Sunteți pe pagina 1din 98

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI – FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Codruţa DURA Dorina NIŢĂ

PETROŞANI
2005
CUPRINS

CAPITOLUL I: INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR


ECONOMICE……………………………………………………... 3
1.1. Gândirea economică şi importanţa cunoaşterii istoriei gândirii
economice…………………………………………………………... 3
1.2. Doctrinele şi curentele de gândire economică şi legăturile ei cu
ştiinţa economică…………………………………………………… 4
1.3. Obiectul şi paradigma cursului de “Doctrine
economice”………............................................................................. 6
CAPITOLUL II: GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ………………… 9
2.1. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne………. 9
2.2. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu…………….. 10
2.3. Mercantilismul – primul curent de gândire economică modernă 13
CAPITOLUL III: GÂNDIREA ECONOMICĂ MODERNĂ. LIBERALISMUL
CLASIC……………………………………………………………... 18
3.1. Fiziocratismul. Fr. Quesnay – Tabloul economic………………. 18
3.2. Liberalismul clasic………………………….…………………... 21
3.3. A. Smith – Opera economică…………………………………… 23
3.4. D. Ricardo – Opera economică…………………………………. 31
3.5. J.B. Say – Opera economică…………………………………….. 37
3.6. Th.R. Malthus – Opera economică……………………………… 38
CAPITOLUL IV: FRIEDRICH LIST ŞI PROTECŢIONISMUL ECONOMIC….. 42
CAPITOLUL V: MARXISMUL……………………………………………………… 47
5.1. Premisele social-istorice ale marxismului………………………. 47
5.2. Doctrina economică marxistă…………………………………… 47
5.3. Destinul istoric al doctrinei marxiste…………………………… 52
CAPITOLUL VI: NEOCLASICISMUL………………………………………………. 55
6.1. Neoclasicismul – caracteristici, precursori ai analizei neoclasice 55
6.2. Carl Menger – opera economică………………………………... 58
6.3. William Stanley Jevons – opera economică…………………….. 60
6.4. Leon Walras – opera economică………………………………... 63
6.5. Alfred Marshall – încercarea de reconciliere între vechea şi
noua teorie clasică…………………………………………………… 65
CAPITOLUL VII: DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL…………………………… 68
7.1. Epoca lui John Maynard Keynes şi principalele ei probleme
economice……………………………………………………………. 68
7.2. Paradigma gândirii economice keynesiste……………………… 69
7.3. Modelul economic keynesist……………………………………. 70
7.4. Politica economică dirijistă preconizată de Keynes…………….. 71
7.5. Neokeynesismul………………………………………………… 72
7.6. Postkeynesismul………………………………………………… 73
CAPITOLUL VIII: NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL
CONTEMPORAN………………………………………………….. 76
8.1. Neoliberalismul – trăsături generale……………………………. 76
8.2. Contribuţia lui Friedrich Augustus von Hayek la ştiinţele
economice……………………………………………………………. 77
8.3. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago………………………. 79
CAPITOLUL IX: GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ…………………. 84
9.1. Mersul ideilor economice în România până la 1859……………. 84
9.1.1. Consideraţiile economice ale lui Dimitrie Cantemir………... 85
9.1.2. Şcoala transilvană de gândire economică…………………… 85
9.1.3. Nicolae Bălcescu – opera economică……………………….. 87
9.2. Gândirea economică din România între 1859-1918…………….. 88
9.2.1. Opera economică a lui P.S. Aurelian ………………………. 89
9.2.2. Opera economică a lui C. Dobrogeanu-Gherea…………….. 91
9.3. Gândirea economică din România interbelică (1918-1940)……. 93
9.3.1. Mihail Manoilescu– teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional……………………………………………………….. 94
9.3.2 Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu…………………. 96
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….. 98
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR
ECONOMICE

1.1. Gândirea economică şi importanţa cunoaşterii istoriei gândirii economice.


Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor
economice, ca şi tendinţele şi evoluţia principalelor curente de gândire economică este
necesară efectuarea, chiar şi succintă, a unei incursiuni în istoria gândirii economice.
Gândirea economică este un fenomen complex care se modifică în decursul timpului.
Izvorul gândirii economice îl constituie viaţa sau activitatea economică a oamenilor sau mai
pe scurt economia.
Gândirea economică reprezintă ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa economică a
societăţii (idei, opinii, teorii, doctrine economice etc.) rezultate în urma interacţiunii dintre
caracteristicile obiective ale mediului social (şi implicit ale mediului natural) în care se fac
reflecţii şi calităţile subiective ale celor ce fac respectivele reflecţii (în principal – interesele
lor).
Calitatea acestor reflecţii economice (idei, teorii, doctrine) depinde de mulţi factori,
dintre care trei relativ mai importanţi:
- sfera de cuprindere a acestor reflecţii (întreprindere, economia naţională, economia
mondială);
- interesele pe care le exprimă şi le apără gânditorul respectiv;
- erudiţia lui (gradul lui de înzestrare cu cunoştinţe de specialitate).
După gradul de pătrundere în natura fenomenelor şi proceselor economice comentate
(sau nivelul teoretic al reflecţiilor economice) reflecţiile pot să facă parte fie din cunoaşterea
comună, la care participă toţi oamenii în viaţa de toate zilele, fie din cunoaşterea specializată,
practicată de persoanele care au ales drept domeniu predilect de cercetare viaţa economică
(economişti). La rândul lor, se pot face reflecţii fie cu caracter empiric (bazate pe
experimente), fie cu caracter teoretic sau ştiinţific, în sensul că pentru formularea lor s-a
recurs la un instrumentar analitic mai mult sau mai puţin sofisticat (inducţie, deducţie,
abstractizare, modelare economico-matematică etc.).

3
Evenimentul de vârf al istoriei gândirii economice l-a reprezentat crearea economiei
politice ca ştiinţă autonomă în epoca modernă (sec. XVII – XIX), dezvoltarea ei fiind însoţită
de aprinse controverse ideologice, metodologice, teoretice şi de practică economică. De-a
lungul timpului s-a acumulat un imens material privind reflecţiile economice ale oamenilor,
„Doctrinele economice” având rolul de a permite delimitarea mai uşoară şi mai rapidă a
valorilor autentice de falsele valori din domeniul gândirii economice în diferite etape istorice.
La analiza teoriilor diferiţilor economişti ne pândesc două primejdii deopotrivă de
periculoase:
– de a evidenţia numai erorile lor, pierzând din vedere zestrea teoretică pe care au
moştenit-o de la predecesori şi condiţiile istorice în cadrul cărora au elaborat
opere;
– de a le exagera meritele, atribuindu-le idei ce devansează epoca în care au trăit şi
pe care aceştia nu numai că nu le-au susţinut, dar nici nu s-au gândit la ele.
Fiecare generaţie contribuie la îmbogăţirea gândirii economice şi este în acelaşi timp
obligată să-şi scrie propria sa istorie, care să pună în evidenţă ce a adăugat ea la patrimoniul
ştiinţei economice şi care este viziunea ei asupra acestui demers al istoriei.

1.2. Doctrinele şi curentele de gândire economică şi legăturile lor cu ştiinţa


economică
Economiştii care se aseamănă între ei se grupează după anumite criterii, denumind
aceste grupări, în funcţie de gradul lor de cuprindere cu termenii de „şcoli” de gândire
economică sau „curente” de gândire economică. Primele sunt grupări mai restrânse, ultimele
sunt grupări mai cuprinzătoare de economişti.
Principalele criterii pe baza cărora se formează şcolile şi curentele de gândire
economică sunt:
- comunitatea de interese materiale, social-politice ale membrilor acesteia;
- comunitatea de metodă (paradigmă). Paradigma (Thomas Kuhn) reprezintă un
ansamblu de principii şi metode de la care pleacă o generaţie de economişti, o
şcoală economică sau un curent de gândire economică în investigarea realităţii;
- adversităţi politico-ideologice comune faţă de alţi gânditori;
- asemănări în ceea ce priveşte ascendenţa lor culturală, poziţia teoretică, opţiunea
lor de politică economică.
Denumirile date şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. Astfel,
ele pot fi legate de:

4
- contribuţia substanţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice, fiind
denumiţi economişti clasici (de ex. Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo etc.);
- de elementele comune şi noi prezente la generaţii succesive de economişti –
economiştii neo-clasici (de ex. Carl Menger, W. St. Jevons, A. Marshall etc.) şi
economiştii neo-neoclasici (de ex. J.R. Hicks, L. von Mises, F. Hayek etc.);
- metodologia la care aderă respectivii economişti – şcoala marginalistă (acordă
prioritate calculului marginal în explicarea unor procese economice) sau şcoala
istorică germană (acordă prioritate investigaţiilor istorice privind diferitele
fenomene economice);
- oraşul de reşedinţă al principalilor ei exponenţi (de ex. Şcoala de la Viena, Şcoala
de la Chicago etc.) sau după ţara de baştină (Şcoala austriacă, Şcoala franceză
etc.).
Multe curente de gândire economică au fost denumite după:
- opţiunea de politică economică a reprezentanţilor acestora (de ex. curentul liberal,
curentul protecţionist, curentul socialist, curentul dirijist);
- numele fondatorului (de ex. marxism, keynesism) care poate fi combinat cu
diferite prefixe pentru a marca succesiunea dintre diferitele generaţii ale curentului
respectiv (de ex. postkeynesişti) sau pentru a-i lega de ţara lor de baştină (de ex.
austro marxism);
- concepţia reprezentanţilor lor faţă de modul cum trebuie operate schimbările în
societate (de ex. conservatori, liberali, radicali, revoluţionari, reformişti, anarhişti
etc.).
Elementul esenţial de care trebuie să se ţină seama în caracterizarea diferitelor
doctrine şi curente de gândire economică este capacitatea diferiţilor autori de a percepe
problemele majore din timpul lor şi de a le explica în mod convingător, respectiv nivelul
teoretic al explicaţiilor şi eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac
pe această bază.
De menţionat că în sânul aceluiaşi curent de gândire economică pot fi reunite mai
multe şcoli, eventual nuanţe de gândire economică. Astfel, în cadrul curentului neoclasic de la
sfârşitul sec. XIX se întâlnesc: şcoala psihologică (W.St. Jevons, C. Menger, E. Böhm –
Bawerk) şi şcoala matematică (L. Walras, V. Pareto). La rândul lor, curentele de gândire
economică pot forma într-un interval de timp mai îndelungat o orientare sau o tendinţă, iar
dacă este vorba de un interval secular sau multisecular o megatendinţă. În epoca modernă şi
contemporană s-au înfruntat permanent două astfel de megatendinţe: liberalismul şi
marxismul.

5
Nu tot ce susţin şcolile şi curentele de gândire economică se dovedeşte a fi de valoare.
Este sarcina istoricilor gândirii economice să delimiteze ce este de valoare autentică faţă de
erorile şi prejudecăţile susţinute de diferite categorii de economişti, doctrine, şcoli şi curente
de gândire economică. Este clar faptul că informaţiile locale, deciziile individuale pe termen
scurt şi, în unele privinţe, chiar deciziile naţionale apar insuficiente şi riscante dacă se fac la
întâmplare, ignorând adevărurile condensate în teoriile şi doctrinele economice validate de
istorie.
Este greu de presupus că activitatea economică poate fi eficientă în condiţiile
complicate din zilele noastre fără ajutorul calificat al ştiinţei specializate în domeniu şi fără
cunoaşterea rădăcinilor ei istorice, respectiv doctrinele şi curentele de gândire economică,
precum şi istoria lor.

1.3. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice”


Definiţie. Într-o formulare simplă şi scurtă, se poate spune că obiectul cursului de
„Doctrine economice” îl constituie urmărirea mersului ideilor economice de-a lungul
timpului, la scară mondială şi naţională, precum şi destinul lor istoric.
Într-o altă formulare putem spune că obiectul „Doctrinelor economice” constă în
geneza, esenţa şi rolul principalelor teorii, doctrine şi curente de gândire economică din
întreaga lume şi din ţara noastră în epoca modernă şi contemporană.
„Doctrinele economice” caută să răspundă la întrebări cum ar fi:
- când şi din ce cauze au apărut şi cum au evoluat diferitele teorii, doctrine, şcoli şi
curente de gândire economică?
- ce interese au exprimat sau au apărat ele?
- ce contribuţii au avut ele la dezvoltarea teoriei economice, a ştiinţei economice şi
la motivarea diferitelor politici economice?
- care a fost destinul istoric al diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire
economică?
- ce învăţăminte putem trage din succesele şi eşecurile diferitelor teorii, doctrine,
şcoli, curente economice?
- ce credibilitate au în zilele noastre cele mai cunoscute teorii, doctrine, şcoli,
curente de gândire economică din trecut?
De dată mai recentă, în cercetarea gândirii economice s-a statornicit şi se utilizează
termenul de paradigmă. Preluat din lingvistică şi filozofie, noţiunea de paradigmă exprimă
ansamblul de principii şi teze pe care se întemeiază cercetarea unui domeniu al realităţii în
dinamica sa. În domeniul economic, paradigma poate fi înţeleasă ca un model logic de

6
gândire constituit dintr-o sursă comună şi acceptată de probleme, un ansamblul de
principii şi procedee de cercetare, un set de rezolvări ale acestor probleme, precum şi un
sistem de criterii de evaluare a soluţiilor elaborate şi a rezultatelor obţinute.
Geneza, esenţa şi rolul gândirii economice sunt condiţionate de o serie de factori de
natură obiectivă şi subiectivă dintre care menţionăm mediul economico-social (principalul
factor obiectiv) sau optica prin care priveşte economistul respectiv problemele aflate la
ordinea zilei (principalul factor subiectiv), determinată de interesele materiale pe care le
exprimă şi care depind atât de calităţile lui individuale cât şi de interesele personale şi de grup
şi pe care le apără.
Pentru a identifica în mod corect mesajul şi aportul real al fiecărei teorii sau doctrine
economice, al fiecărui gânditor sau curent de gândire economică este necesar să ţinem seama
de toţi factorii, fără excepţie. Pe plan metodologic, această cerinţă îmbracă forma unui
ansamblu de repere interdependente sau criterii denumite şi paradigmă. În esenţă este vorba
de 6 repere sau criterii mai importante, şi anume: criteriul epocii, al opticii, al filiaţiunii de
idei, criteriul valorii cognitive, al rolului practic şi al destinului istoric al respectivelor teorii,
doctrine, şcoli şi curente de gândire economică.
Pe parcursul istoriei, unele teorii se învechesc şi apar în schimb altele. Noile teorii
preiau ceea ce este peren din vechile teorii şi abandonează ceea ce este învechit, depăşit
istoriceşte. Problema apariţiei noilor teorii şi în general a revoluţiilor ştiinţifice a fost analizată
de Th. Kuhn în „Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) şi de Karl Popper în „Logica
descoperirii ştiinţifice” (1935). Kuhn a introdus conceptul de paradigmă pe care o defineşte ca
fiind ansamblul de teorii, de tehnici, de valori împărţite de comunitatea oamenilor de ştiinţă, o
matrice a ştiinţei ce furnizează armătura conceptuală a cercetării; ea conţine generalizări
simbolice, care permit construcţia de rafinamente logice şi matematice şi care joacă rolul de
legi sau definiţii.
Fiecărei doctrine sau curent de gândire economică îi este specifică o anumită
paradigmă. Înlocuirea unei paradigme vechi cu una nouă sau altfel spus trecerea la altă
paradigmă se datorează înmulţirii anomaliilor şi erodării paradigmei tradiţionale care duce la
nemulţumirea cercetătorilor faţă de vechiul mod de gândire, la o stare de criză în ştiinţă care
obligă la căutarea unei soluţii, a unei ieşiri din impas.
Putem spune deci că în cadrul ştiinţei economice întâlnim atât o dezvoltare cumulativă
de idei şi teorii de aceeaşi natură, făurite pe baza aceleiaşi paradigme, cât şi o dezvoltare
necumulativă în timpul cărora se schimbă total sau parţial vechea paradigmă şi sunt elaborate
teorii cu totul noi care pot să contrazică total sau parţial vechile teorii din domeniul respectiv.

7
Analiza istoriei gândirii economice din cele mai vechi timpuri duce la concluzia că
formarea şi dezvoltarea istoriei gândirii economice au contribuit toate popoarele lumii,
indiferent de mărimea lor. Cu atât mai mult este valabilă aceasta în epoca actuală când are loc
un adevărat dialog al culturilor popoarelor lumii.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Evidenţiaţi importanţa cunoaşterii evoluţiei gândirii economice.


2. Care sunt în opinia dumneavoastră elementele care determină diferenţele dintre reflecţiile
economice aparţinând unor oameni ce au trăit în aceeaşi perioadă, în aceeaşi ţară?
3. Enumeraţi criteriile care stau la baza formării şcolilor şi curentelor de gândire economică.
4. Denumirile date şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. Astfel,
denumirea acestora poate fi legată de:_____________________
5. Precizaţi principalele probleme la care caută să găsească răspunsul „Doctrinele
economice” în urma analizei teoriilor, doctrinelor şi curentelor de gândire economică din
întreaga lume şi din toate perioadele.
6. Care sunt elementele care stau la baza succesiunii teoriilor economice?

8
C A P I T O L U L II
GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ

2.1. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne


Reflecţiile oamenilor cu privire la activitatea lor economică datează din timpuri
străvechi, dar consemnarea lor în scris a avut loc mult mai târziu, multe din aceste scrieri
pierzându-se odată cu trecerea timpului.
Materialul documentar acumulat de-a lungul timpului este împărţit de specialişti pe
două perioade importante ale dezvoltării gândirii economice:
- perioada până la mijlocul sec. XVII – denumită şi gândirea economică preclasică
sau preistoria gândirii economice ştiinţifice;
- perioada de la mijlocul sec. XVII (din momentul în care începe constituirea ştiinţei
economice) până în prezent – denumită şi gândirea economică ştiinţifică sau
clasică.
La rândul ei, gândirea economică preclasică poate fi divizată în două perioade, şi
anume:
- perioada până în sec. XVI – denumită şi gândirea economică premodernă;
- perioada dintre sec. XVI şi sec. XVII – perioadă în care apare mercantilismul,
considerat primul curent de gândire economică.
Caracteristicile reflecţiilor economice din perioada gândirii economice premoderne
1. – ideile economice au avut un caracter descriptiv şi răzleţ, ele limitându-se să
povestească, să descrie anumite fenomene economice în contextul unor preocupări
de altă natură (filozofică, politică, morală, istorică etc.); exemplu: Upanişadele,
codul lui Hammurabi etc.;
2. – nu au existat lucrări cu caracter strict economic. (S-au mai întâlnit şi excepţii
cum ar fi de exemplu „Economica” lucrare scrisă de filozoful antic din Grecia,
Xenofon);
3. – ideile economice au fost răspândite prin lucrări cu caracter politic, filozofic şi
chiar religios (de ex. „Summa theologica” a lui Toma d`Aquino);
4. – ideile economice exprimau interesele minorităţii privilegiate care deţinea puterea
politică şi economică. Cu trecerea timpului, acestora li se adaugă şi idei care
exprimau nemulţumirea celor mulţi şi oprimaţi faţă de tratamentul aspru aplicat de
cei aflaţi la putere. De asemenea se încearcă să se depăşească simpla descriere a
fenomenelor şi principiilor economice, formulându-se câteva intuiţii şi chiar

9
generalizări îndrăzneţe pentru timpul lor, anunţând astfel viitoarele progrese în
gândirea economică.

2.2. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu.


Gândirea economică în Antichitate
Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc
secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filozofie, ştiinţele naturii, politică,
religie.
Orientul Antic
Datorită vicisitudinilor condiţiilor naturale, a suprafeţelor întinse ce trebuiau
administrate şi cultivate, a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene
climatice (revărsările râurilor Nil, Tigru, Eufrat), statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-
Babilonia, Palestina) au fost organizate, aproape de la început, sub forma statului centralizat
condus de un rege şi urmat de o ierarhie de preoţi şi funcţionari. Singurul proprietar şi unicul
deţinător al puterii în stat era regele. Supuşii erau obligaţi să predea autorităţilor cea mai mare
parte (până la ¾) din produsele solului care erau păstrate în magazii, şi din care se întreţineau
funcţionarii, muncitorii, templele, armata, ofiţerii şi curtea regală. Structura socială a statelor
antice era formată din sclavi şi stăpâni, cu anumite diferenţe de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta, de la o regiune la alta.
Fie că era vorba de politeism sau monoteism, exista credinţa că tot ce exista
(Universul, omul, statul etc.) era dat de Divinitate spre a asigura binele oamenilor. Regele
primise de la Dumnezeu puterea, toată ţara, pământul şi produsele lui, iar ca executor al
voinţei el trebuia să se îngrijească de temple şi de cult.
Începând cu mileniul III î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată (care va tinde
să devină dominantă în întreaga Antichitate; spre sfârşitul mileniului I î.e.n.), să se restrângă
economia naturală pe fondul extinderii economiei de schimb, să se intensifice circulaţia
bănească etc.
Grecia antică
Spre deosebire de Orient, unde condiţiile naturale şi alte împrejurări au impus, încă de
la început, formarea statelor centralizate în Europa, diversitatea cadrului natural,
eterogenitatea resurselor şi formelor de relief, alături de alte condiţii sociale, au contribuit la
menţinerea – pentru o perioadă relativ mai lungă – a caracterului descentralizat al activităţilor
umane (cu excepţia Imperiului Grecesc din perioada lui Alexandru Macedon şi apoi a
Imperiului Roman – formate şi destrămate în Antichitate – celelalte state naţionale s-au
format spre sfârşitul Evului Mediu).

10
Popor de munteni şi păstori, grecii posedau un dezvoltat spirit de independenţă şi
demnitate, mult curaj şi iniţiativă. Îmbinând elemente împrumutate de la alte popoare (de la
fenicieni – arta navigaţiei şi alfabetul, de la egipteni – secera; carul cu roate, cultura cepei,
mazărei; arta de a prelucra sticla; prelucrarea metalelor, papirusul etc. din Asia Mică – arta
construirii templelor, cultura viţei-de-vie şi a măslinului; maşinile de asediu etc.) cu elemente
proprii, grecii au creat o cultură nouă, originală, mult superioară celorlalte culturi ale
Antichităţii.
Trăind ca cetăţeni liberi în oraşele lor – polisuri – grecii găseau timp, odată eliberaţi de
grijile materiale, să se dedice afacerilor personale şi politicii, cultivării spiritului şi corpului.
Civilizaţia lor este individualizată şi în ea s-au dezvoltat, în mod original, toate funcţiile vieţii,
atât cele economico-sociale, cât şi cele artistice şi intelectuale.
Societatea, ca şi gândirea Greciei Antice, prezintă anumite trăsături care reflectă
caracterul de unicat în întreaga istorie a omenirii:
1. caracterul profund uman al societăţii;
2. întreaga existenţă şi gândire au fost privite ca fapte politice;
3. ideea de bine este ideea centrală a acţiunii politice şi a gândirii;
4. gândirea, reflecţia erau considerate valori supreme;
5. bogăţia nu era un scop în bine, ci un mijloc pus în slujba binelui comun şi individual;
6. a fost prima structură socială organizată democratic din istorie (Constituţia lui Solon –
prima Constituţie din lume; primele parlamente; promovarea în structurile superioare ale
societăţii nu era condiţionată de avere, ci de valoarea intelectuală şi morală a individului;
au instituit practica declarării averilor de către oamenii politici).
În Grecia, politica avea prioritate faţă de economie, forma economiei fiind
determinată de forma de stat.
Dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai culturii Greciei Antice cu contribuţii şi în
domeniul economic amintim: Heraclit, Xenofon, Platon, Aristotel.
Xenofon (430-355 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, a scris primele lucrări
consacrate în exclusivitate analizei fenomenelor economice. Lucrările lui economice mai
cunoscute au fost: „Oeconomikos”, „De vestigalibus”, „Veniturile Aticei”, „Hicron”. Aria
preocupărilor lui Xenofon este foarte largă, mergând de la analiza „diviziunii muncii” la
„venituri”, „bani”, „politică economică”. Pentru Xenofon, „economia” apare ca fiind acea
ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea şi cum să-şi
organizeze cât mai bine propria activitate.
Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor
imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi, în timp ce meseriile şi comerţul erau

11
considerate ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi, trebuind să fie lăsate în seama sclavilor
şi străinilor.
Platon (427-347 î.e.n.). Dintre cele mai importante lucrări ale sale amintim:
„Republica”, „Politica” şi cele 12 cărţi ale „Legilor”. Pentru Platon, viaţa socială trebuie
supusă regulilor justiţiei, acestea având o valoare absolută. Justiţia însă se poate realiza numai
în cadrul statului. Tabloul statului ideal a fost trasat de Platon în „Republica” pentru ca mai
apoi în „Politica” el să încerce să explice de ce cetăţile reale sunt imperfecte; în sfârşit, în
„Legile” Platon cercetează mijloacele de apropiere treptată a realităţii de ideal.
Aristotel (384-322 î.e.n.). Gândirea economică a lui Aristotel a fost sintetizată în
operele: „Politica”, „Etica nicomahică”, „Constituţia ateniană”, „Etica eudemică”.
Aristotel considera ca fiind normală împărţirea societăţii în două clase sociale:
- oamenii liberi;
- sclavii (cărora le era încredinţată munca).
Principalele activităţi prin care puteau fi obţinute bunurile utile societăţii erau
agricultura, creşterea animalelor, pescuitul, vânătoarea (comerţul era o activitate
condamnabilă ce trebuia lăsat străinilor).
Aristotel sesizează şi cele două forme ale valorii unui bun:
- valoarea de întrebuinţare, dată de proprietăţile intrinseci ale bunului;
- valoarea de schimb, dată de proprietatea bunului de a satisface o nevoie indirect,
prin intermediul bunului cu care se schimbă.
Evul Mediu
O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întrevede odată cu trecerea
societăţii la feudalism. Din punct de vedere socio-politic, asistăm la un puternic proces de
stratificare socială. În cadrul său, apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pământului
şi se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. O dată cu accentuarea
stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale
ale societăţii – clasa feudalilor, iobagilor şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei
bisericii şi a doctrinei creştine.
Gândirea economică era subordonată teologiei, supusă unui ansamblu de norme
juridice şi psihologice de origine religioasă. Biserica creştină urmărea, în principal, o revoluţie
de ordin moral a societăţii, dar în subsidiar răzbat idei economice, cum ar fi condamnarea
comerţului şi cămătăriei, a luxului şi profitului exagerat, propovăduirea actelor de caritate şi
altele.

12
Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină
şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme dominaţia religioasă, în vreme ce pătura
laică va căuta să lupte pentru propria sa independenţă.
Fără îndoială, cel mai important gânditor al acestei perioade a fost Toma d’Aquino
(1225-1274). Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă „Summa theologica” alături de care
mai menţionăm şi lucrări de „De regimine principium”, „De emotione et ventitione ad
tempus”, „De regimine Judeorum” şi „De usurus”, scrieri în care se fac o serie de referiri la
proprietate, preţ, dobândă, bani.
Toma d’Aquino introduce în gândirea economică noţiunea de „just” vorbind despre
„profit just”, „preţ just”, „salariu just” fără a reuşi să le definească, eşecul datorându-se
faptului că autorul a avut în vedere perceptele morale şi nu noţiunile economice în sine.
Toma d’Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta
funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului
zilnic şi să-şi poată ocupa timpul cu cultivarea orizontului lor spiritual.
Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma d’Aquino nu exclude
schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar. Vânzarea şi cumpărarea au apărut
în folosul comun al societăţii, „căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers”.
Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, Toma d’Aquino a avut o atitudine de
tolerare faţă de comerţ şi profitul comercial. În ceea ce priveşte dobânda, el a condamnat-o
iniţial în condiţiile în care prin intermediul ei creditorul recuperează o valoare mai mare decât
cea cedată (în concepţia sa câştigul trebuia să rezulte din muncă şi nu din manevrarea
banilor). Cu timpul său, pe măsură ce dezvoltarea economică cerea tot mai multe capitaluri, s-
a văzut nevoit să accepte creditul bănesc alături de practicarea unui nivel destul de ridicat al
dobânzilor.
Prin analiza făcută diferitelor concepte şi categorii economice, prin ansamblul de
instrumente utilizate, scriitorii medievali au pus bazele ştiinţei economice şi au anticipat idei
care vor fi dezvoltate de către economiştii secolelor următoare.

2.3. Mercantilismul – primul curent de gândire economică modernă (sec. XVI –


XVII).
Mercantilismul a apărut şi s-a dezvoltat în perioada descompunerii feudalismului, când
o nouă clasă socială – burghezia – era interesată în accelerarea procesului acumulării
primitive a capitalului.
Denumirea de mercantilism provine de la cuvintele italieneşti: “mercato” – piaţă,
“mercante” – negustor şi “mercantile” – negustoresc.

13
De fapt ce este mercantilismul? După M. Dubois, el este “teoria îmbogăţirii naţiunilor
prin acumularea metalelor preţioase”. După Ingram, mercantilismul este concepţia după care
“bogăţia se identifică cu banii”. Eli F. Heckscher arată că mercantilismul a fost “un sistem de
gândire economică, care considerând metalele preţioase – forma supremă a bogăţiei – antrena
statul în acţiuni de politică economică şi de mecanism economic, metalistă protoindustrială,
comercialistă şi financiară”.
Mercantilismul este considerat primul curent de gândire economică modernă.
Modernitatea lui derivă din două împrejurări: pe de o parte, preocuparea de laicizare a gândirii
economice, de separare a acesteia de problemele religioase, iar pe de altă parte, contribuţia lui
la autonomizarea gândirii economice, la consacrarea ei ca un domeniu distinct al culturii
spirituale a popoarelor.
Apariţia şi dezvoltarea acestui curent în gândirea economică a fost favorizată şi de
câteva evenimente importante din istoria universală, cum ar fi:
- marile descoperiri geografice în urma cărora Europa a beneficiat de cantităţi
imense de metale preţioase, surse inepuizabile de materii prime şi chiar forţă de
muncă în paralel cu „apariţia unor pieţe” ce asigurau imense debuşee pentru
produsele europene;
- s-a produs o importantă acumulare de capital care a servit la crearea de
manufacturi sau de noi activităţi comerciale;
- reforma religioasă care a modificat cursul ideilor;
- apariţia primelor state moderne – Franţa lui Ludovic al XI-lea, Anglia lui
Henric al VIII-lea, Imperiul lui Carol Quintul.
În secolul XIX, gândirea mercantilistă a fost interpretată relativ eronat. Astfel, se
considera că doctrina economică mercantilistă se întemeiază pe trei idei caracteristice:
1. forma ideală sau esenţială a bogăţiei sunt banii, respectiv metalele preţioase din
care erau confecţionaţi aceştia, preocupându-se de acumularea unei cantităţi cât
mai mari de aur şi argint;
2. scopul oricărei activităţi lucrative, inclusiv al comerţului, îl reprezintă profitul care
apare în procesul circulaţiei mărfurilor ca rezultat al diferenţei dintre preţul de
vânzare şi cumpărare al bunurilor. (Admiteau caracterul neechivalent al
schimbului atât pe piaţa internă cât şi externă, adică în cazul unui schimb, unul din
participanţi pierde iar celălalt câştigă. Dacă privim însă, la nivel macroeconomic,
fiecare negustor apare pe piaţă în dublă ipostază, aceea de vânzător-cumpărător şi
astfel, explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre

14
achiziţia şi vânzarea produselor nu mai are fundament. Deci, nici profitul şi nici
sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism);
3. cea mai profitabilă sferă de activitate era, după părerea lor, comerţul exterior
pentru că asigura aducerea în graniţele ţării a metalelor preţioase şi realizarea celor
mai ridicate profituri.
Corolarul practic al doctrinei mercantiliste l-a constituit preocuparea pentru sporirea
rezervei de metale preţioase, ducându-se o politică externă protecţionistă prin care se
practicau taxe vamale mari împotriva negustorilor străini.
Astăzi, după studii serioase efectuate asupra gândirii mercantiliste de către E.
Hecksher, J.A. Schumpeter şi J.M. Keynes această interpretare a cunoscut o revizuire
completă:
1. nu a existat niciodată o „şcoală mercantilistă” propriu-zisă. Autorii mercantilişti nu au
utilizat niciodată acest nume şi nu s-au ataşat unei idei fundamentale comune, discuţiile
dintre ei fiind permanente. Numele de „mercantilişti” le-a fost atribuit ulterior de către A.
Smith şi apoi K. Marx pentru a putea critica mai uşor ideile acestora;
2. este eronată afirmaţia potrivit căreia „mercantiliştii” au confundat banii cu bogăţia. Pentru
cei mai mulţi dintre ei banii nu erau esenţa bogăţiei ci mijlocul de sporire a acesteia;
3. gânditorii „mercantilişti” nu numai că au realizat excelente analize ale mecanismelor
economice, dar au pus şi dificila problemă a „creşterii economice”.
În dezvoltarea lui istorică, mercantilismul a parcurs trei etape:
- mercantilismul timpuriu (sec. XVI) care pune accentul pe sporirea rezervei de
metale preţioase şi o politică economică externă protecţionistă dură şi rigidă,
admiţând chiar jaful din bogăţia altor ţări. Acest punct de vedere a fost susţinut
mai ales de spanioli (L. Ortiz) şi portughezi, dar şi de unii englezi (W. Stafford).
Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu numai o dovadă a
îmbogăţirii, ci şi o sursă de îmbogăţire. Ele au interzis – mai ales în Spania –
ieşirea de metale preţioase şi au organizat sistemul balanţei contractelor (ţara
„A” poate cumpăra de la ţara „B” atâta timp cât ţara „B” cumpără de la ţara „A”).
Unii economişti spanioli au avut – se pare – anumite indicii ale influenţei cantităţii
de bani asupra preţurilor;
- mercantilismul matur (sec. XVII) în care teoria cantitativă a banilor este
depăşită. „Nu abundenţa de aur şi argint, cantitatea de perle şi de diamante face
statele bogate şi opulente, ci bunurile necesare vieţii” (Antoine de Montchrestien -
„Traité de l’economie politique”). Concluzia: bogăţia este dată de cantitatea de
produse consumabile şi o ţară cu atât mai bogată cu cât produce mai multe. Cele

15
mai profitabile activităţi economice erau considerate industria şi comerţul.
Mercantilismul matur admitea circulaţia mărfurilor şi a banilor în ambele sensuri
(în şi dinspre ţara respectivă) cu condiţia ca soldul comerţului exterior să fie activ
(export > import);
- mercantilismul târziu (sec. XVIII) a pus accent pe cercetarea mijloacelor
potrivite să asigure prosperitatea naţiunilor; problemele referitoare la bani şi la
dobândă au devenit foarte importante în timp ce studiile economice au devenit mai
analitice.
Limitele mai evidente ale gândirii economice mercantiliste constau în:
- exagerarea rolului banilor;
- cercetarea cu precădere a sferei circulaţiei mărfurilor şi a banilor, ignorând rolul
producţiei;
- reduceau sfera de producere a profitului doar la comerţ.
Dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent amintim: W. Petty, J. Law, J. Bodin,
Th. Munn, J. Child, J.B. Colbert, Cromwell.

William Petty (1623 – 1687)


Este un autor important ce face o figură oarecum aparte în rândul mercantiliştilor. În
plan doctrinar, teoretic, el pregăteşte tranziţia la şcoala liberală clasică, asigurând legătura
între mercantilism şi liberalismul clasic.
Lucrări reprezentative:
- “Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor” (1662);
- “Aritmetica politică” (1677);
- “Câte ceva despre bani” (1682).
În concepţia lui Petty, factorii determinanţi ai producţiei sunt: munca şi capitalul. Lui
îi aparţine expresia conform căreia “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce
pământul îi este mamă”.
Este primul economist care acreditează şi susţine ideea că izvorul şi substanţa valorii
mărfii este munca omului, iar mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă cheltuită cu
producerea mărfii respectivă. Drept măsură a valorii, Petty propune timpul individual cheltuit
cu producerea mărfii respective. El susţine că există un raport direct proporţional între valoare
şi timpul de muncă şi unul invers proporţional între valoare şi productivitatea muncii.
Ceea ce a determinat încadrarea lui Petty printre mercantilişti, este faptul că el
consideră că numai munca depusă în domeniul extragerii metalelor preţioase ar crea valoare
în mod nemijlocit.

16
Cu ajutorul teoriei valorii, el încearcă să explice şi alte categorii economice, cum ar fi:
renta funciară, dobânda, salariul, preţul pământului etc. Astfel, renta funciară este definită ca
fiind surplusul de valoare ce rămâne după ce se scad cheltuielile de producţie din valoarea
mărfurilor agricole. (Această teorie constituie un început al teoriei plusvalorii dezvoltată mai
târziu de Marx).
Petty subliniază importanţa diviziunii sociale a muncii pentru creşterea productivităţii
şi a bogăţiei şi dezaprobă activităţile neproductive. Preocuparea pentru creşterea economică
este o dominantă a gândirii sale.
În domeniul monetar, Petty propune emiterea şi utilizarea în comerţul intern a banilor
de hârtie şi folosirea metalelor preţioase doar în comerţul exterior.
W. Petty a fost o personalitate reprezentativă a timpului său, ce a deschis noi
perspective în ştiinţa economică, pregătind apariţia doctrinei clasice.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi principalele perioade în care este divizată gândirea economică.


2. Enumeraţi cele mai importante caracteristici ale reflecţiilor economice din perioada
gândirii economice premoderne.
3. Care sunt motivele pentru care „Codul lui Hammurabi” este considerat o lucrare din care
răzbat o serie de idei cu caracter economic?
4. Elaboraţi un scurt referat pe baza căruia să reiasă modul în care Platon vedea „societatea
ideală”.
5. Care sunt în opinia dumneavoastră motivele care au determinat biserica creştină să deţină
un rol important în emiterea şi răspândirea ideilor economice în Evul Mediu?
6. Potrivit doctrinei mercantiliste, avuţia unei naţiuni era dată de ___________, politica
economică preferată fiind _________________
7. Argumentaţi de ce este considerat mercantilismul primul curent de gândire economică
modernă.
8. Explicaţi sintagma „munca este tată şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul îi
este mamă”. (W.Petty)

17
C A P I T O L U L III
GÂNDIREA ECONOMICĂ MODERNĂ
LIBERALISMUL CLASIC

3.1. Fiziocratismul. Fr. Quesnay – Tabloul economic


Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi a politicilor
economice de această factură, au determinat în timp un declin accentuat al sectorului agricol,
sacrificat în favoarea dezvoltării industriale, asistând la un adevărat exod al populaţiei rurale
spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate.
Constatând că economia devenea tot mai săracă deşi, prin export erau acumulate
cantităţi tot mai mari de numerar, economiştii şi-au dat seama de greşeala făcută, şi anume,
identificarea banilor cu avuţia.
Pe fundalul acestor stări negative, ia naştere gândirea economică fiziocrată, ca o
reacţie critică la aceste realităţi.
Fiziocraţii au fost un grup destul de numeros de economişti liberali francezi de la
mijlocul sec. XVIII care au format o adevărată “şcoală” de gândire economică în frunte cu Fr.
Quesnay. Au mai făcut parte din această şcoală gânditori ca: Mirabeau, abatele Baudeau,
Dupont de Nemours, A.R.J. Turgot.
Numărul mare de adepţi francezi ai acestui curent de gândire economică poate fi pus
în legătură cu condiţiile şi tradiţiile Franţei în domeniul agriculturii, dar şi cu interesul
burgheziei agrare din această ţară de a-şi mări mai rapid profiturile într-o ramură care, virtual,
nu cere investiţii prea mari în comparaţie cu industria.
Denumirea fiziocraţilor derivă din cuvintele “physis” (natură) şi “krator” (putere) şi
redă pe scurt esenţa liberală a concepţiei lor despre societate şi libertatea de mişcare a
individului, respectiv atotputernicia legilor “naturale” după care se mişcă societatea,
dezaprobând voluntarismul şi intervenţionismul mercantiliştilor şi opunându-i concepţia lor
despre ordinea naturală sau firească din societate.
Cele mai importante trăsături ale şcolii fiziocrate pot fi sintetizate astfel:
- susţinerea politicii economice a liberului schimb, respingând protecţionismul
promovat de mercantilişti cât şi orice intervenţie a statului în economie. Această
concepţie a fiziocraţilor a fost sintetizată sub forma unei maxime: “laisser faire,
laisser passer, le monde va de lui même” (“lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor
firesc”);

18
- considerau că bogăţia este reprezentată de bunuri utile satisfacerii trebuinţelor şi
nu de bani sau metale preţioase, aşa cum susţineau mercantiliştii;
- izvorul bogăţiei se găseşte în producţie, îndeosebi în agricultură. Chiar dacă
admiteau că în comerţ se obţine profit, fiziocraţii considerau că singurul domeniu
în care era creat “produsul net” sau plusul de valoare peste cheltuielile de
producţie era agricultura. Industria era considerată ramură sterilă, incapabilă să
producă produs net, deoarece ea se limita doar la prelucrarea materiilor prime
oferite de agricultură;
- au transferat obiectul de studiu al Economiei politice din sfera circulaţiei în sfera
producţiei, studiind mai intens producţia agricolă, şi mai apoi producţia
neagricolă (în special industrială);
- a fost prima care a studiat structura de clasă a societăţii prin prisma activităţii
economice. Cele trei clase „producătorii”, „proprietarii” şi „sterilii” aveau roluri
economice bine definite.
Cea mai remarcabilă realizare ştiinţifică a gândirii economice fiziocrate o reprezintă
“Tabloul economic” elaborat de Fr. Quesnay şi pe care acesta îl prezintă în două lucrări
“Tabloul economic” (1758) şi “Analiza tabloului economic” (1766).
În aceste lucrări el punea în circulaţie teza fiziocrată a îmbogăţirii naţiunii prin
agricultură. “Guvernul şi naţiunea – spunea Fr. Quesnay – să nu piardă niciodată din vedere
că pământul este unicul izvor al bogăţiilor şi că ceea ce le înmulţeşte este agricultura”.
„Tabloul economic” a lui Quesnay este primul model macroeconomic din istoria
economiei politice care redă sub forma unor combinaţii sinoptice (linii punctate în zig – zag)
modul de repartiţie al avuţiei naţionale între clasele sociale existente în Franţa la mijlocul sec.
XVIII. În concepţia lui Quesnay existau 3 clase sociale:
- clasa fermierilor (considerată singura clasă productivă sau creatoare de “produs
net”);
- clasa proprietarilor funciari (inclusiv cei care lucrau în instituţii publice) care
beneficia de întregul “produs net” fără a desfăşura activităţi economice “utile”;
- clasa sterilă (cuprindea populaţia ocupată în industrie şi în celelalte ramuri
economice în afara agriculturii) care contribuia la producerea de bunuri utile, dar
nu şi la crearea de “produs net”.
Se presupune că clasa productivă dispune de un capital iniţial în valoare de 10 mld.
livre (din care 2 mld. avansuri anuale – reprezintă cheltuielile făcute de fermier pentru
seminţe, îngrăşăminte, lucrări agricole etc. Se recuperează integral din valoarea producţiei
anului respectiv şi pot fi asimilate capitalului circulant). Prin utilizarea acestuia se obţine o

19
producţie agricolă anuală de 5 mld. livre (obţinută în Franţa la vremea respectivă). Din
această producţie, 2 mld. reprezintă recuperarea capitalului circulant, cele 3 mld. rămase intră
în procesul de circulaţie (2 mld. sub formă de alimente şi 1 mld. sub formă de materii prime).
Se pot distinge 2 tipuri de circulaţie:
- completă (între cele 3 clase) şi incompletă (numai între 2 clase).
Fluxul 1 - arendaşii plătesc proprietarilor funciari 2 mld. bani lichizi pe care îi deţin;
Fluxul 2 - 1 mld. din cele două se întoarce la clasa productivă pentru cumpărare de
alimente necesare proprietarilor (circulaţie incompletă);
Fluxul 3 - cu al 2-lea mld., proprietarii cumpără produse manufacturate de la clasa
sterilă (care avea la început produse manufacturate de 2 mld.);
Fluxul 4 - cu 1 mld. primit de la proprietari, clasa sterilă cumpără alimente de la
producători, realizând deci un circuit complet;
Fluxurile 5 şi 6 - clasa productivă vinde materii prime către clasa sterilă şi cumpără de la
aceasta produse manufacturate în valoare de 1 mld., refăcându-şi stocul.

Observaţie – Din vânzarea celor 2 mld. producţie sub formă de alimente, clasa
productivă îşi reconstituie lichiditatea de 2 mld. necesară pentru plata rentei de la anul.
Concluzie – La un capital total investit de 10 mld. se obţine un excedent de 3 mld. din
care 2 mld. a reprezentat renta datorată proprietarilor funciari, iar 1 mld. reprezintă dobânda la
capital investit (deci 10%) aflată în mâna producătorilor.
Pe baza acestui „Tablou” au fost trase două importante concluzii:
1. ca urmare a circulaţiei şi repartiţiei produsului social anual se restabilesc
condiţiile existente la începutul activităţii şi care permit reluarea ei la aceeaşi
scară (reproducţia simplă a capitalului);
2. din moment ce întregul “produs net” realizat de fermieri ajunge în mâinile
proprietarilor funciari este logic ca aceştia să fie singurii care plătesc impozit
(impozit funciar unic).
Principalele merite ale “Tabloului economic” constau în:
- a examinat producţia în sensul repetării ei, deci ca proces de reproducţie la scara
unei întregi ţări;
- a reprezentat prima schemă a reproducţiei simple a capitalului social din literatura
economică mondială;
- a analizat producţia, inclusiv circulaţia economică în dublă ipostază (materială şi
bănească);
- a evidenţiat că mobilul reproducţiei îl reprezintă produsul net şi că acesta poate fi
obţinut numai în producţie;
- a prezentat circulaţia mărfurilor şi banilor ca o latură a procesului complex al
reproducţiei capitalului social;

20
- a atras atenţia asupra respectării anumitor proporţii în derularea fluxurilor
economice pentru ca procesul să continue fără întreruperi.

Tabloul economic al lui Fr. Quesnay


CLASA PROPRIETARILOR

+2 mld. rentă încasată de la clasa


productivă

-1 mld. alimente cumpărate de la


clasa productivă

-1 mld. produse manufacturate


CLASA PRODUCTIVĂ cumpărate de la clasa sterilă
3 mld. sold existent la
începutul perioadei Ǿ

-2 mld. rentă plătită


proprietarilor funciari
CLASA STERILĂ
-1 mld. produse
manufacturate cumpărate de +1 mld încasări produse
la clasa sterilă manufacturate vândute clasei
proprietarilor
+1mld. încasări pentru ali-
mente vândute proprietarilor +1 mld . produse manufacturate
+1mld. încasări pentru ali- vândute clasei productive
mente vândute clasei sterile
-1 mld. materii prime cumpărate
+1mld. încasări pentru de la clasa productivă
materii prime vândute
clasei sterile
-1mld. alimente cumpărate de
3mld. sold existent la la clasa productivă
sfârşitul perioadei
Ǿ

Pe baza doctrinei economice fiziocrate au fost luate numeroase măsuri practice de


liberalizare a economiei franceze, îndeosebi de A.R.J. Turgot care a publicat şi o interesantă
lucrare în acest sens: “Reflecţii asupra formării şi repartiţiei bogăţiilor”.

3.2. Liberalismul clasic.


Pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat pe întreg parcursul sec. XVII,
deficienţele doctrinei şi politicii economice mercantiliste s-au agravat, fiind criticate de

21
generaţiile mai noi de economişti moderni, astfel că s-a ajuns la scăderea considerabilă a
credibilităţii mercantilismului, la aşa numita “criză a mercantilismului”.
În efortul lor de a depăşi criza mercantilismului, generaţiile mai noi de economişti,
care urmăreau înnoirea gândirii economice, au operat trei schimbări esenţiale:
- au deplasat centrul investigaţiilor din sfera circulaţiei mărfurilor (a comerţului) în
sfera producţiei de bunuri materiale, proiectând apoi concluziile obţinute aici şi
asupra celorlalte sfere ale economiei (repartiţie, comerţ, consum);
- au înlocuit metoda descriptivă cu metoda analitică, respectiv abstractizarea şi
generalizarea, încercând cu ajutorul matematicii şi statisticii să descopere anumite
“regularităţi” sau “legi” în domeniul economic;
- au respins voluntarismul mercantiliştilor, pronunţându-se în favoarea libertăţii de
acţiune şi gândire a agenţilor economici şi împotriva intervenţiei statului în
economie.
Liberalismul în concepţie, teorie, doctrină şi mişcare s-a constituit treptat în sec. XVII
– XVIII. Ca orice mişcare spirituală, ştiinţifică şi practică a evoluat pe parcursul istoriei
îmbrăcând variate forme: de la anarhism (care neagă statul opunându-l pe individ statului) la
democraţie economică şi politică (care nu neagă autoritatea statului ci o admite în limite
socotite rezonabile) şi până la etatism (care zeifică statul, subordonând individul statului).
Varietatea formelor liberalismului, coexistente sau care se succed, dispuse într-o gamă largă,
face dificilă definirea lui directă şi se recurge de multe ori la determinări indirecte, prin
comparaţie.
Această schimbare de paradigmă s-a dovedit extrem de fertilă pentru procesul
cunoaşterii economice. În jurul ei s-a adunat o adevărată constelaţie de economişti
închegându-se treptat doctrina economică a liberalismului, doctrină ce va domina gândirea
economică din epoca modernă.
Atributul de clasic subliniază aportul teoretic substanţial al acestor gânditori la făurirea
ştiinţei economice şi la motivarea teoretică a politicii economice a liberului schimb.
Principalele trăsături ale paradigmei liberalismului clasic sunt:
- aspiraţia spre libertate (de gândire şi de acţiune);
- apărarea proprietăţii private şi a individualismului. Liberalii clasici erau convinşi
că cele mai bune decizii puteau fi luate de fiecare agent economic în parte în
funcţie de interesele sale;
- existenţa ordinii naturale în economie, ceea ce presupune “autoreglarea”
economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor asigurându-se astfel pe termen lung

22
alocarea raţională a resurselor pentru satisfacerea celor mai importante nevoi ale
societăţii şi funcţionarea echilibrată a economiei;
- hedonismul şi raţionalitatea;
- politica economică a liberului schimb;
- eficienţa agentului economic;
- teoria obiectivă a valorii bazată pe muncă.
Liberalismul economic clasic a început cu W. Petty,a continuat cu fiziocraţii, atingând
culmile cu A. Smith şi D. Ricardo şi sintetizat în opera lui J. S. Mill, în intervalul cuprins între
sec. XVII şi mijlocul sec. XIX.

3.3. A. Smith – Opera economică


A Smith a fost un gânditor scoţian cu preocupări multiple (literatură, filozofie,
matematică, economie), om de o vastă cultură care, aşa cum s-a mai spus, a reprezentat fidel
sec. XVIII în care a trăit şi a exprimat năzuinţele sale. Tocmai legarea de realitatea timpului
său şi înţelegerea ei profundă i-au permis lui A. Smith să reformeze cunoştinţele economice şi
să făurească un întreg sistem ştiinţific şi să devină astfel, cum avea să-l numească Fr. Engels
„Lutherul economiei politice”.
A. Smith este autorul a două lucrări de excepţie „Teoria sentimentelor umane” (în
domeniul filozofiei) şi „Avuţia Naţiunilor – Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) (în
domeniul economicului) considerată „Biblia liberalismului” din cel puţin 3 motive:
- a reuşit să reunească cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în acest
domeniu;
- a pus în discuţie numeroase probleme economice mai vechi şi mai noi la a căror
rezolvare a adus o contribuţie substanţială;
- a dat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţei şi politicii liberului
schimb, bazându-se atât pe studierea naturii omului (egoismul său, dar şi
capacitatea lui de a face aprecieri asupra propriului său comportament) cât şi pe
analiza comparativă a diferitelor sisteme de organizare a economiei cunoscute în
istorie şi a diferitelor doctrine economice dinaintea lui (mercantilismul,
fiziocratismul).
Părerile enunţate de-a lungul timpului cu privire la această operă – deşi nimeni nu-i
contestă valoarea – sunt contradictorii. Schumpeter apreciază că „Avuţia naţiunilor” „nu
conţine o singură idee, principiu sau metodă analitică în întregime nouă”. Cei care fac din
această operă a lui Smith un moment de referinţă au în vedere politica liberului schimb şi cea
colonială pentru care Smith a pledat cu ardoare. „Dar, cu toate că „Avuţia naţiunilor” nu

23
conţine nici o idee veritabil nouă şi cu toate că ea nu poate rivaliza pe plan intelectual cu
„Principia” lui Newton şi cu „Originea speciilor” a lui Darwin este totuşi o operă mare –
conchide Schumpeter – care îşi merită succesul”.
Aprecieri similare cu a lui Schumpeter întâlnim şi la alţi autori. După Mark Blaug,
merită mai mult Cantillon, Quesnay sau Turgot de a fi considerat fondatorul economiei
politice decât A. Smith.
Mark elogiază această operă datorită căreia „economia politică a devenit un tot
închegat, domeniul ei a căpătat contururi precise”, iar autorul ei este considerat ca fiind
fondatorul economiei clasice burgheze în forma ei dezvoltată.
Este neîndoielnic faptul că „Avuţia naţiunilor” reprezintă un moment de referinţă în
istoria gândirii economice, pentru că a sintetizat într-o manieră strălucită şi la momentul
oportun toate ideile economice, sociale şi politice care pluteau în aer.
Profunzimea analizei fenomenelor economice, eleganţa demersului teoretic şi
înţelepciunea economică pe care o conţine această carte fac din Smith un economist fără egal
pentru secolul lui şi cele care vor urma.
Conceptul fundamental în jurul căruia se dezvoltă întregul sistem de gândire al lui A.
Smith este „homo economicus”. Acesta reprezintă prototipul agentului economic liberal şi are
câteva trăsături distincte:
- este perfect raţional (înţelege foarte bine care este scopul său în activitatea
economică „maximizarea profitului obţinut şi minimizarea efortului necesar pentru
aceasta”);
- este perfect egoist (îşi urmăreşte doar propriul interes);
- este perfect liber (acţionează liber în economie, nefiind îngrădit decât de limitele
impuse de realizarea propriului interes. Libertatea de acţiune trebuie înţeleasă în
sensul că fiecare individ poate face orice în economie cu condiţia să nu afecteze
libertatea celorlalţi);
- este perfect concurenţial (se află în concurenţă continuă şi perfectă cu toţi);
- este perfect social (nu-şi poate realiza propriile obiective izolat ci stabilind relaţii
cu ceilalţi indivizi).
„Avuţia naţiunilor” apare la mijlocul sec. XVIII într-o perioadă în care Anglia era o
putere capitalistă care le întrecea pe celelalte prin nivelul dezvoltării economice. De
asemenea, Anglia era „stăpâna mărilor”, deţinătoarea unui imens imperiu colonial, în care
comerţul şi manufacturile ocupau un loc central.
Ideea centrală a lucrării (redată şi în titlul ei) o constituie definirea noţiunii de avuţie a
naţiunilor şi analiza factorilor sau a forţelor productive care permit sporirea ei.

24
TEORIA AVUŢIEI NAŢIUNILOR
În concepţia lui Smith, avuţia naţiunilor nu era dată de bani, aşa cum susţineau
mercantiliştii, ci de munca utilă producătoare de valori de schimb. „Munca manuală a oricărei
naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de
înlesnire a traiului, pe care le consumă anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în
ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Conceptul de bogăţie este mult mai larg la
Smith, nu se limitează numai la bani, ci se extinde la toate lucrurile necesare vieţii. Pe lângă
pământ, el consideră munca şi capitalul ca factori creatori de bogăţie.
Factorii care determină dezvoltarea avuţiei naţiunilor sunt:
1 – diviziunea muncii – considerat factorul determinant. A. Smith îşi începe „Avuţia
naţiunilor” cu „o apoteoză a diviziunii muncii”. Munca este sursa avuţiei naţionale. Mărimea
avuţiei depinde de un şir întreg de factori, între care cel mai important este productivitatea
muncii de care în esenţă depinde diviziunea muncii. Atunci când a studiat rolul muncii în
crearea şi sporirea avuţiei, Smith a fost preocupat de 2 aspecte esenţiale:
- importanţa diviziunii muncii pentru sporirea îndemânării lucrătorilor şi deci a
creşterii productivităţii muncii;
- importanţa creşterii numărului de lucrători productivi în raport cu numărul
lucrătorilor neproductivi având în vedere că numai cei dintâi participă la crearea de
avuţie, în timp ce la consumarea ei participă ambele categorii de lucrători.
Munca productivă are, în opinia lui Smith, trei caracteristici esenţiale:
- este plătită din capital;
- se fixează în obiecte materiale;
- crează profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie.
Pe baza acestor criterii, Smith susţine că munca muncitorului din industrie sau
agricultură este productivă, în timp ce munca funcţionarului de stat, a preotului, a servitorului
casnic etc. este neproductivă. Ca urmare, „un om se îmbogăţeşte întrebuinţând mulţi
muncitori, sărăceşte însă întrebuinţând mulţi servitori casnici”.
Importanţa practică a acestor adevăruri decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări
(productivi, neproductivi şi cei care nu muncesc deloc) sunt întreţinuţi din producţia anuală
totală care, cu excepţia produselor spontane ale pământului, este rodul muncii productive. În
consecinţă, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt
şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei.
2 – capitalul, de mărimea căruia depinde numărul muncitorilor productivi. O analiză a
capitalului în concepţia lui Smith va fi prezentată ulterior.

25
3 - politica economică. Smith era adeptul liberei concurenţe şi a politicii liberului
schimb opunându-se intervenţiei statului în economie. Statul nu trebuia să îndeplinească nici
un rol economic deoarece:
- orice intervenţie străină îndepărtează pe proprietar de obiectul proprietăţii sale;
- statul se dovedeşte a fi un neîndemânatic gospodar.
Smith limitează intervenţia statului numai la cazurile în care „are drept scop
promovarea bunăstării generale”. Pentru Smith neamestecul statului în economie este un
principiu general, nu o regulă absolută.

TEORIA VALORII
Problema valorii stă în centrul explicării fenomenelor economice. Smith sesizează cele
două forme ale valorii unui bun: valoarea de întrebuinţare (dată de utilitatea nemijlocită a
mărfii) şi valoarea de schimb (dată de posibilitatea dobândirii altor mărfuri în schimbul ei).
Un lucru foarte important în opera lui Smith îl reprezintă faptul că el nu este de acord
cu explicarea valorii de schimb prin valoarea de întrebuinţare arătând că o marfă poate avea o
mare valoare de întrebuinţare, dar o valoare de schimb mică, iar altă marfă o mare valoare de
schimb în timp ce valoarea ei de întrebuinţare este redusă. Ca urmare a acestei concluzii,
preocupat doar de găsirea regulii care determină raportul cantitativ în care o marfă se schimbă
pe alta, Smith exclude cu totul valoarea de întrebuinţare din sfera cercetărilor sale ocupându-
se doar de valoarea de schimb.
Atunci când studiază valoarea, Smith este preocupat să găsească răspunsuri la întrebări
ca:
1. care este izvorul valorii mărfurilor?
2. care este mărimea valorii acestora?
3. care este măsura mărimii valorii acestora?
În concepţia lui Smith, izvorul valorii mărfurilor îl reprezintă munca omenească.
Mărimea valorii mărfurilor este dată de cantitatea de muncă încorporată în bunul respectiv, iar
măsura mărimii acestei munci este dată de timpul de muncă consumat cu producerea mărfii
respective.
Aceasta este în esenţă, teoria obiectivă a valorii – muncă preluată mai târziu de o serie
de economişti ca: D. Ricardo, K. Marx etc.
Principalele critici aduse teoriei valorii sunt:
1. determinarea valorii unei mărfi când prin munca depusă pentru producerea ei,
când prin munca depusă pentru producerea mărfii cu care se schimbă, lucru
preluat şi clarificat mai târziu de Ricardo;

26
2. nesocotirea resorturilor subiective ale omului în aprecierea valorii;
3. neluarea în considerare a muncii trecute în aprecierea valorii mărfii;
4. consideră că valoarea unei mărfi se descompune în salariu, profit şi rentă pentru ca
apoi să considere că salariul, profitul şi renta sunt date dinainte, de sine stătătoare
şi le ia drept premise în stabilirea valorii mărfii. Altfel spus, în loc să considere
valoarea drept sursă a celor 3 venituri, el consideră respectivele venituri drept
sursă a valorii.
TEORIA BANILOR

Autorul „Avuţiei naţiunilor” combate teoria eronată a mercantiliştilor, conform căreia


bogăţia naţiunilor ar constitui-o banii, nevăzând în prezenţa acestora în circulaţie decât un
capital mort, care nu produce nimic.(*).
(*)„Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine comparaţi cu o
şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor grânelor şi nutreţului dintr-o
ţară, totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau de fân”.
Smith a observat că banii sunt o marfă specială, separată spontan de lumea celorlalte
mărfuri şi că ei au rolul de echivalent general al valorii. Dar, la el în concepţie se mai menţin
rămăşiţe ale mercantilismului, pentru că apreciază că banii sunt întruchiparea generală a
valorii.
Vorbind despre funcţiile banilor, Smith apreciază greşit că aceştia îndeplinesc doar
funcţia de mijloc de circulaţie „celelalte funcţii fiind doar cazuri particulare ale acestei funcţii
principale”.
Punând problema strict tehnic, pe Smith îl interesează doar faptul de a obţine o
cantitate de bani cât mai mare, dar cât mai ieftin. Pornind tocmai de la această idee, el va
prefera banii de hârtie, celor de metal (care erau mai scumpi). Marx îi reproşează lui Smith că
nu a înţeles deosebirea dintre circulaţia banilor metalici şi cea a banilor de hârtie, datorită
ostilităţii sale faţă de iluziile sistemului mercantilist.
Tot Smith a făcut deosebirea între banii de hârtie şi banii de credit.
Smith a avut preocupări importante în privinţa teoriei cantitative a banilor (masa
monetară influenţează direct proporţional nivelul preţurilor şi invers proporţional valoarea
semnelor băneşti) şi a determinării masei monetare necesare circulaţiei (determinată de
valoarea mărfurilor a căror circulaţie trebuie să o mijlocească).

27
TEORIA REPARTIŢIEI
A. Smith a schiţat o teorie a repartiţiei bazată pe o structură socială diferită de cea a
predecesorilor săi: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari.
Deşi considerată lipsită de rigoare ştiinţifică, teoria lui Smith cu privire la repartiţia
valorii, respectiv a venitului naţional, a fost însuşită de economiştii veacului XIX şi a dominat
gândirea economică ulterioară. Teoria repartiţiei lui Smith a constituit un punct de sprijin
pentru doctrina marxistă a exploatării.
Valoarea, respectiv venitul naţional, este creat cu concursul a trei factori: munca,
natura şi capitalul, fiecare factor fiind îndreptăţit să primească o parte din valoare sub formă
de salariu, profit şi rentă.
Smith sesizează că atunci când nu exista proprietatea privată asupra pământului şi
capitalului, întreaga valoare revenea muncii. Apariţia acesteia a făcut ca aceasta să se împartă
în salariu, profit şi rentă, diminuându-se astfel ceea ce îi revenea muncii, deşi aceasta este cea
care produce.
Salariul este definit ca „răsplata naturală a muncii”. El este singurul venit provenit din
muncă şi este pus în concordanţă cu ea. Pentru muncitorul salariat, salariul este venitul lui şi
sursa lui de existenţă, iar el trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine pe el şi pe
membrii familiei sale. „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul
trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine. Salariul trebuie să fie, în cele mai multe
împrejurări, chiar ceva mai mare decât atât; altfel ar fi imposibil pentru muncitor să
întemeieze şi să ţină o familie, iar cursul vieţii, al unor asemenea muncitori nu ar putea dura
mai mult de o generaţie”.
Salariul efectiv se stabileşte în funcţie de ofertă şi cererea de muncă, mărimea lui
variind între limita inferioară determinată de minimum de subzistenţă şi limita superioară
fixată de partea de capital acumulată afectată fondului de salariu.
Smith era adeptul creşterii salariului odată cu creşterea producţiei şi a avuţiei ţării.
Creşterea salariilor în condiţii de stagnare sau regres a avuţiei naţionale conduce la
diminuarea şi decăderea economiei naţionale. Pentru prima dată în istoria gândirii economice,
Smith schiţează în acest fel, o teorie generală a progresului. Creşterea salariului, prin natura
sa, trebuie să ducă la sporirea avuţiei şi numai atunci ea este factor de progres, de echilibru şi
stabilitate a economiei; în caz contrar devine factor de regres, dezechilibru şi instabilitate.
Profitul este partea de venit sau valoare ce revine capitalului. Mărimea lui se află în
strânsă legătură cu mărimea capitalului. Smith extinde noţiunea de profit, care la el se
identifică cu plusvaloarea, la toate sferele muncii sociale.

28
Economiştii clasici, neoclasici şi contemporani au poziţii divergente cu privire la
opiniile lui Smith în legătură cu provenienţa profitului. La aceasta a contribuit însuşi Smith
prin explicaţiile contradictorii pe care le-a dat, deschizând astfel calea diferitelor teorii.
Renta. Trebuie menţionat de la început că Smith limitează conceptul de rentă la
pământ şi mine. Smith leagă apariţia rentei de existenţa proprietăţii private asupra pământului.
„Îndată ce pământul dintr-un ţinut oarecare a devenit proprietate privată, proprietarilor de
pământ, întocmai ca oricare altor oameni, le place să culeagă de acolo de unde niciodată nu au
semănat, şi cer rentă chiar şi pentru produsul natural al pământului”.
Teoria rentei funciare a lui Smith are un caracter contradictoriu. Pornind de la a sa
teorie a valorii, Smith consideră renta ca un scăzământ din munca muncitorilor pe care îl
însuşeşte proprietarul funciar (această explicaţie va fi preluată de curentul socialist care va
ataca procesul de repartiţie a bogăţiilor). O altă explicaţie a rentei dată de Smith este că
aceasta constituie o parte integrantă a costului de producţie şi un element al preţului natural
(această explicaţie nu este deloc clară). Găsim şi o explicaţie cu caracter fiziocratic prin care
renta este considerată rezultatul acţiunii unor forţe naturale (această explicaţie demonstrează
că Smith a rămas prizonierul concepţiei şi modelului de gândire fiziocrat).
Ricardo va prelua şi corecta unele idei ale lui Smith cu privire la rentă, arătând că
aceasta depinde de diferenţa de fertilitate şi, în consecinţă, este exterioară costului de
producţie.
Smith nu s-a limitat doar la analiza izolată a conceptelor de salar, profit şi rentă, ci a
studiat legăturile dintre ele, a văzut că în spatele lor sunt interese economice generatoare de
contradicţii sociale, palid evidenţiate în capitolul X al operei sale.

TEORIA CAPITALULUI

În legătură cu capitalul, Smith abordează mai multe aspecte:


a) natura capitalului;
b) sursa acumulării de capital;
c) structura capitalului.
Natura capitalului
Concepţia smithiană este contradictorie în această privinţă:
- pe de o parte, el apreciază că esenţa capitalului constă în aceea că el provine din
profit, iar acesta din munca muncitorului;
- pe de altă parte, el apreciază capitalul ca pe o rezervă de la care capitalistul
aşteaptă să obţină un profit.

29
Smith apreciază că indiferent care variantă este avută în vedere capitalul
dimensionează producţia, diviziunea muncii şi deci avuţia naţională.
Sursa acumulării capitalului
Legând dimensiunile producţiei şi avuţiei de capital, Smith a urmărit cu perseverenţă
căile de sporire a capitalului. El vede 2 căi de sporire prin acumulare a capitalului:
- însuşirea de către capitalişti a unei părţi din plusvaloare;
- crearea, prin orice mijloace, de rezerve (inclusiv prin cumpărări, economii,
renunţări ale capitaliştilor).
Structura capitalului
Smith a sesizat împărţirea capitalului în: capital fix şi capital circulant, însă din păcate
confundă capitalul variabil cu cel comercial. În concepţia sa, capitalul fix era acea parte din
capital care nu părăseşte manufactura capitalismului şi aduce profit doar indirect cu ajutorul
capitalului circulant. Capitalul circulant este reprezentat de acea parte a capitalului care
circulă şi schimbă stăpânul. Cel mai important ni se pare faptul că Smith n-a distins capitalul
constant şi capitalul variabil şi deci nu a putut explica procesul de transmitere şi creare a
valorii. De aceea la el V = S + P + R.
Din această concepţie trunchiată despre capital, se desprinde concluzia că Smith nu a
deosebit diferite forme funcţionale ale capitalului (industrial, comercial, de împrumut).

TEORIA COMERŢULUI EXTERIOR


Smith s-a împotrivit prejudecăţilor mercantiliste şi a cerut înlăturarea tuturor
obstacolelor care împiedicau desfăşurarea unei libertăţi economice depline. El a deschis o
nouă pagină în istoria gândirii economice prin elaborarea teoriei costurilor absolute cu privire
la comerţul internaţional.
Prin această teorie urmăreşte pe de o parte, să explice cauzele, specificul şi avantajele
comerţului exterior, iar pe de altă parte, să dea soluţii privind specializarea ţărilor participante
la comerţul internaţional.
Smith susţine că schimbul dintre ţări are loc în momentul în care apare o diferenţă
între costurile absolute de producţie. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine
decât le-am putea produce noi, e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul
activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage folos”.
Fiecare ţară va trebui să se specializeze în producerea acelor mărfuri pentru care
dispune de avantaje absolute, respectiv costuri mai mici, şi va importa acele mărfuri care ar
putea fi în interior cu costuri mai mari decât în străinătate.

30
Teoria lui Smith oferă o explicaţie pentru un caz particular. Dar pot fi şi alte situaţii pe
care nu le-a avut în vedere. De exemplu când o ţară are superioritate la toate produsele iar alta
are inferioritate tot la toate, înseamnă că în acest caz nu va avea loc comerţ internaţional? Nici
vorbă.
Apoi, diferenţa de costuri absolute nu poate fi o regulă pentru orientarea specializării
şi schimburilor internaţionale pentru că pot fi situaţii când o ţară dispune de superioritate
absolută faţă de străinătate în producerea unor mărfuri cu grad scăzut de prelucrare, ceea ce o
dezavantajează la export sau să fabrice mărfuri cu un cost intern mai mare decât cel extern şi
să obţină avantaje pentru că exportă produse de un grad înalt de industrializare.

Studierea economiei naţionale ca economie de schimb, teoria avuţiei naţiunilor, teoria


obiectivă a valorii muncă, teoria capitalului şi a acumulării etc. nu au reprezentat singurele
contribuţii ale lui Smith la dezvoltarea ştiinţei economice. El a dat expresie teoretică
elementelor constitutive esenţiale ale economiei de piaţă, cărora trecerea timpului le-a adăugat
noi componente, le-a făcut mai complexe şi mai complicate, punând în relief noi forme de
manifestare; dar ele au rămas „stâlpii de rezistenţă” ai economiei unei ţări.
Dacă analizăm opera şi activitatea lui Smith nu numai din unghiul de vedere economic
şi politic, ci şi psiho-sociologic, constatăm că el a fost în primul rând un profesor, un înţelept,
adept al reformelor sociale, iar învăţătura sa nu a fost revoluţionară, motiv pentru care nu s-a
stins şi este permanent actuală.

3.4. D. Ricardo – Opera economică


Lucrare reprezentativă: „ Principiile economiei politice şi ale impunerii”
Ricardo constituie atât tulpina din care au luat naştere celelalte ramuri ale ştiinţei
economice din secolul XIX, cât şi punctul de plecare în fundamentarea doctrinei lui Marx.
De la apariţia „Avuţiei naţiunilor” în 1776 şi până în deceniul III al secolului trecut, în
economia Angliei au avut loc mari prefaceri, ca urmare a revoluţiei industriale, iar războaiele
napoleoniene i-au provocat dificultăţi financiare.
În peisajul gândirii economice îşi face apariţia D. Ricardo, pe care Marx îl va numi
desăvârşitorul economiei politice. Punctele de vedere cu privire la Ricardo sunt controversate.
Astfel, M. Gide şi M. Rist îl considerau „un foarte mediocru scriitor”, „care a rătăcit ştiinţa pe
căile fără ieşire ale abstracţiei” în timp ce Gh. Zane spune că „Principiile” lui Ricardo pot fi
considerate de egală însemnătate cu „Avuţia naţiunilor” a lui Smith, susţinând alături de alţi
economişti că „economia politică, în sensul ei actual, este creaţia lui Ricardo”.

31
Ricardo a corectat unele probleme studiate de Smith acordând atenţie şi celor pe care
acesta le-a neglijat. A adus contribuţii importante la dezvoltarea ştiinţelor economice şi a
săvârşit nu de puţine ori, şi grave erori.
Un merit particular al lui Ricardo este precizarea obiectului economiei politice, într-un
sens diferit de cel al lui Smith, şi care va fi ulterior acceptat de mulţi economişti. Dacă Smith
aprecia că sarcina principală a economiei politice îl constituie studiul condiţiilor în care poate
avea loc creşterea avuţiei, Ricardo consideră că problema principală de care trebuie să se
ocupe economia politică este repartiţia. „A determina legile care reglementează această
distribuţie, constituie principala problemă în economia politică”. Prin contribuţiile sale majore
în acest câmp Ricardo putea fi considerat economist al distribuţiei. Dar contribuţiile sale sunt
pe cât de originale, pe atât de importante şi cu privire la elaborarea unei teorii a valorii sau a
uneia a rentei funciare.

TEORIA VALORII
Ca şi predecesorii săi (W. Petty, A. Smith) şi D. Ricardo vede izvorul valorii în munca
productivă, fiind adeptul teoriei valorii – muncă. El sesizează însă că Smith chiar dacă a
surprins corect care este sursa valorii comite erori în ceea ce priveşte modul de determinare al
acesteia. Dacă Smith presupune odată că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă
necesară pentru producerea ei, altă dată susţine că valoarea unei mărfi este dată de munca
încorporată în bunurile cu care acesta se schimbă. Ricardo înlătură caracterul dual al
determinării valorii bunurilor, arătând că aceasta este dată doar de cantitatea de muncă
consumată cu obţinerea bunului respectiv. „Valoarea unei mărfi sau cantitatea de oricare altă
marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru
producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această
muncă”.
Încercând să măsoare mărimea valorii, Ricardo simte nevoia unei unităţi etalon, de
mărime constantă. Până la sfârşitul vieţii va căuta această unitate etalon, pe care însă nu o va
găsi. „Singurele calităţi necesare ca o măsură de valoare să fie perfectă sunt ca ea însăşi să
aibă valoare şi ca acea valoare să fie invariabilă”. Cu toate acestea, el aprecia că mărimea
valorii unei mărfi este dată de munca depusă pentru producerea ei în condiţiile cele mai grele
de producţie”.
O contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei valorii – muncă aduce Ricardo prin
luarea în considerare nu numai a muncii prezente (aşa cum a făcut Smith) ci şi a muncii
trecute (încorporată în instrumentele, uneltele şi clădirile care participă la procesul de

32
producere a unui bun). În concepţia sa, mijloacele de producţie nu crează valoare nouă ci,
doar îşi transmit valoarea pe care o au asupra noilor produse.
Ricardo a fost de acord cu Smith că, valoarea se împarte în venituri (salariu, profit şi
rentă), dar nu a fost de acord cu acesta că aceste venituri determină valoarea. După Ricardo,
valoarea este factor primar, iar veniturile, factori secundari, derivaţi din valoare.
Nici Ricardo nu a reuşit să distingă noţiunile: capital fix şi capital circulant; capital
constant şi capital variabil; fapt care i-ar fi permis observaţii suplimentare şi concluzii mai
profunde.

TEORIA RENTEI FUNCIARE


Ricardo îi combate pe fiziocraţi, pe Smith sau Malthus, susţinând că renta nu este un
„dar al naturii”, ci „renta este acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului
pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului”. De asemenea, renta nu trebuie
confundată cu dobânda sau profitul capitalului având în vedere că legile care guvernează
evoluţia rentei sunt cu totul deosebite de cele care guvernează evoluţia profitului şi rareori ele
acţionează în acelaşi sens.
Ca să existe renta funciară se cer două condiţii:
1. pământul apt pentru agricultură să fie limitat;
2. între terenuri să existe o deosebire în ceea ce priveşte fertilitatea şi poziţia faţă de
căile de comunicaţie şi pieţele de desfacere.
Aceste condiţii vor face ca valoarea individuală a produsului de pe diferitele parcele
de pământ să difere. Dar produsele agricole vor vinde la valoarea socială, care după Ricardo
este dată de cheltuielile de muncă ce se efectuează în condiţiile de producţie cele mai puţin
favorabile. Între valoarea socială şi valoarea individuală a produselor agricole obţinute pe
parcelele mai fertile, există o diferenţă care constituie un profit suplimentar care este încasat
de proprietarul funciar sub formă de rentă.
Apariţia rentei diferenţiale este pusă de Ricardo pe seama creşterii populaţiei şi cererii
de bunuri agricole care impun atragerea în circuitul productiv şi a terenurilor mai puţin fertile.
La explicarea rentei diferenţiale, Ricardo s-a bazat pe legea randamentelor
descrescânde, potrivit căreia investiţiile suplimentare de capital pe aceeaşi parcelă de pământ
nu sunt însoţite de o creştere proporţională a randamentelor.
Din teoria rentei funciare a lui Ricardo se pot desprinde câteva concluzii de un
deosebit interes teoretic şi practic:
a) pe pământurile cele mai puţin fertile aflate în circuitul producţiei agricole nu se
plăteşte nici o rentă, capitalistul realizând numai rata generală a profitului;

33
b) prin introducerea în cultură a unor terenuri care necesită cheltuieli mereu mai mari
de producţie, profitul capitalurilor scade, iar renta creşte. Renta nu creşte niciodată
fără ca profitul capitalului să scadă;
c) evoluţia salariilor nu are nici o influenţă asupra rentei (dacă vor creşte salariile va
scădea profitul şi nu renta. Dacă va scădea salariul, va creşte profitul şi nu renta);
d) renta nu reprezintă nici un fel de adaos la avuţia naţională, ci „un simplu transfer
de valoare, avantajos pentru landlorzi, dar dăunător pentru consumator”;
e) „cu o populaţie care presează asupra mijloacelor de subzistenţă, singurele remedii
sunt fie o reducere a populaţiei, fie o acumulare mai rapidă de capital”. Dar
creşterea rentei, ducând la scăderea profitului frânează acumularea de capital;
f) creşterea rentei este efectul dezvoltării, iar landlorzii sunt întotdeauna în opoziţie
de interese cu celelalte clase sociale.
Prin teoria sa cu privire la rentă, Ricardo se manifestă ca un înflăcărat adversar al
landlorzilor şi susţinător al intereselor industriaşilor, împotriva monopolului asupra
pământului şi cerealelor, împotriva ridicării preţurilor de vânzare al produselor agricole, şi în
favoarea liberalizării comerţului exterior, în special al celui cu cereale, pentru a mări oferta
internă, a reduce preţurile de vânzare şi a rentei. Toate acestea ar avea drept efect sporirea
acumulării de capital şi ar fi în interesul întregii societăţi.
Ricardo a explicat numai renta diferenţială. Cât priveşte renta absolută, el o neagă,
pentru că nu vedea condiţii necesare pentru existenţa ei.
Teoria ricardiană a rentei a suscitat numeroase comentarii. Astfel, H. Carey aprecia că
„sistemul lui … este un sistem al dezbinării ce duce la duşmănia de clasă”; H. George
propune „confiscarea tuturor felurilor de rentă şi naţionalizarea pământului”.
Trebuie reţinut faptul că după 1870 conceptul de rentă capătă o semnificaţie mai largă,
desemnând orice venit diferenţial legat de conjuncturi sociale ceea ce a făcut ca proprietarul
funciar să nu mai fie considerat ca un privilegiat.

TEORIA REPARTIŢIEI
Repartiţia este domeniul căruia Ricardo i-a acordat o atenţie deosebită şi în care a adus
idei originale. Pentru a putea explica teoria repartiţiei este necesar să subliniem că sistemul
ricardian se întemeiază pe ideea că într-o zi sau alta creşterea economică va înceta datorită
rarităţii resurselor naturale.
Produsul naţional urma să se împartă între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori
sub formă de salariu, profit şi rentă. Renta, profitul şi salariul au fost analizate nu atât sub
aspectul modalităţii de determinare a nivelului lor, cât mai ales sub aspectul evoluţiei lor în

34
funcţie de creşterea populaţiei şi a dorinţei ei de a-şi asigura condiţii de trai mai bune. Astfel,
el arată că tendinţa rentei este de a creşte, a profitului de a scădea şi a salariului nominal de a
creşte, mai repede decât preţul mijloacelor de subzistenţă.
Este semnificativ faptul că Ricardo a început studiul repartiţiei cu analiza rentei
(redată anterior).
În concepţia ricardiană toate veniturile societăţii (salariu, profit şi rentă) sunt create
prin munca muncitorului. Şi la Ricardo, ca şi la Smith, salariul şi profitul sunt două mărimi
complementare.
Salariul. Ricardo vede în salariu venitul muncitorului salariat.
El face distincţie între:
- preţul natural al muncii („Preţul natural al muncii este acel preţ care este necesar
pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întreţină, cât şi să-şi perpetueze rasa
fără nici o creştere sau scădere”);
- preţul de piaţă al muncii („Preţul de piaţă al muncii este preţul care se plăteşte în
mod reale pentru ea, pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere”).
Ricardo a căutat să explice oscilaţia preţului de piaţă în jurul preţului natural al
muncii. El susţine că dacă salariul creşte peste minimul de existenţă, aceasta duce la o creştere
a populaţiei şi implicit a ofertei de muncă care duce la rândul ei la o scădere a salariului. Dacă
salariul scade aceasta are ca efect o viaţă mai grea pentru muncitori, o scădere a numărului lor
şi deci a ofertei de muncă care va duce la o creştere a salariului.
Profitul. Este definit ca fiind diferenţa dintre valoarea nou creată şi salariu. „Întreaga
valoare a mărfurilor este împărţită numai în două porţiuni: una o constituie profitul capitalului
şi cealaltă salariile muncii”. Ca atare o creştere a salariului atrage o scădere a profitului şi
invers.

TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE


O contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei economice a adus-o Ricardo ca urmare
a analizei făcută de el comerţului internaţional. Contribuţiile lui la elaborarea unei teorii a
comerţului internaţional au fost şi sunt recunoscute şi astăzi de numeroşi economişti, aceasta
fiind partea din întregul său sistem cel mai puţin supusă privirii critice a succesorilor.
Analizând comerţul internaţional, Ricardo a încercat să rezolve două mari probleme:
a) Teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ;
b) Teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
Punctul de plecare în elaborarea teoriei costurilor comparative îl reprezintă extinderea
principiului diviziunii muncii la sfera relaţiilor internaţionale.

35
Pilonii pe care se sprijină teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în
comerţul internaţional sunt:
- specializarea naţiunilor pe obţinerea produselor pentru care au cele mai
avantajoase condiţii (pentru cele la care costurile naţionale sunt cele mai reduse);
- promovarea în comerţul internaţional a unei politici liberschimbiste.
„Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod
natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această
urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor.
Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele
spciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai
economicos … Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia,
ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie
fabricate în Anglia”.
La A. Smith teza diviziunii internaţionale a muncii se baza pe compararea preţurilor
aceloraşi mărfuri în diferite ţări. În opoziţie Ricardo susţine că dacă o marfă poate fi obţinută
cu mai puţină muncă într-o ţară, această ţară poate prefera să importe marfa respectivă pentru
ca ea însăşi să se poată specializa în alte mărfuri care îi pot oferi avantaje comparativ mai
mari. Ca atare, la Ricardo, teoria schimburilor internaţionale se întemeiază pe compararea
raporturilor dintre preţurile interne ale diferitelor mărfuri din ţările partenere.
Succint, teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional
se prezintă astfel:
1. fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care
are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie;
2. astfel în fiecare ţară şi în toate la un loc se crează o diviziune a muncii care duce la
maximizarea eficienţei economice;
3. fiecare ţară va exporta produsul pe care îl obţine cu costuri minime şi va cumpăra
alte produse care ar costa-o mai mult dacă le-ar produce singură şi nu le-ar
cumpăra de la alţii;
4. avantajul relativ, pentru fiecare ţară, va fi dat de diferenţa dintre costul produselor
mai scumpe (pe care preferă să le importe) şi costul produselor pentru care s-a
specializat;
5. teoria ricardiană a comerţului internaţional funcţionează doar în condiţiile unei
politici a liberului schimb.
Cu toate erorile inerente, Ricardo a fost un cercetător obiectiv, care prin opera sa a
ridicat şcoala clasică la cel mai înalt nivel.

36
3.5. J.B. Say – Opera economică
J.B. Say este cel mai de seamă reprezentant al clasicismului francez. Say a fost cel mai
fidel interpret a lui Smith, reelaborându-i întreaga doctrină în „Tratat de economie politică” şi
„Curs complet de economie politică” prin înlăturarea digresiunilor inutile. Cu toate acestea ar
fi o gravă eroare să vedem în Say doar un sistematizator al ideilor lui Smith, întrucât el a fost
un economist original care a pus în discuţie probleme care sunt şi astăzi obiect de dispută între
economişti.
Spre deosebire de Smith, J.B. Say consideră că obiectul economiei politice îl
reprezintă modul în care se formează, se distribuie şi se consumă bogăţiile. De asemenea Say,
defineşte producţia nu ca o creaţie materială, ci ca o creaţie de utilităţi. Un alt merit al lui Say
este că a introdus pentru prima dată în analiza economică problema consumului. Dar, cea mai
importantă contribuţie a sa la dezvoltarea economiei politice o reprezintă celebra „lege a
debuşeelor”.

TEORIA DEBUŞEELOR
Autorul acestei legi susţinea că, într-o economie în care diviziunea muncii este
dezvoltată, singura posibilitate pe care o are individul de a-şi procura bunurile sau serviciile
de care are nevoie este să participe la producţia unor alte produse şi servicii care să constituie
echivalentul acestora. „Produsele se schimbă contra produse”. El a vrut să spună prin aceasta
că întregul schimb se reduce la un troc şi că banii nu pot juca nici un rol activ.
Prin urmare, mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii unor mărfuri le
vând ca să cumpere altele de la alţi deţinători, care, la rândul lor, se angajează într-un nou act
de vânzare-cumpărare, operaţiunile de schimb constituindu-se într-un lanţ perpetuu. Orice
agent economic se află pe piaţă succesiv în ipostazele de vânzător şi cumpărător, suma
vânzărilor se egalizează cu cea a cumpărărilor, echilibrul cerere – ofertă realizându-se
automat, piaţa neoferind deci teren pentru crize şi şomaj ca fenomene de amploare. Prin
sporirea producţiei de către agentul economic, de către ţările participante la schimb, sporesc
automat debuşeele şi şansele de realizare a echilibrului dintre cerere şi ofertă.
Din teoria debuşeelor, Say şi adepţii săi au desprins următoarele concluzii:
1. cu cât se produce mai mult şi mai diversificat în fiecare ţară, cu atât mărfurile pot
fi mai uşor realizate; deviza directoare să fie producerea de cât mai multă avuţie
sub formă de mărfuri;
2. fiecare agent economic şi stat era interesat de bunăstarea şi prosperitatea celorlalţi
ca să aibă ce şi cu ce schimba propriile produse;

37
3. liberalizarea importurilor şi exporturilor era considerată binefăcătoare pentru
fiecare ţară, întrucât importurile de mărfuri străine îi stimulau pe producătorii
autohtoni să dea cât mai multe produse şi cât mai bune pentru a avea ce să schimbe
cu străinătatea şi a rezista în lupta de concurenţă.
Say are în vedere numai folosirea monedei de cont. Într-o economie în care există
numai monedă de cont, valoarea totală a marfurilor cerute este întotdeauna egală cu valoarea
tuturor bunurilor oferite. Formula acestei identităţi este:
n n


i =1
piDi = ∑
i =1
piSi

(Această identitate a primit mai târziu, când s-a recurs la matematizarea economiei
politice de către Leon Walras, denumirea de legea lui Walras).
În planul abstract al ideilor totul părea în regulă, iar autorul însuşi aprecia că „teoria
debuşeelor va schimba politica lumii”.
Chiar dacă realitatea economică de mai târziu a arătat că teoria debuşeelor nu este
valabilă (exemplu criza din 1929 – 1933), legea debuşeelor este considerată o formă
anticipată a teoriei echilibrului economic.

3.6. Th. R. Malthus - Opera economică


Lucrări reprezentative:
- „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798);
- „Principii de Economie politică” (1820).

CONCEPŢIA LUI MALTHUS ASUPRA POPULAŢIEI


Prin concepţia sa asupra populaţiei, Malthus este considerat iniţiatorul studiilor
demografice. În opera sa se împletesc, deopotrivă, percepte ale moralei creştine, cu altele
provenind din sociologie. El îşi expune concepţia sa cu privire la evoluţia populaţiei în
lucrarea „Eseu asupra principiilor populaţiei”. Sunt rare operele care să fi stârnit aprecierile
celei mai elogioase şi criticile cele mai acerbe, admiraţia cea mai înflăcărată şi duşmănia cea
mai necruţătoare ca „Eseu asupra principiilor populaţiei”. Nu cunoaştem o situaţie similară în
istorie, când o teorie atât de simplă şi puţin originală să stârnească o agitaţie atât de violentă şi
îndelungată ca teoria lui Malthus cu privire la populaţie. James Bohar, unul din comentatorii
englezi ai operei sale, nu ezita să-l califice drept „omul cel mai funest al secolului său”.
Napoleon Bonaparte însuşi nu a fost mai defăimat de către contemporanii săi. Indignarea
aceasta generală împotriva sa a fost stârnită de cinismul său brutal, exprimat în următorul text:
„Un om se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau dacă

38
societatea nu poate utiliza munca sa, nu are deloc dreptul de a reclama o porţie oarecare de
hrană şi el este realmente de prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc
pentru el. Natura îi comandă să plece, şi nu întârzie de a executa chiar ea acest ordin”.
În „Eseu asupra principiului populaţiei”, Malthus elaborează pentru prima dată o
teorie a creşterii populaţiei care a constituit un punct de plecare pentru toate discuţiile
ulterioare cu privire la această problemă.
Prin această teorie el atrage atenţia asupra disproporţiei permanente şi progresive
dintre creşterea populaţiei şi creşterea producţiei bunurilor necesare pentru întreţinerea ei.
Până la Malthus a predominat ideea „ordinii naturale”, conform căreia proporţiile
sociale, deci şi evoluţia populaţiei, erau reglate de la sine prin manifestarea neîngrădită a
interesului personal. Autorii anteriori: Smith, Montesquieu, Godwin, Condorcet, apreciaseră
că nu este nici un pericol de suprapopulaţie, întrucât numărul populaţiei se regla de la sine de
către evoluţia mijloacelor de subzistenţă. Această opinie era una optimistă asupra societăţii.
Malthus introduce o viziune pesimistă, atrăgând atenţia asupra unei tendinţe de creştere mai
rapidă a populaţiei faţă de mijloacele de subzistenţă.
El introduce în explicarea fenomenelor economice un factor nou, împrumutat din
biologie şi un instinct diferit de instinctul personal sau dorinţa de câştig, adică instinctul
sexual, care, dacă acţionează fără frână, determină o înmulţire a populaţiei în progresie
geometrică, în timp ce creşterea mijloacelor de subzistenţă are loc în progresie aritmetică.

POPULAŢIE 1 2 4 8 16 32 64 128 256


MIJLOACE DE SUBZISTENŢĂ 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Conform lui Malthus, la sfârşitul a două secole, raportul dintre populaţie şi mijloace
de subzistenţă ar fi de 256 la 9, după trei secole de 4096 la 13, iar după două mii de ani
„diferenţa va fi imensă şi incalculabilă”.
Perioada considerată de Malthus pentru dublarea populaţiei, respectiv pentru creşterea
cu o unitate a mijloacelor de subzistenţă, este de 25 ani. Pentru a justifica dublarea la fiecare
25 de ani a populaţiei Malthus a presupus că fiecare familie naşte 6 copii, din care 4 ajung la
rândul lor, să procreeze în aceleaşi proporţii. Presupunerea lui Malthus nu era deloc aberantă,
întrucât în intervalul fertil, o femeie poate depăşi 20 de sarcini. Pe de altă parte, creşterea
mijloacelor de subzistenţă este de două ori limitată:
- mai întâi fizic, de limitele resurselor şi ale suprafeţelor de pământ;
- apoi, economic, din cauza creşterii mai rapide a cheltuielilor decât a rezultatelor, şi
deci, scumpirea continuă a producţiei.

39
Apar, aici, elementele „legii randamentelor descrescânde”, deşi Malthus nu s-a referit
special la ea. Curios este faptul că deşi Malthus nu a elaborat legea randamentului (venitului)
descrescând, el şi-a bazat întregul său demers pe această lege.
Ideea majoră care se degajă din concepţia lui Malthus asupra populaţiei este aceea că
prin înmulţirea necontrolată a acesteia, omenirea se condamnă la mizerie, la înrăutăţirea
situaţiei sale economice.
Pentru a preîntâmpina o asemenea evoluţie, Malthus propune constrângerea morală de
natură să limiteze şi să controleze creşterea populaţiei. Om religios şi profund moral, Malthus
respinge orice mijloace imorale de reducere a natalităţii, susţinând doar constrângerea morală.
El dă o explicaţie, prin excelenţă economică, măsurilor pe care le propune.
1. El propune castitatea şi amânarea căsătoriei, până la vârste înaintate şi până la
asigurarea condiţiilor materiale necesare întreţinerii unei familii în stare de
prosperitate.
2. Abstinenţa morală în relaţiile sexuale familiale, cu limitarea conştientizată a
numărului de copii, la cei cu condiţii de viaţă prospere.
Malthus s-a pronunţat ferm împotriva măsurilor contraceptive, a prostituţiei şi a unor
practici sexuale imorale şi nesănătoase.
În afară de lipsa de rigoare întâlnim la Malthus şi o serie de erori şi calcule eronate,
dar Malthus consideră că ele nu sunt de natură să afecteze în mod esenţial fondul
raţionamentelor sale.
Astfel, creşterea excepţională a populaţiei din America (pe care a făcut Malthus
studiul) la sfârşitul secolului XVIII nu era datorată înmulţirii ei naturale, ci imigraţiei.
În al doilea rând, teoria populaţiei a lui Malthus este astfel concepută încât
investigaţiile statistice ale acestuia fac imposibilă o confruntare a lor cu realitatea empirică,
aspect subliniat de Keynes şi Blaug.
În al treilea rând în secolul XVIII în Europa a avut loc o revoluţie în agricultură şi
alimentaţie, ceea ce a făcut ca, în Anglia şi Olanda creşterea producţiei de alimente să
depăşească creşterea populaţiei.
Apoi, omul este o fiinţă socială, iar reproducerea sa este nu numai un act biologic, ci şi
unul conştient. Ridicarea nivelului de trai şi civilizaţie reprezintă un factor de frânare a
creşterii populaţiei. Malthus a respins această idee pe motivul că numai prin morală şi
deprinderi religioase se poate rezolva problema populaţiei.
Contribuţia lui Malthus la dezvoltarea ştiinţei economice nu se reduce la cele cuprinse
în „Eseu asupra principiului populaţiei”. Trebuie avute în vedere şi „Principiile de economie

40
politică” sau „O cercetare asupra naturii şi creşterii rentei” în care polemizează cu Smith şi
Ricardo şi unde întâlnim idei originale.
În încheiere, iată cuvintele lui Keynes cu privire la importanţa lui Malthus pentru
ştiinţa economice: „Dacă în loc de Ricardo, Malthus ar fi fost trunchiul principal din care s-ar
fi născut toate ramurile economiei politice din veacul al XIX-lea, cât de bogat şi de fericit ar fi
fost astăzi universul întreg”.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Nemulţumiţi de deficienţele doctrinei mercantiliste, liberalii clasici au operat câteva
schimbări în abordarea fenomenelor economice. Enumeraţi-le.
2. Precizaţi cele mai importante trăsături ale şcolii fiziocrate franceze.
3. Ce înţelegeau fiziocraţii şi liberalii clasici prin „ordine naturală”?
4. Redaţi câteva din trăsăturile doctrinei liberale clasice.
5. Realizaţi un scurt referat pe marginea operei lui A. Smith „Atenţia naţiunilor” din care să
reiasă cauzele apariţiei şi mecanismele diviziunii muncii, precum şi efectele acesteia
asupra bogăţiei naţionale.
6. Enunţaţi teoria obiectivă a valorii – muncă şi principalele critici ce i-au fost aduse.
7. Principiul „mâinii invizibile” (elaborat de A. Smith) se referă la:
a) economia serviciilor secrete;
b) reglarea spontană a economiei;
c) subvenţionarea mascată a unor întreprinderi;
d) găurile negre din economie.
8. Punctaţi concluziile ce pot fi desprinse din teoria rentei funciare a lui D. Ricardo.
9. Orice ţară are interesul să se specializeze în producţia unui bun pentru care are un avantaj
comparat şi să schimbe acest bun cu altă ţară pentru că:
a) cantitatea totală din bunurile produse este mai bine repartizată astfel între cele
două ţări;
b) cantitatea totală din bunul produs este mai mare după specializare şi aceasta
permite fiecărei ţări să atingă după schimb un echilibru general pe care înainte nu-l
avea;
c) cantitatea totală din bunul produs va fi de o calitate mai bună decât înainte de
specializare.
10. Cum explică Say egalizarea automată a cererii cu oferta de mărfuri?
11. Enumeraţi mijloacele propuse de Malthus pentru a limita creşterea necontrolată a
populaţiei.

41
C A P I T O L U L IV
FRIEDRICH LIST ŞI
PROTECŢIONISMUL ECONOMIC

Lucrare reprezentativă: „Sistemul naţional de economie politică” (1841)

În plină perioadă de triumf a doctrinei liberalismului clasic, în prima jumătate a


secolului XIX, apare în Germania o doctrină diametral opusă, cel puţin la prima vedere, şi
anume protecţionismul economic. Teoreticianul cel mai strălucit al noii gândiri este, fără
îndoială, Fr. List, gânditor german, economist autodidact, fără studii superioare de
specialitate, un om pe cât de controversat şi oprimat în timpul vieţii, pe atât de apreciat şi
valorificat postum. Puţini au fost gânditorii economişti care să fi avut o aşa de mare influenţă
asupra derulării ulterioare a evenimentelor cum a avut-o List, cum puţine sunt sistemele de
gândire care să fi fost într-o aşa de mare măsură validate de practică, cum a fost cel listian.
Lucrarea care-i defineşte şi exprimă cel mai cuprinzător paradigma gândirii este
„Sistemul de economie politică” (1841), un fel de manifest îndreptat împotriva liberalismului
clasic.
Sistemul său de gândire s-a format într-o perioadă în care în timp ce Anglia şi Franţa
erau state unitare şi dezvoltate din punct de vedere economic, Germania era fărâmiţată în
peste 360 de state fără unitate politică şi economică, înapoiată din punct de vedere industrial
şi-n pericol de a fi subjugată economic de ţările avansate.
Scopul întregii vieţi şi activităţi ştiinţifice a lui List poate fi sintetizat în slujirea
următoarelor idei:
- realizarea unităţii economice şi politice a Germaniei;
- lansarea dezvoltării pe cale capitalistă a economiei germane;
- progresul economic rapid al Germaniei şi atingerea, cel puţin, a nivelului celor
mai dezvoltate ţări ale timpului, Anglia şi Franţa.
Inovaţia fundamentală pe care o aduce List este trecerea, în analiza problemelor
economice, de la individ la naţiune, de la Economia Politică la politica economică, punând
interesul naţional înainte şi mai presus de orice interes individual.
Întâlnim în opera economică a lui Fr. List trei direcţii majore:
1. critica liberalismului economic clasic;
2. forţele productive ale naţiunii;

42
3. protecţionismul educator şi dezvoltarea industrială.

1. Critica liberalismului economic clasic


Liberalismul clasic era acuzat de cosmopolitism, de faptul că pune accentul pe avuţie
şi nu pe forţele productive ale naţiunii, că sub firma susţinerii dezvoltării comunităţii
mondiale pe bază de liberă concurenţă promovează interesele de îmbogăţire ale ţărilor
dezvoltate industrial pe seama economiilor rămase în urmă în această privinţă.
Germania şi America de Nord nu erau în acea perioadă dezvoltate din punct de vedere
economic astfel că liberalismul economic le împiedica să se dezvolte, le dezavantaja în
raporturile cu economiile ţărilor mai dezvoltate (Anglia, Franţa). Un adevărat patriot, List nu
a fost preocupat de elaborarea unui sistem economic la nivelul întregii omeniri, concentrându-
şi atenţia doar asupra elementelor şi momentelor interne şi internaţionale care ar fi putut
împiedica sau accelera afirmarea economiei ţării sale.
El a respins concepţia „ordinii naturale” susţinută de liberalii clasici şi a adoptat
concepţia „ordinii pozitiviste”, făcând din stat şi intervenţia sa în economie factori importanţi
ai dezvoltării economice. „Statul este constituit din oameni care s-au născut liberi, dar pe care
nu este îndeajuns să-i laşi să acţioneze anarhic, ci trebuie să-i şi sprijini pentru ca în activitatea
lor să nu fie tulburaţi. Puterea statului rezidă în suma puterii indivizilor; legătura dintre aceşti
indivizi izolaţi, creată prin lege şi care constituie forţa totală pentru a realiza bunăstarea
generală, se numeşte stat”.
În sistemul său, nu „homo economicus” este elementul de bază al vieţii economice, ci
statul cu structurile şi politica sa, naţiunea cu nevoile ei de consolidare economică şi politică.
„Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine – preciza List – este naţionalitatea.
Întreaga neoconcepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire”.
Aceasta întrucât „un individ este preocupat doar de necesităţile sociale ale majorităţii
membrilor săi şi nu numai în prezent, ci şi de soarta generaţiilor viitoare. Un individ poate,
prin faptul că urmăreşte propriul său interes, să prejudicieze interesul obştesc; o naţiune,
atunci când promovează bunăstarea generală, poate să frâneze interesele unora dintre membrii
săi. O naţiune poate să sufere din cauza faptului că nu dispune de o industrie, deşi unii
membri ai săi pot să prospere din vânzarea produselor industriale străine”. De la individ la
naţiune, iată schimbarea majoră produsă în unghiul de vedere al problemelor ştiinţei şi
practicii economice.

43
2. Forţele productive ale naţiunii
Fr. List nu a fost de acord cu economiştii anteriori, mercantilişti şi clasici, care au
definit avuţia. În concepţia sa, avuţia nu era dată de cantitatea de bani sau de bunuri pe care le
deţine o ţară, ci de forţele productive ale acesteia. Avuţia este puterea de a crea avuţie! „Forţa
de a crea bogăţii este … infinit mai importantă decât bogăţia însăşi”.
Conform lui List, puterea unei naţiuni nu este avuţia pe care o are la un moment dat –
ca masă de bunuri – pentru că aceasta poate fi consumată şi naţiunea poate să decadă, ci forţa
productivă corespunzătoare, capabilă să perpetueze crearea de avuţie în proporţii tot mai mari.
List nu a definit clar forţele productive ale naţiunii, dar se poate forma o imagine a
acestora pe baza enumerării lor în diverse locuri. „Naţiunea, scria List, îşi atrage energia
productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice.
Din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi
care ele înseşi sunt produse materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare, adică din
capitalul material agricol, industrial şi comercial”. În alte locuri el menţionează religia
creştină, monogamia, desfiinţarea iobăgiei, ereditatea tronului, invenţia tiparului, a presei, a
poştei, a banului, a măsurilor şi greutăţilor, a calendarului şi a ceasornicului, a organelor
poliţieneşti, la care adaugă Curtea cu juraţi, activitatea legislativă a parlamentului etc. El a
ţinut să precizeze că nu toate componentele forţelor productive contribuie direct la sporirea
avuţiei, dar ele constituie forţa productivă a naţiunii, mai importantă decât avuţia.
Astfel, List şterge orice posibilitate de delimitare între productiv şi neproductiv
privind totul prin prisma utilului. El spunea: „Cei care crează valori materiale, produc valori
de schimb … cei care produc idei, crează forţe productive mai importante decât bogăţia”. Este
evidentă aici preferinţa lui List pentru superioritatea muncii intelectuale faţă de munca fizică.

3. Protecţionismul şi dezvoltarea industrială


După cum am mai arătat, Fr. List se opunea liberalismului şi politicii liberului schimb
pentru că acestea stimulau dezvoltarea ţărilor puternice din punct de vedere economic frânând
dezvoltarea ţărilor înapoiate. Soluţia pentru ca aceste ţări să aibă şanse de a ajunge din urmă
ţările dezvoltate era protecţionismul economic. Acesta permitea creşterea forţelor productive
ale naţiunii, iar calea prioritară de urmat era dezvoltarea industrială.
Industria era capabilă să mărească eficienţa, să dezvolte armonios teritoriul naţional,
să asigure reala independenţă a unui stat. Economistul german integrează industria
complexului economic naţional pe principiile maximei eficienţe a întregii activităţi a naţiunii.
Fiind creatoare de capital şi de muncă individuală, industria, apreciază List, trebuie introdusă
într-o ţară în care lipseşte cu preţul unor sacrificii temporare.

44
List considera că pentru a se putea industrializa ţările trebuie să întrunească mai multe
condiţii:
- să fie situate în zona temperată a globului pământesc, unde clima este favorabilă
eforturilor fizice şi intelectuale;
- să aibă un teritoriu întins şi bine arondat;
- să aibă o populaţie numeroasă şi densă;
- să fie înzestrate cu vaste şi variate resurse naturale;
- să aibă un grad înalt de cultură şi civilizaţie politică.
List aprecia că-n primele etape ale evoluţiei, orice economie se dezvoltă mai bine într-
un climat liberal, fără o politică protecţionistă. Pe măsură ce agricultura, industria şi condiţiile
sociale sunt mai dezvoltate se impune practicarea unei politici protecţioniste prin intermediul
tarifelor vamale.
Protecţionismul preconizat de List nu are un caracter universal, adică nu se aplică în
toate ţările, în toate epocile şi la toate produsele, ci numai în anumite circumstanţe şi are un
caracter educativ adică de formare a naţiunilor în spiritul industrialismului. (De asemenea,
politica protecţionistă nu trebuia extinsă şi asupra agriculturii).
Realizarea unui asemenea protecţionism implică putere – stat puternic. De aceea, după
List, „puterea este mai importantă decât bogăţia, pentru că, cu ajutorul puterii, o naţiune nu
numai că-şi crează noi surse productive, dar îşi menţine şi bogăţiile anterior dobândite şi
pentru că opusul puterii, slăbiciunea, ne face să pierdem tot ceea ce avem, nu numai bogăţia,
dar şi forţele noastre productive, cultura noastră, literatura noastră, până şi independenţa
noastră, în mâinile acelora care sunt mai puternici decât noi”.
Tezele lui List cu privire la protecţionism au avut mare audienţă în ţara noastră la
economiştii din secolul trecut, dovadă că lucrarea lui a fost tradusă în română în 1887, dar în
prezent ele sunt depăşite, de pe o parte de ideile lui Manoilescu, iar pe de altă parte de noile
realităţi economice, sociale şi politice.
Prin metoda sa, List rămâne un scriitor original, care a lărgit orizontul economiştilor
prin folosirea comparaţiei istorice şi înlocuirea concepţiei statice cu una dinamică, a
prosperităţii naţiunilor, rolul de propulsor revenind statului care nu este o simplă sumă de
indivizi, cum pretindea Bertham, ci un organism diferit şi mai mare decât părţile lui, care are
menirea de a stimula forţele productive.

45
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care este elementul de noutate adus de List în analiza problemelor economice?


2. În concepţia lui List, avuţia, respectiv puterea unei naţiuni era dată de ______
3. De ce îşi declară List în mod deschis antipatia faţă de liberalismul clasic?
4. Ce înţelege List prin protecţionism economic?
5. Comentaţi expresia: „Forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia
însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândire, ci şi posibilitatea de
înlocuire a celor pierdute”.
6. În ce măsură e politică protecţionistă de tip listian ar ajuta economia României în stadiul
actual de dezvoltare?

46
CAPITOLUL V
MARXISMUL

Denumirea de marxism dată celei de-a doua megatendinţe din gândirea economică
modernă derivă din numele fondatorului ei, Karl Marx, opera economică a acestuia fiind
considerată una din cele mai controversate creaţii din întreaga istorie a gândirii economice
universale.

5.1. Premisele social-istorice ale marxismului


Perioada în care se încadrează opera lui K. Marx (1840-1880), a reprezentat una dintre
cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma
democraţiilor, iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune
propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea
devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale.
Pe plan economic, producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii, cât şi
datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o
creştere deosebită, atât pe plan intern, cât şi extern, iar piaţa mondial devenea tot mai mult un
factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii.
Dacă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clasa muncitoare participase la luptele de
emancipare politică şi socială antifeudale (revoluţiile burgheze) sub conducerea burgheziei, în
prima jumătate a secolului al XIX-lea proletariatul a început să se manifeste ca o forţă social-
politică de sine stătătoare, opusă burgheziei.

5.2. Doctrina economică marxistă


Karl Marx încearcă un salt în ştiinţa economică, doctrina sa fiind fundamentată pe o
profundă cunoaştere atât a liberalismului clasic (W. Petty, Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo,
J.St. Mill) cât şi a socialismului utopic (Ch. Fourier, R. Owen). Marx aprecia liberalismul
clasic pentru contribuţia adusă de acesta la analiza mecanismului de funcţionare a economiei
moderne de piaţă, în timp ce socialismul utopic era apreciat datorită mesajului social generos,
concretizat în preocuparea pentru înfăptuirea echităţii şi dreptăţii sociale. Ambele erau însă
criticate pentru lacunele şi greşelile pe care considera el că le conţin.
Marx se numără printre puţinii gânditori care au recunoscut în mod deschis
apartenenţa lor politică, faptul că el privea lucrurile din optica proletariatului industrial,
considerată de el ca o forţă socială capabilă să transforme societatea şi să găsească soluţii

47
eficiente la problemele din acel timp (apariţia periodică a crizelor economice, sărăcirea tot
mai accentuată a muncitorilor salariaţi în paralel cu îmbogăţirea capitaliştilor, îmbogăţirea
unor ţări în detrimentul altora). Această opţiune social-politică a fost expusă în lucrarea
comună elaborată cu prietenul său F. Engels intitulată „Manifestul Partidului Comunist”.
„Karl Marx fut le plus grande socialiste et le plus grande economiste du XIX-ème
siecle”. (Emile James).
La rândul său, Mark Blaug scria: „Marx, economistul este astăzi, mai viu şi mai actual
decât oricare altul. El a fost reformulat, revizuit, respins şi înmormântat de mii de ori, dar nu
poate fi exilat din istoria intelectuală. Din păcate sau din fericire, ideile lui constituie o parte a
fondului asupra căruia reflectăm cu toţii”.
Opera economică a lui Marx s-a concretizat într-un volum imens de manuscrise dintre
care numai o parte au fost tipărite în timpul vieţii lui.
Lucrări reprezentative: „Capitalul” (4 volume)
„Contribuţii la critica economiei politice”
„Muncă salariată şi capital”
„Salar, preţ, profit”
„Critica programului de la Gotha”

El datorează autoritatea sa durabilă tentativei de a construi un socialism ştiinţific, nu


utopic. Astfel, fiecare clasă exploatatoare – stăpânii de sclavi, proprietarii feudali,
întreprinzătorii capitalişti – apare pe arena istoriei ca purtătoare a progresului, a unor noi
descoperiri şi dezvoltări ale tehnicii de producţie. Dar relaţiile dintre clasele sociale rămân
rigide, în timp ce forţele de producţie se dezvoltă şi se perfecţionează continuu. Vine o vreme
când clasa care a inaugurat şi dezvoltat un anumit mod de producţie se transformă în frâna
viitoarei dezvoltări şi este înlăturată din istorie. Astfel, stăpânii de sclavi lasă locul
proprietarilor feudali, iar aceştia sunt înlăturaţi în favoarea burgheziei. La rândul ei, burghezia
este şi ea condamnată la dispariţie. În locul ei va apărea societatea socialistă – comunistă în
care omul va înceta să mai fie sclavul procesului de producţie pe care l-a creat. Omul va
deveni propriul său stăpân, al societăţii şi al naturii, încetând să mai acţioneze ca fiinţă
care trăieşte, pe cheltuiala altora.
Punctul de plecare al întregului edificiu teoretic al lui Karl Marx l-a constituit
Economia politică clasică. De la aceasta a împrumutat el toate conceptele cu care va edifica
noua sa gândire.

48
DIALECTICA MATERIALISTĂ SAU MATERIALISMUL ISTORIC
Marx considera că unul din neajunsurile doctrinelor economice anterioare îl reprezenta
metoda de cercetare, de abordare a realităţii economice (studierea vieţii economice din punct
de vedere static şi la nivel microeconomic). Ca atare, era necesară regândirea metodei de
cercetare a fenomenelor şi proceselor economice, metoda propusă de Marx fiind denumită
dialectică materialistă sau materialism istoric.
Pe scurt, concepţia economică marxistă cu privire la economia modernă de piaţă şi
rolul economiei politice ca ştiinţă, are în vedere următoarele aspecte:

A – sistemul categoriilor economiei de piaţă şi legile obiective care guvernează


mişcarea acesteia.
Ansamblul ideilor şi demonstraţiilor făcute de Marx în legătură cu sistemul
categoriilor economice şi legile obiective care guvernează economia de piaţă a îmbrăcat
forma unor teorii economice importante:
a) teoria valorii
Marx era de acord cu teoria obiectivă a valorii – muncă însă el susţine că (spre
deosebire de liberali) preţul mărfurilor nu oscilează în jurul valorii determinată de timpul de
muncă necesar pentru producerea mărfurilor, ci în jurul preţului de producţie (care constă în
adăugarea profitului la cheltuielile de producţie).
Concepţia sa despre producţie, capital, factorii de producţie, a preluat-o de la D.
Ricardo, ca şi teoria valorii. Teoriei valorii, Marx i-a adus anumite îmbunătăţiri:
- valoarea – muncă este un raport social între participanţii la producerea şi
comercializarea mărfurilor;
- Marx a făcut distincţie mai clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb. El a fost primul economist care a studiat în profunzime ambele forme ale
valorii;
- deosebirea dintre factorii mărfii i-a servit lui Marx pentru a explica mecanismul
exploatării capitaliste (prin distincţia dintre valoarea forţei de muncă şi valoarea ei
de întrebuinţare);
- mărimea valorii mărfii se măsoară prin timpul de muncă socialmente necesar
(TMSN) pe care îl defineşte ca fiind „timpul de muncă cerut pentru a produce o
valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din
punct de vedere social şi cu gradul social mediu de îndemânare şi intensitate a
muncii”;

49
- a introdus în economia politică conceptul de „plusvaloare” (dată de diferenţa
dintre valoarea forţei de muncă – marfă şi valoarea creată de forţa de muncă în
procesul producţiei).
b) teoria capitalului
Definind capitalul, Marx arată că acesta nu constă numai într-o sumă de bani sau
maşini, utilaje, materii prime etc., ci mai ales într-o relaţie de producţie între capitalişti şi
muncitorii salariaţi. Prin originea şi natura lui, capitalul este valoarea adăugată, adică însuşire
de muncă străină fără a da ceva în schimb. Ocupându-se de structura capitalului, Marx l-a
clasificat după mai multe criterii:
- după rolul îndeplinit în procesul de producţie:
- capital constant
- capital variabil;
- după modul cum circulă diferitele lui componente:
- capital fix
- capital circulant;
- după forma în care se prezintă în tranzacţiile economice:
- capital real
- capital fictiv.
Marx introduce categoria economică de compoziţie organică a capitalului (dată de
raportul dintre capitalul constant şi cel variabil) pe care o foloseşte atunci când elaborează un
model de funcţionare al economiei de piaţă.
c) teoria plusvalorii
Pentru a explica exploatarea muncii, Marx a prezentat teoria sa despre „plusvaloare”.
În economia naturală nedivizată în clase sociale, aprecia el, muncitorul păstrează pentru sine
întregul produs al muncii sale. Artizanul vinde produsul muncii sale pentru bani, cu care
cumpără alte mărfuri. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimul capitalist. Cei care dispun de
capital îl folosesc cumpărând cu el mărfuri în dorinţa de a obţine în final un capital mai mare.
Acest scop se realizează în măsura în care există o marfă susceptibilă de a produce o valoare
mai mare decât propria-i valoare. Ori, această marfă este forţa de muncă. Posibilitatea
obţinerii de câştiguri de către capitalişti se datorează faptului că munca umană este o marfă pe
care capitalul o poate cumpăra şi vinde.
Ceea ce produce muncitorul, aparţine proprietarului capitalist care l-a angajat.
Muncitorului i se plăteşte salariul şi nimic în plus. Întreprinzătorul capitalist nu îi plăteşte
muncitorului valoarea producţiei pe care acesta o creează. El îi plăteşte muncitorului numai
atât cât îi este necesar pentru a putea trăi şi produce în continuare. Diferenţa dintre salariul

50
de subzistenţă plătit muncitorului şi valoarea creată de el în procesul producţiei
reprezintă plusvaloarea. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru ore pentru a
produce echivalentul salariului, în celelalte patru ore el produce plusvaloare, însuşită gratuit
de capitalist sub formă de profit.
Marx defineşte plusvaloarea ca fiind egală cu diferenţa dintre ceea ce creează
muncitorii şi ceea ce primesc ei în schimb de la patroni. Marx face distincţie între muncă
(activitatea creatoare de valoare) şi forţa de muncă (capacitatea fizică şi intelectuală a
muncitorului de a presta munca). El arată că ceea ce vinde sau închiriază muncitorul
patronului este forţa sa de muncă pentru care primeşte o anumită sumă, în timp ce utilizând
forţa sa de muncă în procesul de producţie el creează valori mult mai mari, surplusul de
valoare fiind însuşit de patron care îşi măreşte averea, adâncindu-se astfel şi mai mult
prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi.

B – trecerea de la microanaliză la macroanaliză, respectiv teoria reproducţiei simple


şi lărgite a capitalului, precum şi a ciclităţii economice.
Karl Marx respinge teoria liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin
intermediul preţurilor susţinând inevitabilitatea apariţiei crizelor economice.
Karl Marx face o dublă analiză a produsului social şi a venitului naţional (materială şi
valorică) ceea ce îi permite să ia în considerare influenţa sistemului capitalist de repartiţie
(coexistenţa unor venituri bazate pe muncă proprie cu veniturile care nu izvorau din muncă
proprie). Astfel el împarte producţia socială în două sectoare: producţia de mijloace de
producţie (sectorul 1) şi producţia de bunuri de consum (sectorul II) încercând astfel să
găsească condiţiile şi factorii care influenţează procesul de reproducţie a capitalului. Pornind
de la deosebirea (dar şi interacţiunea) dintre avuţia socială (totalitatea bunurilor economice de
care dispune societatea) şi capitalul social (partea de avuţie folosită pentru producerea de noi
bunuri economice), K. Marx elaborează mai multe modele ale reproducţiei capitalului social.
În cadrul acestor modele producţia este împărţită, după cum am mai amintit, în două sectoare,
iar produsul obţinut în fiecare sector este împărţit în trei:
- capital constant (cheltuieli privind clădirile, maşinile, energia etc. notat cu „c”;
- capital variabil (sumele plătite ca salarii muncitorilor) notat cu „v”;
- plusvaloarea „p” sau partea din valoarea nou creată de muncitori („v” + „p”) peste
salariul lor care poate fi calculată ca diferenţă între preţul de vânzare al produselor
respective şi costul producţiei lor.

C – concepţia lui Marx despre concurenţa de pe piaţa mondială şi despre caracterul


neechivalent al schimburilor economice dintre economiile naţional inegal dezvoltate.

51
Analiza pieţei mondiale ar fi trebuit să încununeze contribuţia lui Marx la studierea
capitalismului, opera lui economică rămânând însă neterminată în legătură cu acest subiect.
Marx arată că ţările industrializate (ţări dezvoltate) deţineau poziţie privilegiată comparativ cu
ţările agricole (nedezvoltate sau mai puţin dezvoltate), datorită productivităţii medii a muncii
naţionale mai ridicate în ţările industrializate, fapt ce le permitea să vândă produsele lor la
preţuri mai ridicate, obţinând astfel un profit suplimentar. Este vorba de scurgere de venit
naţional din ţările agrare spre cele industriale, stimulând deci dezvoltarea ţărilor bogate şi
frânând dezvoltarea ţărilor sărace.

D – viziunea lui Marx despre perspectivele economiei moderne de piaţă, respectiv


ipoteza inevitabilităţii înlocuirii capitalismului cu socialismul.

E – analiza făcută de Marx unor secvenţe reprezentative din istoria modernă a gândirii
economice: de la mercantilişti şi primii liberali clasici la vârfurile acestui curent (fiziocraţii A.
Smith şi D. Ricardo).

5.3. Destinul istoric al doctrinei marxiste


Pe baza concepţiei sale istorice despre societate, Marx a considerat că economia
modernă de piaţă nu va putea exista la infinit. El considera că mersul firesc al istoriei impune
în mod necesar şi inevitabil înlocuirea capitalismului cu o societate bazată pe proprietatea
colectivă asupra mijloacelor de producţie şi având ca obiectiv nemijlocit, nu câştigul bănesc ci
satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societăţii.
În goana lor de a obţine cât mai mult profit, capitaliştii vor folosi tot mai intens forţa
de muncă şi vor mări numărul maşinilor şi utilajelor ceea ce va determina o creştere a forţei
de muncă neangajate, dependentă de munca salariată. Pe măsură ce profitul proprietarilor
capitalişti se măreşte, sărăcia, mizeria, agresiunea, servitutea şi exploatarea proletariatului se
adânceşte, fapt ce sporeşte revolta şi indignarea acestuia. Astfel pe de o parte se extinde
producţia şi pe de altă parte se îngustează piaţa. Rezultatul este supraproducţia şi
subconsumul, criza şi risipa capitalului. Devine evident că burghezia nu mai poate produce
bunuri şi nu mai poate să-şi întreţină „sclavii”. Revoluţia este inevitabilă şi ea va asigura
preluarea mijloacelor de producţie de către muncitori şi plasarea producţiei sub control social.
Experienţa istorică din secolul XX a arătat că ţările „socialiste” sau „comuniste” s-au
situat foarte departe de speranţele lui Marx şi ale marxiştilor de mai târziu, iar în unele
privinţe la antipodul acestor speranţe (de exemplu: caracterul totalitar al acestor state şi
încălcarea drepturilor omului în cadrul lor).

52
Pe măsura răspândirii ei, doctrina economică marxistă a fost una din cele mai
controversate creaţii intelectuale din epoca modernă şi contemporană. Dincolo de laudele şi
criticile ce i s-au adus, Marx rămâne unul dintre cei mai mari economişti ai lumii prin metoda
şi erudiţia lui, prin spiritul său analitic deosebit, prin minuţiozitatea investigaţiilor economice
şi pasiunea autentică de cercetător, prin numeroasele concluzii de certă valoare ştiinţifică.
Obiectivul general urmărit de Marx era fără îndoială foarte generos: emanciparea celor
mulţi de asuprire, sărăcie, şi toate nedreptăţile care decurgeau din ele.
Doctrina economică marxistă a avut un destin dramatic. Ignorată mult timp de
cercurile academice ale gândirii dominante din ţările dezvoltate (liberalismul neoclasic),
economia politică marxistă cunoaşte o răspândire rapidă şi o apreciere entuziastă în sânul
mişcării muncitoreşti din tot mai multe ţări încă din timpul vieţii autorului. Metodologia şi
teoria economică marxistă au influenţat mulţi economişti nonconformişti din ţările dezvoltate
în sensul apropierii lor de problemele economice spinoase ale timpului, evitate de gândirea
economică liberală convenţională (dezechilibre, contradicţii, inegalităţi din economia de piaţă,
etc.) şi al radicalizării concluziilor teoretice şi al propunerilor practice formulate de aceşti
autori ( J.Robinson, W.Leontief, Schumpeter etc.).
Acceptată sau nu, opera teoretică a lui Marx a influenţat de la apariţia sa, întreaga
gândire economică:
a) el a introdus în ştiinţa economică noţiunea de „clase sociale”;
b) el a introdus în ştiinţa economică analiza dinamică (continuând studii anterioare),
studiul evoluţiei structurilor, şi mai ales, studiul structurilor instituţionale;
c) după apariţia „Capitalului”, ideile clasice privind „ordinea naturală” sau „legile
naturale” nu au mai putut fi susţinute, ca atare. Nu mai era posibil să se vorbească
de „ordinea naturală”, caracterizată prin anumite instituţii „esenţiale”. Ele nu mai
erau decât instituţii, mai mult sau mai puţin perfectibile, mai mult sau mai puţin
bune;
d) marxismul a generat noi modalităţi de cercetare economică.

Marx rămâne în istoria gândirii economice un mare economist, alături de Fr. Quesnay,
A. Smith, D. Ricardo, J.M. Keynes, care a spus ceva în ştiinţa economică. Atât faţă de ideile
sale, cât şi faţă de cele ale tuturor celorlalţi economişti, trebuie să fim obiectivi şi să păstrăm o
echidistanţă.

53
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Apariţia marxismului la mijlocul secolului XIX a fost favorizată de


________________________
2. Ce este dialectica materialistă sau materialismul istoric?
3. Definiţi noţiunea de plusvaloare. Precizaţi cauza apariţiei ei.
4. Cum explică Marx inevitabilitatea înlocuirii capitalismului cu comunismul?
5. Marx este autorul a numeroase lucrări în cadrul cărora se poate remarca
________________________ (considerată lucrarea sa fundamentală).
6. Marx s-a remarcat în cadrul ştiinţei economice printr-o nouă abordare a acesteia, din
punctul de vedere al ________________________ .

54
C A P I T O L U L VI
NEOCLASICISMUL

6.1. Neoclasicismul – caracteristici, precursori ai analizei neoclasice


Şcoala clasică, care s-a considerat ca singură reprezentantă a ortodoxiei economice, s-
a văzut atacată din mai multe părţi: între anii 1820 şi 1870 ea a fost contestată din punct de
vedere metodologic de Auguste Comté (1798–1857) şi de şcoala istorică germană, apoi de
Marx şi alţi socialişti.
Reacţiile împotriva liberalismului, venite din diverse direcţii au constituit, sub anumite
aspecte, impulsuri date dezvoltării economice clasice. Dar tot ele au pus în relief şi faptul că
adaptarea ei la noile condiţii survenite în a doua jumătate a secolului trecut, cereau schimbări
substanţiale în concepţia despre economie şi valorile ei, în metodă, ca şi în linia de conduită a
dezvoltării ştiinţei economice. Schimbarea a avut loc în două direcţii principale: una sub
forma revoluţiei marxiste şi alta numită revoluţia marginalistă; prin cea din urmă clasicismul a
devenit neoclasicism, iar liberalismul – neoliberalism.
Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul secolului XIX a fost denumită
neoclasică pentru că aceasta pe de o parte împărtăşea o parte din ideile liberalismului clasic,
cum ar fi: individualismul, apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private, hedonismul,
metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice, respingerea oricărei intervenţii a
statului în economie, iar pe de altă parte au respins teoria obiectivă a valorii – muncă,
înlocuind-o cu teoria subiectivă a utilităţii marginale.
Schimbarea fundamentală în teoria economiei de piaţă este legată de abordarea
subiectivă a categoriilor şi legilor, acestea fiind privite prin prisma psihologiei individului în
calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se
schimbă, în funcţie de gradul acuităţii nevoilor de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a
dificultăţilor de a le procura.
Noul model al economiei de piaţă, numit neoclasic, nu renunţă la ideea rolului „mâinii
invizibile” în orientarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici, dar acţiunea ei
este legată de factorii subiectivi şi în acest fel se distanţează de ideea lui „laissez – faire …”.

MUTAŢII CARE MARCHEAZĂ REVOLUŢIA MARGINALISTĂ


Dintre momentele principale ale revoluţiei marginaliste este necesar să reţinem, cel
puţin câteva:
1. mutarea centrului de greutate în teoretizarea şi explicarea vieţii economice din
domeniul obiectiv în cel subiectiv, al înclinaţiilor şi preferinţelor oamenilor, al
55
motivării acţiunilor, comportamentului şi reacţiilor subiecţilor sau agenţilor
economici prin factori ce ţin de resorturile lor interioare. Pe primul plan este pusă
judecata, aprecierea şi decizia subiectivă a oamenilor din care rezultă angajarea lor
în activitatea economică obiectivă. Omul este o fiinţă socială, trăieşte şi acţionează
în societate încadrându-se în regulile ei, dar este şi individual. El este pus faţă în
faţă cu semenii săi, dar şi cu lucrurile, cu bunurile sau mărfurile, confruntare din
care rezultă decizii, reacţii, activităţi sau insatisfacţii, alegeri şi/sau substituiri de
bunuri etc.;
2. liberalismul clasic punea în centrul preocupărilor şi cercetărilor sale găsirea
condiţiilor de sporire a avuţiei naţionale; la neoclasici pe prim plan se afla sfera
schimbului, iar cea a producţiei pe plan secundar. Deosebirea esenţială între
liberalii clasici şi neoclasici în ceea ce priveşte explicarea formării şi mişcării
preţurilor constă în aceea că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv
(cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile economice) pe când
liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă a
indivizilor cu privire la plăcerea pe care le-o procură consumul diferitelor cantităţi
din bunul respectiv). Cele două explicaţii duc la concluzii diferite în ceea ce
priveşte izvorul, natura şi mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale. Dacă la
liberalii clasici izvorul preţurilor era dat de munca încorporată în bunurile produse,
la liberalii neoclasici era dat de utilitatea bunurilor economice destinate
consumului final). Mărimea preţurilor era dată la neoclasici nu de orice fel de
utilitate ci numai de utilitatea marginală.
3. abandonarea teoriei obiective a valorii – muncă şi înlocuirea ei cu teoria subiectivă
a utilităţii marginale, conform căreia valoarea este rezultatul aprecierilor subiective
ale oamenilor;
4. teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului (dezvoltată de şcolile
socialiste, inclusiv marxiste, ca teorie a exploatării muncii de către capital şi
proprietatea funciară), a fost înlocuită cu teoria productivităţii marginale a
factorilor de producţie. Prin ea se demonstra că nici unul din factorii de producţie
nu-i exploatează pe ceilalţi şi că fiecare îşi apropie o parte din venitul societăţii în
concordanţă cu productivitatea sa marginală. Noua teorie a repartiţiei – numită şi a
imputării – este considerată un aspect particular al teoriei utilităţii marginale a
valorii şi preţurilor;
5. prin neoclasicism se introduc în teoria economică unele principii şi concepte noi.
Unul din ele este conceptul substituirii marginale a produselor oferite şi/sau cerute

56
în funcţie de nivelul veniturilor cumpărătorilor. S-a adus în prim plan principiul
după care comportamentul economic este, mai întâi de toate, hedonist, adică de
obţinere a maximului de satisfacţie cu minimum de efort. Legea Say (a debuşeelor)
a fost transformată în legea echilibrului general numit şi walrasian (Leon Walras);
6. prin revoluţia marginalistă s-au extins premisele pentru folosirea realizărilor
matematicii în analiza economiei şi formalizarea rezultatelor cu ajutorul ecuaţiilor,
modelelor, sistemelor etc. O parte din economişti au mers pe linia matematizării
ştiinţei economice, ridicând-o la rangul de econometrie; cealaltă parte s-a menţinut
pe linia „literară”, fără a-şi diminua contribuţiile la dezvoltarea gândirii
economice.

PRECURSORII ANALIZEI NEOCLASICE

Teoria neoclasică îşi găseşte rădăcinile în teoria valorii şi, mai ales, în cele două
noţiuni fundamentale ale acesteia-utilitatea şi raritatea.
Este cunoscut că teoria valorii întemeiată pe utilitate o întâlnim la doctrinarii
scolastici, dar fără a folosi un aparat marginalist.
Adevăraţii precursori ai analizei neoclasice sunt: Heinrich Gossen (1811-1858) în
Germania, Arsene-Jules Dupuis (1804-1866) şi Augustin Cournot (1801-1877) în Franţa care
au dezvoltat conceptul de utilitate.
Gossen a formulat două legi confirmate de realitate şi care au intrat în patrimoniul
ştiinţei economice:
1.orice trebuinţă îşi diminuează intensitatea pe măsura ce ea este satisfăcută;
2.individul trebuie să-şi repartizeze un venit limitat între bunuri de natură
diferită. În scopul de a obţine maximum de satisfacţii, el trebuie să-l repartizeze în aşa fel, ca
ultima unitate din fiecare bun să-i procure aceeaşi satisfacţie.
A. J. Dupuis este fondatorul teoriei moderne a utilităţii, care constituie domeniul
economiei politice. Meritele lui Dupuis sunt incontestabile, dar există şi anumite neclarităţi în
ceea ce priveşte conceptul de utilitate şi modul de măsurare a acesteia.
Cel mai de seamă precursor al analizei neoclasice este A.Cournot, autorul cărţii
„Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei bogăţiei”(1838). În această carte, el
analizează schimbul de bunuri şi formarea preţurilor folosind o metodă matematică. Criticând
legea cererii şi ofertei, el arată că aceasta nu poate constitui cauza mişcării preţurilor. Cournot
enunţă ideea deosebit de valoroasă că preţul, oferta, cererea sunt în relaţii de interdependenţă,
fiecare având o acţiune reciprocă asupra celorlalte.

57
FONDATORII ANALIZEI NEOCLASICE

Revoluţia marginalistă a fost realizată cu concursul unor şcoli şi personalităţi a căror


activitate s-a desfăşurat în ultimele trei decenii ale veacului trecut şi primele trei ale secolului
nostru:
Şcoala austriacă (de la Viena) – CARL MENGER
Şcoala engleză – WILLIAM STANLEY JEVONS
Şcoala elveţiană (de la Lausanne) – LEON WALRAS
Şcoala americană – JOHN BATES CLARK

6.2. Carl Menger – Opera economică


Carl Menger a fost profesor la Universitatea din Viena şi fondatorul „Şcolii
psihologice austriece”. A scris mai multe lucrări dintre care cea mai reprezentativă este
„Fundamente ale economiei politice” (1871).
Pentru Menger, fenomenele economice erau în esenţă fenomene umane şi trebuia
căutat principiul explicării lor în psihologie. Acest principiu avea să explice mecanismul
formării valorii mărfurilor. Principiul psihologic, permanent în realizarea fenomenelor
economice, permite formularea adevăratelor legi ştiinţifice.

În opera lui Menger găsim 2 contribuţii mai importante:


- teoria bunurilor;
- teoria valorii.

TEORIA BUNURILOR
Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere economic, ci doar în raport cu
nevoile umane. Trebuie considerat ca bun „orice lucru recunoscut apt pentru a satisface o
nevoie umană şi disponibil pentru această funcţie”. Nu există bunuri fără ca nevoia să existe.
(ex. un medicament pentru o boală care nu există). Nu există bunuri fără capacitatea tehnică
de a satisface o nevoie. (ex. alimente alterate, care în ruină etc.). Este nevoie de intervenţia
omului pentru a face recunoscută această aptitudine tehnică: maşinile perfecţionate căzute în
mâna celor inculţi nu sunt bunuri pentru că nu ştiu să le folosească. În fine, obiectele
inaccesibile (ex. aurul îngropat în fundul minei) nu sunt încă bunuri.
Nu orice bun este, automat, „bun economic”. El devine ca atare numai dacă este rar,
insuficient în raport cu nevoile. Aerul nu este un bun economic, nici apa (decât în desert).

58
Numai bunurile economice sunt apropiabile: legislatorul poate alege între regimul de
apropiere privată sau colectivă. În sfârşit, numai bunurile economice au valoare.

TEORIA VALORII
Valoarea este – după Menger – importanţa pe care bunurile concrete sau o cantitate
din ele o au pentru fiecare din noi, în măsura în care suntem conştienţi că depindem de ele
pentru satisfacerea trebuinţelor pe care le avem. Valoarea nu este cantitate, ci importanţă şi
apreciere.
Valoarea de întrebuinţare este importanţa pe care o are bunul în măsura în care el
asigură direct satisfacerea trebuinţei.
Valoarea de schimb este importanţa pe care o are bunul în măsura în care ne permite,
ca indirect, pe calea schimbului să ne procurăm un alt bun care să ne satisfacă trebuinţa.
Valorile de întrebuinţare şi de schimb variabile în funcţie de mai multe împrejurări,
dintre care mai importante sunt modificările în:
a) importanţa nevoilor cărora le corespunde bunul;
b) proprietăţile bunurilor;
c) cantităţile bunului de care dispune individul;
d) valoarea de întrebuinţare a bunului pentru alte persoane.
Problema esenţială a valorii, după Menger, nu este crearea bunurilor ci măsurarea ei,
variabilă chiar la acelaşi bun, la persoane diferite şi în condiţii diferite.
Menger s-a întrebat cum se stabileşte valoarea de întrebuinţare. Pentru a rezolva
această problemă, el a plecat de la două principii care amintesc de legile lui Gossen:
1. nevoile noastre au pentru fiecare dintre noi importanţe inegale (nevoia de
alimentaţie este mai importantă decât cea de îmbrăcăminte, aceasta decât cea de
instruire);
2. fiecare din nevoile noastre este mai mult sau mai puţin intensă, dacă a fost mai
mult sau mai puţin satisfăcută (prima pâine este mai importantă pentru un flămând
decât a doua pâine).
Plecând de la cele două principii, Menger a întocmit un tabel – aşa- numitul „tablou” a
lui Menger.
Prin cifrele latine sunt numerotate nevoile în ordinea descrescătoare a importanţei lor:
I este cea mai importantă (nevoia de hrană), iar unitatea din bunul respectiv, să zicem pâinea,
are cea mai mare valoare. Ea scade în măsura în care avem atâtea unităţi încât putem satisface
toate cele 10 trebuinţe ajungând la 1.

59
I II III IV V VI VII VIII IX X
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
9 8 7 6 5 4 3 2 1
8 7 6 5 4 3 2 1
7 6 5 4 3 2 1
6 5 4 3 2 1
5 4 3 2 1
4 3 2 1
3 2 1
2 1
1

Cifrele arabe din fiecare coloană exprimă importanţa dozelor (cantităţilor) succesive
de la 10 la 0, adică până când satisfăcând toate trebuinţele ne mai rămân şi alte unităţi din
produsul dat (pâine) care pentru posesorul lor nu mai au valoare.
Utilitatea foarte scăzută a ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri de aceeaşi
natură poartă numele de utilitate marginală.
Menger spune că orice om rezonabil repartizează venitul său între diferitele bunuri în
aşa fel ca trebuinţele de egală intensitate să fie satisfăcute în acelaşi moment.
În felul acesta Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluării valorii de
întrebuinţare.
În ceea ce priveşte valoarea de schimb este necesar să menţionăm că Menger nu a
elaborat o teorie independentă de cea a valorii de întrebuinţare. Valoarea de schimb decurge
din valoarea de întrebuinţare.
Contribuţia esenţială a lui Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul utilităţii
marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie psihologică, contribuind
prin aceasta la schimbarea paradigmei de gândire elaborată de economiştii clasici.

6.3. William Stanley Jevons – Opera economică


Lucrare reprezentativă: „Teoria economiei politice” (1871)
Jevons propunea reconstruirea ştiinţei economice. Aceasta trebuia să plece nu de la
creşterea avuţiei naţiunilor, ca la A. Smith şi şcoala sa, ci de la calculul hedonistic, adică de la
măsurarea senzaţiilor de satisfacţie şi de dificultate sau osteneală pentru a ajunge la bunăstare.
„Este evident că ştiinţa economică nu poate fi decât o ştiinţă matematică. Ştiinţa noastră este
de esenţă matematică deoarece se ocupă de cantităţi … “.
La obiecţiile celor care susţineau că noţiunile şi categoriile pe care vrea să le trateze nu
sunt măsurabile, Jevons a replicat: pentru trecut observaţia critică putea fi valabilă, dar pentru
timpul trăit de generaţia lui şi în viitor, utilitatea, valoarea, avuţia, moneda, capitalul, plăcerea,

60
efortul, suferinţa … sunt susceptibile, de măsurare, instrumentele necesare pentru a face
măsurări fiind oferite de noua ştiinţă – economia politică matematică.
Noul fundament al ştiinţei economice îl constituie, după Jevons şi adepţii revoluţiei
marginaliste, utilitatea marginală de care erau legate valoarea şi preţul.
Muncă, după el, de îndată ce este plătită, n-are nici o influenţă asupra valorii viitoare a
unui bun, se pierde pentru totdeauna. Dar, cu toate că munca nu este niciodată cauza valorii,
ea este totuşi într-o serie de cazuri, o circumstanţă determinantă de genul următor: valoarea nu
depinde decât de gradul final al utilităţii (celei marginale). Cum se poate să varieze utilitatea
marginală? Sporind mai mult sau mai puţin cantitatea bunurilor de consum. Cum poate fi
sporită mai mult sau mai puţin această cantitate? Cheltuind mai multă sau mai puţină muncă
pentru a face să varieze oferta. Acest lanţ al dependenţelor a fost formulat de Jevons astfel:
„costul producţiei determină oferta; oferta determină utilitatea marginală; utilitatea marginală
determină valoarea. În direct, se recunoaşte rolul indirect al muncii asupra produsului, ceea ce
la Menger nu se întâlneşte.
Reaşezarea ştiinţei economice pe baze noi, deci revoluţia marginalistă, nu putea avea
sorţi de izbândă cu metoda tradiţională a clasicilor. Ea era deductivă, deci abstractă
conducând la raţionamente formal logice, dar care se îndepărtau de realităţi. Ţinând seama de
caracterul foarte complex al economiei şi al cauzelor colective care acţionează asupra şi în
cadrul ei, Jevons a căutat să completeze metoda deductivă abstractă cu cea inductiv –
statistică – rezultând aşa-numita metodă completă în care se combină observaţia, deducţia şi
inducţia.
Cu ajutorul „metodei complete” el face raţionamente care conduc la legi, axiome,
teorii menite să explice comportamentul economic.
Un exemplu este teoria schimbului. Valoric este o funcţie continuă, descrescătoare în
raport cu cantitatea, Valoarea unui bun vis-à-vis de altul se defineşte prin raportul a două
bunuri cunoscute de toţi participanţii. Condiţia de „transparenţă” a pieţei îi permite lui Jevons
să formuleze legea indiferenţei numită şi a unicităţii preţului de schimb pe o piaţă, pentru un
produs la un moment dat. Preţul ajunge să fie unic pentru că fiecare pereche de vânzător –
cumpărător se interesează la cât stabilesc alte perechi preţul la acelaşi produs. Transparenţa
schimburilor şi buna informare asupra preţurilor sunt condiţii de funcţionare a legii
indiferenţei sau unicităţii preţurilor.
Un alt exemplu este teoria muncii care la Jevons se axează pe următoarele elemente:
a) definiţia muncii – munca este orice acţiune mai mult sau mai puţin neplăcută a
spiritului şi a corpului efectuată în vederea obţinerii de satisfacţii;

61
b) caracterul ei – munca produce utilităţi şi atrage după sine stări neplăcute sau
utilităţi negative (desutilităţi);
c) schimbarea stării omului pe parcursul muncii – la început este plăcută şi
randamentul creşte, apoi începe să devină neplăcută, randamentul descreşte.
Munca încetează atunci când utilitatea marginală (a randamentului) devine egală
cu desutilitatea marginală a muncii (a efortului). Teoria este ilustrată de Jevons
prin următorul grafic:

Utilitate

I
e
II

0 b c d Timp
a

Curba I evidenţiază evoluţia utilităţii pe întreaga perioadă a timpului de lucru.


Curba II arată evoluţia în timp a muncii în termen de plăcere şi/sau neplăcere. În
segmentul a – b munca este plăcută şi rodnică, iar în rest, pe segmentul o – c este neplăcută,
crescând pe segmentul o – a şi scăzând pe segmentul b – c.
În punctele d şi e aflate la aceeaşi distanţă de punctul c de pe axul timp, scăderea
randamentului egalează creşterea chinurilor muncii; de aici încolo, rezultatul nu îndreptăţeşte
efortul şi munca trebuie oprită.
Jevons era adeptul multitudinii de teorii şi păreri în „republica ştiinţei” în general, şi a
celei economice în special, revoltele şi chiar anarhia fiind benefice, în folosul dezvoltării
ştiinţei. Acolo şi atunci când se instaurează despotismul unei şcoli sau al unui singur curent,
ştiinţa se rupe de realităţi, iar susţinătorii ei caută să oblige realitatea să se înscrie în regulile
teoriilor lor. Dimpotrivă, când sunt mai multe şcoli, curente, teorii şi doctrine, factorii de
decizie au de unde să aleagă pe cele mai potrivite pentru fundamentarea măsurilor pe care
mersul real al economiei le solicită.

62
Cât priveşte rolul lui Jevons în propulsarea ştiinţei economice, se cuvine să reţinem
atenţia asupra aprecierii făcute de J.M. Keynes: „Jevons a orientat ştiinţa economică … spre
modul de tratare al ştiinţelor naturale care se întemeiază solid pe experienţă”.

6.4. Leon Walras – Opera economică


Lucrări reprezentative: - „Elemente de economie politică pură” (1877)
- „Studii de economie socială” (1896)
- „Studii de economie aplicată” (1898)
L. Walras a fost profesor universitar de economie politică şi întemeietorul „Şcolii
matematice” la Universitatea din Lausanne, fiind considerat de către Schumpeter „cel mai
mare economist al tuturor timpurilor”, iar schema lui asupra echilibrului general drept
„Magna Carta a teoriei economice”.
Contribuţiile sale cele mai importante la dezvoltarea ştiinţei economice au fost:
- teoria schimbului;
- teoria echilibrului economic general,
ilustrate în lucrarea „Elemente de economie politică pură” (1877).
Lucrarea este concentrată pe studiul mecanismului preţurilor în condiţii de liberă
concurenţă, ba mai mult, de concurenţă pură şi perfectă la care se ajunge pe cale de raţiune
făcând abstracţie de unele elemente ale realităţii. După mărturisirea autorului aici se află
teoria matematică a determinării în condiţii de liberă concurenţă a:
1 – preţurilor de piaţă; 2 – preţurilor produselor şi serviciilor; 3 – ratei venitului net şi
deci a preţurilor capitalurilor; 4 – valorii monedei; 5 – condiţiilor şi consecinţelor progresului
economic; 6 – efectelor tarifelor, monopolului şi impozitelor.
Concluzia principală care se degajă din „Economia politică pură” este că „libera
concurenţă, acolo unde ea poate să se organizeze şi să se exercite, procură maximum de
utilitate a serviciilor şi produselor, rezultând din proporţionalitatea valorilor faţă de rarităţi”.
Altfel spus, dacă economia concurenţială este lăsată să funcţioneze liber, ea alocă în aşa fel
factorii şi proporţionează valorile de întrebuinţare, încât asigură pentru societate belşug şi
bunăstare în termen de satisfacere a trebuinţelor de bunuri şi servicii ale oamenilor. De altfel,
economia politică pură este definită ca teorie a determinării preţurilor, într-un regim ipotetic
de liberă concurenţă; este deci o economie politică a schimbului şi, firesc teoria schimbului
este cea principală.
Teoria schimbului se află la baza concepţiei lui Walras despre echilibrul general. În
concepţia sa, viaţa economică reprezintă un mecanism în care elementele sunt

63
interdependente. De ex., preţurile obţinute pe o piaţă, constituie putere de cumpărare pe alte
pieţe.
Walras a apreciat că, în anumite condiţii, un anumit echilibru trebuia să se stabilească
între toate variabilele economice, adică între preţurile produselor, factorii de producţie şi
cantităţile de produse. Aceasta nu înseamnă neapărat că toată economia se află în echilibru
nici că ea tinde, automat, spre echilibru.
Sinteza sa s-a construit astfel: în orice sistem economic există 3 pieţe, articulate între
ele prin intermediul unor persoane numite antreprenori (persoane care fac legătura între
primele două categorii de pieţe: ei vând pe piaţa produselor şi cumpără pe piaţa serviciilor
productive; ei fiind de fapt cei care suportă riscul afacerilor: dacă preţul produselor > preţul
serviciilor - câştigă; dacă preţul produselor < preţul serviciilor – pierd):
– piaţa produselor;
– piaţa serviciilor productive care sunt în număr de trei:
- cele provenind de la om şi constând în muncă;
- cele provenind de la capitalurile mobiliare;
- cele provenind de la pământ;
– piaţa capitalurilor.
El a prezentat activitatea economică drept rezultatul jocului celor trei pieţe. Echilibrul
economic arată că pentru fiecare dintre ele oferta şi cererea se egalizează prin mişcarea
preţurilor. Pieţele sunt interdependente, nici o mişcare a preţurilor pe una dintre ele nu se
poate produce, fără a fi receptată de celelalte. Antreprenorul este cel care realizează echilibrul
între pieţe. Momentul în care acest echilibru se realizează este situaţia concurenţei perfecte. În
acest caz preţurile produselor şi serviciilor se egalizează, iar profitul antreprenorului scade la
zero. „Această stare de echilibru este una ideală şi nu reală. Nu se întâmplă niciodată ca preţul
de vânzare al produselor să fie absolut egal cu cel al serviciilor productive”.
Critica teoriei walrasiene:
1. a neglijat studiul banilor şi consecinţele dezechilibrelor monetare;
2. J. Schumpeter a arătat că sistemul walrasian este prea static şi închis, ceea ce
exclude ideea de creştere economică şi mai ales ideea de dezechilibru. De
asemenea, se observă că în condiţii de echilibru, antreprenorul imaginat de Walras,
nu este o fiinţă reală, din moment ce profitul săi va fi zero;
3. deşi a considerat că elaborează o teorie a echilibrului general al economiei, Walras
a tratat-o prin prisma veniturilor individuale ale subiecţilor şi nu prin considerarea
unor elemente globale. Deci, el a încercat să rezolve o problemă globală printr-o
viziune microeconomică;

64
4. Walras a creat doctrina sa pentru a justifica liberalismul, în timp ce el se considera
socialist.
Opera lui Walras a fost continuată de o serie de alţi economişti care s-au inspirat din
metodele şi ideile maestrului. Printre succesori se numără: Vilfredo Pareto (1848 – 1923),
Joseph Schumpeter (1883 – 1950), Irving Fisher (1867 – 1947) etc.

6.5. Alfred Marshall (1842 – 1924) - încercarea de reconciliere între vechea şi


noua teorie clasică
Alfred Marshall este considerat principalul economist neoclasic la graniţa dintre sec.
XIX şi XX, iar Şcoala de gândire economică de la Cambridge drept principalul factor de
răspândire a marginalismului şi liberalismului neoclasic din perioada respectivă. Opera lui
Marshall a îndeplinit în acel timp, un rol asemănător cu opera lui J.St. Mill cu o jumătate de
secol înainte. Dacă J.St. Mill a sintetizat principalele realizări ale liberalismului clasic,
Marshall a sintetizat principalele realizări ale liberalismului neoclasic (marginalist) ţinând
seama de unele dintre criticile îndreptate asupra lui şi extinzând aplicarea lui şi la domeniul
comerţului internaţional.
A. Marshall a continuat încercările de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică
(începute de Jevons) în lucrarea „Principii de Economie”. Dacă teoria clasică adepta teoriei
valorii muncă susţinea că la baza valorii stă costul de producţie, teoria neoclasică adepta
teoriei valorii – utilitate susţinea că la baza valorii stă utilitatea marginală. Marshall a
considerat că nu este necesar să se vorbească prea mult despre izvorul valorii. A întreba dacă
valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producţie – după Marshall – este ca şi
cum ai discuta dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece este aceea care taie hârtia.
„Ar fi interesant să se ştie care din cele două lame ale unui foarfece taie o bucată de stofă, cea
de sus sau cea de jos. Aşa cum nu se poate spune care din acestea taie stofa, tot aşa nu se
poate spune cine determină valoarea, utilitatea sau costurile”.
Atunci când studiază mecanismul de formare a preţurilor, Marshall face distincţie între
perioada scurtă şi lungă de timp.
În felul acesta, pe termen scurt, „când un lucru deja produs trebuie vândut, preţul pe
care oamenii vor fi dispuşi să-l plătească pe el, va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine şi de
cantitatea pe care ei şi-o pot permite s-o plătească pentru aceasta”. Pe termen scurt oferta este
rigidă, inelastică, nu se poate adapta cererii şi deci nu poate influenţa hotărâtor nivelul
preţurilor. De aceea, iniţiativa modificării preţurilor aparţine consumatorului, deci cererii.
Pentru perioade scurte Marshall apreciază deci că se verifică teoria valorii – utilitate conform
căreia cererea determină în mod hotărâtor valoarea şi preţurile.

65
Dimpotrivă, pe termen lung „nivelul normal în jurul căruia fluctuează preţul de piaţă
va fi … costul producţiei”. Nici o întreprindere nu poate funcţiona în condiţii normale decât
dacă reuşeşte să obţină profit! De aceea, pe termen lung nivelul costului de producţie este
limita inferioară a preţului de vânzare. Mai mult, oferta devine elastică pe termen lung şi se
adaptează condiţiilor pieţei şi cererii. De aceea, Marshall apreciază că este adevărată teoria
valorii – muncă susţinută de liberalii clasici şi de marxişti întrucât modificarea ofertei depinde
de costul producţiei. Prin urmare, pe termen lung, valoarea şi preţurile sunt determinate, în
mod hotărâtor, de ofertă.
Cu cât va fi mai scurtă perioada de timp, concluzionează Marshall, cu atât va trebui să
ţinem seama de influenţa cererii asupra valorii, respectiv a preţului, şi, dimpotrivă, cu cât va fi
mai lungă această perioadă, cu atât mai importantă va fi influenţa exercitată de costul de
producţie asupra valorii, respectiv preţului.
În jurul personalităţii lui Marshall s-a format o adevărată şcoală neoclasică – Şcoala de
la Cambridge – care a extins considerabil aria de investigare a economiei de piaţă, referindu-
se printre altele şi la „economia bunăstării”, precum şi la unele disfuncţionalităţi ale
economiei moderne de piaţă (de ex. şomajul).
Jumătatea de secol care a trecut de la afirmarea marginalismului şi a neoclasicismului
a evidenţiat acumularea unor realizări de interes evident ăentru ştiinţa economică, dar şi o
serie de neajunsuri ale acestuia, care au impus evaluarea lor într-o perspectivă mai
cuprinzătoare.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi cel puţin 4 trăsături specifice neoclasicismului.


2. Fondatorii analizei neoclasice au fost ______________________________
3. C. Menger, W.St. Jevons, L. Walras şi alţii sunt consideraţi atât reprezentanţi de seamă ai
neoclasicismului cât şi ai curentului marginalist. Explicaţi provenienţa celor două
titulaturi.
4. Definiţi teoria subiectivă a valorii – utilitate.
5. Comparaţi principalele componente ale teoriei clasice şi ale teoriei neoclasice în problema
utilităţii economice.
6. Dacă utilitatea marginală a unui bun este zero, atunci:
a) utilitatea totală a bunului este zero;
b) utilitatea totală a bunului este maximă;

66
c) bunul nu are nici o utilitate indiferent de consumator;
d) nici un consumator nu va cumpăra acest bun.
7. Explicaţi de ce apa care este esenţială vieţii are un preţ redus în raport cu diamantele care
nu sunt indispensabile existenţei umane?
8. Prezentaţi succint încercarea de a concilia vechea cu noua teorie clasică făcută de A.
Marshall.
9. Care este elementul principal care stă la baza deciziei de cumpărare a unui bun?
10. Enumeraţi principalele elemente care determină unicitatea preţului de comercializare a
bunurilor (în concepţia lui Jevons).

67
C A P I T O L U L VII
DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL

7.1. Epoca lui J.M. Keynes şi principalele ei probleme economice


Schimbările care au avut loc în lume după primul război mondial au atras după sine
diversificarea condiţiilor economico-sociale şi politice din diferite ţări, complicarea
mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi creşterea instabilităţii lui. Acestea au
generat numeroase probleme economice noi şi, implicit, noi sfidări la adresa ştiinţei
economice tradiţionale.
În acest climat general instabil şi, uneori de-a dreptul ameninţător, se acumulau date şi
fapte care anunţau schimbări de mare anvergură în gândirea economică şi în politica
economică. Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o
parte, pacea a stimulat activitatea economică, refacerea potenţialului economic distrus de
război, creşterea populaţiei şi intensificarea relaţiilor economice internaţionale, pe de altă
parte, ea a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători, între marile puteri şi ţările
mici, ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la unele blocaje în
relaţiile economice internaţionale. Pe fondul acestor evenimente izbucneşte criza economică
din 1929 care a zguduit din temelii întregul edificiu al economiei mondiale, ca şi economiile
naţionale, atât al ţărilor industriale cât şi ale ţărilor agrare.
Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului naţional la
jumătate, reducerea drastică a ocupării şi creşterea bruscă a şomajului, dezorganizarea
relaţiilor economice internaţionale etc.) a evidenţiat faptul că nu era vorba doar de o
nepotrivire între cererea şi oferta de mărfuri, ci de cauze mai complexe şi mai grave ale
dereglării mecanismului economiei de piaţă.
Sub imperiul acestei crize s-a prăbuşit, în primul rând, dogma liberală a autoreglării
spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Teoria „mâinii invizibile” a lui A.
Smith, teoria pieţelor a lui J.B. Say ca şi teoria echilibrului economic general a lui L. Walras
s-au dovedit neputincioase în faţa avalanşei de probleme economice generate de criză:
creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a
banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, deficienţele balanţelor economice şi de plăţi
etc.
Din această perspectivă au devenit vizibile şi îngrijorătoare lacunele şi deficienţele
paradigmei liberalismului neoclasic, printre care: atenţia excesivă acordată microeconomiei şi
staticii economiei, în dauna macroanalizei şi dinamicii economice; excesul de subiectivism în
abordarea categoriilor microeconomiei, neglijând factorii de ordin obiectiv care le
68
condiţionează; abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere şi piaţă, ocolind,
minimalizând sau chiar ignorând influenţa pe care o exercită asupra acestora producţia,
respectiv oferta de mărfuri şi costurile acestora.
În încercarea de a face faţă noilor situaţii apărute în viaţa economică au fost create
condiţii pentru o prezentare închegată a noului punct de vedere privind cheia înţelegerii şi
rezolvării problemelor acute generate de această puternică criză. Prima şi cea mai
semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe pragmatice aparţine
economistului englez J.M. Keynes.

7.2. Paradigma gândirii economice keynesiste - John Maynard Keynes (1883-


1946)
Lucrări reprezentative: - „Urmările economice ale păcii (Pacea de la Versailles)” -1919
- „Tratat despre monedă” (1930)
- „Reforma monetară”
- „Sfârşitul politicii laissez-faire, laisser-passer”
- „Teoria generală a folosirii măinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor” (1936)
Keynesismul este doctrina cea mai importantă în gândirea economică contemporană.
Creatorul acestei doctrine este J.M. Keynes, profesor de economie politică la Universitatea
Cambridge (Anglia).
Poziţia lui Keynes faţă de teoria economică neoclasică a fost diferenţiată: el a fost de
acord şi şi-a însuşit microanaliza statică a neoclasicilor pe baza utilităţii marginale, dar a
considerat că această analiză nu este capabilă să explice dezechilibrele din economia de piaţă
şi de aceea şi-a îndreptat atenţia spre macroanaliză. De asemenea, Keynes respinge teoria
ordinii naturale în economie şi teoria liberului schimb susţinând ca necesară intervenţia
statului în economie.
Prin urmare, între keynesism şi neoclasicism nu este o ruptură totală, globală, ci
parţială. Există cel puţin 2 puncte comune care unesc keynesismul şi neoclasicismul şi anume:
adeziunea la proprietatea privată şi explicaţia psihologică a fenomenelor economice la scară
microeconomică, pornind de la utilitatea marginală a bunurilor. Keynes nu respinge
marginalismul, ci îl subordonează macroanalizei.
Trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau în:
1. – consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică drept un caz particular
al teoriei economiei generale, cu o valoare restrânsă şi deci acceptă marginalismul
numai în domeniul microanalizei;

69
2. – îşi propune să elaboreze o teorie a economiei de piaţă valabilă în orice condiţii
(atât de echilibru parţial sau total cât şi în condiţiile de dezechilibru);
3. – respinge ideea existenţei unei ordini naturale capabilă să asigure realizarea
spontană a echilibrului economic;
4. – deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei
şi operează cu indicatori macroeconomici;
5. – susţine inevitabilitatea şomajului involuntar în cadrul economiei de piaţă,
admiţând că el poate fi limitat printr-o politică economică adecvată, dar nu poate fi
pe deplin înlăturat;
6. – influenţat de criza economică din ’29 - ’33, îl preocupă în special dezechilebrele
din economia mărfurilor şi dezechilebrele din balanţa plăţilor externe ale ţărilor
lumii;
7. – consideră că pentru a supravieţui şi funcţiona eficient, economia de piaţă trebuie
sprijinită de stat, fiind adeptul unei politici de intervenţie limitată a statului în
economie.

7.3. Modelul economic keynesist


Bun cunoscător al ştiinţelor economice, cât şi al matematicii, Keynes a folosit în
cercetarea economiei de piaţă contemporane un model economico-matematic descriptiv cu
scopul „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării forţei de muncă”. Răspunsul pe
care îl dă este că „volumul ocupării este determinat de punctul de intersecţie dintre funcţia
ofertei globale şi funcţia cererii globale, punct în care se realizează starea de echilibru
economic.
În modelul keynesist avem:
I. ecuaţia echilibrului
Y=C+I
I=S
Y=C+S
Y = venit global
C = consum
S = economii
I = investiţii
Caz în care toate economiile se investesc, crizele şi şomajul dispar etc., economia
funcţionează normal.
II. ecuaţia dezechilibrului

70
Y>C+I
S>I
Y > C + I arată că cererea este mai mică decât oferta ceea ce face ca o parte a
producţiei să rămână nevândută, deci investitorii nu sunt tentaţi să facă noi investiţii sau să-şi
dezvolte capacităţile de producţie existente creând astfel noi locuri de muncă, şomajul
involuntar continuând să persiste.
Y > C + I era dăunător economiei aşa încât Keynes considera că statul trebuia să
intervină pentru a preîntâmpina aceste situaţii sau pentru a le înlătura dacă ele existau.
Concentrându-şi atenţia asupra cauzelor dezechilibrului economic, J.M. Keynes
apreciază că la baza acestuia stau relaţiile dintre consum şi venituri, dintre consum şi
investiţii, dintre investiţii şi economii, prezenta şi rolul banilor în economie, aflate la rândul
lor sub influenţa a ceea ce el numeşte „legi psihologice fundamentale”:
- înclinaţia spre consum (evidenţiază tendinţa oamenilor de a-şi mări consumul
atunci când le cresc veniturile, dar într-o măsură mai mică decât creşterea de venit
ΔC < ΔV);
- înclinaţia spre investiţii (evidenţiază tendinţa oamenilor de a face investiţii atunci
când şi acolo unde eficienţa marginală a K este mai mare sau egală cu rata
dobânzii);
- înclinaţia spre lichiditate (evidenţiază tendinţa oamenilor de a păstra valori lichide
atunci când rata dobânzii îi dezavantajează.
S > I se datorează faptului că nu tot ce se economiseşte sau se acumulează în
economie se transformă în investiţii.
Lăsate să acţioneze de la sine, aceste legi funcţionează ca nişte factori destabilizatori
în cadrul economiei moderne de piaţă, în timp ce o cunoaştere amănunţită a modului lor de
funcţionare şi a factorilor care le influenţează permite luarea de către stat a unor măsuri care
să le menţină în limite considerate rezonabile cât şi transformarea lor din factori
destabilizatori în factori stabilizatori ai economiei de piaţă.

7.4. Politica economică dirijistă preconizată de Keynes


Pe cât de îndrăzneaţă a fost analiza economică întreprinsă de J.M. Keynes, pe atât de
şocantă a fost politica economică preconizată de el.
Dacă dezechilibrele persistente din economia contemporană (ca urmare a unei oferte >
cererea) constituiau urmarea acţiunii necontrolate a legilor psihologice menţionate anterior,
Keynes a tras concluzia că atenuarea, eventual înlăturarea acestui dezechilibru nu se puteau

71
produce în mod spontan. În aceste condiţii nu se justifică pasivitatea statului şi politica
liberului schimb.
Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes vizează stimularea
cheltuielilor pentru consum şi investiţii „exact cu suma necesară pentru a menţine utilizarea
deplină a forţei de muncă”.
Pornind de la tipul dezechilibrului studiat (Y > C + I) Keynes susţine ca necesare
luarea de către stat a următoarelor măsuri:
- pentru stimularea consumului neproductiv (C) şi a celui productiv-investiţional (I):
a) adoptarea unei politici de preţuri care să împiedice formarea economiilor;
b) adoptarea unei politici de impozite şi taxe de natură să preia de la populaţie
sumele economisite;
c) adoptarea unei comenzi de stat prin care să se absoarbă o parte din ofertă;
d) adoptarea investiţiilor de stat atât în ramuri productive cât şi neproductive.
- pentru stimularea imboldului spre investiţii şi a reducerii înclinaţiei spre lichiditate:
a) promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin;
b) asigurarea de preţuri avantajoase întreprinderilor, aşa încât rata profitului
să fie mai mare decât rata dobânzii;
c) statul să asigure o eficienţă marginală a capitalului cât mai mare;
d) aprovizionarea cu materii prime ieftine.
Pe termen scurt, politica dirijistă preconizată de Keynes a dat rezultate încurajatoare
ducând la scăderea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor, respectiv amânarea/atenuarea
crizelor.
Pe termen lung, politica economiei dirijistă a avut efecte mai complexe, cu timpul
începând să se manifeste o serie de efecte neaşteptate ale acesteia, cum ar fi: inflaţia, creşterea
considerabilă a cheltuielilor publice însoţită de o creştere a deficitelor bugetare, modificarea
caracterului şi destinaţiei investiţiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar,
reducând considerabil efectul creator de venit şi locuri de muncă al acestor investiţii.
Când aceste consecinţe negative au început să eclipseze avantajele iniţiale ale
dirijismului a luat amploare critica antidirijistă şi antikeynesistă.

7.5. Neokeynesismul
Curentul neokeysist a apărut imediat după cel de-al II-lea război mondial, ca o
încercare de adaptare a keynesismului la problematica nouă a creşterii economice. Adepţii şi
reprezentanţii neokeynesismului considerau curentul keynesist, ca de altfel şi creatorul lui, ca
o rezoluţie în gândirea economică, atât prin contribuţia lui la analiza macroeconomică, cât şi

72
prin măsurile de politică economică propuse. Aceasta nu i-a împiedicat însă să aducă şi o serie
de critici la adresa acestuia, ca şi unele propuneri de îmbunătăţire atât a teoriei, cât şi a
politicii economice keynesiste.
Dintre criticile aduse doctrinei keynesiste, menţionăm:
a) caracterul static al modelului matematic keynesist;
b) caracterul ecletic şi contradictoriu al unor teze susţinute de Keynes (supralicitarea
rolului consumului neproductiv ca factor de echilibru etc.);
c) supraestimarea factorilor psihologiei în explicarea fenomenelor şi proceselor
economice.
Principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei economice a lui Keynes se
referă la abordarea dinamică a proceselor economice şi la analiza mai profundă a producţiei,
pornind de la relaţia dintre venit, consum şi economii, respectiv de la rolul investiţiilor de
capital suplimentar în sporirea cheltuielilor şi creşterea ocupării mâinii de lucru.
Principalele rezultate ale acestor demersuri teoretice ale neokeynesiştilor l-au
constituit:
1. – teoriile şi modelele de creştere economică – instrumente moderne pentru
studierea condiţiilor în care pot fi sporite produsul intern brut, venitul naţional şi
veniturile diferitelor grupuri sociale în condiţii oferite de revoluţia ştiinţifică şi
tehnică din zilele noastre. Bazele teoriei keynesiste despre dinamica
macroeconomică au fost puse de Roy F. Harrod, J.R. Hicks şi E. Domar;
2. – combinarea unor elemente ale liberalismului neoclasic cu elemente de dinamică
macroeconomică, rezultatul fiind cunoscut sub denumirea de „sinteză neoclasică”
realizată de către P. Anthony, Samuelson şi apărut pentru prima dată în lucrarea
„Economics”;
3. – înlocuirea unor idei keynesiste cu altele noi însoţite de argumente solide,
realizată de către „Stânga” de la Cambridge reprezentată de Joan Robinson şi Piero
Sraffa.

7.6. Postkeynesismul
Generaţiile mai tinere de adepţi ai gândirii economice a lui J.M. Keynes au recunoscut
valabilitatea unor critici şi anumite fisuri în gândirea keynesistă, semnalând, în acelaşi timp,
cu argumente demne de luat în seamă, numeroase fisuri teoretice ale adversarilor lui. Pentru a
se deosebi de ceilalţi protagonişti ai controverselor ideologice din ştiinţa economică actuală,
ei s-au denumit cu termenul de postkeynesişti.

73
Termenul de postkeynesism are o dublă semnificaţie în sensul că se referă la toţi
economiştii occidentali care i-au urmat lui Keynes şi care deşi adepţi ai acestuia nu s-au
limitat numai la ideile lui, ci preţuiesc la fel de mult şi alte surse de inspiraţie, cum ar fi ideile
lui J. Robinson sau ale lui P. Sraffa. Postkeynesiştii recunosc că paradigma lor este
insuficient precizată, că este abia în proces de formare, dar, cu toate acestea, deosebirile faţă
de neoclasicism şi noutăţile faţă de keynesism sunt perceptibile.
Mai realişti decât Keynes, postkeynesiştii susţin că aria investigaţiilor economice
trebuie lărgită considerabil, nu numai prin extinderea ei la micro şi mondoanaliză, insuficient
tratate de Keynes, ci chiar în macroanaliză, prin abordarea unor aspecte ocolite sau
minimalizate de el, printre care rolul instituţiilor financiar-bancare, problemele repartiţiei
venitului naţional, problema inflaţiei şi a cheltuielilor militare etc.
Dintre ideile mai importante susţinute de postkeynesişti remarcăm:
- opţiunea pentru dirijism, pentru sprijinul acordat de stat agenţilor economici
particulari;
- în timp ce neoclasicii pretind că toate fenomenele economice sunt previzibile,
postkeynesiştii susţin că numai trecutul este cunoscut, iar viitorul rămâne incert;
- economia are un caracter ciclic, în sensul că procesul creşterii economice este
însoţit de dezechilibre;
- repartiţia venitului naţional este determinat de factori instituţionali, fiind supusă
unor manipulări politice.
Demersul metodologic şi teoretic al postkeynesiştilor, aportul lor la dezvoltarea
gândirii economice actuale sunt demne de luat în seamă, dar consecinţele lor pozitive nu sunt
suficient de vizibile pe termen scurt. Punerea-n valoare a acestei preocupări a devenit mai
dificilă în prezent şi datorită schimbării de direcţie a gândirii economice contemporane, ca
urmare a afirmării neoclasicismului şi neoliberalismului în literatura de specialitate, după
prăbuşirea sistemelor totalitare din fostele ţări socialiste şi tranziţia acestora spre economia de
piaţă, având drept principal ghid teoretic tocmai liberalismul cu marea lui varietate de nuanţe
atât din trecutul mai îndepărtat (liberalismul clasic), cât şi din trecutul mai apropiat
(liberalismul neoclasic, monetarismul etc.).

74
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care au fost cauzele care au stat la baza declanşării crizei economice din 1929?
2. Argumentaţi de ce keynesismul mai este cunoscut şi sub denumirea de dirijism?
3. Enunţaţi principalele contribuţii ale doctrinei keynesiste la dezvoltarea ştiinţei economice.
4. Keynes formulează 3 legi psihologice fundamentale care stau, în concepţia sa, la baza
relaţiei dintre consum şi venituri, dintre consum şi investiţii, dintre investiţii şi economii.
definiţi aceste legi.
5. Înclinaţia spre consum este influenţată de un întreg ansamblu de factori obiectivi şi
subiectivi. Delimitaţi factorii şi analizaţi modul în care aceştia acţionează asupra
cheltuielilor de consum ale populaţiei.
6. Care au fost consecinţele politicii economice dirijiste pe termen scurt? Dar pe termen
lung?
7. Keynes a avut un impact major asupra gândirii economice moderne, concepţia sa despre
economie constituind o sursă de inspiraţie pentru generaţii întregi de economişti ce i-au
urmat. Care sunt principalele modificări şi îmbunătăţiri aduse doctrinei keynesiste de către
neokeynesişti şi postkeynesişti?

75
C A P I T O L U L VIII
NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL
CONTEMPORAN

8.1. Neoliberalismul – trăsături generale


Evenimentele din perioada interbelică au surprins gândirea economică dominantă,
nepregătită să facă faţă noilor provocări adresate ştiinţei economice de viaţă.
Incapabil să formuleze explicaţii şi soluţii convingătoare pentru disfuncţionalităţile din
economie, liberalismul neoclasic a fost împins pe un plan secundar, fiind considerat umbrit de
către keynesism şi dirijism.
Reprezentanţii liberalismului neoclasic nu puteau accepta cu uşurinţă deteriorarea
poziţiei lor în ansamblul gândirii economice şi, în consecinţă, au acţionat pentru a se adapta la
rigorile practicii sociale. Prima lor reacţie în acest sens a constat într-o încercare de examinare
autocritică a propriei paradigme. Aceasta i-a condus la concluzia că au acceptat cu prea mare
uşurinţă ideea pasivităţii statului (principiul „laissez-faire”) de la predecesorii lor, liberalii
clasici. În al doilea rând, ei au recunoscut excesul de subiectivitate în analiza economică,
importanţa exagerată acordată psihologiei şi comportamentului individual al agenţilor
economici, precum şi aversiunea lor faţă de informaţiile concrete, faţă de studiul istoric al
economiei.
Neoliberalii au preluat de la liberalii clasici şi neoclasici ideea ordinii naturale, a
individualismului economic şi a rolului important al preţului şi al pieţei în funcţionarea
mecanismului economic, acceptând însă şi o intervenţie limitată a statului în economie şi
chiar ideea de plan în dirijarea dezvoltării viitoare a economiei naţionale.
Totodată, au fost o serie de mişcări de adaptare la cerinţele realităţii printre care:
a) preocuparea de perfecţionare a calculului economic raţional, având ca rezultat
crearea unei noi discipline de graniţă – econometria;
b) propun ca verigă de legătură între metodologia şcolii neoclasice şi a celei istorice,
studiul morfologiei sau al structurii diferitelor sisteme economice, iar ca obiectiv
practic făurirea economiei sociale de piaţă;
c) combaterea vehementă a proprietăţii colective şi a intervenţiei excesive a statului
în economie, respectiv a dirijismului şi a planificării centralizate, invocând ca
argument pericolul încălcării drepturilor democratice ale indivizilor;

76
d) combaterea ideii de pasivitate a statului, propunând activizarea statului
contemporan în direcţia înfăptuirii unei concurenţe loiale fără ca acesta să
intervină însă în procesul formării libere a preţurilor pe baza mecanismului pieţei.
Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken în lucrarea „Principii de bază
ale politicii economice” (1952).
Principalii reprezentanţi ai neoliberalismului sunt:
- în S.U.A.: Şcoala de la Chicago – Milton Friedman
Şcoala din Virginia sau Şcoala „Public choice”
- în Europa: F.A. Hayek, W. Euken
- în România: M. Manoilescu, Anghel Rugină, etc.

8.2. Contribuţia lui Hayek la dezvoltarea ştiinţelor economice


Lucrări reprezentative:- „Drumul către servitute”
- „Preţurile şi producţia”
- „Teoria monetară a ciclurilor economice”
- „Profitul, dobânda şi investiţiile”
- „Teoria pură a capitalului”
- „Constituţia libertăţii”
- „Dreptul, economia, libertatea” etc.

F.A. Hayek s-a format ca cercetător şi profesor universitar în spiritul ideilor Şcolii
psihologice de la Viena denumită şi Şcoala austriacă.
A fost unul dintre spiritele cele mai fertile ale secolului XX, un om a cărui gândire a
fost atât de importantă, încât chiar şi un reticent comitet de decernare a premiului Nobel s-a
simţit obligat, în 1974, să-i recunoască opera, acordându-i premiul pentru economie.
Ceea ce au reprezentat A. Smith pentru gândirea liberală a secolului al XVIII-lea, iar
de Tocqueville şi Lord Acton pentru cea a secolului al XIX-lea, a fost Hayek pentru secolul
XX: un clarvăzător, multilateral şi profund cercetător al societăţii, un om care a văzut cu mult
înaintea contemporanilor săi ceea ce era necesar pentru apărarea şi extinderea libertăţii, în
condiţiile slăbiciunilor omeneşti, ignoranţei, intereselor ascunse şi puterii.
Opera lui Hayek acoperă domenii foarte diverse ale ştiinţelor sociale, de la economie
politică şi sociologie la politică şi filosofie, inclusiv epistemologie.
În centrul preocupărilor lui F.A. Hayek stau principiile şi logica unei civilizaţii a
libertăţii. În viziunea lui Hayek, libertatea este valoarea supremă într-o societate modernă şi
prosperă. Pe baza libertăţii, omenirea a evoluat de la forma primitivă, întemeiată pe relaţii

77
guvernate de principii arhaice şi religioase, spre „societatea deschisă”, bazată pe libertate şi
domnia legii, favorizând adâncimea diviziunii sociale a muncii, creşterea productivităţii
muncii, progresul economic în ansamblu.
Libertatea înseamnă absenţa constrângerii, adică posibilitatea indivizilor de a-şi urmări
scopurile, inclusiv de a face tranzacţii economice cu alţi parteneri. Libertatea nu înseamnă
însă putere, adică posibilitatea de a face orice, stânjenind astfel libertatea altor indivizi. În
consecinţă el apreciază că libertatea este chiar mai importantă decât prosperitatea economică,
fiind o condiţie a acesteia. Asigurarea libertăţii pentru toţi indivizii care compun respectiva
societate presupune existenţa unei ordini legale care poate fi asigurată în două feluri: fie prin
voinţa unei persoane (ex. suveran) fie prin „domnia legii”, respectiv adoptarea unor reguli
obligatorii de conduită, valabile pentru toţi cetăţenii, fără discriminare. Spre deosebire de
liberali care mizau pe pasivitatea statului, ca şi de dirijişti care atribuiau statului un rol
excesiv, Hayek este adeptul unui stat activ în limite, domenii şi forme strict determinate de
lege. Garanţia funcţionării eficiente a statului de drept este, după aceeaşi părere, separaţia
dintre puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Forma normală de existenţă a economiei în societăţile civilizate este, după părerea lui
Hayek, economia de piaţă bazată pe proprietatea privată şi acţiunea economică a indivizilor
liberi în cadrul procesului de concurenţă. Economia de piaţă, este, în viziunea lui Hayek, un
mecanism care se autoreglează, având o structură complexă şi în cadrul căreia coordonarea
acţiunilor individuale se realizează prin intermediul concurenţei, dacă indivizii sunt liberi să
facă tranzacţii când şi cu cine vor, respectând însă regulile generale adoptate de statul de
drept. În această viziune, economiile naţionale din epoca modernă constau dintr-o reţea
complicată de numeroase unităţi economice care se întrepătrund.
Referindu-se la economia de schimb, Hayek propune înlocuirea termenului „de
economie” („oikos” = casă gospodărie) cu termenul de „catalaxie”, iar a termenului „de
schimb” cu cel de „joc” rezultând denumirea de joc catalactic care reflectă mai nunaţat natura
şi rolul activităţilor ce au loc spre deosebire de noţiunea de economie de schimb („katullatein”
– cuvânt grecesc care înseamnă „a schimba” în sens dublu: un lucru cu altul dar şi o
mentalitate cu alta, a transformării unui duşman într-un prieten pornind de la interesele lor
comune).
Prin „catalaxie” Hayek înţelege „ordinea sau organizarea care ia naştere prin adaptarea
numeroaselor economii individuale pe o piaţă”. El consideră catalaxia „un joc creator de
bogăţie” care rezultă din: rolul informativ al preţurilor, alocarea optimă a resurselor şi
satisfacerea optimă a nevoilor în raport cu condiţiile cunoaşterii reale ale acestor activităţi.

78
Corolarul practic al teoriei catalaxiei este recunoaşterea rolului activ, dar limitat al
statului în economie, inclusiv a dreptului acestuia de a mobiliza o parte din resursele
(veniturile) de care dispun agenţii economici sub formă de impozite, atunci când interesele
generale cer acest lucru.
Hayek se pronunţă în mod categoric împotriva intervenţiei statului în economie prin
măsuri care împiedică sau deformează funcţionarea liberă a mecanismului pieţei considerând
că acestea sunt cauze ale unor rupturi sau crize în economie. Referindu-se la ciclitatea
proceselor economice, Hayek susţine că multe din crizele economice s-au declanşat ca urmare
a excesului de bani pe piaţă, fie datorită emisiunilor excesive impuse de stat în legătură cu
deficitele bugetare, fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de către băncile
comerciale.
În ce priveşte politica fiscală, Hayek consideră justificate două din cele 3 categorii de
impozite percepute de statele moderne şi anume: pentru acoperirea cheltuielilor de
administraţie şi pentru bunurile colective cum ar fi învăţământul, sănătatea, cultura etc., dar
respinge categoric impozitele percepute pentru ceea ce dirijiştii numesc „dreptate socială”,
folosite ca mijloc de redistribuire forţată a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale
considerate dezavantajate.
Lucrările lui F.A. Hayek pun în discuţie numeroase probleme de interes real şi
avertizează împotriva unor greşeli şi efecte negative ale unor măsuri unilaterale de politică
economică. Ele constituie o pledoarie elocventă pentru libertate şi iniţiativă creatoare în
economie.

8.3. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago


Şcoala de la Chicago a fost înfiinţată în perioada interbelică de către F. Knight,
reunind o serie de economişti de orientare liberală, neoliberală care s-au opus în mod
sistematic dirijismului, socialismului, radicalismului şi marxismului.
Folozofia monetaristă a Şcolii de la Chicago este simplă şi clară:
- economia de piaţă liberă şi privată este cea mai bună şi mai eficientă;
- în funcţionarea economiei de piaţă rolul cel mai important îi revine monedei;
- între volumul activităţii economice şi masa monetară există o determinare
cantitativă precisă;
- atunci când economia este mixtă (publică şi privată), iar statul se amestecă în
treburile economice private recurgând la manevre cu masa monetară, economia se
dereglează;
- inflaţia este rezultatul şi totodată expresia respectivei dereglări;

79
- inflaţia este un fenomen contemporan monetar cu cauze imediate şi mai
îndepărtate;
- cel mai bun remediu al inflaţiei constă în îndepărtarea amestecului exagerat al
statului în funcţionarea economiei de piaţă.
Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată anii de triumf ai
liberalismului. Aplicarea concretă a monetarismului de către guvernele liberale dintr-o serie
de ţări a contribuit indubitabil la succesul acestuia. Astfel, în politicile economice ale lui
Ronald Reagan şi Margaret Thatcher sau ale unor experţi ai F.M.I., se regăsesc principiile
monetarismului, înlocuind keynesismul dominant până atunci.

Milton Friedman
Lucrări reprezentative: - „Eseurile teoriei economice pozitive” (1953)
- „Cererea de monedă” (1959)
- „Capitalism şi libertate” (1962)
- „Economia politică a reglementărilor monetare
internaţionale”
- „Dolarii şi deficitele”
- „Libertatea de a alege”
În concepţia lui M. Friedman, dezacordurile dintre economişti sunt legitime având în
vedere opţiunea acestora pentru idei de bază şi moduri de viaţă diferite, cum ar fi: libertatea
(pentru care optează adepţii clasicismului şi neoclasicismului) sau securitatea vieţii şi
bunăstarea (pentru care optează adepţii dirijismului).
„O persoană ca mine care consideră libertatea ca esenţială pentru buna funcţionare a
relaţiilor dintre indivizi, şi care crede (…) că pentru a păstra libertatea trebuie limitat rolul
guvernului şi acordată o importanţă primordială proprietăţii private, pieţei libere şi acordurilor
de voinţă, va fi firesc să nu se îndoiască asupra efectelor sigure pe care le-ar putea avea
măsurile favorabile unei politici întemeiate pe libera concurenţă. De altă parte, cei ce
consideră bunăstarea sau securitatea ca primordiale şi care cred (…) că aceste obiective au
mai multe şanse de a fi atinse prin acţiuni guvernamentale, menite să controleze şi să regleze
activitatea particulară, vor fi de partea unei politici de dirijism economic. Fiecare va găsi
argumente care să pledeze în favoarea intervenţiei guvernamentale sau a lui „laisser-faire”.
Cum masa oamenilor vrea să aibă şi libertate şi bunăstare, plus securitate, în faţa
economiştilor şi oamenilor politici se pune greaua sarcină de a găsi căile, modalităţile,
mijloacele de realizare a celor dorite, dacă nu integral cel puţin într-o măsură rezonabilă.
Concesiile de o parte şi de alta sunt modalitatea cea mai potrivită de realizare a doleanţelor şi

80
scopului”. După cum reiese din citatul de mai sus, M. Friedman este un apărător al economiei
moderne de piaţă, bazată pe proprietatea privată şi activitatea marilor corporaţii, un adept
convins al individualismului şi liberalismului şi al teoriei economice neoclasice. În concepţia
sa, cheia bunei funcţionări a economiei de piaţă este libertatea de alegere a oamenilor sau
suveranitatea consumatorilor.
Concepţia lui M. Friedman despre bani are ca punct de plecare teoria cantitativă
asupra banilor şi preţurilor aşa cum a fost ea formulată de Irving Fisher:
M·V=P·Q
Q
M=P·K unde K =
V
M – masă monetară
V – viteza de rotaţie a banilor
P – preţul mărfurilor
K – constantă
Friedman şi monetariştii acordă o importanţă deosebită volumului de bani în circulaţie
considerând că acesta trebuie să fie în concordanţă cu volumul de mărfuri destinate vânzării.
Apariţia unui decalaj între cele două mărimi macroeconomice – volumul producţiei şi masa
monetară – duce la apariţia inflaţiei, considerată un fenomen monetar negativ ce stă la baza
apariţiei crizelor economice, respectiv a ciclicităţii economiei contemporane de piaţă. Dintre
cauzele care stau la baza apariţiei acestui decalaj monetariştii enumeră:
- nevoia sporită de bani a guvernului care recurge prin inflaţie la un impozit indirect
forţat la populaţie. „Inflaţia este o formă de impunere care are o caracteristică cu
totul specifică. Ea este singura formă de impunere care poate fi aplicată fără
acordul celor afectaţi”;
- marile cheltuieli guvernamentale determinate de punerea în practică a politicilor
antişomaj şi anticriză;
- erorile comise de banca centrală.
Spre deosebire de J.M. Keynes care considera că principalul pericol pentru stabilitatea
economiei îl reprezintă şomajul, M. Friedman este de părere că pericolul principal pentru
aceasta derivă din creşterea inflaţiei.
Conţinutul politicii monetare preconizată de monetarişti în frunte cu M. Friedman îl
reprezintă combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor. Există remediu la inflaţie?
După M. Friedman „singurul remediu contra inflaţiei constă în împiedicarea creşterii rapide a
cheltuielilor. Singurul mijloc de care dispune guvernul pentru a lupta contra inflaţiei constă în
a cheltui mai puţin şi în a fabrica mai puţină monedă”. Dar ca efecte secundare ale remediului

81
recomandat – recunoaşte autorul – apar încetinirea creşterii economice şi sporirea şomajului
(considerate de monetarişti ca efecte ale măsurilor de combatere a inflaţiei şi nu ca remediu la
inflaţie, cum erau considerate de keynesişti).
Măsurile de control a preţurilor şi al salariilor luate de guvern pentru a potoli inflaţia
sunt apreciate de M. Friedman ca „un mijloc de a masca, provizoriu, simptomele inflaţiei ….
Totul poate fi evitat dacă se manifestă voinţa de a menţine o politică de restricţii monetare
timp de 2-3 ani”. Restricţiile pot afecta însă atât salariile cât şi profiturile. (Este demnă de
reţinut pentru reflecţie aprecierea lui M. Friedman după care „dacă doriţi să studiaţi procesele
inflaţioniste, n-aveţi decât să „căutaţi moneda” (în sensul de a studia moneda) – o parafrazare
a vestitului dicton „cherchez la femme!” – ca să daţi de urma enigmei. Cunoaşterea naturii şi
comportamentului monedei dă cheia înţelegerii economiei şi a fenomenului numit inflaţie).
În principiu, monetariştii consideră că politica monetară constituie principalul
instrument în echilibrarea economiei. Cu toate acestea, ei nu propun măsuri de intervenţie a
statului în economie, ci sporirea anuală constantă a masei monetare cu o rată fixă. „O
asemenea creştere - apreciază Friedman aduce o contribuţie majoră în asigurarea stabilităţii
economice şi la evitarea atât a inflaţiei, cât şi a deflaţiei”.
M. Friedman propune o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3 ÷
5% pe termen scurt şi 2 ÷ 3% pe termen lung. Evoluţia aceasta ar corespunde evoluţiei unor
factori cum sunt:
- populaţia şi forţa de muncă;
- preţurile;
- producţia;
- preferinţa spre lichiditate a populaţiei.
În concepţia monetaristă, statul urmează să îndeplinească următoarele funcţii:
a) controlul masei monetare în circulaţie;
b) o funcţie bugetară – prin care să-şi obţină veniturile necesare bunei sale
funcţionări.
Ceea ce se cere pentru asigurarea echilibrului şi creşterii economice este reducerea
intervenţiei guvernamentale. Pârghiile de care dispune statul ar urma să fie folosite în vederea
asigurării unui cadru monetar stabil pentru o economie liberă. În această concepţie, toate
celelalte proporţii ar urma să se stabilească prin intermediul pieţei (producţie – consum,
ocuparea forţei de muncă, repartizarea veniturilor în societate etc.).

82
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt elementele de noutate aduse de neoliberali gândirii economice contemporane?


2. Ce înţelege Hayek prin joc catalactic?
3. Redaţi succint filozofia monetaristă a Şcolii de la Chicago.
4. Monetariştii consideră că între cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o economie la
un moment dat, şi starea economiei, există o strânsă dependenţă. Explicaţi.
5. Care este remediul recomandat de monetarişti pentru combaterea inflaţiei?
Care sunt efectele aplicării acestui remediu?

83
C A P I T O L U L IX
GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ

9.1. Mersul ideilor economice în România până la 1859


Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de
împrejurări istorice interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activitatea
economico-socială, de luptele pentru libertate şi unitate, pentru a fi stăpân pe destinul său.
Suportul acestor lupte l-a constituit, împreună cu comunitatea de teritoriu, de origine, de
limbă, de cultură şi altele, conştiinţa comunităţii vieţii economice, la a cărei fundamentare
ştiinţifică economiştii au contribuit în mod substanţial. Ei au demonstrat că în ciuda
dezmembrării şi a stăpânirii străine, dezvoltarea vieţii economice a românilor a fost comună
în esenţa ei. De asemenea, au evidenţiat că formarea şi dezvoltarea nestingherită a economiei
naţionale sunt indisolubil legate de realizarea unităţii statale, de unirea tuturor românilor în
acelaşi „trup politic” (N. Bălcescu). M. Kogălniceanu arăta că unirea „este singurul mod în
stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a
îndeplini misia lor”, în timp ce I.C. Brătianu evidenţia că „sufletul României nu se poate
manifesta decât în unitate naţională”. I. Ghica sublinia că fără unire „geniul nostru naţionale
nu se poate dezvolta”.
O altă caracteristică a gândirii economice româneşti a fost manifestarea ei unitară pe
întreg teritoriul românesc chiar dacă el a fost separat vremelnic prin graniţe politice,
dezvoltarea ei în esenţă pe aceleaşi coordonate – realizarea unităţii statale,, înlăturarea jugului
străin şi înfăptuirea prefacerilor economico-sociale şi politice înnoitoare. Mărturie stau
circulaţia permanentă a ideilor şi operelor economice între economiştii de pe toate teritoriile
româneşti, cercetarea de către ei a problemelor economice din fiecare parte a ţării în strânsă
legătură cu cele fundamentale ale întregii economii româneşti, idei şi teorii apropiate şi chiar
identice, toate acestea fiind subordonate imperativului major – constituirea şi dezvoltarea
economiei naţionale prin unirea tuturor românilor într-un stat naţional independent.
Gândirea economică românească s-a dezvoltat, fireşte, în contact cu cea din alte ţări.
Astfel, în lucrările gânditorilor români întâlnim idei ale mercantilismului, fiziocratismului,
liberalismului clasic, protecţionismului, socialismului utopic, ş.a. Ei au preluat idei din
curente şi şcoli economice, dar cu deosebire pe acelea care se refereau la problemele
economice ce preocupau poporul român şi pe care le-au interpretat în dependenţă de realităţile
economiei româneşti formulându-se astfel idei şi teorii originale ce reprezintă contribuţii la
dezvoltarea ştiinţei economice.

84
9.1.1.Consideraţiile economice ale lui Dimitrie Cantemir
D. Cantemir (1673-1723), domnitor patriot şi mare cărturar, cu o vastă cultură, a
formulat numeroase consideraţii economice privind probleme ca: originea marii proprietăţi
funciare boiereşti şi relaţiile dintre boieri şi ţărani, politica fiscală, consecinţele jugului
otoman asupra economiei ţării, punerea-n valoarea a resurselor naţionale, rolul agriculturii,
meşteşugurilor etc. în cadrul economiei.
D. Cantemir releva că la baza formării marilor proprietăţi funciare şi a relaţiilor dintre
boieri şi ţărani stau „daniile domneşti” şi respectiv aducerea unor ţărani şerbi din ţinuturile
învecinate. Totodată, el dezvăluia abuzurile boierilor şi caracterul spoliator al politicii fiscale,
arătând că ţăranii „sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte
dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie
puşi la muncă; ţăranul „plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se
hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare ţăranul sărăceşte din ce în ce mai mult
ceea ce are efecte negative asupra stării generale a economiei”.
Dar principala piedică în calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a
resurselor ei, o constituia, după părerea lui Dimitrie Cantemir, jugul otoman. Jugul otoman şi
desele schimbări de domnie implicau scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de
bani, atât de necesari dezvoltării ei. Toate acestea afectau deosebit de grav dezvoltarea
agriculturii, meşteşugurilor, comerţului ş.a., a întregii activităţi economice, cu toate că ţara
dispunea de numeroase bogăţii. Pentru a opri scurgerea de bani peste hotarele ţării şi
acumularea lor în ţară D. Cantemir considera necesară asigurarea independenţei ţării cât şi
unirea şi independenţa tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, „pe care acum stau Ţara
Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul”.
Privite în totalitatea lor, consideraţiile lui D. Cantemir despre unitatea românilor,
necesitatea întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară pentru
a înlătura tendinţele anarhice generate de lupta pentru domnie, înlăturarea jugului otoman,
creşterea bogăţiei ţării prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior, ş.a.,
alcătuiesc o doctrină mercantilistă având bineînţeles anumite particularităţi legate de
problemele economice şi politice ale ţărilor române din acea vreme.

9.1.2. Şcoala transilvană de gândire economică (1791-1918)


Această şcoală s-a definit „printr-o strânsă abordare a problemelor economice cu cele
social-politice specifice situaţiei în care se găseau românii, o legătură permanentă cu gândirea
economică românească de peste Carpaţi, printr-o corelare specifică cu gândirea economică a
naţionalităţilor conlocuitoare, printr-o raportare originală la gândirea economică din alte ţări”.

85
Între promotorii acesteia se află autorii memorandumurilor din 1791 şi 1804, ca
Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţiu etc.
Desigur, în cadrul şcolii se întâlnesc deosebiri de opinii, legate îndeosebi de interese
sociale, dar ideea fundamentală care străbate întreaga gândire şi acţiune a promotorilor ei este
a apărării intereselor fundamentale ale tuturor românilor – eliberarea naţională şi făurirea
statului naţional român.
Promotorii acestei şcoli au pornit de la înţelegerea rolului factorului economic în
emanciparea oricărei naţiuni şi în realizarea progresului ei pe toate planurile. Ei au demonstrat
că economia transilvăneană este parte organică a economiei naţionale româneşti şi că viitorul
ei liber şi prosper este legat indisolubil de făurirea statului naţional unitar român.
Din aceeaşi perspectivă erau investigate şi problemele dezvoltării diferitelor ramuri ale
economiei transilvănene. Pornind de la faptul că dezvoltarea agriculturii era puternic grevată
de relaţiile de producţie feudale, ei cereau „desfiinţarea fără întârziere a iobăgiei fără nici o
despăgubire din partea ţăranilor iobagi. După abolirea iobăgiei, atenţia a fost concentrată
asupra menţiunii şi sporirii pământului în proprietatea românilor, lichidării rămăşiţelor
raporturilor feudale şi modernizării agriculturii sub aspect tehnic, economic. Atenţia deosebită
acordată agriculturii se explică prin locul şi rolul agriculturii în cadrul economiei naţionale,
dar şi prin aceea că această ramură era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni.
Nu erau omise nici alte ramuri economice: industria, transportul fluvial, construirea de
căi ferate, dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei, a creditului şi instituţiilor bancare etc.
În acelaşi sens erau folosite şi ideile liberalismului clasic şi ale protecţionismului.
Astfel, ideile despre „slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate
pentru a susţine abolirea iobăgiei, accesul românilor la toate activităţile economice şi
amplificarea legăturilor economice ale Transilvaniei cu România, iar cele ale
protecţionismului pentru a apăra economia transilvăneană (economie slab dezvoltată) de
concurenţa produselor din provinciile mai dezvoltate ale imperiului şi din ţările dezvoltate
industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei.
Exponenţii şcolii economice transilvănene au surprins unitatea dintre latura socială şi
naţională a luptei de eliberare a românilor. Desfiinţarea iobăgiei era apreciată ca o cauză
naţională, deoarece nobilii erau în cea mai mare parte maghiari sau români maghiarizaţi, iar
ţăranii iobagi erau în majoritate români. Depăşirea slabei dezvoltări a economiei era privită,
de asemenea, ca o cauză naţională, susţinându-se în acelaşi timp principiul egalităţii între toţi
locuitorii din Transilvania.

86
Şcoala economică transilvană s-a dezvoltat în strânsă legătură cu gândirea economică
de pe toate teritoriile locuite de români şi s-a afirmat, cu nota ei de originalitate, ca parte a
gândirii economice româneşti.

9.1.3. Nicolae Bălcescu – opera economică


N. Bălcescu (1819-1852) a fost personalitatea cea mia reprezentativă a gândirii
economice antifeudale, principala lucrare economică scrisă de acesta fiind „Reforma socială
la Români” sau „Chestiunea economică în principatele române”.
În centrul gândirii economice a lui N. Bălcescu a stat problema agrară. Înţelegând
rolul esenţial al proprietăţii în funcţionarea oricărei economii, şi deci şi a celei feudale, N.
Bălcescu formulează interesante concluzii privind geneza, esenţa, rolul şi perspectivele
economiei feudale din ţările române.
Dintre concluziile mai importante ce pot fi desprinse din studiile lui N. Bălcescu,
menţionăm:
1. – la baza genezei şi evoluţiei marii proprietăţi feudale stă pierderea treptată a
dreptului de proprietate şi folosinţă asupra pământurilor comune şi particulare ale
locuitorilor de la sate în favoarea bisericii, boierilor, ca urmare a aşa-numitelor
„danii” domneşti. Pierderea pământurilor a dus la pierderea libertăţii şi a egalităţii
între clasele sociale (ţărani şi boieri);
2. – situaţia grea în care se găseau ţările române se datora formelor învechite de
organizare. Era necesară deci, înlocuirea acestora cu forme moderne de organizare
specifice ţărilor apusene, calea preconizată de Bălcescu pentru ieşirea din criză
constând, în opinia sa, în împroprietărirea ţăranilor cu pământul pe care, de fapt, ei
îl lucrau;
3. – împroprietărirea ţăranilor era posibilă în condiţiile în care boierii cedau o parte
din pământurile lor ţăranilor, aceştia urmând să plătească statului „o dreaptă
răscumpărare”. După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu ajunge la
concluzia că problema agrară poate fi rezolvată după ce, în prealabil, se rezolvă
problema naţională, adică unirea tuturor românilor într-un stat naţional propriu şi
independent;
4. – strategia de dezvoltare a ţărilor române se baza pe lângă modernizarea
agriculturii pe dezvoltarea industriei, iar resortul principal al creşterii
productivităţii muncii şi al sporirii eficienţei întregii economii îl constituia munca
liberă, degrevată de orice servituţi feudale, precum şi de dominaţia străină.

87
O altă problemă importantă cercetată de N. Bălcescu a reprezentat-o problema
naţională. Din această perspectivă, N. Bălcescu era de părere că revoluţia română (populară
prin participare şi antifeudală ca obiective) avea de rezolvat mai multe sarcini pe parcursul
unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate:
- înlăturarea feudalilor de la putere şi democratizarea statului prin instaurarea puterii
poporului;
- înlăturarea proprietăţii funciare feudale, democratizarea pământului (prin
împroprietărirea ţăranilor clăcaşi) şi democratizarea capitalului (prin înfiinţarea de
instituţii de credit), care împreună să ducă la desfiinţarea exploatării omului de
către om;
- făurirea statului naţional unitar român;
- realizarea independenţei economice şi politice a ţării faţă de străinătate, prin
scuturarea oricărui jug străin.
„Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca
statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca
românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar … Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare
… va cere unitatea şi libertatea naţională. Ea va fi o revoluţie naţională”.
Gândirea economică a lui N. Bălcescu a constituit momentul de vârf al gândirii
economice din ţara noastră până la 1859, numeroase generaţii de cărturari patrioţi
continuându-i opera şi după Unirea din 1859.

9.2. Gândirea economică din România între 1859-1918


Cele două evenimente importante ce au avut loc în 1859 (Unirea Moldovei cu Ţara
Românească şi formarea României) şi în 1877 (cucerirea independenţei României) au permis
economiei româneşti să evolueze în direcţia modernităţii, apropiindu-se din ce în ce mai mult
de formele capitaliste de organizare, chiar dacă ritmul înaintării nu era prea rapid, iar în unele
domenii coexistau şi se ciocneau forme moderne cu forme medievale de activitate, ca de
pildă, în agricultură.
În intervalul de timp cuprins între cele două uniri (1859 şi 1918) ţara noastră a fost
confruntată cu numeroase şi grele probleme economice, ceea ce a solicitat şi a stimulat
dezvoltarea gândirii economice.
Problematica economică aflată în discuţie era concentrată asupra modernităţii şi
eficientizării economiei româneşti. Detaliind această problematică, ea presupunea cel puţin
patru componente principale:
- rezolvarea problemei agrare;

88
- opţiunea pentru structura economiei pe termen lung (prioritatea industriei sau a
agriculturii);
- politica economică externă preferabilă (liberul schimb sau protecţionismul);
- locul economiei româneşti pe piaţa europeană şi mondială.
În funcţie de interesele şi metodologia diferiţilor gânditori, s-au evidenţiat următoarele
curente de gândire economică: liberal, conservator şi socialist, însoţite de unele grupări de mai
mică amploare, care au avut totuşi o importantă audienţă în opinia publică, aşa cum au fost:
radicalismul, poporanismul şi ţărănismul.
Reprezentanţi de seamă ai gândirii economice româneşti din această perioadă (1859-
1918):
- curentul liberal (ocupa locul central): M. Kogălniceanu, D.P. Marţian, B.P.
Haşdeu, A.D. Xenopol, M. Eminescu, G. Bariţiu – adepţi ai protecţionismului; N.
Suţu, I. Ghica, Ion Ionescu de la Brad etc. – adepţi ai liberalismului moderat;
- curentul conservator: Barbu Catargiu, P.P. Carp, Ion Strat, N. Filipescu;
- curentul socialist: C. Mille, C. Dobrogeanu-Gherea etc.;
- ţărănismul: C. Dobrescu-Argeş, V. Kogălniceanu;
- poporanismul: C. Stere.

9.2.1. Opera economică a lui P.S. Aurelian (1833-1909)


Lucrări reprezentative: „Catehismul economiei politice” (1871)
„Terra nostra” (1875)
„Cum se poate fonda industria în România”
„Politica noastră comercială faţă de convenţiunile de
comerciu” (1882)
„Politica noastră vamală” (1890)
Ca om activ, angajat şi în politică, el a căutat să traducă în fapt doctrina elaborată,
vizând dezvoltarea de ansamblu a economiei naţionale într-o epocă în care cucerirea unor ţări
de către altele avea tendinţa să se realizeze mai ales în planul economicului.
Ameninţările venite din partea marilor puteri erau afişate cu ostentaţie, iar ţări ca
România trebuiau să-şi ia măsuri de precauţie pentru a nu fi prinse în reţeaua subjugării
moderne cu ajutorul economicului. Dezvoltarea economică, prefigurată şi susţinută de
Aurelian, era de natură să angajeze ţara noastră în spaţiul economic şi politic european, dar ne
subjugată de alte ţări, ci ca o entitate independentă, fără a fi autarhică.
Criticile adresate de economistul român convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria,
concomitent cu susţinerea protecţionismului şi a dezvoltării industriale, izvorau tocmai din

89
necesitatea obiectivă de afirmare a economiei României ca o componentă interdependentă şi
totodată independentă în concernul economiei europene. Pe măsură ce ţara noastră se elibera
de sub dominaţia, asuprirea şi exploatarea celor trei mari imperii vecine, ea nu trebuia să intre
într-o nouă reţea a asupririi şi exploatării, chiar dacă „noii asupritori” erau de altă factură şi
utilizau metode mai rafinate.
Unul dintre acestea era exportul de capital, pe care Aurelian nu l-a respins în principiu,
dar a ţinut să precizeze că el poate fi atras în măsura în care, realizându-şi propriile interese de
câştig, să contribuie şi la dezvoltarea industrială a României, la ridicarea ei economică.
Comportamentul spoliator al corporaţiilor, al corporaţiilor, al capitalului străin putea fi
strunit, după Aurelian, printr-o politică economică bună care, oferindu-le înlesniri să le ceară
totodată să lucreze şi în folosul economiei naţionale. Chiar legea de încurajare a industriei
naţionale din 1887, la elaborarea căreia el contribuise, lăsa destule posibilităţi capitalului
străin să beneficieze de avantajele acordate de stat întreprinderilor autohtone. În scurt timp,
capitalul străin a ocupat poziţii importante în economia ţării noastre, de ale cărei interese nu s-
a mai ţinut seamă.
Începuturile industriei moderne în ţara noastră au fost afectate de convenţia comercială
cu Austro-Ungaria, încheiată de o durată de 10 ani începând din iunie 1876. Importanţa
politică a acestui act a fost mare. Consecinţele economice au fost grave. Austro-Ungaria îşi
asigurase pe piaţa românească un mare debuşeu pentru produsele propriei industrii. Industria
noastră a trebuit să suporte ravagiile unei concurenţe acerbe, iar dezvoltarea industriei mari a
fost paralizată timp de un deceniu. Guvernul de la Viena, neaplicând cu loialitate stipulaţiile
convenţiei cu privire la desfacerea produselor româneşti pe piaţa imperiului, a făcut să nu se
realizeze avantajele scontate la exportul de cereale şi vite. După expirarea termenului
convenţiei, partea română n-a mai acceptat prelungirea ei. Atunci s-a declanşat cunoscutul
război vamal care a durat până în 1891.
Principalul mijloc de scoatere a economiei ţării noastre din starea precară în care se
afla, era văzut de Aurelian, în dezvoltarea industrială. Aceasta întrucât o ţară numai agrară nu
putea rezista concurenţei făcute de ţările industriale şi mai devreme sau mai târziu, era atrasă
în zona lor de influenţă şi dominaţie. În aceeaşi situaţie se afla şi o ţară cu o industrie slabă,
având o productivitate scăzută a muncii naţionale. (cazul României).
Necesitatea dezvoltării industriei autohtone era evidentă. Dar care erau posibilităţile de
a o realiza? Ţara şi întreprinzătorii autohtoni erau săraci în capital şi personal de specialitate,
piaţa internă era restrânsă ca urmare a sărăciei marii mase a populaţiei, infrastructura modernă
era aproape inexistentă, aveau însă ceea ce era important pentru începerea industrializării:
materii prime, oameni şi o industrie mică, meşteşugărească tradiţională.

90
Fondarea industriei mari în România trebuia să înceapă, după Aurelian, cu dezvoltarea
celei mici, ajutată să-şi acumuleze capitaluri, să se modernizeze şi diversifice, să se ridice la
condiţiile celei mari. Recunoscându-i industriei mari superioritatea, el n-o separa absolut de
cea mică, îndreptăţită să ajungă şi ea mare şi/sau să coexiste cu aceasta.
Naşterea industriei mari din cea mică era privită de Aurelian ca un proces natural şi
firesc care scutea ţara să recurgă la concursul capitalului străin şi permitea să coexiste unităţi
economice de mărimi diferite.
Pentru o ţară lansată cu întârziere pe făgaşul dezvoltării moderne, calea propusă de
Aurelian îi putea prelungi menţinerea în stare de subdezvoltare. El vedea însă industrializarea
României ca o acţiune a iniţiativei particulare, sprijinită substanţial de stat pe baza unui
program naţional.
Tot un program naţional aborda Aurelian şi când era vorba de dezvoltarea economiei
întregii ţări. El admitea ca o axiomă că „agricultura, industria şi comerţul fac puterea şi
bogăţia naţiunilor”, iar „guvernul nu poate avea decât un singur scop, acela de a le încuraja şi
proteja”. Într-o asemenea acţiune, guvernul trebuia „să nu procedeze pe nimerite, ci după un
program determinat”.
Sunt astăzi multe ţări în lume, aflate în proces de constituire a economiilor naţionale,
iar ideile lui P.S. Aurelian prezintă interes pentru economiştii lor. Din nefericire, ele au fost
puţin făcute cunoscute pe plan internaţional. Cu toate acestea, sunt cazuri când economişti din
alte ţări se interesează de studiul teoriilor economistului român.

9.2.2. Opera economică a lui C. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920)


Gânditor de orientare social-democrată, C. Dobrogeanu-Gherea, a formulat teoria
neoiobăgiei, o teorie originală, expusă în lucrarea „Neoiobăgia” (1910) a cărei problematică
depăşeşte însă teoria menţionată.
Deşi C. Dobrogeanu-Gherea menţiona că starea de neoiobăgie este particulară ţării
noastre, concluziile formulate de el reprezintă, aşa cum se arată în literatura de specialitate,
contribuţii cu caracter de prioritate privind cercetarea evoluţiei ţărilor care au păşit mai târziu
pe calea dezvoltării moderne.
Cercetarea sub multiple aspecte – economic, tehnico-productiv, social-politic – a
realităţilor din agricultură l-a condus la formularea conceptului de neoiobăgie, un concept
folosit adesea şi mult controversat în literatura de specialitate ulterioară. Neoiobăgia, sublinia
C.D. Gherea este „o întocmire economico-şi politico-socială agrară particulară ţării noastre şi
care constă din 4 termeni:
- raporturi de producţie, în mare parte iobăgiste, feudale;

91
- o stare de drept burghezo-liberală care l-a lăsat pe ţăran la discreţia stăpânului;
- o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi
reglementează raporturile dintre stăpân şi muncitori;
- insuficienţa pământului aşa-zisului proprietar-ţăran pentru muncă şi întreţinerea
familiei sale, fapt ce-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi.
Această neoiobăgie constituia problema agrară specifică ţării noastre avându-şi
rădăcinile în modul în care a fost făcută împroprietărirea clăcaşilor la 1864, care a rezolvat
doar în parte componenţa ei principală, cea a proprietăţii asupra pământului, întrucât ei au
primit pământ puţin şi prost, departe de locuinţele lor, dar au plătit despăgubiri mari şi ca
urmare, au fost puşi „în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor, ci, într-un fel sau altul, să
fie în dependenţă economică faţă de marii proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile
acestora”. La aceasta, se adăugau şi învoielile agricole, „contractul agricol încurcat şi de
neînţeles, pe care ţăranul punea crucea fără să ştie ce conţine, contract care nu este altceva
decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe viaţă”.
În aceste condiţii, gospodăria ţărănească nu se poate afirma ca o gospodărie viabilă, de
sine stătătoare şi întemeiată pe practicarea agriculturii moderne.
Pe de altă parte, neoiobăgia frânează progresul agriculturii şi prin aceea că marii
proprietari şi arendaşii, având la dispoziţie munca ieftină a ţăranilor, nu fac investiţiile
necesare în sămânţă, îngrăşăminte, maşini perfecţionate etc.
Având în vedere implicaţiile grave pe care neoiobăgia le avea nu numai asupra
agriculturii, ci şi asupra întregii vieţi economico-sociale, C.D. Gherea sublinia că este
necesară „desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a regimului neoiobag”.
În formularea soluţiei la problema agrară, a modalităţii de desfiinţare a neoiobăgiei el
pornea de la structura proprietăţii funciare, arătând că mai mult de jumătate din pământul ţării
era deţinut de marii proprietari. Ca urmare, era necesară crearea adevăratei mici proprietăţi
ţărăneşti de sine stătătoare prin:
- împroprietărirea individuală a ţăranilor (aflată în consens cu revendicările lor),
prin vânzarea de bună voie sau răscumpărarea silită;
- întărirea gospodăriei micului proprietar.
Eliberată de neoiobăgie şi sprijinită de stat, gospodăria ţărănească permite o mai bună
fructificare a resurselor agriculturii iar marea proprietate, diminuată sub raportul întinderii şi
transformată într-o „categorie asemănătoare cu cea occidentală”, stimulează dezvoltarea
agriculturii moderne şi. prin aceasta, a întregii economii naţionale.
Desfiinţarea neoiobăgiei, sublinia C.D. Gherea, permite accelerarea dezvoltării nu
numai a agriculturii moderne, ci şi a celorlalte activităţi economice, a industriei în primul

92
rând. Dezvoltarea industriei moderne, de fabrică, este necesară nu numai pentru practicarea
unei agriculturi moderne, intensive, de înalt randament, căreia îi asigură o piaţă de desfacere a
produselor şi cele necesare pentru îmbunătăţirea bazei ei tehnico-productive, ci şi pentru că
progresul industrial condiţionează „cultura epocii moderne”.
Având încredere în capacităţile creatoare ale poporului său, C.D. Gherea concluziona:
„Şi deci depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al
nostru de gospodărire naţională să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi
păşesc popoarele civilizate înaintate”.

9.3. Gândirea economică din România interbelică (1918-1940)


Marea Unire din 1918 a determinat atât înlăturarea barierelor politice artificiale dintre
provinciile ţării noastre şi a dominaţiei străine asupra lor, cât şi recunoaşterea internaţională a
noului stat stimulând înfăptuirea unor schimbări structurale în viaţa economică şi social-
politică a ţării, printre care menţionăm:
- reforma agrară din anii 1917-1921;
- adoptarea Constituţiei din 1923;
- regruparea forţelor politice sub formă de partide şi clasificarea doctrinelor
economice specifice fiecărui partid.
Noul cadru politic a stimulat considerabil atât procesele economice, cât şi gândirea
economico-socială, atât dând noi dimensiuni unor probleme economice mai vechi (problema
agrară, problema industrializării ţării, politica economică externă) cât şi prin aducerea în
atenţia specialiştilor a unor probleme economice noi (nevoia de capital pentru investiţii şi
sursele ei, relaţia dintre întreprinzătorii autohtoni şi cei străini, urmările schimburilor
economice internaţionale etc.).
Miezul fierbinte al controverselor doctrinare l-a constituit modul cum trebuia să fie
guvernată şi administrată ţara, respectiv strategia dezvoltării pe termen lung şi politicile
economice imediate care trebuiau practicate.
Dintre personalităţile care prin activitatea şi preocupările lor au adus o contribuţie
însemnată la dezvoltarea gândirii economice din România interbelică, amintim: Mihail
Manoilescu, Virgil Madgearu, Ştefan Zeletin, Mitiţă Constantinescu, Şerban Voinea, Lucreţiu
Pătrăşcanu etc.

93
9.3.1. Mihail Manoilescu (1891-1950) – teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional
Intelectual cu solidă cultură economică, filozofică şi sociologică şi om politic, M.
Manoilescu este unul dintre cei mai mari economişti români contemporani, cu largă audienţă
în lume.
Dintre cele mai importante lucrări ale sale, amintim:
- „Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie” (1921)
- „Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale” (1922)
- „Neoliberalismul” (1923)
- „Ideea de plan economic naţional” (1938)
- „Solidaritatea economică a sud-estului european” (1938)
Lucrarea care l-a consacrat pe Manoilescu ca economist de talie mondială este
„Théorie du protectionisme et de l`echange international” apărută prima oară la Paris în 1929.
Ea a cunoscut mai multe ediţii în limbi străine (engleză, germană, italiană, portugheză), iar în
româneşte a fost publicată în 1986. A fost apreciată ca una din lucrările economice deosebite
pe plan internaţional marcând „coordonatele istorice ale gândirii economice”. Dovada valorii
intrinseci a lucrării o constituie numeroasele controverse stârnite în jurul ei, nestinse nici până
în prezent.
Teoria economistului român a avut ca punct de plecare preocupările sale pentru
înţelegerea ieşirii din încurcături a unei ţări agrare care-şi căuta locul cuvenit în economia
lumii. Această teorie aborda dintr-o perspectivă nouă relaţiile economice internaţionale,
diviziunea internaţională a muncii, structurile economice ale ţărilor lumii, decalajele dintre ele
şi nevoia de a schimba stările de lucruri prin proliferarea industrializării ţi în ţările agrare.
Primul element al teoriei lui Manoilescu a rezultat din calculele făcute asupra
productivităţii muncii în industrie comparativ cu agricultura, stabilind un decalaj în favoarea
industriei. El a constatat că decalajele de nivel economic, structură şi venit pe locuitor între
ţările industriale şi cele agrare se accentuau în timp ce teoriile clasice şi neoclasice susţineau
contrariul. Ştiinţa liberală clasică recomandă diviziunea internaţională a muncii şi liberul
schimb afirmând că comerţul internaţional conferă avantaje ambelor părţi toate ramurile de
producţie (atât din industrie cât şi din agricultură) îmbogăţesc oamenii în mod egal. Realitatea
arăta însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. Calculând şi comparând valoarea medie nou
creată pe cap de locuitor, rezultă că „ceea ce produce muncitorul industrial într-un an este de
un multiplu de ori mai valoros decât ceea ce produce muncitorul agricol în aceeaşi perioadă”.
Disproporţia în Europa orientală crescuse de la 1:4 la 1:8 şi apoi 1:10 după marea criză
din `29-`33, ceea ce însemna că munca anuală a unui muncitor industrial se schimba pe

94
munca a 10 muncitori agricoli. Când schimbul are loc în aceeaşi ţară, inegalitatea nu are prea
mare importanţă pentru că nu se scurge valoarea naţională în afară şi ea nu sărăceşte din
această cauză. Altfel stau lucrurile cu schimbul între ţări, fiindcă atrage după sine deplasarea
de muncă a mai multor lucrători din ţările agrare contra muncii unui număr scăzut de lucrători
din cele industriale.
Avantajele şi câştigurile rezultate din schimburile internaţionale sunt inegale şi ele se
împart între ţări în funcţie de productivitatea aferentă a principalilor factori de producţie –
munca şi capitalul. Cu cât acestea sunt mai mari într-o ţară cu atât şi venitul ei net rezultat din
schimburile internaţionale este mai mare, şi invers. Având în vedere că munca industrială şi
capitalul folosit în industrii sunt mai productive decât în agricultură şi deci câştigurile şi
avantajele ţărilor puternic industrializate sunt mai mari în raport cu cele ale ţărilor mai puţin
industrializate sau agrare.
Industria şi agricultura, fiecare în parte, sunt constituite din mai multe ramuri şi
subramuri cu productivităţi ale muncii şi capitalului aferente, diferite, de unde şi nevoia de a
le dispune pe o scară a preferinţelor, menită să arate ordinea în care să fie stimulate. Pentru
aceasta, Manoilescu a construit un model al coeficientului de calitate sau al eficienţei. El a
P
rezultat din reunirea formulei productivităţii muncii (producţia netă raportată la un număr
A
P
de salariaţi) cu cea a productivităţii capitalului (producţia netă raportată la capital
C
constant) rezultând cu ajutorul mediei geometrice următoarea formulă:

P P P P
Q= x = Q= - coeficient de calitate
A C AC AC

Teoria lui Manoilescu a fost combătută de o seamă de economişti şi politologi. Dar a


fost acceptată, luată chiar ca punct de referinţă de promotorii unei noi viziuni asupra ordinii
economice internaţionale care să contribuie la scoaterea ţărilor sărace din subdezvoltare. În
acelaşi timp, teoria lui Manoilescu a fost apreciată chiar şi de către criticii ei, mulţi
recunoscându-i valoarea ştiinţifică, chiar dacă nu sunt de acord cu implicaţiile ei practice.
Teoria lui Manoilescu, adeptul neoliberalismului, arată cât de mult se schimbă
conţinutul şi înfăţişarea unui sistem de gândire economică atunci când autorii emit judecăţi de
valoare de pe poziţiile ţărilor înapoiate, şi ce implicaţii practice au acestea.

95
9.3.2. Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954)
Lucrări reprezentative:
- „Problema agrară din România Mare şi urmările ei”
- „Băncile şi beneficiul lor”
- „Un veac de frământări sociale. 1821-1907”
- „Probleme de bază ale economiei româneşti”
Lucreţiu D. Pătrăşcanu a fost un reprezentant marcant al gândirii marxiste de orientare
comunistă din România în perioada interbelică şi câţiva ani după terminarea celui de-al doilea
război mondial.
În condiţiile unor restricţii care i-au fost impuse în activitatea politică, L.D. Pătrăşcanu
şi-a concentrat atenţia asupra studierii problemelor social-economice specifice din România
modernă şi contemporană, aducând contribuţii importante la elucidarea unor probleme
controversate, ca de exemplu: geneza capitalismului din România, cercetarea mişcărilor
antifeudale, particularităţile burgheziei din România comparativ cu burghezia din alte ţări şi
implicaţiile lor politice, problema agrară din acea perioadă, perspectivele de viitor ale
societăţii şi economiei româneşti etc.
Slăbiciunea economică a burgheziei autohtone şi-a pus amprenta pe luptele antifeudale
din ţările române, care, de cele mai multe ori, n-au putut fi duse până la capăt, ceea ce explică,
în opinia lui Pătrăşcanu, atât menţinerea târzie a unor rămăşiţe feudale în agricultura
românească, cât şi numeroase compromisuri în activitatea politică a burgheziei româneşti. În
ciuda acestor particularităţi, dezvoltarea capitalismului în economia României a avut un
caracter obiectiv şi necesar, în viziunea lui L.D. Pătrăşcanu, ceea ce îl determină să respingă
atât teoria lui C. Dobrogeanu-Gherea despre o aşa-numită „lege specifică” de dezvoltare a
economiei româneşti, cât şi teoriile liberale şi ţărăniste despre evoluţia economiei româneşti.
În ceea ce priveşte perspectivele de viitor ale României, L.D. Pătrăşcanu considera că
în România interbelică trebuia mai întâi să se desăvârşească revoluţia burghezo-democratică,
după care să se treacă la revoluţia socialistă, prin preluarea puterii de către proletariat şi
ţărănime şi organizarea societăţii şi a economiei pe baze colective.
Considerând socialismul o prelungire a democraţiei, L.D. Pătrăşcanu a nutrit iluzia că
înlăturarea capitalismului va asigura îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale celor
mulţi. Ulterior, când, în numele acestui ideal generos s-a trecut în practică la măsuri abuzive
şi represive, nu numai împotriva celor mulţi, ba chiar şi împotriva unor militanţi cunoscuţi
pentru aceste idealuri, a fost prea târziu, pentru că L.D. Pătrăşcanu însuşi a căzut victimă unor
astfel de represalii, plătind cu viaţa pentru că a avut curajul să afirme ataşamentul său faţă de

96
naţiunea din care făcea parte şi hotărârea de a apăra interesele fundamentale şi legitime ale
poporului român.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Specificaţi piedicile care au stat în calea dezvoltării economice a Principatelor Române în


Evul Mediu.
2. Având în vedere aprecierile de ordin economic ale lui D. Cantemir, în ce curent de gândire
economică l-aţi încadra?
3. Ce concluzii se pot desprinde studiind opera economică a lui N. Bălcescu?
4. Cum putea fi asigurată dezvoltarea industrială a României în viziunea lui P.S. Aurelian?
5. Ce înţelegea C. Dobrogeanu-Gherea prin „neoiobăgie”?
6. Redaţi teoria lui M. Manoilescu referitoare la caracterul neechivalent al schimburilor
dintre ţări cu nivele diferite ale productivităţii medii a muncii naţionale.

97