activităţilor aplicative recomandate şi participării active în cadrul seminariilor și
cursurilor – 40% din nota finală.
De reținut că toate aceste componente din structura notei finale sunt obligatorii.
Elemente de deontologie academică

5
Prezenţa la ore este obligatorie. Încercarea de fraudare a examenului scris conduce la
eliminarea din examen a studenților în cauză cu posibilitatea exmatriculării în urma discutării
în Consiliul Profesoral al Facultăţii. Rezolvarea contestaţiilor are loc în 24 de ore de la afişarea
rezultatelor.
Studenţi cu dizabilităţi
În situaţia unor studenţi cu dizabilităţi fizice, suntem dispuşi să organizăm un program de

pregătire special, întemeiat îndeosebi pe comunicarea via internet, prin intermediul
platformei moodle, sau prin alte mijloace puse la dispoziţie de instituţie.
Strategii de studiu recomandate
Fiecare student are propriul stil de învăţare, ştiind cât şi cum poate reţine / înţelege. De aceea,
nu putem impune. Recomandăm, însă, STUDIUL săptămânal temeinic al fiecărei teme din
programă. Acesta constituie calea de obținere a unei note care să reflecte cunoştinţe reale,
serioase şi de durată.

6
Disciplină: Economie Europeană
MODULUL I
Fundamentele teoretice ale economiei europene
I. Cuprins
1. Conceptul de integrare economică
2. Formele integrării economice
3. Istoricul formării Uniunii Europene
II. Obiective
Familiarizarea studenţilor cu principalele elemente
definitorii ale globalizării economice; familiarizarea
studenţilor cu principalele elemente definitorii ale
integrării regionale; efectele integrării regionale;
evoluţia formelor de integrare economică regională;
cunoașterea de către studenți a istoricului formării
Uniunii Europene
III. Cuvinte cheie

Integrarea, integrarea economică, globalizarea, integrarea
regională, forme ale integrării economice

7
Unitatea de curs nr. 1
Conceptul de integrare economică
CONȚINUTUL UNITĂȚII
Integrarea și integrarea economică

Etimologic, termenul integrare provine din cuvintele latinești integratio-integrationis.
Sensul acestora era de a renova, a restabili, a reîntregi, a completa. Cuvântul integrare este
prima dată definit, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“, drept combinarea
părților dintr-un întreg.
Potrivit Macmillan English Dictionary, în prezent, cuvântul integrare poate avea
următoarele trei semnificații: i) procesul de a deveni membru cu drepturi depline într-un
grup ori societate şi de a deveni complet implicat în activitățile acestora; ii) procesul prin care
se permite oamenilor indiferent de rasă să utilizeze un loc, o instituție sau organizație; iii)
procesul de combinare cu alte elemente într-o unitate mai largă sau într-un sistem unic1.
În sens general, actualmente, conceptul de integrare reflectă ajustarea reciprocă a
elementelor constitutive ale unui sistem, permițându-i acestuia să formeze un nou echilibru.
Sistemul, fie, preia caracteristicile elementelor constitutive, fie, îşi formulează propriile
caracteristici, complet autonome. Atunci când relațiile dintre elementele care compun
structura nou creată sunt stabile pe o perioadă îndelungată şi generează efecte perceptibile la
nivelul fiecărei unități componente, structura poate fi considerată drept integrată.2
În economie, termenul ”integrare” a fost preluat din matematică. În „Dictionaire des
sciences economiques”, integrarea este definită, fie, drept încorporarea unui element străin
într-un ansamblu, fie, drept trecerea de la o stare difuză la una conştientă, coagularea unor
elemente dispersate; cu precizarea că întotdeauna noțiunea de integrare implică unitate 3.
Termenul „integrare” a fost mai întâi utilizat la nivel microeconomic, iar ulterior, la nivel
macroeconomic. La nivel microeconomic, integrarea reflecta relațiile care se stabileau: fie, în
interiorul firmelor, între diferitele compartimente ale unei firme, fie, între firmele implicate în
obținerea unui anumit produs în cadrul fluxului tehnologic.
Ulterior, termenul a căpătat o nouă dimensiune, macroeconomică, reflectând
combinarea economiilor naționale în cadrul unei regiuni economice mari, sau, a unor blocuri
economice.
Integrarea economică poate fi privită ca proces şi ca o stare de fapt. Ca proces,
integrarea presupune crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi
politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome. Ca stare de fapt, aceasta presupune
absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care
componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere
economice, ci funcţionează împreună ca o entitate4.
În teoriile integrării se face distincția între două forme ale integrării: informală/non-
instituțională și formală. Atunci când procesul este unul continuu, fără inițiative/decizii
politice, integrarea este informală și non-instituțională. Aceasta se realizează ca urmare a
dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale. Dacă
procesul implică schimbarea cadrului legislativ, fiind unul continuu, coordonat şi structurat,
încurajând, sau nu, fluxurile informale, atunci integrarea este una formală. În acest caz,
1
xxx, (2002), Macmillan English Dictionary for advanced learnears, International student edition, p.746
2
Luțas, M. (1999), Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, p. 40
3
Dobrescu, E. (2000), Integrare economică, ediția a-II-a, Ed. All Beck, București, p.1
4
Luțas, M., Calea, S. (2005), Economie europeană, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, p. 8
8
schimbările reglementărilor juridice și de altă natură vizează compatibilizarea reciprocă și
asigurarea funcționalității eficiente a comunității.
În literatura de specialitate există mai multe definiții atribuite noțiunilor ”integrare” și
”integrare economică”. Astfel:
- G.R. Denton definește integrarea prin prisma virtuțiilor integrării: maximizarea bunăstării și
excluderea discriminărilor economice5;
- G. Myrdal consideră integrarea drept realizarea unui vechi ideal vestic de egalitate a
posibilităților;
- E.B. Haas și L.N. Lindberg privesc integrarea drept procesul prin care actorii politici din mai
multe state sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru.
Dacă, până atunci națiunile erau doritoare şi capabile să-şi conducă în mod independent
politica internă şi cea externă, prin integrare, ele încearcă să ia împreună anumite decizii sau
să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale6;
- în opinia lui K.W. Deutch, prin integrare are loc obținerea unui sentiment de comunitate, a
unor instituții suficient de puternice precum și a unor practici răspândite care să asigure
pentru un timp îndelungat schimbări pașnice între statele respective;
- ”integrarea presupune eliminarea frontierelor economice între două sau mai multe
economii, frontiera economică fiind orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau
potenţială a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie, precum şi a fluxurilor de
comunicaţii este relativ scăzută”, spunea J. Pelkmans în lucrarea sa ”Integrare europeană.
Metode şi analiză economică”7
- J. Tienberger afirmă că integrarea economică înseamnă crearea unei structuri optime a
economiei internaționale pe calea înlăturării barierelor artificiale din schimburile comerciale.
Acesta face distincția între integrarea negativă și integrarea pozitivă. În timp ce integrarea
negativă presupune înlăturarea tuturor obstacolelor și restricțiilor din calea circulației
bunurilor și mijloacelor de producție, integrarea pozitivă presupune modificarea
instrumentelor și instituțiilor existente și crearea unora noi, elaborarea și implementarea
unor politici coordonate și comune în scopul atingerii unor obiective economice și de
bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor;
- etc.
Integrarea economică este rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori, cei
economici și politici dețind rolul primordial. Aceasta are ca efect transformarea sistemului
internațional contemporan, schimbând astfel, viziunea clasică despre rolul statului și
conceptul de suveranitate. Din acest punct de vedere, integrarea economică poate fi privită ca
integrare confederalistă sau federalistă. Integrarea confederalistă presupune crearea unei
confederații fără cedare de suveranitate națională și cu păstrarea structurilor naționale, în
cadrul căreia se stabilesc relații de cooperare reciprocă între mai multe state. Integrarea
federalistă înseamnă crearea unei federații în cadrul căreia statele care o compun sunt
conduse de autorități comune, sau federale. În cadrul federațiilor există un stat unitar, condus
de un guvern central și organe de stat comune. Puterile transferate guvernului federal de
către statele membre sunt: controlul apărării; exercitarea politicii externe; competenţe lărgite
în economie; organizarea serviciilor sociale (poliţia, securitatea, educaţia, sănătatea, etc.).
La nivel internațional, integrarea economică poate îmbrăca forma integrării globale și a
celei regionale.
5
Dobrescu, E., op. cit., p. 2
6
ibidem
7
Pelkmans, J. (2003), Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediţia a 2-a, IER, pag. 2-3
9
Integrarea globală (globalizarea)
Integrarea globală (mondializarea sau globalizarea) este o formă a integrării
economice informale/non-instituționale în cadrul căreia activitatea agenților economici se
desfășoară independent de restricțiile impuse de frontierele naționale. Aceștia concurează pe
piețe globale și produc bunuri ce acoperă nevoile unor consumatori cu gusturi pe cale de
omogenizare.
Există o serie de indicatori macroeconomici care pun în evidență acest tip de integrare
economică. Indicatorii evidențiază gradul de integrare prin diferențele dintre prețurile
factorilor de producție și ale bunurilor de pe diferite piețe, în condițiile în care o piaţă perfect
integrată implică formarea şi utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în
oricare punct al acesteia. În acest sens se urmăresc: evoluția schimburilor comerciale
raportată la Produsul Brut Agregat Mondial; investițiile străine directe în Produsul Brut
Agregat Mondial; indicii de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator care
reflectă accesul pe piaţa internaţională de capital); analiza nivelului taxelor vamale şi a
modificării acestuia (ca indicator al disparităţilor existente între preţurile interne şi cele
practicate pe piaţa mondială); ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca
indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standarde internaţionale şi de a
absorbi cunoştinţe tehnice)8.
Integrarea regională (regionalizarea)

Regionalizarea a apărut odată cu instituţionalizarea cooperării economice, politice şi
militare şi a organizării formale a acestora din perioada postbelică. Este rezultatul unei
multitudini de factori de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate.
Regionalizarea cunoaște forma cooperării regionale informale şi forma cooperării
regionale instituţionale realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create în acest
scop.
Cooperarea regională informală se desfășoară la nivel microeconomic, și, presupune
crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe baza deciziilor/politicilor adoptate în
comun de către firme, aparţinând aceleaşi regiuni. Aceste decizii/politici sunt adoptate în
funcţie de cerinţele pieţei. Firmele rămân, însă, sub influenţa politicilor economice proprii
statelor de origine. Cooperarea regională informală conduce la creşterea gradului de
interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul lumii.
Cooperarea regională instituţională este realizată prin intermediul organizaţiilor
regionale create în acest scop. Aceasta completează la nivel macroeconomic componenta
informală prin instituţiile comune.
În cadrul cooperării regionale există o subcategorie specifică, și anume, integrarea
economică regională. Aceasta are loc ca urmare a unor decizii politice care privesc diminuarea
sau reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a bunurilor,
serviciilor şi factorilor în cadrul unui spaţiu geografic determinat.
8
Luțaș, M. (2005), op. cit., p. 10
10
Formele integrării economice
Principale forme ale integrării economice

Principalele forme ale integrării economice sunt9:
 colaborarea economică. Aceasta cuprinde totalitatea raporturilor economice
bi/multilaterale dintre state, stabilite în plan regional şi global, pe toate direcţiile principale
ale relaţiilor economice internaţionale;
 cooperarea economică. Are loc între doi sau mai mulți participanți la o acțiune economică,
fiind o formă primară, preliminară de armonizare a intereselor acestora.
 clubul de comerţ preferenţial. Este format din două sau mai multe ţări care îşi reduc
taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor. Statele membre îşi păstrează tarifele vamale
iniţiale faţă de ţările terţe (ex: Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul
1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.)
 zona de comerţ liber. Este rezultatul înțelegerii dintre două sau mai multe ţări prin care se
înlătură barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefenţial de comerţ, dar
fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Zonele de
comerţ liber sunt considerate de unii specialiști drept o etapă de bază, obligatorie,
premergătoare creării uniunilor vamale.
 uniunea vamală. Constituie acea formă a integrării prin care ţările membre înlătură toate
barierele (tarifare și netarifare) în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă o politică comercială
comună și un tarif vamal extern comun faţă de terţi.
În cadrul uniunii vamale, statele membre alcătuiesc împreună un singur teritoriu
vamal. Uniunea vamală poate fi: perfectă (completă) și imperfectă (incompletă). În cadrul
uniunii vamale perfecte (complete) sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc sau
în relații cu terții. Între țările membre vama este suprimată, iar în relațiile cu terții se folosește
un tarif și o legislație vamală comună. În cazul uniunii vamale imperfecte (incomplete) sunt
vizate numai o parte din produse care se schimbă reciproc sau în relațiile cu terții. Ţările
membre îşi păstrează independenţa lor tarifară, însă, îşi acordă în cazul unor schimburi
importante, diverse avantaje. În uniunea vamală imperfectă există bariere vamale exterioare
comune, în relațiile cu terţii.
 piaţa comună. Constituie o altă formă a integrării economice, fiind considerată o uniune
vamală în cadrul căreia liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este însoțită de
liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. Piaţă comună, ca formă a
integrării economice, se poate forma numai între economii de acelaşi tip. Exemple: piață
comună între economii de piață (etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice
Europene, între 1969-1986, când liberalizarea fluxurilor de bunuri a fost însoțită de
liberalizarea mişcării factorilor de producţie); piață comună între economii de comandă
(CAER - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).
 piaţa unică. Este acel tip de piaţă comună în cadrul căreia are loc: aplicarea unor măsuri
comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale; armonizarea şi recunoaşterea
mutuală a standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor; eliminarea controlului
asupra mişcării capitalurilor, etc.
 uniunea economică şi monetară. Este acel tip de piaţă unică, în cadrul căreia are loc
creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale și a celor din sfera
9
ibidem, p. 15-17
11
monetar-financiară. Totodată, presupune și adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii
comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.
 integrarea economică completă. Reprezintă ultimul stadiul al integrării în cadrul căruia
unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi supranaţionale ale
cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Pentru a avea loc integrarea economică
completă este necesar parcurgerea tuturor etapelor prezentate anterior. Prin integrarea
economică completă, spaţiul integrat căpătă trăsături apropiate de cele ale unei economii
naţionale, ceea ce înseamnă: existența unor instituţii comune care guvernează cu ajutorul unei
legislaţii comune; utilizarea unui buget comun; utilizarea unei monede unice şi a unui sistem
bancar omogen; adoptarea unor politicilor interne şi externe comune.
Despre existența unor forme de integrare complete nu se poate vorbi în prezent decât
la nivel naţional. Uniunea Europeană este considerată forma de integrare economică regională
cea mai complexă şi mai avansată din prezent în cadrul căreia se regăsesc atât elemente ale
federalismului (divizarea responsabilităţilor între instituţiile supranaţionale şi cele naţionale
corespondente sau aplicarea principiului egalităţii în luarea deciziilor şi garantarea
drepturilor individuale), cât și cele ale funcţionalismului, care nu permit integrarea completă.
Istoricul formării Uniunii Europene
CONŢINUTUL UNITĂŢII
Ideea centrală de la care s-a pornit în construcția comunitară a fost aceea de stabilitate
și pace pe continent. Construcția Uniunii Europeane ca entitate economică, socială și politică a
început după cel de-al doilea Război Mondial, când în Europa au apărut o serie de proiecte de
reconstrucție și de relansare economică. Multe dintre acestea erau utopice și urmăreau
înlăturarea hegemoniei Germaniei, alte, însă, au fost pragmatice și au determinat crearea unor
structuri integrative economice puternice precum: Organizația Europeană pentru Cooperare
Economică (OEEE); Comunitățile Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
– CECO; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – EURATOM; Comunitatea Economică
Europeană – CEE); Asociația Economică a Liberului Schimb (AELS); CAER; etc.
Momente ale construcției comunitare
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Anul de debut al construcției comunitare îl constituie anul 1951, an în care se crează
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Pornind de la o idee a lui Jean Monnet, Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert
Schuman, lansează în anul 1950 o propunere de punere în comun a resurselor de cărbune și
oțel ale Franței și Germaniei în cadrul unei organizații deschise către celelalte țări europene.
Industriile cărbunelui și oțelului erau considerate industrii vitale ale economiilor și baza
puterii unei țări. Punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să asigure
sfârșitul antagonismului dintre cele două țări. Se dorea nu numai eliminarea rivalităților
dintre Franța și Germania în privința zonelor strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului, dar și
unificarea eforturilor de reconstrucție a statelor europene distruse de cel de-al doilea razboi
mondial, și crearea condițiilor pentru evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Planul propus
de Robert Schuman, a fost ulterior denumit "Planul Schuman".
La propunerea lui Schuman au răspuns alte patru țări, fapt pentru care pe 16 aprilie
1951 este semnat Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului cunoscut și sub
numele de Tratatul de la Paris. Acest tratat a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani și

12
este considerat primul pas al integrării europene. Țările semnatare au fost: Franța, Germania,
Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare pe 23 iulie 195210.
Piața comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională, însă, începând cu anul 1953.
2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM/CEEA)

EURATOM, ca organizație internațională guvernamentală, este una dintre cele trei
entități ale Comunităților Europene (alături de CEE și de CECO).
La data de 25 martie 1957 a fost semnat Tratatul de la Roma prin care se constituia
Comunitatea Economică Europeană. Tot atunci a fost semnat un al doilea tratat de către șase
țări vest europene (Franța, Italia, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg), prin care se înființa
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Bazele semnării celor două tratate au fost
puse, însă, în anul 1955 prin Conferința de la Messina. La baza înființării acestei structuri au
stat două motive: necesitatea găsirii unor noi surse de energie necesare dezvoltării
industriilor prelucrătoare și existenţa unui potenţial nuclear în vestul Europei determinat de
războiul rece.
Misiunea EURATOM era aceea de a contribui la pregătirea și dezvoltarea rapidă a
industriilor nucleare din cele șase state, exclusiv pentru aplicațiile civile ale acestora. Prin
constituirea EURATOM-ului s-a dorit coordonarea politicilor țărilor membre în domeniul
cercetării nucleare precum și crearea unei piețe comune pentru materialele și echipamentele
nucleare.
3. Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Economică Europeană a fost instituită prin Tratatul de Roma semnat
de cele șase țări fondatoare ale CECO pe data de 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958.
Prin reuniunea de la Messina din anul 1955 a avut loc prima încercare de crearea a
unei piețe comune. Scopul reuniunii era dezbaterea unui memorandum lansat de trei state
(Belgia, Olanda și Luxemburg) prin care propuneau celorlalte țări membre CECO un plan
ambiţios de relansare a Europei. Acesta presupunea realizarea unei pieţe comune generale ale
celor şase ţări care să asigure libera circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, a capitalurilor şi a
persoanelor. Inițiativa i-a aparținut lui P. H. Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe. Cele
trei state vizau avansarea către o piață comună ca rezultat al suprimării progresive a
restricțiilor cantitative și a taxelor de vamă. În cadrul conferinței nu se ia o decizie privind
extinderea integrării, ci, se decide constituirea unui comitet însărcinat cu elaborarea unei
propuneri concrete privind integrarea sectorială în domeniul energiei atomici și integrării
economice globale. Comitetul a fost condus de ministrul belgian Spaak. Pe baza analizelor
efectuate, comitetul a prezentat un raport final, numit ”Raportul Spaak” în care se consemna
rezultatul studiului cu propunerea de a se crea Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Raportul a fost aprobat de cei şase miniştri de
externe, în cadrul Conferinţei de la Veneţia, din anul 1956.
Prin înfiinţarea Comunităţii Economice Europene se pune pentru prima dată în mod
ferm problema integrării economice multisectoriale între statele membre, ca factor
determinant al creşterii economice şi al înlăturării conflictelor de orice natură. Misiunea
Tratatului CEE era precizată în cuprinsul art. 2: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea
unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să
promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o
10
Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. Reglementările specifice din domeniul cărbunelui şi oţelului au fost
integrate în sistemul de legi al Comunităţii, iar resursele specifice, programele şi obligaţiile internaţionale au fost
preluate de Comisia Europeană.

13
creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai
şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”. Crearea unei pieţe comune trebuia să se
instituie treptat, pe parcursul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei
etape, fiecare de câte patru ani. Primul pas a fost eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative precum şi a oricăror discriminări de natură naţională privind libera
circulaţie a mărfurilor11.
Prin eliminarea barierelor vamale s-a ajuns ca în perioada 1958-1970, să aibă loc o
creștere semnificativă a comerțului intracomunitar (de șase ori), comparativ cu schimburile
CEE cu țările terțe (de trei ori). Schimburile fiecăruia dintre cele șase state cu celelalte cinci au
crescut de la 30% în 1958, la 52% în 1973. O astfel de situație a generat creşterea gradului de
dependenţă între economiile membre ale Comunităţii şi scăderea dependenţei faţă de restul
lumii. Efectele integrării comerciale asupra creșterii economice au fost pozitive în perioada
mai sus menționată. Prin aplicarea unor politici comune în domeniul agricol și domeniul
transporturilor, precum și prin liberalizarea graduală a circulaţiei factorilor de producţie s-a
ajuns la cel de-al doilea grad al integrării, și anume, piaţa comună.
Între anii ’70-’80, a avut loc o încetinire a ritmului de creștere economică și celui de
integrare europeană. Principalele cauze au fost cele două şocuri petroliere (1973 și 1979-
1980) care au lovit puternic economiile europene. Crizele petroliere au determinat pe fiecare
țără membră a CEE să pună în aplicare politicile care îi protejau cel mai bine interesele,
instalându-se astfel, un val de euro-pesimism. Cu toate acestea, în anul 1986 are loc semnarea
Actului Unic European. Acesta, pe lângă prevederile privind formarea Pieţei Interne Unice,
aducea elemente noi cu privire la trecerea Comunităţii de la stadiul de Piaţă comună la cea de
Uniune Economică. Acest lucru a fost posibil prin Tratatul de la Maastricht (semnat în
februarie 1992) care a făcut trecerea de la o formă integrativ economică la cea de natură
politico-economică şi monetară complexă.
Prin introducerea în circulație a monedei unice, începând cu 1 ianuarie 2002, se
formează zona euro formată inițial din 12 state (Austria, Belgia, Germania, Spania, Franţa,
Finlanda, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Grecia), țări care s-au detaşat de cele
rămase în afara acestui aranjament. Ulterior, însă, moneda unică este adoptată și de alte state
membre (Slovenia - 2007, Cipru și Malta - 2008, Slovacia - 2009, Estonia - 2011, Letonia -
2014, Lituania - 2015).
De la începuturile sale și până în prezent, în cadrul UE s-au făcut pași importanți în
asigurarea celor patru libertăți de circulație: a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a
capitalului.
Tabel 1. Principalele momente ale integrării europene

9.05.1950 Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune un plan
de punere în comun a resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi
Germaniei, în cadrul Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
la care să poată adera şi alte state Europene care doresc acest lucru.
18.04.1951 Semnarea Tratatului de la Paris, de creare a CECO, de către șase țări vest-
europene (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
23.07.1952 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris
1-2.06.1955 Conferinţa de la Messina (Italia), în cadrul căreia miniştrii de externe ai
celor şase ţări CECO decid să aprofundeze procesul de integrare. Se crează
un comitet de experţi sub conducerea lui Paul-Henry Spaak însărcinat să
analizeze modalităţile concrete de extindere a integrării.
11
Luțaș, M. (2005), op. cit. 33
14
25.03.1957 La Roma are loc semnarea, de către țările membre CECO, a Tratatelor de
constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).
1.01.1958 Intrarea în vigoare a Tratatelor semnate la Roma.
8.04.1965 Semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive a celor trei
Comunităţi Europene (CECO, CEE, CEEA).
1.07.1967 Intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune. Din acel moment există o
singură Comisie (numită astăzi Comisia Europeană) şi un singur Consiliu
de Miniştri (cunoscut acum sub numele de Consiliul UE). Parlamentul
European şi Curtea de Justiţie a CE sunt unice din 1958.
1.07.1968 Intră în vigoare uniunea vamală pe întreg teritoriul statelor membre ale
Comunităţilor Europene. Se aplică tariful vamal exterior comun.
8.11.1968 Intră în vigoare principiul liberei circulaţii a lucrătorilor pe întreg spaţiul
comunitar.
22.01.1972 Semnarea Tratatelor de Aderare la CE a Danemarcei, Irlandei, Marii
Britanii şi Norvegiei.
25.09.1972 Respingerea prin referendum a aderării Norvegiei la Comunitatea
Europeană.
Anul 1973 Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin țări membre ale CEE
9-10.12.1974 Se decide la Paris ca șefii de stat sau de guvern din ţările membre să se
întâlnească în mod regulat în cadrul unei instanţe politice noi: Consiliul
European.
10-11.03.1975 Are loc la Dublin primul Consiliu European al şefilor de stat sau de guvern
din ţările CEE.
7-10.06.1979 Au loc primele alegeri pentru Parlamentul European prin sufragiu
universal direct.
1.01.1981 Grecia devine țară membră a CEE
12.06.1985 Se semnează Tratatelor de aderare a Spaniei şi Portugaliei.
febr. 1986 Se semnează Actul Unic European prin care este lansată ideea unei uniuni
economice și monetare.
1.07.1987 Intră în vigoare Actul Unic European.
7.02.1992 Se semnează la Maastricht Tratatul de Uniune Europeană, (numit și
Tratatul de la Maastricht). CEE devine UE.
1.11.1993 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
1.01.1995 Intrarea în UE a Austriei, Finlandei și Suediei.
2.10.1997 Se semnează Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului
instituţional al UE.
1.01.1999 Lansarea monedei unice EURO.
1.05.1999 Intrarea în vigoare a Trataului de la Amsterdam.
26.02.2001 Se semnează Tratatul de la Nisa privind reforma instituțiilor europene.
1.01.2002 Introducerea în circulație a monedei unice, euro
23.07.2002 Expiră Tratatul CECO.
1.02.2003 Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.

15
1.05.2004 Întră în vigoare Tratatul de aderare a încă 10 state (Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria).
1.01.2007 Aderarea României și Bulgariei la UE.
13.12.2007 Semnarea Tratatului de la Lisabona.
1.12.2009 Intră în vigoare Tratatul de la Lisabona.
1.07.2013 Aderarea Croației la UE.
23.06.2016 Britanicii decid prin referendum ieșirea din UE.
Sursa: adaptat de autor după Jinga, I. & Popescu, A. (2000), p. 3; Pascariu, G.C. (2009), p. 18-20
Rezumat
Uniunea Europeană constituie o entitate economică, socială şi politică în construcţie,

rezultat al unui proces început în a doua jumătate a secolului XX. La baza creării unor structuri
integrative în spaţiul european au stat două motive: 1) obţinerea şi menţinerea unei stabilităţi
militare şi politice prin mijloace economice; 2) nevoia de creştere şi dezvoltare economică
într-un alt plan decât cel naţional.
In literatura de specialitate, sunt specificate următoarele forme ale integrării
economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a
coordonatelor economice, sociale şi politice: colaborare şi cooperare economică, clubul de
comerţ preferenţial, zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, piaţa unică, uniunea
economică şi monetară sau integrarea totală.
Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1) Integrarea economică poate fi doar: a) regională; b) globală; c) nicun răspuns.
2) Prin integrarea economică completă: a) spaţiul integrat căpătă trăsături apropiate de cele
ale unei economii naţionale; b) presupune existența unor instituţii comune care
guvernează cu ajutorul unei legislaţii comune; c) nu presupune utilizarea unui buget
comun; d) se bazează pe utilizarea unei monede unice şi a unui sistem bancar omogen; e)
nu are în vedere adoptarea unor politicilor interne şi externe comune.
3) Eliminarea taxelor vamale dintre statele membre ale unei grupări regionale şi instituirea
unui tarif vamal extern unic reprezintă: a) uniunea vamală; b) piaţa comună, c) clubul de
comerț preferențial; d) niciun răspuns corect.
4) Uniunea economică şi monetară: a) este acel tip de piaţă unică, în cadrul căreia are loc
creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale și a celor din sfera
monetar-financiară; b) presupune adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii
comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar; c) niciun
răspuns corect.
Recomandări bibliografice
1. Artis Mike, Lee Norman, The Economics of the European Union, Oxford University Press,
1995;
2. Baldwin Richard, Wyplosz Charles, Economia integrării europene, Ed. Economică,
Bucureşti, 2006;
3. Dobrescu M. Emilian, Integrarea economică, Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001;
4. Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
5. Luţaş Mihaela, Uniunea Europeană. Mecanismul integrării, Ed. Dacia, 2004;
6. Luţaş Mihaela, Câlea Sorin, Economie europeană, Ed. Imprimeria Ardealul Cluj-Napoca,
2005;

16
7. Molle Wilhem, Economic European Integration, Mc. Graw Hill, 1997;
8. Meeusen Wim, Economic Policy in the European Union, Routledge 2001;
9. Șteliac Nela, Elemente introductive de economie europeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2016
10. Steunenberg Bernard, Widening the European Union, Routledge, 2002;

17
MODULUL II
Uniunea Europeană. Mecanisme şi instituţii
I. Cuprins
1. Tratatele Uniunii Europene
2. Instituțiile Uniunii Europene
II: Obiective
Analizarea mecanismelor şi instituţiilor implicate în
procesul de integrare economică; cunoaşterea
principalelor prevederi cuprinse în Tratatele UE,
prezentarea instituţiilor europene are ca scop înţelegerea
şi aprofundarea sistemului instituţional-politic al UE care
joacă rolul fundamental al deciziei politice şi economice.
III. Cuvinte cheie

Tratate, instituții europene

18
Tratatele Uniunii Europene
La baza guvernării UE stau o serie de tratate, politici și instituții comunitare. Există trei
mari categorii de tratate:
1) de bază: Tratatul de la Roma și Tratatul de la Maastricht;
2) care modifică tratatele de bază: Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul
de la Nisa; Tratatul de la Lisabona;
3) specifice unor domenii: Tratatul de la Paris; Tratatul EURATOM.
Tratatele de bază
A) Tratatul de la Roma de constituire a CEE
Numit și tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, a fost semnat pe 25
martie 1957 de către șase state (Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg) și a
intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958. Obiectivul Tratatului a fost acela de creare a
unei piețe comune prin:
- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor;
- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raporturile cu
terţe țări;
- eliminarea obstacolelor aflate în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
- adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi în cel al transporturilor;
- împiedicarea denaturării concurenţei pe piaţa comună;
- coordonarea politicilor economice şi împiedicarea apariţiei de dezechilibre în balanţele de
plăţi;
- apropierea legislaţiilor interne în vederea bunei funcţionări a pieţei comune;
- crearea unui Fond Social European, în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare a
lucrătorilor şi ridicării nivelului de trai;
- înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii în scopul facilitării extinderii economice;
- asocierea cu ţări şi teritorii în vederea creşterii schimburilor comerciale.
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma privind constituirea CEE, nu
restrângea Piaţa Comună doar la anumite sectoare ale vieţii economice, ci privea întregul
ansamblu al economiilor naţionale ale statelor membre.
B) Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht cuprinde și modifică celelalte trei tratate anterioare,
fondatoare ale Comunităților Europene (CECO; EURATOM; CEE), fiind cel mai important tratat
de la semnarea Tratatului CEE. Tratatul a fost semnat la Maastricht, pe 7 martie 1992, intrând
în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Acesta a marcat o nouă etapă în procesul de creare a unei
”uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Tratatul a pus bazele unui nou
concept, Uniunea Europeană, formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene
(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia şi Spania), la care au aderat apoi încă 16 state.
Potrivit articolului B al tratatului, obiectivele fixate de Uniune sunt următoarele:
- promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni
economice şi monetare bazată pe o monedă unică;
19
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea
cetăţeniei unionale;
- afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comune și a unei politici de apărare comune;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a “acqui-ului comunitar” şi construirea lui în vederea asigurării
eficacității mecanismelor şi instituţilor comunitare.
Pe baza acestui Tratat, Uniunea Europeană se bazează pe trei piloni:
- primul pilon - Comunitatea Europeană, de esență economică, constituit din CEE, CECO,
EURATOM la care s-a adăugat Uniunea Economică și Monetară (UEM);
- al doilea pilon - Politica Externă și de Securitate Comună (PESC);
- al treilea pilon - Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).
Prin Tratatul de la Maastricht au fost întărite câteva politici comunitare existente și au
fost instituite câteva politici comunitare noi din domeniile: educaţie şi tineret, cultură,
sănătate publică şi protecţia consumatorilor.
Tratatele care modifică tratatele de bază

A) Actul Unic European (AUE)
AUE a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986, de 9 state membre, și, la 28
februarie 1986, de către Danemarca, Italia și Grecia. A intrat în vigoare începând cu 1 iulie
1987.
Obiectivul principal al AUE a fost relansarea procesului de construcție europeană, în
scopul realizării pieței interne. Procesul decizional din cadrul Consiliului (votul cu
unanimitate în domeniul armonizării legislative) făcea dificil acest lucru doar pe baza
tratatelor anterioare.
AUE a reprezentat prima modificare semnificativă a Tratatului de la Roma de
constituire a CEE. Modificările aduse priveau:
- procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului de Miniștri (adoptarea cu majoritate
calificată);
- puterile Parlamentului European (introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul de
Miniștri; condiționarea acordurilor comunitare privind extinderea și a acordurilor de asociere
de obținere a avizului Parlamentului);
- extinderea competenţelor Comunităţilor (prin instituirea unor noi competențe în domeniile:
politică monetară, politică socială, coeziune economică și socială, cercetare și dezvoltare
tehnologică, mediul, cooperare în domeniul politicii externe).
AUE deschide pentru Europa o nouă etapă a liberalizării în domeniul mișcării
capitalurilor și schimburilor de servicii.
AUE instituie Consiliul European prin care erau oficializate conferințele și reuniunile
șefilor de stat și de guverne.
B) Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat pe 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare pe 1
mai 1999.
Principalele obiective stabilite prin Tratatul de la Amsterdam erau:
- plasarea drepturilor cetățenilor și ocuparea forţei de muncă în centrul atenţiei Uniunii
Europene12;
- suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a persoanelor şi consolidarea
securității;
- consolidarea poziţiei Europei pe plan mondial;
12
Statele membre sunt responsabile în mare parte de aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă.
20
- eficientizarea structurii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarelor extinderi.
Tratatul de la Amsterdam a permis adâncirea procesului integraţionist prin:
- plasarea justiţiei şi a afacerilor interne sub influența comunităţii;
- întărirea politicii privind securitatea şi politicii externe;
- iniţierea unei noi politici: forţa de muncă şi protecţia socială.
Consiliul Europei devine responsabil pentru definirea strategiilor comune care
urmează să fie administrate de Uniune şi de Statele Membre.
C) Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001, intrând în vigoare la 1 februarie
2003. Prin acesta se aduc o serie de modificări privind: mărimea şi modul de funcţionare al
instituţiilor europene; procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea
cooperării între instituţii.
Conform Tratatului de la Nisa:
- începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră numai câte un comisar de
provenienţă din fiecare stat membru. De asemenea, se stipula că, atunci când Uniunea va avea
mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne 27 şi va fi instaurat un
sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.
Puterile Preşedintelui Comisiei au fost extinse;
- în cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi
majoritatea calificată. Majoritatea calificată se bazează pe un sistem de ponderare a voturilor
în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de
voturi, în raport cu populaţia sa. Pentru ca o decizie să fie adoptată este necesară o majoritate
de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi o majoritate a statelor
membre (14 din 27). Majoritatea calificată a fost extinsă la următoarele domenii în care era
necesară unanimitatea: coeziunea economică şi socială; încheierea de acorduri internaţionale
în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor; cooperarea judiciară în materie civilă;
- Parlamentului European i-a fost consolidat rolul de colegislator, procedura de codecizie fiind
aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor; coeziune economică şi socială; vize;
azil; imigraţie. Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene au fost, de asemenea, extinse.
- fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin
vot în majoritate calificată.
D) Tratatul de la Lisabona
Cunoscut oficial și sub numele de Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, a fost semnat
la 13 decemnrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta modifică Tratatul
privind UE şi Tratatele CE fără a le înlocui.
Principalele modificări aduse de tratat au fost:
- Parlamentul European este ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene; tratatul
măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislaţia
europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedura de „co-
decizie”); Numărul minim şi maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6,
respectiv 96 de parlamentari europeni.
- parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii,
datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci
când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii);
- datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere
Comisiei să prezinte noi propuneri politice;

21
- cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară, odată cu
repartizarea competenţelor;
- retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune;
- începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei
majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.
Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele
membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii;
- se creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani
şi jumătate);
- numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
care este şi unul din vicepreşedinţii Comisie;
- Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu;
- UE dobândeşte personalitate juridică;
- importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică
integrată.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii,
precum combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor
membre în domeniul energiei.
Tratele specifice unor domenii

A) Tratatul de la Paris
Cunoscut și sub denumirea de Tratatul de constituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO), acesta a fost semnat la Paris, pe data de 18 aprilie 1951 de
către statele fondatoare (Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg), intrând în
vigoare pe 23 iulie 1952, fiind valabil până la data de 23 iulie 2002.
Tratatul prevedea crearea unei piețe comune între statele semnatare pentru domeniile
cărbunelui și oțelului, prin eliminarea taxelor vamale. Potrivit dispoziţiilor art. 12, scopul
Tratatului de la Paris a fost acela de a contribui la creşterea economică, la dezvoltarea şi
ameliorarea nivelului de trai în statele membre. Prin tratat, Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului se obliga:
- să asigure aprovizionarea cu regularitate a pieţei comune;
- să asigure accesul egal la sursele de materii prime;
- să vegheze la stabilirea preţurilor de bază la produsele vizate prin Tratat;
- să îmbunătăţească condiţiile de muncă pentru lucrătorii din cele două sectoare.
Tratatul asigura libera circulaţie a produselor, fără plata taxelor vamale, fiind interzise
practicile discriminatorii şi restrictive. CECO îşi propunea să impună o politică comună în
domeniul producţiei şi comerţului cu cărbune şi oţel, pentru producătorii şi comercianţii
statelor membre. Capitalul şi forţa de muncă din cele două sectoare puteau să circule, de
asemenea, liber între ţările membre.
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a reprezentat primul pas al
procesului integrării europene.
Începând cu 23 iulie 2002, reglementările specifice celor două sectoare au fost incluse
în sistemul de legi al UE, resursele specifice, programele şi obligaţiile internaţionale fiind
preluate de Comisia Europeană.
B) Tratatul de la Roma privind EURATOM

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) viza
crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea unei industrii nucleare puternice. A fost

22
semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958. Obiectivele
principale ale tratatului:
- de a contribui la formarea şi la dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel încât
toate statele membre să poată profita de dezvoltarea energiei atomice;
- de a garanta securitatea aprovizionării.
Prin acest tratat se asigura un nivel ridicat de securitate pentru populaţie şi se
împiedica deturnarea materialelor nucleare destinate unor scopuri civile către obiective de tip
militar. Competențele deținute de Euratom sunt doar în domeniul energiei nucleare civile şi
paşnice.
De asemenea, prin acest tratat se asigura:
- dezvoltarea cercetării și diseminarea cunoștiințelor tehnice;
- piețe mari de desfacere și accesul la cele mai bune mijloace prin constituirea pieței
comune a materialelor și echipamentelor specializate, prin libera circulație a capitalurilor
pentru efectuarea investițiilor în domeniul nuclear și prin libera circulație a forței de
muncă din acest domeniu în cadrul Comunității.
Instituţiile Uniunii Europene
A) Parlamentul European (PE)

Înființat prin Tratatul de la Roma, PE reprezintă cel de-al doilea organ legislativ al
Uniunii Europene, fiind singura instituţie comunitară ai cărei membrii sunt aleşi în mod direct
pentru o perioadă de 5 ani.
Dacă la început, PE a avut doar o funcție consultativă, fiind constituit din membrii ai
parlamentelor naționale, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la
Amsterdam, PE a capătat puteri legislative și bugetare.
PE are mai multe sedii:
- la Strasbourg (Franța), pentru sesiunile plenare;
- la Bruxelles (Belgia), pentru întrunirile comisiilor speciale;
- la Luxemburg, pentru secretariatul PE.
PE îndeplinește trei funcții:
- legislativă (adoptă, pe baza propunerilor Comisiei Europene, legislația comunitară împreună
cu Consiliul UE; ia decizii cu privire la acordurile internaționale și extinderea UE; cere
Comisiei să propună acte legislative);
- de control (asupra tuturor instituțiilor UE);
- bugetară (stabilește împreună cu Consiliul, bugetul UE; aprobă cadrul financiar multianual -
bugetul pe termen lung).
Activitatea PE se desfășoară pe 20 de comisii, specializate pe domenii, care examinează
propunerile legislative ale Comisiei. Deputații și grupurile politice pot propune modificarea
sau respingerea unui act legislativ. Comisiile sunt alcătuite din 25-71 de euro-deputați și au
câte un președinte, un birou și un secretariat. Pentru adoptarea legislației comunitare, PE se
întrunește în sesiuni plenare.
Tratatul de la Lisabona reformează procesul de luare a deciziilor în UE. Se produc
modificări ale procedurilor legislative anterioare. Potrivit acestui tratat, există două tipuri de
proceduri legislative: 1) ordinară; 2) speciale.

23
Procedura legislativă ordinară înlocuiește vechea procedură de co-decizie, fiind în
același timp și principala procedură de decizie aplicată de PE. Aceasta acordă aceeași
importanță PE și Consiliului UE într-o gamă largă de domenii (libera circulaţie a lucrătorilor,
transporturile, apropierea legislaţiilor, politica monetară, educaţia, formarea profesională şi
sportul, cultura, cercetarea, energia, turismul, protecţie civilă, cooperarea administrativă,
politica comercială comună, cooperarea financiară cu ţările terţe, ajutorul umanitar).
PE devine colegiuitor alături de Consiliul UE, ceea ce înseamnă că niciuna dintre cele
două instituții nu poate adopta acte legislative fără acordul celeilalte. Adoptarea actelor
normative se face, fie, în prima lectură, fie, în a doua lectură. În cazul în care nu există un
acord între cele două instituții după cea de-a doua lectură, atunci, se convoacă un comitet de
conciliere.
Regula de vot în cadrul procedurii legislative ordinare este majoritatea calificată.
Aceasta a fost redefinită prin Tratatul de la Lisabona.
Alături de procedura legislativă ordinară, PE aplică și proceduri legislative speciale,
care înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare și de aviz conform.
Procedurile legislative speciale constituie niște excepții, fiind proceduri derogatorii de la
procedura legislativă ordinară. În cadrul acestora, PE are doar un rol de consultare și de
aprobare, Consiliul UE fiind unicul legiuitor.
B) Consiului European
Consiliul European este format din șefii de stat și de guvern ai statelor membre,
precum și din președintele Comisiei Europene, Președintele Consiliului European și Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru politică externă și securitate comună.
Este condus de un președinte ales de membrii Consiliului European cu majoritate
calificată pe o perioadă de doi ani și jumătate. Se reunește la convocarea președintelui său și
se întrunește de cel puțin patru ori pe an, pentru a stabili liniile directoare din domeniul
politic, economic și social pentru o serie de domenii de activitate ale UE, sau, pentru tranşa
aspectele ce apar legate de reformele majore ale politicilor UE, planificarea bugetului
multianual, modificările din Tratate şi termenele finale privind etapele extinderii.
Consiliile Europene primesc numele localităților unde se întrunesc.
Are sediul la Bruxelles.
C) Consiliul Uniunii Europene

Are sediul la Bruxelles. Numit şi “Consiliul”, reprezintă factorul decizional esențial al
Uniunii Europene şi autoritatea legislativă finală.
Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru al Uniunii
(miniştri reprezentând diferite domenii). Aceștia sunt autorizaţi să reprezinte guvernele lor în
luarea deciziilor în cadrul Consiliului.
Președinția Consiliului este deținută, prin rotație, de către fiecare stat membru, timp de
6 luni.
Principalele atribuţii ale Consiliului sunt:
- negocierea și adoptarea legislației Uniunii Europene împreună cu Parlamentul European,
pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană;
- coordonarea politicilor generale ale țărilor membre ale UE;
- adoptarea deciziilor legate de politica externă și de securitate a UE, plecând de la
orientările Consiliului European;
- încheierea de acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale;
- adoptarea bugetului anual al UE, împreună cu Parlamentul European.

24
Deciziile Consiliului sunt adoptate doar dacă este întrunită majoritatea calificată, ceea
ce înseamnă: 55 % din țări (vot favorabil din partea a 16 țări) și cel puțin 65 % din populația
totală a UE.
Pentru blocarea unei decizii este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin
35 % din populația totală a UE.
Există însă și excepții (subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea),
care necesită unanimitate de voturi (vot favorabil din partea tuturor țărilor). Pentru aspectele
procedurale și administrative este suficientă majoritatea simplă de voturi (dacă cel puțin 15
membri ai Consiliului votează pentru).
D) Comisia Europeană
Are sediul la Bruxelles și reprezintă organul executiv al UE. Aceasta poate fi împărţită
în două categorii: Comisia executivă și Comisia adminsitrativă. Prima mai este numită și
colegiul comisarilor și îndeplineşte, într-o oarecare măsură rolul ministerelor. Cea de-a doua,
oferă servicii de susţinere Comisiei executive şi e formată din funcţionari publici.
Colegiul comisariilor este format din câte un reprezentant al fiecărei țări membre plus
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, adică: un
președinte al Comisiei, șapte vicepreședinți și 20 de comisari responsabili pentru diverse
portofolii. Comisarii acţionează independent de guvernele statelor pe care le reprezintă.
Comisia este structurată pe direcții generale, fiecare pe un domeniu important al
Uniunii, şi are trei tipuri de competenţe: legislative, executive şi de decizie.
Atribuțiile principale ale Comisiei Europene sunt:
- propunerea de noi acte legislative. Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună
acte legislative, pe care le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului;
- gestionarea politicilor UE și alocarea de fonduri europene. În acest sens:
 stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
 elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
 controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
- garantarea respectării legislației UE;
- reprezentarea UE pe scena internațională (se exprimă în numele tuturor țărilor din
UE în cadrul instanțelor internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și
al ajutorului umanitar; negociază acorduri internaționale în numele UE).
E) Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Are sediul la Luxemburg și are în componență trei instanțe: Curtea de justiție (formată
din câte un judecător al fiecărui stat membru și 11 avocați generali), Tribunalul (alcătuit din
câte un judecător din fiecare stat membru) și Tribunalul Funcției Publice (format din 7
judecători).
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de către statele membre, de comun acord,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea de Justiție se asigură că toate țările membre ale Uniunii aplică în același mod
legislația comunitară. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și
instituțiile comunitare.
Cauzele înaintate spre soluționare Curții de Justiție a Uniunii Europene pot fi:
- interpretarea legislației (în cazul în care o instanță națională are îndoieli cu privire la
interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia
Curții de Justiție);
- respectarea legislației (acțiuni intentate împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de
Comisia Europeană sau de altă țară din UE);

25
- anularea unor acte legislative ale Uniunii Europene (acțiuni în anulare) – atunci când un
stat membru, Consiliul Uniunii Europene, Comisia sau Parlamentul European, consideră că
un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi
poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv;
- garantarea unei acțiuni a Uniunii. Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a
adopta anumite decizii, în anumite situații. În caz contrar, guvernele naționale, celelalte
instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile, pot înainta o
plângere Curții;
- sancționarea instituțiilor UE. În situația în care o anumită persoană sau întreprindere a
avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE
sau a angajaților acestora, poate intenta o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
F) Banca Centrală Europeană (BCE)

A fost înființată în anul 1998 și are sediul la Frankfurt. Aceasta gestionează moneda
unică, trasează și pune în aplicare politica economică și monetară a UE. Principalul scop al
BCE este menținerea stabilității prețurilor, sprijinirea creșterii economice și crearea de locuri
de muncă.
Atribuții principale ale BCE:
- ține sub control masa monetară și inflația prin stabilirea ratei dobânzilor de acordare de
credite băncilor comerciale din zona euro;
- gestionează rezervelor valutare străine din zona euro. Cumpără și vinde valută pentru a
echilibra cursurile de schimb;
- se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către
autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect;
- garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european;
- autorizează tipărirea de bancnote euro de către statele din zona euro;
- monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta
pentru stabilitatea prețurilor.
G) Comitetul Economic Și Social European (CESE)

A fost înființat în anul 1957 și are sediul la Bruxelles. Reprezintă un organism
consultativ al Uniunii Europene fiind alcătuit din 350 de reprezentați ai mai multor grupuri de
interese (organizațiile lucrătorilor și angajatorilor și alte grupuri de interese).
CESE constituie o punte de legătură între instituțiile comunitare și cetățenii Uniunii,
dându-le posibilitatea grupurilor de interese pe care le reprezintă să se exprime în mod oficial
în legătură cu diversele propuneri legislative ale Uniunii. Membrii CESE reprezintă fiecare stat
membru și sunt numiți de Consiliul Uniunii Europene pe o perioadă de 5 ani. Aceștia sunt
independenți de guvernele naționale și se reunesc de 9 ori pe an.
CESE:
- garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale;
- promovează o Uniune participativă (oferă diferitelor grupuri de interese posibilitatea de a
se exprima, menținând dialogul cu acestea);
- promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile
societății civile.
CESE este consultat de Parlamentul European, de Consiliul Uniunii Europene și de
Comisia Europeană pe diverse subiecte. CESE menține legătura cu consiliile economice și
sociale existente la nivel regional și național, în vederea realizării unui schimb de informații și
discutării anumitor probleme.
H) Comitetul Regiunilor (CoR)

26
Are sediul la Bruxelles, fiind înființat în anul 1994. Este un organism consultativ al UE
și este alcătuit din reprezentanți din cadrul autorităților locale și regionale ale fiecărui stat
membru. Aceștia sunt numiți de către Consiliul Uniunii Europene pe o perioadă de 5 ani.
Toți membrii se implică în mod direct în procesul legislativ al Uniunii Europene care vizează
nivelul local și regional. Membrii CoR se reunesc în timpul anului, în cadrul a șase sedințe
plenare, și adoptă avize pentru o serie de proiecte legislative pe probleme locale și regionale.
Aceste avize le transmite instituțiilor europene relevante.
CoR este consultat de către Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și
Parlementul European. În cazul în care nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
De asemenea, poate să emite avize și din propie inițiativă.
I) Banca Europeană de Investiții (BEI)

A fost înființată în anul 1958 și are sediul la Luxemburg. Acționarii BEI sunt statele
membre. Rolul acesteia este acela de: a asigura creșterea numărului locurilor de muncă și
creșterea economică; a susține acțiuni menite să reducă efectele negative ale schimbărilor
climatice; a promova politicile Uniunii în afara acesteia.
BEI este un organism independent care adoptă propriile decizii în materie de
împrumut și creditare. Colaborează cu alte instituții ale Uniunii Europene (Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European).
BEI face împrumuturi de pe piețele de capital și acordă finanțări, în condiții
avantajoase, pentru o serie de proiecte care sprijină obiectivele Uniunii Europene. Cea mai
mare parte a finanțărilor (cca. 90%) se acordă în interiorul Uniunii Europene. Aceste fonduri
nu provin de la bugetul Uniunii Europene. Produsele și serviciile oferite de BEI sunt: creditele,
finanțarea mixtă, consiliere și asistență tehnică.
Rezumat
UE este guvernată printr-o serie de tratate și instituții europene. Tratatele europene se împart
în trei categorii: tratate de bază, tratate care modifică tratatele de bază și tratate care
reglementează domenii specifice de activitate.
Teste pentru verificarea cunoştiinţelor:

1. Care din următoarele Tratate reprezintă un tratat de bază al Uniunii Europene: a)
Tratatul de la Paris; b) Tratatul de la Nisa; c) Tratul de la Roma; d) Niciun răspuns nu este
corect.
2. Instituţie a Uniunii Europene în care statele membre sunt reprezentate de către şefii de
stat şi de guvern: a) Consiliul de Miniştrii; b) Comisia Europeană; c) Parlamentul European; d)
Consiliul European.
1) Artis Mike, Lee Norman, The Economics of the European Union, Oxford University Press,
1995;
2) Baldwin Richard, Wyplosz Charles, Economia integrării europene, Ed. Economică,
Bucureşti, 2006;
3) Dobrescu M. Emilian, Integrarea economică, Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001;
4) Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
5) Luţaş Mihaela, Uniunea Europeană. Mecanismul integrării, Ed. Dacia, 2004;
6) Luţaş Mihaela, Câlea Sorin, Economie europeană, Ed. Imprimeria Ardealul Cluj-Napoca,
2005;
7) Molle Wilhem, Economic European Integration, Mc. Graw Hill, 1997;
8) Meeusen Wim, Economic Policy in the European Union, Routledge 2001;

27
9) Șteliac Nela, Elemente introductive de economie europeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2016
10) Steunenberg Bernard, Widening the European Union, Routledge, 2002;

28
MODULUL III
Politicile economice ale Uniunii Europene
I. Cuprins
1. Politica comercială
2. Politica agricolă comună
3. Politica privind concurența
4. Uniunea economică și monetară
II. Obiective
Familiarizarea studenţilor cu principalele politici
integrate la nivelul UE; elementele definitorii ale
politicilor UE; interacţiunea dintre politicile economice
comunitare şi cele naţionale; actorii instituţionali ai
politicilor europene.
III. Cuvinte cheie

Politica comercială comună, politica agricolă comunitară,
politica economică comună,uniunea economică și monetară

29
Unitatea de curs nr.1
Politica comercială
Generalități privind politica comercială a Uniunii Europene

Politica comercială comună a UE este cea mai veche politică comunitară. Aceasta a
deținut un rol esențial în formarea pieţei comune şi în transformarea acesteia în piaţa unică.
Practic, aceasta a fost concepută în vederea institurii unei pieţe comune funcţionale.
Bazele acestei politici comune au fost puse prin Tratatul de la Roma, prin care se
prevedeau crearea şi funcţionarea unei uniuni vamale între statele membre, precum şi
principiile de funcţionare ale politicii comerciale comune. În același tratat se preciza
necesitatea eliminării obstacolelor de natură tarifară.
În prezent, Uniunea Europeană constituie cel mai mare bloc comercial al lumii, fiind cel
mai important participant la tranzacţiile comerciale de pe piaţa mondială. Uniunea Europeană
este cel mai mare exportator și importator de produse și servicii la nivel mondial (cu o
pondere de 16,6% în anul 2014).
Pentru realizarea uniunii vamale s-a hotărât eliminarea graduală a obstacolelor de
natură cantitativă şi a altor obstacole în cadrul unei perioade de tranziţie de 12 ani împărțită
în trei etape a patru ani.
Prima măsură importantă din domeniul politicii comunitare a fost adoptată la 26
septembrie 1962, și anume Programul de acţiune. Acesta prevedea o politică de import şi
export uniformizată, înlocuirea cotelor naţionale cu cele comunitare, elaborarea listelor
liberalizate13.
La 1 iulie 1968 a intrat în vigoare tariful extern comun, calculat ca medie aritmetică a
taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. În legătură cu nivelul acestuia
au existat unele dispute. Franţa şi Italia l-au considerat prea protecţionist, în timp ce
Germania, Olanda, Belgia şi Luxemburg, îl considera prea scăzut. Tarifele vamale naţionale au
fost în mod gradual ajustate, ceea ce a însemnat, pentru unele ţări, o creştere a
protecţionismului prin măsuri tarifare, iar, pentru altele, o liberalizare a schimburilor
comerciale cu terţii.
Deși perioada de tranziție stabilită inițial a fost de 12 ani, instrumentele utilizate au
permis încheierea procesului de tranziţie mai devreme cu doi ani. În primii ani s-au aplicat
instrumentele integrării negative (eliminarea obstacolelor de orice fel din calea liberei
circulaţii a bunurilor şi serviciilor), iar în ultimii ani s-au aplicat instrumentele integrării
pozitive (crearea unor instituţii comune şi aplicarea unor politici macroeconomice comune).
Dacă până în 1970 veniturile din taxele vamale au reprezentat o sursă importantă de
finanţare a Comunităţii, ca urmare a rundelor de negocieri ale GATT (Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ) şi OMC (Organizația Mondială a Comerțului), nivelul tarifului vamal comun a
scăzut simţitor, veniturile din taxe vamale deținând în prezent un procent mic din sursele
comunitare.
13
Manolache, O. (2006), Tratat de drept comunitar, ed. a V-a, C.H. Beck, Bucureşti, p. 661-662
30
La începutul aplicării tarifului vamal extern comun, nivelul taxelor vamale stabilite (pe
baza mediei comune a celor 4 tarife vamale: Franța, Germania, Italia și Benelux) a fost mai
ridicat decât cel aplicat de SUA sau Japonia. Cu timpul însă, s-a realizat o scădere progresivă a
nivelului tarifului ajungându-se la un nivel mediu de taxe vamale advalorem de 3-7%.
Ţările care au aderat ulterior au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie. Irlanda,
Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973, au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani, în
timp ce Grecia, Spania şi Portugalia au parcurs o perioadă de tranziție de şapte, respectiv,
nouă ani de tranziţie.
Valurile de extindere a Comunității au condus la creşterea complexității politicii
comerciale comune şi la reconsiderarea structurii şi nivelului tarifului extern comun.
De-a lungul timpului, Comunitatea a încheiat o serie de acorduri bilaterale
preferenţiale cu diferite ţări sau grupuri de ţări sub forma acordurilor de liber schimb sau a
acordurilor vamale.
Principalele acorduri bilaterale/regionale de acest tip ale Uniunii Europene sunt14:
- acordurile de comerţ liber cu: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (în vederea evitării
deturnării de comerţ apărută ca urmare a extinderii spaţiului comunitar prin aderarea
fostelor state membre AELS la UE); Mexic; Africa de Sud; Elveţia;
- uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino;
- Acordurile Europene încheiate la începutul anilor ’90 cu ţările din Europa Centrală şi de Est
(unele dintre acestea fiind deja după anul 2004 membre ale Uniunii Europene).
De asemenea, Uniunea Europeană a încheiat acorduri unilaterale cu o serie de ţări în
curs de dezvoltare prin care accesul acestora pe piaţa comunitară este preferenţial, fără ca
partenerii UE să acorde un tratament preferenţial la exporturile comunitare. În această
categorie se includ două mari categorii de acorduri:
- Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific) pentru a
consolida relaţiile dintre aceste ţări şi spaţiul comunitar, ca rezultat al poziţiei de foste colonii
pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE;
- acordurile mediteraneene, în cadrul cărora se cuprind acordurile cu Algeria, Egipt, Israel,
Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Siria şi Tunisia (pentru a permite
accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special materii prime
sau semifabricate).
Instituțiile comunitare cu responsabilități în domeniul politicii comerciale comune
sunt: Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene și Comitetele consultative antidumping și antisubvenții.
Consiliul Uniunii Europene adoptă regulamente, fiind al doilea colegislator european în
domeniul politicii comerciale alături de Parlamentul European. În același timp Consiliul
Uniunii Europene deține rolul primordial în negocierea și încheierea de acorduri comerciale.
Parlamentul European adoptă regulamente în domeniul politicii comerciale.
Comisia Europeană deține atribuții importante în domeniul politicii de import și de
export.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată de către un stat membru, de
către Consiliu, Parlament sau Comisie cu privire la respectarea de către un acord ce ar putea fi
sau este negociat cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, a dispozițiilor
tratatelor.
Comitetele consultative antidumping sau antisubvenții fac propuneri în diferite stadii
ale investigațiilor asupra dumpingului sau subvențiilor15.
14
Dănulețiu, D.C., Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene, disponibil online la:
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf
15
Bonciu, F. (coord.), Ghidul politicilor europene. Politica comercială comună, Institutul European din România,
București, 2012, p. 10-11
31
Instrumente de politică comercială
Există trei categorii principale de instrumente şi măsuri utilizate în cadrul politicii
comerciale:
- instrumente de protecţie tarifară;
- instrumente de protecţie netarifară;
- alte instrumente de politică comercială.
Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Politica vamală este parte componentă a politicii comerciale realizată cu ajutorul
reglementărilor care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care presupun:
- controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi mijloacelor de transport;
- îndeplinirea formalităţilor vamale;
- plata taxelor vamale (sau impunerea vamală).
Impunerea vamală deține rolul principal în cadrul policii vamale, îndeplinind
următoarele funcţiuni:
- de natură fiscală (taxele vamale ca impozite indirecte percepute asupra mărfurilor care trec
granițele vamale ale unui stat, constituie o sursă de venit la bugetul statului);
- de natură protecţionistă (taxele vamale protejează economia naţională de concurenţa
străină);
- de negociere (statele pot negocia într-un cadru bilateral/multilateral anumite concesii
vamale).
Instrumentul politicii vamale este tariful vamal.
Tariful vamal reprezintă un ”tabel sistematic al mărfurilor şi al taxelor vamale
corespunzătoare acestora care se percep pentru mărfurile trecute peste graniţa vamală a unei
ţări. În practica internațională există tarife vamale cu o singură coloană pentru taxa vamală
prevăzută sau cu mai multe coloane. Aceste coloane cuprind taxe vamale pentru ţările care
beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate, taxe pentru ţările care nu beneficiază de
clauză (taxe autonome) şi, uneori, taxe vamale preferenţiale, care se acordă unor ţări slab
dezvoltate. Pe lângă taxele vamale percepute la fiecare produs sau grupă de produse, tariful
vamal mai poate cuprinde nomenclatorul mărfurilor scutite de taxe vamale, unele reguli de
impunere, precum şi alte formalităţi vamale”16. Ordonarea mărfurilor înscrise în lista vamală
se face după:
- originea mărfurilor (produse vegetale, minerale sau animale)
- gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite)
- destinația mărfurilor (bunuri pentru consum, bunuri pentru investiții).
Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel:
1. după scopul impunerii se aplică taxe vamale cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter
protecţionist.
Taxele vamale cu caracter fiscal sunt percepute cu scopul de a asigura venituri la
bugetul statului.
Taxele vamale cu caracter protecționist vizează asigurarea protecției agenților
economici autohtoni în fața concurenței externe. Acestea au niveluri mai ridicate, fiind
diferențiate în funcție de natura și originea mărfurilor.
2. după obiectul impunerii, taxele vamale se aplică în cadrul regimurilor de import, export şi
tranzit.
Taxele vamale de import sunt percepute asupra mărfurilor de import, obligaţia de
plată revenind firmelor importatoare. Acestea au rolul de a proteja produsele indigene,
16
xxx, (2001), Dicţionar de Economie, Ed. Economică, București, pag. 433
32
consumul intern şi de a asigura venituri la bugetul de stat, fiind suportate de consumatorul
final al mărfii respective (se regăsesc în preţul de vânzare). Pot stimula producătorii indigeni
datorită nivelului mai ridicat al preţurilor de vânzare ale produselor respective.
Taxele vamale de export se percep asupra produselor destinate exportului. Plata lor
se face de către firmele exportatoare, fiind însă suportate de consumatorul final. Se aplică în
cazul descurajării exporturilor la produsele neprelucrate precum și în cazul în care producţia
indigenă nu acoperă consumul intern.
Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care tranzitează teritoriul
statului respectiv. S-au folosit mai ales în perioada de început a utilizării taxelor vamale, în
prezent fiind percepute doar în cazul utilizării unor amenajări speciale (canale, tuneluri) sau
trasee care scurtează substanţial rutele tradiţionale de transport. În general, aceste taxe
vamale au un nivel redus.
3. după modul de percepere a taxelor vamale, taxele vamale sunt advalorem, specifice şi
mixte.
Taxele vamale advalorem sunt stabilite asupra valorii în vamă a mărfurilor prin
aplicarea cotelor procentuale. În cazul acestora, procedura de percepere este una extrem de
simplă. Prezintă însă anumite dezavantaje legate de influențele nefavorabile pe care le
generează fluctuaţiile de preţuri de pe piaţă precum și de riscul evaziunii fiscale (prin
declararea unor valori mai mici în Declaraţia în vamă pentru mărfurile de import). Pentru
evitarea evaziunii fiscale, organul vamal trebuie să folosească liste cu preţuri minimale
(stabilite prin hotărâri de guvern), sau, liste cu preţurile efective de pe piaţa mondială.
Taxele vamale specifice reprezintă sume fixe stabilite pe unitate fizică de marfă.
Acestea au un nivel mult mai ridicat de protecţie tarifară. În cazul lor, veniturile la bugetul
statului sunt mai puţin fluctuante comparativ cu cele atrase prin taxele vamale advalorem.
Prezintă avantajul că înlătură tentativele de evaziune fiscală, însă, perceperea este mai dificilă
(este necesară o listă vamală detaliată şi permanent actualizată). Acestea au un efect
protecţionist mai puternic decât taxele vamale advalorem.
Taxele vamale mixte reprezintă o combinaţie a taxelor vamale advalorem şi a taxelor
vamale specifice.
4. după modul de stabilire, taxele vamale sunt autonome (generale), convenţionale
(contractuale), preferenţiale, de retorsiune.
Taxele vamale autonome sunt instituite în mod independent de către fiecare stat
pentru mărfurile sau relaţiile comerciale cu anumite ţări, cu care nu sunt încă încheiate
înţelegeri de natură vamală. Sunt prevăzute niveluri maxime, intermediare şi minime,
aplicându-se diferenţiat în funcţie de interesele comerciale față de terțe state.
Taxe vamale convenţionale sunt stabilite pe baza unor înţelegeri bi/multilaterale cu
alte state, fiind mai reduse decât cele autonome pe care le înlocuiesc sau cu care coexistă.
Taxele vamale preferenţiale au un nivel mai redus fiind aplicate asupra mărfurilor
de interes deosebit sau în relaţiile comerciale cu unele state, în scopul de a stimula
schimburile comerciale cu ţările respective.
Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) constituie măsuri de răspuns la politicile
comerciale discriminatorii sau neloiale practicate de unele state sau firme partenere. Acestea
au niveluri foarte ridicate atunci când se doreşte obţinerea efectului prohibitiv sau suficient
de ridicat pentru a anihila avantajele pe care unii parteneri doresc să şi le creeze prin practici
neloiale. Cele mai cunoscute sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii.
Taxele antidumping se percep asupra produselor de import în scopul de a anihila
efectele dumpingului comercial practicat de unii exportatori. Prin dumping se înțelege
folosirea unui preţ de export mai scăzut decât cel normal. Aceste taxe nu pot fi mai mari decât
marja de dumping (diferenţa dintre preţul normal practicat pe piaţa mondială şi preţul
diminuat în mod voit prin politica de dumping).

33
Taxele compensatorii se percep asupra mărfurilor de import care au beneficiat (în
ţara de origine) de subvenţii din partea statului. Taxa nu poate depăşi diferenţa dintre preţul
normal şi cel diminuat pe seama subvenţiilor primite de către exportator. Există, însă,
excepţii, și anume, ţările sărace care doresc să intre pe piaţa internațională.
Instrumente de politică comercială de natură netarifară

Instrumentele de politică comercială de natură netarifară reprezintă măsurile și
reglementările prin care se împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri
şi servicii, cu scopul apărării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei
de plăţi.
Aceste instrumente sunt împărțite în mai multe categorii. Astfel, există bariere
netarifare care:
a) implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii cantitative);
Deși regulile comerțului internațional interzic folosirea acestor bariere netarifare, ele
sunt totuși acceptate temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea
balanţei de plăţi. Din categoria lor fac parte: interdicțiile, contingentele, licențele, limitările
voluntare la export, acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.
Interdicţiile sunt reglementări adoptate de stat cu scopul blocării totale sau parțiale, pe
o perioadă de timp limitată sau nelimitată, a importurilor sau exporturilor. Protejează
consumatorii interni sau producătorii autohtoni.
Contingentele sunt plafoane cantitative sau valorice care limitează importurile sau exporturile
unor bunuri pe o perioadă de timp. Urmăresc corelarea importurilor cu cererea solvabilă (mai
mare) şi cu oferta internă (insuficientă), ori a exporturilor cu producţia internă (excedentară)
şi cererea de consum (mai redusă). Există două categorii de contingente: globale sau bilaterale.
Cele globale se stabilesc pe fiecare produs în parte fără specificarea furnizorilor şi se dau
publicităţii. Cele bilaterale fixează plafonul maxim admis la importul unui produs dintr-o
anumită ţară.
Licenţele sunt autorizaţii acordate de stat, firmelor care desfăşoară activitate de import-export.
Prin intermediul licențelor, statul realizează un control mai eficient asupra schimburilor
comerciale externe. Acestea se eliberează contra cost pe o perioadă determinată. Licențele pot
fi automate şi neautomate. Licențele automate se acordă necondiţionat, pentru orice cantitate
de marfă, indiferent de provenienţă. Se folosesc la produsele a căror importuri este liberalizat,
statul urmărind doar să păstreze un anumit control asupra acestora. Licențele neautomate se
folosesc la produsele la care s-au instituit contingente, acordându-se selectiv, după un control
riguros din partea organismelor guvernamentale.
Limitările voluntare la export se adoptă din iniţiativa exportatorilor. În situaţiile în care balanţa
comercială devine cronic deficitară, exportatorul, pentru a asigura echilibrarea schimburilor
reciproce, reduce în mod deliberat exporturile către partenerul cu deficit.
Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor reprezintă înţelegeri bi/multilaterale
între diferite ţări care presupun limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu
anumite produse. Acestea se bazează pe autolimitările la export şi pe respectarea unor limite
de preţ, a unor prevederi privind clauza de salvgardare (la care pot face apel ţările
importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate).
b) implică o limitare a importurilor prin mecanismul preţurilor;
Acestea bariere netarifare sunt: prelevările variabile; preţurile limită; ajustările fiscale
la frontieră; restricţiile valutare.
Prelevările variabile vizează importurile de produse agricole din afara UE, fiind
specifice Politicii Agricole Comune. Acestea reprezintă taxe vamale suplimentare determinate
de diferenţa dintre preţul de import (mondial) mai mic şi preţul comunitar mai mare. Acestea
se numesc prelevări variabile întrucât preţul comunitar rămâne neschimbat, în timp ce preţul
mondial oscilează, diferenţa dintre cele două prețuri fiind astfel variabilă.
Preţurile limită au efecte similare sistemului prelevărilor variabile, şi se utilizează pe scară
destul de largă, de către statele dezvoltate. Se practică la importul de produse agricole, sau alte
34
bunuri de consum. Importatorul este obligat să nu încalce aceste limite de preţ, indiferent cât
de mare este diferenţa dintre acestea şi preţurile mondiale sau cele de pe piaţa internă. Pot fi
preţuri minime şi preţuri maxime. Preţurile minime la import se utilizează în ţările în care
produsele autohtone se comercializează la preţuri mari. Dacă preţurile produselor de import
sunt inferioare preţurilor produselor indigene, atunci se procedează la perceperea unor taxe
compensatorii egale cu diferenţa dintre cele două preţuri. Prin nivelurile maxime de preţ,
statul importator impune, pentru preţurile de import, un preţ de comercializare apropiat de cel
al produselor similare din producţia internă, sau cu cel mult 2-6% mai mare decât acestea.
Ajustările fiscale la frontieră se realizează prin restituirea impozitelor indirecte plătite de
exportator pentru mărfurile destinate pieţei externe şi aplicarea de impuneri fiscale
suplimentare în ţara importatoare.
Restricţiile valutare sunt formate din depozitele în valută și cursurile multiple. Depozitele
valutare prealabile impun importatorului să constituie suma necesară pentru plata unui
import cu 1-3 luni înainte de scadenţa plăţii, aceasta urmând să fie consemnată la banca
centrală. Similar, încasările din exporturi se păstrează la banca centrală câteva luni, şi, abia
apoi, intră în posesia importatorului. Aceste reglementări generează costuri suplimentare
pentru importatori şi diminuează profiturile exportatorilor, conducând la o descurajare a
fluxurilor comerciale pentru care se folosesc. Prin cursurile multiple se asigură un regim
favorizant sau restrictiv pentru diferite operaţiuni comerciale, în raport cu preţul la care se
preschimbă moneda naţională în valută, sau, valuta în moneda naţională. Acelaşi curs poate fi
avantajos pentru importator dar nefavorabil pentru exportator (dacă un curs valutar
încurajează exporturile, acelaşi curs este neavantajos pentru importatori).
c) derivă din formalităţile vamale şi cele administrative;
Aceste formalităţi pot genera discriminare ca urmare a evaluării incorecte în vamă, sau
ca urmare a obligativității completării unor documente suplimentare și/sau complicate.
Regulile GATT, prevăd ca stabilirea valorii în vamă să se facă pe baza preţului din factură, dacă
este un preţ real, sau, a unuia calculat conform metodologiilor în vigoare. Pentru depăşirea
obstacolelor legate de documentaţia cerută, se recomandă simplificarea şi tipizarea
documentelor.
d) decurg din normele tehnice, de calitate şi sanitare;
Toate statele utilizează norme tehnice, privind condiţiile sanitare, cele de securitate,
ambalare, marcare şi etichetare proprii, în concordanţă cu specificul economiei şi modului de
viaţă din ţara respectivă, şi, determinate de nevoia de a asigura protecţia pieţei şi a
consumatorilor interni. Astfel de reglementări, pot deveni obstacole de netrecut atunci când
exigenţele faţă de exportatori au caracter discriminatoriu. Diferenţele întâlnite de la o ţară la
alta, abaterile de la normele şi uzanţele internaţionale, fac ca aceste reglementări să devină
bariere în calea comerţului internaţional.
e) decurg din participarea statului la activitatea de comerţ exterior.
Participarea statului la schimburile economice externe se concretizează în achiziţiile
guvernamentale, comerţul de stat sau monopolul statului asupra comerţului exterior.
În cazul achiziţiilor guvernamentale, firmele naţionale au prioritate (faţă de cele
străine) în aprovizionarea organelor de stat cu unele bunuri şi servicii.
Comerţul de stat asigură întreprinderilor de stat privilegii fiscale, pe care firmele
particulare sau cele străine nu le pot obţine.
Prin monopolul statului asupra importurilor, piaţa internă devine dependentă de
activitatea firmelor şi organismelor de stat. Preţurile acestor produse pot fi controlate
de stat, ceea ce va afecta nivelul consumului.
Măsuri de apărare comercială

Numite și instrumente pasive, acestea includ următoarele măsuri:
1. antidumping (AD)
2. antisubventie (AS)
35
3. de salvgardare (MS)
Prin măsurile de apărare comercială sunt înlăturate distorsiunilor apărute pe piaţa UE
ca urmare a practicilor neloaiale practicate de ţări terţe (dumpingul şi subvenţiile), și
remediază deteriorarea situaţiei producătorilor comunitari ca urmare a creşterii masive şi
bruşte a importurilor.
Măsurile antidumping sunt luate atunci când în relațiile comerciale cu alte state se
constată practicarea dumpingului. Sancționarea situațiilor de dumping comercial este
prevăzută în articolul VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț 1994 precum și în
Regulamentul Consiliului European (CE) nr. 384/96 din 22 decembrie 1995 și modificat
printr-o serie de regulamente ulterioare. Conform acestori prevederi, taxele antidumping nu
vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa
internă a exportatorului (mai mare).
Măsurile antisubvenţie îmbracă forma taxelor compensatorii. Acestea sunt aplicate
produselor ale căror preţuri au fost, direct sau indirect, subvenţionate de către guvernele
ţărilor producătoare. Regulile internaţionale referitoare la subvenţii au fost întărite
semnificativ odată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1995, a Acordului OMC referitor la
Subvenţii şi Măsuri Compensatorii. Regulamentul UE cu privire la protecţia împotriva
importurilor subvenţionate a intrat în vigoare la aceeaşi dată şi face referire doar la
importurile provenind din afara Uniunii, dând posibilitatea impunerii de măsuri
compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare
din afara Uniunii şi al căror import cauzează sau
ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor interni ai aceluiaşi produs. Sunt necesare trei
condiții pentru a se putea aplica măsuri compensatorii, și anume:
- subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv, să fie o subvenţie la export, sau, să fie o subvenţie
care este acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii;
- să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune (scăderea cotei de piaţă a
producătorilor interni, reducerea preţurilor şi presiune crescută asupra producţiei,
vânzărilor, profiturilor, productivităţii, etc.);
- afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor măsuri nu
trebuie să fie disproporţionate în raport cu beneficiile.
În general, au fost aplicat taxe antisubvenție produselor de înalta tehnologie provenite
din Japonia sau ţările nou industrializate, respectiv, produselor provenite din ţări cu costuri
scăzute ale forţei de muncă.
Investigațiile care impun măsuri antidumpig și antisubvenţie sunt conduse de către
Comisia Europeană, aceasta stabilind măsuri provizorii, în condițiile în care decizia finală
aparţine Consiliului.
Măsuri de salvgardare (Clauza de salvgardare) sunt cuprinse în Articolul XIX al GATT-
ului. Acesta permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea măsurilor de salvgardare în
situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. În
acest sens, se pot utiliza bariere netarifare, sau, cu titlu de excepție, măsuri de natură tarifară.
În general, instrumentele utilizate în cadrul Uniuniii sunt restricţiile cantitative (restricţiile
voluntare la export sau licenţele de import). Situaţiile cele mai dese, în care se aplică acest gen
de restricţii, sunt cele legate de comerţul cu produse sensibile, cum sunt textilele şi produsele
siderurgice.
Alte instrumente de politică comercială

Acestea privesc:
1. Regulile de origine a mărfurilor importate. Pentru stabilirea originii mărfurilor importate
de către UE se folosește regula procesului sau regula valorii adăugate. Prima regulă ține

36
seama de locul în care un produs a fost procesat şi transformat substanţial, iar a doua are
în vedere valoarea adăugată la preţul de import al unui produs.
2. Noul instrument de politică comercială, intrat în vigoare în 1985, are drept scop aplicarea
unei proceduri în situaţia în care UE constată că pe piaţa externă există parteneri care
aplică politici comerciale ilicite. Potrivit acestui instrument pot fi retrase concesiile vamale
acordate partenerilor comerciali care aplică practici comerciale ilicite.
Rezumat
Politica comercială comună este cea mai veche politică comunitară. Aceasta a pus
bazele pieței comune și, apoi, a pieței unice. Pentru aceasta a fost necesară crearea uniunii
vamale și adoptarea unui tarif vamal comun. Pentru realizarea acestei politici, Uniunea
Europeană utilizează o serie de instrumente de politică comercială, și anume: tarifare,
netarifare, și măsuri de apărare comercială.

Politica agricolă comună
Obiective, principii, argumente

Aceasta a fost una din primele politici comune adoptate de Comunitatea Economică
Europeană. Bazele acestei politici a fost pusă prin Tratatul de la Roma, semnat de cele șase
state în anul 1957.
Prin tratat sunt fixate drept obiective ale politicii agricole comune următoarele:
- creşterea productivităţii muncii în domeniul agricol prin:
- promovarea progresului tehnic;
- asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole;
- utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă;
- asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, prin creşterea veniturilor
individuale ale lucrătorilor agricoli;
- stabilizarea pieţelor;
- asigurarea siguranţei aprovizionărilor;
- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Pentru punerea în practică a politicii agricole comune, în anul 1958, miniștrii
agriculturii din cele șase state s-au întâlnit la Stressa (Italia) stabilind trei principii care să
guverneze politica agricolă comună, și anume:
- principiul pieţei unice – produsele agricole să circule fără restricţii în interiorul UE (prin
eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială
cu efect similar);
- principiul preferinţei comunitare – să fie favorizat consumul produselor obținute în cadrul
UE, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele agricole importate. Preferinţa
comunitară s-a realizat printr-un sistem de prelevări variabile şi de restituiri.
- principiul solidarităţii financiare –măsurile comune să fie finanţate dintr-un buget comun.
Agricultura a reprezentat întotdeauna un sector sensibil și special al economiei, care
trebuie protejată şi administrată deoarece17:
17
Luțaș, M., Câlea, S., op. cit., pag. 72
37
- produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; ele
reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi chiar al supravieţuirii
unei economii;
- structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale;
- produsele agricole sunt materii prime pentru mai multe ramuri ale industriei uşoare;
- din punct de vedere al ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate
(dependenţa de factorii naturali). Oferta volatilă există pe piaţa cu o cerere relativ rigidă.
În acest caz, preţul produselor agricole pot să fluctueze puternic în intervale foarte scurte
de timp. Pentru asigurarea stabilității în acoperirea nevoilor consumatorilor şi în
veniturile producătorilor, a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin
intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice;
Necesitatea adoptării unei politici agricole comune, care să conducă la relansarea
producției și satisfacerea consumului, a fost determinată de situația deplorabilă a acestui
sector după cel de-al II-lea Razboi Mondial.
Principalele argumente în favoarea PAC au fost18:
- contrastele dintre cele şase state membre, în momentul constituirii structurilor comunitare
(datorate unor cauze de natură geografică şi modului de abordare în timp a problemei
agriculturii - statele bogate au susţinut fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri
ridicate, în vreme ce, statele sărace au atras la bugetul de stat tot mai multe venituri dinspre
sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale);
- la sfârşitul anilor ’60 cele şase state dispuneau de 65 milioane hectare de teren agricol și de o
populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, existând diferenţieri semnificative între state.
Astfel, ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp
ce agricultura producea 36% din PIB-ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al
Germaniei. Producţia agricolă acoperea doar 85% din nevoia de hrană a celor şase state
membre;
- existența unor diferenţe semnificative din punct de vedere al dimensiunilor şi al randamentelor
fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite (fermele din S.U.A. erau aproximativ de
20 de ori mai mari decât cele europene, un fermier american hrănind 50 de locuitori, față de
doar 10 locuitori cât hrănea unul european).
Activităţile specifice acoperite prin PAC sunt:
- controlul schimburilor comerciale cu produse agricole;
- măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri
de investiţii nerambursabile;
- reglementări privind standardele de sănătate, etc.
Aria de cuprindere a PAC

Pentru atingerea obiectivelor sale, PAC se bazează în prezent pe două componente sau
doi piloni:
1. pilonul I: politica de control a pieţei
2. pilonul II: politica de dezvoltare rurală
Politica de control a pieţei (de intervenție)

Politica de control este cea mai importantă componentă, având drept obiectiv
susţinerea producţiei comunitare, pe o piaţă unică a produselor agricole, cu instrumente
economico-financiare şi reglementări specifice economiei libere. Instrumente utilizate în
cadrul acestei politici sunt:
- sistemul de susţinere a preţurilor;
18
ibidem, p.72-73
38
- ajutoarele financiare;
- barierele de import;
- sistemul monetar propriu agriculturii.
A) Sistemul de susţinere a preţurilor

Potrivit PAC, metoda intervenţiei prespune susţinerea preţurilor produselor agricole,
realizându-se astfel, protejarea fermierilor împotriva preţurilor excesiv de joase precum și
apărarea consumatorului împotriva preţurilor excesiv de înalte. Intervenția prin prețuri
intervine în două momente distincte:
1. existenței unui surplus de produse, caz în care este necesară preluarea acestuia de la
producătorii agricoli;
2. corespunzător situației în care piaţa acţionează în favoarea cererii, intervenție care are loc
prin vânzarea produselor agricole stocate.
Preţurile de intervenţie sunt preţurile la care se fac achiziţiile publice, respectiv
vânzările publice. Ele presupun plafoane de preţuri pentru produsele agricole pe piaţa
internă.
Există trei categorii de prețuri de intervenție:
1. prețurile indicativ, orientative sau țintă;
2. prețurile prag la frontieră;
3. prețurile garantate sau de intervenție.
Preţul indicativ constituie preţul la care Consiliul recomandă vânzarea produselor
agricole pe piaţa comună, astfel încât să se asigure un standard “rezonabil” al veniturilor
producătorilor agricoli. Deși aceste preţuri au fost diminuate după reformele din 1992 şi
1999, ele continuă să fie mai ridicate decât preţurile internaţionale.
Preţul prag reprezintă preţul sub care importurile de produse agricole nu pot
pătrunde în UE (după adăugarea cheltuielilor specifice de transport şi comercializare pe
parcurs comunitar, preţul la consumator al produselor importate devenind mai mare decât
preţurile produselor interne). Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor vamale la
nivelul preţului mondial.
Preţul de intervenţie reprezintă preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru
producţia vândută pe piaţa internă. Se mai numește preţ garantat întrucât, sub nivelul
acestuia, agențiile comunitare cumpără şi depozitează cantităţile excedentare de produse.
Acest preț este utilizat pentru: cereale, lapte, zahăr, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui,
orez, tutun, carne de vită. Dacă iniţial, nivelul preţului de intervenţie era superior celui de pe
piaţa mondială, mai târziu, prin reformele din anul 1992 (McSharry) şi din 1999, acesta a fost
adus la nivelul de pe piaţa mondială.
Utilizarea preţurilor distorsionate pentru anumite produse agricole a condus la
creşterea producţiei acestora, obţinându-se astfel surplusuri extrem de costisitoare. Acest fapt
a impus ulterior utilizarea de noi pârghii care să vizeze reducerea susţinerii financiare atunci
când se atingeau ţintele propuse. Aceste pârghii erau: cantităţile maxime garantate, cotele
maxime de producţie (contingentele) şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea
costului producţiei obţinute în surplus.
B) Ajutoarele financiare
Ajutoarele financiare sunt constituite din plăţile directe şi alte ajutoare financiare şi
refinanțările la export (subvențiile la export). Acestea reprezintă plăţi acordate fermierilor.
Plăţile directe sunt formate din:
- subvenţiile pentru producţie;
- plăţile compensatorii.

39
Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror preț este prea mare
descurajând astfel consumul. Acordarea subvenţiilor se face pentru ca, atât producatorii, cât și
consumatorii să fie protejați (preţul pentru consumatori să fie menţinut la un nivel rezonabil,
iar veniturile producătorilor să rămână ridicate). Se acordă subvenții pentru: ulei de măsline,
seminţe oleaginoase, carne de oaie şi tutun.
Plăţile compensatorii au fost introduse în anul 1992, odată cu reformele McSharry,
pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de
intervenţie. Astfel, o parte din eforturile financiare pentru subvenţionarea agriculturii au
trecut de la consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari plătite) la contribuabili.
Alte ajutoare financiare sunt acordate, fie, din bugetul comun, fie, din bugetele statelor
membre. Se pot acorda ajutoare financiare suplimentare în următoarele cazuri:
- calamităţi naturale;
- pentru „scoaterea voluntară din producţie” a terenurilor şi cultivarea cu plante pentru
biomasă;
- asociaţiilor de producători care doresc să implementeze anumite sisteme de calitate;
- fermelor mici care nu beneficiază în proporţie egală cu cele mari de sprijinul comunitar.
Refinanţările la export se folosesc atunci când există decalaje între preţurile
comunitare (mai mari) şi preţurile mondiale (mai mici). Exporturile de produse agricole
comunitare sunt încurajate prin acordarea, către exportatori, a unor sume care reprezintă
diferenţa dintre preţul indicativ şi preţul mai mic care se obţine pe piaţa internaţională.
Refinanţările se aplică în cazul produselor cu surplusuri: cereale, produse lactate, carne de
vită, carne de porc, carne de pasăre, ouă, unele fructe şi legume, ulei de măsline, orez, vin,
zahăr.
C) Barierele de import
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale, aplicate asupra
importurilor, combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Pentru
anumite produse agricole, care provin în special din zona mediteraneană, UE a stabilit, însă,
un regim preferențial pentru statele în curs de dezvoltare (prin încheierea de acorduri
preferenţiale). Aceste produse nu reprezintă, însă, un pericol pentru agricultura europeană.
D) Sistemul monetar propriu agriculturii
Era utilizat pentru a asigura stabilitatea preţurilor produselor agricole şi a veniturilor
producătorilor agricoli. Acest sistem presupunea calculul unor rate de schimb speciale numite
“cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Dacă, pe piaţă existau diferenţe între ”cursurile
verzi” şi cursurile pieţei, se acordau prin mecanismul numit compensări monetare (un sistem
de impozite şi subvenţii), compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. În 1992,
sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit de aranjamente agromonetare, prin care se
fixau (periodic) ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor agricole în
interiorul spaţiului comunitar. Sistemul “banilor verzi“ a fost înlocuit de la 1 ianuarie 1999, cu
mecanismul ratei de schimb19.
Politica de dezvoltare rurală

Politica de dezvoltare rurală devine cel de-al doilea pilon PAC după elaborarea de către
Comisie a documentului strategic Agenda 2000. Cuprinde două categorii de măsuri de
dezvoltare rurală20:
1) măsuri însoțitoare care presupun acordarea de sprijin financiar fermierilor pentru
următoarele situații:
 pensionarea anticipată;
19
Luțaș, M, Câlea, S., op. cit., p. 77
20
xxx, (2003), Politica Agricolă. Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată, Institutul European
din România, București, p. 21-22, disponibil online la: http://beta.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf
40
 promovarea metodelor de producţie agricolă care asigură protejarea mediului
înconjurător şi conservarea patrimoniului rural;
 pentru exploatarea zonelor defavorizate;
2) măsuri de modernizare și diversificare a exploatațiilor agricole, concretizate în acordarea
de sprijin financiar pentru:
 investiții în exploatațiile agricole pentru eficientizarea și diversificarea producţiei,
îmbunătăţirea calităţii produselor, protejarea mediului, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
ale animalelor;
 investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor
agricole, în vederea creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole;
 înfiinţarea de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au
mai condus o fermă agricolă anterior;
 activităţi de formare profesională (îndeosebi în domeniile calităţii produselor şi
protejării mediului);
 conservarea şi protejarea pădurilor;
 alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural,
renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor
meşteşugăreşti, etc.
Costurile PAC
PAC este considerată o politică comunitară scumpă deoarece utilizează o pondere
însemnată din bugetul comunitar, fiind în același timp și cea mai protecționistă.
Condițiile existente în momentul creării acesteia nu se mai regăsesc în prezent (lipsa
de produse agricole din anii ’60 față de surplusul acestora din ultimii ani). Ca atare, PAC este o
politică comunitară anacronică.
PAC dezavantajează consumatorii europeni ca urmare a prețurilor produselor agricole
comunitare mai mari față de cele obținute de alte state.
De asemenea, PAC generează inechitate între categoriile sociale (prin subvențiile
acordate), precum și între producătorii europeni, favorizând marii fermieri (ca urmare a
costurilor marginale mai mici comparativ cu cele ale micilor fermieri).
Fiind o politică comunitară cu un puternic caracter protecționist, PAC a generat o serie
de conflicte cu alte state, îndeosebi cu S.U.A.
Totodată, prin utilizarea unei agriculturi intensive și a obținerea supraproducțiilor,
PAC a devenit o sursă de poluare și distrugere a mediului înconjurător.
Beneficiile PAC
Pe lângă o serie de costuri, PAC a generat și o serie de beneficii, și anume:
- creșterea producției agricole ca urmare a utilizării unor prețuri mai mari comparativ cu cele
ale produselor agricole din alte state;
- creșterea competitivității prin utilizarea noilor tehnologii;
- creșterea productivităţii factorilor de producție utilizați în agricultură;
- scăderea dependenței de importurile de produse agricole;
- creșterea veniturilor fermierilor și îmbunătățirea nivelului de trai în mediul urban;
- scăderea ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale;
- transformarea UE din importator net în exportator net de produse agricole.
Structura legislativ-instituţională şi financiară

Instituţiile implicate în elaborarea şi implementarea PAC sunt:
1) Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit;
2) Parlamentul European;

41
3) Comisia Europeană.
Consiliul adoptă, în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul European, legislația
cu privire la o serie de aspecte referitoare la producerea hranei, dezvoltarea rurală și
gestionarea activităților de pescuit21.
În exercitarea prerogativelor de consultanţă, Parlamentul este asistat de Comitetul
AGRI, organ permanent.
Comisia Europeană are două atribuţii în domeniul agricol: iniţiativă legislativă şi
implementarea PAC.
De securitatea alimentară răspunde Autoritatea Europeană pentru Securitatea
Alimentelor, organizaţie independentă creată în anul 2002, cu rol consultativ pe lângă
Comisie.
Finanţarea s-a realizat mult timp dintr-un singur fond, Fondul European de Orientare şi
Garantare a Agriculturii (FEOGA), înlocuit de la 1 ianuarie 2007 cu: Fondul European pentru
Garantare Agricolă (FEGA) și FEADR (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală).
FEOGA cuprindea două secţiuni: una de garantare, care acopera aproximativ 90% din totalul
cheltuielilor şi prin care era finanţat sistemul de preţuri şi de susţinere a pieţei; una de
orientare, care acoperea susţinerea financiară acordată ajustării structurilor agricole.
FEGA și FEADR formează împreună instrumentul financiar unic actual al PAC. FEGA
este utilizat pentru susținerea piețelor agricole, iar FEADR pentru programele de dezvoltare
rurală.
Reformele PAC
Prima încercare de reformă PAC a fost Planul Mansholt (anul 1968), prin care se
propunea comasarea exploataţiilor agricole (80-100 ha pentru cultură mare şi 40-60 de vaci
de lapte sau echivalentul acestora). Reforma nu a avut succes ca urmare a implicaţiilor
negative pe care le-ar fi avut asupra micilor agricultori, fapt pentru care au existat reacţii
vehemente din partea acestora. Reforma propusă de Sicco Mansholt a fost o recunoaștere a
faptului că era necesară nu numai o politică de susţinere prin preţuri, ci şi una “structurală”.
De-a lungul timpului, măsurile de susținere de prețuri foarte mari în comparație cu
prețurile pieței mondiale au generat în timp apariția supraproducției agricole generând
cheltuieli suplimentare comunitare. PAC a început să genereze tot mai multe excedente, iar
pentru eliminarea acestora și buna gestionare a cheltuielile agricole, Consiliul a stabilit
înlocuirea sistemului de protecție prin prețuri cu sistemul de ajutoare compensatorii pentru
venituri (pierderile de venituri au fost compensate integral prin plăți directe pe hectar sau/și
acordarea de prime pe cap de animal).
Primele schimbări în cadrul PAC au intervenit în anii ’80 prin măsuri îndreptate spre
controlul producției agricole, și anume, introducerea cotelor de producţie care limitau dreptul
producătorilor la venituri garantate de un nivel maxim al producţiei. Acestea au fost stabilite
iniţial pentru cereale, lactate şi zahăr, pentru ca apoi să fie extinse și la ouă, carne de vită, oaie
şi porc, vinuri, etc. Cotele de producţie au fost completate de “impozitele de co-
responsabilitate” care erau plătite de fermieri, dacă se depăşeau cotele admise.
Reformele din anul 1988 au instituit cantităţile maxime garantate din fiecare produs
pentru care preţurile puteau fi subvenţionate.
Schimbarea radicală a PAC s-a produs îu anul 1992, odată cu adoptarea de către
Consiliu a pachetului de măsuri propuse de comisarul pentru agricultură de la acea vreme,
Ray MacSharry. Reforma a fost impusă de:
- cheltuielile bugetare mari și supraproducție;
- de negocierile din cadrul Rundei Uruguay;
21
http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/configurations/agrifish/
42
- de presiunile SUA în direcția reducerii semnificative a intervenionismului agricol.
Prin reforma Mac Sharry s-au umărit:
- reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri (cereale, carne de
vită, unt, etc) și alinierea lor la prețurile mondiale;
- acordarea către fermieri a unor plăți compensatorii prin care erau despăgubiți pentru
pierderea suferită de aceștia (reducerea prețurilor garantate și scoaterea din cultură a
terenurilor arabile).
Prin reforma Mac Sharry, costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele
statelor membre.
Următoarea reformă PAC a fost „Agenda 2000” care a continuat reforma Mac Sharry.
Prin aceasta, au continuat reducerea nivelului preţurilor prag şi acordarea de plăţi directe
fermierilor. Efectul continuării acestor măsuri s-a concretizat în eliminarea unor problemele
financiare şi a celor legate de administrarea surplusului obţinut din producţia internă.
Totodată, Agenda 2000 a adus ca element de noutate: “politica de dezvoltare rurală”.
Aceasta cuprinde măsurile privind: calitatea produselor şi a procesului de producţie;
protejarea mediului înconjurător; dezvoltarea integrată a zonelor rurale.
În anul 2003 a fost adoptată o nouă reformă PAC, denumită și ”Reforma Fisher. Scopul
vizat era asigurarea unui echilibru mai bun pentru susținerea mediului rural, prin
transferarea unor fonduri din Pilonul I al PAC în Pilonul II. Prin această reformă s-a urmărit
orientarea cu precădere spre cerințele pieței, sprijin mai puțin distorsionat pentru comerțul
agricol și centrarea activității mai mult pe calitate și mai puțin pe cantitate.
Anul 2013 aduce în atenție o nouă reformă PAC, care a produs o schimbare radicală
prin transformarea acesteia dintr-o politică a anilor ’50 într-o politică a mileniului 3, cu
componente obligatorii de mediu. Prin această reformă se au în vedere:
- consolidarea competitivității sectorului;
- promovarea unei agriculturi durabile și inovatoare;
- ocuparea forței de muncă și creșterea economică în zonele rurale.
De asemenea, se urmărește adaptarea politicii agricole la noile provocări (siguranța
alimentelor la nivel mondial, schimbările climatice, gestionarea durabilă a resurselor naturale
și susținerea zonelor rurale, cu menținerea vitalității economiei rurale)22.
Rezumat:
Politica agricolă comună este una dintre cele mai vechi și mai dinamice politici
comunitare. Aceasta s-a impus în rândul politicilor comunitare ca urmare a importanței
sectorului agricol în economiile statelor membre și mai ales lipsei de produse agricole în
perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. PAC a suferit numeroase
schimbări și ajustări ca urmare a noilor conjuncturi, priorități, a introducerii noilor tehnologii,
a evoluției pieței agricole, a presiunilor din afară UE. În prezent aceasta este formată din doi
piloni: organizații comune de piață și dezvoltare rurală.
Politica privind concurenţa
Generalități
Rațiunea principală de a fi a politicii privind concurența este determinată de faptul că
piața nu poate în mod natural să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară care
să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Principiul economiei de piaţă deschise nu presupune
22
https://ue.mae.ro/node/396
43
o atitudine pasivă faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci, menţinerea unei vigilenţe
constante pentru buna funcționare a pieţei. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât asistăm
în prezent, din ce în ce mai mult, la procesul de globalizare a economiei mondiale, caracterizat
prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor23.
Regulile privind concurența au fost introduse în cadrul Comunității Europene în 1957,
prin Tratatul CEE. Acestea trebuiau să asigure faptul că restricţiile (tarifare şi netarifare)
existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu
vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări. Practic, politica privind concurența
era privită ca o condiţie necesară realizării pieţei interne.
Tratatul de la Roma prevedea instituirea unui “sistem care să împiedice denaturarea
competiției în interiorul pieței comune”. Scopul urmărit era crearea unor norme privind
concurența care să asigure funcționarea corespunzătoare a pieței europene și care să ofere
consumatorilor avantajele unui sistem de piață liberă. Politica în domeniul concurenței
trebuie să garanteze o concurență loială în rândul întreprinderilor. De asemenea, aceasta:
urmărește dezvoltarea inițiativelor de afaceri și creșterea eficienței; permite consumatorilor
să beneficieze de o ofertă mai largă; contribuie la reducerea prețurilor și la îmbunătățirea
calității.
În momentul lansării PC, doar Germania avea o legislație articulată în domeniul
concurenței, toate celelalte state membre având reglementări mult mai puțin riguroase decât
cele prevăzute de Tratatul CEE. Din acest motiv, statele membre au adoptat unele reguli
procedurale prin care să se pună în aplicare prevederile acestui tratat înainte de expirarea
perioadei de trei ani.
Două motive au făcut ca politica în domeniul concurenţei să fie esenţială în constituţia
economică, și anume: (1) concurenţa şi pieţele concurenţiale sunt principala modalitate de
realizare a obiectivelor economice din Tratat; (2) instituirea pieţei interne poate eşua sau
poate da rezultate nesatisfăcătoare, dacă practicile restrictive în domeniul afacerilor la nivel
naţional ar crea bariere efective în calea concurenţilor din alte state membre. Astfel de bariere
private ar putea apărea sau s-ar putea perfecţiona ca răspuns la necesara eliminare a
barierelor publice. Politica în domeniul concurenţei ar trebui să asigure că barierele publice
nu pot fi înlocuite de bariere private şi, astfel, nu pot pune în pericol unitatea pieţei interne24.
Principalele obiective ale PC sunt:
1. să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, care pot
afecta comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici
concertate);
2. să împiedice situaţiile în care anumite firme caută să exploateze de o manieră abuzivă
puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie
dominantă);
3. să împiedice intervenţiile guvernelor Statelor Membre prin discriminări în favoarea
întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de
stat/privat (ajutoarele de stat).
În primii ani ai existenței PC, construcția institiuțională a fost prioritară (a fost creat
Directoratul General IV ca unul dintre primele servicii ale Comisiei și a fost numit un Comisar
responsabil pentru domeniul concurenței). Ajutoarele de stat și monopolurile au fost
neglijate, PC fiind sinonimă cu politica privind practicile restrictive (cartelurile). Se urmărea
promovarea competitivității industriei europene, încurajându-se, astfel, marile companii
europene. Anii ’70 au fost caracterizaţi prin atenţia acordată abuzurilor legate de existenţa
23
xxx, (2003), Politica în domeniul concurenței, Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată,
Institutul European din România, București, p. 3, disponibil online:
http://beta.ier.ro/documente/formare/Politica_concurenta.pdf
24
El-Agraa, Ali M., (2001), The European Union Economics and Policies, Sixth edition, Pearson Education, p.187
44
unor poziţii dominante, respectiv spre posibilităţile de control a fuziunilor şi concentrărilor
economice. În anii ’80, în centrul preocupărilor PC s-au aflat problemele legate de ajutoarele
de stat şi fuziunile.
Reglementările comunitare subliniază faptul că politica privind concurența nu
reprezintă un scop în sine, ci o condiție necesară pentru realizarea pieței interne (Art. 3(g)
TCE: scopul urmărit este instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei
interne, concurenţa nu este distorsionată”).
Potrivit principiului ”laissez faire-ului”, concurența se realizează prin jocul pieței.
”Firmele sunt lăsate să concureze liber pe piaţă, mecanismul pieţei fiind cel care realizează
selecţia între firmele eficiente, care rămân pe piaţă şi cele ineficiente, eliminate din joc.
Rezultatul aşteptat: creşterea gradului de fragmentare a pieţei şi implicit creşterea
concurenţei între firmele din statele membre, cu efecte benefice asupra eficienţei în utilizarea
resurselor şi în distribuirea veniturilor”.25
Din perspectiva structurilor competitive, piaţa Uniunii Europene îmbracă forma pieţei
cu concurenţă monopolistică, iar politica privind concurenţa ține seama de caracteristicile
acesteia.
Trăsăturile distinctive ale politicii privind concurenţa în UE26 sunt:
- baza solidă conferită prin Tratatele de la Paris şi Roma;
- nu a înlocuit politicile privind concurenţa din fiecare stat membru, însă fiecare își
alienează sau modelează politicile naţionale cu politica privind concurenţa în UE;
- deține un rol extrem de important în programul de construcţie a Pieţei Unice, întrucât
trasează regulile competiţiei şi urmăreşte aplicarea lor, fiind considerată motorul
mecanismului Uniunii Europene;
- creşterea fără precedent a firmelor mixte, restructurarea industriilor, apariţia unor noi
industrii şi impactul globalizării, au generat un număr mare de situaţii noi care au
determinat modificarea componentelor şi reglementărilor specifice acestei politici;
- Comisia Europeană este instituţia cu autonomie considerabilă în acest domeniu întrucât
crează reglementări, conduce investigaţii, decide, aplică şi, dacă este cazul, sancţioneză.
Baza legală. Instituții responsabile

Primele reglementări comunitare în domeniul concurenței au fost cuprinse în Tratatul
privind crearea CECO, din 1951, prin Art. 65 şi 66. Acestea reglementau practicile din sectorul
cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice. Aceste prevederi au fost ulterior preluate
în articolele 85(81) şi 86(82) ale Tratatului de la Roma din 1957, chiar dacă instrumentele
regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica
europeană în domeniul concurenţei se se bazează pe Art. 3(f) al Tratatului CEE (Art. 3(g) al
Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei
Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele
85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. Articole 81 și 82 din Tratatul CE au devenit ulterior (de la 1
decembrie 2009) articolele 101 și 102 ale Tratatului privind funționarea Uniunii Europene
(101 TFUE și 102 TFUE). Prin Art. 108 şi 109 TFUE este reglementat ajutorul de stat, iar în art.
106 sunt prevăzute norme aplicabile întreprinderilor publice - obligate să respecte regulile
specifice mediului concurențial, având în vedere faptul că se află în situații speciale,
privilegiate.
Potrivit art. 103 TFUE, Consiliul UE a adoptat legislația secundară pentru punerea în
aplicare a normelor respective. Cel mai important este Regulamentul nr. 1/2003, intrat în
vigoare din mai 2004. Modificările aduse de acest regulament vizează înlocuirea sistemului
25
Luțaș, M., Câlea, S. op cit, pag. 83
26
idem
45
centralizat (în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene), cu un sistem bazat pe
aplicarea descentralizată a normelor privind concurența, competențele esențiale fiind
transferate autorităților naționale de concurență, inclusiv instanțelor judecătoreşti, potrivit
normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.
La nivel comunitar, instituţia responsabilă de aplicarea PC este Comisia Europeană.
Aceasta poate fi sesizată, fie, prin notificare, fie, ca urmare a unei plângeri înaintate de o firmă
sau un stat, fie, poate acţiona din proprie iniţiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite
situaţii specifice sau chiar un întreg sector economic. Comisia are dreptul de a penaliza orice
încălcări ale regulilor privind concurenţa, penalizări care pot fi de până la 10% din veniturile
companiei incriminate.
De asemenea, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) poate decide dacă acţiunea Comisiei a
fost în limitele puterilor stabilite în mod legal. CEJ poate acționa atât în cazul unor solicitări
făcute de instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în faţa
Tribunalului de Primă Instanţă (TPI).
Lupta împotriva înţelegerilor restrictive

Politica comunitară privind concurența interzice toate înţelegerile între firme care pot
afecta concurenţa. Practicile restrictive de concurenţă au trei forme principale de manifestare:
- acordurile încheiate între agenţii economici;
- deciziile asociaţiilor de agenţi economici;
- practicile concertate.
După poziţia părţilor în procesul de producţie/distribuţie al produselor/serviciilor, se
disting:
- restricţii orizontale de concurenţă, la care participă agenţi economici situaţi la acelaşi
nivel al producţiei sau distribuţiei;
- restricţii verticale de concurenţă care implică agenţi economici situaţi la nivele diferite.
Din categoria înțelegerilor restictive fac parte27:
1. Acordurile orizontale, care îmbracă forme precum:
- stabilirea directă/indirectă a preţului între producătorii de bunuri similare;
- acordurile privind schimbul de informaţii ale vânzărilor;
- drepturile de proprietate industrială;
- alianţe în domeniile de vârf.
2. Acordurile verticale, precum:
- acordurile de distribuţie exclusivă între diferite grupuri de furnizori;
- acordurile de cumpărare exclusivă şi franchising-ul.
3. Fuziunile şi achiziţiile
Acordurile orizontale
Prin art. 81 al Tratatului CE sunt interzise înţelegerile, deciziile şi practicile concertate
care au ca efect împiedicarea, restrîngerea sau distorsionarea concurenţei în cadrul pieţei
interne unice şi care afectează comerţul între statele membre. Acest articol include trei
paragrafe28 legate de:
1. interzicerea acordurilor între firme, a deciziilor de asociere şi a practicilor concertate, care
împiedică, restrâng sau falsifică jocul concurenţei în interiorul spaţiului comunitar, şi care
sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”;
2. nulitatea acordurilor sau deciziilor care fac obiectul acestor interdicţii;
27
ibidem, pag. 84-85
28
Drăgan, G., (2005), Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Ed.
ASE, București, disponibil online: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap6
46
3. posibilitatea includerii anumitor acorduri, care se dovedesc utile, în categoria de excepţii de
la regulă enunţată în primul paragraf.
Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. acordul permite: ameliorarea producţiei/distribuţiei produselor; promovarea progresului
tehnic şi economic;
b. asigură consumatorilor o parte din profitului rezultat datorită unor preţuri mai mici, o
calitate superioară, structură diversificată a ofertei etc.;
c. acordul urmărește atingerea unor obiective strategice;
d. nu elimină concurenţii, pentru o parte substanţială a produselor în cauză.
Acordul restrictiv constituie un acord între două sau mai multe firme, prin care: se adoptă un anumit tip
de comportament; sunt ocolite regulile şi efectele concurenţei libere pe piaţă. Interdicţiile se aplică
acordurilor orizontale (acţiuni ale unor firme din acelaşi stadiu al producţiei, transformării şi
comercializării) şi celor verticale (acţiuni ale unor firme din stadii diferite ale procesului de producere şi
comercializare, care nu sunt concurente între ele). Practica concertată constituie un proces de
coordonare între diferite firme, dar, care nu presupune încheierea unui acord propriu-zis. Practica
concertată se situează la un nivel inferior înțelegerilor.
Acordurile orizontale se bazează pe29:

a) Stabilirea în secret a preţului între producătorii de bunuri similare;
b) Acorduri privind schimbul de informaţii cu privire la vânzări;
d) Drepturile de proprietate industrială (mărci, brevete de invenţie, drepturi de autor) care
pot servi pentru separarea pieţelor şi pot permite firmelor practici anticoncurenţiale;
e) alianţe strategice în domenii de vârf.
Acordurile verticale
Acordurile verticale reprezintă acordurile sau o serie de practici concertate stabilite
între două sau mai multe întreprinderi care acționează fiecare la niveluri diferite ale
procesului de producție/de distribuție, și, care se referă la condițiile în care părțile pot
cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri/servicii.
Restricţiile verticale de concurenţă se leagă de acordurile încheiate pentru distribuţia
de bunuri şi servicii. Principalele forme de organizare a distribuţiei se concretizează prin
încheierea contractelor de agenţie, distribuţie exclusivă, franciză şi distribuţie selectivă. În
cadrul acestor contracte, multiple obligaţii asumate de părţi, precum: exclusivitatea
teritorială, exclusivitatea de aprovizionare, preţuri impuse, organizarea promovării
produselor, folosirea drepturilor de proprietate intelectuală, conţin în ele potenţialul de a
atrage aplicarea normelor ce sancţionează restricţiile de concurenţă.
Acordurile verticale pot îmbrăca una din următoarele forme30:
a) Acorduri de distribuţie exclusivă între grupuri de furnizori (importatori şi
distribuitori) aplicate în colectiv – au drept efect segmentarea pieţei comune şi a părţilor sale
constituente naţionale, restrângând comerţul între statele membre şi contravenind scopurilor
pieţei unice.
Contractul de distribuție exclusivă reprezintă contractul prin care furnizorul se obligă să vândă anumite
bunuri, într-un anumit teritoriu, distribuitorului, distribuitor care le revinde apoi în nume şi pe cont
propriu. De regulă, în schimbul exclusivităţii de distribuţie, distribuitorul se obligă să nu distribuie
bunuri identice/similare ale altor producători. Exclusivitatea de distribuţie poate fi absolută sau totală
(exclusivitate închisă). În acest caz furnizorul-producător, interzice total fiecăruia dintre distribuitorii săi
să vândă clienţilor care nu sunt localizaţi în teritoriul său contractual. Cea de-a doua formă a
exclusivității de distribuție - exclusivitatea deschisă - asigură o protecţie parţială (distribuitorii nu au
29
Luțas,M. & Câlea, S. op.cit., p. 85-86
30
ibidem, p. 86-87
47
dreptul să-şi promoveze activ vânzările în teritoriul altui distribuitor, sau să-şi înfiinţeze vreun depozit
acolo, fiind liberi însă să satisfacă orice comenzi neprovocate provenind de la clienţi situaţi în afara
teritoriului lor contractual).
Francising-ul este o formă extremă de distribuţie selectivă31 în care o companie impune

unui distribuitor metode de conducere a afacerii ca mijloc de exploatare a dreptului intangibil
de proprietate în know-how sau mărci de comerţ. Această metodă contribuie la integrarea
pieţei europene prin facilitarea dezvoltării reţelelor de distribuţie multinaţionale. Datorită
acestui fapt şi dimensiunii relativ reduse ale firmelor distribuitoare, CE a anunţat
introducerea unei exceptări în bloc a francizelor din domeniile distribuţiei şi serviciilor. Cu
toate acestea, Comisia se opune înţelegerilor verticale colective între un grup de furnizori şi
distribuitori ai aceluiaşi produs.
b) Acorduri de cumpărare exclusivă. Acestea îngreunează accesul pe piaţă al
producătorilor concurenţi, restrângând concurenţa inter-mărci.
Abuzul de poziţie dominantă

Art. 102 TFUE (ex-art.62 CE) interzice abuzul de poziție dominantă, sau, altfel spus,
folosirea abuzivă de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute
pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, dacă acest lucru afectează comerțul
între statele membre.
Prin poziţie dominantă se înțelege situaţia în care, puterea economică a unei firme, îi
permite acesteia să afecteze concurenţa de pe piaţa în cauză, sau, cu alte cuvinte, îi permite
unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa. Abuzul
de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o firmă influenţează
structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă.
Trebuie reținut un aspect esențial în legătură cu deținerea unei poziții dominante și
folosirea abuzului de poziție dominantă. Simpla deţinere a unei poziţii dominante nu constituie,
în sine, o încălcare a normelor de concurenţă, ci, doar folosirea abuzivă a puterii de piaţă
conferite printr-o poziţie dominantă, caz în care este necesară intervenţia autorităţilor care
deţin competenţe în domeniu.
Posibilele abuzuri de poziție dominantă32 pot fi următoarele:
- impunerea, în mod direct/indirect, a preţurilor de vânzare/cumpărare sau a altor condiţii de
tranzacţionare inechitabile;
- limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorilor;
- aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creându-se astfel un dezavantaj concurenţial;
- condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Un comportament abuziv de afaceri presupune stabilirea prealabilă a pieţei relevante33
pe care întreprinderea sau întreprinderile acuzate îşi desfăşoară activitatea. După
31
Distribuția selectivă constituie un sistem de distribuție în care furnizorul încheie înțelegeri verticale cu un număr
limitat de distribuitori, aleși în aceeași zonă geografică. Acordurile de distribuție selectivă restrâng numărul
distribuitorilor agreați și interzic vânzările către distribuitorii neutorizați, singurii cumpărători posibili ai distribuitorilor
agreați fiind ceilalți distribuitori desemnați și consumatorii finali.
32
Lazăr, I., Lazăr, L. (2015), ”Abuzul de poziţie dominantă în dreptul european al concurenţei (I)”, Rev. Universul
Juridic nr. 10, octombrie 2015, p. 32, disponibil online: http://revista.universuljuridic.ro/wp-
content/uploads/2016/02/04_Revista_Universul_Juridic_nr_10-2015_PAGINAT_BT_I-L_Lazar.pdf
33
Piaţa relevantă se determină în raport cu: piaţa produsului, piaţa geografică şi piaţa temporală. Piaţa produsului
presupune o investigaţie pe clase de produse; aceasta este determinată în funcţie de existenţa altor produse similare sau
substituibile. Piaţa geografică, reprezintă teritoriul în care condiţiile de concurenţă sunt omogene. Piaţa temporală se
referă la schimbările structurale suferite în timp de o anumită piaţă.
48
determinarea pieţei relevante, investigaţiile efectuate pentru stabilirea abuzului de poziţie
dominantă trebuie să urmărească aspecte privitoare la:
- măsura în care întreprinderea/întreprinderile deţin o poziţie dominantă pe piaţa
relevantă;
- deţinerea poziţiei dominante pe teritoriul pieţei interne sau pe o parte substanţială a
acesteia;
- caracterul abuziv al comportamentului de afaceri;
- afectarea de către comportament a comerţului între statele membre;
- existenţa unei justificări obiective pentru comportamentul avut în vedere34.
Concentrarea economică
Concentrarea economică se realizează atunci când un număr redus de agenţi
economici deţin o pondere ridicată a activităţii economice exprimată prin totalul vânzărilor
activelor sau forţei de muncă utilizate, etc., pe o anumită piaţă.
Concentrările economice se realizează în urma:
1. fuziunilor între doi/mai mulţi agenţi economici;
2. dobândirii controlului asupra unui agent economic sau asupra unei părţi a acestuia
prin: participare la capital, cumpărare de elemente de activ printr-un contract sau prin alte
mijloace;
O operaţiune de concentrare/fuzionare a mai multor întreprinderi sau de preluare a
controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară dacă:
- cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de firmele implicate depășesc 5 miliarde
euro;
- cifra totală de afaceri realizată în mod individual în cadrul UE de cel puţin două firme
implicate, depășește 250 milioane euro, condiţia fiind ca fiecare dintre firmele mizate să nu
realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.
Conform Regulamentului (CE) nr. 139/2004 35 privind controlul concentrărilor
economice între întreprinderi, dacă pragurile menționate mai sus nu sunt atinse, atunci o
concentrare economică are totuși dimensiune europeană dacă:
- cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate companiile implicate
depășește 2,5 miliarde euro;
- în fiecare din cel puțin trei țări ale UE, cifra totală de afaceri combinată realizată de toate
companiile implicate depășește 100 de milioane euro;
- în fiecare din cel puțin trei țări ale UE, cifra totală de afaceri combinată realizată de către
fiecare din cel puțin două dintre companiile implicate depășește 25 de milioane euro;
- cifra totală de afaceri realizată în UE de către fiecare dintre cel puțin două dintre
companiile implicate depășește 100 de milioane euro, cu excepția cazurilor în care fiecare
dintre companiile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la
nivelul UE într-una și aceeași țară a UE.
Comisia poate solicita blocarea concentrării economice dacă acea concentrare este
incompatibilă cu piața comună (concentrare amenință să afecteze semnificativ concurența pe
o piață din statul membru respectiv, care prezintă toate caracteristicile unei piețe distincte
sau dacă o concentrare afectează concurența pe o piața din statul membru respectiv, care
prezintă toate caracteristicile unei piețe distincte și care nu constituie o parte semnificativă a
pieței comune).
Comisia poate dispune firmelor implicate dizolvarea concentrării și revenirea la
situația existentă anterior concentrării.
34
Lazăr, I., Lazăr, L. (2015), op.cit., pag. 37
35
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32004R0139&qid=1471176590748
49
Controlul ajutoarelor de stat
Ajutorul de stat presupune orice ajutor public, acordat de către autorităţile centrale, locale sau
regionale. Acesta poate proveni și de la organisme private sau alte organisme asupra cărora
statul, o instituţie publică, o autoritate locală/regională exercită o influenţă puternică în mod
direct sau indirect. Ajutorul de stat poate îmbrăca forme diferite: reduceri fiscale, garanţii la
împrumuturi, livrări de bunuri sau servicii în condiţii preferenţiale, injecţii de capital în
condiţii discriminatorii în raport cu investiţiile private.
Formele ajutorului de stat și/sau motivul acordării lui nu sunt, însă, relevante. Ceea ce
contează în cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurenţei de
pe piaţă. Din acest punct de vedere, în interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare,
există următoarele patru condiţii cumulative, în care o măsură/tranzacţie economică în care
este implicat statul poate fi considerată ajutor de stat:
- să implice folosirea resurselor statului;
- să asigure un avantaj firmelor beneficiare;
- să fie selectivă;
- să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivel transfrontalier36.
Art. 107 alin. (1) TFUE precizează că “sunt incompatibile cu Piața internă ajutoarele acordate
de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau
amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de
producție, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre Statele Membre”.
Există însă o serie de derogări de la această interdicție, fiind, conform art. 107 alin. (2) și
(3) TFUE, compatibile cu Piața internă următoarele ajutoare de stat:
- cu caracter social acordate consumatorilor individuali, dacă acestea sunt acordate fără
discriminare în funcție de originea produselor;
- destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau alte evenimente
extraordinare;
- care favorizează dezvoltarea economică a regiunilor cu un nivel de trai anormal de scăzut
sau cu un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut;
- cele care promovează realizarea unui proiect important de interes european comun sau
care remediează perturbări grave ale economiei unui Stat Membru;
- destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor regiuni economice;
- destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului;
- alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la propunerea
Comisiei.
Rezumat:
Politica privind concurența este o condiţie necesară realizării pieţei interne. Aceasta
trebuie să garanteze o concurență loială în rândul întreprinderilor în spațiul UE. Are rolul de a
asigura buna funcționare a piețelor, fapt pentru care autoritățile competente în domeniul
concurenței trebuie să prevină și să corecteze comportamentele anticoncurențiale. In acest
sens, sunt supravegheate: acordurile orizontale, acordurile verticale, abuzul de poziție
dominantă, concentrările economice și ajutoarele de stat. Orice încălcare a regulilor
concurenței este penalizată de către Comisia Europeană.
36
Dragan, G., op. cit., disponibil online:
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Dreptul_european_concurentei.pdf
50
Uniunea Economică și Monetară
Aspecte generale
UEM reprezintă rezultatul unui proces integrativ complex derulat în plan economic și
monetar, care a presupus parcurgerea mai multor etape. În același timp, UEM este considerată
a fi etapa superioară a integrării multinaționale bazată pe: (i) adoptarea și implementarea
unei politici monetare comune; (ii) coordonarea politicilor economice și fiscale ale Statelor
Membre; (iii) existența unei monede unice; (iv) liberalizarea fluxurilor de capital; (v)
existența unui sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară.
Pentru crearea și funcționarea UEM a fost necesară îndeplinirea unei condiții esențiale:
existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor, sau, altfel spus, existența unei piețe
interne unice.
În cadrul UEM, participarea statelor membre este diferită. Toate Statele Membre fac
parte din UEM, însă, nu toate fac parte din zona euro (au adoptat moneda unică). Ca atare, în
cadrul UEM se disting mai multe grupuri de state:
- grupul statelor membre care fac parte din zona euro. Până în prezent 19 state au adoptat
moneda unică. 11 state fac parte din zona euro începând cu anul 1999: Austria, Belgia,
Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. La
acestea li s-au alăturat în timp și altele: Grecia - 2001; Slovenia – 2007; Cipru și Malta –
2008; Slovacia – 2009; Estonia – 2011; Letonia – 2014; Lituania -2015);
- grupul statelor membre care dispun de clauza opt-out37 care le permite să aleagă, sau nu,
adoptarea monedei unice (Marea Britanie și Danemarca);
- grupul statelor membre care dețin statutul de stat membru cu derogare de la adoptarea
monedei unice și care vor trebui să intre în zona euro într-o perioadă nedeterminată
(Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria, Polonia, România, Suedia).
Instituțiile UEM au ca principale obiective38:
- finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar și a
costurilor operațiunilor de schimb valutar și a celor legate de acoperirea împotriva
fluctuațiilor monetare;
- asigurarea comparabilității costurilor și a prețurilor în Uniune. În aceste condiții sunt:
avantajați consumatorii; stimulate schimburile comerciale din UE; facilitate activitățile
întreprinderilor;
- consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei. Prin aceasta:
- se elimină orice posibilitate de speculații între monedele din Uniune;
- se asigură un nivel ridicat de invulnerabilitate a noii monede în fața speculațiilor
internaționale;
- se creează toate condițiile pentru ca euro să devină o importantă monedă de rezervă
și de plată.
În favoarea sau împotriva formării UEM au existat o serie de argumente. Principalele
argumente în favoarea UEM39 au fost:
- completarea pieţei unice prin introducerea monedei unice;
37
De clauza opt-out beneficiază doar cele două state - Marea Britanie și Danemarca, considerate state membre ale
spațiului comunitar la data semnãrii Tratatului de la Maastricht. Celelelte State Membre care au aderat la UE după
această dată nu beneficiazã de aceastã clauzã.
38
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.1.2.pdf
39
Luțaș, M., Câlea, S., op.cit, pag. 143-144
51
- eliminarea costurilor de conversie a monedelor naționale ale Statelor Membre și creşterea
vitezei de transfer a fluxurilor monetare;
- eliminarea fluctuațiilor cursurilor de schimb și reducerea riscurilor legate de schimburi
comerciale;
- o mai bună informare a participanţilor la tranzacţii datorită transparenţei preţurilor;
- introducerea disciplinei monetare, care nu mai permite guvernelor să utilizeze valutele
drept instrumente de politică economică;
- asigurarea stabilității prețurilor ca urmare a scăderii inflaţiei, prin disciplina impusă
economiilor din zona Euro;
- obținerea economiilor de scară ca urmare a fuziunii pieţelor financiare;
- creşterea eficienţei şi obţinerea unor ritmuri înalte de creştere economică;
- întărirea poziţiei UE în cadrul sistemului monetar internaţional;
- posibilitatea de atingere a ţelului privind crearea uniunii politice.
Împotriva formării UEM s-au adus următoarele argumente40:
- inexistența unei zone monetare optime41 în care structurile economice ale statelor
participante să fie similare, iar șocurile asimetrice să nu afecteze doar anumite state;
- pierderea controlului şi a puterii de decizie în problemele monetare din partea guvernelor
naționale;
- pierderea de flexibilitate (guvernele naţionale nu mai pot lua decizii de politică monetară
care să permită protejarea economiilor lor de şocurile externe, în detrimentul altor ţări);
- incompatibilitatea ciclurilor de afaceri (faze diferite ale ciclului în care se pot afla la un
moment dat Statele Membre) şi standarde de viaţă diferite între statele membre;
- divizarea UE în state din interiorul şi state din afara UEM;
- apariția costurilor materiale generate de: înlocuirea monedelor naţionale cu moneda
unică; crearea instituţională; modificările de natură legislativă necesare.
Momentele formării Uniunii Economice și Monetare

Principalele momente pe linia integrării monetare europene au fost următoarele42:
- crearea, în anul 1950, a Uniunii Europene de Plăți (EPU) - la care au participat 18 țări din
Europa și din Africa (țări din zona de influență a lirei sterline și francului)43;
- crearea Comunității Economice Europene (CEE) - a condus la liberalizarea fluxurilor de
bunuri şi servicii, şi la formarea Pieţei Comune, ceea ce a însemnat liberalizarea mişcării
factorilor de producţie;
- Summitul de la Haga din 1969 - a pus în discuție problema creării unei uniuni economice şi
monetare44.
- Raportul Werner din 1970 - a propus crearea UEM prin fixarea irevocabilă a parităţilor
dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
- crearea în 1979 a Sistemului Monetar European (SME), înlocuit mai târziu de către
Mecanismul Ratei de Schimb;
40
ibidem, pag. 144
41
O zonă monetară optimă presupune: o mare deschidere a economiilor pentru comertțul comunitar; mobilitate
transfrontalieră ridicată a capitalului și forței de muncă; o mare flexibilitate a prețurilor și salariilor; realizarea de
transferuri fiscale prin redistribuiri de venituri din impozite către zone aflate în recesiune.
42
Luțaș, M., Câlea, S., op.cit, pag. 136
43
EPU a facilitat convertibilitatea monedelor europene prin stabilirea ratelor de schimb care reflectau realitatea situației
economice a fiecărei țări. EPU a fost desființată în 1958.
44
Șefii de stat sau de guvern, reuniţi la Haga, au solicitat Consiliului de Miniştri să elaboreze un plan de realizare a
unei uniuni economice şi monetare în etape. Lucrările au fost realizate de un grup de experţi condus de Pierre Werner,
prim-ministru al Luxemburgului, lucrări finalizate prin redactarea Raportului Werner. Acesta din urmă a fost publicat
în anul 1970 și propunea crearea unei uniuni economice şi monetare în mai multe etape până în anul 1980.
52
- crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice și monetare, sub
conducerea preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jaques Delors. Acesta a
elaborat raportul45 care îi poartă numele, și, prin care propunea o nouă bază pentru
unificarea monetară în Europa, definiind strategia care a permis realizarea uniunii
monetare;
- Tratatul de la Maastricht (1992) care a consființit crearea Băncii Centrale Europene
(înființată în anul 1998). Prin acest tratat s-au stabilit și criteriile pe care statele membre
trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar european;
- crearea Sistemului European al Bãncilor Centrale (SEBC), a cărui funcţionare se bazează pe
mai multe principii generale (independenţa instituţională şi financiară a Băncii Centrale
Europene şi a băncilor centrale ale statelor membre; transparenţa; subsidiaritatea;
responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht);
- introducerea monedei Euro - 1ianuarie 1999.
Sistemul Monetar European (SME)

Introducerea acestui mecanism a fost determinată de suspendarea, în anul 1971, a
convertibilității monetare în aur a dolarului american, suspendare care a generat o mai mare
libertate de fluctuație a cursurilor de schimb. Un astfel de fenomen avea o serie de consecințe
economice și financiare, fapt pentru care, CE a recurs la introducerea mecanismului monetar
amintit mai sus.
Șarpele monetar a funcționat între anii 1972-1979, cunoscând două tipuri de șarpe
monetar: primul, între 24 aprilie 1972-11 martie 1973, iar cel de-al doilea, între 12 martie
1973-12 martie 1979.
Mecanismul șarpelui monater a permis variaţia cursului valutar în cadrul unui tunel ce
reflecta marjele de fluctuaţie autorizate. În cadrul primului șarpe monetar, numit și șarpele cu
tunel, exista 2 tipuri de marjă faţă de USD, inferioară şi superioară, care determină tunelul.
Marja de fluctuație a monedelor europene faţă de dolar era de ±2,25%, în timp ce marja de
fluctuație între monedele europene era de ±4,5%. Șarpele în tunel prevedea, deci, un regim
fix al ratelor de schimb. Apropierea cursului valutar de marginile extreme ale acestei benzi de
fluctuație (limite stabilite), impunea intervenţia Băncilor Centrale prin vânzarea sau
cumpărarea monedei cerute/oferite excedentar, direct sau indirect, prin intermediul altei
monede din șarpele monetar. Prin aceste intervenții se readuceau monedele în interiorul
benzilor de fluctuație admise. Șarpele în tunel a fost afectat de practica speculațiilor
(deținătorii de dolari căutau să se debaraseze de moneda americană prin achiziții de aur de pe
piața liberă de la Londra46), fapt pentru care, a fost adoptată cea de-a doua formă a acestui
mecanism monetar.
Al doilea șarpe monetar, numit și șarpele fără tunel, a presupus excluderea marjelor de
fluctuație față de USD și menținerea limitelor de fluctuație (maxime și minime) stabilite între
monedele europene (±4,5%). S-a elimininat, astfel, obligația de susținere condiționată a
cursului USD pe piețele de schimb, determinând dispariția tunelului în interiorul căruia era
îngrădit.
45
Raportul Delors din 1989 propunea realizarea UEM în trei etape: I) realizarea pieţei interne, reducerea disparităţilor
dintre politicile economice ale statelor membre, eliminarea obstacolelor din calea integrării financiare şi intensificării
cooperării monetare; II) stabilirea organelor de bază şi a structurii organizatorice a UEM şi consolidarea convergenţei
economice; III) fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb şi atribuirea de responsabilităţi monetare şi economice
depline diferitelor instituţii şi organisme comunitare.
46
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., (1999), Monedă, credit, bănci, E.D.P., București, pag. 76
53
Mecanismul a funcționat cu dificultate. Au avut loc dese retrageri și reveniri47 ale
Statelor Membre, precum și o serie de reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare
(multe monede au fost reevaluate48). Șarpele monetar nu a reușit să asigure stabilitatea dorită
nici pentru monedele rămase49 în sistem, ceea ce a condus la înlocuirea lui cu Sistemul
Monetar European.
Consiliul European de la Copenhaga, din anul 1978 (7-8 aprilie) şi cel de la Bremen, din
același an (6-7 iulie), au trasat liniile noului sistem. Acestea au fost adoptate de către Consiliul
European de la Bruxelles din decembrie 1978, care a decis crearea Sistemului Monetar
European. Punerea în aplicare a sistemului a fost decisă pentru 13 martie 1979. La acea dată,
Comunitatea Economică Europeană, cu excepția Marii Britanii, a creat spațiul monetar bazat
pe o unitate de cont, numită ECU. Aceasta din urmă a fost una dintre componentele sistemului,
celelalte fiind: Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), Institutul Monetar
European (IME) și Mecanismul ratei de schimb (MRS).
Unitatea de cont europeană, ECU (European Currency Unit), a fost introdusă începând
cu anul 1975, fiind un coş de valute (ale ţărilor participante), ponderea de participare a
valutelor fiind dată de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor internaţionale.
ECU reflecta media puterilor de cumpărare ale monedelor componente (media ponderată),
valoarea acesteia determinându-se zilnic, iar ponderea monedelor la fiecare 5 ani.
ECU era utilizată de către instituțiile comunitare drept unitate de cont pentru:
stabilirea bugetului, exprimarea tarifelor vamale, stabilirea prelevărilor și a altor vărsăminte
intra-comunitate. În operațiunile bancare, ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor
publice și private.
ECU a îndeplinit o serie de funcții, și anume:
- funcția de monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
- funcția de bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
- funcția de bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
- funcția de instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare între autorităţile
monetare50.
Începând cu anul 1995, ECU primește denumirea de EURO51, încetându-și existența la 1
ianuarie 1999.
Fondul European pentru Cooperare Monetară (FECOM) a fost creat în anul 1973 și
constituia un organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene. Acestea
din urmă își acordau între ele credite pe termen foarte scurt, pe termen scurt și mediu în
vederea echilibrării balanței de plăți. Fondul se constituia din transferurile efectuate de către
băncile centrale (ale țărilor care aveau monede cuprinse în ECU), în proporție de 20% din
rezervele de aur și dolari în schimbul unei cantități corespunzătoare de ECU. Gestionarea
fondului era asigurată de către Banca Reglementelor Internaționale. Aceasta a acționat ca
agent al FECOM între 1973-1995. Prin crearea în anul 1994 a Institutul Monetar European
(IME), FECOM este dizolvat, atribuțiile acestuia fiind preluate.
47
În anul 1972, lira sterlină iese din mecanism. Ca urmare a riscului de epuizare a rezervelor valutare, Marea Britanie
nu a reușit să mențină cursul monedei sale. De asemenea, coroana daneză părăsește și ea șarpele monetar, dar, revine la
finele anului 1972. În anul 1974, este rândul lirei italiane să părăsească, de data aceasta, definitiv, șarpele monetar, în
timp ce francul francez iese în ianuarie 1974 și revine în iulie 1975.
48
De exemplu, marca germană a fost reevaluată de patru ori, guldenul olandez - de două, iar francul belgian - o singură
dată.
49
Monedele comunitare rămase în șarpele monetar, înaintea renunțării la acesta, au fost: marca germană, guldenul
olandez, francul belgian, cel luxemburghez și coroana daneză.
50
Dardac, N., Vascu, T., Monedă și credit. Modulul I, cap. 3 Sistemul Monetar European, disponibil online:
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=capitolul%203
51
Numele simbolizează Europa, fiind același în toate limbile oficiale ale UE.
54
Institutul Monetar European (IME) nu a exercitat nicio responsabilitate în aplicarea
politicii monetare. Aceasta din urmă a rămas în responsabilitatea autorităților naționale.
Principalele sarcini ale IME au fost: consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale
ale Statelor Membre și coordonarea politicilor monetare ale acestora pentru a asigura
stabilitatea prețurilor. IME a fost dizolvat după înființarea Băncii Centrale Europene (BCE - 1
iunie 1998).
În centrul SME se afla mecanismul ratei de schimb (MRS), care a fost introdus în
anul 1979 cu scopul de a reduce fluctuațiile cursurilor de schimb și a atinge stabilitatea
monetară în Europa. Mecanismul prevedea o marjă de fluctuaţie de ±2,25%52 faţă de ECU,
pentru cele opt state participante. Deşi Marea Britanie făcea parte din SME, aceasta a fost
singura ţară care nu a participat la MRS. SME a contribuit la stabilizarea cursului de schimb,
primind trei noi membri până în 1992: Spania (1987), Marea Britanie (1990) şi Portugalia
(1992).
În cadrul MRS exista obligativitatea definirii valorii propriei monede a fiecărui stat
participant faţă de celelalte. În același timp, se stabilea și o rată centrală de paritate în ECU.
Fiecare bancă centrală era obligată să intervină pe piețele valutare atunci când propria
monedă ajungea la nivelul marjei de fluctuație (când se atingea 75% din ecartul maxim
acceptat, denumit prag de divergenţă/semnal de alarmă). Practic, în aceste situații se impunea
intervenţia a două bănci centrale (banca centrală proprie și banca centrala a țării a cărei
monedă se aprecia/deprecia în raport cu moneda națională).
Integrarea monetară bazată pe mai multe monede a început să dea semnale negative
începând cu anii 1992. Tulburările de pe piața de schimb valutară din 1992-1993 a afectat
puternic funcționarea sistemului. Două din cele zece monede au ieșit din sistem (lira italiană
și lira sterlină), cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo
portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez), iar una dintre ele a atins marje
de fluctuație mai mari (±15%).
Aceste stări de fapt au condus la o reconsiderare a SME care să se bazeze pe o monedă
unică. Astfel, începând cu anul 1999, odată cu adoptarea monedei unice, s-a trecut la
Mecanismul Ratei de Schimb II (MRS II). Prin acest mecanism s-a renunțat la sistemul
multilateral, fiind adoptat un sistem bilateral în care fiecare monedă participantă are definită
o paritate centrală în raport cu Euro. Totodată, marja de fluctuație a fost lărgită la ±15%, iar
orice depășire a acestei benzi impune intervenția Băncii Centrale Europene și a băncilor
centrale ale Statelor Membre.
Participarea la MRS II este voluntară. Aceasta reprezintă însă unul din criteriile de
convergenţă (ţările candidate la zona euro trebuie să participe la MRS II, fără tensiuni majore,
cu cel puţin doi ani înainte de a îndeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice).
MRS a antrenat o serie de avantaje și dezavantaje53 pentru țările participante. Printre
avantaje, putem menționa următoarele:
- reducerea riscurilor investiționale și de afaceri ca urmare a creșterii stabilității mediului
financiar prin folosirea sistemului de cursuri semi fixe;
- realizarea de acțiuni colective care să îi permită fiecărui Stat Membru să se bazeze nu doar
pe eforturile proprii de menținere a valorii monedelor lor;
- introducerea disciplinei financiare în lupta împotrivei inflației (respectarea marjelor de
fluctuație impuse);
- alocarea mai bună a resurselor (eliminarea incertitudii legate de evoluția cursurilor de
schimb);
52
Excepție de la aceste limite făcea Italia, căreia i s-a permis o bandă mai largă de fluctuație, ca urmare a unei inflații
ridicate și a dificultăților politice interne (de ±6%).
53
Luțaș, M., Câlea, S., op. cit., pag. 140-141
55
- stimularea IMM-urilor (acestea nu mai erau așa de mult expuse modificărilor nefavorabile
ale cursurilor de schimb);
- dezvoltarea schimburilor comerciale intracomunitare.
Principalele dezavantaje ale MRS s-au concretizat în:
- presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie
guvernamentală (capacitate limitată a guvernelor de a acoperi piaţa);
- presupunerea că guvernele ar putea contribui la asigurarea stabilității cursurilor de
schimb prin intervenții în momente de depreciere ale monedele altor State Membre;
- buna funcționare a mecanismului doar în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi
constante (mecanismul a reacţionat violent şi negativ după reunificarea Germaniei și după
respingerea, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din
Statele Membre);
- încurajarea speculanţiilor prin găsirea unui cumpărător garantat pentru monedele slabe
din sistem (băncile centrale ale Statelor Membre);
- pierderea suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale de către guvernele Statelor
Membre.
Politica monetară comună (PMC)

Politica monetară comună (PMC) a fost introdusă pe baza Tratatului de la Maastricht,
semnat în anul 1991. Aceasta se bazează pe o monedă unică (euro), administrată de Banca
Centrală Europeană.
Obiectivele principale ale PMC sunt:
- stabilitatea prețurilor;
- susținerea politicilor economice generale ale Uniunii în condițiile respectării principiilor
economiei de piață și a concurenței.
UEM s-a format în urma unui proces unitar derulat în trei etape. Aceste etape au fost
următoarele:
I) etapa consolidării pieței unice și începutul creării structurilor economico-instituționale
ale UEM. Prima etapă s-a desfășurat între 1 iulie 1990 și 31 decembrie 1993.
În vederea includerii practicilor monetare ale Statelor Membre în cadrul SME, s-a
urmărit creșterea convergenței politicilor economice și a cooperării între băncile centrale
prin:
- asigurarea libertății totale de mișcare a capitalurilor în cadrul Uniunii (eliminarea
restricțiilor legate de mișcările de capital);
- consolidarea mecanismului ratei de schimb;
- întărirea cooperării între băncile centrale ale țărilor membre.
II) etapa de convergență a politicilor economice ale Statelor Membre și de consolidare a
cooperării dintre băncile centrale naționale (de evitare a deficitelor bugetare excesive și de
obținere a independenței BCE). Acest lucru s-a realizat prin interzicerea: finanțărilor directe a
deficitelor bugetare; accesului privilegiat al autorităților publice la instituțiile financiare.
Etapa debutează la 1 ianuarie 1994 și se termină la 31 decembrie 1998.
În cadrul aceleași etape s-a creat Institutul Monetar European, ca precursor al Băncii
Centrale Europene și s-au iniţiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel
european.
La 2 mai 1998, şefii de state şi de guverne au nominalizat primele State Membre care
pot utiliza moneda unică, pe baza criteriilor de convergenţă şi în funcţie de rezultatele
economice din anul 1997 (Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania). Tot atunci, Consiliu a stabilit că două state – Grecia
și Suedia – nu îndeplineau condițiile trecerii la moneda unică. Marea Britanie și Danemarca nu
au fost examinate datorită notificării de neparticipare la cea de-a treia etapă a UEM.

56
Îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor de convergență nominală, numite și criteriile
de la Maastricht, permite, sau nu, adoptarea monedei unice. Pentru a ajunge în etapa a treia,
fiecare Stat Membru trebuie să întrunească cinci criterii de convergență care se referă la:
1) stabilitatea prețurilor: rata inflației să nu depășească cel mult 1,5% ratele medii de inflație
ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;
2) rata dobânzilor: pe termen lung, aceasta nu poate fi mai mare cu mai mult de 2% față de
ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a dobânzilor;
3) deficite: deficitele bugetare naționale să nu fie mai mare de 3% din PNB;
4) datoria publică: să nu depășească 60% din PNB;
5) stabilitatea cursului de schimb: menținerea ratelor de schimb în limitele marjei de
fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.
În urma Consiliului European de la Dublin (decembrie 1996) a fost adoptat Pactul de
Stabilitate și Creștere (PSC). Acesta reprezintă un acord politic între Statele Membre UE în
vederea coordonării politicilor fiscale naționale în cadrul UEM, pentru asigurarea unui climat
de stabilitate și de prudență bugetară considerată necesară pentru succesul UEM. Pactul a fost
adoptat pentru a se asigura că țările care au aderat la UEM respectă criteriile de stabilitate și
după aderare (deficitul bugetar să nu depășeasc 3% din PIB, iar datoria publică să nu
depășească 60% din PIB).
III) etapa de introducere a monedei unice și de aplicare a politicii monetare comune. Aceasta
debutează la 1 ianuarie 1999. Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană
înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară comună care este definită și pusă
în aplicare în euro. Politica monetară comună a înlocuit politicile monetare naționale ale
statelor care au intrat în zona euro.
Între 1 ianurie 1999-31 decembrie 2001, a existat o perioadă de tranziţie în care
moneda unică a funcţionat numai ca monedă de cont, alături de monedele naţionale. La 1
ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro au fost puse în circulație în 12 țări din zona euro
(cele 11 care îndepliniseră, în 1998, criteriile de convergență la care s-a alăturat, în 2001,
Grecia). Monedele şi biletele naţionale au fost retrase, treptat, din circulaţie. Statele care au
aderat la euro au stabilit perioade diferite de retragere efectivă din circulaţie a monedelor
naţionale. Din acest moment, euro devine singura monedă utilizată în toate tranzacțiile
bancare și în operațiunile cu numerar în cadrul țărilor din zona euro.
Politica economică comună

UEM acoperă politica monetară („uniunea monetară”), politica bugetară și procesul de
luare a deciziilor economice („uniunea economică”).
Potrivit art. 121 din TFUE, Statele Membre trebuie să își considere politicile economice
drept o problemă de interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului UE. Art.120 TFUE
prevede adoptarea unor orientări generale ale politicilor economice, care să cuprindă
recomandări pentru factorii de decizie din domeniul politicilor macroeconomice și
structurale. Aceste orientări au reprezentat unul dintre instrumentele principale de
coordonare a politicilor pe parcursul primului deceniu de existență a UEM. Din anul 2005,
orientările generale ale politicilor economice au fost comasate cu liniile directoare privind
ocuparea forței de muncă (articolul 148 din TFUE), devenind orientările integrate. Acestea
sunt aprobate de către liderii UE, la reuniunile de primăvară ale Consiliului European și
actualizate în funcție de necesități.
Odată cu introducerea monedei unice, competențele în ceea ce privește formularea
politicii monetare și a politicii valutare au fost transferate la nivelul zonei euro, în timp ce

57
competențele privind politica economică au fost menținute, în principal, la nivelul factorilor
responsabili de elaborarea politicilor naționale. Prin delimitarea atribuțiilor, politicile
economice – cum sunt politicile fiscale și cele structurale – țin seama de caracteristicile
naționale și de cele instituționale.
Economiile din UE au un grad ridicat de interdependență ca urmare a pieței unice
europene. Prin introducerea monedei unice, în zona euro, integrarea economică și financiară a
sporit în continuare. Pentru a ține seama de aceste interdependențe (efectele de contagiune,
situațiile în care deciziile de politică monetară adoptate de o țară le influențează pe celelalte),
este necesar ca politicile economice să facă parte dintr-un cadru european de coordonare și de
supraveghere.
Necesitatea acestui cadru european este subliniată de:
- ineficiența politicile economice naționale necoordonate în contextul unui șoc puternic
comun, care afectează, în general, în mod similar, majoritatea sau totalitatea țărilor
europene (cazul crizei financiare și economice actuale);
- necesitatea orientării politicilor economice naționale către stabilitate pentru a asigura
compatibilitatea cu politica monetară unică și cu obiectivul său fundamental, respectiv
stabilitatea prețurilor.
În cadrul UEM, politica economică acoperă doi piloni: fiscal și structural. Coordonarea
politicilor economice se realizează prin trei modele: primul, bazat pe reguli stricte, (adoptat
prin Pactul de Stabilitate și Creștere și creat pentru a impune disciplina financiară); al doilea,
are în vedere aplicarea unor proceduri care nu sunt obligatorii; al treilea este bazat pe metoda
deschisă de coordonare a politiciilor economice, rezultat al concluziilor Consiliului European.
Coordonarea politicilor economice ale statele membre este realizată de Consiliul
Afacerilor Economice și Financiare (ECOFIN). Acesta formulează anual cadrul general al
politicii economice (orientările majore) pentru Statele Membre care urmează să fie aprobat de
către Consiliu (la recomandarea Comisiei). De asemenea, Consiliul supraveghează aceste
orientări majore prin așa numita monitorizare multilaterală. În acest sens, Comisia Europeană
urmărește evoluția economică a Statelor Membre întocmind rapoarte pe care le înaintează
Consiliului, care procedează la o evaluare de ansamblu. Dacă Consiliul constată o
neconcordanță a politicilor elaborate de către un stat membru cu cadrul general, atunci,
acesta face recomandări în cadrul unui raport adresat Parlamentului European. În cazul în
care un stat membru se află în dificultate, atunci, Consiliul poate să stabilească măsurile care
trebuie luate, sau, poate să decidă acordarea de asistență financiară statului respectiv.
Instituții implicate în gestionarea UEM

UEM este gestionată de câteva instituții europene și naționale, fiecare având propriul
rol. Procesul de gestionare este cunoscut sub denumirea de „guvernanță economică”.
Instituțiile comunitare și naționale implicate în guvernanța economică54 sunt următoarele:
1. Comisia Europeană. Are rolul de a elabora previziunile economice și de a monitoriza
anumiți indicatori economici pentru toate țările membre, pentru a se asigura că acestea
respectă normele prevăzute de Pactul de Stabilitate și Creștere;
54
Comisia Europeană (2015), Uniunea Economică și Monetară și moneda euro, seria „Să înțelegem politicile Uniunii
Europene”, pag. 9, disponibil online: https://europa.eu/european-union/topics/economic-monetary-affairs_ro
58
2. Consiliul European. În cadrul acestuia, șefii de stat și de guvern ai țărilor UE stabilesc
principalele orientări politice;
3. Summitul zonei Euro. Șefii de stat/de guvern ai țărilor din zona Euro se reunesc de cel
puțin două ori/an pentru a coordona guvernanța euro;
4. Consiliul de Miniștrii al UE (Consiliul ECOFIN). Reunește miniștri din toate Statele Membre,
componența sa depinzând de domeniul politic abordat. Acesta este format din miniștrii de
finanțe din toate țările UE care au responsabilități de coordonare și legiferare în mai multe
domenii ale politicii financiare: coordonarea politicii economice; supravegherea
economică; monitorizarea politicilor bugetare și a finanțelor publice ale țărilor UE;
moneda euro (aspecte juridice, practice și internaționale); piețele financiare; mișcările de
capital și relațiile economice cu țări din afara UE. Pe baza propunerilor Comisiei, Consiliul
ECOFIN ia decizii cu caracter obligatoriu pentru țările UE;
5. Eurogrupul. Reunește miniștrii de finanțe din toate țările zonei Euro pentru a discuta
aspecte legate de moneda unică, în special înaintea Consiliului ECOFIN, în cadrul căruia
sunt adoptate oficial deciziile;
6. Parlamentul European. Împarte responsabilitatea elaborării legislației cu Consiliul ECOFIN
și exercită supravegherea gestionării UEM;
7. Guvernele naționale. Planifică bugetele naționale având în vedere limitele impuse pentru
deficite și datorii. Totodată, pun în aplicare deciziile luate de Consiliul de Miniștrii al UE.
Ele răspund de politica economică și socială, precum și de politicile în materie de educație,
muncă, pensii etc;
8. Banca Centrală Europeană55 (BCE). Are rolul de a gestiona în mod independent politica
monetară în zona Euro (stabilizează prețurile prin fixarea ratelor dobânzii, pentru a
controla inflația pe termen mediu).
Rezumat
UEM este rezultatul unui proces integrativ complex derulat în plan economic și
monetar. Acesta a presupus parcurgerea mai multor etape. În crearea UEM au existat o serie
de argumente pro și contra. De asemenea, pe linia integrării monetare au fost parcurse mai
multe momente. Toate Statele Membre participă în cadrul UEM, însă, în mod diferit. Există,
din acest punct de vedere, trei grupe de state (state care se află în zona euro; state care dispun
de clauza opt-out; state cu statut de state membre cu derogare de la adoptarea monedei
unice). În 1972 este pus în aplicare șarpele monetar. Datorită dificutăților de funcționare
acesta a fost înlocuit, în 1979, cu mecanismul ratei de schimb. În prezent este aplicat MRS II.
Formarea UEM a presupus trei etape. Ultima dintre acestea a însemnat introducerea în
circulație a monedei unice precum și înlocuirea politicilor monetare naționale cu politica
monetară comună (pentru statele aflate în zona euro). Pentru adoptarea monedei unice,
Statele Membre trebuie să îndeplinească criteriile de convergență nominale, cunoscute și sub
denumirea de criteriile de la Maastricht. UEM acoperă politica monetară comună, politica
bugetară și politica economică comună. Politicile economice ale statelor membre sunt
coordonate la nivel comunitar. În gestionarea UEM (guvernanța economică) sunt implicate
mai multe instituții comunitare și naționale.
55
BCE împreună cu băncile centrale ale Statelor Membre alcătuiesc Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Băncile centrale ale statelor care nu au adoptat moneda unică nu participă la luarea deciziilor de politică monetară
comună pentru zona euro. Obiectivele SEBC sunt: asigurarea stabilității prețurilor; elaborarea și aplicarea politicii
monetare unice; constituirea și deținerea de rezerve valutare ale statelor participante; menținerea stabilității financiare.
BCE adoptă politica monetară comună care va fi implementată apoi de băncile centrale ale statelor membre aflate în
zona euro. Totodată, BCE autorizează emisiunea de bancnote în zona euro. Unicii acționari și deținători ai capitalului
BCE sunt băncile centrale naționale. Capitalul subscris depinde de ponderea PIB-ului și populației statului membru în
totalul UE.
59
Teste pentru verificarea cunoştinţelor
1. Tariful vamal comun a intrat în vigoare în: a). 1968, b). 2004, c).2001, d).1957.
2. Taxele vamale ad-valorem reprezinta: a). instrument al politicii agricole; b). instrument de
natura tarifara in cadrul politicii cmerciale comune; c). instrument de natura netarifara in
cadrul politicii bugetare; d). instrument de natura tarifara in cadrul politicii de dezvoltare
regionala.
3. Un argument împotriva formării uniunii monetare este: a) pericolul inflaţionist; b)
pierderea puterii de decizie a statelor în problemele monetare; c) afectarea ritmului creşterii
economice; d). nici una din variantele de mai jos.
1995;
Bucureşti, 2006;
3. Dobrescu M. Emilian., Integrarea economică, Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001;
2005;
9. Steliac Nela, Elemente introductive de economie europeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2016
10. Steunenberg Bernard, Widening the European Union, Routledge, 2002.

60
MODULUL IV
Extinderea Uniunii Europene
I. Cuprins
1. Condiții necesare pentru aderarea la UE (Criteriile de la
Copenhaga)
2. Etapele procesului de aderare la UE
II. Obiective
Cunoașterea principalelor etape ale extinderii UE,
cunoaşterea principalelor criterii de aderare la UE,
prezentarea instituţiilor europene cu rol în extinderea
UE, cunoașterea etapelor necesare aderării la UE.
III. Cuvinte cheie

Exindere, aderare, criterii de aderare, etapele aderării

61
Extinderea UE – etape
Extinderea UE este un proces complex caracterizat, pe de o parte, de extinderea
spațială și, pe de altă parte, de adâncirea procesului de integrare. Prin extindere, are loc un
proces structural în cadrul căruia se produc modificări ale structurilor entităților teritoriale
care compun spațiul economic integrat al UE. Totodată, prin extindere, asistăm la procesul de
europenizare a statelor membre, europenizare care implică: (i) armonizarea instituțională
(obligații legislative prin care se pregătește accesul spre UE și prin care se remodelează și
redirecționează politicile autohtone); (ii) schimbarea structurilor de oportunitate autohtone
(schimbarea regulilor jocului în politică și afaceri); (iii) crearea convingerilor și așteptărilor
prin difuziunea multilaterală de idei și experiențe56.
Extinderea UE poate fi considerată drept rezultatul hotărârii de a împărţi cu alte state
beneficiile obţinute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a
devenit imposibil. Responsabilitatea UE este aceea de a ajuta ţările vecine în procesul de
dezvoltare economică şi democratică, precum și în promovarea stabilității şi securității.
Rădăcinile acestui ideal se află în experienţa acumulată ca urmare a tulburărilor manifestate
în Europa în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de cel de-al doilea război mondial şi a
optimismului de după război. Pacea şi stabilitatea stau la baza unei economii prospere, și
vicerversa. Părinţii fondatori ai UE s-au bazat pe raționamentul că integrarea economiilor din
Europa Occidentală ar asigura prevenirea războiului, ar crea pace, stabilitate şi prosperitate în
Europa57.
În prezent, UE are în componență 28 de state membre, cu o suprafață totală de
4.324.782 km2 și o populație totală de peste 507 milioane de locuitori. La aceste caracteristici
s-a ajuns printr-un proces de extindere, derulat în mai multe etape, și anume:
- 1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
- 1981: Grecia;
- 1986: Portugalia şi Spania;
- 1995: Austria, Finlanda şi Suedia;
- 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria;
- 2007: Bulgaria şi România;
- 2013: Croația.
Marea Britanie nu face parte din rândul statelor fondatoare a UE. Aceasta a făcut parte
din grupul țărilor intrate în UE în prima etapă a extinderii. Aceasta a decis ulterior formării
Comunităților să facă pasul aderării la UE. Explicația este dată de interesele comerciale pe
care le avea la acea vreme în relația cu Commonwealth-ul. Marea Britanie controla o bună
parte a relațiilor comerciale cu Commonwealth-ul și nu dorea renunțarea la poziția sa în
jocurile de formare a sferelor de influență. De asemenea, Marea Britanie considera că
beneficiile includerii acesteia în spațiul comunitar nu avea să acopere ”costurile” transferului
56
Luțaș, M., Câlea, S., op cit., pag. 157
57
Comisia Europeană, (2003), Extinderea UE. Realizări și provocări, raport prezentat de Wim Kok Comisiei Europene,
pag. 19 disponibil online:
http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_intr
oduction_ro.pdf
62
de suveranitate pe care îl implica aderarea la CEE. Cu o economie slăbită, Marea Britanie
face prima sa încercare de a se alătura Pieţei Unice în anul 1961, dar preşedintele francez
Charles de Gaulle se opune prin drept de veto acestui demers, acuzând-o de "ostilitate
profundă" contra proiectului de construcție europeană. Pe de altă parte, exista o temere din
partea Franței în privința Marii Britanii, și anume că, aceasta din urma ar fi reprezentat un
concurent la poziția dominantă a Frantei. Totodată, Franța nu dorea întărirea rolului Statelor
Unite ale Americii în Europa, prin Marea Britanie. 8 ani mai târziu, însă, la Summitul de la
Haga, succesorul lui de Gaulles, Georges Pompidou, își dă acordul pentru reluarea
negocierilor. Din 1972, prin semnarea Tratatului de Aderare, Marea Britanie devine membră
de jure, alături de Irlanda și Danermarca, iar din 1973 membră de facto.
Cel de-al doilea val de extindere a UE, anul 1981, aduce Grecia în spațiul comunitar. 5
ani mai târziu, în 1986, este rândul altor două țări: Spania și Portugalia să capete statutul de
țări membre a CEE. Cele trei state sunt admise în spațiul comunitar datorită unor interese
politice. Este vorba despre faptul că acestea trecuseră prin experiența unor dictaturi care au
condus spre instalarea unui climat favorabil instalării comunismului. Nici pe plan economic,
cele trei state nu aveau o situație foarte bună. Consolidarea democrației și îmbunătățirea
situației economice au necesitat un sprijin important din partea Comunității. Negocierile de
aderare pentru Grecia încep în anul 1976, iar pentru Spania și Portugalia în 1978.
Următoarea etapă de extindere a UE, cea de-a patra, are loc în anul 1995, când trei
state (Suedia, Finlanda, Austria) devin noi membre ale Uniunii. Spre deosebire de cele două
valuri de extindere anterioare, cea de-a patra, includea în spațiul comunitar trei state bogate,
al cărui PIB/locuitor depășea cu mult media țărilor UE din acel moment. Un alt atuu al acestor
țări a fost și preluarea, anterior momentului aderării (prin acorduri bilaterale sau la nivelul
AELS), a unor norme și reglementări ale CEE. Preluarea legislației Uniunii nu a întâmpinat
dificultăți, iar aderarea lor a fost doar o oficilizare a integrării informale existente deja.
Norvegia, deși initial și-a exprimat dorința de aderare la UE, a refuzat ulterior acest lucru,
refuz exprimat prin referendum.
Anul 2004 reprezintă cea de-a cincea etapă a extinderii. În acest an aderă la UE 10 state
central și est europene: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria. De-a lungul istoriei lor, aceste ţări au suferit din cauza
expansionismului statelor vecine mai mari, din Est şi Vest. Motivul aderării lor a fost teama de
a se găsi în situaţia de a fi libere, dar fără nici un fel de legături care să le ancoreze într-o
Europă care se schimbă rapid. De aceea, pentru a beneficia de o securitate sporită, aceste state
îşi doreau să adere atât la UE, cât şi la NATO. Acestea doreau reîntoarcerea în Europa după
divizarea artificială creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune a simbolizat revenirea în
familia europeană și a dat un caracter stabil tinerelor democraţii din aceste ţări, creând
climatul necesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din punct de vedere
social. Totodată, aderarea le-a asigurat beneficii economice şi sociale, oferind acces la piaţa
unică şi la asistenţă financiară suplimentară. În același timp, a oferit mai multe oportunităţi de
investiţii directe şi refacere economică, un mediu de afaceri stabil şi politici sociale
progresiste58.
În anul 2007 aderă la UE două state: România și Bulgaria. Cererile de aderare pentru
cele două țări sunt depuse în anul 1995, iar Tratatul de aderare este semnat în anul 2005. La
Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999 se decide deschiderea
negocierilor de aderare cu România și Bulgaria, alături de alte patru state candidate (Malta,
Slovacia, Letonia, Lituania). Aceste negocieri au fost lansate oficial - pentru România - în 15
februarie 2000.
58
ibidem, pag. 19
63
Ultimul val a avut loc în anul 2013, prin aderarea Croației. În prezent, statutul de țări
candidate la aderare este deținut de următoarele țări: Albania, Macedonia, Muntenegru,
Serbia și Turcia. Bosnia și Herțegovina, precum și Kosovo au statutul de țări potențial
candidate.
Condiții necesare pentru aderarea la UE (Criteriile de la Copenhaga)
Potrivit art. 49 și 6(1) al Tratatului UE, pentru a putea deveni membru al Uniunii, un
stat trebuie să fie stat european şi să respecte următoarele principii: al libertăţii, democraţiei,
respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale şi statului de drept.
La Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, au fost stabilite criteriile pe
care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al Uniunii Europene. Acestea
sunt următoarele:
1. criteriul politic: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept,
respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor.
Statele care doresc să adere la UE trebuie să garanteze:
- libertățile democratice (pluralismul politic, libertatea de expresie și libertatea religioasă);
- să înființeze și să garanteze funcționarea instituțiilor democratice, a independenței
sistemului judiciar, și a autorității constituționale;
- să organizeze alegeri libere și corecte;
- drepturile omului stipulate în Convenția pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale;
- respectarea drepturilor și protecția minorităților potrivit Convenției cadru pentru
protecția minorităților naționale.
2. criteriul economic: o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă
presiunilor concurenţiale din piaţă internă.
În acest sens este necesară:
- privatizarea sectorului de stat;
- liberalizarea prețurilor și asigurarea stabilității acestora;
- un sistem financiar puternic;
- asigurarea condițiilor necesare intrării de noi ofertanți pe piață (lipsa piedicilor din partea
monopolurilor sau lipsa unor bariere administrative);
- existența posibilității de ieșire a firmelor de pe piață prin faliment;
- existența sistemului juridic care să asigure garantarea proprietății;
- stabilitatea macroeconomică (stabilitatea prețurilor, echilibrul bugetar, echilibrul extern).
Pentru a avea capacitatea de a face concurență presiunii concurențiale din cadrul UE,
statele care aderă trebuie să dețină condițiile economice care să asigure competitivitatea
acesteia (economie de piață funcțională, infrastructură, sistem educațional, politici economice
adecvate, grad ridicat de integrare în UE, structura economică pe ramuri și tipuri de
proprietate, etc.).
3. acceptarea acquis-ului comunitar: capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru,
inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene.
Fiecare stat care dorește să adere trebuie să fie capabil să preia reglementările și
regulile existente în cadrul Pieței. În acest sens, trebuie să dispună de capacitatea
administrativă și juridică necesară transpunerii acquis-ului comunitar în legislația națională.
Totodată, trebuie să asigure aplicarea acestuia în practică.

64
Cele trei citerii de mai sus au fost denumite criteriile de aderare, sau, criteriile de la
Copenhaga, şi au fost confirmate în decembrie 1995 de către Consiliul European de la Madrid.
La acest Consiliu a fost subliniată importanţa adaptării structurilor administrative ale statelor
candidate în vederea creării condiţiilor pentru o integrare graduală, armonioasă.
Pentru deschiderea negocierilor de aderare trebuie îndeplinită o condiție, și anume:
îndeplinirea criteriului politic (această decizie fiind luată în Consiliul European). Îndeplinirea
celorlalte criterii este monitorizată apoi de către Comisia Europeană, iar rezultatul acestei
monitorizări este prezentat în Rapoartele de Ţară.
De stadiul de îndeplinire a criteriilor de la Copenhaga depinde momentul aderării unei
țări candidate. Totodată, abilitatea de a adopta și aplica acquis-ul comunitar va determina
progresele în negocierele de aderare. Aceste progrese sunt examinate anual și incluse în
cadrul ”rapoartelor de țară” redactate de Comisia Europeană și înaintate Consiliului UE. De
acestea depind deciziile de continuare a negocierelor.
Etapele procesului de aderare la UE
Aderarea unui stat la UE presupune parcurgerea mai multor etape.

Prima etapă constă în depunerea cererii de aderare la Consiliul UE. După depunerea
cererii de aderare, Comisia Europeană publică o opinie referitoare la aceasta, iar Parlamentul
European trebuie să dea avizul conform. În situația în care opinia Comisiei este pozitivă,
Consiliul decide în unanimitate, dacă i se acordă ţării respective statutul de ţară candidată şi,
nu neapărat la aceeaşi dată, deschiderea negocierilor de aderare.
În prima etapă a negocierilor, se face o analiză detaliată a compatibilităţii legislaţiei
respectivului stat candidat cu acquis-ul comunitar, denumită „screening”. Ca atare, procesul
de negociere este început prin publicarea raportului de screening.
Negocierile de aderare se derulează pe capitole. Deschiderea spre negociere a fiecărui
capitol se face în momentul în care UE consideră că ţara candidată respectivă a ajuns la un
nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Negocierea se referă la adoptarea
de către statul candidat a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui
program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu.
Pentru fiecare capitol, statul candidat depune un document de poziţie, prin care își face
cunoscut punctul de vedere în ceea ce privește negocierea domeniului respectiv, perioadele
tranzitorii solicitate pentru armonizarea deplină a legislației, precum și alte elemente
relevante. Consiliul adoptă apoi, în baza propunerii Comisiei, o poziţie comună care permite
deschiderea capitolului respectiv. Capitolul este închis provizoriu după ce se ajunge la o
poziţie comună, a UE şi a statului candidat. Nici un capitol de negociere nu este definitiv închis
până în momentul în care toate capitolele sunt finalizate.
Pentru fiecare capitol se poate stabili, de comun acord, o perioadă de graţie referitoare
la aplicarea unor reguli comune.
După încheierea negocierilor tuturor capitolelor, rezultatele acestora sunt incluse într-
un proiect de Tratat de Aderare, convenit între Consiliu şi statul candidat. Tratatul este
semnat după consultarea Comisiei şi după primirea avizului Parlamentului European. Acesta
este semnat de către Statele Membre şi statul în curs de aderare.
Tratatul trebuie ratificat de către toate statele semnatare pentru ca aderarea să aibă
loc la data menţionată în tratat (data la care acesta intră în vigoare). Ratificarea are loc în mod

65
diferit. În unele state, aceasta se face prin vot în parlamentul naţional, iar în altele, se
organizează referendum.
Perioada de negociere și perioada de preaderare au durate diferite de la un stat
candidat la altul, în raport cu gradul de pregătire a fiecărui stat şi cu ritmul în care se
desfăşoară procesul de adaptare a instituţiilor, standardelor şi a infrastructurii sale.
În sprijinul îndeplinirii criteriilor de aderare, UE acordă ţărilor candidate asistenţă
financiară, aceasta fiind stabilită prin parteneriatele de aderare.
Statele candidate trebuie să realizeze schimbările necesare la nivel instituţional în
vederea alinierii la acquis-ul comunitar şi să facă faţă obligaţiilor care decurg din statutul de
stat membru. În acest sens, sunt necesare investiţii considerabile. În vederea realizării
investițiilor sunt folosite instrumentele financiare. Numărul acestora a fost diferit de-a lungul
timpului. Astfel, în perioada 2000-2006, asistenţa de preaderare a constat în trei instrumente
financiare:
- PHARE (program destinat consolidării instituţionale, investiţiilor în infrastructură şi
coeziunii economice şi sociale);
- ISPA (destinat dezvoltării infrastructurii în domeniul mediului şi al transporturilor);
- SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare rurală).
Începând însă cu anul 2007, funcţionează un singur instrument de preaderare, IPA
(Instrument for Pre-accession Assistance – Instrument pentru asistenţa de preaderare), care
înlocuiește toate instrumentele de preaderare anterioare şi programul CARDS, derulat în
perioada 2000-2006 în ţările din Balcanii de vest (Albania, Bosnia-Herzegovina, Croaţia59,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Serbia şi Muntenegru).
Pe lângă instrumentele financiare menţionate, Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi
Instituţile Financiare Internaţionale (IFI) acordă cofinanţare statelor candidate.
După aderare, noile State Membre, nemaiputând beneficia de asistenţa de preaderare,
primesc, pentru o perioadă, asistenţă financiară prin Facilitatea de tranziţie, prevăzută prin
Tratatul de aderare.
Rezumat:
UE a cunoscut până în prezent mai multe valuri de extindere. Extinderea UE reprezintă
nu numai un proces de lărgire spațială (teritorială), ci și un proces de adâncire a integrării.
Pentru aderare, un stat candidat trebuie să parcurgă mai multe etape. De la depunerea cererii
de aderare și până la obținerea statutului de stat membru, țara candidată parcurge o anumită
perioadă, diferită de la o țară la alta, în cadrul căreia au loc negocieri pe mai multe domenii,
sau, pe capitole. În vederea sprijinirii îndeplinirii criteriilor de aderare, UE acordă asistență
financiară prin instrumente financiare. Numărul acestora din urmă a fost diferit de-a lungul
timpului. Începând cu anul 2007 există un singur instrument financiar care înlocuiește pe cele
folosite anterior.
Teste pentru verificarea cunoștințelor

1. Ce se înțelege prin procesul de aderare?
2. Care sunt principalele valuri de extindere ale Uniunii Europene?
3. Care sunt criteriile de la Copenhaga?
4. Ce instrumente de preaderare s-au folosit până în present?
5. Care este criterial obligatoriu de îndeplinit pentru deschiderea negocierilor de aderare?
6. Descrieți procesele de negocieri.
59
Croația de devenit Stat Membru al UE începând cu 1 iulie 2013.
66
1995;
Bucureşti, 2006;
3. Dobrescu M. Emilian., Integrarea economică, Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001;
2005;
9. Steliac Nela, Elemente introductive de economie europeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2016
10. Steunenberg Bernard, Widening the European Union, Routledge, 2002.

67

Suport de Curs Nela Steliac Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Nela Steliac Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE SIGHET (ID)

Modulul I FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI EUROPENE

Unitatea de curs 1 – Conceptul de integrare economică .....................................................................8

Unitatea de curs 2 – Formele integrării economice...............................................................................11

Unitatea de curs 3 – Istoricul formării Uniunii Europene.................................................................12

Teste pentru verificarea cunoștințelor............................................................................................................16

Modulul II Uniunea Europeană. Mecanisme şi instituţii

Unitatea de curs 1 - Tratatele Uniunii Europene.........................................................................................19

Unitatea de curs 2 - Instituțiile Uniunii Europene.......................................................................................23

Teste pentru verificarea cunoștințelor............................................................................................................27

Modulul III Politicile economice ale Uniunii Europene

Unitatea de curs 1- Politica comercială.........................................................................................................................30

Unitatea de curs 2 - Politica agricolă comună..............................................................................................37

Unitatea de curs 3 - Politica privind concurența.................................................................................43

Unitatea de curs 4 - Uniunea economică și monetară......................................................................51

Teste pentru verificarea cunoștințelor............................................................................................................60

Modulul IV EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Unitatea de curs 2 - Condiții necesare pentru aderarea la UE (Criteriile de la

Unitatea de curs 3 – Etapele procesului de aderare la UE....................................................................65

Teste pentru verificarea cunoștințelor............................................................................................................66

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Organizarea temelor în cadrul cursului

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Materialele bibliografice obligatorii

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Materiale folosite în cadrul procesului educational

Cursuri multiplicate, videoproiector, laptop, prezentări power point.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei

Programarea întâlnirilor față în față și online se stabilește la începutul semestrului și se

Politica de evaluare şi notare:

Elemente de deontologie academică

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

În situaţia unor studenţi cu dizabilităţi fizice, suntem dispuşi să organizăm un program de

Strategii de studiu recomandate

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

III. Cuvinte cheie

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Conceptul de integrare economică

Integrarea și integrarea economică

Integrarea regională (regionalizarea)

Formele integrării economice

Principale forme ale integrării economice

Unitatea de curs nr. 3

Istoricul formării Uniunii Europene

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM/CEEA)

3. Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Tabel 1. Principalele momente ale integrării europene

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Uniunea Europeană constituie o entitate economică, socială şi politică în construcţie,

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

III. Cuvinte cheie

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Tratatele Uniunii Europene

Tratatele care modifică tratatele de bază

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană

Tratele specifice unor domenii

B) Tratatul de la Roma privind EURATOM

Nela Steliac (anul universitar 2018-2019) Economie europeană