UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
CENTRUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

NIŢĂ DORINA

PETROŞANI
2007
 CUPRINS

Capitolul I BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI POLITICE …………… 3

1.1. Obiectul economiei politice …………………………………… 3
1.2. Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere economică
ştiinţifică ………………………………………………………. 5
1.3. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea … 8
Capitolul II SISTEMUL MODERN AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ …………….. 17
2.1. Economia de schimb – definire, trăsături, forme de manifestare 17
2.2. Caracterizarea economiei de piaţă moderne ……………………. 20
2.3. Agenţii economici în cadrul economiei de piaţă ……………….. 22
Capitolul III FACTORII DE PRODUCŢIE ………………………………………. 27
3.1. Conceptul de factori de producţie ……………………………… 27
3.2. Factorii de producţie tradiţionali. Neo-factorii ………………… 27
3.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie …….............. 32
Capitolul IV TEORIA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI.
UTILITATEA ECONOMICĂ ……………………………………… 41
4.1.Conceptul de utilitate economică ……………………………….. 41
4.2.Comportamentul consumatorului. Echilibrul consumatorului …. 44
Capitolul V CEREREA …………………………………………………............... 54
5.1. Conceptul de cerere. Legea cererii ……………………............... 54
5.2. Condiţiile cererii ………………………………………............... 55
5.3. Elasticitatea cererii ……………………………………............... 56
Capitolul IV OFERTA ……………………………………………………………. 66
6.1. Conceptul de ofertă. Legea ofertei ……………………............... 66
6.2. Condiţiile ofertei ……………………………………………….. 67
6.3. Elasticitatea ofertei ……………………………………………... 68
6.4. Echilibrul pieţei ………………………………………………… 70
Capitolul VII PIAŢA, CONCURENŢA ŞI PREŢUL ……………………............... 77
7.1. Piaţa – conţinut, rol şi tipologie ………………………............... 77
7.2. Concurenţa – concept, funcţii, instrumente, tipuri ……............... 79
7.3. Preţul …………………………………………………………… 85

Capitolul VIII COSTURILE DE PRODUCŢIE ……………………………………. 100

8.1. Costurile –expresie a consumului de factori de producţie……… 100
8.2. Tipologia costurilor de producţie ………………………………. 102
8.3. Evoluţia costurilor pe termen lung ……………………………... 105
8.4. Posibilităţi de reducere a costurilor de producţie ………………. 107
Capitolul IX EFICIENŢA ECONOMICĂ ………………………………............... 113
9.1. Conceptul de eficienţă economică ……………………………… 103
9.2. Productivitatea factorilor de producţie …………………………. 115
9.3. Productivitatea muncii …………………………………………. 118
9.4. Productivitatea (randamentul) capitalului ……………………… 121
Capitolul X VENITURILE FUNDAMENTALE ………………………............... 125
10.1. Salariul ………………………………………………............... 125
10.2. Profitul ………………………………………………………… 129
10.3. Dobânda ………………………………………………………. 133
10.4. Renta ………………………………………………………….. 136
 Capitolul I

BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI POLITICE

1.1. Obiectul economiei politice

Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un
proces complex şi îndelungat, ce a avut la bază atât dezvoltarea economică şi creşterea
complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea cunoaşterii realităţii
prin îmbunătăţirea continuă a metodelor şi mijloacelor de investigare a acesteia.
Termenul de economie politică este folosit pentru prima dată de către Antoine de
Montchrestien în lucrarea sa intitulată „Tratat de economie politică” închinat regelui şi
reginei-mamă (1615). Etimologia conceptului provine de la cuvintele din limba greacă: oikos-
gospodărie, nomos-lege, principii, polis-oraş, cetate. În traducere liberă, prin economie
politică se înţelege legea administrării cetăţii. Interpretarea care se dădea la început economiei
politice era de administrare a (patrimoniului) bunurilor cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului
individual, privat, însă regulile descoperite de economia politică sunt valabile atât pentru
activităţile unui om, cât şi pentru activitatea unui popor 1 .
De-a lungul timpului, economia politică a primit o mulţime de definiţii, ideea de bază
care apare la majoritatea autorilor fiind legată de necesitatea optimizării raportului între
resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. Răspunsul la întrebarea „care este obiectul
economiei politice ?” nu este uşor de dat, având în vedere diversitatea concepţiilor formulate
de diferitele curente de gândire economică, fiecare cu propria definiţie.
Într-o definire mai generală, putem aprecia că obiectul economiei politice îl
constituie studierea fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei,

1
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p.20

3
repartiţiei şi al consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind o modalitate ştiinţifică
de gândire şi acţiune subordonată obiectivelor legate de satisfacerea cu resurse limitate a
trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi societăţii. Mai concret, economia ca ştiinţă are ca
obiect de studiu cunoaşterea, descrierea, explicarea şi prezentarea realităţilor economice,
răspunzând la întrebări precum: ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile
raporturilor antagoniste dintre resurse şi nevoi.
În raport cu nivelul de structurare al activităţilor economice contemporane, pot fi
delimitate următoarele ramuri principale ale ştiinţei economice: microeconomia,
mezoeconomia, macroeconomia şi mondoeconomia.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile
economice individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării individuale, firme,
bănci, administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.
Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: „Ce produse poate să producă firma X ?”, „De
la ce nivel al producţiei, firma Y poate înregistra profit ?” etc.
Mezoeconomia este abordarea care urmăreşte să studieze economia din punctul de
vedere al ramurilor şi sectoarelor acesteia. Altfel spus, mezoeconomia, tinde să constituie
reţeaua intermediară dintre microeconomie şi macroeconomie.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile
globale dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile globale
ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa. Dintre mărimile agregate
contemporane cele mai semnificative sunt: indicele general al preţurilor, producţia unei ţări
(PIB-ul), venitul naţional, şomajul, inflaţia, deficitul bugetar, soldul balanţei de plăţi externe şi
datoria externă etc. Macroeconomia răspunde la întrebări de tipul: „Care sunt căile prin care
poate fi majorat ritmul de creştere economică ?”, „Care este relaţia de interdependenţă dintre
rata inflaţiei şi nivelul şomajului ?” , „Care sunt principalele efecte ale reducerii fiscalităţii
?”etc.
Mondoeconomia studiază interdependenţele dintre economiile naţionale, care apar
ca verigi primare privite la scară planetară.
Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază, în maniere diferite

4
problemele pe care le gestionează. Din acest punct de vedere, există economie pozitivă şi
economie normativă.
Economia pozitivă evidenţiază viaţa economică reală, să înţeleagă comportamentul
şi sistemul de operare al economiei, fără a emite judecăţi de valoare.
Economia normativă arată cum ar trebui să se desfăşoare activităţile economice şi
ce ar trebui făcut pentru ca procesele economico-sociale să se integreze în normalitate, în
sensul realizării unei unităţi benefice între mediul economic şi cel natural, între eficienţa
economică şi echitatea socială, între interesele colectivităţii pe termen scurt şi cele pe termen
lung etc. Economia normativă operează cu judecăţi de valori, cu aprecieri ce au la bază o serie
de alte criterii în afara celor strict economice.

1.2. Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere economică ştiinţifică

Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă şi preponderent
subiectivă, mărginindu-se la simpla percepţie a realităţii, cunoaşterea ştiinţifică este
obiectivă, căutând să ajungă la înţelegerea corectă a realităţii, printr-o operaţiune combinată de
percepţie şi gândire. Cunoaşterea ştiinţifică presupune elaborarea de concepte, înţelegerea
fenomenelor, formularea de idei, concepte, teorii în domeniul cercetat, pe calea raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea ştiinţifică cuprinde ansamblul concepţiilor şi
procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei economice, împreună cu mijloacele de
investigaţie a fenomenelor şi proceselor economice.
Sistemul metodologic al ştiinţei economice constituit pe baza unui proces complex şi
îndelungat cuprinde în principal următoarele: inducţie şi deducţia, principiul „caeteris
paribus”, analiza şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, metoda istorică şi cea logică de analiză
economică, analiza cantitativă şi analiza calitativă, comparaţia, analogia, modelarea
matematică, ipoteza, metoda statistică etc.
ƒ Inducţia este modalitatea de a raţiona, trecând de la particular la general, de la
fapte la generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor, plecând de la observarea concretă a unor manifestări sau fenomene.

5
 ƒ Deducţia este acea abordare a unor acte şi fapte economice care porneşte de la
principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general
la particular.
Cunoaşterea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitentă a inducţiei şi a
deducţiei, cele două metode completându-se reciproc.
ƒ Principiul „caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale
analizei economice sunt stabile, iar altele variabile. Acesta este un derivat al principiului
logicii conform căruia „interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui
punct stabil de referinţă”. De regulă se consideră invariabile acele elemente ale analizei care
pot fi cuantificate matematic.
ƒ Abstracţia ştiinţifică este o metodă de cercetare a realităţii economice prin
care se urmăreşte eliminarea a ceea ce este neesenţial, irelevant şi aleator şi evidenţierea a ceea
ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv,
sub formă de concepte, principii, teorii şi legi economice. Cercetătorul îşi concentrează
atenţia, în fiecare etapă asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte
elemente a căror existenţă îi este cunoscută.
ƒ Analiza rezidă în descompunerea fenomenului sau procesului cercetat în
componentele sale şi investigarea fiecăreia, ca părţi ale întregului.
ƒ Sinteza conduce la elaborarea unor concluzii cu caracter general, în urma unui
proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale întregului.
Analiza demarează procesul cunoaşterii şi îl conduce până la un punct, însă sinteza
continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În
acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
ƒ Metoda istorică îşi găseşte expresia în analiza fenomenelor şi proceselor
economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi
spaţiu, cu toate elementele concrete care le individualizează. Folosirea metodei istorice
permite explicarea dinamicii fenomenelor şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
ƒ Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, prin
preluarea din procesul istoric numai a elementelor esenţiale care constituie verigi
indispensabile în desfăşurarea acestuia. De altfel, metoda logică este metoda istorică, dar

6
curăţată de coordonatele concrete ale timpului şi spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor
esenţializat, care reflectă procesul istoric real într-o formă abstractă.
ƒ Metoda calitativă concentrează atenţia cercetătorului asupra existenţei
interdependenţelor manifestate între fenomenele şi procesele economice analizate.
ƒ Metoda cantitativă reprezintă calea de investigare a sensului şi intensităţii
conexiunilor dintre fenomene şi procese. Din această perspectivă, o relevanţă aparte o are
metoda statistică care introduce o rigoare deosebită în descrierea fenomenelor economice
prin intermediul unui ansamblu de procedee vizând înregistrarea informaţiilor necesare,
compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi graficelor statistice,
descifrarea tendinţelor de moment şi elaborarea prognozelor etc.
Realitatea economică însăşi se caracterizează printr-o unitate indestructibilă între
latura calitativă şi cea calitativă; de aceea necesitatea folosirii combinate a celor două metode
este incontestabilă.
ƒ Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se
cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente cunoscute, care
pot evidenţia evoluţia acestora. De exemplu, dacă se compară mărimea produsului intern brut
cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv, produsul intern brut pe locuitor, care
comparat cu nivelul său într-o perioadă precedentă, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite
obţinerea unor concluzii de interes deosebit pentru starea economiei. De asemenea prin
intermediul comparaţiei, pot fi caracterizate statele lumii din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltarea, pot fi evidenţiate asemănările şi discrepanţele dintre fenomene, procese, tendinţe
etc.
ƒ Metoda analogiei desemnează procedeul prin care însuşirile unui element sunt
transferate altui element supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai
ridicat sau mai redus de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor
asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu
concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia,
comparaţia etc. Metoda analogiei a avut un aport deosebit la fundamentarea de către Fr.
Quesnay a celebrului său „Tablou economic” inspirat de mecanismul circulaţiei sanguine al
organismului uman, ca şi în folosirea de către teoria economică a unor concepte împrumutate
de la alte ştiinţe, cum ar fi: echilibru, dezechilibru, diagnostic, mecanism, balanţă etc.

7
 ƒ Ipoteza este o prezumţie fundamentată ştiinţific, despre fenomenele, procesele
economice şi conexiunile dintre acestea, care nu este încă o certitudine, nefiind validată din
punct de vedere practic. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în urma
examinării unor informaţii restrânse, când vechiul sistem de cunoştinţe nu poate explica noile
fapte. Pentru a avea caracter ştiinţific, ipoteza trebuie să fie fundamentată pe fapte reale, să fie
verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
ƒ Modelarea matematică constituie reproducerea simplificată a unui proces
economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul investigării mecanismului de
derulare a fenomenului real. Modelarea matematică poate fi folosită cu succes pentru
construirea unor scenarii economice şi pentru iniţierea de experimente economice, ca
metode specifice de cercetare economică. Modelarea constituie o verigă importantă în trecerea
de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei cantitative şi calitative.
Succesul oricărui demers de cercetare şi analiză economică este condiţionat într-o
măsură apreciabilă de cunoaşterea tuturor acestor tehnici şi instrumente, dar mai ales de
profesionalismul aplicării lor în procesul cunoaşterii.

1.3. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea

În analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune
socială, se porneşte de la om şi trebuinţele sale.
Prin necesităţi, nevoi, trebuinţe, în sensul economic înţelegem exigenţe umane,
individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri, pentru a asigura
desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor.
Având în vedere cele trei dimensiuni ale omului (biologică, socială şi raţională),
nevoile umane pot fi grupate în naturale-individuale (care ţin de existenţa omului în raport cu
mediul natural), sociale, de grup (legate de convieţuirea în societate a individului) şi
spiritual-psihologice (care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi care devin tot mai
importante pe măsura progresului lor instructiv şi moral). De asemenea, după gradul lor de
complexitate, nevoile pot fi elementare (denumite şi de bază sau fundamentale) şi superioare
(complexe, elevate). La nivelul întregii societăţi, nevoile se diferenţiază în funcţie de vârstă,

8
sex, profesie nivel de instruire, mediu social etc. prin intermediul mecanismelor psihologice şi
al procesului de selectare a dorinţelor indivizilor. Nevoile se exteriorizează în măsură
importantă, în condiţiile economiei de piaţă, prin cererea de bunuri şi servicii, nivelul
acesteia fiind determinat de gradul general de dezvoltare a societăţii.
Pot fi evidenţiate următoarele trăsături ale nevoilor umane: sunt nelimitate ca
număr; sunt limitate în capacitate (o nevoi este satisfăcută prin consumul unei cantităţi date
dintr-un bun sau serviciu); sunt concurente (unele nevoi se extind în detrimentul altora); sunt
complementare (există nevoi care evoluează în aceeaşi direcţie); se sting prin consum.
În dorinţa de a-şi satisface nevoile într-un grad cât mai ridicat şi într-un număr cât
mai mare, oamenii se organizează şi desfăşoară activităţi economice ce presupun atragerea şi
utilizarea de resurse specifice. Resursele economice reprezintă potenţialul uman, material,
financiar, ştiinţifico-tehnic, informaţional de care dispune societatea la un moment dat, în
calitate de mijloace posibile pentru satisfacerea trebuinţelor.
Premisa şi sursa satisfacerii celei mai mari părţi a nevoilor umane este natura; ea este
cea care oferă direct sau indirect elementele necesare existenţei şi progresului omului şi
societăţii. Aceste elemente sunt cunoscute sub denumirea de resurse naturale.
Desprinderea resurselor naturale din mediul lor în vederea folosirii este rodul
activităţii umane, condiţionată ca volum, calitate şi diversitate de existenţa resurselor umane.
La rândul lor, acestea depind de factorul demografic, de numărul, calitatea şi structura
resurselor de muncă. În prezent, o însemnătate deosebită o au resursele informaţionale,
folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
Resursele naturale împreună cu potenţialul demografic formează resursele primare
sau originare. Pe baza lor, se formează resursele derivate, care potenţează eficienţa cu care
sunt utilizate toate categoriile de resurse. Resursele derivate sunt fie materiale (echipamente,
construcţii, stocuri materiale, infrastructuri economice ş.a.), fie umane (stocul de învăţământ,
potenţialul motivaţional etc.).
Paralel cu progresele însemnate făcute de omenire pe linia descoperirii şi atragerii în
circuitul economic a noi resurse economice, s-a conturat tot mai pregnant ceea ce se numeşte
problema fundamentală a economiei în centrul căreia se află teza potrivit căreia raritatea
resurselor şi a bunurilor economice manifestată atât cantitativ, cât şi calitativ, constituie
restricţia esenţială care trebuie luată în considerare în organizarea şi desfăşurarea activităţii

9
economice. Caracterul limitat al resurselor se datorează pe de o parte, imposibilităţii atragerii
în întregime, din punct de vedere tehnic sau economic, în producţie, a resurselor economice,
iar pe de altă parte, caracterului epuizabil, nereproductibil al unor resurse. Deci, resursele au
caracter de resurse rare în sensul că ele sunt disponibile numai în anumite limite cantitative şi
calitative, în timp ce nevoile umane tind a fi nelimitate. Conform legii rarităţii resurselor,
volumul, structura şi calitatea resurselor economice se modifică într-un ritm mai lent în raport
cu volumul, structura şi calitatea nevoilor umane.
Cu cât este mai intensă acţiunea legii rarităţii, cu atât mai durabil este principiul
raţionalităţii 2 utilizării resurselor în activitatea umană în general, şi în cea economică în
special. De aici rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două principii
(legi) generale, în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele variante de folosire a
resurselor, trebuie să fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale, cu un consum
minim de resurse, fie obţinerea celei mai mari producţii posibile cu volumul de resurse
atrase în circuitul economic.
Alegerea uneia sau a alteia dintre alternativele de utilizare a resurselor, implică în
mod obligatoriu renunţarea la alte variante. Această situaţie aduce în atenţie conceptul de cost
de oportunitate (Co) care evidenţiază preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau
monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când
se adoptă o decizie de a întreprinde o anumită acţiune din mai multe posibile. El măsoară
„câştigul” obţinut prin „pierderea” celei mai bune dintre variantele la care s-a renunţat, fiind
denumit şi costul şansei sacrificate. Fiecare alegere care necesită alocarea de resurse rare
implică în mod obiectiv raţionamente în termenii costului de oportunitate.
Δx
Co = −
Δy
- se raportează cantitatea din bunul la care se renunţă (–Δx) la cantitatea din bunul care se
doreşte (Δy).
Agenţii economici vor formula întotdeauna acele decizii care conduc la minimizarea
costului de oportunitate.

2
Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi de a
acţiona într-o manieră care să permită îndeplinirea acestor obiective în condiţii de eficienţă maximă. Reflectă
procesul de maximizare a rezultatelor în contextul cheltuirii unui anumit efort.

10
 Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază mulţimea combinaţiilor
posibile din două bunuri ce pot fi obţinute cu resursele de care dispune un individ, o firmă sau
o economie naţională la un moment dat.

Bunul
Y x
D
A
x

B
x
x
C

Bunul
X

Figura nr. 1.1. Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie

Analizând reprezentarea grafică a curbei posibilităţilor de producţie se observă că

pentru a obţine o cantitate mai mare dintr-un bun (de exemplu din bunul X) este necesar să se
renunţe la o anumită cantitate din cel de-al doilea bun (în cazul nostru din bunul Y).
Punctul de intersecţie al curbei posibilităţilor de producţie cu axele, evidenţiază
faptul că resursele sunt utilizate în totalitate fie pentru producerea bunului X, fie pentru
producerea bunului Y. Celelalte puncte aflate pe curbă (de exemplu A şi B) evidenţiază
combinaţii de bunuri X şi Y ce pot fi obţinute prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor
disponibile la un moment dat. Punctul C corespunde unei combinaţii de bunuri X şi Y ce poate
fi obţinută cu pierderi şi/sau resurse economice neutilizate. Punctul D corespunde unei
combinaţii de bunuri X şi Y ce nu poate fi obţinută datorită insuficienţei resurselor şi/sau
tehnologiilor existente.
O creştere a cantităţilor de resurse disponibile sau îmbunătăţirea tehnologiilor
utilizate determină a deplasare a curbei posibilităţilor de producţie spre dreapta; dimpotrivă, în
cazul recesiunii economice asistăm la o deplasare spre stânga a curbei posibilităţilor de
producţie.

11
 Frontiera posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate simplifică foarte mult
realitatea economică, dar pe baza lor au fost formulate unele concluzii importante cu privire la
problema alegerii la nivel individual şi naţional.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Explicaţi semnificaţia activităţii economice.
2. Economia studiază:
a) sursele bogăţiei ţărilor lumii;
b) schimbul bunurilor şi al banilor între membrii societăţii;
c) alocarea resurselor rare pentru asigurarea protecţiei sociale;
d) alocarea resurselor rare pentru producţia bunurilor şi serviciilor necesare
oamenilor.
3. Într-o economie „raritatea” se defineşte în raport cu:
a) perioada tranziţiei la economia de piaţă;
b) perioadele de criză politică;
c) perioadele de foamete;
d) monopolizarea ofertei de bunuri şi a pieţelor de desfacere de către stat;
e) nici o soluţie nu este corectă.
4. Completaţi spaţiile libere:
A) Nevoile umane sunt …………….. ca număr şi ………… în capacitate.
B) Legea rarităţii constă în aceea că …………….. resurselor şi bunurilor evoluează
mai încet în raport cu …………….. nevoilor umane.
C) Atunci când dispunem de mai multe variante posibile, alegerea variantei optime se
face având în vedere …………………….. .
D) Mărimea costului de oportunitate este egală cu ……………
E) Activităţile economice reprezintă ansamblul acţiunilor umane prin care se
urmăreşte obţinerea de …………. , necesare satisfacerii …………………. , în
condiţiile unor ……………….. .

12
 F) Microeconomia constă procesele, faptele actele şi comportamentele participanţilor
………………… la viaţa economică.
5. Pentru a construi curba posibilităţilor de producţie a unei economii este suficient să se
cunoască:
a) cantităţile de resurse disponibile în economie;
b) funcţiile de producţie;
c) alegerile agenţilor economici;
d) preţurile bunurilor de consum;
e) preţurile factorilor de producţie.
6. Considerăm cazul a trei producători A, B şi C care dispun de resurse identice (sub aspect
cantitativ, calitativ şi structural ) care le permit obţinerea a două bunuri economice X şi Y în
următoarele condiţii:
A : 8x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B : 3x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C : 4x sau 5y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Stabiliţi :
a) agentul economic care dispune de avantaj economic relativ în producţia bunului X,
respectiv Y;
b) decideţi condiţiile de specializare a agenţilor A, B şi C în producerea bunurilor X şi
Y şi arătaţi efectele specializării pe criterii de avantaj relativ faţă de situaţia în care fiecare
agent economic ar afecta resursele de care dispune în proporţie de ½ pentru a produce bunul
X, respectiv Y.
7. Răspundeţi la următoarele întrebări utilizând curba posibilităţilor de producţie din figura de
următoare:
cantitate
din y A xD
x

x C xB

cantitate din x

13
 A) O deplasare pe curbă de la A la B înseamnă că în economie se produce :
a) mai mult din Y şi mai puţin din X;
b) mai mult atât din X cât şi din Y;
c) mai mult din X şi mai puţin din Y.
B) Care dintre următoarele probleme economice de bază este cel mai direct şi imediat
legată de deplasarea pe curbă de la B la A?
a) ce se produce?
b) cum se produce?
c) cât se produce?
C) O economie care se deplasează de la A la D ilustrează :
a) şomaj în creştere;
b) creştere economică;
c) inflaţie.
D) dacă producătorul doreşte să-şi modifice structura producţiei din punctul A în
punctul B atunci :
a) resursele de care dispune îi sunt insuficiente;
b) va utiliza acelaşi volum de resurse;
c) îi rămân resurse neutilizate.
8. Un întreprinzător realizează două bunuri A şi B utilizând două unităţi de capital (una pentru
a produce bunul A şi una pentru bunul B) şi 6 muncitori. În tabelul următor sunt evidenţiate
diferitele alternative pentru producerea celor două bunuri:
Produsul A Produsul B
Nr. muncitori Cantitate Nr. muncitori Cantitate
0 0 0 0
1 6 1 4
2 10 2 6
3 15 3 10
4 18 4 15
5 20 5 19
6 21 6 21
A) Care dintre următoarele combinaţii sunt reprezentate pe curba posibilităţilor de
producţie:
a) 15 bucăţi din bunul A şi 15 bucăţi din bunul B;

14
 b) 10 bucăţi din bunul A şi 15 bucăţi din bunul B;
c) 18 bucăţi din bunul A şi 4 bucăţi din bunul B;
d) 6 bucăţi din bunul A şi 19 bucăţi din bunul B.
B) În cazul acestui întreprinzător, costul de oportunitate pentru producerea primelor 6
bucăţi din bunul A este :
a) 21 bucăţi din bunul B;
b) 4 bucăţi din bunul B;
c) 19 bucăţi din bunul B;
d) 2 bucăţi din bunul B.
C) Dacă preţul de vânzare al unei bucăţi din bunul A este de 3 u.m., iar al unei bucăţi
din bunul B este de 4 u.m., care din următoarele combinaţii reprezintă cea mai eficientă
alocare a resurselor ?
a) 10 bucăţi din bunul A şi 15 bucăţi din bunul B;
b) 15 bucăţi din bunul A şi 10 bucăţi din bunul B;
c) 18 bucăţi din bunul A şi 6 bucăţi din bunul B;
d) 0 bucăţi din bunul A şi 4 bucăţi din bunul B;
Rezolvare:
A). Vor fi situate pe frontiera posibilităţilor de producţie acele combinaţii care reflectă
utilizarea tuturor resurselor de care se dispune: atât a celor două unităţi de capital, cât şi a
celor 8 muncitori.
În cazul tuturor combinaţiilor se folosesc ambele unităţi de capital aşa că mai rămân
de identificat combinaţiile care necesită efortul tuturor muncitorilor de care se dispune.
În cazul lui a) obţinerea celor 15 bucăţi din bunul A necesită un număr de 4 muncitori,
în timp ce 17 bucăţi din bunul B necesită folosirea a 5 muncitori. Ca atare, pentru obţinerea
acestei combinaţii este nevoie de 9 muncitori, în timp ce numărul acestora este de doar 8.
În cazul combinaţiei b), pentru obţinerea a 10 bucăţi din bunul A sunt necesari 3
muncitori, în timp ce pentru obţinerea a 12 bucăţi din bunul B sunt necesari 4 muncitori.
Totalul de 7 muncitori necesari, dintr-un total de 8 muncitori disponibili, face ca această
combinaţie să reflecte o neutilizare completă a resurselor, şi ca atare, să nu se situeze pe
frontiera posibilităţilor de producţie.

15
 În cazul c), sunt necesari 5 muncitori pentru a produce 22 bucăţi din bunul A şi 3
muncitori pentru a produce 8 unităţi din bunul B. În total, toţi cei 8 muncitori sunt implicaţi în
procesul de producţie şi ca atare această combinaţie se află pe frontiera posibilităţilor de
producţie.
În cazul d), pentru obţinerea a 7 bucăţi din bunul A este nevoie de 2 muncitori, iar
pentru producerea a 23 bucăţi din bunul B este nevoie de 6 muncitori. Din nou sunt folosiţi
toţi cei 8 muncitori, astfel că, şi această combinaţie se află pe frontiera posibilităţilor de
producţie.
B). Pentru a evidenţia costul de oportunitate aferent producerii primelor 3 bucăţi din
bunul A, raţionamentul este următorul: dacă nu se producea decât un singur bun, bunul B,
înseamnă că toţi cei 8 muncitori contribuiau la obţinerea a 35 bucăţi din acest bun. Dacă se
doreşte şi obţinerea a 3 bucăţi din bunul A este nevoie de un muncitor, acest lucru implicând
reducerea numărului de muncitori care produc bunul B de la 8 la 7, astfel că aceşti 7
muncitori rămaşi produc 29 bucăţi. Deci, costul de oportunitate pentru producerea primelor 3
bucăţi din bunul A este de 6 bucăţi (corespunde unei scăderi a producţiei bunului B de la 35
la 29 bucăţi).
C). În condiţiile în care se dau preţurile de vânzare ale celor două bunuri, cea mai
eficientă alocare a resurselor corespunde combinaţiei care permite înregistrarea celor mai
mari venituri:
a) 10 × 3 + 17 × 4 = 98 u.m.
b) 15 × 3+ 12 × 4 = 93 u.m.
c) 22 × 3+ 8 × 4 = 98 u.m.
d) 3 × 3+ 29 × 4 = 125 u.m.

16
 Capitolul II

SISTEMUL MODERN AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ

2.1. Economia de schimb – definire, trăsături, forme de manifestare

Satisfacerea nevoilor umane se poate realiza – dacă avem în vedere criteriul
provenienţei bunurilor consumate - pe două căi:
- prin autoconsum – atunci când bunurile consumate sunt rezultatul producţiei
proprii a consumatorului;
- prin schimb – atunci când consumatorul a intrat în posesia bunurilor consumate în
urma unei tranzacţii, în care el a cedat bunuri proprii sau monedă..
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de
organizare şi desfăşurare a activităţilor economice: economia naturală şi economia de schimb.
Economia naturală – reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care bunurile produse sunt destinate autoconsumului. Se consideră că acest tip
de economie a fost predominant până la începutul revoluţiei industriale, principalele sale
trăsături fiind 3 :
- preponderenţa activităţii agricole – sub forma culturii plantelor şi creşterii
animalelor – producându-se astfel cea mai mare parte a bunurilor necesare
satisfacerii nevoilor;
- simplitatea uneltelor de muncă, asigurată de confecţionarea lor pe cale manual-
naturală;
- randamente economice scăzute asociate în special factorilor de producţie muncă şi
capital;

3
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin. – Economie. Manual universitar, Ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, p.102

17
 - diviziunea muncii are caracter natural, în raport de factori de climă, sol, vârstă, sex
etc.;
- caracterul închis, autarhic al economiei, orientată spre autoconsum;
- unitatea de producţie are dimensiuni reduse şi caracter natural-familial;
- ponderea scăzută a schimbului;
- caracterul local, descentralizat al economiei, în sensul autonomizării acesteia la
nivelul fiecărei colectivităţi umane aşezate;
- pământul este principalul factor de producţie.
De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă de restrângere, în
prezent întâlnindu-se cu preponderenţă în gospodăriile agricole şi în ţările mai puţin dezvoltate
din punct de vedere economic.
Restrângerea economiei naturale a avut loc pe fondul amplificării economiei de
schimb. Acest proces este considerat a fi rezultatul apariţiei şi manifestării diviziunii muncii
(prin care se înţelege specializarea lucrătorilor în efectuarea anumitor operaţii sau activităţi) şi
autonomiei, independenţei producătorilor .
Este considerată economie de schimb acea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care bunurile produse sunt destinate în special schimbului,
producătorul primind în compensaţie monedă sau bunuri de care are nevoie pentru a-şi
satisface nevoile. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
Trăsăturile generale ale economiei de schimb 4 :
• specializarea agenţilor economici, înţelegând prin aceasta că spre deosebire
de economia naturală unde producătorul obţinea aproape toată gama de bunuri
necesare satisfacerii nevoilor sale, în cadrul economie de schimb acesta
realizează doar o sumă restrânsă de bunuri cu ajutorul cărora, în urma vânzării,
îşi procură şi celelalte bunuri necesare traiului. Decizia de specializare a
agenţilor economici are la bază criteriul avantajului comparativ relativ ( se
consideră că un agent economic dispune de avantaj economic relativ atunci

4
ASE – Economie, Ed. a V-a, Ed. Economică, Bucureşti,2000, p.35-41

18
 când obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai scăzut în raport cu al
celorlalţi );
• autonomia şi independenţa agenţilor economici, înţelegând prin aceasta că
fiecare producător decide, în funcţie de interesele sale şi de posibilităţile pe
care le are, ce, cât, cum şi când să producă şi în ce condiţii să participe la
schimb. Amploarea manifestării autonomiei şi independenţei agenţilor
economici este determinată de forma de proprietate a agentului economic
asupra mijloacelor de producţie;
• activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Piaţa este instituţia în jurul
căreia gravitează întreaga activitate economică. Ea oferă informaţii pe de o
parte producătorilor cu privire la ce, cum, cât să se producă şi pentru cine, dar
şi consumatorilor referitor la ce, cât şi cum să se consume;
• monetizarea economiei – se referă la importanţa deosebită pe care o au în
cadrul schimburilor banii;
• fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă. Se
disting două tipuri de tranzacţii: tranzacţii unilaterale (în care cedarea bunurilor
nu este însoţită de o contraprestaţie în monedă sau alte bunuri ca de ex.: donaţii,
subvenţii, impozite,taxe ş.a.) şi tranzacţii bilaterale (în care cedarea bunurilor
este însoţită de o contraprestaţie în monedă sau alte bunuri ca de ex.: actele de
vânzare-cumpărare);
• bunurile îmbracă în marea lor majoritate forma de marfă. Bunurile pot
ajunge de la producător la consumator fie ca bunuri marfare – făcând obiectul
actelor de vânzare-cumpărare, fie ca bunuri nonmarfare – atunci când
consumatorul le obţine gratuit, costul producerii lor fiind suportat de
comunitate.
Economia de schimb a cunoscut în evoluţia ei mai multe forme din care s-au
individualizat două sisteme economice fundamentale:
- sistemul economiei de comandă – specific ţărilor comuniste – bazat pe existenţa
proprietăţii publice asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice, deciziile
de distribuire a acestora având în vedere principiul interesului general al societăţii.
Orientarea activităţii economice se făcea prin intermediul unui plan naţional unic.

19
 Ineficienţa economică a sistemului economiei de comandă a fost relevată la
începutul anilor 1990 când regimurile socialiste s-au prăbuşit în ţările Europei
Centrale şi de Sud-Est, ţările respective ajungând să se confrunte cu o
subdezvoltare economică comparativ cu Vestul;
- sistemul economiei de piaţă – reprezintă acel tip de organizare a economiei în
care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea
bunurilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar
accesul persoanelor la aceste bunuri este stabilit de nivelul şi dinamica preţurilor.

2.2. Caracterizarea economiei de piaţă moderne

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice în
cadrul căruia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile
pieţei, făcând posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor
nelimitate ale oamenilor.
Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale
cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul etc.
Principiile care asigură funcţionarea eficientă a mecanismelor economiei de
piaţă: 5
- garantarea proprietăţii private;
- formarea liberă a preţurilor;
- menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală
(monopolizare, monopsonizare) a proprietăţii private din economie;
- intervenţia statului exclusiv prin instrumente economice de ajustare (monetară,
fiscală); politicile economice trebuie să fie exclusiv indicative, formative;
- transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor (libera circulaţie a informaţiilor, bunurilor
şi factorilor de producţie).
Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă performante:
- pluralismul formelor de proprietate, în care ponderea principală o deţine
proprietatea privată;

5
Iordache S., Lazăr C. – Curs de economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.55

20
 - relaţiile economice dintre agenţii economici îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale
de piaţă în cadrul cărora fiecare agent economic îşi urmăreşte interesul propriu;
- piaţa este principalul regulator al activităţii economice;
- pentru majoritatea bunurilor economice, preţul se formează liber pe baza raportului
dintre cerere şi ofertă;
- intervenţia statului în activitatea economică este limitată, rolul său constând în
principal în asigurarea cadrului democratic al manifestării liberei iniţiative a
agenţilor economici;
- manifestarea concurenţei loiale determină supravieţuirea doar a agenţilor
economici puternici şi întreprinzători, înlăturându-i pe cei inadaptabili şi slabi.
Principalele tipuri ale economiei de piaţă:
1. tipul anglo-saxon – specific Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii –
manifestă cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie.
Pentru a putea supravieţui întreprinzătorul depinde de inovarea tehnologică
şi realizarea de noi produse, iar pentru a-şi mări rentabilitatea companiile
practică producţia de masă şi standardizarea;
2. tipul vest-european – îndeosebi cel francez – are o pronunţată tentă
dirijistă;
3. tipul nordic-european – specific ţărilor scandinave, îndeosebi Suediei –
promovează cooperarea dintre sectorul privat, producător de bunuri
economice, şi cel public, producător de servicii sociale.
4. tipul social de piaţă – întâlnit în Germania, Olanda şi Austria – îmbină
exigenţele pieţei cu economia socială.
5. tipul paternalist - tipul Japoniei – prezintă puternice elemente tradiţionale.
Evident, această tipologie a economiilor de piaţă este incompletă şi foarte generală
având în vedere că de-a lungul timpului fiecare ţară cu economie de piaţă şi-a creat propriul tip
de economie.

21
 2.3. Agenţii economici în cadrul economiei de piaţă
Economia naţională constă din acţiunile unui număr mare de participanţi care produc,
schimbă, repartizează şi consumă bunuri economice, participanţi pentru care se foloseşte în
mod uzual termenul de „agenţi economici”.
Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care participă la viaţa economică şi care au funcţii şi comportamente
asemănătoare în cadrul acesteia. Aceştia se delimitează între ei pe baza mai multor criterii,
cum ar fi: subiecţi de proprietate, forme de organizare şi folosire a factorilor de producţie,
funcţii economice îndeplinite, sfera de activitate.
Contabilitatea naţională grupează agenţii economici – plecând de la identificarea
misiunii lor principale în funcţionarea economiei – în 5 sectoare instituţionale:
¾ întreprinderile şi firmele
¾ gospodăriile (menajele)
¾ administraţiile
¾ instituţiile de credit şi companiile de asigurări
¾ exteriorul (străinătatea)
Întreprinderile şi firmele – au ca principală funcţie producerea de bunuri şi servicii
destinate vânzării, pieţei. Veniturile lor provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor
îl constituie obţinerea de profit. Se prezintă intr-o mare diversitate de forme, putând fi grupate
astfel:
A. Întreprinderi individuale – patrimoniul lor aparţine unei singure persoane sau familii
care conduce activitatea şi realizează obiectul de activitate.
B. Întreprinderi asociative (cooperativele) – sunt constituie prin liberul consimţământ
al unor persoane care concentrează resursele lor economice pentru producerea, aprovizionarea
şi desfacerea în comun a unor produse, acordarea de credite etc.
C. Societăţi comerciale - care la rândul lor se grupează în trei categorii:
- societăţi de persoane:
- societăţile în nume colectiv (SNC)
- societăţile în comandită simplă (SCS)
- societăţi de capitaluri:
- societăţi în comandită pe acţiuni (SCA)

22
 - societăţi pe acţiuni (SA)
- societăţi cu răspundere limitată (SRL)
Societatea în nume colectiv este formată din cel puţin doi asociaţi, care angajează în
această afacere întregul lor patrimoniu, cu care răspund solidar şi nelimitat.
Societatea în comandită simplă cuprinde pe de o parte, comanditarii, care deţin
capitalul şi care îl pun la dispoziţie contra unei cote din profit, răspunderea lor fiind doar în
limita capitalului angajat, şi, pe de altă parte, comanditaţii, care asigură conducerea societăţii
şi gestiunea patrimoniului fiind întreprinzătorii propriu-zişi, aceştia răspunzând pentru
obligaţiile societăţii în mod solidar şi nelimitat.
Societăţile în comandită pe acţiuni sunt similare celor în comandită simplă cu excepţia
faptului că aici capitalul se împarte în acţiuni subscrise şi plătite de către comanditari, iar
comanditaţii poartă de asemenea răspundere solidară şi nelimitată.
Societăţile pe acţiuni constituie cea mai reprezentativă formă contemporană de
societate comercială. Au capitalul social divizat în părţi, denumite acţiuni, posesia unei acţiuni
evidenţiind dreptul deţinătorului ei la o parte din patrimoniul societăţii. Răspunderea
acţionarilor se reduce la valoarea acţiunilor deţinute.
Societăţile cu răspundere limitată împrumută elemente atât de la societăţile de
persoane (au o singură categorie de asociaţi, constituirea făcându-se pe încredere reciprocă),
cât şi de la cele de capitaluri (asociaţii răspund în limita capitalului social alcătuit din părţi
sociale).
D. Regii autonome – sunt constituite în ramurile strategice ale economiei naţionale:
exploatarea minelor şi a gazelor naturale, energetică, industria de armament, poştă şi
transporturi feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României pentru
cele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale pentru cele de interes local.
Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca, prin
activitatea desfăşurată, să-şi acopere integral cheltuielile, obţinând şi profit. Se admite
depăşirea veniturilor de către cheltuieli numai în cazuri temeinic justificate, cu avizul
Ministerului Finanţelor, precizându-se cuantumul şi sursele de acoperire a pierderilor.
Gospodăriile (menajele) – au două funcţii economice principale: pe de o parte
consumă bunuri şi servicii în vederea satisfacerii nevoilor pe care le au, iar, pe de altă parte,
furnizează factori de producţie (timp de muncă, echipamente sau capitaluri). Folosesc

23
veniturile pentru a cumpăra şi consuma bunuri şi servicii, pentru a plăti impozite etc. Cuprind
toate familiile, inclusiv celibatari, cât şi numeroase categorii socio-profesionale: salariaţi,
pensionari, proprietari de bunuri mobiliare şi imobiliare, liber-profesionişti etc.
Administraţiile exercită funcţia de redistribuire a venitului naţional pe baza serviciilor
nonmarfare prestate. Se disting administraţiile publice şi administraţiile private.
Administraţiile publice îşi obţin veniturile din prelevările obligatorii (impozite, taxe)
asupra veniturilor altor agenţi economici. Din această categorie fac parte: ministerele,
prefecturile, primăriile, spitalele, instituţiile de învăţământ public, cele din domeniul protecţiei
sociale şi justiţiei etc.
Administraţiile private îşi obţin veniturile din contribuţii voluntare (donaţii, cotizaţii),
venituri pe proprietăţi etc. Din această categorie fac parte partidele politice, fundaţii, asociaţii
etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări - îndeplinesc rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează economiile temporare ale unor agenţi
economici şi le acordă sub formă de credite altora, iar în cazul societăţilor de asigurări
transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această categorie fac parte toate
băncile, Trezoreria şi toate companiile de asigurări.
Exteriorul (străinătatea) sau restul lumii desemnează celelalte economii naţionale şi
agenţii lor economici (nerezidente în ţara de referinţă), cu care agenţii economici interni intră
în relaţii economice. Din această categorie fac parte unităţile economice care desfăşoară
activităţi economice în străinătate pentru a aduce venituri şi administraţiile străine şi
internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Sunt mărfuri:
a) toate bunurile utile;
b) bunurile care satisfac o nevoie socială;
c) bunurile produse în vederea autoconsumului;
d) bunurile care ajung la consumator prin intermediul schimbului;
e) bunurile care se produc prin utilizarea factorilor de producţie.

24
2. Este corectă una din afirmaţiile ce urmează :
a) bunurile libere sunt bunuri de consum, dar şi bunuri marfare;
b) autoconsumul nu implică prezenţa banilor;
c) bunurile marfare sunt consumate de însuşi producătorul lor;
d) bunurile libere nu se pot transforma în bunuri economice.
3. Sunt specifice unei economii de piaţă :
a) producţia de bunuri destinate schimbului;
b) producţia de bunuri destinate autoconsumului;
c) producţia de bunuri destinate statului;
d) valoarea – ca rezultat al muncii depuse pentru obţinerea unei mărfi;
e) preţul - ca expresie a acţiunii libere a cererii şi ofertei pe piaţă;
4. Economia de piaţă se bazează pe :
a) proprietatea privată şi proprietatea publică, ultima fiind preponderentă;
b) proprietatea privată numai în afara serviciilor;
c) preponderenţa proprietăţii private;
d) pluralismul formelor de proprietate în care preponderentă este proprietatea publică;
e) proprietatea mixtă şi proprietatea publică;
5. La baza diviziunii muncii stă :
a) un act politic;
b) dorinţa oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele;
c) libertatea alegerii şi proprietatea privată;
d) specializarea agenţilor economici;
6. Bunurile pentru autoconsum :
a) sunt bunuri libere;
b) nu au cost;
c) sunt bunuri economice;
d) sunt bunuri finale;
e) sunt în cantităţi nelimitate.
7. Determinaţi valoarea de adevăr a propoziţiilor :
a) orice economie de piaţă este şi o economie de schimb;
b) orice economie de schimb este şi o economie de piaţă;

25
8. Explicaţi înţelesul sintagmei „economia de piaţă se caracterizează prin pluralismul formelor
de proprietate”.
9. Arătaţi care din aprecierile de mai jos sunt corecte pentru a delimita şi caracteriza bunurile
economice în raport cu bunurile libere :
a) bunurile economice satisfac nevoi în permanentă creştere şi diversificare, pe când
bunurile libere se adresează unor nevoi relativ constante, care nu cunosc modificări
sensibile în timp şi spaţiu;
b) bunurile economice aparţin unor subiecţi de proprietate foarte diverşi (indivizi,
socio-grupuri, organizaţii etc.) Bunurile libere nu sunt obiect al proprietăţii pentru
că aparţin unor comunităţi sau, după caz, întregii umanităţi;
c) se consideră că au atribute de bun economic doar cele care, în condiţii date de loc
şi timp, sunt insuficiente în raport cu nevoile; din contă, tot ceea ce este considerat
abundent, suficient pentru satisfacerea nevoii date, este un bun liber;
d) accesul la bunurile economice se face exclusiv prin intermediul pieţei, pe când la
cele libere acesta este gratuit.
10. Explicaţi rolul sectorului public în cadrul circuitului de ansamblu al unei economii
naţionale.
11. Construiţi un circuit economic între diferitele clase de agenţi economici şi descrieţi
principalele fluxuri ce se derulează între acestea.
12. Analizaţi comparativ formele tipologice de organizare a afacerilor sub aspectul avantajelor
şi limitelor fiecăreia.
13. Integraţi instituţia biserică în clasa agentului economic adecvată şi argumentaţi alegerea
făcută.
14. Enumeraţi câteva criterii care stau la baza alegerii unei forme de organizare a afacerilor.
15. Între agenţii economici în cadrul unui circuit economic fluxurile economice pot îmbrăca
următoarele forme:
a) subvenţii;
b) impozite şi taxe;
c) venituri provenind din vânzarea mărfurilor;
d) salarii, dobânzi, rente şi profit;
e) cheltuieli cu procurarea bunurilor de consum.

26
 Capitolul III

FACTORII DE PRODUCŢIE

3.1. Conceptul de factori de producţie

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii atrag resursele în
procesul de producţie transformându-le în factori de producţie.
Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la
producerea de bunuri şi servicii.
Din punctul de vedere al procesului de producţie, factorii de producţie constituie
intrările, „input-urile” care, transformate în conformitate cu funcţia de producţie a unităţii
respective, devin „output-uri”, sub forma produselor (producţiei).

Ansamblul activităţii din economie are ca premisă resursele productive – totalitatea

mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi
servicii.
În măsura în care resursele productive disponibile sunt atrase şi utilizate în activitatea
economică, acestea reprezintă, în fapt, factorii producţiei.
O delimitare conceptuală necesară în acest context este cea între noţiunea de “factori
de producţie” şi cea de “resurse” 6 . Aceste noţiuni desemnează două categorii de entităţi
distincte din economia reală, deşi termenii, în sine, sunt utilizaţi deseori ca sinonimi. Noţiunea
de “resurse” exprimă, în esenţă, starea de disponibilitate a unor bunuri, fără a le asocia în mod
univoc o anumită destinaţie de utilizare, cum ar fi producţia sau consumul. În anumite condiţii,
prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice ale agenţilor producători, resursele sunt activate prin
atragerea într-o utilizare concretă, primind astfel o anumită destinaţie şi devenind factori de

6
ASE – Economia politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.123

27
producţie. Deci, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul producător într-
o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.

3.2. Factorii de producţie tradiţionali. Neo-factorii

În economia politică clasică, procesul de producţie este explicat pornind de la trei
factori de producţie consideraţi "clasici " sau "tradiţionali": munca, pământul şi capitalul
(pentru prima dată această "formulă trinitară" a fost menţionată de către economistul francez J.
B. Say).

Munca – este considerată alături de capital ca fiind factor originar sau primar al
producţiei. Munca reprezintă activitatea umană, conştientă, de producere prin cheltuială
de energie musculară şi nervoasă şi cu ajutorul celorlalţi factori de producţie, a
rezultatelor economice care au declanşat-o.
Munca a fost şi rămâne factorul activ şi determinant al producţiei, având în
vedere că prin intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se realizează
combinarea şi utilizarea lor eficientă.
În calitate de factor de producţie, munca reprezintă o resursă ce nu poate fi
conservată: ea trebuie utilizată la momentul potrivit în condiţiile cele mai profitabile, aât
pentru individ, cât şi pentru societate. Neutilizarea forţei de muncă datorită unor factori
conjuncturali constituie o pierdere irecuperabilă pentru societate.
Analiza factorului muncă necesită luarea în consideraţie a dimensiunilor cantitative,
calitative şi structurale ale acesteia.
Dimensiunea cantitativă a factorului muncă se referă la volumul de muncă de o
anumită natură prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi cuantificat prin
numărul de unităţi de timp de muncă prestate, prin numărul de ore de muncă sau de locuri de
muncă aferente unei anumite cantităţi de produse, prin numărul de lucrători sau de ore-om de
muncă prestate în condiţii de producţie date 7 .

7
ASE – Economia politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.125

28
 Dimensiunea calitativă a factorului muncă se referă la specializarea profesională
proprie fiecărui muncitor, la gradul său de calificare şi experienţă, la nivelul său de
productivitate.

Natura – cuprinde ansamblul de elemente (terenuri arabile, păşuni, păduri, ape,

stocul cinegetic şi piscicol, zăcăminte de minereuri etc.) aparţinând mediului înconjurător şi la
care omul apelează pentru a le utiliza în procesul de producţie. Practic, toate activităţile umane
sunt legate într-un fel sau altul de natură, iar unele activităţi, cum sunt de exemplu cele din
agricultură sau industria extractivă, sunt de neconceput fără existenţa unui cadru natural
adecvat.

Capitalul – considerat factor derivat de producţie (deoarece este rezultatul unor

procese de producţie anterioare) este reprezentat de ansamblul bunurilor care sunt folosite
pentru producerea de noi bunuri şi servicii.
În principiu, bunurile care constituie capitalul, servesc indirect la satisfacerea
nevoilor, prin intermediul bunurilor şi serviciilor la producerea cărora concură.
În prezent, se folosesc mai multe noţiuni legate de capital: capital real, capital tehnic,
capital financiar, capital uman, capital social, capital productiv, capital natural etc.
În cele ce urmează ne vom referi numai la capitalul real (tehnic) materializat în
mijloace de producţie (utilaje, clădiri, construcţii, drumuri, materii prime combustibili etc.).
Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi o
componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic. În combinare cu ceilalţi factori de
producţie, capitalul real contribuie la sporirea bogăţiei prin creşterea producţiei şi
îmbunătăţirea calităţii acesteia.
În procesul utilizării sale, capitalul real parcurge 3 stadii şi îmbracă 3 forme
funcţionale:
II

B – Kp Kf …… P …… M – B’
Kc
III
I

29
 - stadiul I (stadiul aprovizionării) în care are loc transformarea banilor în mijloace de
producţie (capital real);
- stadiul II (stadiul producţiei) în care are loc utilizarea, consumarea şi transformarea
capitalului real în mărfuri;
- stadiul III (stadiul desfacerii) în care are loc transformarea mărfurilor în bani, formă
de la care s-a pornit iniţial, dar amplificată.
Trecerea capitalului real prin cele 3 stadii şi transformarea lui din formă bănească în
formă productivă şi marfă reprezintă circuitul capitalului, iar reluarea continuă a circuitului
reprezintă rotaţia capitalului. Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit reprezintă durata
de rotaţie a capitalului, iar numărul de circuite al capitalului efectuat într-o anumită perioadă
de timp se numeşte viteza de rotaţie a capitalului. O viteză de rotaţie a capitalului ridicată
evidenţiază o valorificare eficientă a acestuia (adică cu acelaşi capital productiv se poate
obţine o valoare de producţie mai mare, ceea ce determină reducerea costurilor de producţie pe
unitatea de produs).

Cea mai uzitată clasificare a capitalului real o reprezintă aceea care are în vedere
modul în care componentele sale participă la procesul de producţie, se consumă şi se
înlocuiesc. Dacă avem în vedere acest criteriu, se poate vorbi în cadrul capitalului real de
capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri de
producţie, se înlocuieşte după mai mulţi ani şi îşi transmite valoarea treptat asupra bunurilor la
producerea cărora participă. În componenţa sa intră: clădirile şi construcţiile, maşinile,
utilajele şi echipamentele, mijloacele de transport etc.
Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destoinaţiilor sale alternative privind
trecerea de la un fel de utilizare productivă la alta. Rigiditatea utilizării sale este cu atât mai
mare cu cât echipamentul tehnic este mai specializat.
Principala caracteristică a capitalului fix o reprezintă pierderea treptată a calităţilor
sale, proces cunoscut sub denumirea de uzură.
Uzura îmbracă două forme: uzura fizică şi uzura morală.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor tehnice
de exploatare ca urmare a utilizării sale în procesul de producţie şi a acţiunii agenţilor naturali.

30
 Uzura morală a capitalului fix este determinată de progresul tehnic care favorizează
apariţia unor elemente de capital fix cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau
permite practicarea unor preţuri mai scăzute la achiziţionarea aceluiaşi echipament.

Starea capitalului fix

Valoarea rămasă
Capital fix supus a capitalului fix
amortizării (K.s.a.) (Kr)
Stocul de
capital fix Uzura capitalului
la valoare fix supus
iniţială amortizării
(Kt) (U.s.a.)

Capital fix amortizat Uzura

integral (K.a.i.) capitalului
(Uk)

Având în vedere că elementele de capital fix se depreciază treptat, cheltuielile cu

achiziţionarea şi înlocuirea lor se recuperează pe întreaga perioadă de funcţionare a acestora.
Expresia bănească a acelei părţi din capitalul fix, corespunzătoare uzurii fizice şi morale,
se numeşte amortizare, iar suma astfel constituită poartă numele de fond de amortizare.
Se cunosc mai multe modalităţi de amortizare :
- amortizare liniară - atunci când se utilizează o cotă de amortizare constantă pe
întreaga durată de funcţionare a capitalului fix. Amortizarea anuală (sumă fixă) se calculează
pe baza formulei :
Kf −r+d
A=
T
unde :
A – amortizarea anuală (u.m.);
Kf - preţ de achiziţie a capitalului fix;
r – venituri din casarea acestuia;
d – cheltuieli cu modernizarea şi întreţinerea acestuia ;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix (ani)

31
 Prin raportarea amortizării anuale (A) la preţul capitalului fix ce se amortizează (Kf) se
determină cota procentuală de amortizare anuală (Ca) :
A
Ca = × 100 (%)
Kf

- amortizare accelerată - este o variantă a amortizării liniare şi presupune recuperarea

în primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din valoarea de intrare (Kf),
iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va calcula amortizarea lună de lună,
după procedeul amortizării liniare :
Kr
Al =
T
unde:
Al – amortizare lunară;
Kr – valoarea rămasă a capitalului fix;
T – numărul de ani de utilizare rămaşi.
- amortizare degresivă (conform reglementărilor legale aplicate în prezent în
România), se poate aplica numai cu aprobarea Ministerului de Finanţe şi constă în
multiplicarea coeficienţilor de amortizare cu coeficienţi prevăzuţi de lege. Aceasta înseamnă o
accelerare a procesului de amortizare şi luarea în considerare a uzurii morale. Cota de
amortizare se aplică la valoarea rămasă (care scade cu fiecare lună).
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care este utilizată în
cadrul unui singur ciclu de producţie, pe parcursul căruia se consumă sau se transformă
profund astfel că trebuie înlocuită după fiecare ciclu de producţie. Din această categorie fac
parte: materiile prime, combustibilii, energie electrică, apă tehnologică etc.

Neo-factorii de producţie
Dezvoltarea industrială postbelică a pus în evidenţă faptul că performanţele de piaţă
ale firmelor au ajuns să fie influenţate de acţiunea unor factori netradiţionali (abilitatea
întreprinzătorului, tehnologiile, informaţia etc.), denumiţi generic neo-factori, neincluşi în
celebra formulă trinitară.

32
 Pe măsura dezvoltării economice, factorii de producţie se diversifică şi se multiplică.
Se poate observa că întotdeauna în activităţile economice aceşti factori, într-o măsură diferită,
într-o formă sau alta, se regăsesc. Ceea ce diferă este felul cum se combină în procesul de
producţie şi în cadrul combinaţiilor, locul şi rolul ce revine fiecărui factor de producţie.
Multiplicarea şi diversificarea factorilor de producţie are o dublă consecinţă. Pe de o parte se
obţine o sporire şi o diversificare a bunurilor de consum şi a serviciilor, iar pe de altă parte are
loc perfecţionarea calitativă şi structurală a resurselor economice, respectiv chiar a factorilor
de producţie. În stadiul actual de dezvoltare a producţiei de bunuri şi servicii, caracterul limitat
al resurselor fiind evident, pe primul plan se situează perfecţionarea modalităţilor de folosire a
factorilor de producţie.

3.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Desfăşurarea oricărei activităţi economice presupune utilizarea combinată a factorilor
de producţie. Prin combinarea factorilor de producţie se înţelege operaţia tehnico-
economică de unire a factorilor de producţie, ce poate fi privită atât sub aspect
cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi structural. Aşa cum reiese şi din definiţie,
combinarea factorilor de producţie cuprinde două aspecte fundamentale, legate între ele:
aspectul tehnic care are în vedere faptul că nu se pot combina numai factori de producţie
caracteristici unui anumit proces de producţie (la un anumit utilaj se utilizează anumite materii
prime) şi aspectul economic prin care se urmăreşte obţinerea producţiei cu un cost cât mai
redus şi un profit cât mai ridicat.
Combinarea factorilor de producţie depinde de natura activităţilor ce se desfăşoară, de
nevoile de bunuri şi servicii în domeniul respectiv, de condiţiile tehnice de producţie, de
abilitatea întreprinzătorului, de managementul şi marketingul activităţii etc.
În combinarea factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la următoarele
premise 8 :
- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să
realizeze volumul proiectat al producţiei;

8
ASE – Economie, Ed. a V-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.75

33
 - caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii;
- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea lor în condiţiile unor
nevoi în continuă creştere şi diversificare, impun din partea agenţilor economici găsirea celor
mai eficiente modalităţi de utilizare şi combinare a factorilor de producţie. În procesul
concurenţei pe piaţă, sunt eliminaţi anumiţi agenţi economici şi rezistă numai aceia care
reuşesc să obţină bunuri şi servicii cu un efort mai mic, sau cu acelaşi efort, dar de o calitate
mai bună.
Aceleaşi bunuri şi servicii pot rezulta folosind modalităţi diferite de combinare a
factorilor de producţie. Aici intră în joc iniţiativa, capacitatea întreprinzătorilor care – plecând
de la resursele disponibile – trebuie să aleagă cele mai bune metode şi practici de combinare a
factorilor de producţie astfel încât să obţină maximum de eficienţă şi profitabilitate.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă datorită divizibilităţii şi adaptabilităţii
lor.
Divizibilitatea se referă la posibilitatea unui factor de producţie de a se împărţi în
unităţi simple, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în
număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de
suprafaţă.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de
producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
De exemplu, pe o suprafaţă de teren este posibil să lucreze un număr mai mic sau mai
mare de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la una sau la mai multe maşini.
Când factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin divizibilitate şi
adaptabilitate au loc două procese concomitente, legate între ele, caracteristice combinării
factorilor de producţie: complementaritatea şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de producţie care participă la producerea unui bun economic (adică la o producţie
dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază numai cu o cantitate
determinată din ceilalţi factori de producţie.

34
 Substituibilitatea reflectă posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel al producţiei.

Combinarea factorilor de producţie se face pe baza unor calcule de eficienţă referitoare

la:
- productivitatea marginală a factorului de producţie;
- rata marginală de substituţie;
- elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorului de producţie (Wmg) exprimă sporul de producţie
(ΔQ) obţinut prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv (ΔX), ceilalţi factori
considerându-se constanţi.
ΔQ
Wmg =
ΔX
Rata marginală de substituţie (Rms) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor de
producţie (ΔX) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor de producţie (-
ΔY), astfel încât nivelul producţiei să rămână neschimbat.
ΔX Wmg Y
Rms = - =
ΔY Wmg X
unde:
Wmgx – productivitatea marginală a factorului X;
WmgY - productivitatea marginală a factorului Y.
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un
factor este înlocuit cu altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie cu
altul. Se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii substituirii (es). acesta poate lua valori
de la 0 la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul,
producţia rămânând constantă.
Exemplu:
- dacă es = 0, atunci factorii sunt perfect complementari şi nu este posibilă
substituirea lor, trebuind utilizaţi în proporţii egale (fig.1);
- dacă es → ∞, atunci substituţia este perfectă (fig.2);

35
 - dacă es = 1, atunci factorii de producţie pot fi substituiţi în anumite proporţii (fig.3).

Y Y

X
Fig.1. Isocuante - proporţii Fig.2. Isocuante - substituire
Y fixe imperfectă

X
Fig.3. Isocuante – substituire
perfectă

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Explicaţi relaţia existentă între factorii de producţie şi resurse.
2. Precizaţi care sunt calculele de eficienţă care stau la baza combinării factorii de producţie.
3. Pe termen lung toate resursele unei firme sunt variabile în timp ce pe termen scurt ele sunt
fixe.
Adevărat / Fals
4. Formarea netă a capitalului are ca sursă amortizarea şi constituie o parte a valorii adăugate
nete.
Adevărat / Fals

36
5. Care sunt factorii care concură împreună la producţie:
a) libera iniţiativă, concurenţa şi piaţa;
b) resursele naturale, munca şi capitalul;
c) pământul, munca şi banii;
d) libera iniţiativă, concurenţa şi banii.
6. O întreprindere dispune de următoarele active cu caracter de capital fix:
- o clădire, cu o valoare de inventar de 70.000 de lei, construită cu 14 ani în urmă şi cu o
durată de funcţionare de 35 de ani;
- două utilaje de transport cu o valoare de inventar de 12.000 de lei fiecare, achiziţionate cu
3 ani în urmă şi cu o durată normală de funcţionare de 10 ani;
- o instalaţie, în valoare de 20.000 de lei, achiziţionată în urmă cu 4 ani, având o durată
normală de funcţionare de 8 ani;
- şase maşini – unelte cu o valoare de 600 lei fiecare, amortizate integral.
Să se determine:
a) rata anuală de amortizare pentru primele trei elemente de capital fix;
b) mărimea amortizării pentru anul în curs;
c) stocul de capital fix al întreprinderii la valoarea iniţială şi la valoarea rămasă neamortizată.
Rezolvare:
a). Pentru determinarea ratei (cotei) de amortizare este necesară calcularea amortizării
anuale conform relaţiei de calcul a amortizării liniare:
K cladire 70000
- pentru clădire: Aclădire = = = 2.000 lei/an
T 35
A 2000
Caclădire = × 100 = × 100 = 2,85%
K cladire 70000
12000
- pentru utilaje: Autilaj = =1.200 lei/an
10
1200
Cautilaj = × 100 = 10%
12000
20000
- pentru instalaţie: Ainstalaţie = = 2500 lei/an
8
2500
Cainstalaţie = × 100 =12,5%
20000

37
 b). Odată calculate amortizările anuale pentru elementele de capital fix aflate în curs de
amortizare, mărimea amortizării pentru anul în curs se determină prin însumarea valorilor calculate
anterior, şi anume:
ATotal = Aclădire + 2·Autilaj + Ainstalaţie =2.000 + 2·1.200 + 2.500 = 6.900 lei/an
c). KTotal iniţial = Kclădire + 2·Kutilaj + Kinstalaţie + 6·Kmaşini-unelte =70.000 + 2·12.000 + 20.000 +
6·600 = 117.600 lei
KTotal rămas = Krămasclădire + 2·Krămasutilaj + Krămasinstalaţie = (70.000 – 2.000·14) + 2·(12.000
– 1.200·3) + (20.000 – 2.500·4) = 68.800 lei
7. Demonstraţi că pentru o funcţie de producţie de tipul f(x1, x2, x3) = 3·x13·x22·x3, vom avea
randamente crescătoare de scară.
Rezolvare:
Pentru a demonstra tipul randamentelor de scară pentru diferite funcţii de producţie, se
analizează modul în care se modifică volumul producţiei atunci când factorii de producţie (variabilele
care influenţează volumul producţiei) se multiplică cu un număr supraunitar. Astfel dacă:
1) o creştere cu o unitate a intrărilor determină o creştere cu mai mult de o unitate a
ieşirilor apreciem că avem randamente crescătoare de scară;
2) o creştere cu o unitate a intrărilor determină o creştere cu o unitate a ieşirilor
apreciem că avem randamente constante de scară;
3) o creştere cu o unitate a intrărilor determină o creştere cu mai puţin de o unitate a
ieşirilor apreciem că avem randamente descrescătoare de scară.
Avem f(x1, x2, x3) = 3·x13·x22·x3
Pentru n>1, f(nx1, n x2, n x3) = 3·(n·x1)3·(n·x2 )2·(n·x3) = 3·n6· x13·x22·x3 =
= n6· f(x1, x2, x3)
Cum n>1 ⇒ n6>n ⇒ vom avea randamente crescătoare de scară.
8. Capitalul total al unei întreprinderi este de 112 mil. u.m. Ştiind că necesarul de capital
circulant pentru 1 milion u.m. capital fix este de 600.000 u.m. calculaţi mărimea capitalului
circulant.
9. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 500 mld. u.m. din care 75% constă
din capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 15 ani, determinaţi mărimea
capitalului fix consumat anual.
10. Pentru cumpărarea unui utilaj un întreprinzător plăteşte 8 mil. u.m., durata de funcţionare a
acestuia fiind de 6 ani. Dacă după această perioadă, din casarea utilajului se vor obţine venituri

38
în valoare de 400.000 u.m. în timp ce cheltuielile cu demontarea vor fi de 50.000 u.m.,
precizaţi suma totală ce trebuie să o amortizeze întreprinzătorul, precum şi cota de amortizare.
11. După 6 ani de funcţionare, valoarea rămasă de amortizat a unui echipament de producţie
este de 16 mil. u.m., iar rata anuală de amortizare este de 10%. Determinaţi valoarea iniţială a
echipamentului.
12. În tabelul următor sunt ilustrate toate combinaţiile posibile între factorii de producţie
muncă (L) şi capital (K) pe care un agent economic le poate alege cu resursele de care dispune
precum şi volumul producţiei corespunzător acestora:
K
0 5 10 15 20
L
0 0 0 0 0 0
1 0 10 14 16 17
2 0 22 30 36 38
3 0 28 38 42 44
4 0 36 40 48 54
Presupunând că resursele disponibile îi permit producerea a două bunuri A şi B,
completaţi tabelul următor şi precizaţi care sunt funcţiile de producţie în situaţia producerii
celor două bunuri:
Bunul A Bunul B
L K Q L K Q
1 4 20
2 0 0 0
3 3 28
4 10 30
5 1 10
6 4 15

39
13. a) Pe baza datelor din tabelul de mai jos trasaţi isocuantele pentru: Q0 = 36; Q1 = 40; Q2 =
46.
K
0 5 10 15 20 25
L
0 0 0 0 0 0 0
1 0 22 30 36 40 41
2 0 36 40 43 45 46
3 0 44 56 62 64 65
4 0 46 58 65 67 68
b) Determinaţi variaţia producţiei în condiţiile în care factorul capital rămâne constant la
10 unităţi şi reprezentaţi grafic;
c) Calculaţi rata marginală de substituire şi coeficientul de elasticitate al producţiei.
14. Capitalul fix al unei întreprinderi avea valoarea iniţială de 125 milioane u.m., structura
acestuia fiind de 45% echipamente de producţie şi 55% clădiri şi construcţii. În anul în curs se
scot din funcţiune clădiri şi construcţii în valoare de 8 milioane u.m. şi echipamente de
producţie în valoare de 6 milioane u.m. Să se calculeze coeficientul scoaterii din funcţiune
pentru clădiri şi construcţii, pentru echipamente precum şi coeficientul total de scoatere din
funcţiune a capitalului fix.
15. Valoarea iniţială a clădirilor şi construcţiilor era de 75 mil. u.m., iar valoarea
echipamentelor reprezintă 80% din valoarea clădirilor şi construcţiilor. După 8 ani de
funcţionare valoarea clădirilor şi construcţiilor este de 40 mil. u.m., iar cea a echipamentelor
de 25 mil. u.m. Determinaţi coeficientul stării fizice a capitalului acelei întreprinderi.
16. Valoarea iniţială a capitalului fix al unei întreprinderi era, în anul t, de 3.250.000 u.m. El
se compune din clădiri, construcţii şi echipamente de producţie, din care echipamentele
valorează 2.500.000 u.m. Să se calculeze coeficientul de uzură a capitalului fix după 8 ani de
funcţionare, ştiind că valoarea clădirilor şi construcţiilor este de 30%, iar cea a echipamentelor
de 10%.

40
 Capitolul IV

TEORIA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI.

UTILITATEA ECONOMICĂ

4.1. Conceptul de utilitate economică

Parte din nevoile pe care oamenii le au, sunt satisfăcute în urma consumului de bunuri,
obţinându-se în acest mod un beneficiu sau o satisfacţie. Economiştii numesc acest beneficiu
sau satisfacţie - utilitate.
Prin utilitatea unui bun economic se înţelege capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie.
În teoria economică se întâlnesc două abordări referitoare la noţiunea de utilitate: teoria
utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.
Teoria utilităţii cardinale
Adepţii acestei teorii consideră că utilitatea derivă din capacitatea obiectivă (proprietăţi
fizice, biologice, estetice etc.) a bunurilor economice de a satisface o nevoie. De asemenea, se
consideră că utilitatea poate fi măsurată, adică fiecărui bun îi poate fi asociat un număr
cardinal (de exemplu unui kilogram de cartofi îi corespund 25 utili – unitatea de măsură a
utilităţii), iar toate unităţile identice dintr-un bun au aceeaşi utilitate. În aceste condiţii,
determinarea utilităţii totale (satisfacţia dată de consumul unei cantităţi determinate dintr-un
bun, de ex. 3 mere) se obţine înmulţind utilitatea individuală a bunului (satisfacţia dată de
consumul unui măr) cu numărul de bunuri consumate.
Teoria utilităţii ordinale
Reprezentanţii acestei teorii consideră că utilitatea are caracter subiectiv, diferind
pentru acelaşi bun, de la o persoană la alta şi chiar la aceeaşi persoană în momente diferite de
timp în funcţie de intensitatea nevoii de satisfăcut (de exemplu un sandwich îi aduce prin

41
consum o satisfacţie mai mare unei persoane atunci când este flămândă decât atunci când este
sătulă).
Conform acestei teorii, consumatorul poate doar să realizeze o ordonare a bunurilor
după preferinţă (de exemplu preferă să consume 1kg. de struguri în locul unui kilogram de
mere) fără a putea fi capabil de a preciza cu exactitate care este diferenţa de satisfacţie pe care
i-o aduc prin consum cantităţile egale din cele două bunuri.
Consumarea primei doze dintr-un bun aduce satisfacţie maximă, aceasta scăzând pe
măsura consumării de doze succesive, satisfacţia devenind nulă la saturaţie. În acest caz,
utilitatea totală se determină adunând utilităţile individuale (diferite) ale fiecărei doze
consumate.

n
U T = ∑ ui
i =1

Utilitatea economică individuală în gândirea clasică (fig.1)

şi în gândirea neoclasică (fig.2)

Uj Uj
u1

u1 u2 u3 u4 u5 u2
UT
u3
UT Utilitate u4

u1
x1 x2 x3 x4 x5 Q x1 x2 x3 x4

fig.1 fig.2

Alături de conceptele de utilitate economică totală şi individuală, adepţii teoriei

neoclasice introduc un concept nou, acela de utilitate marginală, pe care o definesc ca fiind
sporul de satisfacţie obţinut prin consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun sau
satisfacţia resimţită prin consumul ultimei unităţi dintr-un bun.

42
 ΔU T
UM =
Δx
n
U T = ∑ U Mi
i =1

unde :
UT – utilitate totală
ui – utilitate individuală
UM – utilitate marginală
x - cantitate (doză) consumată dintr-un bun sau serviciu

Utilitatea marginală scade cu fiecare doză consumată, la saturaţie devenind nulă.

Aceasta se explică prin faptul că prin consumul unei doze, intensitatea nevoii de satisfăcut
scade, astfel că o nouă doză se adresează unei nevoi de o intensitate mai mică (legea utilităţii
marginale descrescânde a lui Gossen).

Reprezentarea grafică a corelaţiei dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

UT
în QS (punct de saturaţie)
UT - maximă
UM = UT’ = 0

QS X

UM

X
QS 43
 Observaţii:
1) Utilitatea totală este crescătoare pe măsura consumării mai multor unităţi din bunul
X, atâta timp cât utilitatea marginală este pozitivă.
2) Utilitatea totală este maximă când utilitatea marginală este nulă.
3) Utilitatea marginală este descrescătoare cu fiecare unitate de bun consumată în plus.

4.2. Comportamentul consumatorului. Echilibrul consumatorului

Diferite combinaţii de bunuri îi pot aduce prin consum, unei persoane, diferite nivele
de satisfacţie. Dacă se reprezintă grafic toate combinaţiile de bunuri care prin consum îi aduc
unei persoane aceeaşi satisfacţie, se obţin o mulţime de puncte care unite formează ceea ce
poartă numele de curbă de indiferenţă. Continuând raţionamentul se poate aprecia că
oamenii pot avea o infinitate de nivele de satisfacţie ceea ce permite reprezentarea unei
mulţimi de curbe de indiferenţă pentru care se foloseşte în mod uzual termenul de „hartă a
curbelor de indiferenţă”.

Harta curbelor de indiferenţă

C
y3 x Un = ct.
y1 xA
y2 x B U2 = ct.
U1 = ct.

x1 x2 x3 X

44
A, B – combinaţii de bunuri X şi Y care îi aduc consumatorului aceeaşi satisfacţie;

C – combinaţie de bunuri X şi Y care îi aduce consumatorului o satisfacţie mai mare în

raport cu combinaţiile A şi B.

Curbele de indiferenţă prezintă câteva particularităţi:

1. sunt descrescătoare;
2. sunt convexe faţă de origine;
3. nu se intersectează niciodată;
4. cu cât nivelul de satisfacţie (utilitate) cărora le corespunde, este mai mare,
cu atât sunt mai departe de origine;
5. panta curbei de indiferenţă poartă numele de rată marginală de
substituţie.
Rata marginală de substituţie (Rms) evidenţiază cantitatea dintr-un bun la care
se poate renunţa atunci când se doreşte consumarea unei cantităţi suplimentare dintr-un
alt bun astfel încât să se menţină acelaşi nivel de satisfacţie (utilitate).

Δy
RMS = −
Δx
U Mx
RMS =
U My

unde:
Δx, Δy – variaţia cantităţii din bunul x, respectiv y
UMx, UMy – utilitatea marginală a bunului x, respectiv y

Constrângerea bugetară
Un consumator raţional caută – în limita venitului de care dispune – să achiziţioneze
acele cantităţi de bunuri care prin consum îi aduc maximum de satisfacţie. Pentru
reprezentarea grafică a tuturor combinaţiile de bunuri care pot fi achiziţionate cu venitul
disponibil se utilizează linia (dreapta) bugetului.
Ecuaţia dreptei bugetului:

V = x · px + y · py

45
unde:
V – venitul (bugetul) consumatorului
x, y – cantitatea din bunul x, respectiv din bunul y
px, py – preţul unitar al bunului x, respectiv al bunului y

Linia (dreapta) bugetului

V
py

α
x
V
px

V
py p
[panta dreptei bugetului] = tg α = = x
V py
px

Echilibrul consumatorului
Un consumator se află în situaţia de echilibru atunci când o anumită structură a
consumului îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate) respectând în acelaşi timp restricţiile
bugetare.
Grafic, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una dintre curbele de
indiferenţă este tangentă la dreapta bugetului.

46
 Reprezentarea grafică a echilibrului consumatorului

xA

α
X

Condiţia de echilibru a consumatorului în A:

[panta dreptei bugetului] = [panta curbei de indiferenţă]
tg α = RMSx,y
p x U Mx U U My
= ⇔ Mx =
p y U My px py

Atunci când preţurile unitare ale produselor pe care un consumator doreşte să le

achiziţioneze sunt diferite, pentru a obţine satisfacţie maximă, în condiţiile unui buget limitat,
este necesar ca:
U Mx U My
= = ...
px py

Atunci când preţurile unitare ale produselor pe care un consumator doreşte să le

achiziţioneze sunt identice (egale), pentru a obţine satisfacţie maximă (maximum de utilitate)
în condiţiile unui buget limitat este necesar ca:
UMx = UMy = …

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Este utilitatea economică a unui bun aceeaşi pentru orice persoană ? Dar pentru aceeaşi
persoană la momente diferite ? Exemplificaţi.

47
2. Cum evoluează utilitatea marginală pe măsura creşterii cantităţii consumate dintr-un bun ?
Identificaţi şi enunţaţi legea.
3. Aprecierea utilităţii este:
a) eminamente obiectivă;
b) eminamente subiectivă;
c) obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp;
d) caracterul obiectiv şi subiectiv de apreciere a utilităţii este variabil în funcţie de
timp şi loc.
4. Pentru a construi dreapta bugetului unui consumator care alege două bunuri este necesar şi
suficient să se cunoască:
a) venitul consumatorului;
b) preţurile acestor bunuri;
c) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri în funcţie de preţurile acestor
bunuri;
d) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;
e) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului.
5. Pentru a construi harta indiferenţei unui consumator care alege între două bunuri, este
necesar şi suficient să se cunoască:
a) venitul consumatorului;
b) preţurile acestor bunuri;
c) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri în funcţie de preţurile acestor
bunuri;
d) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;
e) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului.
6. Pentru un consumator raţional, situarea pe o curbă de indiferenţă la un nivel mai ridicat
decât altul are una din următoarele semnificaţii:
a) un nivel de satisfacţie identic cu precedentul;
b) el alege un coş de bunuri conţinând cel puţin două bunuri;
c) el alege un coş de bunuri care îi epuizează venitul;
d) o scădere a satisfacerii nevoilor sale;
e) o creştere a nivelului său de satisfacţie.

48
7. Comparaţi principalele componente ale teoriei clasice şi ale teoriei moderne (neoclasice) în
problema utilităţii economice.
8. Echilibrul unui consumator raţional este atins atunci când …
9. Dacă dispuneţi de un venit de 168 u.m. pe care-l puteţi cheltui pentru a cumpăra două bunuri ale
căror preţuri sunt px = 7 u.m./buc şi, respectiv py = 8 u.m./buc. atunci:
a) scrieţi ecuaţia dreptei bugetului;
b) dacă presupunem că veţi cheltui tot venitul pentru procurarea bunului X, atunci precizaţi
cât de mult ar fi posibil să cumpăraţi în acest caz;
c) dacă veţi afecta tot venitul pentru procurarea bunului Y, atunci precizaţi cât de mult ar fi
posibil să cumpăraţi în acest caz (reprezentaţi grafic linia bugetului în aceste condiţii);
d) dacă preţul bunului X devine 6 u.m./buc. atunci, în condiţii caeteris paribus, scrieţi noua
ecuaţie a liniei bugetului şi figuraţi-o grafic;
e) dacă suma de bani de care dispuneţi se reduce la 112 u.m., iar preţurile celor două bunuri
sunt px = 7 u.m./buc., iar py = 8 u.m./buc., scrieţi noua ecuaţie a liniei bugetului şi figuraţi-
o grafic.
Rezolvare:
a). Plecând de la ecuaţia dreptei bugetului şi datele de care dispunem, ecuaţia dreptei
bugetului devine:
168 = 7x + 8y.
b). În condiţiile în care tot venitul de care se dispune este cheltuit pentru achiziţionarea unui
singur bun, ecuaţia bugetului devine:
168 = 7x
168
⇒x= = 24 buc.
7
168
c). Similar, 168 = 8y ⇒ y = = 21 buc.
8
d). V = 6x' + 8y
e). V' = 7x + 8y

49
 Y

21

14

c) d)

e)

α
X
16 24 28

10. Dacă pentru un consumator dat, funcţiile utilităţilor marginale pentru diferite doze din bunurile X şi
Y sunt:
UMx = 18 – 3x; UMy = 7 – y
atunci:
a) în condiţiile în care venitul disponibil este egal cu 11 u.m., iar preţurile celor două
bunuri sunt diferite, px = 3 u.m./buc., respectiv py = 2 u.m./buc, determinaţi cantităţile pe
care le va achiziţiona consumatorul din cele două bunuri şi ce satisfacţie îi vor aduce
acestea;
b) în condiţiile în care venitul disponibil este egal cu 36 u.m., iar preţurile celor două bunuri
sunt egale cu 4 u.m./buc., determinaţi cantităţile pe care le va achiziţiona consumatorul din
cele două bunuri şi ce satisfacţie îi vor aduce acestea.
Rezolvare:
a). Pentru a putea determina cantităţile care prin consum îi vor aduce cumpărătorului
maximum de satisfacţie, punctul de plecare îl constituie sistemul de restricţii, în care o ecuaţie este cea
care reflectă echilibrul consumatorului, iar cea de-a doua limitele bugetare.

V = x·px + y·py
U Mx U my
=
px py

50
 11 = 3x +2 y
18 − 3x 7 − y
=
3 2

Din rezolvarea sistemului de ecuaţii se obţin următoarele valori: x = 3 buc., respectiv y = 1

buc.
Pentru evidenţierea satisfacţiei pe care o aduc prin consum cantităţile de bunuri x şi y
determinate anterior, se vor utiliza pentru uşurinţă tabelele următoare:
X 1 2 3 Y 1
UMx 15 12 9 UMy 6
UTx 15 27 36 UTy 6
UT = UTx + UTy = 36 + 6 = 42
b). Raţionamentul ce trebuie urmat pentru a rezolva acest punct al problemei urmează
acelaşi tipar ca şi la punctul anterior, cu precizarea că preţurile celor două bunuri fiind egale, ecuaţia
ce reflectă echilibrul consumatorului este simplificată: UMx = UMy. Rezolvarea sistemului de ecuaţii
conduce la obţinerea următoarelor valori: x = 5 buc., respectiv y = 4 buc.
Satisfacţia obţinută prin consumul acestor cantităţi de bunuri va fi în acest caz: UT = UTx +
UTy = 45 + 18 = 63
X 1 2 3 4 5
UMx 15 12 9 6 3
UTx 15 27 36 42 45

Y 1 2 3 4
UMy 6 5 4 3
UTy 6 11 15 18

51
11. În graficul de mai jos este reprezentată curba de indiferenţă şi linia bugetului pentru un
consumator oarecare:
Bunul
A

40

Bunul B
50
a) Dacă preţul bunului A este 15 u.m., să se calculeze bugetul de care dispune
consumatorul respectiv.
b) Care este preţul bunului B?
c) Care este ecuaţia dreptei bugetului pentru acest consumator?
d) Care este panta dreptei bugetului?
e) Care este rata marginală de substituţie la echilibru?
12. Dacă presupunem că un consumator alocă întregul său buget de 40 u.m. pentru
achiziţionarea a două bunuri X şi Y ale căror preţuri sunt px = 4 u.m./buc., respectiv py = 8
u.m./buc. stabiliţi cantităţile din cele două bunuri ce vor fi achiziţionate şi satisfacţie ce i-o vor
aduce cumpărătorului prin consum, în condiţiile în care utilitatea marginală pe care o acordă
diferitelor doze din bunurile X şi Y este:
UM
1 2 3 4 5 6 7 8
Bunuri
X 20 18 16 14 10 8 5 2
Y 40 36 28 20 16 10 8 1
13. Un consumator a cumpărat cu 7 u.m. două bunuri A şi B al căror preţ este identic (egal cu
1 u.m.). Ştiind că în urma consumului celor două bunuri el a obţinut satisfacţie maximă (o
utilitate totală maximă) precizaţi cantităţile din bunul A şi din bunul B ce au fost consumate.
Scala utilităţilor marginale este următoarea:

52
Bunul A
Cantitate 1 2 3 4 5 6
UM 6 5 4 3 2 1
Bunul B
Cantitate 1 2 3 4 5
UM 5 4 3 2 1
14. Se consideră că, pentru un individ, aprecierea utilităţii unui bun este reflectată de o funcţie
de utilitate de forma: U = 2x + 3y. La început individul consumă 9 bucăţi din bunul X şi 7
bucăţi din bunul Y. Dacă ulterior el va consuma doar 3 bucăţi din bunul X, precizaţi ce
cantitate va trebui să consume din bunul Y astfel încât să obţină acelaşi nivel de satisfacţie.
15. Se consideră că funcţia de utilitate a unui consumator este U = 3xy + 2x + y; unde x şi y
sunt cantităţi variabile din cele două bunuri. Dacă preţurile unitare ale bunurilor X şi Y sunt px
= 1 u.m./buc., respectiv py = 2 u.m./buc., iar venitul disponibil pentru a face achiziţii din
aceste bunuri este de 17 u.m., atunci precizaţi:
a) cantităţile optimale consumate din cele două bunuri;
b) rata marginală de substituţie între X şi Y în condiţii de echilibru pentru acel
consumator.
16. Un consumator are o funcţie de utilitate de tipul U = x2 · y. El se confruntă cu o
constrângere bugetară descrisă de necesitatea de a se încadra doar în limita unui venit total de
180 u.m. în condiţiile unor preţuri de 1 u.m./buc. pentru bunul X, respectiv 3 u.m./buc.
pentru bunul Y. Să se stabilească care va fi opţiunea consumatorului în raport cu preferinţele şi
constrângerile sale.

53
 Capitolul V

CEREREA

5.1. Conceptul de cerere. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic care este dorită şi poate fi
achiziţionată de un individ într-o perioadă determinată de timp la un anumit nivel al
preţului. Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun se obţine cererea totală
de piaţă a acelui bun.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, putem distinge:
- cerere pentru bunuri substituibile (ex.: stiloul şi pixul);
- cerere pentru bunuri complementare (ex.: lampa şi becul);
- cerere derivată (ex.: cererea pentru cerneală este determinată de cererea de stilouri).
Legea cererii evidenţiază relaţia negativă care există între preţul unitar al unui
bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv. Corespunzător acestei legi, atunci când preţul
unitar al unui bun creşte, cererea pentru acel bun scade şi invers, atunci când preţul unitar
scade, cererea creşte (ceteris paribus). Legea cererii se verifică în cazul bunurilor normale (se
consideră a fi un bun normal atunci când o creştere a venitului real al consumatorului
determină o creştere a cererii pentru acel bun) şi pentru majoritatea bunurilor inferioare (în
cazul bunurilor inferioare, o creştere a venitului conduce la o scădere a cererii pentru acel
bun). Pentru alte bunuri inferioare însă, o creştere a preţului determină şi o creştere a cererii.
Fenomenul este cunoscut ca „paradoxul Giffen” după numele celui care l-a sesizat pentru
prima dată.
Există şi situaţii care contrazic numai aparent legea generală a cererii 9 :

9
Ungureanu E. – Economie politică, partea I, Petroşani, 1997, p.56

54
 - există posibilitatea ca unii cumpărători să cumpere mai mult de la unele firme chiar
dacă acestea practică preţuri mai ridicate pe motivul unei economii de timp;
- când preţul şi calitatea bunului sunt în relaţia directă, creşterea preţului poate fi însoţită
fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de
diferenţa de calitate câştigată;
- creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute în situaţia creşterii
veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor etc.
Creşterea cererii ca urmare a scăderii preţului se numeşte extinderea cererii, iar
scăderea cererii ca urmare a creşterii preţului poartă numele de contracţia cererii.
Relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun (variabila dependentă) şi preţul acestuia
(variabila independentă) poate fi evidenţiată cu ajutorul graficelor, tabelelor sau funcţiilor
matematice.

Extinderea sau contracţia cererii

în funcţie de modificarea preţului

P
Contracţia cererii

Extinderea cererii
Q

5.2. Condiţiile cererii

Preţul nu este singura variabilă care influenţează nivelul cererii, acestuia adăugându-i-
se alţi factori pentru care se foloseşte termenul de „condiţiile cererii” ( venitul
consumatorilor; preţul altor bunuri, care în raport cu bunul avut în vedere pot fi substituibile,
complementare sau derivate; numărul de cumpărători; preferinţele cumpărătorilor; previziunile
privind evoluţia preţului şi a veniturilor). Fiecare dintre aceşti factori influenţează negativ sau

55
pozitiv cantitatea cerută dintr-un bun. Dacă se cunoaşte proporţia, fracţiunea sau procentul
influenţei fiecărui factor, prin însumarea algebrică a acestora va rezulta modificarea totală a
cererii la un anumit nivel al preţului.

Creşterea (C0-C1) sau reducerea (C0-C2)cererii pentru un bun

în condiţiile în care preţul bunului respectiv rămâne constant

C1
P C0
C2

P0

Q2 Q0 Q1 Q

5.3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a
altor factori (condiţii) ai cererii. Se determină cu ajutorul coeficientului de elasticitate a
cererii (Ecpx) care arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de
schimbarea preţului sau a altui factor al cererii.
În teoria şi practica economică, se folosesc trei modalităţi de determinare a
coeficientului de elasticitate a cererii.
Exemplu: coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului
la acest bun se poate calcula astfel:
ΔC ΔP C − C0 P0
1) Ecpx= − : =− 1 ×
C 0 P0 C0 P1 − P0

56
 ΔC
× 100
%ΔC C0 ΔC P0
2) Ecpx=– =− =− ×
%ΔP ΔP ΔP C 0
× 100
P0

ΔC ΔP ΔC P0 + P1
3) Ecpx= − : =− ×
(C 0 + C1 ) : 2 (P0 + P1 ) : 2 ΔP C 0 + C1

unde:
Ecpx – coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunul x;
C0,C1- cantităţi cerute înainte şi după modificarea preţului unitar;
P0,P1- preţ unitar iniţial, respectiv modificat;
ΔC - variaţia (modificarea) cantităţii cerute;
ΔP - variaţia (modificarea) preţului unitar;
% ΔC - variaţia procentuală a cantităţii cerute;
% ΔP - variaţia procentuală a preţului unitar.

Avem situaţiile:
Ecpx <1 - cerere inelastică (corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului
determină scăderea cu mai puţin de un procent a cererii);
Ecpx = 1 - cerere cu elasticitate unitară (corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a
preţului determină scăderea tot cu un procent a cererii);
Ecpx > 1 – cerere elastică (corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului
determină scăderea cu mai mult de un procent a cererii);
Ecpx = 0 - cerere perfect inelastică (corespunde situaţiei în care cererea rămâne neschimbată
indiferent de modificările intervenite în nivelul preţului);
Ecpx → ∞ - cerere perfect elastică (corespunde situaţiei în care cererea se modifică chiar dacă
nivelul preţului rămâne neschimbat).
Ultimele două au mai mult valoare teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar
şi numai în anumite condiţii de piaţă.

57
 P P

PD
PD P1
P1

QD Q1 Q QD Q1 Q
Cerere elastică Cerere cu elasticitate
unitară

P
PD

P0
P1

P1

Q Q
QD Q1 Q0
Cerere inelastică
Cerere perfect inelastică

ΔP = 0

P0

Q0 Q1 Q
Cerere perfect elastică

58
 Coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea venitului
la acest bun se calculează astfel:
ΔC ΔV C1 − C 0 V0
ECVx = : = ×
C 0 V0 C0 V1 − V0

ΔC
× 100
%ΔC C 0 ΔC V0
ECVx = = = ×
%ΔV ΔV ΔV C 0
× 100
V0
unde:
ECVx – coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de venit pentru bunul x
V0,V1– venit iniţial, respectiv modificat
ΔV – modificarea (variaţia) venitului
%ΔV – variaţia procentuală a venitului
Avem situaţiile:
ECVx > 0 – bunul x este un bun normal
- dacă ECVx > 1 – cerere-venit elastică
- dacă 0 < ECVx < 1 – cerere-venit inelastică
- dacă ECVX = 1 – cerere-venit unitară
ECVx < 0 – bunul x este un bun inferior

Coeficientul de elasticitate încrucişată a cererii evidenţiază modificarea cererii pentru

un bun (în cazul nostru bunul X) atunci când se modifică preţul la alte bunuri (de exemplul la
bunul Y). Formula de calcul este:
ΔC x ΔPy ΔC x POy
ECx/Py = : = ×
C Ox POy ΔPy C Ox

unde:
ECx/Py – coeficient de elasticitate a cererii bunului x în raport cu preţul unitar al bunului y
ΔCx – modificarea (variaţia) cantităţii cerute din bunul x
ΔPy – modificarea (variaţia) preţului unitar al bunului y
COx – cantitate cerută din bunul x înainte de modificarea preţului la bunul y
POy – preţ unitar iniţial al bunului y

59
 Avem situaţiile:
ECx/Py > 0 – bunurile X şi Y sunt substituibile;
ECx/Py < 0 – bunurile X şi Y sunt complementare;
ECx/Py = 0 – bunurile X şi Y sunt indiferente unul în raport cu celălalt.

Elasticitatea cererii este influenţată de o serie de factori dintre care amintim: ponderea
venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii (relaţie pozitivă); gradul
de substituire a bunurilor (relaţie pozitivă); gradul necesităţii în consum; perioada de timp de
la modificarea preţului.
Cunoaşterea tipului de cerere cu care se confruntă la comercializarea produselor sale,
prezintă o importanţă sporită pentru agentul economic având în vedere relaţiile care există
între coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ şi veniturile încasate din vânzarea
producţiei la bunurile respective:

Valoarea Impactul asupra venitului total

Denumire Definiţie
Ecpx (V.T.)
- mai mare Cerere Procentul de variaţie a VT creşte când P scade
decât 1 elastică cantităţii cerute este mai VT scade când P creşte
mare şi de sens contrar
celui al preţului
- egal cu 1 Cerere cu Procentul de variaţie a VT rămâne neschimbat indiferent
elasticitate cantităţii cerute este egal, dacă preţul scade sau creşte
unitară dar de sens contrar celui al
preţului
- mai mic Cerere Procentul de variaţie a VT creşte când P creşte
decât 1 inelastică cantităţii cerute este mai VT scade când P scade
mic şi de sens contrar cu
cel al preţului

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Care din bunurile următoare are elasticitate redusă:
a) telefonul mobil;
b) pâinea;

60
 c) concediu pe litoral;
d) îmbrăcămintea;
e) rechizitele şcolare.
2. Elasticitatea cererii în raport cu preţul reprezintă:
a) raportul dintre cantitatea cerută şi modificarea preţului;
b) raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi preţ;
c) raportul dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a
preţului;
d) raportul dintre modificarea venitului şi modificarea preţului.
3. Curba orizontală a cererii unui bun în raport cu preţul său are următoarea semnificaţie:
a) bunul este relativ elastic în raport cu preţul;
b) bunul are elasticitate unitară în raport cu preţul;
c) bunul este perfect elastic în raport cu preţul;
d) bunul este inelastic în raport cu preţul;
e) bunul este perfect inelastic în raport cu preţul.
4. Scăderea cererii pentru anumite bunuri poate semnifica:
a) creşterea preţurilor la bunurile respective;
b) diminuarea veniturilor disponibile ale populaţiei;
c) creşterea producţiei bunurilor respective;
d) anticipări optimiste privind evoluţia preţului şi a veniturilor.
5. Bunurile A şi B sunt substituibile. Creşterea preţului bunului B determină următoarele
modificări:
a) scăderea cantităţii cerute din bunul B şi creşterea cererii pentru bunul A;
b) creşterea cantităţii cerute din bunul B şi scăderea cererii pentru bunul A;
c) scăderea cererii pentru bunul B şi creşterea cererii pentru bunul A;
d) scăderea cererii atât pentru bunul A, cât şi pentru bunul B.
6. Bunurile X şi Y sunt complementare. Menţionaţi în ce direcţie se modifică cererea pentru
bunul X şi bunul Y când preţul bunului Y creşte:
a) cererea pentru bunul Y scade şi creşte pentru bunul X;
b) cererea pentru bunul X scade odată cu scăderea cantităţii cerute din bunul Y;
c) cererea scade atât pentru bunul Y, cât şi pentru bunul X;

61
 d) cererea pentru bunul Y scade odată cu scăderea cantităţii cerute din bunul X.
7. Curba cererii pentru un bun normal este descrescătoare.
Adevărat / Fals
8. Un consumator raţional nu va cumpăra niciodată un bun inferior.
Adevărat / Fals
9. Datele furnizate de departamentul de marketing al unei firme au relevat că între preţul de vânzare al
produsului x (exprimat în mii lei) şi volumul vânzărilor la respectivul produs există următoarea
corelaţie:
Q = 2610 – 45 p (buc)
Stabiliţi:
a) Ce preţ de vânzare trebuie să aibă produsul x pentru a fi vândute 990 de bucăţi?
b) Care este cantitatea maximă din produsul x care poate fi vândută? Care este preţul maxim
la care volumul vânzărilor ar fi nul?
c) Reprezentaţi grafic dreapta cererii.
d) Calculând elasticitatea cererii în funcţie de preţ determinaţi tipul cererii.
Rezolvare:
a). Se înlocuieşte pur şi simplu în corelaţia dată în enunţul problemei:
990 = 2610 - 45·p
2610 − 990
⇔p= = 36 mii lei
45
b). Conform legii cererii, Qmax când pmin. Pmin = 0 ⇒ Qmax = 2610 buc. Similar, Pmax când
2610
Qmin. Qmin = 0 ⇒ Pmax = = 58 mii lei
45
c).

58

2610 Q

62
 d). Tipul de cerere este influenţat de coordonatele care se iau în considerare la calculul
coeficientului de elasticitate a cererii. Spre exemplificare, vom considera: C0 = 990 buc.; P0 = 36 mii
ΔC ΔP C − C0 P0
lei; C1 = 2610 buc.; P1 = 0, astfel că: Ecpx= − : =− 1 × =
C 0 P0 C0 P1 − P0
2610 − 990 36 162
− × = >1 ⇒ cerere elastică.
990 0 − 36 99

10. În condiţiile în care între preţul de vânzare şi volumul vânzărilor la un anumit bun x există
următoarele relaţii:
Preţ (mii lei) 300 275 200
Cantitatea cerută (bucăţi) 2900 3325 4600
Determinaţi:
a) Curba liniară a cererii (în funcţie de preţ) pentru bunul x;
b) Care va fi volumul vânzărilor pentru bunul x în condiţiile în care preţul va fi de 150.000
lei?
c) Care va fi volumul vânzărilor pentru bunul x în condiţiile în care vechiul preţ de 200.000
lei/buc. va fi diminuat cu 15%?
Determinaţi coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ pentru bunul x.
Rezolvare:
a). Punctul de plecare îl constituie ecuaţia dreptei y = ax + b. Adaptată la specificul
problemei, aceasta devine: C = a·p + b. Pentru a afla cele două necunoscute „a” şi „b”, se va
construi un sistem de ecuaţii alegând două din cele trei corelaţii prezentate în enunţul problemei:
Exemplu:
2900 = a·300 + b
3325 = a·275 + b
⇒ a = - 17; b = 8000
⇒ C = 8000 - 17·p
b). C = 8000 - 17·150 = 5.450 buc.
c). p1 = 85%·p0 = 170 mii lei
C1 = 8000 - 17·170 = 5.110 buc.
ΔC ΔP C − C0 P0 5110 − 2900 300
d). Ecpx= − : =− 1 × = − × >1 ⇒ cerere
C 0 P0 C0 P1 − P0 2900 170 − 300
elastică

63
11. Datorită modificării preţului bunului x, cererea pentru produsele x, y şi z se modifică
astfel:
Cantitate cerută
Preţul unitar al bunului x
x y z
5 30 50 40
8 20 35 50
a) calculaţi coeficientul de elasticitate a cererii pentru cele trei bunuri;
b) ce relaţie există între bunurile x, y şi z?
12. În condiţiile în care preţul unitar al unui bun x este de 10 u.m./buc., cererea lunară pentru
acesta este de 480 bucăţi. Prin modificarea preţului la 8 u.m./buc., cererea lunară devine 600
bucăţi. Ce fel de cerere are bunul x în raport cu preţul?
13. O creştere a venitului de la 10.000 u.m. la 14.000 u.m. antrenează o modificare a cererii
pentru un bun economic de la 12 buc. la 10 buc.
a) Care este valoarea coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de venit? Cum
poate fi apreciat bunul economic respectiv din acest punct de vedere?
b) Ce fel de bun economic ar fi în situaţia în care aceeaşi creştere a venitului ar
determina o modificare a cererii pentru bunul respectiv de la 12 buc. la 14 buc.?
14. Când preţul unui bun este de 150.000 lei, cererea pentru acest bun este de 100.000 bucăţi.
Când preţul devine 180.000 lei şi ştiind că unui procent în modificarea preţului îi corespund
două procente în modificarea cererii, determinaţi nivelul noii cereri.
15. Fie cererea o ecuaţie de forma P = 8 – 3Q (unde P – preţul, Q – cantitatea cerută). La ce
nivel al preţului cererea are o elasticitate unitară?
16. Completaţi tabelul următor:
Preţ unitar Cantitate Modificarea Modificarea
Elasticitatea cererii
(u.m./buc) cerută cantităţii cerute (%) preţului (%)
60 2.000
48 4.000
36 6.000
24 8.000
12 10.000
Precizaţi nivelurile de preţ unde se înregistrează o cerere elastică, unitară şi inelastică.

64
17. Un pacient este dispus să achiziţioneze un flacon dintr-un medicament indiferent de preţul
acestuia. Să se traseze curba cererii pacientului pentru medicamentul respectiv?
18. Guvernul este dispus să achiziţioneze orice cantitate de aur la preţul de 1.000 u.m./gram.
Să se traseze curba cererii guvernamentale de aur în această situaţie.
19. Când preţul unui bun este de 60 u.m., cererea pentru acest bun este de 2.200 buc. Dacă
preţul devine 51 u.m. şi ştiind că coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este 1,2
determinaţi nivelul noii cereri.

65
 Capitolul VI

OFERTA

6.1. Conceptul de ofertă. Legea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun adusă pe piaţă şi oferită spre vânzare
de agenţii economici producători-vânzători într-o perioadă determinată de timp, la un
anumit nivel al preţului. Însumând oferta tuturor vânzătorilor de pe piaţa unui bun se obţine
oferta totală de piaţă a acelui bun.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul ofertei, putem distinge:
- oferta de bunuri independente (de exemplu: oferta de lactate şi oferta de
încălţăminte);
- oferta complementară - când din producţia unor bunuri principale rezultă unele
bunuri secundare (de exemplu: în procesul prelucrării cărnii se obţine şi materie
primă pentru mezeluri);
- oferta mixtă – când mai multe bunuri satisfac aceeaşi cerere (de exemplu: cafea,
lapte, ceai).
Legea ofertei evidenţiază relaţia pozitivă care există între preţul unitar al unui
bun şi cantitatea oferită din bunul respectiv. Corespunzător acestei legi, atunci când preţul
unitar al unui bun creşte, oferta pentru acel bun creşte şi invers, atunci când preţul unitar
scade, oferta scade (caeteris paribus).
Se întâlnesc şi cazuri în care relaţia pozitivă dintre preţul unui bun şi cantitatea oferită
din acel bun nu se respectă, cazuri cunoscute sub numele de „paradoxuri ale ofertei” (ex.:
paradoxul King, paradoxul Rugină, forma atipică a curbei ofertei de forţă de muncă).
Creşterea ofertei ca urmare a creşterii preţului se numeşte extinderea ofertei, iar
scăderea ofertei ca urmare a scăderii preţului poartă numele de contracţia ofertei.

66
 Extinderea sau contracţia ofertei în funcţie
de modificarea preţului
P
Extinderea ofertei

Contracţia ofertei
Q

Relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun (variabila dependentă) şi preţul acestuia
(variabila independentă) poate fi evidenţiată cu ajutorul graficelor, tabelelor sau funcţiilor
matematice.

6.2. Condiţiile ofertei

Pe piaţă se poate întâlni situaţia în care, chiar dacă preţul rămâne neschimbat, nivelul
ofertei se modifică. Acest fapt poate fi explicat prin acţiunea unor factori care alături de preţ
influenţează nivelul ofertei şi pentru care în literatura de specialitate se utilizează termenul de
„condiţiile ofertei” (costul de producţie, preţul altor bunuri, numărul firmelor care produc
acelaşi bun, taxele şi subvenţiile, previziunile privind evoluţia preţului, evenimentele social-
politice şi naturale). Fiecare dintre aceşti factori influenţează negativ sau pozitiv cantitatea
oferită dintr-un bun. Dacă se cunoaşte proporţia, fracţiunea sau procentul influenţei fiecărui
factor, prin însumarea algebrică a acestora va rezulta modificarea totală a ofertei la un anumit
nivel al preţului.

67
 Creşterea (O0-O1) sau reducerea ofertei (O0-O2) pentru un bun
în condiţiile în care preţul rămâne constant

O2
O0
O1

6.3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă sensibilitatea ofertei la modificarea preţului sau a
altor factori (condiţii) ai ofertei. Se determină cu ajutorul coeficientului de elasticitate a
ofertei (Eopx) care arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a altui factor al ofertei.
În teoria şi practica economică, se folosesc următoarele metode de determinare a
coeficientului de elasticitate a ofertei.
Exemplu: coeficientul de elasticitate a ofertei pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului
la acest bun se poate calcula astfel:
ΔO ΔP O1 − O0 P0
EOpx= : = ×
O0 P0 Oo P1 − P0

ΔO
× 100
%ΔO O0 ΔO P0
EOpx= = = ×
%ΔP ΔP ΔP O0
× 100
P0

ΔO ΔP ΔO P0 + P1
Eopx= : = ×
(O0 + O1 ) : 2 (P0 + P1 ) : 2 ΔP O0 + O1

68
unde:
O0, O1 – cantităţi oferite înainte şi după modificarea preţului
P0, P1 – preţ unitar iniţial, respectiv modificat
ΔO – variaţia (modificarea) cantităţii oferite
ΔP – variaţia (modificarea) preţului unitar
%ΔO – variaţia procentuală a cantităţii oferite
% ΔP – variaţia procentuală a preţului unitar

Avem situaţiile:
EOpx < 1 – ofertă inelastică (o modificare cu un procent a preţului determină o modificare cu
mai puţin de un procent a ofertei);
EOpx = 1 – ofertă cu elasticitate unitară (o modificare cu un procent a preţului determină o
modificare tot de un procent a ofertei);
EOpx > 1 – ofertă elastică (o modificare cu un procent a preţului determină o modificare cu mai
mult de un procent a ofertei);
EOpx = 0 – ofertă perfect inelastică (corespunde situaţiei în care oferta rămâne neschimbată
indiferent de modificările intervenite în nivelul preţului);
EOpx → ∞ - ofertă perfect elastică (corespunde situaţiei în care oferta se modifică chiar dacă
nivelul preţului rămâne neschimbat).

P P
%ΔP =%ΔQ
%ΔP >% ΔQ P1
P1
P0
P0

Q0 Q1 Q Q0 Q1 Q
Ofertă inelastică Ofertă cu elasticitate unitară

P P

ΔQ = 0
%ΔP < %ΔQ P1

P1 Po
P0

69
Q0 Q1 Q Q0 Q
Ofertă elastică Ofertă perfect inelastică
 P
ΔP = 0

P0

Q0 Q1 Q
Ofertă perfect elastică

Coeficientul de elasticitate a ofertei pentru bunul x în funcţie de modificarea costului

(EOcx) se calculează astfel:
ΔO ΔC O − O0 C0
EOcx= − : =− 1 ×
O0 C 0 O0 C1 − C 0

ΔO
× 100
%ΔO O0 ΔO C 0
EOcx= − =− =− ×
%ΔC ΔC ΔC O0
× 100
C0
unde: C0, C1 – cost iniţial, respectiv modificat
ΔC – modificarea (variaţia) costului
%ΔC – variaţia procentuală a costului
Elasticitatea ofertei este influenţată de o serie de factori, dintre care amintim: costul
producţiei (relaţie negativă), posibilităţile de stocare a bunurilor (relaţie pozitivă); costul
stocării (relaţie negativă); perioada de timp de la modificarea preţului.
Ca şi elasticitatea cererii, şi elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în
procesul decizional, deoarece, în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun,
veniturile totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de
adaptare a ofertei la această evoluţie.

6.4. Echilibrul pieţei

Dacă se reprezintă, folosind acelaşi sistem de coordonate, curba cererii şi curba ofertei,
punctul de întâlnire corespunde situaţiei de echilibru al pieţei. El se obţine la preţurile şi
cantităţile care echilibrează forţele cererii şi ofertei.

70
 Preţ
EXCES DE OFERTĂ

Preţ peste nivelul

de echilibru

Preţ de echilibru

Preţ sub nivelul de

echilibru

EXCES DE CERERE

Cantitate

Datorită factorilor care influenţează atât cererea, cât şi oferta, cele două mărimi cunosc
modificări, fapt ce se repercutează şi asupra punctului de echilibru al pieţei, respectiv preţului
şi cantităţii de echilibru.
De regulă, pe termen scurt se produc şocuri asupra cererii, iar asupra ofertei
schimbările se produc de regulă pe termen lung 10 :
- când se produce un şoc asupra cererii (creştere sau scădere) preţul şi cantitatea de
echilibru se modifică în acelaşi sens cu cererea (fig.1);
- creşterea sau scăderea ofertei fac ca preţul să se modifice în sens contrar
modificării ofertei, iar cantitatea de echilibru să se modifice în acelaşi sens cu
modificarea ofertei (fig2);
- dacă cererea şi oferta suportă un şoc de acelaşi sens (ambele cresc sau scad)
cantitatea de echilibru se corelează pozitiv cu şocul, iar preţul de echilibru se

10
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu I. – Economie. Manual universitar, Ediţia a II-a, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, p.250

71
 modifică în funcţie de raportul dintre intensitatea şocului asupra cererii şi ofertei
(fig.3);
- când cererea şi oferta se modifică în sens contrar (una dintre ele creşte, în timp ce
cealaltă scade), preţul se corelează pozitiv cu sensul de mişcare al cererii, în timp
ce cantitatea de echilibru poate să scadă, să crească sau să rămână nedeterminată
(depinde de raportul dintre intensitatea şocului asupra cererii şi ofertei) (fig.4).

C1 E2 O2
O P
P C O
C2 Pe2 E0
Pe1 E1 Pe0 O1
E1
Pe0 E0
Pe1
Pe2
E2 C
O
0
Qe2 Qe0 Qe1 Q Qe2 Qe0 Qe1 Q

fig.1 fig.2

O1
P P C1
C1 C O
C
E1
Pe1
E0
Pe0
E1 Pe0 E0

O
O1
0 0
Qe0 Qe1 Qx Qe0 Qx

fig.3 fig.4

72
 Întrebări, teste, aplicaţii
1. Pe termen foarte scurt producătorii nu pot răspunde unei modificări a cererii şi a ofertei.
Adevărat / Fals
2. Paradoxurile ofertei exprimă relaţia pozitivă ce există între evoluţia cantităţilor cerute dintr-
un anumit bun şi dinamica preţului său.
Adevărat / Fals
3. Atunci când cererea scade, iar oferta creşte:
a) preţul de echilibru creşte, iar cantitatea de echilibru creşte;
b) preţul de echilibru creşte, iar cantitatea de echilibru poate să scadă, să crească sau
rămâne nemodificată;
c) preţul de echilibru scade, iar cantitatea de echilibru poate să scadă, să crească sau
rămâne nemodificată;
d) preţul de echilibru scade, iar cantitatea de echilibru nu se modifică.
4. Când cantitatea de echilibru pe piaţa unui bun creşte, iar preţul de echilibru scade:
a) cererea şi oferta cresc;
b) cererea şi oferta nu se modifică;
c) cererea şi oferta scad;
d) cererea creşte, oferta scade;
e) cererea scade, oferta creşte.
5. O florăreasă apreciază că florile oferite spre vânzare se vor ofili până a doua zi. Care este
cea mai bună decizie pe care ar trebui să o ia?
a) să vândă florile azi cu orice preţ pentru a scăpa de ele;
b) să continue să vândă florile la acelaşi preţ;
c) să vândă florile în funcţie de cerere la un preţ fixat de ea;
d) să vândă florile în funcţie de cerere la un preţ fixat de cumpărător.
6. Se consideră că preţul unui bun este de 200 u.m./buc. La acest nivel al preţului oferta lunară este de
1.000 buc. Care va fi nivelul ofertei în perioada ce urmează dacă se previzionează o creştere cu 30% a
preţului, iar coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este egal cu 2 ?
Rezolvare:
ΔO ΔP O1 − O0 P0
EOpx = : = ×
O0 P0 Oo P1 − P0

73
 În cazul nostru noul nivel al preţului va fi cu 30% mai mare decât nivelul preţului precedent,
deci P1 = 130%·P0 = 260 u.m./buc.
Se înlocuiesc datele pe care le cunoaştem în formula de calcul a coeficientului de elasticitate
a ofertei în funcţie de preţ EOpx, obţinând noul nivel al ofertei O1 = 1.600 buc.

7. Presupunem că oferta pe piaţa unui produs x este asigurată de şase producători. Cantitatea oferită de
fiecare producător la diferite niveluri ale preţuri este prezentată în tabelul de mai jos:
Preţ unitar (u.m./buc.)
Producători
1 2 3 4 5
A 10 10 10 10 10
B 20 20 20 25 25
C 12 13 14 15 16
D 7 9 12 16 21
E 18 18 20 22 22
F 30 34 34 36 36
a) calculaţi curba ofertei pe piaţă pentru produsul x şi reprezentaţi-o grafic;
b) care este elasticitatea ofertei în funcţie de preţ atunci când preţul este între 1 – 2 u.m./buc.;
Rezolvare:
a). Pentru a determina oferta pe piaţă este necesar ca pentru fiecare nivel al preţului să se
însumeze oferta individuală a tuturor producătorilor. Astfel, pentru P1 = 1 u.m./buc., O1 =
10+20+12+7+18+30 = 97 buc. Similar se procedează şi pentru celelalte niveluri ale preţului: P2 = 2
u.m./buc., O2 = 104 buc.; P3 = 3 u.m./buc., O3 = 110 buc.; P4 = 4 u.m./buc., O4 = 124 buc.; P5 = 5
u.m./buc., O5 = 130 buc.

1
97 104 110 124 130 Q

74
 ΔO ΔP O1 − O0 P0 104 − 97 1 7
b). EOpx = : = × = × = <1 – ofertă inelastică
O0 P0 Oo P1 − P0 97 2 − 1 97

8. Dacă considerăm că cererea şi oferta de pe piaţa unui bun pot fi descrise prin funcţiile C = 20 – p,
respectiv O = 6 + p, precizaţi ce situaţie există pe piaţă atunci când nivelul preţului este egal cu 6
u.m./buc., 7 u.m./buc. respectiv 8 u.m./buc.
Rezolvare:
¾ P1 = 6 u.m./buc. C1 = 20 – 6 = 14 buc.
O1 = 6 + 6 = 12 buc.
C1 > O1 – exces de ofertă
¾ P2 = 7 u.m./buc. C2 = 20 – 7 = 13 buc.
O2 = 6 + 7 = 13 buc.
C2 = O2 – echilibru
¾ P3 = 8 u.m./buc. C3 = 20 – 8 = 12 buc.
O3 = 6 + 8 = 14 buc.
C3 < O3 – exces de ofertă
9. În condiţiile în care preţul de vânzare al unui bun pe piaţă este 100 u.m./buc., oferta lunară
pentru acesta este de 2.500 buc. Ca urmare a creşterii preţului la 150 u.m./buc., oferta lunară
devine 4.000 buc. Ce fel de ofertă are bunul respectiv în raport cu preţul?
10. Dacă între preţul de vânzare al unui bun x şi oferta sa pe piaţă există următoarele relaţii:
Preţ unitar
12 18 36 44
(u.m./buc.)
Cantitate oferită
4.000 6.000 8.000 10.000
(buc.)
Precizaţi nivelurile de preţ unde se înregistrează o ofertă elastică, unitară şi inelastică.
11. Curba cererii fiind dată de ecuaţia p = 14 – Q, iar curba ofertei de p = 2Q - 25 (p - preţ; Q
– cantitate) să se determine preţul şi cantitatea de echilibru.
12. Oferta produsului A poate fi evidenţiată prin următoarele funcţii: O0 = 20 + 3p; O1 = 25
+ 3p; O2 = = 15 + 3p. Să se determine cantitatea oferită corespunzătoare următoarelor niveluri
de preţ:

75
 Preţ unitar Cantitate oferită (buc.)
(u.m./buc) O0 = 20 + 3p O1 = 25 + 3p O2 = 15 + 3p
5
10
15
20
25
a) să se reprezinte grafic cele trei forme de ofertă;
b) arătaţi semnificaţia lui O1 şi O2 în comparaţie cu O0.
13. În tabelul de mai jos este prezentată cererea şi oferta de pe piaţa unui produs A:
Preţ unitar Cantitate cerută Cantitate Exces de cerere (–)
(u.m./buc.) (buc.) oferită (buc.) Exces de ofertă (+)
2 26 20
4 24 21
6 22 22
8 20 23
10 18 24
12 16 25
a) determinaţi excesul de cerere (ofertă);
b) precizaţi nivelul preţului de echilibru;
c) enumeraţi trei factori care pot determina o creştere a cantităţii cerute. Presupunând
că pentru fiecare nivel al preţului cererea creşte cu încă 6 buc. atunci care este
nivelul noului preţ de echilibru?
d) enumeraţi trei factori care pot determina o scădere a cantităţii oferite. Presupunând
că pentru fiecare nivel al preţului oferta scade cu 3 buc. atunci care este nivelul
noului preţ de echilibru?

76
 Capitolul VII

PIAŢA, CONCURENŢA ŞI PREŢUL

7.1. Piaţa – conţinut, rol şi tipologie

În cadrul economiei moderne, procurarea bunurilor şi serviciilor se realizează prin
intermediul actelor de vânzare-cumpărare care se derulează în mod organizat în cadrul pieţei.
Piaţa reprezintă o categorie economică de o complexitate deosebită, definită ca
ansamblul relaţiilor economice stabilite între indivizi, care se desfăşoară într-un anumit
spaţiu economic şi în cadrul cărora are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă, formarea
preţurilor şi efectuarea tranzacţiilor cu mărfuri şi servicii. În prezent, derularea relaţiilor
de piaţă între vânzătorii şi cumpărătorii aflaţi în puncte diferite ale Globului, nu reclamă
întâlnirea fizică a acestora, ci doar a cererii cu oferta, prin intermediul unor ordine scrise,
transmise cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicaţie (telex, telefax, Internet etc.).

Rolul care revine pieţei în cadrul mecanismului economiei contemporane derivă din
ansamblul funcţiilor pe care le îndeplineşte aceasta şi care pot fi sintetizate astfel:

• conectarea dorinţelor consumatorilor cu posibilităţile producătorilor. Prin

informaţiile pe care le oferă cu privire la volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa
orientează activitatea agenţilor economici producători pentru alocarea şi utilizarea eficientă a
resurselor în vederea satisfacerii complete a trebuinţelor consumatorilor. În acelaşi timp,
confruntarea cererii cu oferta pe piaţă permite formularea unui răspuns adecvat problemei
economice fundamentale (adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine);
• reglarea activităţilor economice, prin adaptarea permanentă a producţiei la
cerere, cu ajutorul informaţiilor furnizate de pârghiile economice specifice (preţuri, profituri,
dobânzi). De exemplu, o tendinţă de creştere a ratei profitului determină extinderea ofertei şi

77
stimulează amplificarea investiţiilor, în timp ce reducerea profitului atrage după sine contracţia
ofertei şi descurajarea proceselor investiţionale;
• realizarea echilibrului economic pe termen lung, prin asigurarea concordanţei
dintre cerere şi ofertă şi armonizarea în acest fel a intereselor indivizilor cu cele ale societăţii
în ceea ce priveşte modalitatea de utilizare a resurselor existente la un moment dat.
La scară macroeconomică, economia se prezintă sub forma unui sistem de pieţe
interconectate. Elementele acestui sistem pot fi grupate în raport cu o varietate de concepţii şi
criterii specifice:

a) După natura economică a bunurilor care fac obiectul tranzacţiei există: piaţa
factorilor de producţie, piaţa bunurilor de consum, piaţa monetară, piaţa imobiliară,
piaţa valutară, piaţa informaţiilor, a serviciilor, piaţa bunurilor cultural-artistice etc.
Din acest punct de vedere, se poate vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene
există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor de piaţă;
b) După gradul de materializare a bunurilor tranzacţionate avem: piaţa reală,
reprezentând cererea şi oferta de bunuri de consum şi factori de producţie şi piaţa fictivă care
grupează cererea şi oferta de titluri de proprietate, însemne băneşti etc.;
c) După locul de desfăşurare a tranzacţiilor şi influenţa exercitată asupra
activităţilor economice de ansamblu, distingem: pieţe locale, regionale, naţionale, zonale,
mondiale. Ultimele categorii menţionate nu trebuie imaginate ca simple însumări mecanice
ale acelora care le preced în enumerare;
d) După gradul de informare asupra mediului economic de către agenţii economici
participanţi există: pieţe transparente, caracterizate prin cunoaşterea mecanismului de
funcţionare şi a variabilelor specifice (cerere, ofertă, preţ, concurenţă, modalităţi de
tranzacţionare), de către toţi participanţii şi pieţe opace, în cadrul cărora participanţii deţin
informaţii vagi şi superficiale, iar mecanismele de funcţionare se caracterizează prin elemente
aleatoare care scapă, cel mai adesea, „regulilor normalităţii”;
e) După volumul tranzacţiilor efectuate, există: pieţe dispersate sau
descentralizate (en-detail) în care bunurile de vând în cantităţi reduse unor cumpărători
individualizaţi şi pieţe concentrate, centralizate, care derulează tranzacţii cu partizi mari de
mărfuri (pieţe en-gros, burse, etc.) pe care au acces agenţi cu forţă economică, ale căror decizii
sunt în măsură să influenţeze considerabil volum cererii, al ofertei, preţurile etc.;

78
 f) După modul de acces pe piaţă avem: pieţe libere, în cadrul cărora fiecare agent
vânzător sau cumpărător poate participa în mod egal şi în aceleaşi condiţii la formarea cererii
şi a ofertei, pieţe intermediare, pe care au acces numai persoane abilitate şi autorizate expres
(brokerii şi dealerii de pe pieţele bursiere) şi pieţe reglementate în care accesul participanţilor
(în special al ofertanţilor) este condiţionate de respectarea unor reguli bine fundamentate
(deţinerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru oferirea serviciilor medicale, de
exemplu);
g) În raport cu factorul timp, există: pieţe la vedere pe care tranzacţiile se
desfăşoară imediat (sau în cel mult 48 de ore) după încheierea actelor de vânzare-cumpărare şi
pieţe la termen, în cadrul cărora transferul asupra proprietăţii bunului tranzacţionat are loc la
un moment T1, ulterior celui în care se stabilesc condiţiile acordului (T0);
h) După numărul şi puterea economică a participanţilor se disting: piaţa
monopolistică, oligopolul, monopolul, monopsonul, oligopsonul. Identificarea corectă a
tipului de piaţă oferă participanţilor la schimb elementele de fundamentare a deciziilor pentru
ocuparea unui loc preferenţial pe piaţă.

7.2. Concurenţa – concept, funcţii, instrumente, tipuri

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre
agenţii economici vânzători-ofertanţi, ca rezultat al comportamentului lor specific
interesat de atragere a consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate şi
sigure. Din această definiţie pot fi desprinse câteva elemente definitorii pentru înţelegerea
conţinutului concurenţei:
- implică în acelaşi timp rivalitatea, dar şi cooperarea dintre diferiţi agenţi economici cu
scopul realizării celor mai bune condiţii de producţie, vânzare, achiziţie a bunurilor de
consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare etc. Cu alte cuvinte,
concurenţa reprezintă o întrecere care are drept scop obţinerea unor avantaje cât mai
însemnate (sau, în anumite condiţii, doar reducerea riscurilor şi/sau pierderilor);
- interesul propriu reprezintă elementul major care dictează comportamentul fiecărui agent
economic ce îşi desfăşoară activitatea într-un cadru concurenţial. Astfel, cumpărătorii încearcă
să găsească vânzătorii cu cele mai convenabile preţuri, calitatea cea mai bună, condiţiile de

79
livrare a bunurilor de consum şi factorilor de producţie cele mai favorabile, iar vânzătorii
urmăresc atragerea de cumpărători cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la
preţ ş.a.;
- premisa existenţei concurenţei o reprezintă libertatea formării preţului.
Avantajele mecanismului concurenţial sunt dictate de funcţiile pe care concurenţa le
îndeplineşte în orice economie de piaţă:
1. - stimulează progresul economico-social prin selecţia pe care o efectuează în cadrul
participanţilor la viaţa economică, favorizându-i pe cei puternici şi abili şi eliminându-i pe
cei slabi care nu au abilitatea necesară adaptării la cerinţe noi;
2. - determină reducerea preţurilor de vânzare în paralel cu diminuarea costurilor şi
chiar diferenţierea şi diversificarea ofertei, prin intermediul presiunii pe care o exercită
asupra producătorilor în sensul satisfacerii la un nivel cât mai ridicat a exigenţelor
consumatorilor;
3. - permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai
ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru lărgirea
pieţei;
4. - mediul concurenţial imparţial alimentează optimismul agenţilor economici
stimulându-i pe aceştia să identifice noi modalităţi de sporire a eficienţei activităţilor
desfăşurate, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai deplină a nevoilor de
consum;
5. - concurenţa reglează piaţa prin mecanismul preţurilor, orientând fluxurile de
factori de producţie şi iniţiativa privată spre acele ramuri şi sectoare ale economiei care
produc utilităţi recunoscute social.
În toate statele lumii acţionează reglementări juridice cu privire la modalitatea de
desfăşurare a concurenţei, măsurile punitive aplicabile celor care încalcă aceste norme,
precum şi organismele abilitate să le aplice. În lipsa unor asemenea reglementări şi
supravegheri, concurenţa poate exercita efecte distructive în sensul că o serie de agenţi
economici, în strădania lor de a câştiga lupta de supravieţuire cu orice preţ, procedează la
deteriorarea calităţii produselor, poluarea mediului înconjurător, risipirea resurselor,
concentrarea exagerată a forţei economice şi întreprinderea unor acţiuni care îi defavorizează
pe consumatori etc.

80
 Deşi au evoluat şi s-au diversificat odată cu piaţa şi dezvoltarea mecanismului
concurenţial, instrumentele luptei de concurenţă pot fi delimitate în două mari categorii:
economice şi extraeconomice. Dintre instrumentele economice se menţionează: reducerea
costurilor bunurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea
calităţii, reînnoirea sortimentelor, publicitatea, acordarea de facilităţi clienţilor etc. Cele mai
frecvente întâlnite instrumente extraeconomice sunt: obţinerea de informaţii privind activitatea
concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi social-culturale de interes local sau naţional,
spionajul economic şi, în unele cazuri care eludează legea, corupţia, şomajul boicotul sau chiar
violenţa deschisă.
În raport cu instrumentele folosite în lupta concurenţială, aceasta a fost departajată în
loială şi neloială. Concurenţa loială presupune utilizarea nediscriminatorie de către agenţii
economici ofertanţi a unora dintre instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă
şi ale respectării legalităţii. Concurenţa neloială constă în utilizarea unor mijloace nelegale,
de natură extraeconomică pentru cucerirea şi consolidarea poziţiilor deţinute pe anumite pieţe,
sau în practici discriminatorii de acordare a anumitor stimulente unor categorii speciale de
consumatori etc. Legislaţia ţărilor cu economie de piaţă prevede măsuri stricte pentru
descurajarea şi chiar eliminarea celor mai multe dintre actele de concurenţă neloială.
În funcţie de numărul de vânzători şi cumpărători existenţi pe piaţă, puterea
economică a acestora şi alte condiţii (diferenţierea bunurilor tranzacţionate, libertatea
accesului şi ieşirii de pe piaţă, transparenţa pieţei ş.a.), distingem concurenţa perfectă şi
concurenţa imperfectă. Manifestarea celor două tipuri de concurenţă determină şi existenţa
pieţelor specifice, respectiv piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
Concurenţa perfectă sau pură presupune instituirea unor asemenea raporturi de
piaţă în cadrul cărora, pe de o parte, toţi vânzătorii (producătorii) sunt în măsură să-şi
vândă integral produsele fabricate la preţul al pieţei pe care, individual sau colectiv, nu
sunt capabili să-l influenţeze, iar pe de altă parte, cumpărătorii pot achiziţiona bunurile
şi cantităţile de care au nevoie la acelaşi preţ al pieţei, pe care, de asemenea nu îl pot
modifica după voinţa lor.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă de fundamentează pe următoarele ipoteze:
- atomicitatea participanţilor la tranzacţii, caracterizată prin existenţa unui mare
număr de agenţi economici vânzători şi cumpărători, de putere concurenţială aproximativ

81
 egală, fără a avea posibilitatea de a influenţa în vreun fel cantităţile oferite sau cerute ori
nivelul preţurilor;
- omogenitatea bunurilor, asigurată prin producerea aceloraşi bunuri de către toţi
producătorii, cu caracteristici şi utilizări absolut identice, astfel încât alegerea vânzătorului
de la care se efectuează aprovizionarea este indiferentă pentru cumpărători;
- intrarea şi ieşirea de pe o anumită piaţă sunt libere, adică nu există bariere juridice,
instituţionale sau de altă natură care să restricţioneze fie accesul unor producători, fie
părăsirea pieţei de către alţii, singurele argumente care fundamentează asemenea decizii
fiind cele specifice economiei de piaţă, respectiv rentabilitatea activităţilor desfăşurate;
- transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce presupune că toţi agenţii economici primesc,
în egală măsură, aceleaşi informaţii cu privire la natura produselor tranzacţionate, calitatea
acestora, nivelul cererii şi al ofertei, preţurile practicate etc.;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie, aceştia fiind orientaţi spre destinaţiile
cele mai eficiente de utilizare.
Deşi piaţa cu concurenţă perfectă nu există ca atare în realitatea economică, studierea
acesteia ca model teoretic de analiză a mecanismului concurenţial „ideal” este extrem de utilă
tocmai pentru explicarea comportamentului agenţilor economici în condiţiile concrete, reale,
ale pieţelor cu concurenţă imperfectă.
Într-o ramură (industrie) există concurenţă imperfectă dacă agenţii economici –
vânzători şi cumpărători – sunt în măsură să influenţeze în mod unilateral raportul
dintre cererea şi oferta de bunuri, dar mai ales nivelul şi dinamica preţurilor, în intenţia
de a-şi realiza propriile obiective.
Acest tip de concurenţă poate să îmbrace în realitatea economică diferite forme,
diferenţiate între ele în raport cu numărul, dimensiunea şi forţa economică a participanţilor,
gradul de control asupra preţurilor, accesibilitatea intrării în ramură, diferenţierea produselor
etc. Principalele caracteristici ale acestora, analizate comparativ cu modelul teoretic al
concurenţei perfecte se prezintă în tabelul următor:

82
 Tipuri de concurenţă şi structuri de piaţă ale economiilor contemporane dezvoltate

Numărul Exemple de
Intrarea în
producătorilor şi Metode de marketing sectoare din
Tipul ramură Gradul de control
gradul de şi folosirea reclamei economie unde
pieţei (bariere la asupra preţului
diferenţiere a comerciale predomină
intrare)
produselor tipul respectiv
Concurenţă - mulţi producători - liberă - inexistent (price - schimb de piaţă sau - agricultură,
perfectă cu produse (uşoară) taker) licitaţie fără reclamă servicii către
nediferenţiate comercială cu excepţia populaţie etc.
(omogene) celei prin asocierea
colectivă
Concurenţă - număr mare de - relativ uşoară - scăzut şi foarte scăzut - reclamă pentru - diferite ramuri
imperfectă producători cu atragerea clienţilor prin industriale cu
Concurenţa produse şi servicii calitatea produselor şi producţie
monopolistă diferenţiate noutatea acestora şi diversificată,
crearea de avantaje servicii, comerţ
economice şi sociale
Oligopolul - număr mic de - dificilă - control parţial cu - reclamă comercială - oţel, aluminiu,
- omogen producători cu luarea în considerare a pentru înlăturarea unele produse
produse omogene reacţiei firmelor rivalilor concurenţi, chimice
(nediferenţiate, fără concurente (price atragerea clienţilor prin
substitute - dificilă searcher) sublinierea unor avantaje
apropiate) - control parţial cu - reclamă comercială - automobile,
- neomogen - număr mic de luarea-n consideraţie a pentru înlăturarea ţigări, computere
(diferenţiat) producători cu reacţiei firmelor rivalilor şi atragerea
produse diferenţiate concurente (price clienţilor prin calitatea şi
searcher) noutatea produselor
Monopol - un producător - imposibilă - control total (fixează - reclamă comercială - utilităţi sau
având produse fără sau foarte preţul adeseori cu numai pentru creşterea servicii publice,
substitute apropiate dificilă control al statului) cererii, pentru resurse naturale,
(price maker) promovarea produselor produse militare
Iancu Aurel, Tratat de economie, vol. 3, Editura Expert, Bucureşti, 1992, p. 186-187

Piaţa cu concurenţă monopolistică conservă caracteristicile pieţei perfectă, cu

excepţia omogenităţii bunurilor. Oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi cu putere
economică redusă, dar aceştia produc bunuri diferenţiate, cu elemente de originalitate sau
specificitate în cadrul unei gupe date. Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui
mare număr de cumpărători, dispunând la rândul lor de o putere economică redusă, dar
vânzătorii au posibilitatea, în limita diferenţierilor oferite, să influenţeze preţul, şi în anumite
situaţii, chiar cantitatea de bunuri comercializate.

Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai frecvent întâlnită în statele dezvoltate.
Acesta desemnează acea formă a concurenţei imperfecte, caracterizată prin existenţa unui
număr mic de firme ofertante ale unor produse similare (oligopolul omogen) sau diferenţiate
(oligopolul neomogen) care, datorită ponderii însemnate deţinute în oferta totală reuşesc să

83
influenţeze formarea preţurilor şi cantităţile de produse oferite. Principala trăsătură care separă
fundamental această structură de piaţă de alte forme ale concurenţei imperfecte este
interdependenţa firmelor din ramură. Raporturile stabilite între firmele care acţionează pe piaţa
de oligopol, pot fi încadrate în una dintre următoarele două categorii extreme:
- necooperante, sub forma concurenţei deschise prin „războiul preţurilor”
(comportament mai rar întâlnit în economiile moderne);
- cooperante, materializate în încheierea unor înţelegeri (confidenţiale) asupra unor
aspecte de interes comun, sau în formarea „oligopolurilor coordonate” (de tip cartel sau trust)
sau a oligopolurilor mixte.
Monopolul este structura de piaţă caracterizată prin existenţa unui singur producător
(vânzător) care furnizează întreaga producţie a unui bun (ce nu poate fi substituit rapid şi în
măsură mare) şi a unui număr mare de cumpărători. Faţă de concurenţa perfectă, monopolul se
află la extrema opusă, firma aflată în această situaţie de piaţă având posibilitatea de a stabili
atât preţul, cât şi cantitatea de bunuri care urmează să fie produse şi comercializate. În general
însă, existenţa monopolului nu se confundă cu dominaţia absolută asupra pieţei, pe de o parte
pentru că, pe termen lung, nici o firmă nu este la adăpost de concurenţa internă sau externă, iar
pe de altă parte pentru că firma de monopol nu iese de sub incidenţa legii cererii (în baza
căreia cererea pieţei pentru un bun se află în relaţie inversă cu preţul).
Există însă şi posibilitatea influenţării pieţei de către cumpărători, în situaţiile în care
vânzătorii sunt numeroşi şi există doar câţiva purtători ai cererii, caz în care structura de piaţă
care ia naştere este denumită oligopson, sau chiar unul singur consumator, în situaţia de
monopson. În ambele situaţii, cumpărătorii pot să controleze, în anumite limite, nivelul
preţurilor, deoarece reprezintă un segment important al cererii (sau chiar întreaga cerere) pe
pieţele respective.
Dacă un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa
îmbracă forma specifică a monopolului bilateral; în mod asemănător confruntarea dintre un
număr redus de vânzători şi, respectiv, cumpărători poartă denumirea de oligopol bilateral.

84
 7.3. Preţul
Conceptul şi funcţiile preţului
Definit în termenii cei mai generali, preţul reprezintă o sumă de bani primită sau
plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu.
Ca o categorie economică, preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi se derulează
între agenţii economici, între aceştia şi populaţie, între cetăţeni, între diferite firme şi state etc.
cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. Dar, în
prezent, preţul nu se limitează doar la valoarea bunurilor şi serviciilor care fac obiectul
schimbului, ci cuprinde în sfera sa şi alte acte şi fapte, putând astfel vorbi de: preţul acţiunilor,
al obligaţiunilor şi al altor titluri de valoare, preţul concesiunilor (redevenţa), preţul locaţiilor
de gestiune, preţul capitalului împrumutat (dobânda) sau a celui utilizat (amortizarea, chiria)
etc.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie de piaţă sunt următoarele:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin
intermediul preţurilor, indicatorii eforturilor şi efectelor ce caracterizează activităţile
economico-sociale capătă o expresie bănească concretă. În acest context, preţul apare ca
instrument de fundamentare a deciziilor adoptate de agenţii economici în toate fazele
circuitului economic: aprovizionare-producţie-desfacere;
2. Funcţia de informare a agenţilor economici, prin intermediul căreia pe de o parte,
factorii de producţie sunt orientaţi spre utilizările cele mai eficiente, iar consumatorii spre
alegerile cele mai convenabile. Preţul este acela care îl determină pe producător să extindă, să
restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În acest fel, el este cea mai importantă sursă de
informaţii pentru adoptarea deciziilor de alocare şi realocare a resurselor pe domenii;
3. Funcţia de stimulare a agenţilor economici producători, prin recuperarea
cheltuielilor şi asigurarea profitului, ca premisă a continuităţii activităţilor economice.
Ofertanţii sunt stimulaţi să crească producţia acelor bunuri pentru care se oferă preţuri
avantajoase pe piaţă dar, în acelaşi timp, preţurile acţionează ca factor de presiune asupra
reducerii costurilor de producţie în scopul creşterii profiturilor încasate;
4. Funcţia de pârghie economică, justificată în primul rând prin aceea că preţurile
cuprind în structura lor elemente valorice, considerate fiecare ca fiind pârghii economice şi
anume: salarii, impozite, contribuţii, dobânzi, taxe, profit, comisioane şi adaos comercial etc.;

85
în al doilea rând prin aceea că preţul unui produs se încadrează într-un sistem de preţuri ale
altor produse cu care se află în raporturi de proporţionalitate (denumite şi preţuri relative), dar
şi prin aceea că preţurile au implicaţii complexe în gestiunea agenţilor economici acţionând în
două faze importante: în faza aprovizionării, prin preţurile factorilor de producţie şi în faza
desfacerii, prin preţurile produselor livrate;
5. În anumite situaţii, şi în special când se practică preţuri administrate, preţul este un
factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri
şi sectoare de activitate.
După mecanismul formării lor, preţurile pot fi:
a) preţuri libere, care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei, oscilând în
funcţie de raportul cerere-ofertă.
b) preţuri administrate, al căror nivel este stabilit prin intervenţia statului sau al
deciziilor unor agenţi economici care deţin poziţii dominante pe piaţă (este cazul structurilor
de monopol, oligopol, monopson ş.a.);
c) preţuri mixte, sunt cele mai frecvent întâlnite în statele cu economie de piaţă, iar
nivelul acestora este rezultatul acţiunii conjugate a unui complex de factori: mecanismul
pieţei, mecanismele intervenţioniste materializate prin reglementările legislative ale
administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care sunt incluse în preţuri, plafoane sau
niveluri sub care unele preţuri nu pot fi reduse sau nu pot să crească etc.), influenţele centrelor
de forţă economică.

Formarea preţului în condiţiile diferitelor tipuri de concurenţă

A. Concurenţa perfectă

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, nici un participant nu poate influenţa nivelul preţului

în mod unilateral, de aceea atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii sunt desemnaţi în literatura de
specialitate prin sintagma „price takers”(„primitori de preţ”). Luat în calcul ca o variabilă
independentă, preţul se stabilizează la nivelul punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi
ale ofertei.

86
 Preţ
Cererea
Oferta

Pe

Qe Cantitate
Preţul de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă

După intervalul de timp la care se raportează şi capacitatea şi modul de acţiune al

agenţilor economici, echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă poate fi: echilibru instantaneu (pe
termen foarte scurt), echilibru pe termen scurt şi echilibru pe termen lung.

Pe perioade foarte scurte de timp, preţul este influenţat doar de evoluţia cererii,
deoarece oferta este rigidă şi nu poate fi modificată de către producători. Oferta se bazează pe
factorii de producţie şi stocurile existente, adaptându-se automat la cerinţele consumatorilor
(fig.1.a).

Pe termen scurt cererea variază, iar oferta cunoaşte modificări reduse, sub influenţa
factorului de producţie muncă sau a indicilor de utilizare a capacităţilor de producţie
(producătorii nu pot interveni asupra volumului capitalului fix). Preţul care se formează
maximizează profitul şi este egal cu costul marginal şi cu venitul marginal (fig.1.b).

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili prin intrarea (ieşirea) din
industrie a unor firme, prin creşterile capitalului fix ca rezultat al amplificării proceselor
investiţionale etc. Noul punct de echilibru asigură egalitatea dintre costul marginal, preţ şi
costul mediu al producţiei (fig.1.c).

87
 P

0
P 0

Pe1 C1 Pe1
Pe2
Pe0 C
C C1

Qe Qe0 Qe1

Fig.1.a. Fig.1.b.

P
0

01

Pe0

C1
C

Qe0 Qe1 Q

Fig.1.c.

B. Monopolul

Analiza formării preţurilor în cazul monopolului trebuie să ia în calcul câteva situaţii

favorizante comparativ modelului concurenţei perfecte: cererea pentru produsele oferite de
firmă se confundă cu cererea pieţei, iar oferta firmei este sinonimă (sau foarte apropiată) de
oferta globală a industriei. Preţul nu mai constituie un element exogen firmei, ci aceasta
exercită un control riguros asupra formării sale, nivelul preţului fiind stabilit în funcţie de un

88
complex de factori, dintre care se detaşează ca importanţă evoluţia cererii şi a costurilor de
producţie, cantitatea de bunuri vândute (deci volumul vânzărilor) şi masa profitului.

Adoptarea deciziilor legate de volumul producţiei este influenţată de acţiunea legii

cererii, ceea ce înseamnă că dacă preţul produsului creşte, cantitatea cerută se va diminua.
Astfel, pentru a vinde o cantitate mai mare de produse, firma – monopol va fi nevoită să
reducă preţul tuturor unităţilor vândute (inclusiv al acelora care ar fi putut fi comercializate la
un nivel de preţ mai mare dacă oferta firmei ar fi fost mai redusă).

În consecinţă, apare diferenţa fundamentală între modalitatea de determinare a

venitului marginal în situaţia concurenţei perfecte şi în cea a monopolului. În primul caz,
venitul marginal Vmg (venitul suplimentar rezultat prin mărirea cu o unitate a volumului de
producţie şi vânzări) este egal cu preţul, deoarece firma nu poate modifica sensibil
dimensiunea ofertei în aşa fel încât să influenţeze preţul. Venitul marginal rezultă din relaţia:

ΔV V1 − V0 q 1 ⋅ p − q 0 ⋅ p p ⋅ (q1 − q 0 )
Vmg = = = = =p
Δq q 1 − q 0 q1 − q 0 q1 − q 0

în care:

V0, V1 – veniturile totale în perioada de bază şi în perioada curentă;

q0, q1 – cantităţile de produse realizate în perioada de bază şi în perioada curentă;

p – preţul unitar.

Monopolul îşi asigură starea de echilibru la acel volum al producţiei şi nivel al

preţului care îi asigură maximizarea profitului total, prin egalitatea dintre venitul marginal
şi costul marginal. Pentru demonstraţie, se folosesc următoarele notaţii: VT – veniturile
totale; CT – costurile totale; π - profitul aferent producţiei totale.

π = VT – CT = V(q) – C(q), adică profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi

încasările totale în funcţie de producţie. Profitul este maxim atunci când derivata funcţiei lui
prin raportare la nivelul producţiei se anulează.
Astfel:
dπ dVT dCT
= − =0
dq dq dq

89
 dVT dCT
Dar = Vm g , iar = C mg , aşadar Vmg = Cmg
dq dq
în care Cmg este costul marginal, adică creşterea costului ce revine pe unitatea de produs pentru
fiecare unitate suplimentară de produs obţinută în plus.
Atâta timp cât Vmg>Cmg, producţia unei unităţi suplimentare de produs, generează
obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total sporeşte pe măsura creşterii cantităţilor de
produs oferite. Invers, dacă Vmg<Cmg, diferenţa reprezintă pierderea ocazionată de ultima
unitate de produs fabricată.

Maximizarea proftului în condiţii de monopol

Preţ,
Venit, Cmg
Cost

CTM
A B

C D

E
Pe

Vmg Cerere

Qe Cantitate

Fig.2

unde:
BD – profitul unitar;
aria ABCD – profitul total.
Starea de echilibru este descrisă de Qe şi Pe (cantitatea şi preţul de echilibru).
Profiturile supranormale obţinute de monopolist nu sunt eliminate pe termen lung, aşa
cum se întâmplă în cazul concurenţei perfecte, deoarece intrarea de noi firme în cadrul ramurii
este restricţionată pe diverse căi.

90
 C. Concurenţa monopolistică

Aceasta se apropie de monopol, dar şi de concurenţa perfectă, întrucât reuneşte

elemente care aparţin celor două structuri de piaţă diametral opuse. Concurenţa monopolistică
păstrează toate premisele concurenţei perfecte, cu excepţia uneia: omogenitatea produsului.
Aceasta este înlocuită de diferenţiere, situaţie în care cumpărătorii au posibilitatea să aleagă
produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar vânzătorii pot să-şi impună preţul,
şi chiar cantitatea, prin politica noilor sortimente de produse. La modificări nesemnificative
ale preţului, cererea este inelasică, în principal ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă
de o anumită marcă a unui produs. La modificări importante ale preţului, cererea faţă de
bunurile oferite de o anumită firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de
bunuri substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul se majorează substanţial, o
parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile cu aceeaşi utilizare oferite
de concurenţă.
Ca şi monopolul, firma monopolistic concurenţială maximizează profiturile dacă
vinde o cantitate corespunzătoare punctului în care costul marginal este egal cu venitul
marginal. În fapt, pe termen scurt, firma monopolistică se comportă ca un monopol.
Analiza concurenţei monopolistice evidenţiază că, în condiţiile actuale, deşi pârghiile
tradiţionale ale concurenţei – preţul şi cantitatea se menţin, se extinde tot mai mult o nouă
formă a concurenţei – concurenţa prin produse. Totodată, datorită caracteristicilor prezentate,
se apreciază că piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea structură de piaţă care
asigură consumatorului cel mai ridicat nivel al satisfacţiei 11 .

D. Oligopolul

Interdependenţa firmelor din ramură reprezintă caracteristica ce deosebeşte

fundamental această structură de piaţă de alte forme de piaţă imperfectă. Interdependenţa este
consecinţa numărului mic de ofertanţi, ceea ce face ca deciziile şi acţiunile unui agent în
privinţa modificării preţurilor, înnoirii sortimentale etc. să se reflecte direct asupra evoluţiei
curbei cererii pentru produsele celorlalte firme.

11
A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

91
 Relaţiile dintre firmele oligopoliste pot fi incluse, de regulă, în tiparele celor două
comportamente extreme: necooperant şi, respectiv, cooperant. Întrucât comportamentul
necooperant a avut de cele mai multe ori urmări dezastruoase, soldate cu deteriorarea
rezultatelor financiare şi chiar eliminarea de pe piaţă a unor firme oligopoliste, acestea încheie
de cele mai multe ori acorduri (uneori confidenţiale) cu privire la împărţirea pieţelor,
cantitatea oferită, preţul etc. Aceste înţelegeri îmbracă forme specifice oligopolurilor
coordonate, de tipul cartelului, trustului sau concernului.

Cartelul desemnează un acord între firme care le păstrează individualitatea,

independenţa în producţie şi pe cea financiară şi are ca obiectiv principal limitarea concurenţei
pe o anumită piaţă prin stabilirea preţurilor, a volumului producţiei şi împărţirea pieţelor
(fiecare participant primeşte o anumită cotă din vânzările totale). Pentru a maximiza profitul,
cartelul determină acel volum al producţiei totale pentru care costul marginal mediu al
cartelului este egal cu venitul marginal, el comportându-se ca un monopol.
Trustul este o aglomerare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. Managementul
comun este asigurată de o societate holding care deţine pachetul acţiunilor de control la mai
multe firme oligopol, independente din punctul de vedere al producţiei. Holdingul are
următoarele funcţii: fixarea preţurilor care se realizează după mecanismul monopolului,
împărţirea pieţei între firmele la costul fixat, aplicarea procedeului cotelor, minimizarea
costului total, realizarea unor obiective strategice comune etc.
Concernul este o grupare oligopolistă alcătuită din firme care aparţin unor ramuri
diferite, dar care cooperează fiind integrate vertical, după cerinţele fluxurilor tehnologice, sau
orizontal din ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul care
concentrează şi integrează sub controlul unui centru de decizie unităţi economice care au
activităţi foarte diferite, aparent fără nici o legătură între ele, ceea ce permite realizarea unui
profit mai mare, prin acţiunea simultană pe mai multe pieţe, diminuarea riscurilor şi adaptarea
la cerinţele progresului tehnic.
În cadrul modelului cooperant, concurenţa se manifestă în forme diferite comparativ cu
clasica concurenţă prin preţ: publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorului pentru
menţinerea şi atragerea clientelei etc.

92
 Oligopolul mixt este o altă formă de manifestare a comportamentului cooperant,
caracterizată prin existenţa unei firme lider care se detaşează de celelalte, prin forţa
economică, cota de piaţă, nivelul eficienţei sau gradul de informare şi organizare. Când o
structură oligopolistă este caracterizată prin coexistenţa unei firme dominate care se comportă
ca un monopol şi un număr de firme mici, firma lider impune concurenţilor preţul pieţei,
adică preţul care îi asigură maximizarea profitului, prin egalitatea dintre venitul
marginal şi costul marginal. În funcţie de nivelul preţului şi cel al producţiei stabilite de
lider, celelalte firme oligopoliste îşi fixează preţul şi cantităţile, chiar dacă între ele nu există
nici o înţelegere formală sau informală în acest sens.
Firma lider, ca ,,firmă barometru” al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi
dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei
firme dau semnalul modificării preţurilor sau realizează prin rotaţie acest rol.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Explicaţi modul de intervenţie a statului asupra preţului.
2. De ce este importantă studierea pieţei cu concurenţă perfectă dacă aceasta nu se întâlneşte
în realitate?
3. Explicaţi de ce formarea liberă a preţurilor este o condiţie a manifestării concurenţei.
4. Enumeraţi principalele criterii care stau la baza delimitării diferitelor tipuri (forme) de piaţă.
5. Unul din elementele de mai jos nu intervine în definirea structurii unei pieţe:
a) preţul bunului schimbat;
b) natura bunului schimbat;
c) gradul de mobilitate a vânzătorilor şi cumpărătorilor;
d) numărul vânzătorilor şi cumpărătorilor;
e) gradul de informare a agenţilor economici.
6. Arătaţi elementul care nu este necesar pentru a defini o piaţă perfect concurenţială:
a) multă publicitate;
b) mulţi vânzători;
c) mulţi cumpărători;

93
 d) omogenitatea produselor;
e) mobilitatea perfectă a tuturor agenţilor economici;
7. Între oligopol şi concurenţa monopolistică există diferenţe privind:
a) intrarea de noi firme în ramură;
b) natura produsului;
c) numărul firmelor;
d) efectul acţiunilor unei firme asupra concurenţilor;
8. Selectaţi din lista de mai jos condiţiile necesare constituirii şi funcţionării cartelurilor:
a) bariere la intrare;
b) acord privind nivelul total al producţiei;
c) acceptarea de către firmele participante a unei cote din producţia totală,
determinată după anumite criterii economice;
d) abilitatea de a menţine şi conduce acest acord;
e) toate cele de mai sus.
9. Dacă încasarea marginală a unui producător aflat în condiţii de concurenţă imperfectă este
superioară costului marginal, atunci producătorul care are ca obiectiv maximizarea profitului
va decide:
a) să crească producţia;
b) să scadă producţia;
c) să menţină constantă producţia;
d) nu se poate preciza decizia producătorului.
10. Monopolistul va practica cel mai mare preţ pe care-l poate obţine.
Adevărat / Fals
11. Profiturile mari pe care o firmă le obţine într-un domeniu nou vor fi gradat „mâncate” de
noii concurenţi ce intră în acel domeniu.
Adevărat / Fals
12. Nici un monopol nu este absolut, fie datorită importurilor, fie datorită controlului impus de
societate.
Adevărat / Fals
13. Comparaţi cantitatea şi preţul practicate pe o piaţă de tip oligopol cu cele din cazul
monopolului.

94
14. Comparaţi cantitatea şi preţul practicate pe o piaţă de tip oligopol cu cele din cazul
concurenţei perfecte.
15. Fie o firmă în condiţii de concurenţă perfectă, ale cărei costuri totale sunt:
CT = 2Q2 + 5Q + 24.
Completaţi tabelul de mai jos în ipoteza în care firma produce întotdeauna la nivel optim:
Pv Q VT CT Pr Cmg CVM CFM CTM
25
41
77
Rezolvare:
Se consideră că nivelul optim de producţie este acela care permite maximizarea profitului.
Condiţia de maximizare a profitului pe o piaţă cu concurenţă perfectă este relevată de relaţia: Cmg =
Vmg = Pv (egalitatea dinte venitul marginal Vmg şi preţul de vânzare al bunurilor Pv derivă din
caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă în cadrul căreia vânzătorul are asigurată desfacerea
pentru toată producţia sa, o creştere a producţiei fiind absorbită fără dificultăţi, nefăcând necesară
scăderea preţului de vânzare. Aceasta înseamnă că sporul de venit obţinut prin vânzarea unei unităţi
suplimentare de produs este egal cu preţul de vânzare al acelui bun).
Pentru Pv = 25 u.m./buc., Cmg = 25 u.m./buc
Se cunoaşte că, costul marginal este derivata de ordinul I a costului total, Cmg = CT ' = (
2Q + 5Q + 24 )' = 4Q + 5. Dar, Cmg = 25 ⇒ 4Q + 5 =25 ⇒ Q = 5 buc.
2

Venitul total VT este egal cu produsul dintre cantitatea comercializată Q şi preţul de

vânzare Pv. Rezultă VT = 25 ·5 = 125 u.m.
Odată cunoscut volumul producţiei Q, costul total CT se obţine înlocuind în ecuaţia dată în
enunţul problemei. Rezultă CT = 2·52 + 5·5 + 24 = 99 u.m.
Profitul Pr este dat de diferenţa dintre venituri VT şi costurile totale CT. Pr = 125 – 99 = 26
u.m.
Pentru a putea determina costul variabil mediu CVM, este necesară evidenţierea în
prealabil a costurilor variabile. În condiţiile în care se cunoaşte că, doar nivelul costurilor variabile
este dependent de evoluţia producţiei, se deduce cu uşurinţă că din ecuaţia CT = 2Q2 + 5Q + 24,
costurile variabile sunt date de CV = 2Q2 + 5Q, costurile fiind de 24 u.m.

95
 CV 75
Înlocuind în relaţie, se obţine CV = 2·52 + 5·5 =75 u.m., CVM = = = 15 u.m./buc.
Q 5
CF 24
Similar costul fix mediu CFM = = = 4,8 u.m./buc. Costul total mediu CTM se poate obţine fie
Q 5
însumând CFM cu CVM, fie raportând costul total CT la volumul producţiei Q. CTM = 19,8 u.m./buc.
Se procedează similar şi pentru celelalte niveluri ale preţului, Pv = 41 u.m./ buc, respectiv
Pv = 77 u.m./ buc., valorile obţinute fiind evidenţiate în tabelul de mai jos:
Pv Q VT CT Pr Cmg CVM CFM CTM
25 5 125 99 26 25 15 4,8 19,8
41 9 369 231 138 41 23 2,67 25,67
77 18 1386 762 624 77 41 1,33 42,33

16. Dacă într-un monopol, funcţia încasărilor totale şi funcţia costului total pot fi exprimate prin
relaţiile:
ÎT = 64·Q – Q2
CT = 2·Q2 + 4·Q + 200
Determinaţi în condiţii de echilibru care este cantitatea produsă şi comercializată.
Rezolvare:
În cadrul unei pieţe de monopol, echilibrul este atins pentru acel volum al producţiei care
permite maximizarea profitului, iar condiţia de maximizare a profitului este Vmg = Cmg.
Ştiind că venitul marginal este derivata de ordinul I al venitului total (încasărilor totale), iar
costul marginal este derivata de ordinul I a costului total, se obţin următoarele relaţii:
Vmg = ÎT ' = 64 – 2·Q
Cmg = CT ' = 4·Q + 4
17. Pe o piaţă cu concurenţă imperfectă o firmă se confruntă cu următoarea relaţie între preţul
de vânzare şi cantitatea cerută din produsele sale pe piaţă:
P = 800 – 5Q
Dacă volumul producţiei este de 25 bucăţi, determinaţi încasarea marginală.
18. Pe piaţa concurenţială a produsului X care se apropie de caracteristicile pieţei cu
concurenţă pură şi perfectă, funcţiile cererii (C) şi ofertei (O) în raport de preţ sunt:
C = 60 – 3p
O = 15 + 2p
A) Determinaţi preţul şi cantitatea de echilibru pe această piaţă perfect concurenţială.

96
B) Dacă preţul format prin tatonări este 10, piaţa respectivului produs înregistrează:
a) stare de echilibru
b) exces de cerere de …
c) exces de ofertă de …
C) În funcţie de situaţia pieţei definită la punctul B), ne aşteptăm ca în ramura (industria) care
produce bunul X să asistăm la:
a) intrarea de noi producători;
b) ieşirea (refluxul) unei părţi din vechii producători;
c) apariţia şi consolidarea unor poziţii de monopol.
D) În mod normal, preţul pieţei va avea tendinţa să:
a) crească;
b) scadă;
c) rămână neschimbat.
19. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă o firmă înregistrează următoarele valori ale costului
total:
Volumul producţiei (buc.) Costul total (u.m.)
0 15
1 23
2 36
3 54
4 74
5 95
6 118
7 137
Cât de mult va produce firma dacă preţul este:
a) 20 u.m./buc.
b) 18 u.m./buc.
c) 21 u.m./buc.
d) 23 u.m./buc.
e) 19 u.m./buc.

97
20. Curba costului marginal pentru firma X este:
Cmg = 5 + 2Q
În condiţiile în care preţul de piaţă este de 6 u.m./buc., conducerea firmei ia decizia de a-şi
spori producţia de cât să-şi continue activitatea. Consideraţi corectă această decizie?
Argumentaţi.
21. În tabelul următor este prezentată dependenţa costului marginal şi a costului mediu de
volumul de producţie în cazul a trei firme care operează pe o piaţă perfect concurenţială:
Canti- Firma A Firma B Firma C
tate
Cmg CTM Cmg CTM Cmg CTM
Q
1 55 90 65 100 75 105
2 45 75 55 85 65 90
3 35 60 45 70 55 75
4 25 45 35 55 45 60
5 20 35 30 45 50 50
6 30 30 40 40 60 55
7 40 35 50 45 70 60
8 50 40 60 50 80 65
9 60 45 70 55 90 70
10 70 50 80 60 100 75
Se cere:
a) presupunând că preţul este P = 50 u.m./buc., să se calculeze profitul realizat de
fiecare firmă; identificaţi firma candidată la faliment în cazul unei reduceri a
preţului pieţei;
b) idem dacă preţul pieţei este P = 40 u.m./buc.
22. Fie o firmă în condiţii de monopol ale cărei costuri totale şi cerere pe piaţă sunt date prin
relaţiile:
CT = Q2 + 20Q + 30
Cerere = P = 60 – Q
Determinaţi:

98
 a) nivelul de producţie şi preţul de vânzare care-i asigură firmei respective
maximizarea producţiei;
b) profitul total şi profitul mediu (unitar);
c) efectul asupra producţiei optime şi profitului în cazul creşterii cu 12% a costurilor
fixe.
23. În condiţii de monopol, o firmă se confruntă cu următoarea funcţie a cererii, respectiv
funcţie a costurilor medii:
P = 400 – 2Q
120
Cmediu = 300 + 4Q +
Q
Se cere:
a) nivelul de producţie şi preţul de vânzare care-i asigură firmei respective
maximizarea producţiei;
b) reprezentarea grafică a funcţiilor costului mediu, costului marginal, venitului
mediu, respectiv venitului marginal.

99
 Capitolul VIII

COSTURILE DE PRODUCŢIE

8.1. Costurile –expresie a consumului de factori de producţie

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de
factori de producţie pentru producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii.
Întrucât factorii de producţie se consumă în mod diferit în procesul de producţie în
raport cu particularităţile fluxului tehnologic şi ale bunurilor care urmează să fie produse,
consumul acestora este, de asemenea, evidenţiat în manieră diferită.
Astfel, consumul factorului muncă reprezintă cantitatea de efort fizic şi intelectual pe
care angajaţii îl utilizează în procesul de producţie şi poate fi exprimat fizic prin timpul de
muncă necesar pentru obţinerea unui bun economic sau a întregii producţii şi valoric sau
monetar prin salariile plătite de către întreprinzător personalului angajat în contul muncii
prestate.
Consumul factorului natură, se reflectă în utilizarea acestuia în procesul producerii de
bunuri şi servicii şi se regăseşte în formă materială, în situaţia unor resurse naturale
(minereuri, petrol, cărbune, gaze naturale, masă lemnoasă) şi valoric, prin preţul acestora
(preţul pământului, renta etc.).
Consumul factorului capital diferă pe cele două componente ale sale – fix şi circulant.
Consumarea capitalului fix are loc în mod treptat, pe durata mai multor cicluri de producţie;
îmbracă exclusiv forma valorică şi se regăseşte în costul bunurilor obţinute, prin amortizare.
Capitalul circulant se consumă într-un singur proces de producţie şi îşi transmite valoarea în
totalitate asupra bunurilor rezultate din procesul respectiv. Consumul capitalului circulant
poate fi evidenţiat atât fizic – consum specific sau tehnologic (de exemplu, 5 tone de tablă

100
utilizate pentru fabricarea unui autobuz), cât şi valoric. Se regăseşte în bunurile economice, în
formă naturală în cazul unor materii prime, dar şi valoric, prin preţurile acestora.
În sinteză, costul de producţie, ca expresie bănească a consumurilor de factori de
producţie pentru producerea şi desfacerea mărfurilor, cuprinde următoarele elemente primare
de cheltuieli: materii prime şi materiale de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili,
energie, apă, amortizarea capitalului fix, chirii, salarii, cotizaţii pentru asigurări sociale,
contribuţii la fondul de şomaj, renta pentru pământ, dobânzi etc.
Factorii de producţie atraşi în circuitul economic sunt furnizaţi, de regulă, de alţi agenţi
economici, iar producătorul cheltuieşte pentru procurarea lor. În acelaşi timp însă,
întreprinzătorul producător utilizează resurse proprii, pentru care nu sunt necesare plăţi către
terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie, se
utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.
Costul explicit cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate de către întreprinzător pentru
cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui anumit bun economic.
Cheltuielile care intră în componenţa costului explicit reprezintă plăţi către posesorii de factori
de producţie şi se înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale (cheltuieli cu materii
prime, materiale, salarii, arende, chirii etc.).
Costul implicit reprezintă expresia consumului de factori de producţie utilizaţi în
activitatea economică şi aflaţi în proprietatea firmei sau a întreprinzătorului (amortizarea
capitalului propriu, munca depusă de întreprinzător, dobânda cuvenită capitalului propriu,
renta pentru pământul proprietate privată etc.).
În evaluarea globală a costului de producţie este necesar să se ia în calcul atât costul
explicit, cât şi costul implicit, acesta din urmă fiind abordat ca un cost de oportunitate în
măsura în care cheltuielile incluse ar putea primi alte destinaţii, care ar genera, la rândul lor,
venituri.

101
 8.2. Tipologia costurilor de producţie
Cea mai cunoscută tipologie a costurilor de producţie aparţine reputatului economist
francez Gilbert Abraham Frois 12 , care delimitează următoarele categorii de costuri de
producţie pe termen scurt:
A. Costul global care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui
volum dat la producţiei. În cadrul acestuia se disting:
A.1. Costul fix (CF) reflectă ansamblul cheltuielilor întreprinderii care pe termen scurt,
sunt independente de volumul producţiei: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului administrativ, cheltuieli de întreţinere, iluminat, dobânzi, încălzit etc. Pe termen
lung însă şi costul fix variază, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care
poate fi modificată datorită proceselor investiţionale.
A.2. Costul variabil (CV) cuprinde cheltuielile care depind de volumul producţiei,
având o evoluţie proporţională sau neproporţională în raport cu aceasta. În această categorie de
cost se încadrează cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibil, energie, salarii
directe etc.
A.3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile:
CT = CF + CV
Pe termen scurt, modificarea costului total este determinată numai de schimbările
costului variabil. Întreprinzătorul îşi poate spori producţia numai pe seama creşterii
consumului de capital circulant şi a volumului de muncă depus. Capacităţile de producţie
rămân neschimbate, şi cheltuielile fixe rămân constante, aspect reprezentat grafic cu ajutorul
unei drepte paralele cu axa cantităţilor. Curba costurilor variabile este crescătoare pornind de
la 0 pentru un nivel de producţie nul. Amplitudinea acestei curbe diferă în raport de relaţia de
proporţionalitatea stabilită între evoluţia cheltuielilor variabile şi evoluţia producţiei. Creşterea
costurilor variabile atrage după sine creşterea costurilor totale. La un nivel al producţiei egal
cu zero, costurile totale coincid cu cele fixe.

12
Frois, G. - Economie politică, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 146-150

102
 Evoluţia costurilor globale (fix, variabil, total)

a) forma liniară

CT
Costuri
globale CV

CF

Cantitate b) forma neliniară

Costuri
globale CT
CV

CF

Cantitate

B. Costul total mediu (CTM) sau costul unitar reprezintă consumurile de factori de
producţie pe unitatea de produs (sau de rezultat):
CT
CTM =
Q
Ţinând cont de categoriile de costuri globale evidenţiate anterior, se deosebesc trei
tipuri de costuri medii:
B.1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix aferent fiecărei unităţi de producţie:
CF
CFM =
Q
Evoluţia costului mediu fix este inversă volumului producţiei: acesta se reduce atunci
când volumul producţiei creşte şi se majorează odată cu diminuarea producţiei, deoarece
costul mediu fix se exprimă ca raport între o mărime constantă (costul fix pe termen scurt) şi
una variabilă – crescătoare sau descrescătoare (producţia).

103
 B.2. Costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil suportat de o unitate de
produs, adică:
CV
CVM =
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CVM se micşorează atunci când
volumul producţiei creşte într-un ritm mai accentuat comparativ cu costul variabil. CVM
creşte în situaţia în care majorarea costurilor variabile totale devansează sporirea producţiei.
Prin însumarea costului mediu fix cu costul mediu variabil, se obţine costul total
mediu:
CF CV CT
CTM = CFM + CVM = + =
Q Q Q

C. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost total ( ΔCT ) necesar pentru
obţinerea unei unităţi de produs suplimentare (ΔQ) şi se determină cu relaţia:
ΔCT
C mg =
ΔQ
Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a
cantităţii de produse. Deoarece, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia
costului variabil, rezultă că evoluţia costului marginal depinde doar de dinamica costului
variabil în raport cu volumul producţiei. Astfel, costul total marginal este întotdeauna egal cu
costul variabil marginal:
ΔCT CT1 − CT0 CF1 + CV1 − CF0 − CV0 ΔCV
C mg = = = = = CVmg (pentru că CF0=CF1).
ΔQ Q1 − Q 0 Q1 − Q 0 ΔQ
Există o corelaţie evidentă între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea sa poate
pleca de la un exemplu simplu care ilustrează extrem de elocvent relaţia matematică dintre o
valoare medie şi un marginală: transferul unui student într-o nouă grupă în urma unei sesiuni
de examene sen poate solda cu creşterea mediei generale la învăţătură a grupei respective,
atunci când media studentului este superioară grupei care îl primeşte sau cu reducerea mediei
generale a grupei în cazul în care media studentului este inferioară mediei noii grupe.
Atât costul marginal, cât şi costul mediu evoluează după curbe în formă de „U”, lucru
explicabil prin acţiunea legii randamentelor neproporţionale (costurile pe unitatea produsă se

104
reduc atunci când randamentele cresc şi se majorează când randamentele descresc).
Sintetic,relaţia dintre cele două categorii de costuri menţionate poate fi descrisă astfel:
a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal este în scădere;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat,
fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul total mediu atunci când acesta din urmă se
situează la nivelul său minim.
Cu alte cuvinte, costul marginal „trage” după sine, în sus sau în jos, în sensul
diminuării sau al creşterii, costul total mediu, iar atunci când costul marginal rămâne constant,
costul total mediu este, de asemenea, invariabil.
Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

CMT
Cmg Cmg CMT

8.3. Evoluţia costurilor pe termen lung

În timp ce pe termen scurt este evidentă distincţia dintre factorii variabili şi cei ficşi, pe
perioada lungă se poate afirma că toţi factorii de producţie au caracter variabil. Pe termen
lung, întreprinzătorii pot să modifice capacităţile de producţie prin investiţii (dacă se
urmăreşte creşterea dimensiunilor producţiei) sau renunţând la o serie de capacităţi, prin casări
sau pe alte căi (dacă restrângerea producţiei devine necesară). Astfel, paralel cu modificarea
volumului producţiei, variază şi costurile cu amortizarea capitalului fix, care se transformă în
costuri variabile. De asemenea, posibilităţile de schimbare a metodelor de management şi

105
organizare a proceselor de producţie odată cu modificarea scării producţiei contribuie la
trecerea altor categorii de costuri fixe în grupa celor variabile.
Analizând comparativ curbele costului mediu pe termen lung şi pe termen scurt, se
obţine graficul din figura de mai jos:

CM1
Costuri

CM7
medii

CM6
CM2
CM5
CM3 CTML
CM4

0 Producţia

Se observă că fiecărui punct de pe curba costului pe termen lung îi corespunde o

valoare minimă a costului pe termen scurt. Costul mediu minim pe termen scurt va avea valori
descrescătoare până la un anumit nivel al producţiei, după care acesta va începe să crească.
Forma respectivă a curbei poate fi explicată în felul următor: dezvoltarea capacităţilor
de producţie conduce la diminuarea costului mediu datorită economiilor de scară concretizate
în posibilitatea de exploatare a unor avantaje tehnice şi financiare ale firmei. Avantajele
tehnice ale creşterii producţiei sunt: creşterea specializării, posibilitatea introducere
progresului tehnic (automatizare, robotizare etc.) care este eficientă doar la un anumit nivel al
producţiei, utilizarea cu eficienţă sporită a forţei de muncă etc. Avantajele financiare ale
producţiei de scară mare rezidă în facilităţile intervenite în aprovizionare (condiţii de preţ şi de
livrare mai avantajoase oferite de furnizori), obţinerea de bonificaţii pentru comenzi
importante, îmbunătăţirea condiţiilor de creditare şi finanţare acordate de către bănci etc.
Pe măsură ce firma îşi extinde producţia, apar şi unele disfuncţionalităţi numite
deseconomii de scară care vor acţiona în sensul sporirii costului total mediu pe termen lung.
Acestea se leagă de apariţia unor probleme de natură administrativă cum ar fi: dificultăţi de
comunicare şi coordonare, apariţia unor noi sarcini de management, gestiunea dificilă a
stocurilor, reducerea vitezei de adoptare a deciziilor, inflexibilitate în adaptarea la modificarea
condiţiilor de piaţă etc. De aceea, optimul economic al producţiei se consideră a fi punctul în

106
care începe să se manifeste fenomenul deseconomiilor de scară care vor conduce la creşterea
costului mediu pe termen lung.

8.4. Posibilităţi de reducere a costurilor de producţie

Comportamentul producătorului raţional faţă de cost rezultă funcţia-obiectiv a
activităţii sale – maximizarea profitului. Astfel, prin reducerea costului mediu total, contribuţia
la sporirea profitului firmei este dublă: pe de o parte are loc creşterea profitului unitar (pr), iar
pe de altă parte, se majorează producţie – marfă (în ultimă instanţă oferta de mărfuri), aşa cum
rezultă din însăşi relaţia de calcul a profitului firmei (Pr):
Pr = (p − CTM) ⋅ Q = p r ⋅ Q ,
în care p reprezintă preţul unitar de vânzare al bunului.
În activitatea concretă de reducere a costurilor de producţie, producătorii trebuie să ia
în calcul următoarele elemente 13 :
a) alegerea unui proces de producţie (dintr-o multitudine de procese posibile) care este
eficient nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic sau ecologic;
b) achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără
afectarea calităţii acestora;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat prin creşterea
randamentului de utilizare a acestora;
d) extinderea preocupărilor de reducere a costurilor asupra tuturor fazelor muncii, nu
numai în acelea implicate în producerea nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de
cercetare şi proiectare, în domeniile gestiunii şi al aprovizionării-desfacerii;
e) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor
care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor,
prin folosirea metodelor moderne de calcul şi evidenţă.
Căile principale de reducere a costurilor vizează preţul factorilor de producţie utilizaţi
şi consumul de factori de producţie.
Preţul factorilor de producţie este stabilit prin mecanismul pieţei, prin urmare este
exogen firmei. Există totuşi câteva modalităţi de acţiune pentru reducerea costului pe seama

13
A.S.E. – Economie, Ed.Economică, Bucureşti, 2000.

107
preţului factorilor şi acestea sunt legate de gradul de informare a întreprinzătorului cu privire
la evoluţia preţurilor pe pieţele interne şi externe, şi de preocuparea acestuia de a obţine cele
mai bune preţuri pentru inputurile sale (materii prime, materiale, dar şi dobânzi la capitalurile
luate cu împrumut, salariile acordate pentru forţa de muncă folosită etc.).
În ceea ce priveşte consumul de factori de producţie, se iau în calcul, reducerea
cheltuielilor cu factorul muncă şi reducerea cheltuielilor materiale de capital.
Prima dintre căile de reducere a costului are în vedere reducerea cheltuielilor salariale
pe unitatea de produs prin creşterea mai rapidă a productivităţii muncii comparativ cu
dinamica salariului nominal (Iw>IS). Toate căile de reducere a productivităţii muncii sunt şi căi
de reducere a costurilor.
Reducerea consumului de capital fix se realizează prin: folosirea deplină a capacităţilor
de producţie şi a spaţiilor de producţie disponibile, evitarea uzurii fizice şi morale nejustificate
(ceea ce presupune întreţinerea de calitate şi la timp a utilajelor), asigurarea raportului optim
între creşterea elementelor de capital fix şi creşterea producţiei etc.
Reducerea cheltuielilor de capital circulant se realizează în principal prin reducerea
consumurilor de materii prime, materiale, combustibili şi apă, ridicarea gradului de prelucrare
a materiilor prime, aplicarea unor tehnologii moderne de fabricaţie, utilizarea de maşini şi
utilaje performante, eliminarea rebuturilor, recuperarea şi refolosirea materialelor etc.
Reducerea costurilor trebuie să aibă în vedere şi alte categorii de cheltuieli cum sunt
cele administrative, de desfacere sau cele publicitare.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Cum se evidenţiază consumul factorilor de producţie ?
2. Amortizarea, dobânzile, chiriile sunt exemple de costuri …
3. Costurile care depind de volumul producţiei sunt costuri …
4. Menţionaţi căile de reducere a costurilor de producţie.
5. Care este efectul unei creşteri a preţului capitalului asupra costului mediu pe termen scurt?
Dar asupra costului mediu pe termen lung? Asupra căreia dintre costuri impactul este mai
mare?

108
6. Funcţia costului total al unei întreprinderi depinde:
a) numai de preţurile factorilor de producţie;
b) numai de bugetul întreprinderii;
c) numai de funcţia de producţie;
d) de funcţia de producţie şi de preţul factorilor;
e) de funcţia de producţie şi de bugetul întreprinderii.
7. Costurile medii fixe scad pe măsură ce producţia creşte deoarece:
a) scad dobânzile la împrumuturile contractate;
b) cheltuielile se repartizează asupra mai multor produse;
c) creşte volumul vânzărilor;
d) cresc costurile medii variabile.
8. Costurile implicite reprezintă:
a) cheltuieli făcute cu procurarea factorilor de producţie din afara firmei;
b) cheltuielile suportate de firmă în orice condiţii, indiferent de nivelul activităţii;
c) cheltuielile cu factori de producţie aparţinând firmei sau întreprinzătorului, care nu
presupun plăţi către terţi.
9. Între producţia unui bun economic şi costurile sale există următoarele relaţii:
Producţia – Q - Costuri totale – CT -
(buc.) (u.m.)
0 15.000
10 35.000
20 60.000
30 80.000
40 85.000
50 100.000
Să se calculeze: costurile fixe, costurile variabile atât globale cât şi pe unitatea de produs şi
costurile marginale.
Rezolvare:
Se observă că aunci când nu se produce nimic (Q = 0), se înregistrează costuri totale de
15.000 u.m. Dacă avem în vedere cele două componente ale costului total – costul fix şi costul variabil
-, precum şi relaţia dintre acestea şi evoluţia nivelului producţiei, se deduce că cele 15.000 u.m.
corespunzătoare unui volum al producţiei egal cu zero, sunt costuri fixe.

109
 Plecând de la definiţia costului fix – independent de evoluţia volumului producţiei, înseamnă
că indiferent cât se produce, costul fix va râmâne la acelaşi nivel de 15.000 u.m.
Determinarea costului variabil global se face folosind relaţia CV = CT – CF, iar a costului variabil
CV ΔCT
mediu CVM, CVM = . Relaţia de calcul pentru evidenţierea costului marginal este C mg =
Q ΔQ
CT2 − CT1
= . Rezultatele calculelor sunt prezentate pentru uşurinţă, tabelar:
Q2 − Q1
Q CT CF CVT CVM Cmg
0 15.000 15.000 0 0 -
10 35.000 15.000 20.000 2.000 2.000
20 60.000 15.000 45.000 2.250 2.500
30 80.000 15.000 65.000 2.166,6 2.000
40 85.000 15.000 70.000 1.750 500
50 100.000 15.000 85.000 1.700 1.500

10. Firma A a realizat în anul 2004 un număr de 120.000 buc. produse finite, având următoarele
cheltuieli de producţie:
- materii prime: 800.000 u.m.;
- materiale auxiliare: 40.000 u.m.;
- combustibil, energie, apă: 120.000 u.m.;
- salarii: 254.000 u.m. din care 10% salarii fixe;
- amortizare capital fix: 46.000 u.m.;
- cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire: 60.000 u.m..
Ştiind că costurile variabile cresc direct proporţional cu producţia, în condiţiile în care în anul
următor volumul producţiei creşte cu 30%, determinaţi costul producţiei în cei doi ani (2004-2005) şi
costul unitar în fiecare din cei doi de activitate.
Rezolvare:
Pentru o rezolvare mai facilă a problemei, încă de la început elementele de cost vor fi
diferenţiate în elemente de cost fix, respectiv elemente de cost variabil.
CV2004 = Cmaterii prime + Cmat. auxiliare+ Ccomb., apă, energie + 90%·Csalarii = 800.000 + 40.000 +
120.000 + 228.600 = 1.188.600 u.m.
CF2004 =10%· Csalarii + Camortizare + Cchirii = 25.400 + 46.000 + 60.000 = 131.400 u.m.
CT2004 = CF2004 + CV2004 = 1.188.600 + 131.400 =1.320.000 u.m.

110
 CT2004 1320000
CTM2004 = = =11 u.m./buc.
Q2004 120000
În anul 2005, costurile fixe se vor menţine la nivelul anului anterior 131.400 u.m., în timp ce
costurile variabile vor creşte cu un procent egal cu creştere producţiei 30%: CV2005 = 130%·CV2004
=1.545.180 u.m. În aceste condiţii, CT2005 = 131.400 + 1.545.180 = 1.676.580 u.m., iar CTM2005 =
1676580
= 10,74 u.m./buc. (noul volum al producţiei în 2005 va fi cu 30% mai mare decât cel
156000
aferent anului anterior Q2005 = 130%·Q2004 =130%·120.000 = 156.000 u.m.
11. După ce a început producţia, un întreprinzător constată că la fiecare bucată nou fabricată
cheltuielile s-au ridicat la 4.000, 5.200, 6.300, 8.000, 10.500, 13.600 şi 17.000 u.m. La a câta
bucată costul marginal începe să depăşească costul unitar?
12. Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea unei firme:
- costuri materiale directe lunare: 1.000.000 u.m.;
- salarii directe lunare: 500.000 u.m.;
- costuri fixe anuale: 6.000.000 u.m.;
- producţia lunară: 5.000 buc.;
- preţul pieţei: 450 u.m./buc.
Pe baza acestor date să se determine:
a) costul unitar;
b) masa şi rata profitului;
c) care va fi costul unitar dacă se reduc costurile variabile cu 10%, iar producţia creşte cu
19% ?
d) ce efecte va avea această măsură asupra masei şi ratei profitului ?
13. Completaţi tabelul de mai jos:
Costul Costul Costul Costul
Costul fix Costul Costul
Producţia variabil mediu mediu mediu
global total marginal
global fix variabil total
1 500 2384
2 2574
3 758
4 240
5 2804
6 320
14. În t1, costul mediu este de 1600 u.m., din care 20% reprezintă costul mediu fix, iar
volumul producţiei obţinute este de 800 bucăţi. În t2, în condiţiile aceluiaşi cost fix global,

111
producţia fizică sporeşte cu 25%. Cunoscând că nivelul costului marginal este de 240 u.m., să
se determine:
a) costurile fixe, globale şi pe unitatea de produs, în cele două perioade;
b) costurile variabile, global şi pe unitatea de produs în cele două perioade;
c) sporul total al costurilor variabile, antrenat de evoluţia producţiei în intervalul t1-t2.
15. În anul t1, costurile fixe ale unei întreprinderi industriale reprezentau 20% din cheltuielile
de producţie totale. În anul t2, la o producţie dublă, costurile fixe au fost de 4 miliarde u.m., iar
costurile variabile au sporit cu 115%. Să se calculeze:
a) mărimea costurilor totale şi variabile în anii respectivi;
b) mărimea raportului dintre costul marginal şi costul variabil mediu din anul t1.
16. Producţia unei întreprinderi în perioada t0 este de 200 bucăţi, iar costurile totale reprezintă
8 milioane u.m. În perioada t1, costurile variabile totale sunt în sumă de 5,4 milioane u.m., iar
producţia se reduce cu 10%. Să se determine mărimea costurilor variabile în t0 şi a costurilor
totale în t1, presupunând că indicii evoluţiei costurilor variabile şi producţiei sunt egali.

112
 CAPITOLUL IX

EFICIENŢA ECONOMICĂ

9.1. Conceptul de eficienţă economică

Eficienţa economică este o problemă centrală a ştiinţei economice, deoarece progresul
oricărei societăţi depinde într-o măsură decisivă, de eficienţa cu care sunt folosite resursele
umane, materiale şi financiare de care dispune.
Atributul de eficienţă economică este valabil pentru toate activităţile care presupun
alocarea şi utilizarea resurselor pentru a produce bunuri economice, ca şi pentru distribuirea
acestora în spaţiu şi timp. Activitatea de alocare a resurselor este considerată eficientă în
măsura în care bunurile economice care urmează să fie produse sunt cele de care piaţa şi, în
general, societatea au nevoie. Orice activitate de alocare a resurselor pentru a produce bunuri
care nu sunt cerute îşi pierde caracterul de eficienţă, fiind considerată o risipă 14 .
Eficienţa economică exprimă raportul dintre efectele utile (rezultate) şi eforturile
necesare pentru obţinerea lor (cheltuieli) sau invers, raportul dintre consumul de factori
de producţie şi rezultatele obţinute.
efect R
1) E= =
efort C
unde:
E - eficienţă economică
R – rezultate economice la nivel micro sau macroeconomic
C – cheltuieli sau consum de factori de producţie
Acest raport exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat.
Cu cât aceste rezultate sunt mai mari, cu atât eficienţa activităţii respective este mai ridicată.

14
Dobrotă N. (coord.) – Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.198

113
Între două activităţi care concurează pe piaţă, cea mai eficientă va fi cea care obţine cele mai
mari încasări la unitatea de efort depus.
efort C
2) E= =
efect R
Acest raport exprimă eforturile depuse prin cheltuirea factorilor de producţie pentru
obţinerea unei unităţi de venit. Cu cât cheltuielile sau eforturile sunt mai mici, cu atât eficienţa
activităţii respective este mai ridicată. Dacă două activităţi de acest gen concurează pe piaţă,
eficientă este aceea care obţine veniturile respective cu cheltuieli cât mai mici de factori.
Evoluţia eficienţei economice este evidenţiată cu ajutorul indicelui de eficienţă:
E1
IE = × 100
E0

R1
C R ⋅C
I E = 1 × 100 = 1 0 × 100
R0 R 0 ⋅ C1
C0

unde:
IE – indice de eficienţă
R1 ⋅ C 0
- indice agregat al eficienţei
R 0 ⋅ C1
Sporirea în timp a eficienţei economice presupune fie maximizarea efectelor obţinute
cu resursele utilizate, fie obţinerea efectelor necesare cu minimum de cheltuieli de resurse
economice.
În aprecierea eficienţei trebuie avut în vedere faptul că există aproape întotdeauna mai
multe variante de desfăşurare a activităţii ce pot fi eficiente în sensul că efectul obţinut este
mai mare decât efortul făcut. Variantele respective diferă însă prin gradul de eficienţă, adică
prin mărimea raportului dintre efecte şi efort. Dintre aceste variante, una înregistrează cea mai
ridicată mărime a eficienţei, aceasta fiind varianta optimă.

114
 9.2. Productivitatea factorilor de producţie
În funcţie de factorii de producţie care contribuie la obţinerea efectelor, eficienţa
economică îmbracă mai multe forme:
- productivitatea muncii;
- productivitatea (randamentul) capitalului;
- productivitatea pământului etc.
Productivitatea se poate defini, în sens larg, ca raport între cantitatea de bogăţie
produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei sau rezultatul obţinut
ca urmare a folosirii factorilor de producţie.
În literatura de specialitate productivitatea este abordată însă în special pe cele două
tipuri consacrate şi anume :
- productivitatea globală - suprinde efectele combinării tuturor factorilor de
producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora. Productivitatea
(randamentul) globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul
determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională
este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii (randamentului) unui
singur factor de producţie;
- productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie - exprimă producţia obţinută
prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.). Ea se poate prezenta
sub trei forme distincte: productivitatea totală a unui factor de producţie, productivitatea medie
a unui factor de producţie şi productivitatea marginală a unui factor de producţie.
- a) productivitatea totală a unui factor de producţie oarecare se defineşte ca fiind cantitatea
totală de efect util (producţie) care se poate obţine folosind acel factor în condiţiile în care
valorile tuturor celorlalţi factori sunt presupuse constante (“caeteris paribus”).
- b) productivitatea medie este reprezentată de raportul dintre mărimea producţiei (Q) şi
cantitatea (xi) utilizată din factorul respectiv :
Wi = Q / xi ,
- c) productivitatea marginală reflectă suplimentul de producţie ce se obţine din folosirea unei
unităţi suplimentare dintr-un factor, mărimea celorlalţi factori rămânând constantă.
Wmg = ΔQ / Δxi

115
 În figura următoare sunt redate într-o formă sistematizată, formele sub care poate fi
evidenţiată productivitatea la nivelul fiecărui factor de producţie:
Medie
Productivitatea
muncii
Marginală

Productivitatea
parţială Medie
(a unui factor de Productivitatea
producţie) capitalului
Formele Marginală
productivităţii
(randamentului)
Productivitatea Medie
pământului
Marginală
Productivitatea
globală Medie
(a tuturor factorilor de
producţie)
Marginală

Corelaţia dintre evoluţia productivităţii marginale şi a productivităţii medii

Productivitate M N
medie
Productivitate
marginală

Wmg W

Urmărind evoluţia celor două curbe se constată următoarele :

-a)curba productivităţii marginale taie curba productivităţii medii în punctul de
maxim al acesteia;
-b)curba productivităţii marginale este deasupra curbei productivităţii medii când
aceasta este în creştere;
-c)curba productivităţii marginale este sub curba productivităţii medii când aceasta
este în descreştere.

116
 Importanţa şi căile de creştere a productivităţii
Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de producţie,
un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu
un efort mai mic.
Creşterea productivităţii reflectă tendinţa obiectivă de creştere a eficienţei utilizării
factorilor de producţie. Evident, apar situaţii specifice în condiţiile existenţei unor
disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, în funcţie de stadiul pe care îl parcurge evoluţia
ciclică a dezvoltării economice, de efectul accentuării caracterului deficitar al unor resurse etc.
Productivitatea este influenţată de o serie de factori 15 , printre care enumerăm:
- Factori naturali (condiţiile de climă, fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui
zăcământ etc);
- Factori tehnici (se referă la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, la
tehnologie etc);
- Factori economici (nivelul de organizare al producţiei şi a muncii, calificarea
salariaţilor, cointeresarea materială);
- Factori sociali (se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul
de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice);
- Factori psihologici (care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor
aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate
la condiţiile specifice ale muncii – motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o
oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, a vieţii de familie etc.);
- Factori structurali (influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc
fie în structura pe produse, sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în
structura economiei naţionale);
- Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială (tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă
şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc).
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie întreagă
de efecte economice şi sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă, pentru condiţia
omului în producţie, cât şi pentru condiţia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea

15
A.S.E. – Economia politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.167

117
factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului de producţie; creşterea producţiei, a
competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului nominal şi (datorită
influenţei pe care o poate avea asupra diminuării preţurilor) la creşterea salariului real;
economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.

9.3. Productivitatea muncii

Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai important al oricărei
activităţi economice, productivitatea muncii este cel mai mult utilizată ca indicator relevant în
analizele macroeconomice.
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Metode de determinare a productivităţii muncii
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor
obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine, pe o unitate de bun economic.
Raportul între producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau între muncă şi producţie măsoară
productivitatea medie a muncii (Wm) :
Wm = Q / L
sau
Wm = L / Q

Productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an, pe un lucrător, la
nivelul unităţii economice, ramură sau la nivelul economiei naţionale, utilizându-se
corespunzător diferiţi indicatori prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste nivele.
Prin raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină productivitatea muncii
la nivel naţional exprimându-se gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere
naţional.
- productivitatea anuală a muncii (Wa)
Qa
Wa = unde: Qa – producţia anuală
Np
Np – număr mediu scriptic de personal

118
- productivitatea zilnică a muncii (Wz)
Wa
Wz = unde: z – număr de zile
z
- productivitatea orară a muncii (Wh)
Wz
Wh = unde h – număr de ore lucrate într-o zi
h
Productivitatea marginală a muncii (Wmg) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ)
obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care
ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia :
Wmg = ΔQ / ΔL
Nivelul productivităţii muncii (W) se poate reflecta şi prin alţi indicatori, cum ar fi:
W = CA / T ,
unde:
CA – cifra de afaceri
T – timpul de muncă exprimat în număr de salariaţi, zile, om-zile

W = Qm / Ns
unde:
Qm – volumul producţiei marfă
Ns – numărul mediu scriptic de personal.

W = Th / Qf
unde:
Th – timpul efectiv prestat pentru întreaga producţie fizică,
Qf – volumul producţiei fizice.
În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a
cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale
şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi.
Determinarea productivităţii muncii în unităţi naturale (productivitatea fizică a
muncii), deşi reflectă gradul de eficienţă a muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate
fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile producerii unor
bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelaşi tip, pentru calculul productivităţii

119
muncii se foloseşte metoda unităţilor natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de
măsură pentru toate produsele de acelaşi tip.
Exprimarea productivităţii muncii în unităţi valori are avantajul că permite o apreciere
unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse şi implicit comparabilitatea între
ramuri şi la nivelul economiei naţionale. Există şi o serie de inconvenienţe ce decurg din faptul
că preţul se modifică în raport cu cererea şi oferta; sortimentele produse (care au preţuri
diferite) se schimbă ceea ce modifică nivelul real şi dinamica productivităţii muncii.
Modalităţi de sporire a productivităţii muncii
Analiza dinamicii productivităţii muncii demonstrează că nivelul acesteia exprimă nu
numai o variaţie a eficienţei utilizării resurselor umane, dar şi o continuă substituire a forţei de
muncă de către alţi factori: capital, resurse superioare calitativ, performanţe manageriale,
know-how, mediu concurenţial şi competitiv, inovare, timp, risc şi incertitudine. Factori
generali şi specifici, interni şi externi, naturali, politici, conjuncturali participă în dimensiuni,
sensuri şi intensităţi diferite la evoluţia productivităţii muncii.
Variaţia practic infinită a factorilor ce concură la variaţia nivelului productivităţii
muncii obligă numeroşi specialişti la studierea dinamicii acesteia cu ajutorul regimului
productivităţii muncii, înţelegând prin aceasta caracterizarea productivităţii muncii într-un
mediu dinamic, turbulent, cu activităţi ce se desfăşoară într-un timp real plin de schimbare, de
incertitudine şi risc 16 .
Într-un univers viu, lipsit de certitudinile şi legile economiei clasice şi neoclasice, „
căile de creştere a productivităţii muncii” nu se mai pot înscrie în şabloane general-valabile, ci
ele trebuie „să rezulte din analiza continuă a caracteristicilor sistemului economic, lipsit de
stabilitate şi în corelaţie cu caracteristicile sistemului politic şi instituţional, cultural-
educaţional, informaţional” 17 .
În general, sunt recunoscute ca principale modalităţi de sporire a productivităţii muncii:
- automatizarea, robotizarea, cibernetizarea proceselor de producţie;
- modernizarea capacităţilor de producţie existente;

16
Niculescu N. G., Ponta M., Niculescu E. – Economie politică. Teorie şi politică economică pentru
România, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.66
17
Pavelescu F. – Regimul productivităţii muncii în economia românească, în Tribuna economică, nr. 14/1996,
p.58-59

120
 - înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale,
ergonomice, estetice, la un nivel calitativ superior;
- perfecţionarea organizării muncii şi a producţiei;
- pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;
- cointeresarea materială a muncii;
- calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din firmă.

9.4. Productivitatea (randamentul) capitalului

Desemnează eficienţa capitalului determinându-se ca raport între volumul producţiei
totale şi volumul capitalului consumat.
Datorită inconvenientului legat de imposibilitatea măsurării capitalului, se utilizează ca
instrument de analiză economică a eficienţei economice a capitalului - coeficientul
capitalului.
Coeficientul capitalului este privit atât ca raport tehnic care exprimă mărimea
capitalului necesar pentru a produce o unitate de venit cât şi ca raport statistic între valoarea
capitalului în funcţiune şi venitul generat de acest capital.
Coeficientul capitalului poate fi evidenţiat atât sub forma coeficientului mediu (calculat
prin raportarea capitalului în funcţiune la venitul unei perioade):
K
k=
V
cât şi sub forma coeficientului marginal al capitalului (reprezentat de raportul dintre capitalul
suplimentar şi aportul de venit asociat acestei creşteri de capital):
ΔK
k mg =
ΔV
Întrucât capitalul suplimentar ΔK este egal cu investiţiile I, coeficientul marginal al
capitalului kmg mai poate fi calculat şi cu formula:
I
k mg = .
ΔV

121
Obs.: Coeficientul mediu/marginal al capitalului este egal cu inversul productivităţii
1 1
medii/marginale a capitalului. k = ; k mg =
Wk Wmg k

Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate cu deosebire pentru

capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi calitativă depinde întreaga dezvoltare
economică.

Întrebări, teste, aplicaţii

1. Menţionaţi factorii care determină creşterea productivităţii muncii.
2. Productivitatea marginală a unui factor de producţie reprezintă sporul de producţie obţinut
prin creşterea cu o unitate a unui factor de producţie, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Adevărat / Fals
3. Dacă productivitatea medie a unui factor de producţie este maximă atunci productivitatea
marginală a acestui factor trebuie să fie egală cu productivitatea medie.
Adevărat / Fals
4. Pornind de analiza alurii generale a curbelor de producţie totale şi, respectiv, a
productivităţii marginale, se poate arăta că, atunci când producţia totală este maximă,
productivitatea marginală se va situa la un nivel:
a) minim;
b) egal cu zero;
c) maxim;
d) egal cu productivitatea medie.
5. Dacă productivitatea marginală a unui factor de producţie este descrescătoare, atunci funcţia
costului total pe termen scurt:
a) creşte, apoi descreşte;
b) descreşte, cu o rată descrescătoare;
c) creşte cu o rată descrescătoare;
d) creşte cu o rată crescătoare;
e) descreşte cu o rată crescătoare.
Probleme rezolvate

122
6. O firmă dispune de un personal format din 100 de salariaţi realizând o producţie de 2000 bucăţi
produse finite. Câţi salariaţi va trebui să mai angajeze firma pentru a-şi dubla producţia în condiţiile
creşterii cu 25% a productivităţii medii a muncii?
Rezolvare:
Producţia de 2.000 buc. Realizată de cei 100 de salariaţi corespunde unei productivităţi
Q0 2000
medii a muncii W0 = = = 20 buc./salariat. Dacă că se doreşte creşterea productivităţii
L0 100
medii a muncii cu 25%, W1 = 125%·W0 = 25 buc./salariat, precum şi dublarea producţiei Q1 = 2·Q0 =
Q1
4.000 buc., noul număr de salariaţi devine L1 = =160 salariaţi. Ţinând seama că deja firma
W1
dispune de un număr de 100 salariaţi, mai trebuie angajaţi 60 de salariaţi.

7. În momentul T1, productivitatea marginală este de 124 bucăţi. Dacă în perioada T0-T1, producţia a
crescut cu 20%, iar numărul lucrătorilor angajaţi cu 5%, determinaţi productivitatea medie a muncii în
T1.
Rezolvare:
Punctul de plecare îl constituie formula de calcul a productivităţii marginale a muncii: Wmg
ΔQ Q1 − Q0 120%Q0 − Q0
= = = = 124 buc.
ΔL L1 − L0 105% L0 − L0

4Q0 Q
⇔ = 124 ⇔ 0 = 31 ⇔ W0 = 31 buc./sal.
L0 L0

Q1 120%Q0 24Q0 24 24
W1 = = = = ·W0 = ·31 =35,42 buc./sal.
L1 105% L0 21L0 21 21
8. Un agent economic dispune de 5 maşini de tricotat care-i permit obţinerea unei producţii de
2000 bluze. Datorită cererii mari de astfel de bluze pe piaţă, în perioada următoare capitalul
fix al firmei creşte cu 20% ceea ce determină o creştere cu 30% a producţiei. Determinaţi
productivitatea marginală a capitalului fix.
9. Se presupun următoarele: 8 ore de muncă pe zi; 6 zile lucrătoare; 10 piese/om/oră. Cu cât va
trebui să sporească productivitatea orară a muncii astfel încât să se obţină aceeaşi producţie
săptămânală, dar să se lucreze numai 5 zile?
10. Completaţi tabelul de mai jos ştiind că la o firmă, forţa de muncă este singurul factor de
producţie variabil care evoluează de la 1 la 10 muncitori, obţinându-se următoarele rezultate:

123
 Productivitatea
Productivitatea
Nr. lucrători Producţia (buc) marginală
medie (buc/sal.)
(buc)
1 40
2 216
3 378
4 532
5 670
6 122
7 102
8 82
9 59
10 35

11. Un fermier cultivă o suprafaţă de teren. În urma investiţiilor succesive pe care le

efectuează obţine producţii diferite (conform datelor din tabelul de mai jos). Să se determine:
a) coeficientul capitalului;
b) coeficientul marginal al capitalului;
c) productivitatea capitalului;
d) productivitatea marginală a capitalului.
Suprafaţa Cheltuieli Coeficientul Productivitate
Producţia Coeficientul Productivitate
de teren de capital marginal al a marginală a
(q) capitalului a capitalului
(ha) (u.m.) capitalului capitalului
1 2000 400
1 4000 525
1 6000 960
1 8000 1480

124
 CAPITOLUL X

VENITURILE FUNDAMENTALE

Între funcţiile esenţiale pe care un sistem economic trebuie să le îndeplinească, pe

lângă cea a producerii de bunuri şi servicii, este cea referitoare la modul cum este distribuit
(repartizat) rezultatul obţinut între cei care au contribuit la crearea lui. Pentru aportul pe care l-
au adus la obţinerea rezultatelor economice, fiecare din posesorii factorilor de producţie este
îndreptăţit la o parte din valoarea creată, parte care, în cazul factorului de producţie muncă
îmbracă forma salariului, în cazul capitalului a dobânzii, a întreprinzătorului a profitului, iar în
cazul factorului natură (pământ), forma rentei.

10.1. Salariul
Termenul de salariu a avut – chiar de la apariţia sa – sensul de venit al unei persoane
care munceşte la altcineva, de care este dependentă, fie juridic, fie economic. Pe piaţa muncii,
salariul apare în dublă ipostază: dacă privim salariul din punctul de vedere al celui care îl
plăteşte, atunci el reprezintă un cost; privit însă, din punctul de vedere al celui care prestează
munca, el reprezintă un venit.
Într-un sens general, salariul este considerat preţul muncii închiriate, venitul
încasat de o persoană în schimbul muncii depuse.
Salariul se stabileşte pe baza unui consens între posesorul factorului muncă şi cel ce are
nevoie de acest factor de producţie, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de
muncă. La stabilirea salariului, raportul cerere-ofertă de muncă acţionează în două trepte:
prima – relevă condiţiile de ansamblu proprii unei economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale;
a doua, este cea care corespunde situaţiei reale din firmele unde se face angajarea. În timp ce

125
prima treaptă permite formarea salariului ipotetic sau teoretic, cea de-a doua îl stabileşte pe cel
efectiv, nominal 18 .

Salariul poate fi privit sub două aspecte: salariu nominal şi salariu real.
Salariul nominal este suma de bani pe care angajatul o primeşte pentru munca depusă
de la unitatea economică unde lucrează. Prin raportarea salariului nominal la nivelul preţurilor
bunurilor şi serviciilor achiziţionate, se obţine salariul real. Salariul real reflectă cantitatea de
bunuri şi servicii care poate fi cumpărată la un moment dat cu salariul nominal.
SN
SR =
P
unde:
SR – salariul real;
SN – salariul nominal;
P – nivelul preţului.
Privită în dinamică, evoluţia nivelului salariului real este reflectată de indicele
salariului real ( ISR ):
I SN
ISR = × 100
IP
unde:
SR1
I SR = × 100
SR0
SN 1
I SN = × 100
SN 0
P1
IP = × 100
P0
ISR - indicele salariului real
ISN - indicele salariului nominal
IP - indicele preţurilor bunurilor de consum
SR0, SR1 – salariu nominal iniţial, respectiv modificat
SN0, SN1 – salariu real iniţial, respectiv modificat
P1, P0 – preţ iniţial, respectiv modificat

18
Hutira E., Dinga E. – Teorie economică generală, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994, p.132

126
 Salariul nominal şi salariul real nu evoluează întotdeauna în acelaşi sens. Astfel, dacă
are loc o creştere a salariului nominal care depăşeşte creşterea nivelului preţurilor, atunci
salariul real creşte, ambele (atât salariul nominal cât şi salariul real) evoluând în acelaşi sens.
Dacă, dimpotrivă, această creştere a salariului nominal este devansată de creşterea nivelului
preţurilor, atunci asistăm la o reducere a salariului real, cele două mărimi evoluând în sensuri
contrare.

Formele de salarizare
Formele de salarizare reprezintă ansamblul metodelor, regulilor şi principiilor pe baza
cărora se stabileşte legătura între activitatea depusă de salariaţi şi partea din rezultatul muncii
ce revine salariaţilor.
Se utilizează trei forme de salarizare:
a) Salarizarea în regie – prin care se asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat,
fără a se preciza cantitatea de muncă pe care acesta trebuie să o depună în unitatea de timp, dar
se stabileşte ce are de făcut şi ce răspunderi îi revin.
Salarizarea în regie este indicată acolo unde calitatea produselor prezintă mai mare
importanţă decât cantitatea lor, munca nu poate fi normată pentru a se stabili timpul normal de
execuţie, evidenţa producţiei pe lucrător ar fi greu de ţinut sau este costisitoare etc.
Salarizarea în regie prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje menţionăm:
- salariul se calculează foarte simplu, uşor de înţeles;
- salariaţii au mai multă siguranţă în privinţa sumei pe care o primesc, deoarece ea
nu variază în proporţie directă cu producţia;
- se reduc mult cheltuielile administrative pentru calculul şi contabilitatea sumelor.
Dintre dezavantaje amintim:
- nu stimulează lucrătorii pentru creşterea productivităţii muncii;
- există tentaţia de încetinire a ritmului de lucru în condiţiile unei supravegheri
ineficiente a lucrului şi atunci când există dorinţa de a presta ore suplimentare
salarizate cu majorare;
- necesită o supraveghere mai atentă a salariaţilor pentru a asigura respectarea
disciplinei în muncă, ceea ce atrage creşterea cheltuielilor firmei;

127
 - veniturile efective ale muncitorilor sunt, în general, mai mici decât ale celor
salarizaţi în acord.
b) Salarizarea în acord – prin care se asigură remunerarea salariatului după cantitatea de
bunuri produse sau a numărului de operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifului pe
produs sau lucrare. Avantajele acestei forme de salarizare constau în:
- stimulează productivitatea salariatului;
- evidenţiază mai bine legătura dintre munca depusă şi salariul primit;
- cheltuieli reduse prin renunţarea la supraveghetorii necesari în cazul salarizării în
regie.
Principalul dezavantaj al acestei forme de salarizare îl reprezintă faptul că, în dorinţa
de a obţine salarii mai mari, se pune accentul mai mult pe cantitate, uneori în detrimentul
calităţii.
c) Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare fixă pe unitatea de timp, de regulă pe o
zi de muncă, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de
organizare etc., fiecare condiţie având un tarif. Salariul fixat de firmă este ridicat şi nu poate fi
obţinut numai de salariaţii cu aptitudini deosebite care îndeplinesc toate condiţiile.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare este de multe ori contestată atât de salariaţi cât
şi de patronat, fapt ce a determinat căutarea permanentă a unor modalităţi de îmbunătăţire a
formelor de salarizare, dintre care amintim: corectarea (vizează menţinerea salariului la un
nivel decent prin adaptarea rapidă a acestuia la inflaţie şi egalizarea salariilor din sectorul de
stat şi cel privat şi mixt pentru muncă egală), participarea (vizează admiterea salariaţilor la
împărţirea profitului obţinut de firmă îmbrăcând forma unor cote-părţi din profit, acordării de
acţiuni sau stabilirii unui procent din cifra de afaceri) şi socializarea (constă în acordarea unui
surplus la salariu pentru salariaţii aflaţi în situaţii grele care nu pot face faţă numai cu salariul
încasat pentru munca depusă.

Nivelul şi dinamica salariului este influenţată alături de forma de salarizare aleasă, de o

serie de factori, dintre care amintim:
- raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
- costul resurselor de muncă;
- productivitatea muncii;

128
 - dinamica preţurilor;
- forţa sindicatelor sau capacitatea de negociere a salariaţilor cu patronatul şi/sau cu
organele specializate ale statului;
- migraţia internaţională a forţei de muncă, etc.

10.2. Profitul
Obiectivul desfăşurării oricărei activităţi economice rentabile îl reprezintă obţinerea de
profit, maximizarea acestuia fiind un criteriu de apreciere al eficienţei şi rentabilităţii.
Profitul este definit ca fiind rezultatul pozitiv al unei activităţi, dat de diferenţa
dintre încasările (veniturile) obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile ocazionate de
producerea acesteia. Dacă în ceea ce priveşte veniturile nu există deosebiri de păreri, ele apar
atunci când se are în vedere costul (cheltuiala) care se ia în calcul la determinarea profitului.
Atunci când cheltuielile sunt reprezentate costul total de producţie - costurile de fabricaţie şi
cele de distribuţie (cheltuieli explicite), suma rezultată în urma diferenţei dintre venituri şi
cheltuieli o reprezintă profitul contabil.
Dacă pe lângă aceste costuri explicite se iau în calcul şi costurile implicite (nereflectate
în contabilitate) cum este costul de oportunitate, suma obţinută ca diferenţă între venituri şi
cheltuieli este cunoscută sub denumirea de profit economic.

Relaţia dintre venit, costuri şi profit

Venitul firmei

Costul de producţie (total) Profit economic

Cost explicit Cost implicit

Cost contabil Profit

normal

Profit total

129
 Profitul normal (legitim) este suma ce revine celui care deţine firma pentru serviciul
adus în activitatea economică de activul său de producţie. De exemplu, dacă un întreprinzător
este şi proprietarul spaţiului de producţie, profitul normal (costul implicit) este dat de chiria pe
care ar fi trebuit să o plătească dacă nu ar fi deţinut un astfel de spaţiu şi ar fi trebuit să îl
închirieze.
Se consideră necesară introducerea profitului normal în costul total din cel puţin două
motive 19 :
1. proprietarul firmei poate decide utilizarea factorilor de producţie aflaţi în
proprietatea lui în diferite moduri. Dacă firma obţine un profit mai mic
decât costul de oportunitate al utilizării factorilor (dacă profitul total este
mai mic decât profitul normal), proprietarul poate obţine venituri mai mari
dacă închide firma şi dă o altă destinaţie factorilor pe care îi are (fie îi
foloseşte pentru obţinerea altor bunuri, fie îi închiriază);
2. putem compara situaţia a două firme similare din punct de vedere al
obiectului de activitate, în care una dintre ele foloseşte factori de producţie
închiriaţi, în timp ce cealaltă aparţine proprietarului. Aprecierea eficienţei
se face în acest caz luând în considerare, în mod obligatoriu, şi costul de
oportunitate al factorilor de producţie.
Profitul calculat ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este un profit brut. Odată ce se
scade din acesta impozitul, ceea ce rămâne reprezintă profitul net.

Mărimea profitului poate fi evidenţiată cu ajutorul a doi indicatori: masa profitului şi

rata profitului.
Masa profitului este dată de suma obţinută ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
Pr = VT – CT
sau
Pr = CA – CT = Q x Pv – (Cmat + Csal)
Cmat = Kc + A
Pru = Pv – CUT

19
Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur I. – Economie politică, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1992,
p.223

130
unde:
Pr - profit total
VT - venituri totale
CT - cheltuieli totale
CA - cifră de afaceri
QxPv - valoarea producţiei (Q - cantitate vândută; Pv- preţ de vânzare)
Cmat - cheltuieli materiale
Csal - cheltuieli salariale
Kc - consum de capital circulant
A - amortizarea capitalului fix
Pru - profit unitar
CUT - cost unitar total
Mărimea masei profitului este influenţată de o serie de factori dintre care amintim:
nivelul productivităţii muncii, preţul de vânzare al producţiei, costul de producţie, volumul,
structura şi calitatea producţiei, viteza de rotaţie a capitalului, modul cum se împart rezultatele
activităţii sub formă de salarii, dobândă, rentă, profit (cu cât primele trei sunt mai mari, cu atât
partea ce revine sub formă de profit este mai mică).
Rata profitului (RPr ) este dată de raportul dintre masa profitului şi costurile
ocazionate de obţinerea acestuia, volumul capitalului şi cifra de afaceri.
Pr
RPr = × 100 [%] – rata rentabilităţii
CT
P
RPr = r × 100 [%] – rata economică a profitului
KT
P
RPr = r × 100 [%] – rata financiară a profitului
KP
P
RPr = r × 100 [%] – rata comercială a profitului
CA
unde :
KT – capital total (propriu şi împrumutat)
KP – capital propriu

131
 Pragul de rentabilitate
Atunci când diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este pozitivă, mărimea obţinută poartă
numele de profit. Dacă dimpotrivă, diferenţa dintre cele două mărimi este negativă, avem de-a
face cu pierderi. Trecerea de la pierderi la profit se face prin aşa-numitul « punct mort » sau «
prag de rentabilitate ». Prin prag de rentabilitate ( Qr ) se înţelege acel volum al producţiei în
care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind egal cu zero.
Evidenţierea pragului de rentabilitate se poate face cu ajutorul relaţiilor matematice sau
apelând la metoda grafică.
Pr = VT – CT
În Qr: Pr = 0 ⇒ VT = CT
Pv ·Qr = CF + CV
Pv ·Qr = CF + CMV ·Qr
Qr ·(Pv–CMV)= CF
CF
Qr =
Pv − CMV
unde:
CT - costuri totale
VT - venituri totale
Pr – profit
Pv – preţ unitar de vânzare
Qr - prag de rentabilitate

Evidenţierea grafică a pragului de rentabilitate este influenţată de evoluţia costului

variabil, a costului total, a preţului, dacă sunt sau nu liniare în raport cu variaţia producţiei.
a) metoda liniară
Venituri
totale
Costuri
totale profit VT
CT
pierderi
CF

Qr Cantitate
132
 b) metoda neliniară
Venituri
totale pierderi CT
Costuri VT
totale pierderi

profit
CF

Cantitate
Qr QR

unde:
CT - costuri totale
VT - venituri totale
Qr - prag de rentabilitate inferior
QR – prag de rentabilitate superior

Având în vedere faptul că prezentul şi viitorul unei firme depinde de capacitatea sa de

a genera profit, maximizarea profitului devine funcţia scop a unităţilor economice. Importanţa
obţinerii unui nivel cât mai ridicat al profitului derivă din funcţiile pe care la îndeplineşte
acesta:
- orientare a activităţii economice;
- cultivare a spiritului de economisire;
- sursă principală de autofinanţare;
- indicator al eficienţei economice;
- sursă de venit pentru bugetul statului.

10.3. Dobânda
Dobânda este considerată a fi forma de venit ce revine proprietarului de capital. Ea
apare atunci când posesorul capitalului renunţă la dreptul său de a-l folosi şi îl încredinţează
unui întreprinzător pe o perioadă determinată de timp. Dobânda este tratată fie ca preţ al

133
spiritului de economie (capitalul fiind în acest caz perceput ca venit necheltuit pentru
consumul personal), fie drept chirie plătită pentru capitalul împrumutat, fie ca recompensă
pentru suma de bani folosită într-o afacere, dar care nu este însuşită prin muncă.
Indiferent de definiţia dată, se poate desprinde concluzia că dobânda este preţul
folosirii capitalului şi, totodată, a remunerării riscului implicat de împrumutul de
capital.
Importanţa care se acordă noţiunii de „dobândă” în cadrul unei economii derivă din
capacitatea acesteia de a evidenţia starea şi tendinţele unei economii prin funcţiile care le
deţine 20 :
- pârghie de influenţare a activităţii economice desfăşurate de firmele creditate;
- modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea
unui profit normal;
- pârghie de redistribuire a profitului suplimentar creat în unităţile economice.
Forme de existenţă ale dobânzii:
a) dobânda de pe piaţa monetară – apare în cazul creditelor pe termen scurt
contractate între băncile comerciale, precum şi între ele şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază – practicată pentru certificatele de depozit sau bonuri de
trezorerie;
c) dobânda aplicată întreprinderilor ;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor.
Dobânda este evidenţiată cu ajutorul a două mărimi: masa dobânzii şi rata dobânzii.
Masa dobânzii (D) este dată de diferenţa dintre suma plătită de debitor creditorului şi
suma luată cu împrumut. Este direct proporţională cu mărimea creditului acordat ( C ),
perioada de împrumut calculată în ani ( n ) şi rata anuală a dobânzii ( d' ).
Poate fi calculată ca dobândă simplă:
D = C x d’ x n
sau ca dobândă compusă (atunci când are loc capitalizarea dobânzii, obţinându-se aşa numita
„dobândă la dobândă” – creditul este acordat pe o perioadă mai mare de un an, dobânda fiind
încasată doar la scadenţă):
D = Sn – S0

20
Tobă E. – Economie politică, Reprografia Universităţii din Craiova, 1999, p.185

134
 Sn = S0 (1 + d’)n
unde:
Sn - capital final (sumă datorată sau obţinută după n ani de folosire a capitalului);
S0 - capital iniţial (sumă împrumutată sau depusă);

Rata dobânzii (d' ) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D) şi
capitalul împrumutat (C).
D
d’= × 100 [%]
C

Rata dobânzii poate fi evidenţiată sub forma:

- ratei nominale a dobânzii (procentul plătit pentru o sută de unităţi monetare);
- ratei reale a dobânzii (când rata inflaţiei este dedusă din rata nominală);
- ratei nete a dobânzii (când din rata nominală este scăzut impozitul).
Rata dobânzii este o mărime variabilă ca urmare a acţiunii a numeroşi factori, printre
care amintim:
1) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;
2) riscul pe care şi-l asumă cel care acordă capital cu împrumut;
3) inflaţia;
4) conjunctura economică;
5) durata creditului;
6) politica guvernului etc.
În fixarea ratei dobânzii intervin interesele agenţilor economici astfel 21 :
- interesele deponenţilor care solicită o dobândă real pozitivă la depunerile lor astfel încât să
acopere inflaţia şi să obţină un venit care să justifice renunţarea la utilizarea unor bunuri
prezente în favoarea unor bunuri viitoare;
- interesele băncilor comerciale care doresc sporirea profiturilor la capitalul împrumutat prin
creşterea ratei dobânzii la un nivel cât mai aproape de rata medie a profitului din economie;
- interesele solicitanţilor de credite care doresc o diminuare a ratei dobânzii pentru a micşora
costul capitalului şi a-şi spori profitul;

21
Burja V., Burja C., Dănuleţiu D. – Economie politică, Ed. ASTRA – Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj,
2001, p. 127

135
- interesul economiei naţionale. O dobândă real pozitivă constituie o condiţie de bază pentru
remonetizarea economiei, creşterea creditului intern şi îmbunătăţirea comportamentului
agenţilor economici în direcţia diminuării imobilizărilor de stocuri.

10.4. Renta
Astăzi, renta este considerată a fi venitul pe care îl aduce în mod regulat un bun
imobiliar (teren agricol sau de construcţii, clădiri etc.) sau mobiliar (hârtii de valoare) şi
care nu este legată de o activitate productivă a proprietarului acestuia.
Iniţial însă, renta a fost cunoscută doar ca rentă funciară, prin care se desemna
venitul plătit de arendaş proprietarului funciar pentru a primi dreptul de a exploata, pe
o perioadă determinată de timp, o suprafaţă de teren. Renta funciară este egală cu
diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi preţul de producţie la care se adaugă
profitul normal al arendaşului. Ea îşi are originea în raritatea pământului fertil (se consideră că
oferta de pământ este inelastică sau perfect inelastică), în insuficienţa producţiei agricole.

R = V – (C + Pr)
unde:
R – renta
V – venitul total
C – costul de producţie
Pr – profitul

La nivelul unei economii se pot întâlni mai multe forme de rentă:

- Renta absolută – este însuşită de proprietarii de pe toate terenurile, indiferent de
fertilitate şi poziţia faţă de centrele de consum şi aprovizionare.
- Renta diferenţială – este generată tocmai de aceste diferenţe de fertilitate care apar
între parcelele de pământ, precum şi poziţionarea diferită a acestora faţă de piaţă
(de desfacere sau de aprovizionare). Atunci când este rezultatul diferenţelor de
fertilitate naturală şi a poziţiei diferite a terenurilor faţă de piaţă poartă denumirea
de rentă diferenţială I, iar în cazul în care aceste diferenţe se datorează investiţiilor
suplimentare succesive de capital pe una şi aceeaşi suprafaţă de teren, se numeşte
rentă diferenţială II.

136
 - Renta de monopol – este încasată de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori
de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora
sunt excluşi ceilalţi.
Renta se întâlneşte nu doar în agricultură, ci oriunde factorul pământ participă la
activitatea economică (de exemplu în construcţii, în industria extractivă).
Problematica rentei funciare este legată de cea a preţului pământului. Renta funciară nu
este acelaşi lucru cu preţul pământului. În economia de piaţă pământul este o marfă care se
vinde şi se cumpără, prin preţul pământului înţelegându-se „valoarea fiecărei unităţi de
suprafaţă de pământ care se vinde pe piaţă”22 .
Mărimea şi evoluţia preţului pământului depinde de o serie de factori, dintre care
amintim:
a) Cererea şi oferta de terenuri agricole – oferta de terenuri fiind rigidă, influenţa cererii
de terenuri agricole este determinantă pentru preţul pământului.
b) Cererea şi oferta de produse agricole – sporirea cererii de produse agricole şi
scumpirea lor stimulează cererea de pământ şi ridică preţul acestuia, întrucât oferta de
pământ este inelastică.
c) Mărimea rentei – cu cât este mai mare, cu atât şi preţul pământului este mai ridicat.
d) Rata dobânzii bancare – influenţează negativ preţul pământului, dobânda fiind
considerată o alternativă la cumpărarea de terenuri.
e) Posibilitatea folosinţei alternative a terenurilor – suprafeţele de tern sunt susceptibile
pentru diferite utilizări (agricultură, construcţii, aşezări urbane sau rurale, realizarea de
infrastructuri etc.). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul
pământului.

Întrebări, teste, aplicaţii

Salariul
1. În multe ţări, inclusiv în România, se află în vigoare legislaţia referitoare la salariul minim
obligatoriu. Care este părerea dumneavoastră cu privire la acest subiect?
2. Explicaţi de ce salariul este atât un cost cât şi un venit.

22
Atkinson L., Richard D. – Economics, Irving Inc., Homewood, Illinois, 1982, p.574

137
3. Din punctul de vedere al angajatorului când credeţi că este justificată creşterea salariului?
4. Care formă de salarizare se află în legătură directă cu productivitatea muncii ?
5. Pentru salariat mai importantă este mărimea salariului nominal faţă de cea a salariului real.
Adevărat / Fals
6. Indexarea salariilor are ca scop menţinerea cel puţin la acelaşi nivel a salariului real.
Adevărat / Fals
7. Atunci când piaţa contabililor este limitată în ofertă şi când timpul necesar formării lor este
relativ lung, o cerere crescută de contabili antrenează pe această piaţă, pe termen scurt:
a) o reducere a ofertei;
b) o creştere a ofertei;
c) o reducere a salariului;
d) o creştere a salariului;
e) o creştere a cererii şi ofertei.
8. Oferta de muncă se exprimă prin:
a) numărul populaţiei apte de muncă;
b) numărul populaţiei apte de muncă şi în căutarea unui loc de muncă;
c) numărul şomerilor;
d) populaţia aptă de muncă, indiferent dacă lucrează sau caută un loc de muncă, în
condiţii de salariat;
e) numărul locurilor de muncă neocupate existente la un moment dat.
9. Când salariul practicat pe piaţa muncii este inferior nivelului său de echilibru, în mod
normal:
a) oferta de muncă creşte;
b) oferta de muncă este deficitară în raport cu cererea de muncă;
c) oferta de muncă este mai mare decât cererea;
d) cererea şi oferta de muncă devin egale la cel mai mare volum de tranzacţii.
10. Salariul nominal a fost în T0 2.300.000 u.m., iar în T1 2.750.000 u.m., salariul real rămânând
neschimbat. Care a fost dinamica preţului ?
Rezolvare:
Modificarea salariului nominal de la 2.300.000 u.m. la 2.750.000 u.m. corespunde unui
SN 1
indice de creştere a salariului ISN = × 100 de 119,56%. Deoarece salariul real rămâne
SN 0

138
 I SN
neschimbat, ISR = 100%. Rezultă că Ip = × 100 = 119,56%, adică preţul a cunoscut o creştere
I SR
egală cu cea a salariului nominal (19, 56%).
11. La o creştere a salariului real cu 5% şi la o sporire a preţurilor la bunurile de consum cu
105 care va fi evoluţia salariului nominal ?
12. Când preţurile la bunurile de consum scad cu 10%, iar salariul nominal scade cu 30%, care
va fi evoluţia salariului real ?
13. Ce salariu trebuie să solicite sindicatele pentru a asigura aceeaşi putere de cumpărare
actuală în condiţiile în care :
- salariul mediu nominal acordat înaintea ultimelor scumpiri a fost de 1.600.000 u.m.;
- indicele general al preţurilor atestă o creştere a acestora cu 18%.
14. În T0, salariul nominal a fost de 1.600.000 lei. În perioada T0-T1, preţurile au crescut de 1,3
ori, iar indexarea salariilor acoperă 70% din creşterea preţurilor. Ce valoare are noul salariu
nominal ?

Profitul
15. Conform lui M. Didier, profitul unei firme este influenţat de o serie de factori. Menţionaţi
modul în care profitul poate fi „ameninţat” de către: furnizori; salariaţi; concurenţi.
16. Care dintre factorii de mai jos influenţează direct proporţional masa profitului?
a) nivelul costului;
b) nivelul preţului de vânzare;
c) calitatea bunurilor şi serviciilor;
d) volumul producţiei;
e) modificarea structurii producţiei;
f) nivelul dobânzii.
17. Proprietarii de capital îşi vor împărţi profitul între ei:
a) deoarece sunt persoane fizice şi/sau juridice;
b) proporţional cu aportul financiar al fiecăruia;
c) conform atributelor relaţiei de proprietate;
d) în raport cu numărul lor.

139
18. O întreprindere îşi maximizează profitul atunci când:
a) încasările totale sunt maxime;
b) costul mediu este minim;
c) încasările marginale sunt mai mari decât costul marginal;
d) nici o soluţie nu este corectă.
19. Alegeţi enunţul corect referitor la o întreprindere care îşi maximizează profitul:
a) cererea este mai mare decât profitul;
b) panta încasărilor totale este identică cu panta costului total;
c) încasările medii sunt întotdeauna egale cu costul mediu;
d) panta curbei profitului este egală cu 1.
20. La o cifră de afaceri de 40 mil. u.m. şi la o rată a profitului de 10% (calculată la cifra de afaceri),
pentru ca rata profitului să devină 15%, în condiţiile păstrării cifrei de afaceri, costul de producţie va
trebui să ____________
Rezolvare:
Pr0
RPr0 = × 100 ⇒ Pr0 = 4.000.000 u.m.
CA0
Pr0 = CA0 – CT0 ⇒ CT0 = 40.000.000 – 4.000.000 = 36.000.000 u.m.
Pr1
RPr1 = × 100 ⇒ Pr1 = 6.000.000 u.m.
CA1
Pr1 = CA1 – CT1 ⇒ CT1 = 40.000.000 – 6.000.000 = 34.000.000 u.m.
Deci, costul de producţie trebuie să scadă cu 2.000.000 u.m. (36.000.000 – 34.000.000
u.m.).
21. La un raport între preţul unitar şi costul mediu de 5/3 care va fi rata profitului calculată în
funcţie de cost?
22. Raportul între costul variabil şi costul fix este 8. Profitul este egal cu costul fix, iar cifra de
afaceri este de 20.000 u.m. Să se determine: costul total, costul fix, profitul total, rata
profitului în funcţie de cost şi cifra de afaceri.
23. Un agent economic foloseşte în activitatea pe care o desfăşoară un capital total de 40 mil.
u.m. pe care îl întrebuinţează astfel:
- pentru procurarea elementelor de capital fix: 24 mil. u.m.;
- pentru materii prime şi materiale: 8 mil. u.m.;
- pentru combustibil şi energie: 4 mil. u.m.;

140
 - pentru salarii: 4 mil. u.m.
În urma vânzării bunurilor produse, întreprinzătorul încasează suma de 26 mil. u.m., în
condiţiile în care cheltuielile de producţie anuale ocazionate de producerea bunurilor vândute
au fost de 20 mil. u.m.
Determinaţi:
a) mărimea anuală a amortizării capitalului fix;
b) timpul de amortizare a capitalului fix;
c) rata profitului în cele două forme ale sale (raportată la costuri totale şi la capital
total consumat).
24. La o societate comercială costurile fixe anuale sunt de 16.800.000 u.m., costul mediu variabil este
de 30.000 u.m./buc., iar preţul pieţei este de 55.000 u.m./buc.
Determinaţi:
a) volumul producţiei care reprezintă pragul minim al rentabilităţii;
b) volumul producţiei care permite obţinerea unui profit anual de 19.200.000 u.m.
Rezolvare:
a). În Qr: Π = 0; Π = VT – CT ⇒ VT = CT
Pv ·Qr = CF + CV
Pv ·Qr = CF + CMV ·Qr
Qr ·(Pv–CMV)= CF
CF 16800000
Qr = = = 672 buc.
Pv − CMV 55000 − 30000
b). Π = VT – CT
Π = Pv ·Q – (CF + CV)
Π = Pv ·Qr – CF - CMV ·Q
Pv ·Q - CMV ·Q = Π + CF
Q ·(Pv–CMV) = CF + Π
CF + Π 16800000 + 19200000
Q= = =1.440 buc.
Pv − CMV 55000 − 30000
25. Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea unei firme:
- costuri fixe globale: 4.000.000 u.m.;
- costuri variabile medii: 320 u.m./kg.;
- venituri (încasări) totale: 18.000.000 u.m.;
- profit brut: 5.000.000 u.m.

141
 Determinaţi:
a) cantitatea de bunuri economice produse şi vândute;
b) pragul de rentabilitate la această societate comercială.

Dobânda
26. Care consideraţi că sunt motivele pentru care instituţiile financiare şi de credit practică
niveluri ale ratelor dobânzii diferite la depozitele la termen?
27. În ce raport trebuie să se afle rata dobânzii faţă de rata profitului pentru a nu afecta
eficienţa investiţiilor ?
28. Dobânda este:
a) diferenţa dintre creditul acordat şi cel solicitat;
b) comisionul perceput la intermedierea unui credit;
c) diferenţa dintre suma restituită şi cea primită sub formă de împrumut.
29. Care dintre caracteristicile de mai jos sunt specifice dobânzii ?
a) venit ce recompensează activitatea agentului bancar;
b) cheltuială a întreprinzătorului care împrumută bani;
c) venit ce se cuvine deponenţilor la instituţiile bancar-financiare;
d) plată pentru suma împrumutată;
e) profit al întreprinzătorului.
30. Un credit de 10.000.000 u.m. este constituit pe o perioadă de 3 ani pe principiul dobânzii compuse
cu o rată a dobânzii de 20%. Care este rata dobânzii simple care aduce aceeaşi dobândă (tot pe 3 ani).
Rezolvare:
Pentru început, se determină care este nivelul dobânzii compuse: D = Sn – S0, unde S0 –
credit iniţial este de 10.000.000 u.m., iar Sn = S0 (1 + dc’)n = 10.000.000·(1+20%)3 = 17.280.000 u.m.
⇒ D = 7.280.000 u.m.
Aceeaşi dobândă este utilizată apoi, folosind metoda dobânzii simple, pentru a determina
D 7280000
rata dobânzii d's : D = C· d's·n ⇒ d's = = =0,2426 = 24,26%.
C ⋅ n 10000000 ⋅ 3
31. Un agent economic contractează un împrumut de 60.000.000 u.m. cu o rată a dobânzii de
20%, împrumutul fiind rambursabil în 5 tranşe anuale egale. Să se calculeze:
a) dobânda anuală pe care trebuie să o achite debitorul;
b) suma anuală de plată;

142
 c) suma cumulată care trebuie să fie achitată în contul creditului primit.
32. Se acordă două împrumuturi în sumă totală de 100 mil. u.m., primul pe o perioadă de 9
luni cu o rată a dobânzii de 15%, iar al doilea pe o perioadă de 6 luni cu o rată a dobânzii de
10%. Dobânda încasată pe primul credit este cu 50% mai mare decât cea aferentă celui de-al
doilea credit. Determinaţi mărimea celor două credite şi dobânzile aferente lor.
33. O bancă dispune de un capital de 300 miliarde u.m., din care 70% a fost atras de la
deponenţi. Rata dobânzii încasate de bancă de la debitori este cu 20% mai mare decât rata
dobânzii plătite deponenţilor. Care este nivelul dobânzilor încasate şi plătite de bancă dacă,
după ce îşi acoperă cheltuielile de funcţionare de 7 miliarde u.m., obţine un profit net de 32
miliarde u.m.?
34. O bancă acordă credite de 26 mil u.m. din surse proprii şi 34 mil. u.m. din surse atrase, pe
timp de un an. Banca percepe o rată a dobânzii de 35% pe an şi plăteşte o rată a dobânzii de
30% pe an. Cheltuielile bancare au fost în anul respectiv de 3,3 mil. u.m. Să se calculeze
profitul bancar net şi rata anuală a profitului bancar.
35. Excedentele dintre încasările şi plăţile realizate de o bancă îi permit să acorde următoarele
credite:
- 90 mil. u.m. pe o perioadă de 6 luni cu o rată a dobânzii de 8%;
- 80 mil. u.m. pe o perioadă de 9 luni cu o rată a dobânzii de 9%;
- 60 mil u.m. pe o perioadă de 3 luni cu o rată a dobânzii de 6 %;
- 730 mil. u.m. pentru o zi cu o rată a dobânzii de 0,5%.
Pentru deponenţii săi, banca acordă o dobândă anuală de 3%.
Care sunt cheltuielile de funcţionare a băncii dacă profitul net al băncii reprezintă 70%
din câştig?
36. Dacă se plasează o sumă de 100.000 u.m. pe o perioadă de 5 ani cu o rată a dobânzii de
8%, 9%, 10%, 11% şi 12% care va fi suma finală la sfârşitul acestei perioade.

Renta
37. Care sunt cauzele apariţiei rentei diferenţiale?
38. Prezentaţi un scurt referat din care să reiasă concepţia lui D. Ricardo asupra rentei
funciare.
39. Renta este un venit pentru:

143
 a) întreprinzător;
b) arendaş;
c) salariat;
d) proprietarul funciar.
40. Renta este o consecinţă a:
a) excesului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
b) deficitului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
c) preţurilor ridicate de monopol;
d) preţurilor scăzute.
41. Decizia unui agent economic de a cumpăra sau arenda o suprafaţă de teren în scopul
exploatării agricole depinde de:
a) preţul pământului;
b) mărimea arendei şi durata contractului de arendare;
c) rata dobânzii la depunerile la termen;
d) tehnologiile de cultură aplicate.
42. Preţul pământului depinde direct de:
a) cererea şi oferta de produse agricole;
b) nivelul ratei dobânzii;
c) preţul celorlalţi factori de producţie;
d) proporţiile inflaţiei;
e) mărimea arendei.
43. Controlul puterii publice asupra preţurilor agricole are ca scop:
a) echilibrarea ofertei cu cererea de produse agroalimentare;
b) protecţia socială a producătorilor agricoli;
c) securitatea alimentară a ţării;
d) protecţia mediului natural.
44. Presupunând că oferta totală dintr-un produs agricol x este asigurată de un singur
producător la nivelul de 4500t, cu un cost de producţie care împreună cu profitul unitar este
egal cu 9000 u.m./kg. În condiţiile în care cererea totală pentru produsul x este de 6000 t,
producătorul poate impune un preţ de vânzare de 1100 u.m./kg. Stabiliţi:
a) mărimea rentei şi caracterul ei;

144
 b) dacă puterea de cumpărare a consumatorilor pentru acest produs scade, ce decizie
va lua producătorul în legătură cu preţul de vânzare al produsului şi în ce sens va fi
influenţată renta?
c) dacă puterea de cumpărare a consumatorilor pentru acest produs creşte, ce decizie
va lua producătorul în legătură cu preţul de vânzare al produsului şi în ce sens va fi
influenţată renta?
45. Completaţi datele din tabel. Arătaţi pe care teren se obţine rentă şi motivaţi.
Investiţie de
Costul Preţ de Venituri
Fertilitatea capital şi Producţia Profit Renta
unitar vânzare totale
terenului muncă (to/ha) (um/ha) (u.m./ha)
(um/ha) (um/to) (u.m./ha)
(u.m/ha)
Slabă 3000 3 1500 300
Medie 3000 4 1500 300
Ridicată 3000 5 1500 300
TOTAL 9000 12 1500 900

145
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois Gilbert, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

2. A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995
3. A.S.E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2000
4. Băbăiţă Ilie, Duţă Alexandrina, Imbrescu, Ion, Microeconomie, Editura de Vest,
Timişoara, 2001
5. Burja Vasile, Burja Carmen, Dănuleţiu Dan, Economie politică, Editura ASTRA –
Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, 2001
6. Ciucur, Dumitru, Gavrilă, Ilie, Popescu, Constantin, Economie. Manual universitar,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
7. Coşea Mircea, Curs de economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003
8. Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Casa de editură şi
presă „Şansa”-S.R.L., Bucureşti, 1995
9. Didier Michel, Economia: regulile jocului, Ediţia a II-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998
10. Dobrotă Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
11. Enea-Smarandache Ion (coord.), Microeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 1999
12. Hardwick Philip, Langmead John, Khan Bahadur, Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, Bucureşti, 2002
13. Heyne Paul, Modul economic de gândire, E. D. P., Bucureşti, 1991
14. Huidumac Cătălin, Rogojanu Angela, Introducere în studiul economiei de piaţă,
Editura All Educational, Bucureşti, 1998
15. Hutira Erwin, Dinga Emil, Teorie economică generală, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1994
16. Iordache Stelian, Lazăr Costinel, Curs de economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
17. Lazăr Costinel, Gorincu Gheorghe, Enache Liana, Teorie economică generală,
Editura Economică, Bucureşti, 1993
18. Niţă Dorina, Economie politică. Îndrumător de seminar, Editura Universitas,
Petroşani, 2006
19. Popescu Constanţa, Economie. Note de curs, Ediţia a II-a revizuită, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2003
20. Răducanu Viorica, Economie politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2003
21. Ruşanu Dan, Niţă Dorina, Elemente de economie politică, Editura Cuvântul,
Bucureşti, 2005
22. Samuelson Paul, Nordhaus William, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
2000