Sunteți pe pagina 1din 22

Keynesismul, curent al economiei de piaţă dirijate

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii


’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria
economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus,
J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge,
unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou,
exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile
realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după
primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un
merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”3)
tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.
Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes
intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din
delegaţie şi scrie cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa
în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el
condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi
lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate. El socotea
dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi
să muncească mai puţin”4). În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i
vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de
foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care
moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot
ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de
la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna
de condiţii psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai
înviem”. Economia de piaţă premergătoare războiului era axată pe “principiul
acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societăţii şi progresului”.
Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul
că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru
care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie
de mărfuri, servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti.
Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive,
iar de cei socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din
care să rezulte remediile necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările
economice ale păcii, dezvoltate de autor şi completate cu altele în Tratat asupra
banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se
detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa
despre economie.
Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în
principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii)
psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine,
influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte
negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite, într-o
societate a capitalismului organizat, pe baza cunoaşterii temeinice a mecanismului
de funcţionare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi
menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în
propulsori ai dezvoltării.
10.1.1 Conturarea unei noi concepţii şi doctrine
despre economia de piaţă
Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei
clasice şi neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes.
Primele criticate sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de
producţie:
• mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);
• dimensiunile bogăţiilor naturale (N);
• echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).
În formularea neoclasică aceste postulate sunt:
I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că
salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii
mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe
piaţa forţei de muncă.
II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de
lucru, este egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de
neplăceri, dureri, inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de
lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi
neplăcerilor muncii.
Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice ar rezulta că şomajul
poate fi numai voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar
refuza să lucreze în condiţiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultăţile,
neplăcerile etc. muncii prestate. Keynes demonstrează că postulatele respective
sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar, dar ele nu pot
explica situaţia generală a şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia
generală a şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi caută de
lucru, dar nu găsesc. Explicaţia cazului general al şomajului involuntar el o caută
în modul de funcţionare a mecanismelor economiei de piaţă, necontrolată şi
nedirijată, care atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile faţă de
creşterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producţie,
inclusiv al forţei de muncă. Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit căreia
nivelul ocupării forţei de muncă ar fi invers proporţional cu nivelul salariilor,
Keynes i-o opune pe cea după care salariaţii “se opun de obicei unei reduceri a
salariului nominal, dar nu obişnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o
urcare de preţuri la bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nelogic,
experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”5). Experienţa de
după cel de-al doilea război mondial – când aplicarea politicilor economice de
inspiraţie keynesistă a făcut din inflaţie un mijloc de decalare accentuată a salariilor
nominale de cele reale, iar cursa salarii-preţuri în condiţiile în care inflaţia s-a
permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexării preţurilor, a corelării
creşterii salariilor cu ritmul inflaţiei.
Critica keynesistă făcută teoriilor clasice şi neoclasice a fost concentrată
asupra Legii Say după care echilibrul parţial (în cazul fiecărui produs sau grup de
produse) şi cel general (la scara ţării, de regulă) între ofertă şi cerere se stabileşte
automat, pe piaţă, în virtutea concurenţei libere sau perfecte. Într-o formulare
evoluată, dată de economistul englez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
J.S.Mill, şi la care se referă Keynes, ea sună astfel: Mijloacele de plată pentru
mărfuri sunt mărfurile înseşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc
mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod
inevitabil, şi în adevăratul înţeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să
dublăm brusc capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate
pieţele; dar în aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şiar
dubla atât cererea, cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitatea să cumpere de
două ori mai mult decât s-a oferit în schimb. Potrivit legii definite, preţul global de
cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice
volum de producţie, ceea ce echivalează cu folosirea integrală a factorilor de
producţie atraşi în circuitul economic, inexistenţa subutilizării capacităţilor de
producţie, iar ocuparea forţei de muncă nu întâmpină obstacole. Şi totuşi revoluţia
industrială, încă din prima ei perioadă, a pus cu acuitate în faţa ştiinţei problema
explicării cauzelor şomajului şi a căutării de soluţii în acest domeniu. Căutările
continuă şi în zilele noastre.
Capitolul teoriei subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă
capitalistă a fost început de Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea şi
ruinarea micilor producători -, continuat de Th.R.Malthus – legat de acumularea şi
creşterea prea accentuată a populaţiei sărace – şi dus mai departe de K.Marx în
centrul căruia a pus legea generală a acumulării capitaliste, şi de o seamă de alţi
economişti până la J.M.Keynes. Originalitatea lui în domeniul dat constă în
abordarea subutilizării forţei de muncă în contextul unui dezechilibru general între
ofertă şi cerere, fapt neadmis de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea
punctului său de vedere, Keynes recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei
globale, raport influenţat de acţiunea, controlată sau nu, a unor legi psihologice
fundamentale în economia de piaţă.
Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci
când factorii de producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile
subutilizării lor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate
fi alimentată de excesul de economisire – mai ales când economisirile nu sunt
integral investite sau sunt investite fără rost, fără legătură cu cerinţele pieţii – care
reduce consumul şi frânează creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii ofertei.
Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil şi adaptabil evoluţiilor ciclice,
este socotit hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei.
Criticile formulate de Keynes nu se referă la piaţă ca mecanism al
economiei în general şi nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva;
ele sunt de natură să arate că vremea lui laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă
contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de
concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el caută să umple lacunele teoriei
clasice şi neoclasice urmărind să descopere “natura mediului pe care îl cere jocul
liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate potenţialul de
producţie. Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline,
vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului. De altfel,
însăşi teoria clasică modernă a atras atenţia asupra unor situaţii diverse, în care se
poate ivi necesitatea de a struni sau a dirija jocul liber al forţelor economice. Va
continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii
particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele iniţiativei
şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea
avantajele tradiţionale ale individualismului.
Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea
în concordanţă a înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de
neoclasici ca o încălcare a principiilor individualismului, la Keynes apare ca
“singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice
existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia funcţionării încununate de
succes a iniţiativei individuale”. Fără cadrul adecvat creat de statul democratic,
iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj de mari proporţii şi crize
acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate suporta. Keynes
ţinea să sublinieze că “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia
unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat – şi, după părerea mea, legat
inevitabil – de individualismul capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca
printr-o analiză corectă a problemei să se poată vindeca boala, menţinând totodată
eficienţa şi libertatea”. Evoluţiile postbelice au arătat că şomajul este o realitate (un
timp mascată, apoi evidentă) şi în economiile socialiste planificate, fapt care obligă
la noi abordări ale problemei ocupării forţei de muncă. Deschiderea făcută de
Keynes cu abordarea funcţionării mecanismelor economice prin prisma folosirii
mâinii de lucru este meritorie dar insuficientă în zilele noaste, ale marilor
bulversări.
Teoria economică clasică şi neoclasică a pus în centrul atenţiei creşterea
avuţiei, elucidarea funcţionării mecanismelor pieţii pentru atingerea ţelurilor
urmărite în condiţiile unor restricţii inevitabile. Fără a renunţa la această
preocupare, J.M.Keynes ridică în faţa ştiinţei economice noi probleme, lărgindu-i
obiectul cunoaşterii.
Reconturarea obiectului acestei ştiinţe, plecând de la ocuparea forţei de
muncă, este legată de scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ
funcţionarea economiei de piaţă în ţările bogate în vederea sporirii venitului
naţional, înlăturarea lor şi completarea mecanismului economic cu noi pârghii care
să fie manevrate de societate. “Scopul nostru actual, susţinea el, este de a descoperi
ce anume determină în orice moment dat venitul naţional al unui sistem economic
oarecare şi (ceea ce revine aproape la acelaşi lucru) volumul de ocupare ce-l
caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este teoria economică, în
care nu putem spera să facem generalizări exacte din toate punctele de vedere,
aceasta înseamnă a descoperi factorii ale căror modificări determină în principal
obiectul cercetării noastre. Ţelul nostru final ar putea să fie alegerea variabilelor pe
care le pot controla sau dirija în mod deliberat autorităţile centrale într-un sistem de
felul celui în care trăim”. Orientarea keynesistă se angajează, prin ţelul final, să dea
fundamente teoretice politicilor economice ale autorităţilor centrale şi să sugereze
măsuri de realizare a lor. Angajarea activă a statului în economie este legată nu de
factori conjucturali, ci de starea şi caracteristicile sistemului economic vizat.
J.M.Keynes, cu realismul care-l caracteriza, a arătat că “o caracteristică
remarcabilă a sistemului economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la
mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate
violentă. Într-adevăr, el pare a fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade
considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală fără să manifeste vreo
tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală”. Speranţa optimistă a
economiştilor neoclasici, de redresare a sistemului prin funcţionarea de la sine a
mecanismelor pieţei, nu găsea suport în realităţile interbelice, cum nici predicţiile
crahului său automat nu se realizau.
Pentru economistul englez menţionat instabilitatea, fluctuaţiile ciclice,
crizele, şomajul erau caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia.
El nu le-a neglijat, ci le-a supus analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea
remedierii stărilor de lucruri. Socotind că realităţile cunoscute din experienţă nu
rezultă dintr-o necesitate logică internă, el le-a atribuit mediului şi “înclinaţiilor
psihologice din lumea modernă în care, prin natura lor, generează în mod necesar
aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem c înclinaţii psihologice ipotetice ar
duce la un sistem stabil şi apoi, dacă aceste înclinaţii pot fi atribuite într-un mod
plauzibil, pe fondul cunoştinţelor noastre generale despre natura omului
contemporan, lumii în care trăim”. Studiul întreprins l-a condus pe autor la
formularea a trei legi psihologice fundamentale, a căror acţiune necontrolată şi
neinfluenţată de societate, conduce la instabilitate.
Teoria clasică şi cea neoclasică sunt prin excelenţă microeconomice; ele
pleacă de la omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul
colectivităţii (economiei naţionale, de exemplu) şi rezultatele activităţii ei sunt
privite ca sumă a primelor, fără a se lua în considerare, în mod necesar, diferenţele
specifice şi contradicţiile dintre nivelurile micro şi macro ale economiei. De unde
şi egalitatea metafizică între ofertă şi cerere. Keynes, preocupat de funcţionarea
mecanismelor de piaţă ale economiilor instabile şi de soarta sistemului, sesizează
diferenţele specifice şi contradicţiile între nivelurile micro şi cel macro, punând
accent pe studiul celui din urmă, fiindcă numai aşa putea descoperi regulile
construirii cadrului convenabil de dirijare (mai mult indirectă decât directă) a
acţiunii microunităţilor pe baza legilor pieţei, ale cererii şi ofertei evitând oscilaţiile
ciclice mari şi momentele periculoase.
Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza
teoriei macroeconomice într-o viziune nouă şi să evidenţieze o seamă de erori ale
teoriilor clasice şi neoclasice printre care supoziţia egalizării automate, în orice
moment, a veniturlui creat cu cel cheltuit; ipoteza transformării automate şi
integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii; considerarea reglării ratei
dobânzii numai de oferta şi cererea de capital, a salariului – de oferta şi cererea
forţei de muncă, a ocupării forţei de muncă – de nivelul salariilor.
În legătură cu identificarea economiilor cu investiţiile, Keynes consideră că
greşeala rezidă, în deducţia, aparent întemeiată, că un individ care face economii va
face să crească investiţiile globale cu aceeaşi sumă. “Adevărat este că un individ
care face economii îşi măreşte propria avuţie. Dar concluzia că el măreşte şi avuţia
globală nu ţine seama de posibilitatea ca un act individual de economisire să se
răsfrângă asupra economiilor altuia şi deci şi asupra avuţiei altuia”. Între actul
economisirii şi cel al investirii există deosebiri de timp şi spaţiu, complicate de cele
existente între nivelurile macro şi micro ale economiei.
La nivelul de dezvoltare şi gradul de complexitate contemporan, ele fac
necesară completarea mecanismului spontan al pieţii cu un mecanism adecvat,
construit în chip conştient de societate, nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi
obiective.
Economiile şi investiţiile globale se deosebesc cantitativ şi calitativ de cele
individuale; la fel se întâmplă cu cererea şi oferta globale vizavi de cele
individuale. “Deşi un individ ale cărui tranzacţii sunt neînsemnate în raport cu piaţa
poate să neglijeze fără grijă faptul că cererea nu este o tranzacţie unilaterală,
apreciază Keynes, ar fi absurd să-l neglijăm când este vorba de cererea globală.
Aceasta este deosebirea esenţială dintre teoria comportamentului economic global
şi teoria comportamentului unităţii individuale, în care presupunem că modificările
cererii individuale nu afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferenţelor
şi opoziţiilor dintre comportamentul agenţilor economici la nivel micro şi macro
este un domeniu în care Keynes şi-a avut contribuţiile sale pe linia înţelegerii
punctului central al economiei de piaţă – raportul între ofertă şi cerere în dinamica
sa. În acest sens se poate da dreptate celor care susţin că keynesismul, ca mod de
studiu şi cunoaştere “a introdus de fapt, o nouă dihotomie: analiza microeconomică
– analiza macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradiţională stabilită de clasici
între teoria monetară şi teoria reală. De câteva decenii teoria modernă face eforturi
să depăşească această nouă dihotomie”, căutându-se o nouă paradigmă.
Teoria macroeconomică a obligat la elaborarea de noi concepte, categorii,
legi şi o terminologie adecvată. Punându-se în centrul ei ocuparea forţei de muncă,
de aici s-a şi plecat în construirea instrumentelor teoretice necesare cum sunt:
costul factorial, costul de întrebuinţare, venitul global, oferta globală, cererea
globală, preţul global de ofertă, cererea efectivă, funcţia cererii globale, funcţia
ofertei globale, legile înclinaţiei spre consum şi economii, ale înclinaţiei spre
eficienţa marginală a investiţiilor sau spre valori lichide, etc.
Succesiunea logică a determinării conceptelor şi categoriilor necesare
definirii esenţei teoriei generale a ocupării forţei de muncă, este următoarea:
Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea
unui anumit volum de mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două
feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de
producţie (capital, muncă şi natură) care concură la desfăşurarea activităţii, numite
cost factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru. El este format din
salariu, profit (inclusiv dobândă) şi rentă. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele plătite
altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu
sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv,
cheltuieli numite costul de întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare. El
reprezintă aproximativ ceea ce în terminologia marxistă se numeşte capital
constant. Suma cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial şi
de întrebuinţare, toate la un loc, este profitul sau venitul întreprinzătorului. Costul
factorial, şi profitul întreprinzătorului formează împreună venitul global
(aproximativ venitul naţional) rezultat din volumul de ocupare oferit de
întreprinzător. Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze, atunci când decide ce
volum de ocupare să ofere, este profitul său. Preţul global de ofertă al producţiei
obţinute cu un anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de încasări
pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera suficient pentru a oferi
volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate (aferente) şi
veniturile scontate. De unde şi importanţa previziunii economice, a prognozării
conjuncturii economice şi a măsurilor de influenţare a ei.
Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe
unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de
fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care
întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv de producţie.
Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la
nivelul la care ei scontează că vor obţine profitul maxim; de aici şi importanţa mare
a nivelului şi structurii cererii pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru efectuarea
reproducţiei la scara convenabilă în economia de piaţă.
Dacă se notează cu Z preţul global de ofertă al producţiei obţinute când se
folosesc N persoane, raportul între Z şi N este Z = ΦCN) şi se numeşte funcţia
ofertei globale. De cealaltă parte a ecuaţiei ofertă – cerere notăm cu D volumul de
încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină folosind N persoane şi vom
avea funcţia cererii globale în următoarea expresie: D = f (N).
10.1.2 Definirea esenţei teoriei generale
După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forţei de muncă
ocupate (N), volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă
(D > Z), întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de
lucru dincolo de D şi, la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru
factorii de producţie la mărimea lui N la care Z devine egal cu D. “Astfel volumul
folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curba
cererii globale şi curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile
scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la punctul de pe curba
cererii globale unde ea este intersectată de curba ofertei globale, o vom denumi
cererea efectivă. Întrucât aceasta este esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de
lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm, capitolele următoare vor fi consacrate în
mare parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste două funcţii”. Este
vorba de funcţiile ofertei şi cererii globale care, conform legii Say, se egalează de
la sine, iar preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei
global de ofertă la orice volum al producţiei, fapt care ar echivala cu afirmaţia că
deplina ocupare nu întâmpină nici un obstacol.
Acolo unde după legea Say poblema se rezolvă de la sine prin echilibrul
stabilit automat între ofertă şi cerere, după Keynes trebuie săutată soluţia
elementului central al economiei – ocuparea forţei de muncă. După el există un
capitol de importanţă vitală al teoriei economice care abia rămâne că fie scris şi
fără de care orice discuţii privind volumul total al ocupării rămân sterile. Tocmai
asupra acestui “capitol” Keynes îşi concentrează atenţia, formulându-şi teoria care,
în linii mari, poate fi astfel redată:
“Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se
măreşte. Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte
venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul.
Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de
lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului
imediat (neproductiv, notat de el cu D1).
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să
existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul
producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la
nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii (consum
productiv notat cu D2), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele
necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare.
Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia
colectivităţii spre consum (prima lege psihologică fundamentală), nivelul de
echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există mobiluri pentru
întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea
mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente.
La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom
denumi imboldul la investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar
imboldul la investiţii depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba
eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a celei de-a doua legi) şi
complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la
împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”.
Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a
treia lege psihologică fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide.
Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria
sa:
1) Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării
mâinii de lucru, în cazul în care starea tehnicii, a resurselor şi a
costurilor sunt date;
2) Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul
neproductiv (D1) şi venitul colectivităţii de înclinaţie spre consum.
Consumul ţine de nivelul venitului global, dependent la rândul său de
nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc variaţii ale
înclinaţiei spre consum;
3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de
suma cererii D (adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate
pentru bunurile de consum D1 şi cele pentru investiţii noi D2;
4) Întrucât D1 + D2 = DΦ(N), în care Φ este funcţia ofertei globale, şi
întrucât D1 este o funcţie de N pe care o putem scrie X(N) şi care
depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că Φ(N) – X(N) = D2;
5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de
funcţia ofertei globale, Φ; (II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de
volumul investiţiilor D2. Aceasta este, după autor, esenţa teoriei
generale a folosirii mâinii de lucru.
Consumul neproductiv (C) şi cel productiv, respectiv investiţiile (I) sunt,
după Keynes, determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau
dezechilibru (Y > C + I) între ofertă (Y) şi cererea efectivă, solvabilă sub cele două
forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii efective, solvabile este, după acelaşi
autor, guvernată de acţiunea a trei legi psihologice fundamentale:
a) legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor
societăţii de a-şi spori cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar
în mai mică măsură decât creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte
din sporul de venit, din multiple motive, să o economisească, fapt care atrage după
sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de consum neproductiv, în sensul
frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată;
b) legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a
investiţiilor noi, definită prin tendinţa acestora de a investi şi a crea noi locuri de
muncă numai acolo şi atunci unde şi cânt întrevăd perspectiva obţinerii ratei de
profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei preferă un alt plasament al noului capital
acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica cererii de bunuri investiţionale, a
consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de ofertă;
c) legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor
de păstrare a economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii,
plasamente în obligaţii etc, dacă câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt
întrecute de profiturile pe care li le-ar putea aduce investirea în domenii productive
şi lucrative.
În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor
determină gradul de ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când
înclinaţia spre consum şi mărimea investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic
este compatibil numai cu un singur nivel de ocupare a forţei de muncă.
Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în
înclinaţia spre consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul
respectiv poate fi egal sau nu cu ocuparea deplină.
Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare
deplină revine statului prin funcţiile sale economice. Trebuie avut în vedere că
cererea efectivă însoţită de ocuparea deplină este un caz special care are loc numai
atunci când înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii se află într-un raport
determinat între ele, şi anume cel optim.
Aceasta presupune ca investiţiile curente să asigure un volum al cererii
egal cu surplusul preţului global de ofertă al producţiei care rezultă din ocuparea
deplină.
Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a
munci sau nu. El depinde de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor,
totodată fiind legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariului real şi
nu invers. “Dacă, menţionează Keynes, înclinaţia spre consum şi volumul
investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul efectiv al
ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru, potenţial disponibilă la
salariul real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a paradoxului sărăciei în
mijlocul abundenţei. Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective
poate să oprească, şi deseori opreşte, creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de a
fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa cererii efective ar sta, după
Keynes, la baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia sa efectivă şi
cea potenţială.
Decalajul între potenţialul productiv şi realul folosirii este de ordinul
primei evidenţe, iar studierea lui trebuie să urmărească descoperirea căilor şi
mijloacelor de a-l reduce. O seamă de şcoli şi autori l-au explicat prin limitele pe
care le pune capitalul ca raport social de exploatare a forţei de muncă. Soluţia
propusă a fost desfiinţarea raportului respectiv şi realizarea economiei colectiviste
planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema: s-a menţinut decalajul
între potenţial şi real în cazul folosirii aparatului economic şi a forţei de muncă.
Eforturile de a-l acoperi sau de a-i diminua dimensiunile au contribuit la
apariţia unei crize a utilizării aparatului existent şi a reînnoirii lui.
Sunt interesante analizele şi explicaţiile lui Keynes, care leagă adâncirea
decalajului menţionat de îmbogăţirea ţărilor, a colectivităţilor umane. “De altfel,
menţionează el, cu cât colectivitatea este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai
mare decalajul dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială şi cu atât mai evidente
şi mai scandaloase vor fi defectele sistemului economic, căci o colectivitate săracă
înclină să consume o parte covârşitoare a producţiei sale, astfel încât un volum
foarte modest de investiţii va fi suficient pentru a asigura folosirea deplină a mâinii
de lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să descopere mult mai
multe ocazii de a face investiţii pentru ca înclinaţia spre economii a membrilor ei
mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei mai înstăriţi să poată fi
conciliată cu ocuparea membrilor ei săraci. Dacă într-o colectivitate potenţialmente
bogată, imboldul la investiţii este slab, atunci, în ciuda bogăţiei sale potenţiale
acţiunea principiului cererii efective o va sili să-şi reducă producţia efectivă până
când, în ciuda bogăţiei sale efective, va fi devenit atât de săracă încât surplusul ei
peste ceea ce consumă va fi micşorat destul de mult pentru a corespunde slabului
imbold la investiţii”. Explicaţia, cum se vede, îşi are logica ei internă, cu implicaţii
teoretice şi faptice care trebuie să nu scape atenţiei.
Dacă sporirea bogăţiei stă la baza accentuării decalajului între
potenţialitatea şi realitatea folosirii aparatului de producţie şi a forţei de muncă,
apar următoarele semne de întrebare: pentru a opri accentuarea decalajului se cere
stoparea creşterii economice, a bogăţiei iar reducerea lui ar implica darea înapoi
spre subdezvoltare? Dar accentuarea decalajului scoate în evidenţă defectele
scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluţii să se meargă, de remediere a
sistemului sau de înlocuire a lui? Încercările de remediere a sistemului prin măsuri
derivând din teoria keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar apoi au
complicat lucrurile facilitând apariţia slumpflaţiei.
Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic – cu
rezultate pe linia sporirii aparatului industrial de producţie, a ridicării gradului de
pregătire a forţei de muncă, a creşterii avuţiei şi a soluţionării unor probleme
sociale – au fost însoţite, îndeosebi din anii ’60, de accentuarea decalajului în
cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului, cât şi cele de înlocuire a lui au
adus modificări importante în mecanismele pieţei. Oare schimbările respective să
stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă direcţie
perfecţionării mecanismelor economice şi îndeosebi celor ale pieţei? Sau sistemul
trebuie înlocuit cu un altul, vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau
insuficient conturat în plan teoretic şi practic?
Problema rămâne deschisă pentru ştiinţă şi pentru practică. Oamenii nu mai
vor să fie mici piese în angrenajul mecanismelor de sporire a avuţiei. Ei vor ca
dezvoltarea, care nu poate avea loc în afara ocupării forţei de muncă, să le fie
subordonată lor şi nu ei să-i fie subordonaţi acesteia. Deocamdată economia, în
toate ţările lumii, nu se comportă cum vor oamenii. A nu vedea acest lucru
înseamnă a escamota dificultăţile unei epoci marcată de cerinţa obiectivă a trecerii
spre o nouă civilizaţie, în care schimbarea sistemelor economice vizează numai o
parte a cerinţelor ei.
10.1.3 Teoria generală şi ciclurile economice
În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:
• elemente considerate de obicei ca date;
• variabile independente ale sistemului;
• variabile dependente.
Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru
disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia
existentă; gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor;
dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de diferite intensităţi şi activităţi de
conducere şi organizare; structura socială cuprinzând forţele – altele decât
variabilele independente şi dependente – care determină repartizarea venitului
naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de
Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru
numai în parte valabil.
J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui
Keynes “este esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante
ale operei sale “sunt consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se
integreze într-un cadru care se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie
statica condiţiilor normale ale perioadei lunci, ci teoria echilibrului perioadei
scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor statică li dinamică în
aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării vieţii
economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului
keynesian rămâne esenţialmente static”.
Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp
deschis aprecierii a ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la
cerinţele cunoaşterii creşterii economice postbelice. Realizările economistului
englez, R.F.Harrod şi ale celui american, E.Domar, pe această linie au căpătat
recunoaştere generală.
Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană,
sunt:
• cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia
psihologică spre consum, atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi
anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe urma bunurilor
capitale;
• unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate
între patroni şi salariaţi;
• cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii
centrale. Acestea sunt socotite ca variabile care determină venitul
naţional şi volumul ocupării. Ca variabile dependente se menţionează:
volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în
unităţi de salariu (w).
Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a
variabilelor independente şi dependente, este legată de necesitatea aprofundării
cunoaşterii mecanismelor economiei de piaţă din perspectiva nevoii de corijare a
funcţionării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune societatea prin stat.
Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura
factorilor propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă
posbilităţi de restrângere a amplitudinii oscilaţiilor ciclice.
O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după
explicitarea elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În
acest caz el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l
guvernează, ci investiţiile şi imboldurile măririi volumului lor. Şi din noua
definirea a esenţei teoriei generale rezultă (pentru că reproduce o stare de fapt) că
sistemul economiei de piaţă este expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale
ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente să cedeze înainte de a
ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, apreciază
Keynes, a servit drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu
regularitate”.
Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale
instabilităţii, ca urmare a modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor
psihologice fundamentale.
Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului
investiţiilor (multiplicatorul în jur de 1 şi relativ constant) nu va atrage după sine o
modificare de amploare nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este
încălcată. Aceasta întrucât atunci când creşte venitul real, se măreşte surplusul
peste nivelul de viaţă statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare creşte, şi odată cu el
venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puţin decât întregul spor
al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce şi consumul, dar cu mai
puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc se creează o zonă unde
domneşte de fapt instabilitatea.
A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de
pe urma bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare
de amploare nedefinită a volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca
urmare a costului crescând al obţinerii unei producţii mult sporite cu echipamentul
existent. Atunci când se porneşte de la o situaţie în care există un surplus foarte
mare de resurse destinate producţiei de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat
de instabilitate în limitele unei anumite zone.
A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii
băneşti mai mari atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi
acest lucru are loc – motiv de instabilitate.
A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de
redresare şi ea se bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se
uzează cu timpul iar perioadele de amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt
influenţează cererea de bunuri investiţionale, oscilaţiile ei se abat de la cele ale
eficienţei marginale a capitalului. “Din această cauză, menţionează Keynes, chiar şi
redresările şi recesiunile de proporţiile celor ce pot avea loc în cadrul limitelor
fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate de noi, vor determina probabil
o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai înainte inversează din nou
direcţia.
Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente
pentru a explica trăsăturile caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume,
că evitând în ambele direcţii extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale
preţurilor, oscilăm în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai ridicat decât
nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. Factorul
esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia eficienţei marginale a capitalului,
se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcţia creării
condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective.
Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a
mecanismelor economiei de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul
ciclic al economiei. Convingerea lui Keynes era că “în condiţii de laissez-faire,
evitarea unor ample fluctuaţii ale gradului de ocupare poate de aceea să se
dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieţei investiţiilor în
legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de aici
concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu poate fi lăsată
fără pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de
cuprinzătoare a investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea
unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să
excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice
vor colabora cu iniţiativa privată”.
Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui
anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama
iniţiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să
exercite o influenţă călăuzitoare asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin
sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii, şi în parte, eventual,
pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul cerinţelor doctrinei
keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de veac.
Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste,
începând cu anii ’70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise
neokeynesistă, ca urmare a contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti.
Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa
este firesc dar şi pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează
eşecurile prin abaterea continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din
lucrările mentorului.
10.2 Neokeynesismul şi variantele sale principale
Orice teorie generală originară comportă îmbunătăţiri, mai mult sau mai
puţin substanţiale, cu trecerea vremii, indiferent de orizontul de timp pe care se
axează. Adăugirile sunt legate de nevoia îndepărtării neajunsurilor, a adaptării la
cunoaşterea noilor procese şi fenomene apărute în societate şi economie, ca şi de
cea a susţinerii prioritare a intereselor naţionale şi / sau ale anumitor grupuri
speciale. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu teoria generală keynesistă care, prin
îmbunătăţirile postbelice aduce, a devenit neokeynesistă.
Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul
keynesismului, sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea
dificilă observarea carenţelor doctrinei legate de fundamentele statice, prin
excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluţii privind
moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii
economice, de suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor
microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului
interdependenţelor economice crescânde la scara lumii. Economişti de seamă ca
R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal, J.Robinson,
P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuţiile
aduse de neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii
economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin
intermediul mărfurilor.
10.2.1 Teoria dinamicii economice
Întemeietorii ştiinţei despre economie, numiţi adesea clasici, ca economişti
ai producţiei prin excelenţă au simţit nevoia cunoaşterii acesteia în stare statică, în
sensul consumării a tot ceea ce se produce într-o perioadă dată fără să se
acumuleze, şi în stare dinamică, atunci când prin acumulare se relua activitatea
economică pe o scară mai mare. Economiştii neoclasici – preocupaţi îndeosebi de
piaţă şi schimb, de echilibrul general între ofertă şi cerere – au neglijat analiza
stării dinamice a economiei, cu toate că ea a fost sesizată, după Marx care a tratat-o
şi de J.B.Clark, primul economist care-şi împarte tratatul de economie în două
secţiuni: statică şi dinamică.
Ca urmare, teoria dinamicii a avut de suferit, ea regăsindu-se destul de slab
şi în teoria generală rezultată din revoluţia keynesiană.
Afirmarea cu vigoare a creşterii economice, după cel de-al doilea război
mondial, în toată lumea a pus cu insistenţă problema reabilitării şi dezvoltării
analizei dinamicii economice. R.F.Harrod, colaborator şi continuator al lui Keynes,
a înţeles, mai devreme decât alţii, nevoia reorientării prioritare a ştiinţei economice
de la analiza statică spre cea dinamică, fără ca prima să fie abandonată ci
completată cu noi realizări ca cele ale lui C.Pigou şi J.Hicks.
O condiţie a progresului ştiinţei este analiza paralelă aprofundată, cantitativ
şi calitativ, a dinamicii şi staticii economice eliminând confuziile create prin
extinderea necritică a unor categorii şi legi ale fizicii, biologiei, mecanicii,
anatomiei etc. asupra economiei. Dacă în fizică starea statică înseamnă repaus, în
economie înseamnă mişcare în acelaşi cerc. Cum precizează Harrod, “echilibrul
static nu înseamnă deloc stare de repaus, ci din contră, stare în care producţia are
loc neîntrerupt, din zi în zi şi din an în an, dar nu sporeşte şi nu se micşorează.
Repausul înseamnă că mărimea diferiţilor indicatori rămâne constantă şi producţia
în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”6). Identificarea staticii cu reproducţia
simplă a creat punţi de legătură între reproducţie şi creşterea economică zero, s-a
deschis calea spre analogii între reproducţia lărgită şi creşterea economică cu semn
pozitiv.
Dinamica economică este definită ca mişcare a economiei “în care nivelul
producţiei date se schimbă; asemănător cu conceptul de viteză din fizică, vom avea
atunci în economie o măsură permanentă a schimbării (creştere sau micşorare) a
producţiei anuale date, accelerarea (sau încetinirea) va însemna în acest caz
modificarea măsurii însăşi a schimbării”. În analiza economică statică sunt luate ca
date unele condiţii de bază, cum sunt numărul şi calitatea populaţiei, pământul,
înclinaţiile, preferinţele, gusturile populaţiei etc. cu ajutorul lor pot fi determinate
unele necunoscute cum sunt: producţia anuală de mărfuri şi servicii, preţul
factorilor care au concurat la producerea lor, preţurile mărfurilor şi serviciilor etc.
În cazul analizei dinamice sunt considerate schimbătoare şi condiţiile de bază,
căutându-se căile şi modalităţile asigurării unei creşteri stabile. În căutările
respective nu trebuie neglijată analiza marginalistă, axată pe principiul utilităţii
marginale a producţiei (adică să produci până când şi ultima unitate de produs se
va căuta şi îţi va aduce profitul scontat) şi pe cel al productivităţii marginale a
factorilor de producţie rezultată din combinarea cât mai raţională a acestora ca să
se obţină randamentul optim urmărit.
Principiile marginalismului sunt condiţionate de caracterul limitat al
resurselor, de prezenţa anumitor restricţii, pe de o parte, şi de creşterea nevoilor de
satisfăcut, pe de altă parte, realităţi care obligă la folosirea cât mai raţională şi
eficientă a factorilor de producţie. De reţinut modul diferit în care privesc
principiile marginalismului, pe de o parte, subiecţii economici şi economiştii
neoclasici (care socotesc că trebuie făcute investiţii şi cheltuieli într-o anumită
direcţie atâta timp cât acestea aduc profitul dorit) şi pe de altă parte, oamenii de
stat, promotorii politicilor economice şi economiştii keynesisşti.
Aceştia din urmă pun accent pe dimensiunile macro ale economiei, pe
starea ei reală şi posibilă. Dacă anumite investiţii şi cheltuieli de capital pot aduce
profiturile scontate investitorilor, în unele condiţii ele pot dăuna economiei ţării,
societăţii. Din contradicţia menţionată rezultă nevoia de conciliere a intereselor
agenţilor economici, luaţi în parte, cu cele ale economiei societăţii.
Căutările pe linia menţionată l-au condus pe Harrod la un model de creştere
economică cu trei feluri de rate: reală, rezultată din datele statistice la sfârşitul
perioadei; naturală, rezultată din folosirea integrală a resurselor şi posibilităţilor de
care dispune societatea; garantată, care ar asigura investitorilor profitul scontat.
Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu marja de nefolosire
admisibilă) a capacităţilor de producţie şi forţei de muncă, şi astfel să coincidă cu
rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute. Deci cele trei rate să fie
aproximativ egale. În realitate ele se abat de la linia menţionată în direcţii şi măsuri
diferite. Pe ideea acestor oscilaţii s-a construit teoria ciclurilor industriale.
În vederea realizării politicii anticiclice, Harrod sugerează măsuri de
reducere a amplitudinii oscilaţiilor cum ar fi: lucrări publice, operaţiuni cu rata
dobânzii; crearea de fonduri tampon de mărfuri (la scară naţională şi chiar
mondială, prin care să se absoarbă mărfuri în perioada recesiunii şi să se arunce pe
piaţă din ele în perioada de avânt); şi bugetele pe zece ani, în care excedentele mari
din anii de prosperitate să acopere deficitele din anii stagnării şi crizelor, perioadă
în care se finanţează şi crearea fondului tampon de mărfuri. Despre rolul reglator al
fondului tampon de mărfuri, Harrod scria: “Pe pieţele de mărfuri oscilaţiile
vremelnice se reglează cu ajutorul creării rezervelor de mărfuri sau al debarasării
de ele”. Crearea şi folosirea fondului tampon de mărfuri implică riscuri mari legate
de finanţarea lui, degradarea mărfurilor şi demodarea lor cu trecerea timpului.
Politicile anticiclice erau de neconceput fără un rol sporit al statului. Printre
altele, Harrod vedea o posibilitate de apropiere a creşterii garantate de cea naturală
printr-o sporire a sectorului public de aşa natură, încât să se creeze un echilibru
între el şi sectorul privat. Tot el însă a sesizat că depăşirea unei limite raţionale a
etatizării vieţii economice are efecte dezastruoase asupra democraţiei. “Până acum,
aprecia el, a existat tendinţa de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă
de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viaţa economică a ţării. În
epoca viitoare, va fi ea solicitată sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat,
întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul democratic”. Avertismentul
dat în 1947 de autor asupra efectelor nefaste ale etatismului exagerat, indiferent de
orânduirea socială, s-ar fi cuvenit să fie luat în considerare. Apusul capitalist l-a
trecut cu vederea, iar răsăritul socialist l-a respins ca “manevră” a duşmanului de
clasă.
Nevoia de activizare a acumulărilor de capital în perioada refacerii
postbelice şi de orientare a lor din sfera speculaţiilor în domenii creatoare de noi
locuri de muncă şi-a spus cuvântul asupra aprecierii date de Harrod rolului
dobânzii scăzute ca “fapt revoluţionar” de prefacere a societăţii (idei asemănătoare
emisese cu un secol înaintea lui economistul francez, P.J.Proudhon) ca să se poată
prelungi existenţa şi activitatea întreprinderilor particulare. Ca şi Keynes, chiar mai
mult decât el, Harrod a supraestimat rolul dobânzii în reglarea funcţionării
mecanismului economic. Dovezi grăitoare sunt şi următoarele consideraţii finale
din ultima lecţie ţinută în faţa studenţilor universităţii din Londra în februarie 1947
pe tema dinamicii economice: “Dacă diagnosticul keynesian este adevărat în
general, atunci o reducere a ratei dobânzii trebuie să atragă după sine o nouă
prelungire a existenţei întreprinderilor particulare. În realitate ea va fi singura
condiţie cu ajutorul căreia activitatea economică particulară îşi poate prelungi
existenţa întrucât, în ultimă instanţă, opinia publică, desigur chiar şi opinia publică
americană, nu va mai suporta multă vreme un sistem care dă naştere şomajului de
masă”.
Dobânda scăzută n-ar fi adus deţinătorilor de capital câştigul necesar, i-ar fi
determinat să caute noi ocazii de investire creând, în acest fel, noi locuri de muncă
şi după opinia autorului, ar fi contribuit la lecuirea sistemului de un mare neajuns al
său. Mai mult decât atât, ideea dobânzii scăzute putea fi preluată de adepţii
concepţiei socialiste ca mijloc de rezolvare a uneia din cele mai acute probleme,
şomajul, putând să renunţe la “totalitarismul sâcâitor”.
Plasarea problemei în contextul SUA l-a condus pe autor la următoarea
apreciere a perspectivei: “Anume acolo problema esenţială a imensului şomaj în
sistemul economic al liberei iniţiative se pune într-o formă ameninţătoare în viitor
apropiat. Atunci când ei (americanii) vor reuşi să creeze sistemul economic fără
dobândă, noi ne vom alătura acestui sistem, dacă până atunci nu vom fi implicaţi
prea profund în sistemul colectivismului. Şi atunci noi, iar cu noi şi alte naţiuni,
vom respira din nou aerul libertăţii”. Viitorul, privit cu ochii minţii de atunci, s-a
arătat a fi astăzi cu totul altul. Problema şomajului a crescut în dimensiuni, s-a
generalizat la scara lumii, a îmbrăcat forme cu mult diversificate şi a luat aspecte
calitativ noi.
Orientarea hotărâtă spre piaţă a economiilor de comandă repune într-un
cadru nou problema creditelor cu dobândă redusă pentru stimularea iniţiativei
particulare şi a iniţiativei întreprinderilor de stat care se dovedeşte, şi se speră, să
poată avea mai multă autonomie. În tranziţia spre economia de piaţă (alegerea
timpului acesteia este o problemă de opţiune a fiecărei ţări) este necesar creditul
acordat de stat cu dobândă redusă. Dar nu este cazul să fie supraestimat rolul său;
trebuie să se evite folosirea lui ca mijloc de îmbogăţire a unor particulari pe seama
avuţiei ţării.
Până acum practica şi teoria au arătat că economia de piaţă, libera iniţiativă
generează şomajul, iar grija şi costurile soluţionării acestuia sunt trecute asupra
statului, care trebuie să aibă un sector al său, public, din economie ca mijloc de
soluţionare a unor probleme macroeconomico-sociale. De unde şi evoluţiile
contemporane spre un caracter mixt-particular şi public – al economiilor, la început
în ţări occidentale dezvoltate, mai apoi în lumea a treia, iar mai recent în ţările cu
economii de comandă ale sistemului socialist.
10.2.2 Neokeynesismul sintezei neoclasice
Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale
(combinaţie a sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a
stimulat eforturile de ducere pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice,
prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic
respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a
rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică.
În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul
economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot
fi şi cum sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune
statul, în diverse scopuri. Acest fapt este principala cauză a audienţei foarte largi a
tratatului lui Samuelson, Economics, cunoscut în toată lumea, tradus într-un mare
număr de limbi de circulaţie mondială sau numai naţională şi după care învaţă o
parte considerabilă a studenţimii. În 1989 a apărut cea de-a treisprezecea ediţie la
care autorul, laureat din 1970 al Premiului Nobel pentru economie, şi-a asociat pe
economistul american, W.P.Nordhaus.
Economics-ul este noua denumire anglo-saxonă a Economiei politice
clasice şi neoclasice, modernizată în condiţiile contemporane şi completată cu noi
idei izvorâte din realitatea nevoii de dirijarea a economiei de piaţă şi de corectare a
modului de funcţionare a mecanismelor ei, întregite cu noi mecanisme induse.
Acestea sunt constituite în sistemul general economico-social şi dau societăţii
oficiale, statului posibilitatea controlului şi orientării dezvoltării economice,
reducerii caracterului ei stihinic şi menţinerii, în limitele suportabilului, a unor
aspecte negative ce dau conţinut instabilităţii şi fluctuaţiilor ciclice ale dezvoltării.
Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au
provocat reacţii critice dintre cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea
neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor pieţei, ale cererii şi ofertei de a
soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea creşterii
economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De
ce să ne vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate?
Aruncaţi, deci la rebut legile voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu
privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi culegerile voastre de precepte
tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri au
devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în
care un uragan sau un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care
asemenea dezastre creează locuri de muncă şi umplu pântecele şomerilor”7).
Tendinţei de negare totală a cuceririlor economiei politice clasice şi
neoclasice i s-a opus cea a desprinderii, cu discernământ critic, a cuceririlor care,
trecute prin filtrul cerinţelor noilor genuri ale economiei de piaţă, să fie combinate
cu idei şi teorii noi, izvorâte din nevoia de a se crea un cadru adecvat funcţionării
acestora.
Economia de piaţă a secolului XX se deosebea substanţial de cea a
secolului XIX-lea, spre sfârşitul căruia s-a afirmat neoclasicismul şi cu atât mai
mult de cea a secolelor XVII-XVIX, primele două treimi, epoca dezvoltării
clasicismului. Dar tot economie de piaţă era şi unele adevăruri teoretice despre ea
rămâneau în picioare. Deci principiile economiei politice clasice şi neoclasice nu
trebuiau respinse ad ovo, ci supuse examenului critic riguros, ca orice moştenire
din domeniul ştiinţei.
Guvernele şi băncile centrale ale noilor economii de piaţă, mixte, au făcut
dovada că dispun de mijloace de luptă împotriva depresiunilor, a fluctuaţiilor
ciclice şi a şomajului. Aceşti doi aliaţi, statele şi băncile centrale, dispun de pârghii
ale politicilor bugetare (cheltuieli publice şi impozite) şi de politică monetară
(operaţiuni pe piaţa publică, manevrarea ratei scontului sau dobânzii, manipularea
procentelor de acoperire obligatorie a monedei) pentru a influenţa volumul ocupării
mâinii de lucru şi a venitului naţional.
Era lui laissez-faire a trecut şi economiile de piaţă ale secolului nostru nu-şi
pot rezolva automat problemele, dar ele şi-au creat noi mecanisme susţinătoare, pe
care keynesismul şi neokeynesismul sintezei neoclasice le surprind, lăsând deschisă
calea noilor căutări privitoare la ocuparea forţei de muncă, problemă centrală a
funcţionării economiilor de piaţă actuale. Nu întâmplător formularea sintezei
neoclasice pleacă de la legea folosirii mâinii de lucru, promulgată în SUA în 1946,
şi prin care se recunoaşte că guvernele au răspunderea menţinerii ocupării la un
nivel ridicat şi a atenuării fluctuaţiilor ciclice. Masele muncitoare, din economiile
moderne ale liberei iniţiative controlate, cer ca guvernele să pună în practică
politici economice care să vizeze: menţinerea la un nivel ridicat a ocupării; o
creştere economică viguroasă şi preţuri stabile.
Sinteza neoclasică, continuare pe o nouă treaptă a keynesismului, se
situează între optimismul exagerat al clasicilor şi neoclasicilor cu privire la
economia de piaţă, şi pesimismul alimentat de depresiunile acute cunoscute de
aceasta în epoca contemporană. Prin ea se susţine, că, prim măsuri monetare şi
bugetare adecvate, se poate crea un mediu economic favorabil economiei de piaţă
în care se verifică unele adevăruri clasice şi neoclasice. În asemenea condiţii,
“sistemul nostru mixt de iniţiativă reglementată, aprecia P.A.Samuelson, este în
măsură să evite excesele boomurilor febrile şi depresiuni morbide şi se poate
sconta cu încredere pe o creştere sănătoasă şi continuă”. Pentru aceasta este
necesar, după părerea autorilor sintezei neoclasice, să se îmbine în teorie virtuţile
macro şi microanalizei, iar în practică – virtuţile pieţei concurenţiale cu cele ale
măsurilor raţionale de dirijare sau planificare orientativă a dezvoltării socialeconomice.
Un rol important în sinteza neoclasică revine folosirii pârghiilor fiscale şi a
celor monetare. Este deci, necesar să ne oprim pe scurt asupra politicilor monetare,
fiscale şi a unei sinteze a acestora, devenită foarte necesară sub presiunea inflaţiei,
crizelor, şomajului, creşterii enorme a deficitelor bugetare şi ale împrumuturilor
publice în numeroase ţări ale lumii.
Prin sinteza neoclasică se susţine că măsurile de ordin monetar, luate de
banca centrală, şi cele de ordin bugetar, ale guvernului, pot trasa cadrul politicilor
de stabilizare relativă a dezvoltării economico-sociale. Politicile respective trebuie
să fie coordonate în vederea atingerii obiectivelor unei economii în progres care să
beneficieze de stabilitatea rezonabilă a preţurilor şi care să exploateze capacitatea
sa de producţie. Trebuie urmărită cu atenţie aplicarea politicilor stabilizatoare şi
influenţa lor asupra cererii globale (C + I + Pu) din ecuaţia keynesiană a raportului
dintre ofertă, Y şi cerere C + I, la care s-au adăugat Pu, adică cheltuielile publice)
sau asupra componentelor ei.
Sporirea masei monetare M de către băncile centrale şi comerciale tinde să
mărească cererea, mai ales prin impulsionarea investiţiilor. Aceasta întrucât
sporirea lui N face să crească oferta de bani şi să se reducă rata dobânzii, fiindcă se
diminuează preferinţa pentru lichiditate, situaţie propice pentru luarea de credite de
către investitori şi întreprinzători. Lanţul legăturilor şi intercondiţionărilor poate fi
astfel redat: masa monetară sporită facă să se comprime rata dobânzii, iar aceasta
influenţează investiţiile în direcţia sporirii lor, fapt care duce la creşterea
produsului naţional net. Dar sporirea peste măsură a masei monetare poate constitui
un factor de alimentare a inflaţiei.
În cazul respectiv se impun măsuri de diminuare a masei monetare în
circulaţie, cu consecinţele de rigoare; creşterea ratei dobânzii, comprimarea
investiţiilor şi diminuarea sporului de produs naţional net. Schema de mai sus redă
tendinţele generale, iar modul concret de realizare poate fi afectat de numeroase
situaţii particulare, până aproape de infirmare.
În starea de depresiune a economiei unei ţări sunt întreprinzători şi
investitori care nu se mai angajează la noi investiţii, chiar dacă li se oferă credite cu
dobândă foarte mică. Aceasta întrucât, în contextul dat, eficienţa marginală a noii
investiţii de capital ar fi descurajant de slabă.
Cererea solvabilă la nivelul ţării este influenţată, în sensul creşterii sau
scăderii şi de cheltuielile naţionale. Influenţa este exercitată prin politicile bugetare,
sporind sau reducând veniturile şi cheltuielile bugetare, în aceleaşi direcţii şi
proporţii asemănătoare sau diferite. Deci guvernele îşi pot aranja politicile bugetare
în funcţie de stările de fapt existente şi de ţelurile urmărite. Ele pot să-şi sporească
propriile cheltuieli, să angajeze noi lucrări publice, amenajări teritoriale,
îmbunătăţiri aduse calităţii mediului înconjurător şi prezervării resurselor,
subvenţionării învăţământului şi cercetării ştiinţifice, sporirii cursei înarmărilor etc.
O limită, dovedită fragilă şi penetrabilă, în calea creşterii cheltuielilor
publice o constituie nivelul veniturilor bugetare, a căror sporire poate restrânge
sfera de activitate a liberei iniţiative. Limita menţionată este depăşită prin
recurgerea la deficite bugetare şi prin împrumuturi publice, care şi ele nu pot spori
la infinit, mai ales atunci când au atins niveluri îngrijorător de ridicate.
Sporirea cheltuielilor publice, Pu din ecuaţia menţionată, influenţează, întro
anumită măsură şi în condiţii date, creşterea venitului naţional, implicit şi a
gradului de ocupare a forţei de muncă. Lucrurile se complică din momentul în care
sporirea lor este însoţită de reducerea impozitelor, ca principală sursă de alimentare
a veniturilor bugetului, dar şi atunci când se accentuează şomajul tehnologic în
condiţiile extinderii automatizării. În acest caz autorii şi promotorii sintezei
neoclasice au propus aplicarea unei combinaţii a măsurilor monetare şi bugetare.
Nu se poate spune că politicile monetare şi bugetare, promovate în
economiile mixte pentru crearea unui cadru mai propice desfăşurării economiei de
piaţă, au rămas fără efecte. Ele însă, nu au putut soluţiona marea problemă a
ocupării mâinii de lucru, care este “una din chestiunile sociale centrale ale
capitalismului modern: cum se poate ca milioane de oameni să fie neocupaţi când
atât de multă treabă este de făcut? Ce defecţiuni ale unor economii mixte moderne
sileşte atât de mulţi oameni, care vor să lucreze, să rămână fără lucru?
Aceste probleme, şi legătura lor cu inflaţia, privesc pe muncitori, oamenii
politici şi economişti mai mult decât oricare altă problemă economică. Şomajul
este o problemă centrală în societăţile moderne. Atunci când şomajul este ridicat,
resursele sunt irosite şi veniturile oamenilor sunt reduce”8). Acestea sunt aprecieri
recente ale autorilor sintezei neoclasice asupra stării actuale a folosirii mâinii de
lucru în economiile mixte, după ani îndelungaţi de căutări şi aplicări de soluţii unei
probleme centrale a societăţilor moderne. Se prea poate ca experienţele şi cerinţele
mai recente din întreaga lume să-i oblige pe slujitorii ştiinţei economice de
pretutindeni să caute noi căi şi să deschidă noi orizonturi cunoaşterii şi rezolvării
problemei folosirii mâinii de lucru, într-o epocă a mersului spre o nouă civilizaţie
în toate domeniile, radical diferită de tot ce a fost din antichitate şi până acum pe
planeta noastră.
10.2.3 Noua stângă de la Cambridge
Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări
prin optica diverselor sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale
muncitorimii laburiste, social-democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge, sediul
iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre promotorii ei
înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc.
Ideea călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii
cu cele ale capitalului, iar în plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din
doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui D.Ricardo şi/sau K.Marx.
Întrebarea care se pune este: orientarea menţionată, mult criticată şi din dreapta şi
din stânga, deschide noi orizonturi cunoaşterii economiilor unei perioade de
tranziţie spre o nouă civilizaţie? Abordarea din această perspectivă a creaţiei
teoretice a promotorilor ne poate apropia de un răspuns cât mai întemeiat.
Din motive de spaţiu, ne vom limita la o scurtă analiză a postulatelor uneia
din lucrările lui P.Sraffa, de circulaţie mondială, dar mai puţin cunoscută, citită şi
citată la noi. Este vorba de lucrarea Producţia de mărfuri prin intermediul
mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice, elaborată îndelung, începând
cu anul 1925 până în 1955, pregătită încă patru ani pentru tipar şi prefaţată pentru
apariţie în 1959. Lucrarea este o replică, demnă de luat în consideraţie, dată
revoluţiei marginaliste care a înlăturat din tradiţia clasică teoria valorii creată de
muncă şi a plusvalorii (ambele cu importantă încărcătură ideologică) înlocuindu-le
cu teoria utilităţii marginale şi a productivităţii marginale a factorilor de producţie
instrumente utile practicii cotidiene ale economiei de piaţă.
P.Sraffa a iniţiat acţiunea de readucere în circuitul contemporan de idei a
creaţiei marilor clasici, A.Smith şi D.Ricardo aşa cum a fost ea în realitate, într-un
context în care criticiştii o repudiau iar neoclasicii neglijeau o parte esenţială a ei.
El, în colaborare cu M.Dobb, arepublicat între anii 1953 şi 1955 lucrările şi
corespondenţa lui D.Ricardo9). Acţiunea a căpătat adepţi, iar unii autori au
apreciat-o ca pe un mijloc de depăşire a crizei în care se află, de mai multă vreme,
ştiinţa economică.
Spre deosebire de economiştii neoclasici, cunoscuţi promotori ai
marginalismului – care pun accent pe variabilitatea scării producţiei şi a proporţiei
factorilor folosiţi, în analiza eficienţei, profitabilităţii şi a repartiţiei venitului –
Sraffa îşi propune să studieze “proprietăţile unui sistem economic care nu depinde
nici de modificările în scara producţiei, nici de variaţiile în proporţia factorilor
folosiţi. Acest punct de vedere, care este cel al vechilor economişti clasici de la
Adam Smith la Ricardo, a fost dat la fund şi uitat cu începere de la afirmarea
analizei marginale”10). Prin teoria utilităţii marginale, marginaliştii orientează
atenţia asupra punctului până la care folosirea unui surplus de factori de producţie,
pentru a spori oferta, este o acţiune avantajoasă sau nu, face să crească (sau să
scadă) profitul scontat. La fel şi cu scara producţiei: unde se află punctul lărgirii
(sau îngustării) scării producţiei de la care curba profitabilităţii începe să scadă,
fără să se dea importanţă modului de creare a substanţei sociale a valorii mărfurilor
şi serviciilor.
Conform teoriei productivităţii marginale a factorilor, repartiţia venitului se
face între ei (capital, muncă, natură, întreprinzător) în funcţie de productivitatea
ultimului element din fiecare factori de producţie; o asemenea repartiţie este
socotită ca cea mai echitabilă. Dezacordul neokeynesiştilor de stânga cu asemenea
teorii porneşte de la neputinţa acesteia de a explica o seamă de realităţi din
economiile de piaţă occidentale, ca cele ale marilor discrepanţe de avere şi putere,
ale pauperizării unei părţi a populaţiei, ale existenţei subdezvoltării umane în
mijlocul superbogăţiei etc. Revenirea lor la ipotezele, punctele de plecare şi la
teoriile clasice despre valoare şi plusvaloare este legată, în mare măsură, de nevoia
cunoaşterii şi explicării unor asemenea realităţi.
Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se cumpără, este marfă; fie că
este vorba de bunuri de consum utile traiului normal al oamenilor (numite
fundamentale, spre deosebire de cele care aduc profit dar de care oamenii s-ar
putea dispensa, ca armele sofisticate de exemplu, numite nefundamentale,
convenţional caracterizate ce “de lux”), fie pe bunuri de investiţii sau forţa de
muncă. Deci, mărfurile se produc prin intermediul mărfurilor în ramuri diferite şi
într-o societate foarte simplă unde se produce pentru subzistenţă, fără a urmări
sporirea avuţiei, mărfurile se schimbă unele pe altele iar nevoile fundamentale sunt
satisfăcute, într-o asemenea societate lucrurile sunt simple.
Ele se complică atunci când producţia se realizează cu un surplus, de
împărţit între participanţii la crearea lui, fapt ce implică măsuri şi corelări ale
eforturilor depuse de fiecare pentru a vedea ce i se cuvine şi a compara cu ceea ce
îi revine practic prin distribuire. După Sraffa “dacă economia produce mai mult
decât minimul necesar înlocuirii a ceea ce s-a consumat în producţie şi există un
surplus care se distribuie, sistemul intră în contradicţie cu sine însuşi”. Aceasta
întrucât unul din efectele existenţei surplusului sunt produsele “de lux” care nu
servesc nici la satisfacerea nevoilor fundamentale de consum şi nici ca mijloace de
producţie. “Înainte, după Sraffa, fiecare marfă era încadrată în acelaşi timp printre
produse şi printre mijloacele de producţie; prin urmare, fiecare intră direct sau
indirect în producţie tuturor celorlalte mărfuri şi fiecare are un rol în determinarea
preţurilor. Dar acum există loc pentru o nouă clasă de produse, produsele de “lux”
care nu sunt folosite nici ca instrumente de producţie, nici ca mijloace de
subzistenţă, în producerea altora”.
Existenţa şi extinderea produselor “de lux” deformează imaginea asupra
ţelurilor producţiei, a creării valorii şi a formării preţurilor, a distribuirii şi utilizării
veniturilor, alimentează dezechilibre în economie şi societate, stimulează
contradicţii. Cheia înţelegerii conradicţiei sistemului cu sine însuşi se cere căutată
în modul creării, repartizării circulaţiei şi al consumului surplusului.
Într-o economie liberă de piaţă contradicţia menţionată este alimentată de
însuşi mecanismul pieţei. Cum arătase şi D.Ricardo, fiecare factor de producţie –
capital, muncă, natură – şi forţele sociale care se află în spatele lor caută, împinse
de nevoi, să-şi apropie cât mai mult din surplus. Ricardo demonstrase la vremea sa
că renta va fi mărită necontenit de proprietarii funciari prin scumpirea produselor
agricole în virtutea caracterului limitat al pământului de cultivat, cu efect restrictiv
asupra ofertei, pe de o parte, şi de creştere a cererii pe baza sporului natural al
populaţiei, pe de alta. Creşterea preţurilor produselor de consum alimentar îi
determină pe muncitori să ceară sporirea salariilor, fapt ce reduce profiturile
capitalurilor până la limita descurajării investitorilor. Aici îşi are originea
pasimismul lui asupra perspectivelor economiei de piaţă, dacă se continuă
menţinerea monopolului particular asupra pământului. El a propus trecerea
fondului funciar în proprietatea naţiunii care să-l arendeze, după un sistem bine
chibzuit, celor care-l lucrează.
Ideea clasicilor, mai ales în formă elaborată de Ricardo, despre raporturile
contradictorii între salariu şi profit, este reluată în noile condiţii şi dezvoltată în
legătură cu influenţa lor asupra preţurilor şi a dezvoltării diferitelor ramuri şi
sectoare ale economiei. În noile condiţii ale economiei de piaţă dirijată în care –
după al doilea război mondial inflaţia s-a generalizat şi permanentizat –
reprezentanţii muncii îi acuză pe deţinătorii de capital de incitarea inflaţiei ca
urmare a goanei după cât mai mult profit, iar cei ai capitalului îi acuză pe muncitori
de agravarea fenomenului menţionat ca urmare a deselor şi substanţialelor
revendicări salariale, s-au cerut noi şi profunde explicaţii pentru raporturile între
salarii, profituri şi inflaţie.
Inovaţiile lui Sraffa sunt legate de modul în care analizează raporturile
între muncă, respectiv forţa de muncă şi mijloacele de producţie, ambele luate în
calitatea lor de mărfuri. De aici el deduce măsura influenţelor exercitate de
dinamica ratelor salariului şi profitului asupra variaţiilor preţurilor. Ca situaţii
limită se iau rata maximă a salariului – caz în care “valorile relative ale mărfurilor
sunt proporţionale cu costurile lor în muncă, adică cu cantitatea de muncă ce a
servit direct sau indirect pentru a le produce” şi rata maximă a profitului, “rata
profitului care ar exista dacă totalitatea venitului naţional ar fi constituită din
profituri”. Cazurile posibile şi reale se situează într-o gamă largă între 0 şi 1 salariu
pe de o parte, 0 şi 1 profit, pe de alta 1 reprezentând cazul în care întreaga valoare
nou creată ar fi numai salariu, or numai profit. Influenţa oscilaţiilor ratei creşterii
salariilor sau a profiturilor asupra dinamicii preţurilor, inclusiv a inflaţiei, este pusă
în legătură cu raporturile în care se găseşte forţa de muncă în consumarea ei prin
muncă faţă de mijloacele de producţie.
Analizele efectuate conduc la constatarea că, datorită creşterii raportului
menţionat în favoarea mijloacelor de producţie, orice procent de creştere a ratei
profitului dă un impuls mai puternic creşterii preţurilor decât cel dat de procentul
similar al creşterii salariilor.
În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au
“raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce
depun munca sunt organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru
apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii mijloacelor de producţie sunt şi ei
organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială din surplus.
Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse
politici (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de
şomaj etc) prin care să contribuie la realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de
valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care considerau că distribuirea
plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele
deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea
acesteia mai iau parte salariaţii şi statul.
10.3 “Contrarevoluţia keynesiană” Locul şi rolul
keynesismului în ştiinţa economică actuală
Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, a căpătat numeroşi adepţi în
rândul teoreticienilor şi oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare
cucerire şi s-a menţinut la loc de frunte până în anii ’70, când împotriva ei s-a
declanşat o adevărată contrarevoluţie. Adepţii ai neoclasicismului, mai ales sub
forma neoliberală şi monetaristă, nu s-au oprit la contestarea valorii ştiinţifice, ci au
dus critica mai departe prezentând-o ca o creaţie mistificatoare, înşelătoare.
Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să
fie prezentat de promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar ăl
poate nimici pe bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a
funcţionării mecanismului economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în
plină ascensiune, în cap de acuzare pentru incitarea inflaţiei cu două cifre, devenită
pericol principal pentru mersul societăţii.
O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădiriipieţei şi ale
incitării inflaţiei, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe "un caz
particular al teoriei echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el,
(dispare) distincţia fundamentală între echilibrul general (neoclasic) şi modelele
keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor cantitative în ajustările între ofertă şi
cerere”11). În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră modelul keynesian “ca un
caz particular al dezechilibrului general”12).
Lui Keynes i se răspunde cu acelaşi procedeu prin care el a căutat să
diminueze importanţa clasicismului şi neoclasicismului, considerându-le drept
teorii ale unor cazuri şi situaţii speciale.
Susţinătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluţia motivând că doctrina
maestrului a fost, cu timpul deformată de ingerinţe neoclasice, care i-au deturnat
sensul, făcând-o ineficientă şi chiar contraeficientă13).
Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de
la înfiinţarea acesteia. Simpozionul organizat de economişti a avut ca temă
Economia politică keynesiană şi Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea
vorbi de o “ilustră absenţă a keynesismului la Harvard”, în mai puţin de un deceniu
s-a format aici o importantă şcoală cu concursul unor profesori de frunte ca
A.Hansen (supranumit şi Keynesul american), S.Harris (autorul lucrării “Revoluţia
keynesiană”), R.Musgrave, L.Metzler, E.Domar, J.Tobin, H.Wallich, R.Bichop,
S.Alexander etc. Şcoala de la Harvard, cum va aprecia P.A.Samuelson “a fost cea
căreia i-a revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (iniţiată de Keynes) o
ştiinţă în plină dezvoltare”14). Dar, cum viaţa economică nu stă pe loc, fiecare
generaţie trebuie să-şi redefinească conceptele.
Profesorul M.Feldstein, produs la Harvardului în curs de “keynesificare” la
sfârşitul deceniului cinci şi începutul celui de-al şaselea, a parcurs ascensiunea şi
decăderea keynesismului, cu spirit şi discernământ critic el aprecia, la simpozionul
din 1986, că perioada anilor ’60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea
i-a pregătit şi decăderea. Doctrina lui era construită pe piesa de bază a insuficienţei
cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea posibilităţile de sporire a ofertei. De
aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea împinge economia înainte
“cum nu poţi împinge o sfoară”, dar poţi să tragi de ea (depinde ce?) cu efort şi
oboseală.
Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administraţiei
Kennedy – Johnson a condus la reducerea şomajului cu preţul incitării inflaţiei.
Autorul consideră că efectele respective derivă din “viziunea incorectă a
keynesismului asupra şomajului şi teama nejustificată de acumulări. Pentru a
reduce şomajul, keynesisştii au recomandat sporirea cererii prin intermediul
creşterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate, opinia keynesistă că şomajul
este determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a suprastimulat
cererea şi a incitat inflaţia la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ‘70”15).
O asemenea constatare a impulsionat reacţiile negative faţă de keynesism şi
a deschis calea reafirmării neoclasicismului, de economişti de prestigiu ca
F.Hayek, J.Rueff, M.Friedman, de o seamă de “noi economişti”. Prin “Supply Side
Economics” (Teoria economiei susţinătoare a ofertei) s-a cerut, şi motivat teoretic,
de plasarea accentului spre stimularea ofertei prin susţinerea iniţiativei private,
retragerea statului din economie şi revigorarea instrumentelor pieţei.
Cel mai înşelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre
foştii ei susţinători, este lipsa de consideraţie pentru acumularea de capital,
accentul pe efectul şi câştigul imediat, fără a ţine seama de ce se va întâmpla întrun
orizont de timp mai larg. În acest sens Keynes a căutat să dea prestigiu
“intelectual ideii după care o ţară se poate dezvolta mai mult dacă economiseşte
mai puţin”. Funcţia progresistă a acumulării la el se transformă într-un neajuns al
economiei izvorât dintr-un “viciu” al oamenilor, cel al economisirii. Economişti ai
ţărilor subdezvoltate, din acest motiv major, au devenit circumspecţi faţă de
keynesism, l-au ocolit”16). Ţările lor aveau şi au nevoie de importante acumulări, ca
o condiţie indispensabilă a impulsionării creşterii economice.
Dacă se acumulează puţin, e drept, nu sporesc considerabil capacităţile de
producţie şi odată cu ele, “pericolul” supraaglomerării pieţelor cu mărfuri, servicii,
capitaluri care ar putea accentua decalajul între ofertă şi cerere în viitor este mic.
Aceasta-i o latură a problemei. Cealaltă este legată de sporirea comenzilor pentru
bunuri investiţionale, crearea de locuri de muncă suplimentare, sporirea venitului
naţional, din care să se poată alimenta bugetul cu venituri mai substanţiale, ca
suport şi pentru cheltuieli sociale sporite. Altfel, generaţiilor viitoare nu le lăsăm o
ţară bogată, în plus grevată de mari datorii, rezultate din împrumuturi şi deficitare
bugetare solicitate de sprijinirea cererii cu orice chip.
Argumentul keynesist că noi, ca naţiune, ne plătim datoria nouă înşine s-a
dovedit fals. “Din cauza deficitelor bugetare din trecut, susţine M.Geldstein, acum
avem un stoc mai mic de capital, o productivitate a muncii mai mică şi venituri
reale mai mici. Noi şi copiii noştri vom plăti adevăratele costuri ale deficitelor din
trecut. Doar plata dobânzii la datoria naţională reprezintă acum 40% din toate
impozitele asupra veniturilor personale. Fără această datorie moştenită, impozitele
ar fi cu 40% mai mici azi şi stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi mult mai
eficace”. Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moştenire a inflaţiei,
deficitelor bugetare şi datoriei publice care afectează orice politică de redresare şi
avânt. Mai mult, ele au stimulat crearea unui aparat greoi, supradiemnsionat şi
costisitor, structuri rigide impuse de guverne, considerate de G.Shultz ca fiind
principalele obstacole ale creşterii economice.
Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice
şi privind spre viitor, a dat naştere la consideraţii de genul celor care urmează:
“Atâta timp cât vor fi noi probleme de rezolvat în funcţionarea viitoare a
economiei, cred, scria Feldstein, că funcţionarea economiei de piaţă la nivelul
discutat (macroeconomic n.n.) este destul de bine înţeles de economiştii de
profesie. Vechile adevăruri după care creşterea economică depinde de acumularea
de capital, de calitatea şi eforturile forţei de muncă, de întreprinzători şi de
tehnologii au fost înţelese de marii economişti ai secolului al XIX-lea. Viitorul
economiei şi al ştiinţei economice ne apare mai luminos întrucât economiştii
profesionişti revin la aceste adevăruri”. O societate de consum raţional sporit
trebuie să fie mai întâi o societate de acumulare şi producţie ca să poată oferi cele
necesare cererii pentru consum neproductiv şi productiv.
Sunt şi economişti care învinuiesc keynesismul de complicitate cu
comunismul şi socialismul fiindcă susţine unele măsuri cu caracter social,
manifestă grijă pentru ocuparea forţei de muncă, îngrădeşte iniţiativa privată ş.a. În
vara anului 1962 – cum relatează Benjamin M.Friedman în comunicarea de la
Simpozionul mai sus menţionat din 1986 – a apărut o carte intitulată: “Keynes at
Harvard. A Veritas Foundation Staff Study”. Destinaţia ei era “educarea
funcţionarilor, lucrătorilor, studenţilor şi absolvenţilor colegiilor şi universităţilor
americane, cu privire la comunism, la conspiraţia internaţională a socialismului şi
la metodele acestuia de infiltrare în SUA”. “Legătura” între keynesismul originar şi
socialism constă în teama lui Keynes că dacă guvernele economiilor de piaţă nu
vor manifesta interes şi iniţiativă pentru remedierea neajunsurilor acestora, mersul
înspre “socialismul de stat” va fi iminent.
Din rezumarea de către B.M.Friedman a ideilor-forţă ale keynesismului de
la Harvard din anii ‘60-’70 nu rezultă nici o “încurcătură” comunistă sau socialistă
a acestuia. În schimb rezultă că, la Harvard şi în alte universităţi, profesorii s-au
detaşat de keynesism şi s-au orientat spre studiul problemelor practice majore ca
cele ale inflaţiei, ale formării capitalului în contextul asigurării echilibrului. În a
doua jumătate a anilor ’80 “economiştii au mutat accentul pe formele evidente ale
mişcărilor care au loc în economie”17), iar apropierea de formele noi de manifestare
ale vieţii economice n-au rămas fără roade.
Şi totuşi keynesismul, cum se exprima un exeget în toiul polemicilor, “are
ceva important în el”. Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv
pozitive, de pe scena preocupărilor ştiinţifice. Împingerea lui pe plan secundar se
datorează, în parte, cuprinderii parţiale a marilor procese şi tendinţe din economiile
lumii contemporane, unor erori teoretice şi politicilor economice care au vizat
atenuarea formelor de manifestare ale instabilităţii fără a viza cauzele profunde ale
ei.
Eforturile mişcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc
reabilitarea a ceea ce a fost şi este valoros în keynesism şi care îi pot face pe
economişti mai pricepuţi. Căci studierea Teoriei generale, cum menţiona
J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar “ea face din noi economişti mai
buni. Ca şi în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că
viziunea sa socială este greşită şi că fiecare din propoziţiunile sale este înşelătoare.
Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască: ea va
supravieţui în acelaşi timp keynesismului şi reacţiei pe care el a provocat-o18). Cele
spuse de Schumpeter în anii ’40 sunt duse mai departe de economiştii angajaţi în
constituirea unei doctrine postkeynesiste, de respiraţie mai largă, şi care susţin că
unele realizări importante ale maestrului au şanse de supravieţuire.
Principala contribuţie a lui Keynes – de unii admisă iar de alţii pusă la
îndoială şi chiar contestată – este sintetizată în “revoluţia macroeconomică” menită
să dea o nouă orientare înţelegerii economiei şi sprijinirii mersului ei de către
ştiinţă. În anii ’50, de glorie a keynesismului, se publică o lucrare despre revoluţia
keynesiană19) care a declanşat controverse pe tema existenţei sau nu a unei
asemenea revoluţii. Şi astăzi se mai dispută tema respectivă, iar aprecierile nu sunt
lipsite de legături cu poziţiile, crezurile şi aspiraţiile curentelor de gândire
economică din care autorii fac parte. Marxiştii, cum remarcă economistul canadian,
Roger Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic “care a permis
capitalismului să-şi prelungească existenţa precară”20). Cei care i-au acordat
încredere şi s-au inspirat din el recunosc revoluţia keynesiană întrucât a “arătat cum
să fie gestionat capitalismul în avantajul tuturor” (şi astfel) “a jucat un rol
binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-au pierdut încrederea
în virtuţile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o înşelătorie,
şi nicidecum o revoluţie în ştiinţă, un fenomen regretabil, făcut vinovat de
accentuarea stărilor negative din economiile de piaţă dirijate. După ei “inflaţia
preţurilor, creşterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenţilor economici
deveniţi suspicioşi faţă de comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată
salutare în contextul keynesian, să fie astăzi periculoase. În loc să grăbească
revenirea la echilibru, ele riscă să provoace o accentuare a dereglărilor”.
Keynesismul însuşi – prin concepţie, metodă şi funcţii – oferă numeroase ocazii de
critică. Dar aceasta nu justifică tendinţa unora de a-l “arunca la lada cu vechituri”.
În favoarea existenţei unei revoluţii keynesiene se pronunţă şi Marc Blaug,
unul dintre specialiştii importanţi în istoria gândirii economice. După el “a existat
realmente o revoluţie keynesiană” a cărei contribuţie principală la cunoaşterea
economiei moderne “nu se limitează la înlocuirea preocupărilor tradiţionale cu
privire la firme şi la menajuri cu cele referitoare la mărimi agregate
(macroeconomice n.n.). Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de model ale
cărui variabile şi relaţii-cheie sunt explicitate într-un asemenea mod, încât ele pot
să facă obiectul verificărilor şi măsurărilor cantitative”21). Iar cu aceasta s-au oferit
fundamente teoretice econometriei, empirică la începuturile ei.
La finele celui de-al doilea război mondial, măsurarea dimensiunilor şi
intensităţii fenomenelor şi proceselor economice devenise principalul domeniu în
ascensiune al ştiinţei economice, iar modelele macroeconomice keynesiste şi
neokeynesiste figurau, cu deplin drept, în lucrările econometricienilor care, de
altfel, au şi luat cele mai multe din premiile Nobel pentru economie. "Cel mai mare
omagiu care poate fi adus unui economist, după Blaug, este de a recunoşte că
ştiinţa economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de
caz este al lui Keynes?” Există, în apreciere, un sâmbure de adevăr. În ce mă
priveşte, socotesc că Keynes a schimbat o paradigmă de gradul doi a ştiinţei
economice şi de aceea a afectuat o revoluţie parţială în domeniul dat. Noua mare
paradigmă, de gradul întâi, a ştiinţei economice se aşteaptă a fi descoperită iar
marea revoluţie în ştiinţa economică se cere a fi înfăptuită.__