CUPRINS:

1. KEYNESISMUL – NECESITATEA DIRIJĂRII ECONOMIEI DE PIAȚĂ.........................3

1.1 KEYNESISMUL, CURENT AL ECONOMIEI DE PIAȚĂ DIRIJATE.........................3
1.2 Conturarea unei noi concepții și doctrine despre economia de piață................................4
1.3 Definirea esenței teoriei generale......................................................................................8
1.4 Teoria generală și ciclurile economice...........................................................................11
2. NEOKEYNESISMUL ȘI VARIANTELE SALE PRINCIPALE.........................................14
2.1 Teoria dinamicii economice............................................................................................14
2.2 Locul și rolul keynesismului în știința economică actuală.............................................19
CONCLUZIE.................................................................................................................................24
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................26
 1. KEYNESISMUL – NECESITATEA DIRIJĂRII ECONOMIEI
DE PIAȚĂ

1.1 KEYNESISMUL, CURENT AL ECONOMIEI DE PIAȚĂ DIRIJATE

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii'30, bazele unui
nou curent de gândire economłcă – a cunoscut foarte bine teoria economiei de pi ață în formele
ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) și neoclasică (W. St.Jevons, L.Walras,
J.B.Clark, ș.a.). La Cambridge, unde învățase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall
și A.C.Pigou, exponenți ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate și mai bine decât teoria, noile
realități, problemele acute cu care erau confruntate economiile țărilor lumii după primul război
mondial. Un mare exeget al istoriei științei economice vedea un merit al mesajului keynesian în
impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”) tot așa cum se formulase la timpul său și
mesajul ricardian.
Ca membru al delegației britanice la Conferința de pace de la Paris, Keynes intră în
contradicție cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegație și scrie
cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia și Franța în 1919, iar în România în
1920. În prefața scrisă pentru ediția în limba română, el condamnă orientarea spre avuție cât mai
multă, obținută prin orice mijloace, și lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din
economie și societate. El socotea dăunătoare și nerațională linia conform căreia ''cei bogați să
cheltuiască mai mult și să muncească mai puțin”4). In Europa, ca și în alte părți ale lumii
postbelice, ' 'nu-i vorba numai de dezordine ori de mișcări muncitorești, ci de viață ori de moarte,
de foamete ori de existență, - de zvârcolirile înfricoșătoare ale unei civilizații care moare".
Economia de piață a propulsat civilizația industrială a îmbogățirii, dar tot ea, observa Keynes
imediat după prima conflagrație mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea în pragul
decăderii, în virtutea unui principiu care ' 'atârna de condiții psihologice nestatornice, pe care,
poate, este cu neputință dă le mai înviem". Economia de piață premergătoare războiului era axată
pe ''principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societății și progresului”
Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de
mărfuri și servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de
plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii și să le ceri, trebuie
să ai cu ce să le plătești.
Economia de piață – privită de economiștii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei
socialiști în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile
necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate de autor și
completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic,
expus în lucrarea Teoria generală afolosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor (1936).
Autorul se detașează de clasicism și neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în știința
despre economie.
Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piață este bună în principiu, dar
mersul ei în fapt este determinat de acțiunea unor legi (înclinații) psihologice fundamentale ale
oamenilor care, lăsate să acționeze de la sine, influențează nefavorabil echilibrul economic,
generând crize, șomaj și alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin
acțiuni chibzuite, într-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoașterii temeinice a
mecanismului de funcționare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi

2
menținute în limite rezonabile și transformate din factori destabilizatori în propulsori ai
dezvoltării.
1.2 Conturarea unei noi concepții și doctrine despre economia de piață
Noua concepție despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice și
neoclasice. Cu aceasta și debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate sunt
postulatele teoriilor clasice și neoclasice despre factorii de producție:
 mărimea populației susceptibile de a fi ocupată (M);
 dimensiunile bogățiilor naturale (N);
 echipamentul de producție sau capitalul acumulat (C).
În formularea neoclasică aceste postulate sunt:
I. Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei
persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi
redus cu o unitate, neluând în considerare concurența de pe piața forței de muncă.
II. Utilitatea salariului, atunci când estefolosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu
dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri,
inconveniente) marginală a acelui volum defolosire a mâinii de lucru. Astfel spus,
utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultăților și neplăcerilor muncii.
Conform postulatelor teoriilor clasice și neoclasice ar rezulta că șomajul poate fi numai
voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să lucreze în condițiile
în care salariul ar fi mai mic decât dificultățile, neplăcerile etc. muncii prestate. Keynes
demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al șomajului
voluntar, dar ele nu pot explica situația generală a șomajului voluntar, dar ele nu pot explica
situația generală a șomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze și caută de lucru, dar
nu găsesc. Explicația cazului general al șomajului involuntar el o caută în modul de funcționare a
mecanismelor economiei de piață, necontrolată și nedirijată, care atrage după sine rămânerea în
urmă a cererii solvabile față de creșterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării
factorilor de producție, inclusiv al forței de muncă. Tezei neoclasice a șomajului voluntar,
potrivit căreia nivelul ocupării forței de muncă ar fi invers proporțional cu nivelul salariilor,
Keynes i-o opune pe cea după care salariații ''se opun de obicei unei reduceri a salariului
nominal, dar nu obișnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o urcare de preturi la
bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nelogic, experiența arată că astfel se comportă
mâna de lucru în realitate”5). Experiența de după cel de-al doilea război mondial — când
aplicarea politicilor economice de inspirație keynesistă a făcut din inflație un mijloc de decalare
accentuată a salariilor nominale de cele reale, iar cursa salarii-preturi în condițiile în care inflația
s-a permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexării prețurilor, a corelării creșterii
salariilor cu ritmul inflației.
Critica keynesistă făcută teoriilor clasice și neoclasice a fost concentrată asupra Legii Say
după care echilibrul parțial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) și cel general (la scara
țării, de regulă) între ofertă și cerere se stabilește automat, pe piață, în virtutea concurenței libere
sau perfecte. Intr-o formulare evoluată, dată de economistul englez din a doua jumătate a
secolului al XIX-Iea, J.S.Mill, și la care se referă Keynes, ea sună astfel: Mijloacele de plată
pentru mărfuri sunt mărfurile înseși. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc mijloacele cu
care plătește pentru produsele altora. Toți vânzătorii sunt în mod inevitabil, și în adevăratul
înțeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să dublăm brusc capacitatea de producție a
țării, am dubla oferta de mărfuri pe toate piețele; dar în aceeași clipă am dubla și capacitatea de
3
cumpărare. Toată lumea șiar dubla atât cererea, cât și oferta; toată lumea ar avea posibilitatea să
cumpere de două ori mai mult decât s-a oferit în schimb. Potrivit legii definite, prețul global de
cerere al producției în ansamblu este egal cu prețul ei global de ofertă la orice volum de
producție, ceea ce echivalează cu folosirea integrală a factorilor de producție atrași în circuitul
economic, inexistența subutilizării capacităților de producție, iar ocuparea forței de muncă nu
întâmpină obstacole. Și totuși revoluția industrială, încă din prima ei perioadă, a pus cu acuitate
în fața științei problema explicării cauzelor șomajului și a căutării de soluții în acest domeniu.
Căutările continuă și în zilele noastre.
Capitolul teoriei subutilizării forței de muncă în economia de piață capitalistă a fost început de
Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea și ruinarea micilor producători -, continuat de
Th. R. Malthus – legat de acumularea și creșterea prea accentuată a populației sărace – și dus mai
departe de K. Marx în centrul căruia a pus legea generală a acumulării capitaliste, și de o seamă
de alți economiști până la J. M. Keynes. Originalitatea lui în domeniul dat constă în abordarea
subutilizării forței de muncă în contextul unui dezechilibru general între ofertă și cerere, fapt
neadmis de teoria clasică și neoclasică. Pentru susținerea punctului său de vedere, Keynes
recurge la raportul dintre funcția cererii și ofertei globale, raport influentat de acțiunea,
controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale în economia de piață.
Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când factorii de
producție disponibili sunt folosiți deplin, ci și în condițiile subutilizării lor, într-o măsură mai
mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate fi alimentată de excesul de economisire — mai
ales când economisirile nu sunt integral investite sau sunt investite fără rost, fără legătură cu
cerințele pieții — care reduce consumul și frânează creșterea cererii solvabile pe măsura creșterii
ofertei. Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil și adaptabil evoluțiilor ciclice, este
socotit hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei. Criticile formulate de Keynes
nu se referă la piață ca mecanism al economiei în general și nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi
înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea lui laissez-faire a trecut, iar economia
de piată contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de
concurența perfectă și imperfectă. Prin teoria sa, el caută să umple lacunele teoriei clasice și
neoclasice urmărind să descopere ”natura mediului pe care îl cere jocul liber al forțelor
economice pentru a putea transforma în realitate potențialul de producție. Măsurile de control
central, necesare pentru asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a
funcțiilor tradiționale ale statului. De altfel, însăși teoria clasică modernă a atras atenția asupra
unor situații diverse, în care se poate ivi necesitatea de a struni sau a dirija jocul liber al forțelor
economice. Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea inițiativei și răspunderii
particulare. In hotarele acestui câmp își vor păstra valabilitatea avantajele inițiativei și
răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp își vor păstra valabilitatea avantajele tradiționale
ale individualismului.
Extinderea funcțiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în concordantă
a înclinatiei spre consum, spre economii și investiții, apreciată de neoclasici ca o încălcare a
principiilor individualismului, la Keynes apare ca ''singurul mijloc posibil prin care se poate evita
distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât și pentru că este condiția
funcționării încununate de succes a inițiativei individuale". Fără cadrul adecvat creat de statul
democratic, inițiativa privată și jocul liber al pieței conduc la șomaj de mari proporții și crize
acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate suporta. Keynes ținea să
sublinieze că ”lumea nu va mai tolera mult timp șomajul care, cu excepția unor scurte intervale

4
de activitate febrilă, este legat — și, după părerea mea, legat inevitabil — de individualismul
capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca printr-o analiză corectă a problemei să se poată
vindeca boala, menținând totodată eficiența și libertatea". Evolutiile postbelice au arătat că
șomajul este o realitate (un timp mascată, apoi evidentă) și în economiile socialiste planificate,
fapt care obligă la noi abordări ale problemei ocupării forței de muncă. Deschiderea făcută de
Keynes cu abordarea funcționării mecanismelor economice prin prisma folosirii mâinii de lucru
este meritorie dar insuficientă în zilele noaste, ale marilor bulversări.
Teoria economică clasică și neoclasică a pus în centrul atenției creșterea avuției,
elucidarea funcționării mecanismelor pieții pentru atingerea țelurilor urmărite în condițiile unor
restricții inevitabile. Fără a renunța la această preocupare, J. M. Keynes ridică în fața științei
economice noi probleme, lărgindu-i obiectul cunoașterii.
Reconturarea obiectului acestei științe, plecând de la ocuparea forței de muncă, este
legată de scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ funcționarea economiei de
piață în țările bogate în vederea sporirii venitului național, înlăturarea lor și completarea
mecanismului economic cu noi pârghii care să fie manevrate de societate. ”Scopul nostru actual,
susținea el, este de a descoperi ce anume determină în orice moment dat venitul național al unui
sistem economic oarecare și (ceea ce revine aproape la același lucru) volumul de ocupare ce-l
caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este teoria economică, în care nu putem
spera să facem generalizări exacte din toate punctele de vedere, aceasta înseamnă a descoperi
factorii ale căror modificări determină în principal obiectul cercetării noastre. Țelul nostru final
ar putea să fie alegerea variabilelor pe care le pot controla sau dirija în mod deliberat autoritățile
centrale într-un sistem de felul celui în care trăim". Orientarea keynesistă se angajează, prin țelul
final, să dea fundamente teoretice politicilor economice ale autorităților centrale și să sugereze
măsuri de realizare a lor. Angajarea activă a statului în economie este legată nu de factori
conjucturali, ci de starea și caracteristicile sistemului economic vizat. J. M. Keynes, cu realismul
care-l caracteriza, a arătat că "o caracteristică remarcabilă a sistemului economic în care trăim
constă în aceea că, deși expus la mari fluctuații ale producției și ale ocupării, nu este totuși
marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr, el pare a fi capabil să se mențină de-a lungul unei
perioade considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală fără să manifeste vreo
tendință nici spre redresare, nici spre prăbușire totală". Speranța optimistă a economiștilor
neoclasici, de redresare a sistemului prin funcționarea de la sine a mecanismelor pieței, nu găsea
suport în realitățile interbelice, cum nici predicțiile crahului său automat nu se realizau.
Pentru economistul englez menționat instabilitatea, fluctuațiile ciclice, crizele, șomajul
erau caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia. El nu le-a neglijat, ci le-a supus
analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea remedierii stărilor de lucruri. Socotind că
realitățile cunoscute din experiență nu rezultă dintr-o necesitate logică internă, el le-a atribuit
mediului și ”înclinațiilor psihologice din lumea modernă în care, prin natura lor, generează în
mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem c înclinații psihologice ipotetice ar
duce la un sistem stabil și apoi, dacă aceste înclinații pot fi atribuite într-un mod plauzibil, pe
fondul cunoștințelor noastre generale despre natura omului contemporan, lumii în care trăim".
Studiul întreprins l-a condus pe autor la formularea a trei legi psihologice fundamentale, a căror
acțiune necontrolată și neinfluențată de societate, conduce la instabilitate.
Teoria clasică și cea neoclasică sunt prin excelență microeconomice; ele pleacă de la
omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivității (economiei
naționale, de exemplu) și rezultatele activității ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se lua în

5
considerare, în mod necesar, diferențele specifice și contradicțiile dintre nivelurile micro și
macro ale economiei. De unde și egalitatea metafizică între ofertă și cerere. Keynes, preocupat
de funcționarea mecanismelor de piață ale economiilor instabile și de soarta sistemului, sesizează
diferențele specifice și contradicțiile între nivelurile micro și cel macro, punând accent pe studiul
celui din urmă, fiindcă numai așa putea descoperi regulile construirii cadrului convenabil de
dirijare (mai mult indirectă decât directă) a acțiunii microunităților pe baza legilor pieței, ale
cererii și ofertei evitând oscilațiile ciclice mari și momentele periculoase.
Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza teoriei
macroeconomice într-o viziune nouă și să evidențieze o seamă de erori ale teoriilor clasice și
neoclasice printre care supoziția egalizării automate, în orice moment, a veniturlui creat cu cel
cheltuit; ipoteza transformării automate și integrale, în orice moment, a economiilor în investiții;
considerarea reglării ratei dobânzii numai de oferta și cererea de capital, a salariului – de oferta și
cererea forței de muncă, a ocupării forței de muncă – de nivelul salariilor.
În legătură cu identificarea economiilor cu investițiile, Keynes consideră că greșeala rezidă, în
deducția, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească investițiile
globale cu aceeași sumă. ''Adevărat este că un individ care face economii își mărește propria
avuție. Dar concluzia că el mărește și avuția globală nu ține seama de posibilitatea ca un act
individual de economisire să se răsfrângă asupra economiilor altuia și deci și asupra avuției
altuia". Între actul
economisirii și cel al investirii există deosebiri de timp și spațiu, complicate de cele existente
între nivelurile macro și micro ale economiei.
La nivelul de dezvoltare și gradul de complexitate contemporan, ele fac necesară
completarea mecanismului spontan al pieții cu un mecanism adecvat, construit în chip conștient
de societate, nu după bunul plac, ci după cerințe și legi obiective.
Economiile și investițiile globale se deosebesc cantitativ și calitativ de cele individuale; la
fel se întâmplă cu cererea și oferta globale vizavi de cele individuale. ''Deși un individ ale cărui
tranzacții sunt neînsemnate în raport cu piața poate să neglijeze fără grijă faptul că cererea nu
este o tranzacție unilaterală, apreciază Keynes, ar fi absurd să-l neglijăm când este vorba de
cererea globală. Aceasta este deosebirea esențială dintre teoria comportamentului economic
global și teoria comportamentului unității individuale, în care presupunem că modificările cererii
individuale nu afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferențelor și opozițiilor dintre
comportamentul agenților economici la nivel micro și macro este un domeniu în care Keynes și-a
avut contribuțiile sale pe linia înțelegerii punctului central al economiei de piață — raportul între
ofertă și cerere în dinamica sa. In acest sens se poate da dreptate celor care susțin că
keynesismul, ca mod de studiu și cunoaștere ''a introdus de fapt, o nouă dihotomie: analiza
microeconomică analiza macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradițională stabilită de
clasici între teoria monetară și teoria reală. De câteva decenii teoria modernă face eforturi să
depășească această nouă dihotomie", căutându-se o nouă paradigmă. Teoria macroeconomică a
obligat la elaborarea de noi concepte, categorii, legi și o terminologie adecvată. Punându-se în
centrul ei ocuparea forței de muncă, de aici s-a și plecat în construirea instrumentelor teoretice
necesare cum sunt: costulfactorial, costul de întrebuințare, venitul global, oferta globală, cererea
globală, prețul global de ofertă, cererea efectivă, funcția cererii globale, funcția ofertei globale,
legile înclinației spre consum și economii, ale înclinației spre eficienta marginală a investițiilor
sau spre valori lichide, etc.

6
 Succesiunea logică a determinării conceptelor și categoriilor necesare definirii esenței
teoriei generale a ocupării forței de muncă, este următoarea: Atunci când starea tehnicii, a
resurselor și a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită din
partea întreprinzătorului două feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de cheltuieli pentru plata
serviciilor factorilor de producție (capital, muncă și natură) care concură la desfășurarea
activității, numite costfactorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru. El este format din
salariu, profit (inclusiv dobândă) și rentă. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele plătite altor
întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face
folosind echipamentul de producție în loc să-l lase inactiv, cheltuieli numite costul de
întrebuințare al volumului respectiv de ocupare. El reprezintă aproximativ ceea ce în
terminologia marxistă se numește capital constant. Suma cu care valoarea producției obținute
depășește costul ei factorial și de întrebuințare, toate la un loc, este profitul sau venitul
întreprinzătorului. Costul factorial, și profitul întreprinzătorului formează împreună venitul
global (aproximativ venitul național) rezultat din volumul de ocupare oferit de întreprinzător.
Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze, atunci când decide ce volum de ocupare să ofere,
este profitul său. Prețul global de ofertă al producției obținute cu un anumit volum de ocupare a
mâinii de lucru este volumul de încasări pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera
suficient pentru a oferi volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate
(aferente) și veniturile scontate. De unde și importanța previziunii economice, a prognozării
conjuncturii economice și a măsurilor de influențare a ei.
Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor și a costului factorial pe unitate de
ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de fiecare întreprindere și
ramură, cât și pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obțină
de pe urma volumului respectiv de producție. Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesați să
stabilească volumul ocupării la
nivelul la care ei scontează că vor obține profitul maxim; de aici și importanța mare a nivelului și
structurii cererii pentru ocuparea forței de muncă și pentru efectuarea reproducției la scara
convenabilă în economia de piață.
Dacă se notează cu Z pretul global de ofertă al producției obținute când se folosesc N
persoane, raportul între Z și N este Z = OCN) și se numește funcția ofertei globale. De cealaltă
parte a ecuației ofertă – cerere notăm cu D volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează
să-l obțină folosind N persoane și vom avea funcția cererii globale în următoarea expresie: D = f
(N).
1.3 Definirea esenței teoriei generale
După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forței de muncă ocupate (N), volumul
scontat de încasări este mai mare decât prețul global de ofertă (D > Z), întreprinzătorii vor fi
stimulați să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de D și, la nevoie, să urce
costurile făcându-și concurență pentru factorii de producție la mărimea lui N la care Z devine
egal cu D. ”Astfel volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecție
dintre curba cererii globale și curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile
scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii
globale unde ea este intersectată de curba ofertei globale, o vom denumi cererea efectivă.
Intrucât aceasta este esența teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o
înfătișăm, capitolele următoare vor fi consacrate în mare parte examinării diferiților factori de
care depind aceste două funcții". Este vorba de funcțiile ofertei și cererii globale care, conform
7
legii Say, se egalează de la sine, iar prețul global de cerere al producției în ansamblu este egal cu
pretul ei global de ofertă la orice volum al producției, fapt care ar echivala cu afirmația că
deplina ocupare nu întâmpină nici un obstacol.
Acolo unde după legea Say poblema se rezolvă de la sine prin echilibrul stabilit automat
între ofertă și cerere, după Keynes trebuie săutată soluția elementului central al economiei –
ocuparea forței de muncă. După el există un capitol de importanță vitală al teoriei economice
care abia rămâne că fie scris și fără de care orice discuții privind volumul total al ocupării rămân
sterile. Tocmai asupra acestui ''capitol” Keynes își concentrează atenția, formulându-și teoria
care, în linii mari, poate fi astfel redată:
”Atunci când crește folosirea mâinii de lucru, venitul real global se mărește. Psihologia
societății este de așa natură încât, atunci când se mărește venitul real global, consumul global
crește, dar nu cu aceeași mărime cu venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă
întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri
destinate consumului imediat (neproductiv, notat de el cu D l).
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum
de investiții curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producției totale peste cantitatea
pe care colectivitatea dorește s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest
volum de investiții (consum productiv notat cu D2), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici
decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare. Rezultă, deci, că
la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinatia colectivității spre consum (prima lege
psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există
mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea
mâinii de lucru, va depinde de volumul investițiilor curente.
La rândul său, volumul investițiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul
la investiții (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiții depinde,
după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienței marginale a capitalului (parte
componentă a celei de-a doua legi) și complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege)
percepute la împrumuturi cu scadențe și cu riscuri diferite".
Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a treia lege
psihologică fundamentală, cea a înclinației spre valori lichide.
Sunt demne de reținut propozițiile prin care Keynes însuși rezumă teoria sa:
1) Dependența nivelului venitului nominal și real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul
în care starea tehnicii, a resurselor și a costurilor sunt date;
2) Dependența raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (Dl) și
venitul colectivității de înclinație spre consum. Consumul ține de nivelul venitului global,
dependent la rândul său de nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc variații ale
înclinației spre consum;
3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererii D
(adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum Dl și
cele pentru investiții noi D2;
4) Întrucât Dl + D2 = DO(N), în care (D este funcția ofertei globale, și întrucât Dl este o
funcție de N pe care o putem scrie X(N) și care depinde de înclinația spre consum, rezultă că
O(N) – X(N) = D2•, 5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de
funcția ofertei globale, O; (II) de înclinația spre consum, X; (III) de volumul investițiilor D2.
Aceasta este, după autor, esența teoriei generale a folosirii mâinii de lucru.

8
 Consumul neproductiv (C) și cel productiv, respectiv investițiile (I) sunt, după Keynes,
determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) între ofertă
(Y) și cererea efectivă, solvabilă sub cele două forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii
efective, solvabile este, după același autor, guvernată de acțiunea a trei legi psihologice
fundamentale:
a) legea înclinałiei spre consum, definită ca tendință a membrilor societății de a-și spori
cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât
creșterea veniturilor. Oamenii sunt înclinați ca o parte din sporul de venit, din multiple
motive, să o economisească, fapt care atrage după sine influențarea dinamicii cererii de
bunuri de consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai
accentuată;
b) legea înclinației întreprinzătorilor spre eficienta marginală a investi(iilor noi, definită prin
tendința acestora de a investi și a crea noi locuri de muncă numai acolo și atunci unde și cânt
întrevăd perspectiva obținerii ratei de profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei preferă un
alt plasament al noului capital acumulat, fapt care influențează negativ dinamica cererii de
bunuri investiționale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii
față de ofertă;
c) legea înclinałiei spre valori lichide, definită ca preferință a oamenilor de păstrare a
economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligații etc,
dacă câștigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea
aduce investirea în domenii productive i lucrative.
În economia de piață, dirijată sau nu, nivelul consumului și al investițiilor determină
gradul de ocupare eficientă a forței de muncă și nu invers. Atunci când înclinația spre consum și
mărimea investițiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu un singur nivel
de ocupare a forței de muncă. Forțarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără
modificări în înclinația spre consum și a investițiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul
respectiv poate fi egal sau nu cu ocuparea deplină.
Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare deplină revine
statului prin funcțiile sale economice. Trebuie avut în vedere că cererea efectivă însoțită de
ocuparea deplină este un caz special care are loc numai atunci când înclinația spre consum și
imboldul la investiții se află într-un raport determinat între ele, și anume cel optim.
Aceasta presupune ca investițiile curente să asigure un volum al cererii egal cu surplusul
prețului global de ofertă al producției care rezultă din ocuparea deplină. Decalajul între
potențialul productiv și realul folosirii este de ordinul primei evidențe, iar studierea lui trebuie să
urmărească descoperirea căilor și mijloacelor de a-l reduce. O seamă de școli și autori l-au
explicat prin limitele pe care le pune capitalul ca raport social de exploatare a forței de muncă.
Soluția propusă a fost desființarea raportului respectiv și realizarea economiei colectiviste
planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema: s-a menținut decalajul între potențial și
real în cazul folosirii aparatului economic și a forței de muncă. Eforturile de a-l acoperi sau de a-
i diminua dimensiunile au contribuit la apariția unei crize a utilizării aparatului existent și a
reînnoirii lui.
Sunt interesante analizele și explicațiile lui Keynes, care leagă adâncirea decalajului
menționat de îmbogățirea țărilor, a colectivităților umane. ”De altfel, menționează el, cu cât
colectivitatea este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai mare decalajul dintre producția sa
efectivă și cea potențială și cu atât mai evidente și mai scandaloase vor fi defectele sistemului

9
economic, căci o colectivitate săracă înclină să consume o parte covârșitoare a producției sale,
astfel încât un volum foarte modest de investiții va fi suficient pentru a asigura folosirea deplină
a mâinii de lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să descopere mult mai multe
ocazii de a face investiții pentru ca înclinația spre economii a membrilor ei mai înstăriți să poată
fi conciliată cu ocuparea membrilor ei mai înstăriți să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor
ei săraci. Dacă într-o colectivitate potențialmente bogată, imboldul la investiții este slab, atunci,
în ciuda bogăției sale potențiale acțiunea principiului cererii efective o va sili să-și reducă
producția efectivă până când, în ciuda bogăției sale efective, va fi devenit atât de săracă încât
surplusul ei peste ceea ce consumă va fi micșorat destul de mult pentru a corespunde slabului
imbold la investiții". Explicația, cum se vede, își are logica ei internă, cu implicații teoretice și
faptice care trebuie să nu scape atenției.
Dacă sporirea bogăției stă la baza accentuării decalajului între potenłialitatea și realitatea
folosirii aparatului de producție și a forței de muncă, apar următoarele semne de întrebare: pentru
a opri accentuarea decalajului se cere stoparea creșterii economice, a bogăției iar reducerea lui ar
implica darea înapoi spre subdezvoltare? Dar accentuarea decalajului scoate în evidență defectele
scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluții să se meargă, de remediere a sistemului sau
de înlocuire a lui? Încercările de remediere a sistemului prin măsuri derivând din teoria
keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar apoi au complicat lucrurile facilitând apariția
slumpflației.
Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic — cu rezultate pe linia
sporirii aparatului industrial de producție, a ridicării gradului de pregătire a forței de muncă, a
creșterii avuției și a soluționării unor probleme sociale — au fost însoțite, îndeosebi din anii '60,
de accentuarea decalajului în cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului, cât și cele de
înlocuire a lui au adus modificări importante în mecanismele pieței. Oare schimbările respective
să stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă direcție perfecționării
mecanismelor economice și îndeosebi celor ale pieței? Sau sistemul trebuie înlocuit cu un altul,
vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau insuficient conturat în plan teoretic și practic?
Problema rămâne deschisă pentru știință și pentru practică. Oamenii nu mai vor să fie
mici piese în angrenajul mecanismelor de sporire a avuției. Ei vor ca dezvoltarea, care nu poate
avea loc în afara ocupării forței de muncă, să le fie subordonată lor și nu ei să-i fie subordonați
acesteia. Deocamdată economia, în toate țările lumii, nu se comportă cum vor oamenii. A nu
vedea acest lucru înseamnă a escamota dificultățile unei epoci marcată de cerința obiectivă a
trecerii spre o nouă civilizație, în care schimbarea sistemelor economice vizează numai o parte a
cerințelor ei.

1.4 Teoria generală și ciclurile economice

În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:

 elemente considerate de obicei ca date;

 variabile independente ale sistemului;

 variabile dependente.

Elementele considerate ca date sunt: calificarea și cantitatea mâinii de lucru disponibile;

calitatea și cantitatea echipamentului disponibil; tehnica și tehnologia existentă; gradul de
concurență; gusturile și obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de

10
diferite intensități și activități de conducere și organizare; structura socială cuprinzând forțele –
altele decât variabilele independente și dependente – care determină repartizarea venitului
național. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de Keynes) a
alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru numai în parte valabil.
J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui
Keynes ''este esențialmente static” și cu toate acestea, paradoxal, părți importante ale
operei sale ''sunt consacrate unor considerații dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un
cadru care se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condițiilor normale ale
perioadei lunci, ci teoria echilibrului perioadei scurte". Conviețuirea, în mod contradictoriu, a
viziunilor statică li dinamică în aceeași teorie este consecința modului contradictoriu al
desfășurării vieții economice. Și totuși, după același exeget, ''miezul propriuzis al sistemului
keynesian rămâne esențialmente static".
Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp deschis
aprecierii a ceea ce ține de dinamismul economic și adaptarea teoriei la cerințele cunoașterii
creșterii economice postbelice. Realizările economistului englez, R. F. Harrod și ale celui
american, E. Domar, pe această linie au căpătat recunoaștere generală.

Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt:

 cei trei factori psihologici fundamentali, și anume înclinația psihologică spre consum,
atitudinea psihologică față de lichiditate și anticiparea psihologică privind venitul viitor
de pe urma bunurilor capitale;

 unitatea de salariu, așa cum este determinată prin înțelegerile încheiate între patroni și
salariați;

 cantitatea banilor, așa cum este determinată prin acțiunea băncii centrale. Acestea sunt
socotite ca variabile care determină venitul național și volumul ocupării. Ca variabile
dependente se menționează: volumul ocupării mâinii de lucru și venitul național,
exprimate în unități de salariu (w).
Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente
și dependente, este legată de necesitatea aprofundării cunoașterii mecanismelor economiei de
piață din perspectiva nevoii de corijare a funcționării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune
societatea prin stat.
Dezvoltarea economică în țările bogate, și nu numai în ele, sunt ciclică prin natura
factorilor propulsori și a celor care frânează, și cunoașterea resorturilor ei oferă posbilități de
restrângere a amplitudinii oscilațiilor ciclice.
O încercare a lui Keynes de redefinire a esenței teoriei sale generale după explicitarea
elementelor ei componente, o orientează spre înțelegerea ciclurilor. În acest caz el nu mai ia ca
punct de plecare consumul neproductiv și legea care-l guvernează, ci investițiile și imboldurile
măririi volumului lor. Și din noua definirea a esenței teoriei generale rezultă (pentru că reproduce
o stare de fapt) că sistemul economiei de piață este expus la mari fluctuații ale producției și ale
ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilități violente să cedeze înainte de a ajunge la
extrem și să evolueze în cele din urmă în direcția opusă, apreciază Keynes, a servit drept bază
teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate".

11
 Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilității, ca
urmare a modificării condițiilor primelor de acțiune legilor psihologice fundamentale.
Prima condiție a stabilității prevede că o modificare moderată a volumului investițiilor
(multiplicatorul în jur de I și relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de amploare
nedefinită a cererii bunurilor de consum și ea este încălcată. Aceasta întrucât atunci când crește
venitul real, se mărește surplusul peste nivelul de viață statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare
crește, și odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puțin decât
întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce și consumul, dar cu mai
puțin decât întregul minus al venitului real. Și din acest joc se creează o zonă unde domnește de
fapt instabilitatea.
A doua condiție presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma
bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare
nedefinită a volumului investițiilor. Și totuși acest lucru se întâmplă ca urmare a costului
crescând al obținerii unei producții mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se
pornește de la o situație în care există un surplus foarte mare de resurse destinate producției de
bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone. A treia
condiția a stabilității este ca muncitorii să nu caute să obțină salarii bănești mai mari atunci când
crește gradul de ocupare a forței de muncă, și totuși acest lucru are loc — motiv de instabilitate.
A patra condiție se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare și ea
se bazează pe supoziția că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar perioadele
de amortizare și înlocuire nu corespund. Acest fapt influențează cererea de bunuri investiționale,
oscilațiile ei se abat de la cele ale eficienței marginale a capitalului. ''Din această cauză,
menționează Keynes, chiar și redresările și recesiunile de proporțiile celor ce pot avea loc în
cadrul limitelor fixate prin celelalte condiții ale stabilității enumerate de noi, vor determina
probabil o mișcare în sens opus, până când aceleași forțe ca mai înainte inversează din nou
direcția.
Astfel, cele patru condiții ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica
trăsăturile caracteristice ale realității care ne înconjoară, și anume, că evitând în ambele direcții
extremele cele mai grave ale fluctuației ocupării și ale prețurilor, oscilăm în jurul unei poziții
intermediare considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată
însăși existența". Factorul esențial, determinant fiind considerat fluctuația eficienței marginale a
capitalului, se înțelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcția creării condițiilor
care să reducă amplitudinea fluctuației respective.
Liberalismul clasic, funcționarea automată, necontrolată și neridijată a mecanismelor
economiei de piață se dovedește incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei.
Convingerea lui Keynes era că ' 'în condiții de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuații ale
gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a
psihologiei pieței investițiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea
loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investițiilor nu poate fi
lăsată fără pericol în mâini private". Ca soluție, el preconiza o socializare destul de cuprinzătoare
a investițiilor care s-ar dovedi” singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat
de ocuparea deplină, deși aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri și aranjamente
pe baza cărora autoritățile publice vor colabora cu inițiativa privată".
Aceasta întrucât soluția deși indică ”importanța vitală a instaurării unui anumit control
central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama inițiativei private, vaste

12
domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influență călăuzitoare asupra
înclinației spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei
dobânzii, și în parte, eventual, pe alte căi". Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul
cerințelor doctrinei keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de
veac. Precumpănirea implicațiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând cu anii
'70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca urmare a
contribuțiilor aduse de mai mulți economiști. Am insistat mai mult asupra redării teoriei
keynesiste originare fiindcă așa este firesc dar și pentru că, în controversele actuale în jurul ei
uneori i se motivează eșecurile prin abaterea continuatorilor de la adevăratul conținut și spirit, cel
din lucrările mentorului.

2. NEOKEYNESISMUL ȘI VARIANTELE SALE PRINCIPALE

Orice teorie generală originară comportă îmbunătățiri, mai mult sau mai puțin
substanțiale, cu trecerea vremii, indiferent de orizontul de timp pe care se axează. Adăugirile
sunt legate de nevoia îndepărtării neajunsurilor, a adaptării la cunoașterea noilor procese și
fenomene apărute în societate și economie, ca și de cea a susținerii prioritare a intereselor
naționale și / sau ale anumitor grupuri speciale. Același lucru s-a întâmplat și cu teoria
generală keynesistă care, prin îmbunătățirile postbelice aduce, a devenit neokeynesistă.
Inainte, în timpul și imediat după cel de-al doilea război mondial succesul
keynesismului, sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă
observarea carențelor doctrinei legate de fundamentele statice, prin excelență, ale analizei și
de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluții privind moderarea crizelor și șomajului fără
luarea în considerare a cerințelor creșterii economice, de suprasolicitarea factorilor macro și
lăsarea pe plan secundar a celor microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieței, de
subaprecierea rolului interdependențelor economice crescânde la scara lumii. Economiști de
seamă ca R. F. Harrod, E. Domar, J. Monnai, P. A. Samuelson, S. Tsuru, G. Myrdal, J.
Robinson, P. Sraffa și alții, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuțiile
aduse de neokeynesisști ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii economice,
teoria sintezei neoclasice și teoria producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor.

3.1 Teoria dinamicii economice

Intemeietorii științei despre economie, numiți adesea clasici, ca economiști ai producției

prin excelență au simțit nevoia cunoașterii acesteia în stare statică, în sensul consumării a tot
ceea ce se produce într-o perioadă dată fără să se acumuleze, și în stare dinamică, atunci când
prin acumulare se relua activitatea economică pe o scară mai mare. Economiștii neoclasici –
preocupați îndeosebi de piață și schimb, de echilibrul general între ofertă și cerere – au neglijat
analiza stării dinamice a economiei, cu toate că ea a fost sesizată, după Marx care a tratat-o și de
J. B. Clark, primul economist care-și împarte tratatul de economie în două secțiuni: statică și
dinamică.
Ca urmare, teoria dinamicii a avut de suferit, ea regăsindu-se destul de slab și în teoria
generală rezultată din revoluția keynesiană.
Afirmarea cu vigoare a creșterii economice, după cel de-al doilea război mondial, în toată
lumea a pus cu insistență problema reabilitării și dezvoltării analizei dinamicii economice. R. F.
Harrod, colaborator și continuator al lui Keynes, a înțeles, mai devreme decât alții, nevoia
13
reorientării prioritare a științei economice de la analiza statică spre cea dinamică, fără ca prima
să fie abandonată ci completată cu noi realizări ca cele ale lui C. Pigou și J. Hicks.
O condiție a progresului științei este analiza paralelă aprofundată, cantitativ și calitativ, a
dinamicii și staticii economice eliminând confuziile create prin extinderea necritică a unor
categorii și legi ale fizicii, biologiei, mecanicii, anatomiei etc. asupra economiei. Dacă în fizică
starea statică înseamnă repaus, în economie înseamnă mișcare în același cerc. Cum precizează
Harrod, ''echilibrul static nu înseamnă deloc stare de repaus, ci din contră, stare în care producția
are loc neîntrerupt, din zi în zi și din an în an, dar nu sporește și nu se micșorează. Repausul
înseamnă că mărimea diferiților indicatori rămâne constantă și producția în totalitatea ei își
continuă mișcarea în cerc”). Identificarea staticii cu reproducția simplă a creat punți de legătură
între reproducție și creșterea economică zero, s-a deschis calea spre analogii între reproducția
lărgită și creșterea economică cu semn pozitiv.
Dinamica economică este definită ca mișcare a economiei ''în care nivelul producției date
se schimbă; asemănător cu conceptul de viteză din fizică, vom avea atunci în economie o măsură
permanentă a schimbării (creștere sau micșorare) a producției anuale date, accelerarea (sau
încetinirea) va însemna în acest caz modificarea măsurii însăși a schimbării". In analiza
economică statică sunt luate ca date unele condiții de bază, cum sunt numărul și calitatea
populației, pământul, înclinațiile, preferințele, gusturile populației etc. cu ajutorul lor pot fi
determinate unele necunoscute cum sunt: producția anuală de mărfuri și servicii, prețul factorilor
care au concurat la producerea lor, prețurile mărfurilor și serviciilor etc. In cazul analizei
dinamice sunt considerate schimbătoare și condițiile de bază, căutându-se căile și modalitățile
asigurării unei creșteri stabile. În căutările respective nu trebuie neglijată analiza marginalistă,
axată pe principiul utilității marginale a producției (adică să produci până când și ultima unitate
de produs se va căuta și îți va aduce profitul scontat) și pe cel al productivității marginale a
factorilor de producție rezultată din combinarea cât mai rațională a acestora ca să se obțină
randamentul optim urmărit.
Principiile marginalismului sunt condiționate de caracterul limitat al resurselor, de
prezența anumitor restricții, pe de o parte, și de creșterea nevoilor de satisfăcut, pe de altă parte,
realități care obligă la folosirea cât mai rațională și eficientă a factorilor de producție. De reținut
modul diferit în care privesc principiile marginalismului, pe de o parte, subiecții economici și
economiștii neoclasici (care socotesc că trebuie făcute investiții și cheltuieli într-o anumită
direcție atâta timp cât acestea aduc profitul dorit) și pe de altă parte, oamenii de stat, promotorii
politicilor economice și economiștii keynesisști. Aceștia din urmă pun accent pe dimensiunile
macro ale economiei, pe starea ei reală și posibilă. Dacă anumite investiții și cheltuieli de capital
pot aduce profiturile scontate investitorilor, în unele condiții ele pot dăuna economiei țării,
societății. Din contradicția menționată rezultă nevoia de conciliere a intereselor agenților
economici, luați în parte, cu cele ale economiei societății.
Căutările pe linia menționată l-au condus pe Harrod la un model de creștere economică
cu trei feluri de rate: reală, rezultată din datele statistice la sfârșitul perioadei; naturală, rezultată
din folosirea integrală a resurselor și posibilităților de care dispune societatea; garantată, care ar
asigura investitorilor profitul scontat. Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu
marja de nefolosire admisibilă) a capacităților de producție și forței de muncă, și astfel să
coincidă cu rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute. Deci cele trei rate să fie
aproximativ egale. În realitate ele se abat de la linia menționată în direcții și măsuri diferite. Pe
ideea acestor oscilații s-a construit teoria ciclurilor industriale. În vederea realizării politicii

14
anticiclice, Harrod sugerează măsuri de reducere a amplitudinii oscilațiilor cum ar fi: lucrări
publice, operațiuni cu rata dobânzii; crearea de fonduri tampon de mărfuri (la scară națională și
chiar mondială, prin care să se absoarbă mărfuri în perioada recesiunii și să se arunce pe piață
din ele în perioada de avânt); și bugetele pe zece ani, în care excedentele mari din anii de
prosperitate să acopere deficitele din anii stagnării și crizelor, perioadă în care se finanțează și
crearea fondului tampon de mărfuri.
Despre rolul reglator al fondului tampon de mărfuri, Harrod scria: ''Pe piețele de mărfuri
oscilațiile vremelnice se reglează cu ajutorul creării rezervelor de mărfuri sau al debarasării de
ele". Crearea și folosirea fondului tampon de mărfuri implică riscuri mari legate de finanțarea lui,
degradarea mărfurilor și demodarea lor cu trecerea timpului. Politicile anticiclice erau de
neconceput fără un rol sporit al statului. Printre altele, Harrod vedea o posibilitate de apropiere a
creșterii garantate de cea naturală printr-o sporire a sectorului public de așa natură, încât să se
creeze un echilibru între el și sectorul privat. Tot el însă a sesizat că depășirea unei limite
raționale a etatizării vieții economice are efecte dezastruoase asupra democrației. ' 'Până acum,
aprecia el, a existat tendința de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă de luare a
deciziilor celor mai importante referitoare la viața economică a țării. In epoca viitoare, va fi ea
solicitată sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat, întrucât devine clară incompatibilitatea
lui cu controlul democratic". Avertismentul dat în 1947 de autor asupra efectelor nefaste ale
etatismului exagerat, indiferent de orânduirea socială, s-ar fi cuvenit să fie luat în considerare.
Apusul capitalist l-a trecut cu vederea, iar răsăritul socialist l-a respins ca ''manevră” a
dușmanului de clasă.
Nevoia de activizare a acumulărilor de capital în perioada refacerii postbelice și de
orientare a lor din sfera speculațiilor în domenii creatoare de noi locuri de muncă și-a spus
cuvântul asupra aprecierii date de Harrod rolului dobânzii scăzute ca ''fapt revoluționar” de
prefacere a societății (idei asemănătoare emisese cu un secol înaintea lui economistul francez,
P.J.Proudhon) ca să se poată prelungi existența și activitatea întreprinderilor particulare. Ca și
Keynes, chiar mai mult decât el, Harrod a supraestimat rolul dobânzii în reglarea funcționării
mecanismului economic. Dovezi grăitoare sunt și următoarele considerații finale din ultima
lecție ținută în fața studenților universității din Londra în februarie 1947 pe tema dinamicii
economice: ”Dacă diagnosticul keynesian este adevărat în general, atunci o reducere a ratei
dobânzii trebuie să atragă după sine o nouă prelungire a existenței întreprinderilor particulare. În
realitate ea va fi singura condiție cu ajutorul căreia activitatea economică particulară își poate
prelungi existența întrucât, în ultimă instanță, opinia publică, desigur chiar și opinia publică
americană, nu va mai suporta multă vreme un sistem care dă naștere șomajului de masă".
Dobânda scăzută n-ar fi adus deținătorilor de capital câștigul necesar, i-ar fi determinat să
caute noi ocazii de investire creând, în acest fel, noi locuri de muncă și după opinia autorului, ar
fi contribuit la lecuirea sistemului de un mare neajuns al său. Mai mult decât atât, ideea dobânzii
scăzute putea fi preluată de adepții concepției socialiste ca mijloc de rezolvare a uneia din cele
mai acute probleme, șomajul, putând să renunțe la ”totalitarismul sâcâitor”.
Plasarea problemei în contextul SUA l-a condus pe autor la următoarea apreciere a
perspectivei: "Anume acolo problema esențială a imensului șomaj în sistemul economic al liberei
inițiative se pune într-o formă amenințătoare în viitor apropiat. Atunci când ei (americanii) vor
reuși să creeze sistemul economic fără dobândă, noi ne vom alătura acestui sistem, dacă până
atunci nu vom fi implicați prea profund în sistemul colectivismului. Și atunci noi, iar cu noi și
alte națiuni, vom respira din nou aerul libertății". Viitorul, privit cu ochii minții de atunci, s-a

15
arătat a fi astăzi cu totul altul. Problema șomajului a crescut în dimensiuni, s-a generalizat la
scara lumii, a îmbrăcat forme cu mult diversificate și a luat aspecte calitativ noi.
Orientarea hotărâtă spre piață a economiilor de comandă repune într-un cadru nou
problema creditelor cu dobândă redusă pentru stimularea inițiativei particulare și a inițiativei
întreprinderilor de stat care se dovedește, și se speră, să poată avea mai multă autonomie. În
tranziția spre economia de piață (alegerea timpului acesteia este o problemă de opțiune a fiecărei
țări) este necesar creditul acordat de stat cu dobândă redusă. Dar nu este cazul să fie supraestimat
rolul său; trebuie să se evite folosirea lui ca mijloc de îmbogățire a unor particulari pe seama
avuției țării.
Până acum practica și teoria au arătat că economia de piață, libera inițiativă generează
șomajul, iar grija și costurile soluționării acestuia sunt trecute asupra statului, care trebuie să aibă
un sector al său, public, din economie ca mijloc de soluționare a unor probleme
macroeconomico-sociale. De unde și evoluțiile contemporane spre un caracter mixt-particular și
public – al economiilor, la început în țări occidentale dezvoltate, mai apoi în lumea a treia, iar
mai recent în țările cu economii de comandă ale sistemului socialist. 10.2.2 Neokeynesismul
sintezei neoclasice
Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale
(combinație a sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat
eforturile de ducere pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu
elemente ale microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură,
economistului american P.A. Samuelson a rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică.
În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul economic pârghiile
bazate pe libera inițiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot fi și cum sunt folosite
instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri. Acest fapt
este principala cauză a audienței foarte largi a tratatului lui Samuelson, Economics, cunoscut în
toată lumea, tradus într-un mare număr de limbi de circulație mondială sau numai națională și
după care învață o parte considerabilă a studențimii. În 1989 a apărut cea de-a treisprezecea
ediție la care autorul, laureat din 1970 al Premiului Nobel pentru economie, și-a asociat pe
economistul american, W. P. Nordhaus.
Economics-ul este noua denumire anglo-saxonă a Economiei politice clasice și
neoclasice, modernizată în condițiile contemporane și completată cu noi idei izvorâte din
realitatea nevoii de dirijarea a economiei de piață și de corectare a modului de funcționare a
mecanismelor ei, întregite cu noi mecanisme induse. Acestea sunt constituite în sistemul general
economico-social și dau societății oficiale, statului posibilitatea controlului și orientării
dezvoltării economice, reducerii caracterului ei stihinic și menținerii, în limitele suportabilului, a
unor aspecte negative ce dau conținut instabilității și fluctuațiilor ciclice ale dezvoltării. Formele
acute de instabilitate din anii '30 ale economiei de piață au provocat reacții critice dintre cele mai
dure față de economia politică clasică și cea neoclasică, axate pe ideea capacității mecanismelor
pieței, ale cererii și ofertei de a soluționa automat toate problemele asigurând eficiența și
echitatea creșterii economice. Conținutul și sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson:
"De ce să ne vorbiți de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creștere? Sau de echitate? Aruncați,
deci la rebut legile voastre ale ofertei și cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea
prețurilor și piață. Distrugeți culegerile voastre de precepte tradiționale. Noi am intrat într-o eră
nouă în care toate adevărurile de ieri au devenit erorile de astăzi; în care încercările de
economisire ruinează investițiile; în care un uragan sau un război sunt binefaceri ale cerului, în

16
măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă și umplu pântecele șomerilor'').
Tendinței de negare totală a cuceririlor economiei politice clasice și neoclasice 1 s-a opus cea a
desprinderii, cu discernământ critic, a cuceririlor care, trecute prin filtrul cerințelor noilor genuri
ale economiei de piață, să fie combinate cu idei și teorii noi, izvorâte din nevoia de a se crea un
cadru adecvat funcționării acestora.
Economia de piață a secolului XX se deosebea substanțial de cea a secolului XIX-Iea,
spre sfârșitul căruia s-a afirmat neoclasicismul și cu atât mai mult de cea a secolelor XVII-
XVIX, primele două treimi, epoca dezvoltării clasicismului. Dar tot economie de piață era și
unele adevăruri teoretice despre ea rămâneau în picioare. Deci principiile economiei politice
clasice și neoclasice nu trebuiau respinse ad ovo, ci supuse examenului critic riguros, ca orice
moștenire din domeniul științei.
Guvernele și băncile centrale ale noilor economii de piață, mixte, au făcut dovada că
dispun de mijloace de luptă împotriva depresiunilor, a fluctuațiilor ciclice și a șomajului. Acești
doi aliați, statele și băncile centrale, dispun de pârghii ale politicilor bugetare (cheltuieli publice
și impozite) și de politică monetară (operațiuni pe piața publică, manevrarea ratei scontului sau
dobânzii, manipularea procentelor de acoperire obligatorie a monedei) pentru a influența
volumul ocupării mâinii de lucru și a venitului național.
Era lui laissez-faire a trecut și economiile de piață ale secolului nostru nu-și pot rezolva
automat problemele, dar ele și-au creat noi mecanisme susținătoare, pe care keynesismul și
neokeynesismul sintezei neoclasice le surprind, lăsând deschisă calea noilor căutări privitoare la
ocuparea forței de muncă, problemă centrală a funcționării economiilor de piață actuale. Nu
întâmplător formularea sintezei neoclasice pleacă de la legea folosirii mâinii de lucru,
promulgată în SUA în 1946, și prin care se recunoaște că guvernele au răspunderea menținerii
ocupării la un nivel ridicat și a atenuării fluctuațiilor ciclice. Masele muncitoare, din economiile
moderne ale liberei inițiative controlate, cer ca guvernele să pună în practică politici economice
care să vizeze: menținerea la un nivel ridicat a ocupării; o creștere economică viguroasă și prețuri
stabile.
Sinteza neoclasică, continuare pe o nouă treaptă a keynesismului, se situează între
optimismul exagerat al clasicilor și neoclasicilor cu privire la economia de piață, și pesimismul
alimentat de depresiunile acute cunoscute de aceasta în epoca contemporană. Prin ea se susține,
că, prim măsuri monetare și bugetare adecvate, se poate crea un mediu economic favorabil
economiei de piață în care se verifică unele adevăruri clasice și neoclasice. In asemenea condiții,
”sistemul nostru mixt de inițiativă reglementată, aprecia P.A.Samuelson, este în măsură să evite
excesele boomurilor febrile și depresiuni morbide și se poate sconta cu încredere pe o creștere
sănătoasă și continuă". Pentru aceasta este necesar, după părerea autorilor sintezei neoclasice, să
se îmbine în teorie virtuțile macro și microanalizei, iar în practică — virtuțile pieței concurențiale
cu cele ale măsurilor raționale de dirijare sau planificare orientativă a dezvoltării
socialeconomice. Un rol important în sinteza neoclasică revine folosirii pârghiilor fiscale și a
celor monetare. Este deci, necesar să ne oprim pe scurt asupra politicilor monetare, fiscale și a
unei sinteze a acestora, devenită foarte necesară sub presiunea inflației, crizelor, șomajului,
creșterii enorme a deficitelor bugetare și ale împrumuturilor publice în numeroase țări ale lumii.
Prin sinteza neoclasică se susține că măsurile de ordin monetar, luate de banca centrală, și
cele de ordin bugetar, ale guvernului, pot trasa cadrul politicilor de stabilizare relativă a
dezvoltării economico-sociale. Politicile respective trebuie să fie coordonate în vederea atingerii
obiectivelor unei economii în progres care să beneficieze de stabilitatea rezonabilă a preturilor și

17
care să exploateze capacitatea sa de producție. Trebuie urmărită cu atenție aplicarea politicilor
stabilizatoare și influența lor asupra cererii globale (C + I + Pu) din ecuația keynesiană a
raportului dintre ofertă, Y și cerere C + I, la care s-au adăugat Pu, adică cheltuielile publice) sau
asupra componentelor ei.
Sporirea masei monetare M de către băncile centrale și comerciale tinde să mărească
cererea, mai ales prin impulsionarea investițiilor. Aceasta întrucât sporirea lui N face să crească
oferta de bani și să se reducă rata dobânzii, fiindcă se diminuează preferința pentru lichiditate,
situație propice pentru luarea de credite de către investitori și întreprinzători. Lanțul legăturilor
și intercondiționărilor poate fi astfel redat: masa monetară sporită facă să se comprime rata
dobânzii, iar aceasta influențează investițiile în direcția sporirii lor, fapt care duce la creșterea
produsului național net. Dar sporirea peste măsură a masei monetare poate constitui un factor de
alimentare a inflației.
În cazul respectiv se impun măsuri de diminuare a masei monetare în circulație, cu
consecințele de rigoare; creșterea ratei dobânzii, comprimarea investițiilor și diminuarea sporului
de produs național net. Schema de mai sus redă tendințele generale, iar modul concret de
realizare poate fi afectat de numeroase situații particulare, până aproape de infirmare.
În starea de depresiune a economiei unei țări sunt întreprinzători și investitori care nu se
mai angajează la noi investiții, chiar dacă li se oferă credite cu dobândă foarte mică. Aceasta
întrucât, în contextul dat, eficiența marginală a noii investiții de capital ar fi descurajant de slabă.
Cererea solvabilă la nivelul țării este influențată, în sensul creșterii sau scăderii și de
cheltuielile naționale. Influența este exercitată prin politicile bugetare, sporind sau reducând
veniturile și cheltuielile bugetare, în aceleași direcții și proporții asemănătoare sau diferite. Deci
guvernele își pot aranja politicile bugetare în funcție de stările de fapt existente și de țelurile
urmărite. Ele pot să-și sporească propriile cheltuieli, să angajeze noi lucrări publice, amenajări
teritoriale, îmbunătățiri aduse calității mediului înconjurător și prezervării resurselor,
subvenționării învățământului și cercetării științifice, sporirii cursei înarmărilor etc. O limită,
dovedită fragilă și penetrabilă, în calea creșterii cheltuielilor publice o constituie nivelul
veniturilor bugetare, a căror sporire poate restrânge sfera de activitate a liberei inițiative. Limita
menționată este depășită prin recurgerea la deficite bugetare și prin împrumuturi publice, care și
ele nu pot spori la infinit, mai ales atunci când au atins niveluri îngrijorător de ridicate. Sporirea
cheltuielilor publice, Pu din ecuația menționată, influențează, întro anumită măsură și în condiții
date, creșterea venitului național, implicit și a gradului de ocupare a forței de muncă. Lucrurile se
complică din momentul în care sporirea lor este însoțită de reducerea impozitelor, ca principală
sursă de alimentare a veniturilor bugetului, dar și atunci când se accentuează șomajul tehnologic
în condițiile extinderii automatizării. In acest caz autorii și promotorii sintezei neoclasice au
propus aplicarea unei combinații a măsurilor monetare și bugetare. Nu se poate spune că
politicile monetare și bugetare, promovate în economiile mixte pentru crearea unui cadru mai
propice desfășurării economiei de piață, au rămas fără efecte. Ele însă, nu au putut soluționa
marea problemă a ocupării mâinii de lucru, care este ”una din chestiunile sociale centrale ale
capitalismului modern: cum se poate ca milioane de oameni să fie neocupați când atât de multă
treabă este de făcut? Ce defecțiuni ale unor economii mixte moderne silește atât de mulți oameni,
care vor să lucreze, să rămână fără lucru?
Aceste probleme, și legătura lor cu inflația, privesc pe muncitori, oamenii politici și
economiști mai mult decât oricare altă problemă economică. Șomajul este o problemă centrală în
societățile moderne. Atunci când șomajul este ridicat, resursele sunt irosite și veniturile

18
oamenilor sunt reduce”). Acestea sunt aprecieri recente ale autorilor sintezei neoclasice asupra
stării actuale a folosirii mâinii de lucru în economiile mixte, după ani îndelungați de căutări și
aplicări de soluții unei probleme centrale a societăților moderne. Se prea poate ca experiențele și
cerințele mai recente din întreaga lume să-i oblige pe slujitorii științei economice de pretutindeni
să caute noi căi și să deschidă noi orizonturi cunoașterii și rezolvării problemei folosirii mâinii de
lucru, într-o epocă a mersului spre o nouă civilizație în toate domeniile, radical diferită de tot ce
a fost din antichitate și până acum pe planeta noastră.

3.2 Locul și rolul keynesismului în știința economică actuală

Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuțeală, a căpătat numeroși adepți în rândul

teoreticienilor și oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare cucerire și s-a menținut la
loc de frunte până în anii '70, când împotriva ei s-a declanșat o adevărată contrarevoluție. Adepții
ai neoclasicismului, mai ales sub forma neoliberală și monetaristă, nu s-au oprit la contestarea
valorii științifice, ci au dus critica mai departe prezentând-o ca o creație mistificatoare,
înșelătoare. Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie
prezentat de promotorii contrarevoluției ca un leac care vindecă boala dar ăl poate nimici pe
bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiție a funcționării mecanismului
economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare
pentru incitarea inflației cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societății.
O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiții, ale îngrădiriipieței și ale incitării
inflației, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe ”un caz particular al teoriei
echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincția fundamentală între
echilibrul general (neoclasic) și modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor
cantitative în ajustările între ofertă și cerere” I). În aceeași perioadă R.W.Clower consideră
modelul keynesian ''ca un caz particular al dezechilibrului general”).
Lui Keynes i se răspunde cu același procedeu prin care el a căutat să diminueze
importanța clasicismului și neoclasicismului, considerându-le drept teorii ale unor cazuri și
situații speciale. Susținătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluția motivând că doctrina
maestrului a fost, cu timpul deformată de ingerințe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o
ineficientă și chiar contraeficientă).
Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de la înființarea
acesteia. Simpozionul organizat de economiști a avut ca team Economia politică keynesiană și
Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea vorbi de o ''ilustră absență a keynesismului la
Harvard", în mai puțin de un deceniu s-a format aici o importantă școală cu concursul unor
profesori de frunte ca A. Hansen (supranumit și Keynesul american), S. Harris (autorul lucrării
''Revoluția keynesiană"), R. Musgrave, L. Metzler, E. Domar, J. Tobin, H. Wallich, R. Bichop,
S. Alexander etc. Școala de la Harvard, cum va aprecia P. A. Samuelson ''a fost cea căreia i-a
revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (inițiată de Keynes) o știință în plină
dezvoltare”). Dar, cum viața economică nu stă pe loc, fiecare generație trebuie să-și redefinească
conceptele.
Profesorul M. Feldstein, produs la Harvardului în curs de ''keynesificare” la sfârșitul
deceniului cinci și începutul celui de-al șaselea, a parcurs ascensiunea și decăderea
keynesismului, cu spirit și discernământ critic el aprecia, la simpozionul din 1986, că perioada
anilor '60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit și decăderea. Doctrina
lui era construită pe piesa de bază a insuficienței cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea
19
posibilitățile de sporire a ofertei. De aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea
împinge economia înainte ''cum nu poți împinge o sfoară", dar poți să tragi de ea (depinde ce?)
cu efort și oboseală.
Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administrației Kennedy – Johnson a
condus la reducerea șomajului cu prețul incitării inflației. Autorul consideră că efectele
respective derivă din ''viziunea incorectă a keynesismului asupra șomajului și teama nejustificată
de acumulări. Pentru a reduce șomajul, keynesisștii au recomandat sporirea cererii prin
intermediul creșterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate, opinia keynesistă că șomajul este
determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a suprastimulat cererea și a incitat
inflația la sfârșitul anilor '60 și în anii '70”15).
O asemenea constatare a impulsionat reacțiile negative față de keynesism și a deschis
calea reafirmării neoclasicismului, de economiști de prestigiu ca F. Hayek, J. Rueff, M.
Friedman, de o seamă de ”noi economiști". Prin ''Supply Side Economics” (Teoria economiei
susținătoare a ofertei) s-a cerut, și motivat teoretic, de plasarea accentului spre stimularea ofertei
prin susținerea inițiativei private, retragerea statului din economie și revigorarea instrumentelor
pieței. Cel mai înșelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre foștii ei
susținători, este lipsa de considerație pentru acumularea de capital, accentul pe efectul și câștigul
imediat, fără a ține seama de ce se va întâmpla întrun orizont de timp mai larg. În acest sens
Keynes a căutat să dea prestigiu
''intelectual ideii după care o țară se poate dezvolta mai mult dacă economisește mai puțin".
Funcția progresistă a acumulării la el se transformă într-un neajuns al economiei izvorât dintr-un
"viciu” al oamenilor, cel al economisirii. Economiști ai țărilor subdezvoltate, din acest motiv
major, au devenit circumspecți față de keynesism, l-au ocolit”). Țările lor aveau și au nevoie de
importante acumulări, ca o condiție indispensabilă a impulsionării creșterii economice.
Dacă se acumulează puțin, e drept, nu sporesc considerabil capacitățile de producție și
odată cu ele, ”pericolul” supraaglomerării piețelor cu mărfuri, servicii, capitaluri care ar putea
accentua decalajul între ofertă și cerere în viitor este mic. Aceasta-i o latură a problemei. Cealaltă
este legată de sporirea comenzilor pentru bunuri investiționale, crearea de locuri de muncă
suplimentare, sporirea venitului național, din care să se poată alimenta bugetul cu venituri mai
substanțiale, ca suport și pentru cheltuieli sociale sporite. Altfel, generațiilor viitoare nu le lăsăm
o țară bogată, în plus grevată de mari datorii, rezultate din împrumuturi și deficitare bugetare
solicitate de sprijinirea cererii cu orice chip.
Argumentul keynesist că noi, ca națiune, ne plătim datoria nouă înșine s-a dovedit fals.
”Din cauza deficitelor bugetare din trecut, susține M.Geldstein, acum avem un stoc mai mic de
capital, o productivitate a muncii mai mică și venituri reale mai mici. Noi și copiii noștri vom
plăti adevăratele costuri ale deficitelor din trecut. Doar plata dobânzii la datoria națională
reprezintă acum 40% din toate impozitele asupra veniturilor personale. Fără această datorie
moștenită, impozitele ar fi cu 40% mai mici azi și stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi
mult mai eficace". Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moștenire a inflației,
deficitelor bugetare și datoriei publice care afectează orice politică de redresare și avânt. Mai
mult, ele au stimulat crearea unui aparat greoi, supradiemnsionat și costisitor, structuri rigide
impuse de guverne, considerate de G.Shultz ca fiind principalele obstacole ale creșterii
economice.
Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice și privind spre
viitor, a dat naștere la considerații de genul celor care urmează: ''Atâta timp cât vor fi noi

20
probleme de rezolvat în funcționarea viitoare a economiei, cred, scria Feldstein, că funcționarea
economiei de piață la nivelul discutat (macroeconomic n.n.) este destul de bine înțeles de
economiștii de profesie. Vechile adevăruri după care creșterea economică depinde de acumularea
de capital, de calitatea și eforturile forței de muncă, de întreprinzători și de tehnologii au fost
înțelese de marii economiști ai secolului al XIX-Iea. Viitorul economiei și al științei economice
ne apare mai luminos întrucât economiștii profesioniști revin la aceste adevăruri". O societate de
consum rațional sporit trebuie să fie mai întâi o societate de acumulare și producție ca să poată
oferi cele necesare cererii pentru consum neproductiv și productiv.
Sunt și economiști care învinuiesc keynesismul de complicitate cu comunismul și
socialismul fiindcă susține unele măsuri cu caracter social, manifestă grijă pentru ocuparea forței
de muncă, îngrădește inițiativa privată ș.a. In vara anului 1962 — cum relatează Benjamin
M.Friedman în comunicarea de la Simpozionul mai sus menționat din 1986 — a apărut o carte
intitulată: ”Keynes at Harvard. A Veritas Foundation Staff Study” Destinația ei era ”educarea
funcționarilor, lucrătorilor, studenților și absolvenților colegiilor și universităților americane, cu
privire la comunism, la conspirația internațională a socialismului și la metodele acestuia de
infiltrare în SUA". ''Legătura” între keynesismul originar și socialism constă în teama lui Keynes
că dacă guvernele economiilor de piață nu vor manifesta interes și inițiativă pentru remedierea
neajunsurilor acestora, mersul înspre ''socialismul de stat” va fi iminent.
Din rezumarea de către B.M.Friedman a ideilor-forță ale keynesismului de la Harvard din
anii '60-'70 nu rezultă nici o ''încurcătură” comunistă sau socialistă a acestuia. In schimb rezultă
că, la Harvard și în alte universități, profesorii s-au detașat de keynesism și s-au orientat spre
studiul problemelor practice majore ca cele ale inflației, ale formării capitalului în contextul
asigurării echilibrului. In a doua jumătate a anilor '80 ''economiștii au mutat accentul pe formele
evidente ale mișcărilor care au loc în economie”), iar apropierea de formele noi de manifestare
ale vieții economice n-au rămas fără roade.
Și totuși keynesismul, cum se exprima un exeget în toiul polemicilor, ' 'are ceva important
în el". Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena
preocupărilor științifice. Împingerea lui pe plan secundar se datorează, în parte, cuprinderii
parțiale a marilor procese și tendințe din economiile lumii contemporane, unor erori teoretice și
politicilor economice care au vizat atenuarea formelor de manifestare ale instabilității fără a viza
cauzele profunde ale ei.
Eforturile mișcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc reabilitarea a
ceea ce a fost și este valoros în keynesism și care îi pot face pe economiști mai pricepuți. Căci
studierea Teoriei generale, cum menționa
J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar ''ea face din noi economiști mai buni. Ca și în
cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că viziunea sa socială este greșită și
că fiecare din propozițiunile sale este înșelătoare. Oricare va fi destinul doctrinei, memoria
omului va continua să trăiască: ea va supraviețui în același timp keynesismului și reacției pe care
el a provocat-018). Cele spuse de Schumpeter în anii '40 sunt duse mai departe de economiștii
angajați în constituirea unei doctrine postkeynesiste, de respirație mai largă, și care susțin că
unele realizări importante ale maestrului au șanse de supraviețuire. Principala contribuție a lui
Keynes – de unii admisă iar de alții pusă la îndoială și chiar contestată – este sintetizată în
”revoluția macroeconomică” menită să dea o nouă orientare înțelegerii economiei și sprijinirii
mersului ei de către știintă. In anii '50, de glorie a keynesismului, se publică o lucrare despre
revoluția keynesiană) care a declanșat controverse pe tema existenței sau nu a unei asemenea

21
revoluții. Și astăzi se mai dispută tema respectivă, iar aprecierile nu sunt lipsite de legături cu
pozițiile, crezurile și aspirațiile curentelor de gândire economică din care autorii fac parte.
Marxiștii, cum remarcă economistul canadian, Roger Dehem, apreciază keynesismul ca pe un
sistem teoretic ''care a permis capitalismului să-și prelungească existența precară”). Cei care i-au
acordat încredere și s-au inspirat din el recunosc revoluția keynesiană întrucât a “arătat cum să
fie gestionat capitalismul în avantajul tuturor” (și astfel) ' 'a jucat un rol binefăcător pentru
omenire". Din contră, în ochii celor care n-au pierdut încrederea în virtuțile economiei liberale,
adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o înșelătorie, și nicidecum o revoluție în știință, un
fenomen regretabil, făcut vinovat de accentuarea stărilor negative din economiile de piață
dirijate. După ei "inflația prețurilor, creșterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenților
economici deveniți suspicioși față de comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată
salutare în contextul keynesian, să fie astăzi periculoase. În loc să grăbească revenirea la
echilibru, ele riscă să provoace o accentuare a dereglărilor".
Keynesismul însuși – prin concepție, metodă și funcții – oferă numeroase ocazii de
critică. Dar aceasta nu justifică tendința unora de a-l ''arunca la lada cu vechituri". In favoarea
existenței unei revoluții keynesiene se pronunță și Marc Blaug, unul dintre specialiștii importanți
în istoria gândirii economice. După el ''a existat realmente o revoluție keynesiană” a cărei
contribuție principală la cunoașterea economiei moderne ''nu se limitează la înlocuirea
preocupărilor tradiționale cu privire la firme și la menajuri cu cele referitoare la mărimi
aggregate (macroeconomice n.n.). Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de model ale cărui
variabile și relații-cheie sunt explicitate într-un asemenea mod, încât ele pot să facă obiectul
verificărilor și măsurărilor cantitative”). Iar cu aceasta s-au oferit fundamente teoretice
econometriei, empirică la începuturile ei.
La finele celui de-al doilea război mondial, măsurarea dimensiunilor și intensității
fenomenelor și proceselor economice devenise principalul domeniu în ascensiune al științei
economice, iar modelele macroeconomice keynesiste și neokeynesiste figurau, cu deplin drept,
în lucrările econometricienilor care, de altfel, au și luat cele mai multe din premiile Nobel pentru
economie. ”Cel mai mare omagiu care poate fi adus unui economist, după Blaug, este de a
recunoște că știința economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de
caz este al lui Keynes?” Există, în apreciere, un sâmbure de adevăr. In ce mă privește, socotesc
că Keynes a schimbat o paradigmă de gradul doi a științei economice și de aceea a afectuat o
revoluție parțială în domeniul dat. Noua mare paradigmă, de gradul întâi, a științei economice se
așteaptă a fi descoperită iar marea revoluție în știința economică se cere a fi înfăptuită.

22
 CONCLUZIE

Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie prezentat de
promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar ăl poate nimici pe bolnav. Accentul
mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a funcţionării mecanismului economic, a fost
transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare pentru incitarea
inflaţiei cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societăţii.

O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădiriipieţei şi ale incitării

inflaţiei, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe "un caz particular al teoriei
echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincţia fundamentală între
echilibrul general (neoclasic) şi modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor
cantitative în ajustările între ofertă şi cerere”). În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră
modelul keynesian “ca un caz particular al dezechilibrului general”).

Profesorul M. Feldstein, produs la Harvardului în curs de “keynesificare” la sfârşitul

deceniului cinci şi începutul celui de-al şaselea, a parcurs ascensiunea şi decăderea
keynesismului, cu spirit şi discernământ critic el aprecia, la simpozionul din 1986, că perioada
anilor ’60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit şi decăderea. Doctrina
lui era construită pe piesa de bază a insuficienţei cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea
posibilităţile de sporire a ofertei. De aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea
împinge economia înainte “cum nu poţi împinge o sfoară”, dar poţi să tragi de ea cu efort şi
oboseală.

Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administraţiei Kennedy - Johnson a

condus la reducerea şomajului cu preţul incitării inflaţiei. Autorul consideră că efectele
respective derivă din “viziunea incorectă a keynesismului asupra şomajului şi teama nejustificată
de acumulări. Pentru a reduce şomajul, keynesisştii au recomandat sporirea cererii prin
intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate, opinia keynesistă că şomajul este
determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a suprastimulat cererea şi a incitat
inflaţia la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ‘70”).

Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice şi privind spre
viitor, a dat naştere la consideraţii de genul celor care urmează: “Atâta timp cât vor fi noi
probleme de rezolvat în funcţionarea viitoare a economiei, cred, scria Feldstein, că funcţionarea
economiei de piaţă la nivelul discutat (macroeconomic n.n.) este destul de bine înţeles de
economiştii de profesie. Vechile adevăruri după care creşterea economică depinde de acumularea
de capital, de calitatea şi eforturile forţei de muncă, de întreprinzători şi de tehnologii au fost
înţelese de marii economişti ai secolului al XlX-lea. Viitorul economiei şi al ştiinţei economice
ne apare mai luminos întrucât economiştii profesionişti revin la aceste adevăruri”. O societate de
consum raţional sporit trebuie să fie mai întâi o societate de acumulare şi producţie ca să poată
oferi cele necesare cererii pentru consum neproductiv şi productiv. Şi totuşi keynesismul, cum se
exprima un exeget în toiul polemicilor, “are ceva important în el”. Tocmai de aceea el nu poate
să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena preocupărilor ştiinţifice. Împingerea lui pe
plan secundar se datorează, în parte, cuprinderii parţiale a marilor procese şi tendinţe din
23
economiile lumii contemporane, unor erori teoretice şi politicilor economice care au vizat
atenuarea formelor de manifestare ale instabilităţii fără a viza cauzele profunde ale ei.

Eforturile mişcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc reabilitarea a

ceea ce a fost şi este valoros în keynesism şi care îi pot face pe economişti mai pricepuţi. Căci
studierea Teoriei generale, cum menţiona J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar “ea
face din noi economişti mai buni. Ca şi în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu
toate că viziunea sa socială este greşită şi că fiecare din propoziţiunile sale este înşelătoare.
Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască: ea va supravieţui în
acelaşi timp keynesismului şi reacţiei pe care el a provocat-o18). Cele spuse de Schumpeter în
anii ’40 sunt duse mai departe de economiştii angajaţi în constituirea unei doctrine
postkeynesiste, de respiraţie mai largă, şi care susţin că unele realizări importante ale maestrului
au şanse de supravieţuire.

Principala contribuţie a lui Keynes - de unii admisă iar de alţii pusă la îndoială şi chiar
contestată - este sintetizată în “revoluţia macroeconomică” menită să dea o nouă orientare
înţelegerii economiei şi sprijinirii mersului ei de către ştiinţă. În anii ’50, de glorie a
keynesismului, se publică o lucrare despre revoluţia keynesiană19) care a declanşat controverse
pe tema existenţei sau nu a unei asemenea revoluţii. Şi astăzi se mai dispută tema respectivă, iar
aprecierile nu sunt lipsite de legături cu poziţiile, crezurile şi aspiraţiile curentelor de gândire
economică din care autorii fac parte. Marxiştii, cum remarcă economistul canadian, Roger
Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic “care a permis capitalismului să-şi
prelungească existenţa precară”20). Cei care i-au acordat încredere şi s-au inspirat din el
recunosc revoluţia keynesiană întrucât a “arătat cum să fie gestionat capitalismul în avantajul
tuturor” (şi astfel) “a jucat un rol binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-
au pierdut încrederea în virtuţile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o
înşelătorie, şi nicidecum o revoluţie în ştiinţă, un fenomen regretabil, făcut vinovat de
accentuarea stărilor negative din economiile de piaţă dirijate. După ei “inflaţia preţurilor,
creşterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenţilor economici deveniţi suspicioşi faţă de
comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată salutare în contextul keynesian, să fie
astăzi periculoase. În loc să grăbească revenirea la echilibru, ele riscă să provoace o accentuare a
dereglărilor”. Keynesismul însuşi - prin concepţie, metodă şi funcţii - oferă numeroase ocazii de
critică. Dar aceasta nu justifică tendinţa unora de a-l “arunca la lada cu vechituri”.

24
 BIBLIOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Keynesianism
2. https://ru.scribd.com/document/46271176/Keynesismul
3. https://administrare.info/economie/9444-locul-%C5%9Fi-rolul-keynesismului-
%C3%AEn-%C5%9Ftiin%C5%A3a-economic%C4%83-actual%C4%83?
cookie_a363add3aec4983e7e692a1bdd206b26=accepted
4. https://www.rasfoiesc.com/business/economie/KEYNESISMUL28.php

25