Micro Partea 1

Suport de curs
MICROECONOMIE
(în format electronic)
1
CUPRINS
Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă …………………………………………

1.1. Principalele teorii economice şi repere ale gândirii economice în
România ..........................................……………………………….........……….
1.2. Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice …………………..........……
1.3. Conceptele şi legile economice .....................................................
1.4. Principii şi metode de analiză în economie ………………….......…….
Cap. 2 Bazele generale ale economiei ....................……………………………

2.1. Activitatea economică ...................………………………………………….
2.2. Nevoile umane şi resursele ..........................................................
2.3. Premisa economică fundamentală. Curba posibilităţilor de
producţie şi costul de oportunitate .................................................
2.4. Incertitudine şi risc în economie ...................................................
Cap. 3 Factorii de producţie ................................................................

3.1. Combinarea factorilor de producţie .............................................
3.2. Munca ..........................................................................................
3.3. Natura ...........................................................................................
3.4. Capitalul ........................................................................................
3.5. Indicatorii eficienţei economice .................................................
Cap. 4 Economia naţională şi agenţii economici ..................................

4.1. Economia naţională şi componentele ei ........................................
4.2. Structura economiei naţionale ......................................................
4.3. Agenţii economici .........................................................................
4.4. Circuitul şi fluxurile activităţii economice ......................................
Cap. 5 Tipuri de economii. Economia de piaţă ......................................

5.1. Economia naturală .......................................................................
5.2. Constituirea şi afirmarea economiei de schimb .............................
5.3. Economia de piaţă .........................................................................
Cap. 6 Întreprinderea ........................................................………………

6.1. Întreprinderea şi întreprinzătorul .................................................
6.2. Indicatorii activităţii întreprinderii ..............................................
6.3. Obiectivele activităţii întreprinderii ...............................................
6.4. Progresul tehnologic şi progresul economic ..................................
2
Cap. 7 Productivitatea .........................................................................
7.1. Conceptul de productivitate şi principalii indicatori ......................
7.2. Importanţa şi căile creşterii productivităţii ...................................
Cap. 8 Costul de producţie ....................................................................

8.1. Conceptul de cost şi funcţia costului ...............................................
8.2. Structura, indicatorii şi tipologia costului .....................................
Cap. 9 Schimbul şi consumatorul .......................................................

9.1. Schimbul - concept, avantaje şi funcţii. Costul de tranzacţie ..........
9.2. Utilitatea bunurilor ......................................................................
9.3. Comportamentul consumatorului ..................................................
Cap. 10 Piaţa. Cererea şi oferta ..............................................................

10.1. Conceptul de piaţă, funcţiile şi limitele ei ....................................
10.2. Conceptul de cerere şi factorii de influenţă .................................
10.3. Elasticitatea cererii şi factorii ei ..................................................
10.4. Conceptul de ofertă şi factorii de influenţă ...................................
10.5. Elasticitatea ofertei şi factorii ei ...................................................
Cap. 11 Concurenţa ..............................................................................

11.1. Concept, modalităţi şi direcţii de desfăşurare ................................
11.2. Tipuri de concurenţă şi strategii concurenţiale .............................
Cap. 12 Preţurile şi formarea acestora ..................................................

12.1. Teorii asupra semnificaţiei preţului .............................................
12.2. Funcţiile preţului ........................................................................
12.3. Tipuri de preţ ............................................................................
12.4. Formarea preţurilor ...................................................................
Cap. 13. Repartiţia şi formarea veniturilor. Profitul. .............................

13.1. Piaţa factorilor de producţie şi recompensarea acestora. Cererea
de factori ................................................................................ ..............
13.2. Conceptul de profit şi formele acestuia .........................................
13.3. Maximizarea profitului .................................................................
13.4. Funcţiile profitului .......................................................................
Cap. 14. Salariul, dobânda şi renta ......................................................

14.1. Conceptul de salariu şi forme. Sistemul de salarizare ..................
14.2. Determinarea salariului ..............................................................
3
14.3. Conceptele de dobândă şi rată a dobânzii ....................................
14.4. Factorii de influenţă ai ratei dobânzii .........................................
14.5. Plafonarea ratei dobânzii şi efectele acesteia ................................
14.6. Conceptul de rentă şi condiţii de formare a rentei ........................
Bibliografie……………………………………………………………………………
4
Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă
1.1. Principalele teorii economice şi repere ale gândirii

economice în România
Diversele teorii economice s-au conturat de-a lungul timpului,

unele dintre acestea fiind mai importante pentru conturarea şi
dezvoltarea ştiinţei economice.
Primul curent de gândire economică a fost mercantilismul,
caracteristic perioadei cuprinse între sec. XVI – XVIII. Există două
etape în dezvoltarea acestei doctrine economice, mercantilismul
timpuriu şi mercantilismul dezvoltat. Reprezentanţii acestui curent de
gândire economică au considerat că principala formă a bogăţiei unei
naţiuni o reprezintă metalele preţioase, respectiv banii din aur şi
argint, iar principala activitate care conduce la creşterea bogăţiei este
schimbul, în special comerţul exterior. Caracteristic pentru
mercantilismul timpuriu este cel spaniol, care accepta doar fluxurile
unidirecţionale de metale preţioase, interzicând ieşirea acestora din
ţară. În cadrul mercantilismului dezvoltat, se acceptă fluxurile
bidirecţionale de metale preţioase, cu condiţia ca statul să urmărească
obţinerea unui sold pozitiv, adică să intre în ţară o cantitate mai mare
de metale preţioase decât cea care iese din ţară. Aici se includ
mercantilismul francez (industrialist), mercantilismul englez
(comercialist), mercantilismul german (camaralist).
Al doilea curent de gândire economică deosebit de important a
fost fiziocraţia, caracteristic în principal sec. XVIII, ale cărui
coordonate principale sunt total opuse mercantilismului, fiziocraţia
apărând, de fapt, ca o reacţie la mercantilism. Pentru fiziocraţi,
principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă produsele, în
primul rând cele agricole, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este producţia, în special cea din
agricultură, întrucât această ramură era singura considerată creatoare
de produs net, care permitea sporirea resurselor naţiunii. Baza
acţiunilor întreprinse de către agenţii economici trebuia să fie
libertatea deplină de acţiune a acestora, corelată cu o intervenţie cât
mai redusă a statului în economie, limitată în principal la colectarea
impozitelor şi la realizarea cheltuielilor necesare pentru întreţinerea
aparatului administrativ şi a armatelor. Lucrarea considerată
5
fundamentul teoriei fiziocrate este “Tabloul economic” (1758) a lui
Francois Quesnay. În cadrul acesteia, societatea este divizată în trei
clase, clasa producătorilor din agricultură, clasa proprietarilor funciari
şi clasa sterilă, unde erau incluşi toţi cei care activau în celelalte ramuri
cu excepţia agriculturii. Tabloul economic este o schemă în care sunt
descrise şi explicate fluxurile economice dintre cele trei clase, în cadrul
procesului de reproducţie simplă. “Tabloul economic” este considerat
a fi primul model (într-o formă simplistă) de echilibru macroeconomic,
iar fiziocraţia a stat la baza apariţiei liberalismului economic clasic,
curent de gândire economică ce a revoluţionat ştiinţa economică
mondială.
Clasicismul economic preia de la fiziocraţi ideea deplinei libertăţi
de acţiune a agenţilor economici, considerând că aceasta asigură
realizarea intereselor acestora. Pentru prima oară în cadrul ştiinţei
economice sunt definite interesele economice, acestea constând în
faptul că agenţii economici urmăresc ca, prin activitatea lor, să-şi
maximizeze rezultatele obţinute şi să-şi minimizeze eforturile depuse.
Clasicismul economic a apărut în secolul XVIII, părintele acestuia fiind
considerat Adam Smith, autorul lucrării “Avuţia naţiunilor. Cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) Principala formă a bogăţiei unei
naţiuni o reprezintă produsele, în primul rând cele industriale, iar cea
mai importantă activitate care conduce la creşterea bogăţiei este
producţia, în special cea din industrie. Clasicismul este puternic
influenţat de evenimentele din acea perioadă şi anume de manifestarea
la nivel european şi apoi mondial a Revoluţiei Industriale. Aceasta s-a
declanşat în Anglia, în a doua jumătate a secolului XVIII. Alţi
reprezentanţi deosebit de importanţi ai acestui curent de gândire
economică au fost: în Anglia, David Ricardo, Thomas Robert Malthus,
John Stuart Mill şi în Franţa, Jean Baptiste Say. Deşi există anumite
diferenţe în cadrul teoriilor lor economice, baza este comună. Clasicii
considerau că piaţa se autoreglează prin libera sa funcţionare, că pe
piaţă se schimbă mărfuri contra mărfuri, deci moneda este mai puţin
importantă, aceasta având doar rolul de intermediar al schimburilor.
Clasicii definesc două tipuri de valoare a mărfurilor, valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb şi consideră ca valoarea stă la baza
formării preţurilor, alături de raportul dintre cerere şi ofertă. Clasicii
sunt autorii teoriei obiective a valorii, numită şi teoria valorii muncă,
conform căreia valoarea mărfurilor se stabileşte pornind de la
cantitatea de muncă încorporată în acestea, măsurată prin intermediul
timpului de muncă necesar pentru producerea lor. Smith, Ricardo şi
6
Mill au fost preocupaţi şi de avantajele pe care le poate obţine o ţară în
cadrul comerţului internaţional. Cele mai cunoscute sunt teoria
avantajului absolut a lui A. Smith şi teoria avantajului relativ sau
comparativ a lui D. Ricardo.
Neoclasicismul s-a desprins din clasicism. Prima sa formă de
manifestare a fost curentul de gândire economică numit Revoluţia
marginalistă, caracteristic sec. XIX. În cadrul acestuia s-au dezvoltat
trei şcoli de gândire economică: Şcoala elveţiană de la Lausanne, al
cărui principal reprezentant a fost Leon Walras, considerat părintele
teoriei echilibrului economic general şi, de asemenea Vilfredo Pareto;
Şcoala engleză de la Cambridge, ai cărei principali reprezentanţi au fost
William Stanley Jevons şi Alfred Marshall; Şcoala austriacă de la
Viena, al cărui principal reprezentant a fost Carl Menger, alături de
Friedrich von Wieser, Eugen von Bohm-Baewerk, Ludwig von Mises şi
Friedrich von Hayek. Reprezentanţii revoluţiei marginaliste preiau de
la clasici ideea deplinei libertăţi de acţiune a agenţilor economici,
considerând că ea asigură realizarea intereselor acestora, analiza fiind
realizată la nivel microeconomic. Se consideră că producătorii
urmăresc să-şi maximizeze profitul, iar consumatorii urmăresc să-şi
maximizeze utilitatea economică. Principala formă a bogăţiei unei
naţiuni o reprezintă produsele, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este schimbul, în centrul atenţiei
situându-se consumatorul. Preiau, de asemenea, ideea lipsei de
importanţă a monedei, considerând că echilibrul pe piaţa monetară se
realizează automat atunci când toate celelalte pieţe se află în echilibru.
Contrar clasicilor, neoclasicii elaborează teoria subiectivă a valorii,
conform căreia valoarea mărfurilor se stabileşte pornind de la utilitatea
acestora pentru consumatori şi de la raritatea mărfurilor.
Reprezentanţii Revoluţiei marginaliste au fost şi primii care au
introdus modelarea matematică în analiza fenomenelor şi proceselor
economice. Un rol important îl are calculul marginal, care se referă la
ultima unitate de produs sau de factori de producţie implicată în
activitatea economică.
Un alt curent de gândire economică desprins din clasicism în sec.
XIX a fost marxismul, care a preluat teoria valorii muncă, a analizat
rolul capitalului în cadrul procesului de reproducţie socială şi a
subliniat caracterul contradictoriu al progresului economic.
În sec. XIX s-a afirmat şi protecţionismul, al cărui principal
reprezentant a fost Friedrich List, în Germania. Protecţioniştii
consideră că statul trebuie să aibă in rol activ în viaţa economică a
7
naţiunii, prin adoptarea unor măsuri de protecţie a agenţilor
economici naţionali împotriva concurenţilor externi, în acele ramuri în
care există posibilitatea ca aceştia să se poată dezvolta cu succes.
Protecţioniştii pun, de asemenea, accentul pe activitatea de producţie
industrială, observându-se faptul că în cadrul comerţului internaţional
ţările care au cel mai mult de câştigat sunt cele care au o industrie mai
dezvoltată.
În prima jumătate a sec. XX, economistul britanic John Maynard
Keynes a revoluţionat gândirea economică mondială prin teoriile sale,
care constituie Keynesismul. Principala sa lucrare este “Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936).
Keynes face o analiză a echilibrului economic pe termen scurt, la nivel
macroeconomic. El consideră că este esenţială intervenţia statului în
economie, prin măsurile şi instrumentele de politică economică de care
acesta dispune, în vederea atenuării dezechilibrelor macroeconomice
grave. Keynes arată pentru prima dată că se poate realiza echilibrul
economic şi în condiţii de subutilizare a factorilor de producţie, în
anumite limite şi subliniază rolul monedei, arătând că variabilele
economice reale sunt influenţate şi influenţează, la rândul lor,
variabilele economice monetare. În analiza investiţiilor şi consumului,
el include veniturile, dar şi rata dobânzii. Este definită şi preferinţa
agenţilor economici pentru lichiditate, aceasta depinzând de trei
mobiluri – mobilul tranzacţiilor, mobilul precauţiei şi mobilul
speculaţiei.
Din aceste doctrine de o importanţă fundamentală pentru ştiinţa
economică, s-au desprins, ulterior, o serie de alte direcţii în gândirea
economică, printre care: neokeynesismul, postkeynesismul,
instituţionalismul, monetarismul, sinteza neoclasică.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai gândirii economice din
România au fost Dimitrie Cantemir, care a abordat principii
mercantiliste în lucrarea sa “Descrierea Moldovei”, Nicolae Bălcescu,
principala sa lucrare fiind “Question economique des Principautes
Danubiennes”, protecţioniştii Dionisie Pop Marţian “Economia
socială”, Mihail Maniolescu “Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional”, liberalii Ion N. Angelescu, Virgil Madgearu, Vintilă
Brătianu şi Nicholas Georgescu – Roegen, reprezentant al
bioeconomiei.
8
1.2. Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice
Ştiinţa economică s-a constituit din necesitatea descrierii şi

explicării realităţilor vieţii economice, a mecanismului de funcţionare
a economiei şi a realizării unor previziuni referitoare la evoluţia
ulterioară a fenomenelor şi proceselor economice. Ea a fost definită în
mod diferit în timp, în funcţie de concepţiile diferiţilor reprezentanţi ai
gândirii economice.
În prezent, se poate spune că “Economia este o ştiinţă socială
care studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi
servicii în vederea desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate, precum şi a punerii în evidenţă a
metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor şi a mobilurilor
care îi animă pe agenţii economici în activitatea economică.”1
Ştiinţa economică reprezintă, de fapt, un sistem de ştiinţe, care se
pot grupa în ştiinţe fundamentale (economia politică, istoria gândirii
economice, istoria economiei naţionale şi internaţionale), ştiinţe
teoretico – aplicative (economia industriei, finanţe etc.) şi ştiinţe de
măsurare şi funcţionale (statistica, managementul, cibernetica
economică etc.).
Economia se mai poate clasifica în economie pozitivă şi economie
normativă. Cea pozitivă prezintă realitatea economică şi formulează
concluzii pe baza modului concret de manifestare în realitate a
fenomenelor şi proceselor economice. Economia normativă formulează
principii şi modalităţi de acţiune bazate pe analiza unor tendinţe de
evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice, a unor legităţi
recunoscute în manifestarea acestora. “Afirmaţiile pozitive se referă la
ceea ce este în fapt sau ceea ce va fi; ele susţin şi descriu realităţi evidente
din universul în care trăim. Afirmaţiile normative se referă la ceea ce ar
trebui să fie; ele depind de judecăţile noastre de valoare despre ceea ce
este bun sau rău.”2
În funcţie de nivelul la care se face analiza, economia se poate
împărţi în microeconomie (la nivelul unui singur agent economic),
mezoeconomie (la nivelul unei ramuri sau subramuri economice,
respectiv al unor unităţi administrativ-teritoriale), macroeconomia (la
nivelul întregii economii a unei ţări) şi mondoeconomia (la nivelul
economiei mondiale).
1
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 20
2
R. Lipsey, K.A. Chrystal, “Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 57
9
1.3. Conceptele şi legile economice
Legile economice sunt cele care descriu evoluţia şi raporturile de

cauzalitate dintre fenomenele şi procesele economice. Au fost, de-a
lungul timpului, considerate fie legi naturale, aşa după cum explicau
fiziocraţii funcţionarea liberă a mecanismelor pieţei sau, dimpotrivă,
legităţi statistice, odată cu gândirea clasică şi neoclasică. Oricare ar fi
orientarea doctrinară a celor care le-au studiat în timp, se poate spune
că “Legile economice reprezintă raporturi esenţiale, durabile, cu un grad
ridicat de repetabilitate, între procese şi fenomene economice. Cele mai
multe dintre aceste raporturi sunt de cauzalitate, altele exprimă
funcţionalitatea sistemelor economice, iar unele sunt raporturi de
interdependenţă şi variaţie reciprocă a fenomenelor.” 3
Modul în care acţionează o anumită lege economică este diferit în
timp şi spaţiu, în funcţie de condiţiile concrete din perioada şi unitatea
de teritoriu respectivă, la nivelul căreia se face analiza. De asemenea,
acţiunea legilor economice nu presupune automat faptul că fiecare
agent economic conştientizează existenţa acestora. Ei pot acţiona pe
baza intuiţiei sau a experienţei anterioare într-un anumit mod care le
asigură satisfacerea intereselor proprii. Din acest motiv, trebuie
determinate cu atenţie condiţiile în care se face un studiu, astfel încât
cei care îl realizează să se asigure că au utilizat legile economice corecte
şi că au aplicat o metodă de studiu adecvată. De asemenea, trebuie să se
ţină seama şi de faptul că obiectivul final se referă la satisfacerea
nevoilor indivizilor, că economia este o ştiinţă socială, deci trebuie să
aibă şi o finalitate socială, să realizeze o îmbinare şi o corelare a relaţiilor
economice cu cele sociale.
1.4. Principii şi metode de analiză în economie
Metodele, principiile şi procedeele utilizate în analiza

fenomenelor şi proceselor economice constituie, în ansamblul lor,
metoda ştiinţei economice. Există o serie de metode de studiu, care, în
general, se clasifică, pe baza unor criterii, în metode opuse ca abordare.
1. Metoda logică şi metoda istorică. Metoda logică foloseşte
teoriile şi principiile deja cunoscute, în scopul determinării
modului în care se va manifesta un fenomen sau un proces
economic. Metoda istorică, în schimb, se bazează pe
observarea realităţilor concrete de la un moment dat, urmând
3
10
ca, pe baza acestora, să se formuleze ulterior anumite legităţi
de funcţionare sau de cauzalitate.
2. Metoda deducţiei şi Metoda inducţiei. Metoda deducţiei
porneşte, în analiza fenomenelor şi proceselor economice de
la ceea ce este cunoscut ca fiind valabil, ca mod de
manifestare, la nivelul unui întreg, al unui ansamblu de
fenomene din care face parte şi cel analizat, pornindu-se de la
premisa că fenomenul sau procesul analizat va respecta regula
de funcţionare a întregului din care face parte. Metoda
inducţiei se referă la observarea unui număr mai mare de
modalităţi de manifestare a unor cazuri individuale, urmând
ca apoi, pe baza lor, să se determine legităţi de funcţionare
valabile la nivelul ansamblului de fenomene analizat.
3. Metoda statică şi metoda dinamică. Metoda statică permite
descrierea la un moment dat a unui ansamblu de fenomene şi
procese doar din punct de vedere cantitativ şi structural, fără
a se putea formula concluzii referitoare la aspectele calitative.
Fenomenele se numesc, în acest caz, variabile economice de
stoc. Metoda dinamică permite descrierea şi analiza pe o
perioadă de timp a unui ansamblu de fenomene şi procese,
atât din punct de vedere cantitativ şi structural, cât şi din
punct de vedere calitativ. Fenomenele se numesc, în acest caz,
variabile economice de flux.
4. Metoda analizei şi metoda sintezei. Metoda analizei
presupune studierea componentelor, respectiv factorilor
fenomenelor şi proceselor economice, pentru a determina
interdependenţa lor şi modul de funcţionare a întregului pe
care îl constituie. Metoda sintezei presupune studierea
fenomenelor şi proceselor economice ca ansambluri complexe
şi unitare.
11
Cap. 2 Bazele generale ale economiei
2.1. Activitatea economică
Activitatea economică este o formă de activitate practică,

creatoare, specifică omului, prin intermediul căreia sunt puse în
corelaţie necesităţile indivizilor cu resursele disponibile. La începuturile
existenţei societăţii, exista o varietate relativ restrânsă de activităţi
economice umane, care, în principal, serveau satisfacerii în mod direct
a nevoilor celor care le realizau. În timp, pe măsura dezvoltării societăţii,
activitatea economică s-a dezvoltat şi s-a diversificat, în principal pe
baza progreselor tehnicii, a adâncirii diviziunii muncii, a asigurării
libertăţii de acţiune a agenţilor economici, a dezvoltării pieţelor şi
complexităţii legităţilor care le guvernează. Dezvoltarea tehnicii şi
adâncirea divciziunii muncii determină creşterea eficienţei activităţilor
economice, presupunând specializarea în activitatea desfăşurată. La
începuturile dezvoltării societăţii, exista numai o diviziune naturală a
muncii realizată între membrii colectivităţilor restrânse, apoi s-a
constituit şi adâncit diviziunea socială a muncii, iar, în ultimele decenii,
odată cu constituirea şi dezvoltarea pieţei mondiale, se poate vorbi
despre o diviziune internaţională a muncii, pe baza specializării ţărilor
pe anumite tipuri de produse.
“Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice,
urmărind realizarea unor scopuri precise şi anume satisfacerea nevoilor
de consum ale oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al oamenilor de a
atrage şi utiliza resursele economice, acele elemente şi premise ale
acţiunii practice, în vederea producerii, repartiţiei, schimbului şi
consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor
oamenilor.”4
Ansamblul activităţilor economice, care constituie împreună,
economia societăţii, se poate diviza în patru mari categorii de activităţi,
aflate în strânsă interdependenţă una faţă de cealaltă:
- producţia, care presupune generarea bunurilor şi serviciilor
- repartiţia, care include orientarea bunurilor şi serviciilor
produse către destinaţiile lor, precum şi distribuirea şi
redistribuirea veniturilor
4
12
- schimbul , care se referă în principal la operaţiile de vânzare –
cumpărare a bunurilor şi serviciilor
- consumul, care implică utilizarea efectivă a bunurilor şi
serviciilor
Activitatea economică din orice ţară se desfăşoară urmărindu-se
realizarea a trei corelaţii de o importanţă deosebită, numite corelaţii
economice fundamentale:
- dintre nevoi şi resurse
- dintre consum şi producţie
- dintre cerere şi ofertă
2.2. Nevoile umane şi resursele
Nevoile sunt un ansamblu de cerinţe ale indivizilor de-a lungul

întregii vieţi a acestora şi pe care aceştia urmăresc permanent să şi le
satisfacă prin intermediul activităţilor economice desfăşurate.
“Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv
necesare vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor –
oamenii, grupurile sociale, colectivităţile naţional - statale şi societatea
în ansamblul ei.”5
Ansamblul nevoilor constituie un sistem deoarece acestea se află
în interacţiune unele cu celelalte. De-a lungul timpului, sistemul
nevoilor s-a dezvoltat şi diversificat continuu, ceea ce conferă
sistemului de nevoi un caracter dinamic. Dinamismul implică
nelimitarea nevoilor ca număr, apariţia unor noi nevoi, multiplicarea
şi diversificarea acestora fiind influenţate atât de factori de natură
subiectivă, cât şi de factori de natură obiectivă.
Nevoile se pot clasifica în funcţie de diverse criterii, cu sunt: după
natura lor, după natura bunurilor cu ajutorul cărora se satisfac, după
periodicitatea cu care reapar etc.
Ansamblul nevoilor se poate caracteriza prin câteva trăsături
importante:
- limitarea în capacitate
- concurenţa
- complementaritatea
- condiţionarea
Nevoile devin interese economice atunci când indivizii nu numai
că le conştientizează, dar se implică în diverse raporturi de concurenţă
5
13
sau de cooperare cu ceilalţi agenţi economici în vederea satisfacerii lor
în condiţii cât mai bune.
Satisfacerea nevoilor presupune utilizarea resurselor economice,
disponibile.
“Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi
servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.”6
Principalele categorii de resurse sunt:
- resursele primare, care includ resursele naturale şi resursele de
muncă
- resursele derivate, care trebuie produse de către oameni pe baza
resurselor primare.
Resursele naturale se pot, la rândul lor clasifica în funcţie de
posibilităţile de recuperare sau de gradul de regenerare a lor. Singurele
resurse regenerabile sunt pământul, apa şi aerul. Ansamblul
resurselor derivate este într-o continuă creştere, ca tendinţă pe termen
lung, pe măsura dezvoltării activităţilor economice.
Resursele, spre deosebire de nevoi, sunt limitate la disponibilul
planetei noastre la un moment dat. Deşi în timp se poate vorbi despre
o creştere a cantităţii de resurse disponibile, precum şi a calităţii
acestora, totuşi resursele economice au fost şi rămân insuficiente în
raport cu nevoile, raportul dintre acestea putând fi simbolizat sub
forma relaţiei: N > R.
2.3. Premisa economică fundamentală. Curba posibilităţilor

de producţie şi costul de oportunitate
Inegalitatea evidentă din cadrul relaţiei dintre nevoi şi resurse

impune respectarea principiului raţionalităţii în activităţile economice,
ceea ce presupune ca agenţii economici să caute să utilizeze resursele
astfel încât să satisfacă cât mai multe nevoi folosind resurse cât mai
puţine posibil.
Conform premisei economice fundamentale, “în toate deciziile
economice, oamenii se opresc la acele alternative prin care cred şi speră
să obţină câştigul net maxim.” 7 Agenţii economici trebuie să facă
întotdeauna alegeri în cadrul activităţilor economice pe care le
desfîşoară deoarece întotdeauna au la dispoziţie mai multe variante
posibile. Ei vor căuta să aleagă varianta pe care o consideră cea mai
6
7
14
avantajoasă, care corespunde celui mai mare câştig aşteptat şi celor mai
mici pierderi suferite de pe urma sacrificării celorlalte variante care nu
au fost alese.
Costul de oportunitate reflectă costul variantelor sacrificate sau,
altfel spus, câştigul maxim pe care respectivul agent economic l-ar fi
putut obţine dacă nu ar fi ales varianta respectivă, comnsiderată de
acesta ca fiind optimă. Costul de oportunitate există din cauza limitării
resurselor. Dacă ele ar fi nelimitate, nu s-ar mai pune problema alegerii,
iar costul de oportunitate s-ar reduce la zero.
Costul de oportunitate se poate calcula ca raport între cantitatea
sau valoarea alternativei la care se renunţă şi cantitatea sau valoarea
alternativei care a fost aleasă. Raţionalitatea impune ca mărimea
costului de oportunitate să fie cât mai redusă posibil.
Acest tip de cost este reflectat pe curba posibilităţilor de producţie,
care este ansamblul punctelor ce reprezintă combinaţiile optime a două
resurse sau două tipuri de resurse care pot fi utilizate de către un agent
economic pentru a produce două bunuri diferite sau două tipuri de
bunuri diferite. Ea se mai numeşte frontiera posibilităţilor de producţie
deoarece la un moment dat limita ei superioară nu poate fi depăşită cu
resursele disponibile în acel moment. Dacă activitatea economică s-ar
desfăşura sub această limită ar reflecta faptul că agenţii economici nu
respectă principiul raţionalităţii. Prin urmare, toate combinaţiile
posibile se găsesc strict pe această curbă:
Bunuri
militare
A
B
D
0 Bunuri
E C civile
Fig. nr. 1 – Curba posibilităţilor de producţie
Dacă se consideră exemplul unei ţări în care se produc două

tipuri de bunuri, militare şi civile, iar ţara respectivă îşi foloseşte toate
resursele pentru producerea acestor bunuri, în punctul A se produc
15
doar bunuri militare, rezultând că toate resursele sunt utilizate în acest
domeniu, în timp ce în punctul C se produc doar bunuri civile, toate
resursele fiind utilizate în acest domeniu. Când ţara decide reducerea
producţiei de bunuri militare de la A la D pentru a putea produce şi
bunuri civile, producţia de bunuri civile creşte de la O până în punctul
E. Cu alte cuvinte costul de oportunitate al producţiei OE este dat de
producţia la care se renunţă în favoarea acesteia, adică AD. Limita
curbei se poate depăşi în viitor, dacă ţara respectivă reuşeşte să
producă mai multe bunuri prin introducerea progresului tehnic,
creşterea productivităţii muncii, descoperirea de noi resurse naturale
etc.
2.4. Incertitudine şi risc în economie
Activităţile economice sunt influenţate de o serie de factori

previzibili sau nu, favorabili sau nefavorabili, care sunt într-o dinamică
continuă. Cele trei situaţii principale posibile sunt:
- condiţiile de certitudine, care implică faptul că agenţii economici
cunosc cu o probabilitate foarte mare sau chiar pe deplin modul în care
se desfăşoară în viitor un fenomen sau proces economic, cunoaştere
bazată pe observaţii sau analize realizate în funcţie de trecutul istoric;
certitudinea nu exclude problema alegerii, doar că acasta se face în
deplină cunoştinţă de cauză
- condiţiile de risc, care implică faptul că agenţii economici nu pot
cunoaşte exact modul în care se vor desfăşura în viitor fenomenele sau
procesele economice, dar pot determina, prin calcule, probabilitatea, nu
foarte mare, cu care se vor produce acestea; riscul presupune, în mod
evident, erori rezultate din calculele efectuate
- condiţiile de incertitudine, care implică faptul că agenţii
economici nu pot cunoaşte exact modul în care se vor desfăşura în viitor
fenomenele sau procesele economice şi nici nu pot determina
probabilitatea cu care se vor produce acestea; incertitudinea presupune
că fenomenele şi procesele respective apar fără a putea fi prevăzute
dinainte.
Cele mai des întâlnite sunt condiţiile de risc, care pot avea forma:
- riscul provocat de funcţionarea pieţelor
- riscul provocat de introducerea progresului tehnic şi de
succesul produselor realizate pe seama acestuia
- riscul provocat de acţiunea pe piaţă a concurenţilor
- riscul provocat de factori ce ţin de domeniul financiar
16
- riscul provocat de factori extraeconomici din domeniile juridic,
politic, social, natural
17
Cap. 3 Factorii de producţie
3.1. Combinarea factorilor de producţie
Factorii de producţie reprezintă acea parte a resurselor

economice care sunt folosite în activitatea de producţie pentru
producerea de noi bunuri şi servicii, deci de noi resurse.
Factorii de producţie se grupează în mod uzual în trei mari
categorii de factori tradiţionali: munca, pământul şi capitalul. Alături
de factorii tradiţionali de producţie, în ştiinţa economică mai sunt
definiţi neofactorii, care se referă la întreprindere, ca şi cadru
organizaţional, progresul tehnic, abilitatea şi spiritul de iniţiativă ale
întreprinzătorului, stocul de informaţii etc.
De pe urma combinării factorilor de producţie rezultă bunurile
economice şi serviciile. În societate, indivizii pot consuma două mari
categorii de bunuri: bunurile libere şi bunurile economice. Bunurile
libere sunt un dar al naturii, deci nu sunt produse de oameni şi nu se
află în proprietatea nimănui – lumina soarelui, aerul etc. şi, în general,
pot toţi beneficia de ele fără a face un efort fizic sau material. Bunurile
economice sunt cele pentru al căror consum indivizii trebuie să facă un
efort oarecare, în general acestea rezultând din procesele de producţie.
Combinarea factorilor de producţie în cadrul activităţii
economice de producţie se referă la unirea acestora, în condiţiile în
care se urmăreşte realizarea unei eficienţe economice pe cât mai mari
posibil. Combinarea are atât aspecte pur tehnice, cât şi economice.
Aspectele tehnice se referă la tipul de activitate şi de bunuri economice
sau servicii pe care le realizează firma respectivă, resursele folosite
depinzând în mod direct de tipul de produse, iar aspectele economice
se referă la cantitatea, structura şi calitatea acestora, în funcţie de
eficienţa procesului de producţie, precum şi de cererea exprimată pe
piaţă.
Combinarea factorilor de producţie depinde de posibilitatea de a
respecta următoarele condiţii:
- complementaritatea factorilor de producţie, care arată care
dintre factori trebuie combinaţi pentru a se obţine un anumit
rezultat
- adaptabilitatea factorilor de producţie, referitoare la
cantităţile de factori care trebuie utilizate
18
- divizibilitatea factorilor de producţie, care arată dacă un
factor se poate diviza în părţi mai mici
- substituibilitatea factorilor de producţie, care reflectă
posibilitatea de a înlocui o anumită cantitate dintr-un factor
de producţie cu o cantitate dintr-un alt factor de producţie, cu
condiţia ca rezultatele obţinute să nu se diminueze cantitativ.
Substituibilitatea se face de către producători pe baza
productivităţii marginale a fiecăruia dintre factori şi pe baza costurilor
de producţie pe care aceştia le implică.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un
factor Δx necesară pentru a compensa reducerea altui factor Δy astfel
încât nivelul producţiei să nu se modifice:
x
Rmg = -
y
Combinarea factorilor de producţie este influenţată de o serie de

factori: tipul de activitate de producţie desfăşurată, cererea de bunuri
şi servicii exprimată pe piaţă de către consumatori, factorii tehnici de
producţie, priceperea întreprizătorului de a organiza activitatea,
deciziile de management şi marketingul.
Funcţiile de producţie exprimă “legătura cantitativă şi cauzală
între factorii utilizaţi şi producţie”. 8
În teoria economică au fost elaborate mai multe tipuri de funcţii
de producţie. Una dintre cele mai cunoscute este funcţia Cobb –
Douglas:
Q = A Lα Kβ
A este o constantă care cuantifică neofactorii: cunoştinţele

ştiinţifice, calificarea, informaţiile etc., L este factorul de producţie
muncă, iar K factorul de producţie capital total. Constantele α şi β sunt
pozitive şi subunitare şi respectă condiţia ca suma lor să fie egală cu 1.
Pe baza acestei relaţii, se poate calcula cu cât se modifică rezultatele
obţinute Q atunci când unul dintre factorii de producţie L sau K se
modifică cu o unitate.
Indiferent de modalitatea în care se determină rezultatele
producţiei, întotdeauna acţionează o lege economică, denumită “legea
randamentelor neproporţionale (sau descrescătoare)”, conform căreia
8
19
“la creşterea progresivă a cantităţii dintr-un factor folosit – celălalt
factor rămânând dat (constant) – producţia totală sporeşte mai întâi
într-o proporţie mai mare decât factorul variabil, iar apoi mai încet
decât acesta. Ca urmare, factorul are mai întâi randamente crescânde,
iar apoi descrescânde.”9
3.2. Munca
Munca, la fel ca şi pământul sau natura, provin din cele două

mari categorii de resurse primare – resursele naturale şi potenţialul
demografic.
Factorul de producţie muncă se referă la ansamblul capacităţilor
fizice şi intelectuale pe care indivizii le utilizează în cadrul activităţilor
de producţie. În orice activitate, sunt utilizate ambele tipuri de
capacităţi de care dispun indivizii, chiar dacă există, în mod evident,
activităţi unde predomină utilizarea capacităţilor fizice şi activităţi
unde ponderea cea mai mare este a capacităţilor intelectuale.
Factorul muncă poate fi privit şi analizat atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi calitativ.
Din punct de vedere cantitativ, factorul muncă reprezintă, pe de
o parte, populaţia aflată în limitele vârstei de muncă şi aptă de muncă,
ce participă efectiv la activitatea de producţie şi, pe de altă parte,
timpul de muncă lucrat. În prima variantă, factorul muncă se măsoară
prin numărul de indivizi care desfăşoară munca, iar în a doua situaţie,
prin numărul de ore lucrate. Pentru a determina numărul persoanelor
care lucrează efectiv se delimitează: populaţia aflată în limitele vârstei
de muncă, populaţia activă, populaţia activă disponbibilă, populaţia
ocupată.
Din punct de vedere calitativ, factorul muncă este apreciat prin
prisma eficienţei muncii, unde un rol esenţial îl deţine pregătirea
profesională, calificarea indivizilor. Factorii care o determină ţin în
primul rând de reprezentanţii factorului muncă – creşterea nivelului
general de educaţie, asigurarea unei stări corespunzătoare de sănătate a
populaţiei, motivarea (în special cea materială), dar şi de calitatea
celorlalţi factori de producţie, cu care factorul muncă interacţionează.
3.3. Natura
Factorul de producţie pământ (sau natură) reprezintă: “totalitatea
9
20
resurselor naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul resursele
minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate în producţie etc.) pe
care oamenii le pot utiliza, adapta şi transforma conform intereselor lor
de consum.”10
Factorul pământ este regenerabil, dar aceasta nu înseamnă faptul
că limitarea sa nu ar mai constitui o problemă. Dimpotrivă, întrucât
acest factor este utilizat în absolut toate activităţile de producţie, din
orice domeniu ar fi acestea, limitarea sa constituie o restricţie deosebită
şi se impune cu atât mai mult utilizarea sa raţională. În prezent, în
ştiinţa economică se pune tot mai mult problema determinării acelor
modalităţi de producţie care să permită o mai bună protejare a
resurselor naturale, atât din perspectiva utilizării lor raţionale şi a
eliminării situaţiilor de exploatare excesivă, cât şi a reducerii efectelor
negative determinate de factorii poluanţi.
Factorul pământ este, totodată, primul fator de producţie pentru
care s-a descoperit modul de acţiune al legii randamentelor
descrescătoare sau neproporţionale.
3.4. Capitalul
Capitalul, spre deosebire de ceilalţi doi factori prezentaţi

anterior, provine din resursele derivate. Rezultă că elementele sale
componente sunt produse şi însumează acele bunuri şi servicii produse
şi utilizate mai departe în activităţile de producere a altor bunuri şi
servicii.
Capitalul total se mai numeşte capital tehnic, material, sub
această formă constituind activele fizice, reale sau capitalul real.
Activele financiare reprezintă forma bănească a activelor fizice,
arătând dreptul de proprietate al celor care deţin capitalul financiar
asupra activelor reale pe care acesta le reprezintă.
Forma bănească a capitalului nu reprezintă un factor efectiv de
producţie. Cât timp banii sunt stocaţi sub forma capitalului financiar,
ei sunt doar un factor potenţial de producţie.
Fluxul circular al capitalului de poate reprezenta astfel:
B1 – K – M – B2
ceea ce arată faptul că banii aflaţi sub forma capitalului financiar (B1) se
transformă în capital real atunci când sunt utilizaţi pentru cumpărarea
10
21
elementelor de capital tehnic (K), apoi acesta se transformă în produse,
care se vând pe piaţă, deci sunt mărfuri (M), în urma vânzării
producătorul încasând anumite sume de bani (B2).
Capitalul tehnic se împarte în două mari categorii:
- capitalul fix, care participă la mai multe cicluri de producţie,
se înlocuieşte după mai mulţi ani de funcţionare şi se consumă
treptat (clădiri, utilaje, maşini, instalaţii, computere etc.);
- capitalul circulant, care participă la un singur ciclu de
producţie, se înlocuieşte imediat după încheierea acestui ciclu
şi se consumă integral sau este profund transformat în cadrul
acestuia (materii prime, materiale auxiliare, apă, combustibil,
semifabricate etc.).
Consumarea traptată a capitalului fix reprezintă uzura, care
poate fi uzură fizică sau uzură morală. Uzura descrie pierderea treptată
a capacităţii de funcţionare a elementelor de capital fix. Dacă aceasta
este cauzată de utilizarea în producţie sau de acţiunea agenţilor
naturali asupra capitalului fix, ea se numeşte uzură fizică, iar dacă este
provocată de apariţia pe piaţă a unor elemente de capital fix cu acceaşi
funcţionalitate, dar mai noi şi mai performante sau cu preţuri mai mici,
atunci ea se numeşte uzură morală. Cele două tipuri de uzură se produc
în paralel, întotdeauna înaintea încheierii duratei normate de
funcţionare a capitalului fix. În mod normal, după încheierea acestei
perioade, capitalul fix uzat ar trebui scos din funcţiune.
Formarea capitalului se realizează prin investiţii. Investiţiile sunt
sumele folosite pentru achiziţionarea elementelor de capital. Atunci
când sumele respective sunt folosite pentru a cumpăra capitalul
circulant necesar reluării producţiei şi de asemenea pentru a creşte
stocul de caital fix existent deja, sumele respective poartă numele de
investiţie netă. Dacă se adaugă la investiţia netă sumele folosite pentru
a înlocui capitalul fix uzat care a fost scos din producţie (amortizarea),
se obţine investiţia brută.
3.5. Indicatorii eficienţei economice
Indicatorii eficienţei economice reflectă rentabilitatea unei

activităţi economice. “Eficienţa economică este un concept general -
teoretic prin care se exprimă calitatea activităţii economice de a utiliza
în mod raţional factorii de producţie.” 11 De aici rezultă că în cadrul
activităţilor economice se urmăreşte obţinerea unei eficienţe cât mai
11
22
mari. Câţiva indicatori cu ajutorul cărora se poate măsura gradul de
eficienţă al unei activităţi de producţie sunt:
- randamentul factorilor de producţie, care arată o eficienţă cu
atât mai mare cu cât are un nivel mai ridicat; formula de calcul
este:
Valoarea productiei
Rfp =
Consumul de factori de productie
- consumul specific de factori de producţie, care arată o eficienţă

cu atât mai mare cu cât are un nivel mai scăzut; formula de
calcul este:
Consumul de factori de productie

Cfp =
Valoarea productiei
- coeficientul capitalului, care arată o eficienţă cu atât mai mare

cu cât are un nivel mai scăzut; formula de calcul este:
Capitalul consumat
γK =
Pr oductia realizata
- productivitatea muncii, care arată eficienţa cu care este

utilizat factorul de producţie muncă
- rentabilitatea, care demonstrează cpacitatea întreprinderii de
a obţine profit.
23
Cap. 4 Economia naţională şi agenţii economici
4.1. Economia naţională şi componentele ei
Economiile naţionale sunt sisteme de activităţi economice care

s-au format în cursul unui proces îndelungat de transformare a
realităţilor economice şi sociale, în timp. Cele mai importante condiţii
necesare pentru constituirea economiilor naţionale sunt existenţa unui
teritoriu propriu cu resursele materiale de care dispune acesta, a unei
naţiuni, dezvoltarea pieţei naţionale, precum şi a diviziunii muncii.
“Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un
ansamblu de resurse naturale, materiale, umane, financiare,
informaţionale etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii
etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri,
ş.a., la nivelul unei ţări cu care se stabilesc legături reciproce, pe baza
cărora se înfăptuieşte crearea şi mişcarea valorilor materiale şi
spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a
societăţii”12
Fig. nr. 2 – Economia naţională13
Complexitatea activităţilor economice din cadrul economiilor

naţionale a evoluat în timp, ajungându-se în prezent la forme de
12
13
24
organizare complexe, diversificate şi integrate în interiorul lor şi cu o
participare însemnată în cadrul circuitului economic mondial.
4.2. Structura economiei naţionale
Sistemul ce formează fiecare economie naţională este constituit

dintr-o serie de elemente corelate între ele, structura fiind într-o
continuă transformare şi diversificare pe măsura dezvoltării
activităţilor umane în general.
Fiecare componentă a structurii are un rol precis şi o anumită
importanţă în cadrul ansamblului de activităţi economice. Criteriile de
definire a structurii pot fi diverse.
Pornind de la contribuţia fiecărui tip de activitate economică la
crearea PIB sau a venitului naţional, activităţile economice de la nivelul
unei ţări se pot structura în funcţie de forma de proprietate, de
repartiţia acestora în teritoriu, de destinaţia bunurilor şi serviciilor
rezultate în urma acestora etc..
1. Structura materială corespunde tipurilor de activităţi de
producţie realizate în cadrul economiei naţionale. Dacă aceste
activităţi sunt grupate în clase omogene şi înrudite ca urmare
a diviziunii muncii, se constituie structura de ramură a
economiei naţionale. Ramurile sunt: industrie, construcţii,
agricultură, turism, comunicaţii, finanţe, sectorul bugetar,
transporturi etc. În cadrul fiecărei ramuri activează un număr
de unităţi economice care desfăşoară activităţi înrudite,
similare. După activitatea economică predominantă, de-a
lungul timpului au existat mai multe tipuri de economii:
agrară, agrar – industrială, industrial – agrară, industrială
dezvoltată, tehnologică şi de informatizare, bazată pe
cunoaştere. Totalitatea activităţilor economice dintr-o
economie naţională se mai poate grupa în patru sectoare
principale: sectorul primar care se referă la activităţile care
desprind resursele din mediul natural în care se află, cum sunt
agricultura, silvicultura, pescuitul, industria extractivă;
sectorul secundar, care cuprinde activităţile în care se
realizează prelucrările ulterioare industriale ale produselor
rezultate din sectorul primar şi construcţiile; sectorul terţiar,
care cuprinde serviciile, cum sunt transporturile,
telecomunicaţiile, finanţele, comerţul, serviciile furnizate de
adminsitraţia publică centrală şi locală; sectorul cuaternar,
25
care se referă la activităţile de comandă, de decizie, de
planificare şi orientare politică şi culturală, care se realizează
de către Guvern sau marile întreprinderi.
2. Structura organizaţională, ce corespunde grupării activităţilor
economice naţionale în sisteme şi subsisteme, alături de
subordonarea ierarhică a acestora. În această grupare se
porneşte de la cea mai simplă formă de organizare care este
unitatea economică. Unităţile sunt grupate, în funcţie de tipul
de activitate pe care îl desfăşoară, în sistemele: productiv,
comercial, financiar – bancar etc.
3. Structura tehnică corespunde dotării cu tehnică şi tehnologie
a activităţilor economice naţionale. Ea reflectă modul de
dezvoltare şi incorporare a cercetării ştiinţifice şi a
progresului tehnic în activitatea economică. În funcţie de
aceasta se pot distinge economii bazate pe munca manuală, pe
mecanizare, respectiv pe inteligenţă artificială. În general,
numai în ţările cele mai dezvoltate structura tehnică este
omogenă, adică toate ramurile şi subramurile economice sunt
dotate cu tehnică de nivel înalt. Majoritatea ţărilor se
caracterizează printr-o structură tehnică eterogenă, ceea ce
înseamnă că anumite ramuri şi subramuri economice
beneficiază de o dotare cu tehnică şi tehnologie avansate, în
timp ce altele nu sunt dotate cu tehnică de vârf.
4. Structura demoeconomică reflectă categoriile de populaţie
ocupată sau activă pe ramuri şi subramuri în funcţie de
diferite criterii economice sau demografice, cum sunt: nivelul
de pregătire profesională, tipul de pregătire profesională,
vârstă, sex, mediul de provenienţă etc.
5. Structura teritorială reflectă repartizarea activităţilor
economice în teritoriu. Iniţial, această structura s-a bazat
strict pe resursele naturale şi umane ce se găseau în fiecare
dintre zone, însă, în prezent, dezvoltarea pieţelor naţionale şi
a pieţei mondiale, precum şi a tehnologiei, a permis
dezvoltarea şi diversificarea acestui tip de structură.
6. Structura de proprietate clasifică activităţile economice
naţionale în funcţie de tipul de proprietate al celor care le
organizează şi desfăşoară. Relaţia de proprietate are atât o
latură economică, referitoare la raporturile dintre indivizi cu
privire la bunurile economice, cât şi o latură juridică,
exprimată de drepturile rezultate din dreptul de proprietate.
26
Proprietatea poate fi privată (bazată pe libertatea de acţiune a
agenţilor economici), publică (gestionată de către stat) sau
mixtă, atunci când se face o asociere între cele două forme de
proprietate, indiferent de proporţiile în care se face aceasta.
Proprietatea privată, la rândul său, poate fi individuală
(atunci când există un singur proprietar) şi asociată (atunci
când există mai mulţi proprietari asociaţi, fiecare contribuind
cu o anumită cotă). O formă de proprietate privată în care
există mai mulţi proprietari este şi cea cooperatistă, în care
răspunderea este mutuală. Există atât cooperative de
producţie, cât şi cooperative de consum sau de credit.
4.3. Agenţii economici
Fiecare dintre activităţile economice existente este executată de

către un subiect economic, numit unitate economică sau agent
economic.
“Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de
persoane, care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind
anumite roluri şi având comportamente economice similare. Ei pot fi
persoane fizice sau juridice care posedă, într-un fel sau altul, factori de
producţie pe care îi utilizează şi/sau dispun şi consumă bunuri produse
în societate.” 14
Acţiunile pe care le desfăşoară agenţii economici se pot grupa în
trei mari categorii de operaţiuni economice: asupra bunurilor şi
serviciilor, de repartiţie şi financiare.
Agenţii economici se pot clasifica, în funcţie de criteriul
instituţional, adică de tipul de funcţii economice pe care le îndeplinesc
în: întreprinderi, gospodării, instituţii financiare şi de credit, societăţi
de asigurare, administraţii publice şi private, sectorul extern.
Întreprinderile reprezintă agenţii economici care, utilizând
factori de producţie, produc bunuri şi servicii destinate vânzării, scopul
lor fiind obţinerea şi maximizarea profitului.
Gospodăriile se mai numesc consumatori sau menaje şi au ca
funcţie principală utilizarea sau consumul final de bunuri şi servicii
pentru satisfacerea nevoilor. Principala formă de venit a gospodăriilor
o constituie salariile, iar principalele destinaţii ale acestor venituri sunt
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor care servesc consumului propriu
şi economisirea.
14
27
Instituţiile financiare şi de credit transformă şi redistribuie
disponibilităţile financiare ale agenţilor economici, pe baza sumelor
economisite de către aceştia în perioadele anterioare. Sopul lor este, de
asemenea, obţinerea profitului, calculat ca diferenţă între încasările
realizate şi cheltuielile efectuate.
Societăţile de asigurare sunt cele care transformă riscurile
individuale în riscuri colective, prin încasarea periodică a unor sume
de la agenţii economici asiguraţi.
Administraţii publice şi private au ca funcţie principală
producerea de bunuri şi furnizarea de servicii non-marfare pentru
colectivităţi. Administraţiile publice realizează redistribuirea
veniturilor şi, de asemenea, produc bunuri şi servicii publice, care sunt
oferite gratuit consumatorilor, fără ca aceştia să plătească pentru ele
(învăţământul public, protecţia socială, apărarea naţională, justiţia
etc.). Cheltuielile ocazionate de producerea lor sunt suportate din
veniturile încasate de stat, în principal din impozitele şi taxele plătite
de ceilalţi agenţi economici. Administraţiile private produc bunuri şi
servicii non –marfare, pe baza veniturilor obţinute din contribuţii
voluntare sau din prelevări din veniturile celorlalţi agenţi economici
(asociaţii, fundaţii etc.).
Sectorul extern grupează toate categoriile de agenţi economici de
mai sus din cadrul altor ţări cu care agenţii economici naţionali au
stabilit legături economice.
4.4. Circuitul şi fluxurile activităţii economice
Fluxurile economice reprezintă ansamblul legăturilor sau

relaţiilor economice dintre agenţii ecoonmici. Suma tuturor fluxurilor
economice dintr-o ţară constituie circuitul economic.
Fluxurile economice pot fi materiale sau reale, dacă au ca obiect
bunurile materiale sau factorul uman şi fluxuri monetare sau băneşti,
dacă se referă la exprimarea în bani a fluxurilor reale. Fluxurile
monetare corespund întotdeauna unor fluxuri reale. Întotdeauna
fluxurile monetare sunt de sens opus celor reale pe care le reflectă.
Cel mai simplu model de circuit economic este reprezentarea
fluxurilor economice dintre întreprinderi şi gospodării 15:
15
28
Cheltuieli pentru
bunuri şi servicii Încasări din vânzarea
bunurilor şi serviciilor
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
Bunuri Bunuri
şi servicii şi servicii
Gospodării Producători
(Menaje) (Întreprinderi)
Resurse Factori de
producţie
Piaţa
factorilor
Fig. nr. 2
Veniturile factorilor Plăţi pentru factori
Fig. nr. 3 – Fluxurile economice dintre întreprinderi şi gospodării
29
Cap. 5 Tipuri de economii. Economia de piaţă
5.1. Economia naturală
De-a lungul timpului, au existat câteva tipuri principale de

sisteme economice. Prima formă de organizare, în cadrul societăţilor
primitive, a reprezentat-o economia naturală, care este: “acel sistem
economic în care bunurile produse au ca destinaţie consumul propriu
al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute în mod
direct, prin autoconsum.”16
Economia naturală se caracterizează printr-un nivel foarte redus
al dotărilor tehnice existente şi utilizate în activitatea economică, prin
faptul că produsele realizate de fiecare individ erau folosite în principal
pentru satisfacerea nevoilor proprii şi ale familiei, deci în propria
gospodărie. Schimburile de produse erau rare şi nu prezentau
importanţă din punct de vedere economic. Productivitatea era cea mai
redusă, comparativ cu formele de organizare ulterioare, iar gradul de
satisfacere a nevoilor, de asemenea, era scăzut. Baza economiei
naturale a constituit-o proprietatea obştească, iar diviziunea muncii
era o diviziune naturală, bazată pe priceperea membrilor obştii de a
desfăşura anumite activităţi simple.
Faptul că membrii fiecărei gospodării îşi satisfăceau nevoile în
principal pe baza producţiei proprii, în mod direct, se numeşte
autoconsum. Acesta demonstrează şi faptul că economia naturală este
o economie închisă.
Pe măsura dezvoltării societăţii şi activităţilor economice, a
apărut economia de schimb, iar economia naturală a început să deţină
o pondere din ce în ce mai mică în ansamblul activităţilor economice
ale fiecărei ţări. Economia naturală nu a dispărut, ea a continuat să
coexiste alături de celelalte forme de economie, sau, în prezent, se
îmbinându-se cu acestea.
5.2. Constituirea şi afirmarea economiei de schimb
Economia de schimb a apărut atunci când producţia realizată în

cadrul unei gospodării a atins acel nivel care a permis satisfacerea
nevoilor proprii, dar a permis şi constituirea unui surplus care putea fi
16
30
cedat altor agenţi economici, în schimbul altor produse, diferite,
realizate de către aceştia din urmă. Astfel, nevoile unei gospodării se
satisfac din ce în ce mai mult indirect, prin schimburi de bunuri.
“Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice, în care agenţii economici produc bunuri în
vederea vânzării, obţinând în schimb altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor lor. ”17
Baza apariţiei economiei de schimb a reprezentat-o, pe de o
parte, progresul tehnic întrucât uneltele mai performante au fost cele
care au permis creşterea productivităţii şi a producţiei peste nivelul
obţinut anterior şi necesar propriei familii. Surplusul produs a fost
oferit în schimbul altor bunuri produse de alţi agenţi economici la
început sub forma schimbului bun – contra bun. Această formă,
denumită troc, era destul dificil de realizat în practică din cauza
dificultăţii de coincidenţă a nevoilor celor ce doreau să facă schimbul
şi din cauza că unele bunuri erau perisabile sau, în special cele de
dimensiuni mari, nu puteau fi divizate. Aceste probleme în realizarea
trocului au impus apariţia unei mărfi care să fie general acceptată de
către participanţii la schimburi. Această marfă cu rol de intermediar al
schimburilor este reprezentată de bani. Iniţial, forma de bani au
îmbrăcat-o şi unele produse care erau mai căutate în acele societăţi –
piei de animale, aur sub diferite forme etc. Treptat, însă, au apărut şi
s-au folosit monedele metalice, în general realizate din metal preţios –
aur şi argint. Trocul există şi în societăţile moderne, dar are o pondere
foate redusă şi poate îmbrăca şi anumite forme speciale.
Dezvoltarea economiei de schimb a avut, de asemenea, ca bază
dezvoltarea proprietăţii private şi libertatea de acţiune a agenţilor
economici. Aceste condiţii sunt importante deoarece, dispunând de
libertate de acţiune, agenţii economici au putut să se implice în acele
activităţi de schimb şi nu numai din care au sperat că pot obţine
câştigurile maxime şi care, astfel, i-au motivat pentru continuarea şi
dezvoltarea activităţii. În plus, bunurile nu se mai aflau în proprietate
obştească, ci în proprietate privată, ceea ce îi stimula, de asemenea, pe
agenţii economici în îmbunătăţirea modului de desfăşurare a
activităţii, urmărind creşterea bogăţiei personale şi având autonomia
de a decide modalitatea în care o folosesc.
Creşterea productivităţii şi dezvoltarea producţiei a atras după
sine specializarea producătorilor pe activităţi din ce în ce mai înguste
17
31
şi realizarea unor bunuri din ce în ce mai diferenţiate, asigurându-se o
satisfacere într-un grad din ce în ce mai ridicat a nevoilor. În
economiile de schimb, a existat diviziunea socială a muncii, care s-a
adâncit permanent, odată cu dezvoltarea economică.
Economia de schimb a evoluat continuu, având, însă, forme de
manifestare diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
5.3. Economia de piaţă
Dezvoltarea economiei de schimb a condus la constituirea şi

dezvoltarea pieţelor, care au devenit elementul central al economiei,
unde se manifestă legităţile economice şi unde acţionează principalele
mecanisme – cererea, oferta, preţul şi concurenţa. În prezent, toate
economiile lumii sunt economii de piaţă.
“Economia de piaţă nu este o formă distinctă de economie; ea
este de fapt o economie de schimb evoluată, în care piaţa reprezintă
componenta centrală a economiei, reglând prin mecanismele ei ...
alocarea şi utilizarea resurselor societăţii în întreaga economie, atât la
nivel naţional, cât şi internaţional.”18
Trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă sunt:
- predominarea proprietăţii private, care coexistă împreună cu
proprietatea publică şi cu cea mixtă
- libertatea de acţiune a agenţilor economici şi autonomia
decizională a acestora; agenţii eonomici acţionează
urmărindu-şi propriile interese, în limitele cadrului legislativ
din fiecare ţară
- componenta centrală a economiei este piaţa, unde acţionează
toţi agenţii economici
- concurenţa este un element esenţial care reglează mecanismul
de funcţionare al economiei
- este o economie monetară, banii având un rol esenţial,
majoritatea bunurilor şi serviciilor fiind mărfuri
- preţurile se stabilesc liber pe piaţă, în principal în funcţie de
raportul dintre cerere şi ofertă; la acestea se adaugă
posibilitatea de intervenţie a statului asupra preţului sau a
firmelor cu poziţie dominantă pe piaţă
18
32
- agenţii economici urmăresc realizarea intereselor proprii,
ceea ce înseamnă că mobilul agenţilor economici producători
este profitul, iar al consuamtorilor utilitatea economică
- existenţa unui cadru instituţional care veghează buna
funcţionare a economiei
- intervenţia directă şi indirectă a statului în economie.
Ca forme pure de existenţă, se pot defini trei mari tipuri de
economii de piaţă: economia de piaţă perfectă; economia de comandă
sau planificată; economia de piaţă mixtă.
Economia de piaţă perfectă este un model teoretic care
corespunde tipului de concurenţă perfectă, în care agenţii economici
beneficiază de deplina libertate de acţiune pe piaţă, proprietatea
privată este predominantă, statul are o intervenţie minimă în
economie, concurenţa şi eficienţa sunt singurele care reglează
mecanismul economiei, intrarea şi ieşirea de pe piaţă a agenţilor
economici se face doar în funcţie de eficienţa acestora, preţurile se
formează liber pe piaţă, fără nici o intervenţie din partea statului sau a
vreunei firme, întrucât pe piaţă acţionează o infinitate de agenţi
economici de dimensiuni mici, cu forţă economică mică, ceea ce face
imposibilă controlarea sau influenţarea pieţei de către aceştia. Pe piaţă
predomină starea de echilibru economic, iar toţi agenţii economici îşi
pot satisface interesele fără a dăuna celorlalţi.
Economia de comandă sau planificată este opusul economiei de
piaţă perfecte. Predomină proprietatea publică, statul intervine
puternic în economie prin planurile anuale sau cincinale, stabilind
preţurile pe cale administrativă, cantitatea produsă etc., în dorinţa de
a reduce la minim dezechilibrele economice. Concurenţa nu îşi mai
poate îmdeplini rolul de reglator al mecanismului economic deoarece
libertatea de acţiune a agenţilor economici este îngrădită.
Economia de piaţă mixtă este tipul de economie care există în
prezent în toate ţările lumii, caracterizat printr-o combinaţie între
tipurile de economie prezentate mai sus. Libertatea de acţiune a
agenţilor ecoonmici se îmbină cu posibilitatea şi necesitatea
intervenţiei statului, atât la nivel microeconomic, prin agenţii
economici aflaţi în proprietate publică, cât şi la nivel macroeconomic,
prin pârghiile şi instrumentele de politică economică de care dispune
acesta.
33
Cap. 6 Întreprinderea
6.1. Întreprinderea şi întreprinzătorul
Întreprinderile reprezintă un important tip de agent economic,

ele fiind cele care realizează funcţia economică de producţie prin
utilizarea factorilor de producţie. Fiecare întreprindere constituie un
sistem complex, fiind formată dintr-o serie de subsisteme cu funcţii
specifice, care contribuie împreună, în interdependenţa lor la bunul
mers al activităţii de producţie, cu tot ce presupune aceasta.
Întreprinderile se pot clasifica în funcţie de domeniul de activitate,
de forma de proprietate, de forma de organizare (întreprinderi
personale, asociate, corporaţii), dar, indiferent de aceste criterii, ele au
personalitate şi autonomie juridică, dispun de un patrimoniu propriu,
fiind rezultate ale diviziunii muncii şi autonomiei.
Întreprinderile sunt din ce în ce mai mult în interacţiune unele cu
celelalte, formând, la nivelul economiei naţionale, o adevărată reţea.
Factorii care influenţează localizarea întreprinderilor, conform lui
Umberto Toschi sunt: factori fizici şi naturali (solul, apa, structura
geologică şi morfologică, clima); factori demografici (numărul şi
densitatea populaţiei, distribuţia ei, dinamica demografică); factori
istorici (tradiţii, gradul de civilizaţie, organizarea politică); factori
topografici care ţin de factorii de producţie (poziţia materiilor prime,
factorului muncă, centrelor de consum, căilor de transport, porturilor);
factori tehnico – inginereşti (tipul de teren şi preţul acestuia,
adaptabilitatea la construcţiile deja existente, posibilitatea de eliminare
a deşeurilor); factori specifici procesului de localizare (tendinţa de
minimizare a costului, de aglomerare, posibilitatea de a obţine rente,
substituibilitatea, divizibilitatea tehnologică); alţi factori, în special
politici.
Factorii esenţiali care determină localizarea se referă la factorii
tehnici (materii prime, muncă, consum, transporturi, procesele
tehnologice, diviziunea muncii, organizarea întreprinderii), inerţie,
interdependenţe, factorii determinaţi de acţiunile de politică
economică a statului referitoare la valorificarea resurselor naţionale şi
locale, gradul de deschidere a economiei naţionale.
În ultimii ani s-au dezvoltat tot mai mult întreprinderile
multinaţionale, principiile pe baza cărora se localizează acestea fiind:
34
să dispună de materii prime strategice pentru dezvoltarea activităţii
industriale proprii şi să câştige noi pieţe internaţionale (favorizând
resursele din Africa şi Orientul Mijlociu); să utilizeze cât mai multă
forţă de muncă cu un cost scăzut pentru segmentele de producţie
standardizate (în special din Asia); să se extindă în ţările dezvoltate,
unde există cerere mare de consum ce nu poate fi acoperită din
producţia internă (periferia Europei); să stabilească la nivel mondial o
reţea de acorduri industriale, comerciale, financiare şi strategice cu
alte întreprinderi din alte regiuni ale lumii pentru extinderea
activităţilor şi sectoarelor de producţie.
Întreprinzătorul este cel care organizează activitatea, procură şi
decide utilizarea factorilor de producţie, conduce activitatea şi
urmăreşte obţinerea profitului, la un nivel cât mai ridicat posibil. El
încasează o parte din venit proporţională cu cota parte din factorii de
producţie care se află în proprietatea sa. Atunci când există mai mulţi
proprietari asociaţi, deciziile se iau pe baza voturilor din Consiliul de
administraţie, care elaborează şi coordonează politica economică a
întreprinderii.
6.2. Indicatorii activităţii întreprinderii
Rezultatele activităţii de producţie, bunurile şi serviciile produse,

se pot comensura atât în unităţi de măsură fizice, cât şi monetare.
Unităţile de măsură fizice sunt unităţi naturale sau natural –
convenţionale, după cum producţia realizată de întreprindere este mai
mult sau mai puţin omogenă.
Cu ajutorul unităţilor de măsură monetare se poate exprima o
gamă mai largă de indicatori, cum sunt:
- Cifra de afaceri, care reprezintă încasările obţinute de
întreprindere, exprimate în preţurile curente, ale pieţei, de
regulă în decursul unui an
- Cheltuielile de producţie, care exprimă totalitatea plăţilor
făcute de întreprindere pentru factorii de producţie pe care îi
utilizează în decursul unui an
- Profitul, care poate fi brut şi net; profitul brut este profitul
total determinat prin scăderea din totalul încasărilor a
cheltuielilor efectuate de întreprindere cu producerea
bunurilor şi serviciilor; profitul net se obţine prin scăderea din
profitul brut a impozitului şi altor prelevări datorate de
întreprindere statului;
35
- Valoarea adăugată, care exprimă valoarea pe care o aduc, în
plus, într-o întreprindere, factorii de producţie muncă şi
capital fix faţă de valoarea materiilor prime, materialelor,
energiei etc., deci nu cuprinde consumul intermediar.
6.3. Obiectivele activităţii întreprinderii
Odată cu gândirea economică clasică, a fost definit ca obiectiv

principal al întreprinderii, respectiv al producătorilor, obţinerea şi
maximizarea profitului. În gândirea neoclasică, creşterea şi
acumularea depind, la rândul lor, de rata profitului care se obţine în
activitatea de producţie.
Problema maximizării profitului înseamnă, de fapt, determinarea
acelui nivel al producţiei pentru care profitul este maxim. Întrucât
profitul se determină prin scăderea cheltuielilor de producţie din totalul
venitului, se poate considera că profitul este o funcţie de producţie
deoarece atât cheltuielile cât şi veniturile sunt dependente de nivelul
producţiei. Dacă se calculează derivata întâia a profitului în raport de
varaibila producţie şi se egalează cu zero, se determină punctul de
maxim al funcţiei, adică acel nivel al producţiei pentru care profitul este
maxim. Deoarece derivata venitului în raport de varaibila producţie
arată cu cât sporeşte venitul dacă se produce o unitate de produs în plus
şi se vinde (venitul marginal), iar derivata costului în raport de varaibila
producţie arată cu cât creşte costul total dacă producţia creşte cu o
unitate (costul marginal), se ajunge la concluzia că profitul este maxim
atunci când suma încasată în plus din vânzarea unei unităţi
suplimentare de producţie este egală cu costul pe care această unitate
suplimentară de producţie îl presupune.
În afară de acest obiectiv principal, înreprinderea mai poate avea
ca obiective: maximizarea cifrei de afaceri; echilibrul activităţii;
menţinerea independenţei financiare; menţinerea unei anumite poziţii
sau cote de piaţă etc.
6.4. Progresul tehnologic şi progresul economic
În vederea realizării progresului economic este necesar să se

dezvolte cercetarea ştiinţifică, să se producă inovaţiile, care sunt baza
trecerii economiilor naţionale în etape superioare de evoluţie.
“Inovaţia, în sens economic, este aplicarea comercială a unei idei
noi sau a invenţiei, ea implicând mai întâi evaluarea tehnică şi
36
comercială şi apoi efectuarea tuturor lucrărilor şi cheltuielolor legate
de realizarea prototipurilor, încercările şi verificările necesare şi
prealabile lansării în producţie, precum şi evaluarea financiară.”19
“Dincolo de problemele reale şi uneori dramatice, progresul
tehnologic, invenţiile şi inovaţiile care l-au alimentat şi propagat au
stat la baza progresului economic şi a civilizaţiei actuale....” 20
Unii autori consideră că în dezvoltarea economică, omenirea a
parcurs de fapt trei mari revoluţii industriale:
- la sfârşitul sec. XVIII – odată cu inventarea maşinii cu aburi de
către James Watt
- la sfârşitul sec. XIX – au fost înlocuite sursele de energie
tradiţionale cu petrolul şi hidroenergia
- în sec. XX – microelectronica, informatica, telecomunicaţiile
digitale, biotehnologia, robotica
În afară de chestiunile legate de progresul realizat în interiorul
unei ţări faţă de etapele sale anterioare de dezvoltare, se pune şi
problema atingerii unui nivel superior de dezvoltare economică pentru
a face faţă mai bine concurenţei internaţionale, pentru a obţine
câştiguri mai mari de pe urma comerţului internaţional.
Factorii principali care determină capacitatea unei ţări de a face
faţă concurenţei internaţionale sunt: cercetarea ştiinţifică; tehnologia
avansată; informaţiile; comunicarea; antreprenoriatul; învăţământul;
formarea profesională; intervenţia statului; structurile financiare;
infrastructura.
În ultimii ani, pentru accelerarea progresului tehnic, la nivel
european s-a pus accentul pe stimularea parcurilor ştiinţifice şi a
centrelor de inovaţie.
Parcul ştiinţific:
- este situat în proximitatea instituţiilor de învăţământ superior
sau a centrelor de cercetare avansată, care interacţionează între ele şi
stimulează crearea şi creşterea întreprinderilor inovative, promovând
transferul de tehnologii de la instituţiile academice şi de cercetare la
firmele şi organizaţiile care sunt situate în apropierea parcului;
- are ca funcţii principale: activitatea de cercetare; dezvoltare şi
proiectare; conceperea de noi produse şi dezvoltarea lor până la faza
de comercializare;
19
20
37
- activitatea de cercetare şi dezvoltare a întreprinderilor este
limitată la elaborarea prototipurilor, în timp ce fabricarea se face în alte
locuri.
Centrele de inovaţie:
- promovează crearea de noi întreprinderi mici şi mijlocii care
utilizează tehnologiile avansate şi a unei structuri destinate satisfacerii
cerinţele acestor întreprinderi implicate în dezvoltarea noilor produse
şi proceduri tehnologice cu risc ridicat de piaţă;
- desfăşoară o serie de activităţi de producere de servicii, care
cuprind consultanţă în materie de finanţare, comercializare,
tehnologie şi asistenţă de natură tehnică;
- deşi sunt parte integrantă a parcurilor ştiinţifice, de obicei sunt
implicate în proiecte de mai mare amploare decât acestea.
Pentru a se putea realiza într-un mod cât mai eficient posibil
interacţiunile dintre aceste structuri în cadrul circuitului economic,
sunt necesare:
- o structură urbană de o dimensiune adecvată, dotată cu servicii
profesionale, culturale şi sociale, necongestionată şi cu un sistem
natural şi ambiental atrăgător;
- o infrastructură capabilă să garanteze accesibilitatea cu
uşurinţă la căile de transport aerian, feroviar şi rutier;
- universităţi şi şcoli manageriale, instituţii de cercetare publice
şi private, care să ofere personal specializat şi know-how pentru
activarea proceselor de transfer tehnologic;
- forţă de muncă calificată pentru profesii tehnice şi ştiinţifice, ca
şi pentru activităţi productive şi manageriale;
- o reţea financiară capabilă să stimuleze iniţiativele de inovare
- o reţea de servicii pentru întreprinderi adecvată şi bine
articulată;
- un mediu socio-politic favorabil concentrării serviciilor
inovative.
38
Cap. 7 Productivitatea
7.1. Conceptul de productivitate şi principalii indicatori
Conceptul e productivitate este legat de cel de eficienţă

economică deoarece productivitatea “exprimă eficienţa sau
randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de
producere a bunurilor şi serviciilor.”21
Ca şi mod de determinare, se calculează ca raport între efectele
obţinute în producţie şi eforturile făcute pentru realizarea acesteia sau,
altfel spus, între producţia obţinută şi consumul de factori de
producţie:
productia obtinuta
W=
consumurile de factori de productie
Deoarece este un indicator de forma efect / efort, întreprinderea

este cu atât mai eficientă cu cât obţine o productivitate mai mare. Cu
alte cuvinte, întreprinderile trebuie să urmărească drept obiectiv
maximizarea productivităţii.
Productivitatea se poate exprima atât în unităţi de măsură
naturale, cât şi monetare. Experimarea în unităţi naturale este mult
mai reprezentativă decât cea în unităţi monetare deoarece, de exemplu,
o creştere a productivităţii reflectă exact contribuţia întreprinderii la
această creştere. Exprimarea în unităţi monetare se face înmulţind
fiecare dintre variabilele din raport cu preţurile de vânzare
corespunzătoare, de pe piaţă. Astfel, producţia obţinută se exprimă
valoric, prin încasările obţinute din vânzarea produselor, iar factorii de
producţie consumaţi se exprimă prin cheltuielile făcute de
întreprindere cu procurarea acestora. Deoarece aceste variabile depind
de preţurile practicate pe piaţă, este posibil să rezulte o creştere a
raportului care reprezintă productivitatea numai de pe urma
modificării preţurilor, ca urmare a unei situaţii favorabile de pe piaţă,
a unui raport favorabil între cerere şi ofertă. În acest fel, creşterea nu
exprimă eforturile reale făcute de întreprindere pentru îmbunătăţirea
activităţii, ci doar o conjunctură favorabilă, care poate fi de mai lungă
sau mai scurtă durată.
21
39
Productivitatea se poate calcula atât la nivelul unei singure
întreprinderi, cât şi la nivelul unei ramuri economice sau chiar al
întregii economii naţionale. Atunci când se calculează la nivele de
agregare superioare, se calculează raportând sumele care reprezintă
efectele, la nivelul la care se face calculul, la sumele care reprezintă
eforturile făcute la nivelul respectiv.
Dacă se are în vedere ansamblul factorilor de producţie, se
determină productivitatea globală, iar dacă se calculează doar
productivitatea unuia dintre factorii de producţie, productivitatea se
numeşte parţială. Rezultă că există trei productivităţi parţiale: a
muncii, a factorului pământ şi a capitalului. Productivitatea globală se
poate exprima numai în unităţi monetare deoarece la numitor se adună
toţi factorii de producţie, care fiind foarte eterogeni, se pot însuma
numai dacă sunt exprimaţi în unităţi monetare.
Când se doreşte determinarea productivităţii pe unitate de factor
de producţie sau pe o unitate din suma tuturor factorilor de producţie,
se calculează productivitatea medie. Ea are caracter de medie deoarece
se raportează un total care reprezintă producţia la un total care
reprezintă consumurile de factori, ceea ce înseamnă că nu se poate şti
exact care este productivitatea fiecărei unităti de factor în parte, dar,
prin calcularea mediei se consideră că aceasta este reprezentativă
pentru fiecare caz în parte şi media poate înlocui valorile individuale.
Când se doreşte determinarea productivităţii pe ultima unitate
de factor de producţie achiziţionată de întreprindere sau pe ultima
unitate din suma tuturor factorilor de producţie, se calculează
productivitatea marginală, care arată sporul de producţie obţinut de pe
urma implicării în producţie a unei unităţi suplimentare dintr-un
anumit factor de producţie sau din toţi factorii de producţie utilizaţi.
Cele două clasificări se pot îmbina, astfel încât rezultă, pe de o
parte, productivităţile medii:
- productivitatea medie a muncii (WL)
Q
WL = ,
L
în care Q şi L reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

volumului producţiei, respectiv a factorului de producţie muncă
- productivitatea medie a factorului pământ (WP)
40
Q
WP =
P
în care Q şi P reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

volumului producţiei, respectiv a factorului de producţie pământ
- productivitatea medie a capitalului (WK)
Q
WK =
K
în care Q şi K reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

volumului producţiei, respectiv a factorului de producţie capital
- productivitatea medie globală
Q
Wg =
L+P+K
Productivităţile marginale sunt:

- productivitatea marginală a muncii (WL)
Q
WLmg = ,
L
în care ΔQ şi ΔL reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

sporului de producţie, respectiv a creşterii factorului de producţie
muncă
- productivitatea marginală a factorului pământ (WP)
Q
WP =
P
în care ΔQ şi ΔP reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

pământ
41
- productivitatea marginală a capitalului (WK)
Q
WK =
K
în care ΔQ şi ΔK reprezintă exprimarea în unităţi fizice sau monetare a

capital
- productivitatea marginală globală
Q
Wg =
L + P + K
Între evoluţia productivităţii medii şi cea a productivităţii

marginale există o legătură. Ambele se pot reprezenta grafic sub forma
unor parabole având câte un punct de maxim. Această formă se
datorează acţiunii legii randamentelor descrescătoare sau
neproporţionale. Curba productivităţii marginale trece întotdeauna
prin punctul de maxim al curbei productivităţii medii, iar la intersecţia
lor se determină punctul de optim al producţiei:
Producţia Curba productivităţii

Q marginale
Curba productivităţii
medii
0 Q optimă Consumul de factori de

producţie, CFp
Fig. nr. 4 – Curbele productivităţii medii şi marginale
42
7.2. Importanţa şi căile creşterii productivităţii
Importanţa creşterii productivităţii rezultă din faptul că aceasta

este un indicator sintetic de calitate, iar creşterea sa demonstrează o
îmbunătăţire a activităţii economice desfăşurate de întreprindere.
Odată ce productivitatea creşte, costurile de producţie se reduc, dacă
celelalte condiţii nu se modifică. Rolul cel mai important pentru
realizarea acestei creşteri îl deţine progresul tehnic, modernizarea
tehnicilor şi tehnologiilor utilizate în producţie, dezvoltarea cercetării
ştiinţifice, promovarea inovaţiilor.
În cadrul fiecărei întreprinderi trebuie respectată o corelaţie
economică importantă: creşterea productivităţii nu trebuie să fie
depăşită de creşterea salariilor. Astfel, o parte din creştere, se va
reflecta, ca efect pozitiv, în creşterea profitului.
Cei mai importanţi factori care conduc la creşterea
productivităţii sunt:22
Sistemul educativ Motivaţie superioară
Perfecţionarea calificării Intensitatea şi calitatea muncii
Forme noi de Productivitatea muncii Efectul uceniciei

organizare a muncii
Optimizarea combinării
Noi procedee tehnologice factorilor de producţie
Diviziunea şi
specializarea muncii
Utilizarea de maşini şi
utilaje performante Creşterea producţiei
Creşterea productivităţii permite, totodată, obţinerea aceleiaşi

cantităţi de bunuri şi servicii sau chiar a uneia mai mari, într-un timp
mai scurt. Reducerea timpului de muncă se face, pe măsura
progresului economic şi al societăţii, în paralel cu creşterea calităţii
22
43
producţiei. Reducerea consumurilor de muncă pe unitatea de produs a
permis şi reorientarea forţei de muncă către alte domenii şi sectoare,
schimbarea structurii acesteia, astfel încât să se realizeze o mai bună
corelare a ofertei de muncă cu cererea pentru aceasta.
44
Bibliografie
1. Blaug M., „Teoria economică în retrospectivă”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992
2. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004
3. Cornescu V. (coordonator), “Introducere în economie”, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1997
4. Creţoiu G., Cornescu V., Bucur I., “Economie”, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2011
5. Dăianu D., „Transformarea ca proces real”, Editura IRLI, Bucureşti, 1997
6. Frank R., “Microeconomia”, Editura Mc Graw Hill Libri Italia, Milano,
1998
7. Frois G.A., “Economia politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
8. Guitton H., “Economie politique”, vol. II, Editura Dalloz, Paris, 1971
9. Heyne P., „Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă
libveră”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
10. Lipsey R., Chrystal K. A., “Economia pozitivă”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
11. Ştefănescu I. T., “Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
12. Teodoru M., “Preţul şi mecanismul său de formare”, teză de doctorat,
A.S.E., 2000
13. Sută – Selejan S., „Doctrine economice”, Editura Eficient, Bucureşti,
1996
14. Toffler A., „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983
45

Micro Partea 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Micro Partea 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de curs

Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă …………………………………………

Cap. 2 Bazele generale ale economiei ....................……………………………

Cap. 3 Factorii de producţie ................................................................

Cap. 4 Economia naţională şi agenţii economici ..................................

Cap. 5 Tipuri de economii. Economia de piaţă ......................................

Cap. 6 Întreprinderea ........................................................………………

Cap. 8 Costul de producţie ....................................................................

Cap. 9 Schimbul şi consumatorul .......................................................

Cap. 10 Piaţa. Cererea şi oferta ..............................................................

Cap. 11 Concurenţa ..............................................................................

Cap. 12 Preţurile şi formarea acestora ..................................................

Cap. 13. Repartiţia şi formarea veniturilor. Profitul. .............................

Cap. 14. Salariul, dobânda şi renta ......................................................

1.1. Principalele teorii economice şi repere ale gândirii

Diversele teorii economice s-au conturat de-a lungul timpului,

Ştiinţa economică s-a constituit din necesitatea descrierii şi

Legile economice sunt cele care descriu evoluţia şi raporturile de

1.4. Principii şi metode de analiză în economie

Metodele, principiile şi procedeele utilizate în analiza

2.1. Activitatea economică

Activitatea economică este o formă de activitate practică,

2.2. Nevoile umane şi resursele

Nevoile sunt un ansamblu de cerinţe ale indivizilor de-a lungul

2.3. Premisa economică fundamentală. Curba posibilităţilor

Inegalitatea evidentă din cadrul relaţiei dintre nevoi şi resurse

Fig. nr. 1 – Curba posibilităţilor de producţie

Dacă se consideră exemplul unei ţări în care se produc două

2.4. Incertitudine şi risc în economie

Activităţile economice sunt influenţate de o serie de factori

3.1. Combinarea factorilor de producţie

Factorii de producţie reprezintă acea parte a resurselor

Combinarea factorilor de producţie este influenţată de o serie de

A este o constantă care cuantifică neofactorii: cunoştinţele

Munca, la fel ca şi pământul sau natura, provin din cele două

Factorul de producţie pământ (sau natură) reprezintă: “totalitatea

Capitalul, spre deosebire de ceilalţi doi factori prezentaţi

3.5. Indicatorii eficienţei economice

Indicatorii eficienţei economice reflectă rentabilitatea unei

- consumul specific de factori de producţie, care arată o eficienţă

Consumul de factori de productie

- coeficientul capitalului, care arată o eficienţă cu atât mai mare

- productivitatea muncii, care arată eficienţa cu care este

4.1. Economia naţională şi componentele ei

Economiile naţionale sunt sisteme de activităţi economice care

Fig. nr. 2 – Economia naţională13

Complexitatea activităţilor economice din cadrul economiilor

4.2. Structura economiei naţionale

Sistemul ce formează fiecare economie naţională este constituit

4.3. Agenţii economici

Fiecare dintre activităţile economice existente este executată de

4.4. Circuitul şi fluxurile activităţii economice

Fluxurile economice reprezintă ansamblul legăturilor sau

Fig. nr. 3 – Fluxurile economice dintre întreprinderi şi gospodării

5.1. Economia naturală

De-a lungul timpului, au existat câteva tipuri principale de

5.2. Constituirea şi afirmarea economiei de schimb

Economia de schimb a apărut atunci când producţia realizată în

5.3. Economia de piaţă

Dezvoltarea economiei de schimb a condus la constituirea şi

6.1. Întreprinderea şi întreprinzătorul

Întreprinderile reprezintă un important tip de agent economic,

6.2. Indicatorii activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii de producţie, bunurile şi serviciile produse,